Relatia Durabila Turism Si Mediu

CUPRINS

INTRODUCERE

Turismul de azi în toate țările lumii a devenit unul din primele sectoare economice, reprezentând un procent mai mare din exporturi decât agricultura, transporturile sau chiar industria.

El creează, de asemenea, locuri de muncă și poate relansa economiile locale.

Efecte pozitive: are mare importanță socială, permițând exercitarea “dreptului la vacanță” obținut în vest în anii ’30 și recunoscut acum în convențiile internaționale (obținut și de noi, în urma revoluției din 1989 – decembrie).

A permis “democratizarea” vacanțelor (turismul social), dezvoltă activitățile de timp liber, favorizează schimburile internaționale și în special european.

Aspecte negative: dacă abordăm o formulă de sinteză spunem că “prea mult turism omoară turismul”, exprimând astfel limitele dezvoltării turismului.

Turismul de masă antrenează distrugerea mediului înconjurător, a monumentelor istorice, a ritmului vieții locale.

Fenomenul “turism” a intrat, în ultimele decenii, mai ales, în câmpul de atenție și meditație a tot mai numeroși specialiști și iubitori ai acestuia.

Faptul este, desigur, normal: prezența tot mai acută a turismului în viața socială și economică a începutului de mileniu trei are o pondere copleșitoare și o viteză de expansiune în necontenită creștere, ceea ce conferă un statut de realitate nemijlocită și cotidiană.

Dar o realitate adânc implantată în problematic, strategie, ecologie, și aceasta nu numai și nu atât prin relativa ei noutate și expansiune, cât mai ales prin insolitele ei dimensiuni pe care le adaugă peisajului existențial al omului.

Or, aprecierea că “Homo sapiens”, însăși apariția și dezvoltarea sa reprezintă cazul limită al impactului produs de om în mediu știut fiind faptul că, deși creator și aducător de mari resurse financiare, turismul reprezintă, din păcate, și uriașă forță distructivă, exercitând etapizat în evoluția sa și în funcție de timpul afectat practicării fenomenului turistic, o puternică presiune asupra mediului (Mirela Mitroi, Ecoturism, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000, pag.9) au devenit reperele motivaționale ale abordării acestei lucrări de diplomă sub îndrumarea științifică, competentă a doamnei conferențiar universitar doctor Mirela Mazilu.

Relația durabilă turism-mediu, tema lucrării de față își propune pe parcursul celor trei capitole și subcapitole să analizeze impactul fenomenului turistic în mediu, cauzele majore ale degradării mediului și potențialul turistic, analizând principalele măsuri ce vizează protecția acestor două componente, prefigurând și câteva idei esențiale în dezvoltarea ecoturismului.

Evidențiind interdependența sistemului economico-social și sistemelor naturale, contradicțiile și micșorarea continuă a fenomenelor și proceselor, transformarea cantității în calitate și negarea “negației” în procesul tranziției spre o economie de piață (încă nedorită, dar imperios necesară), cercetările pe tărâmul economiei protecției mediului natural, ca de altfel, și toate cele ecologice, dau o nouă confirmare uriașei forțe de pătrundere a viziunii ecologice, protecționiste a mediului spre o dezvoltare ecoturistică viabilă, durabilă.

Binom inseparabil, relația turism-mediu va trebui să fie înțeleasă prin însăși semnificația faptului că ocrotirea și conservarea mediului înconjurător devine o concepție sine-qua-non a derulării unui turism durabil rațional.

CAPITOLUL I

RELAȚIA DURABILĂ TURISM-MEDIU

1.1 Impactul fenomenului turistic în mediu

Există o problemă majoră de care omenirea ar trebui să se îngrijoreze zi de zi și care în mod obligatoriu trebuie controlată permanent pentru a diminua efectele vătămătoare ale acestui fenomen care poate ajunge până la a ne deregla sănătatea și chiar a ne pune în pericol viața.

Desigur este vorba de poluarea sub orice formă care ia amploare odată cu dezvoltarea și care poate perturba echilibrul sistemului global.

Când vorbim de echilibrul sistemului global înțelegem interacțiunea dintre societate – om – natură, unde poate interveni și ecologia pentru a-l salva pe om.

Pe lângă “Homo urbanus” din zilele noastre, care au manifestat neglijență față de defrișările neraționale, supraexploatările solului, poluării intense, apare tot în faza contemporană și “Homo turisticus” care prin dezvoltarea sa reprezintă cazul limită al impactului produs de om în mediu.

Extinderea turismului în toate formele sale și în toate regiunile globului scoate în evidență problemele de impact ecologic.

Turismul, fenomen principal care stă la baza economiei multor țări și care le aduce venituri imense conduce pe de altă parte la efecte dintre cele mai nedorite, exercitând o uriașă forță și o puternică presiune asupra mediului.

Autorul francez R.Knafou în lucrarea sa De quelques rapports souvent contradictorires entre le tourisme et l’environement desprinde patru domenii majore în ordinea riscurilor produse de turism în mediu:

consumul de spațiu și de resurse,

presiunea asupra mediului înconjurător,

degradarea mediului înconjurător,

distrugerea ecosistemelor naturale.

Primul risc implică extinderea amenajărilor turistice în funcție de cerințele consumatorului, privând astfel potențialul agricol de importante suprafețe de teren mai ales în zonele periurbane unde apariția parcurilor de loisir a devenit o practică obișnuită a ultimelor decenii.

Putem exemplifica aici câteva metropole ale lumii:

Paris

Tokyo

Londra

New York, etc.

Datorită acestui risc efectele au apărut imediat în mediu, conform lucrării Ecoturism, Mirela Mitroi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000, pag. 10:

degradarea calității solului,

modificări în compoziția chimică a apelor subterane,

dereglări în rețeaua hidrografică,

artificializarea mediului,

mutații de elemente biotice,

deteriorarea ecosistemelor.

Acest ultim efect se produce prin eroziune, supraexploatări, prin construcții noi, poluare etc.

În sprijinul elementului teoretic se pot aduce argumente concrete, ca de exemplu: modificările aduse Golfului Saint-Michael prin construcția unor baraje și diguri cu scopul de a da peisajului un caracter insular.

Astfel a avut loc consumul de spațiu și o deteriorare turistică a acestuia.

Pentru a evidenția cât mai bine riscul consumului de spațiu se pot aduce câteva exemple din mai multe regiuni ale globului, chiar din România.

De exemplu, în Munții Bucegi, prin practicarea turismului motorizat sau pedestru neorganizat conduce anual la consumul pentru foc a peste 1000 m³ masă lemnoasă numai în Valea Ialomiței, unde arealul forestier se reduce considerabil.

Areal forestier degradat

Delta Dunării

Un alt exemplu evident era Delta Dunării înainte de declararea sa în anul 1990 ca fiind rezervație naturală a biosferei când se practica turismul de masă dezorganizat și braconajul îndreptat asupra unor specii valoroase de pește, cum ar fi:

sturionii,

nisetrul,

păstruga,

morunul,

cega.

Autorul R.Pascoff, în lucrarea “Les Litoraux. Impact des aménagements sur leur évolution” exemplifică construcția unui mare baraj pe râul Tijuana în California, baraj ce a produs reținerea a peste 600000 m3 de aluviuni, distrugând plajele de la Imperial Beach.

În Alpii francezi în ultimii ani a luat amploare numărul stațiunilor montane și amenajărilor pentru schi, conducând astfel la defrișări masive și reducerea suprafețelor de pășunat.

Al doilea risc produs de turism în mediu este presiunea asupra mediului înconjurător.

Acest risc se caracterizează prin apariția de supraaglomerări până la saturație a unor zone conducând la declanșarea unor stări de tensiune sau de conflict.

Creșterea numărului de turiști atrage după sine creșterea densității pe km de plajă, aceasta datorându-se și restrângerii suprafețelor pe care au apărut investițiile imobiliare, producându-se așa-zisa “foame de spațiu”, implicând disconfort cauzat mai ales de imposibilitatea asigurării apei potabile în cantități suficiente.

S-au făcut studii asupra consumului de apă în stațiuni scoțându-se în prim-plan nevoia de apă mult mai mare decât în orașe sau zone rurale, mai ales în sezonul estival.

Astfel, luând ca exemplu Coasta Andaluziei din Spania, s-a constatat că este un consum mediu de apă de 500 l/zi pentru fiecare persoană în comparație cu 380 l/zi, în zonele urbane și 80 l/zi în cele rurale, situație care devine alarmantă în sezonul estival.

De menționat că Spania, alături de Italia și Franța, dispun de cea mai dezvoltată industrie turistică, ce le aduce anual cca. 50 milioane de turiști și venituri între 15-20 miliarde $.

În România, presiunea turistică a avut un impact negativ asupra mediului, exemplificând aici (din aceeași lucrare) Munții Bucegi, cu fluxuri turistice atât interne, cât și externe, ce depășesc alte zone montane, au dus la dispariția vulturului pleșuv, dispariția caprei negre, distrugerea endemismului, floarea de colț, bujorul de munte, gențiana și distrugerea arealului forestier, mai ales în zona Piatra Arsă.

Degradarea mediului înconjurător este efectul poluării de orice formă, fie industrială, agricolă sau fonică.

Acest al treilea risc produs de turism în mediu duce implicit la următorul risc și ultimul risc studiat de Knafou, adică la deteriorarea ecosistemelor naturale.

Se poate afirma că aceste riscuri încă mai sunt controlabile în mediu, dar din nefericire turismul și turiștii contribuie în mod direct și negativ la aceste riscuri.

Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), înființată la 30 septembrie 1961, cu sediul la Paris, în componența căreia sunt 25 de state membre, a elaborat un studiu privind daunele cauzate de exploatarea irațională turistică.

Cele mai mari daune sunt cauzate de efectele poluării de mai multe feluri.

De exemplu, efectele poluării aerului sunt declanșate de producerea și utilizarea energiei, de circulația autovehiculelor, noxe industriale etc.

Poluarea apei este un alt efect dăunător, produs de deșeuri solide sau monoautism.

Efectele poluării fonice se datorează circulației, animației sau vibrației.

Efectul degradării este un efect al exploatării iraționale în turism ce cuprinde degradarea peisajului sau a lacurilor, sau degradarea monumentelor istorice și de artă, care se întâmplă datorită monumentelor excesive, arhitecturii de calitate îndoielnică, agresiunilor sau inscripțiilor rebele.

Distrugerea iremediabilă a resurselor și a caracteristicilor mediului înconjurător este rezultatul dezvoltării economice necontrolate și a concentrării urbane excesive care, pe lângă numeroasele avantaje ce le au asupra creșterii veniturilor bănești și ridicării calității vieții, aduc o serie de efecte negative, vizând în special deteriorarea mediului și creșterea solicitării nervoase a oamenilor, aceștia manifestând tendințe de evadare spre spații relaxante din natură, lăsând astfel un impact negativ asupra mediului.

Această distrugere a ecosistemelor naturale are ca ultimă manifestare impactul produs de “Homo turisticus” asupra mediului.

Cauzele principale ale distrugerii caracteristicilor mediului înconjurător sunt:

dispariția cu o frecvență îngrijorătoare a unor specii vegetale sau animale;

“pângărirea” unor situri istorice prin intercalarea unor amenajări turistice neconcordante atât ca amplasament, cât și ca stil;

păstrarea ca suveniruri a unor fragmente sau specii din patrimoniul natural sau antropic;

poluarea în regim de kitsch a unor elemente folclorice regionale și naționale și prezentarea lor publică.

1.2 Aspecte actuale ale relației turism-mediu

Referitor la relația turism-mediu înconjurător, trebuie evidențiat că mediul înconjurător este “materia primă”, obiectul și domeniul de activitate în turism.

De reținut că turismul se desfășoară în mediu și prin mediu, având un impact pozitiv sau negativ asupra acestuia și, implicit, mediul favorizând sau negând activitățile turistice.

Majoritatea elementelor mediului se constituie și ca resurse turistice, putând exemplifica aici:

monumentele naturii,

râurile, lacurile, marea,

aerul,

pădurile,

relieful.

Aceste elemente contribuie direct la “calitatea” turismului, fie el și de odihnă și recreere, de tratament balnear, de drumeție, de litoral sau cultural-științific.

Calitatea turismului este evidențiată în zonele cu resurse variate și, mai ales, nealterate sau cu proprietăți cât mai apropiate de cele primare.

Resursele pot fi modificate prin orice alterare a mediului înconjurător, aceasta aducând prejudicii potențialului turistic.

Aspectele relației turism-mediu înconjurător au fost evidențiate la mai multe conferințe consacrate ocrotirii mediului.

În anul 1967 a avut loc Conferința Uniunii Internaționale de Conservare a Mediului (U.I.C.M.), aceasta desfășurându-se în R.F.Cehia, la Spindlesy Mlyn.

În anii următori s-au ținut o serie de simpozioane internaționale de ocrotire a mediului, ca cele de la:

Cluj-Napoca, în anul 1968;

Arlès, în 1971;

Copenhaga în 1973.

În acest sens menționăm și alte conferințe:

Conferința Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător de la Stockholm, în anul 1972;

Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, de la Helsinki în 1975;

Conferința Mondială a Turismului, de la Manila în 1986.

Profesorul elvețian Jost Krippendorf, în lucrarea sa Les dévoreurs des paysages, Editura 24 Heures, Lausanne, 1977, face următoarea apreciere:

Dacă putem să pierdem și apoi să reconstruim capitalul în alte domenii ale economiei, nu același lucru se întâmplă în turism, unde substanța de bază – peisajul și pământul – odată pierdută, este iremediabil pierdută.

Aria protejată Cevennes

Această apreciere este concludentă în privința relației turism-mediu, arătând încă odată dependența dintre ele.

Spuneam mai devreme că resursele mediului înconjurător sunt în mod direct și resurse turistice, iar acestea pot influența “calitatea” turismului.

Astfel, cu cât degradările produse acestor resurse au o amploare mai mare, cu atât activitățile turistice sunt mai afectate și pot avea implicații social-economice din cele mai grave.

Produsele turistice care includ resurse degradate își micșorează din valoare, iar aceasta se reflectă în primul rând în imposibilitatea valorificării lor turistice ca surse de venituri, constituind, astfel, o pierdere majoră și definitivă pentru economie. Trebuie adăugat că degradarea resurselor are efecte negative și sub aspect socio-cultural.

Turismul modern este cel instructiv-educativ și recreativ-recuperativ, iar afectarea lui reduce posibilitățile de refacere a sănătății și a forțelor umane, prin diminuarea factorilor ce favorizează odihna și recreerea.

Babele

În lucrarea “Economia turismului și mediului înconjurător”, Editura Economică, București, 1996, pag. 224, autorii I.Istrate, Fl.Bran și A.G.Roșu apreciază că: potențialul turistic, fiind o parte integrantă a mediului înconjurător, existența și dezvoltarea lui depind în mod obiectiv de calitatea acestuia, deci, poate fi considerat un posibil indice de calitate pentru mediu sau, altfel spus, un “barometru” al calității acestuia: se practică intens acolo unde sunt întrunite condiții bune sau se diminuează și dispare treptat în zonele unde, din diverse motive, o componentă sau alta a mediului înconjurător, ca de exemplu peisajul, aerul sau apa se degradează. În același timp, prin exigențele pe care le revendică, turismul poate fi o soluție practică pentru păstrarea nealterată a mediului”.

CAPITOLUL II

CAUZELE DEGRADĂRII MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ȘI A POTENȚIALULUI TURISTIC

2.1 Factorii modificatori ai potențialului turistic

Prin definiție, potențialul turistic reprezintă totalitatea resurselor naturale, antropice, cultural-istorice care, împreună cu infrastructura, constituie oferta turistică a unei destinații.

Mediul înconjurător și, bineînțeles și potențialul turistic sunt supuse la diferite tipuri de presiuni ca urmare directă a exploziei demografice, a expansiunii orașelor, a ritmului rapid și creșterii considerabile înregistrate de industrie, a amplificării circulației și sistemelor de transport și comunicații sau de exploatările intense ale resurselor naturale.

Crucea de pe Caraiman

Degradarea mediului înconjurător și a resurselor turistice provine de la două mari grupe de factori:

factori care sunt urmare directă a dezvoltării economice;

factori care provin din folosirea mediului ambiant pentru turism și agrement.

Intensificarea activităților industriale, agricole și de transport a dus la apariția poluării de toate felurile, aceasta încadrându-se la prima grupă de factori.

Poluarea aerului are repercusiuni grave asupra potențialului turistic și este cauzată de industrie în special, fiind vorba de:

industria energetică,

industria metalurgică,

industria chimică și petrochimică,

industria alimentară,

industria construcțiilor de mașini.

O altă sursă de poluare a aerului este emisia de pulberi, gaze nocive, substanțe iritante și mirositoare.

Aceste emisiuni pot polua resursele ce stau la baza desfășurării de activități specifice turismului balnear, de odihnă și recreere sau cultural.

Fabricile de ciment și pulberile de praf ce se pierd în timpul procesului tehnologic alterează puritatea atmosferei, distrugând vegetația, peisajul, alungând fauna și păsările.

Multe dintre aceste surse de poluare se găsesc în zone turistice importante, cum ar fi:

Valea Bistriței,

Cheile Bicazului,

Câmpulung,

Comarnic,

Târgu-Jiu.

Poluarea aerului se datorează și unor surse, cum ar fi combinatele siderurgice sau de alte feluri, ca cele de la:

Hunedoara,

Reșița,

Suceava,

Piatra-Neamț,

Ploiești,

Târgu-Mureș,

Govora,

Râmnicu-Vâlcea.

Poluarea apei este un alt flagel al degradării mediului și potențialului turistic.

Când vorbim despre poluarea apei, înțelegem poluarea apelor mării, lacurilor, râurilor iar în țara noastră și a Deltei Dunării (de amintit și poluarea Dunării cu cianuri din ianuarie 2001, sau a Jiului, din 21-30 martie 2001 de către societatea Dolj Chim Craiova).

Poluarea solului se produce din apa ploilor contaminată cu agenți poluanți, deșeuri, pesticide, îngrășăminte chimice ce conduc la consecințe negative pentru turism, degradând astfel apele freatice și oglinzile de apă utilizate în balneoturism și agrement (cazul surpărilor de la Ocnele Mari, jud. Vâlcea).

Poluarea sonoră este un important factor de risc pentru sănătatea oamenilor, are implicații directe asupra turismului, producând disconfort și anulând efectul benefic al “retragerii într-un colț liniștit din natură”.

Existența surselor de poluare sonoră din stațiunile balneo-climaterice influențează odihna sau buna dispoziție a turiștilor, diminuând și uneori anulând eficacitatea tratamentelor balneare.

Una dintre cele mai valoroase resurse ale potențialului turistic este peisajul, iar poluarea sa este deosebit de gravă.

Degradarea mediului, și în special a peisajului, poate avea nu numai cauze naturale, tehnice, economice, administrative sau generate de insuficienta cunoaștere științifică a lucrurilor, ci și cauze de ordin cultural.

Odată cu răspândirea automobilului, locurile de popas de-a lungul șoselelor capătă, adesea, datorită resturilor aruncate, aspecte dintre cele mai neplăcute.

În timpul verii, campingurile sunt deteriorate dureros, devastările de puiet de păduri s-au înmulțit, înseși monumentele istorice sau de artă sunt destul de des deteriorate de către vizitatori.

Degradările peisajului sunt produse și de șantierele de construcții hidroenergetice și de drumuri industriale, prezente în unități montane cu peisaje pitorești (vezi foto).

Este obligatoriu ca o țară care vrea să facă din turism o adevărată industrie, ce-i poate aduce venituri importante, să acorde peisajului maximum de atenție și să aplice măsuri eficiente pentru a preveni degradarea sa și implicit a mediului.

Un alt exemplu de afectare a potențialului turistic este degradarea pădurilor.

Pădurea este colțul din natură, unde mulți oameni își găsesc liniștea, deoarece aceasta posedă funcții social-recreative și estetico-peisagistice, antierozionale, biomasă, mediu de viață al plantelor și animalelor etc.

Aceste funcții fac ca pădurile să fie considerate drept obiective care întregesc valoarea potențialului turistic.

Exploatările forestiere masive efectuate până în prezent, pe lângă alte consecințe distructive, au degradat peisajul carstic și potențialul turistic în multe zone a căror atracție a constat în frumusețea pădurilor care le-au acoperit.

Printre aceste zone se numără și Platourile Podiș și Lumea Pierdută din Munții Apuseni, pădurile din Codrii Vlăsiei din Munții Făgăraș, din Delta Dunării (Grindul Letea).

Delta Dunării

Acțiunile de tăiere a pădurilor duc la declanșarea unor procese de degradare a solului, la dispariția unor monumente ale naturii de interes științific și turistic, sau pot pune în pericol zăcămintele hidrominerale, diminuând potențialul de debitare, până la dispariție.

Alt factor care are influență negativă asupra mediului înconjurător și care prejudiciază potențialul turistic, lipsindu-l de aportul științific, cognitiv-educativ și estetic, este reprezentat de degradarea rezervațiilor naturale și a monumentelor naturii.

Definind rezervația naturală, înțelegem că aceasta reprezintă suprafața de pământ sau de apă, delimitată material sau convențional, stabilită în scopul protejării și conservării vieții animalelor, plantelor etc.

Deseori, rezervațiile naturale sunt utilizate și pentru efectuarea de cercetări asupra elementelor protejate.

Cele mai importante rezervații din țara noastră sunt:

Delta Dunării,

Parcul Național-Retezat,

Peșterile – monumente ale naturii,

Rezervațiile din Munții Bucegi, Cozia, Gutâi, Banat, Făgăraș etc.

Aceste monumente ale naturii și rezervații naturale existente, în număr mare, în țara noastră pot fi degradate datorită activității economice necontrolate, iar afectarea lor poate aduce prejudicii atât sub aspect științific, cât și economic – prin diminuarea posibilităților de valorificare turistică a lor.

Degradarea obiectivelor turistice antropice evidențiază și ea aspectele nefavorabile aduse de obstacolele poluante ce atacă și scurtează “viața” celor mai rezistente și durabile materiale, urmare fiind și dispariția unor monumente de rezonanță istorică, artistică sau culturală, ocrotite de oameni timp de secole.

Obiectivele turistice se caracterizează ca fiind atracții turistice ale unei destinații care constituie, de regulă, motivația deplasării turiștilor.

Prin deteriorarea obiectivelor turistice antropice se diminuează această motivație de deplasare a turiștilor.

Clădirile din zonele impurificate cu fum, cărbune sau ciment se degradează sau își schimbă aspectul, luând o culoare întunecată.

Astfel, s-au șters frescele exterioare ale unor biserici sau fațadele unor monumente de o inestimabilă valoare.

Factorii care provin din folosirea mediului ambiant pentru turism și agrement sunt evidențiați prin presiunea directă a turiștilor asupra peisajului, florei și faunei, sau prin concepția greșită de valorificare a unor zone, puncte și obiective turistice.

Turismul este unul dintre cei mai mari consumatori de spațiu și resurse, astfel participând la degradarea mediului înconjurător și a potențialului turistic.

Îngrijorător este faptul că, acțiunea distructivă a turiștilor asupra resurselor prezintă o intensitate sporită de la an la an.

Activitățile distructive sunt numeroase și pot fi provocate de mai multe cauze:

circulația turistică necontrolată,

turismul automobilistic,

concepția greșită de valorificare a resurselor turistice,

dezvoltarea nesistematică a localităților.

În ceea ce privește circulația turistică necontrolată, putem afirma că practicarea sa în exteriorul traseelor marcate duce la distrugerea vegetației și florei, la ruperea copacilor, la desprinderea de roci sau alte aspecte mai grave, cum sunt:

declanșarea incendiilor,

împiedicarea regenerării plantelor,

încurajarea braconajului, ducând uneori la distrugerea unor specii atât vegetale cât și animale.

Așa de explică de ce unele specii de plante, ca de exemplu floarea de colț, sau de animale, ca: zimbrul, capra neagră, sunt pe cale de dispariție, fiind astfel ocrotite de lege.

Datorită lipsei de locuri amenajate, destinate popasului sau desfășurării de corturi de-a lungul traseelor turistice sau în apropierea unor obiective turistice se provoacă inevitabil degradarea mediului, ca urmare a reziduurilor lăsate la întâmplare de turiști.

Aceste situații sunt întâlnite în toate locurile destinate turismului de recreere și odihnă.

Fenomenul turismului automobilistic și-a pus, prin apariția sa, o amprentă negativă asupra mediului ambiant, deoarece acesta a pătruns în locuri până nu demult inaccesibile, turiștii abătându-se de la drumurile principale de acces, pe văi lăturalnice, oprindu-se în poieni pitorești și distrugând pajiștile, flora și arbuștii existente, prin strivire sau prin poluare cu gaze de eșapament.

Prin intensificarea circulației turistice automobilistice în stațiuni balneo-climaterice și datorită lipsei parcărilor, este simțitor fenomenul de alterare a aerului.

Calitatea potențialului turistic poate fi afectată și printr-o concepție greșită de valorificare a resurselor, rezultată dintr-o exploatare irațională și neștiințifică a acestora, sau prin realizarea necorespunzătoare a obiectivelor de investiții cu caracter turistic.

Substanțele minerale balneare sunt declarate resurse terapeutice, ele fiind caracterizate printr-o mare vulnerabilitate și orice intervenție asupra lor le poate provoca schimbarea parametrilor fizici și chimici.

Aceste substanțe se pot degrada din cauza nerespectării principiilor de protecție care impun:

limitarea exploatării zăcămintelor în raport cu rezervele de substanțe minerale;

evitarea exploatării zăcămintelor până la epuizare;

executarea lucrărilor geologice în conformitate cu prevederile cercetărilor și proiectelor de specialitate.

În țara noastră, cele mai evidente cazuri de degradare a substanțelor minerale balneare se întâlnesc la zăcămintele hidrominerale de la Covasna și Buziaș, unde exploatarea defectuoasă a dus la scăderea potențialului resurselor și la diminuarea cantității de dioxid de carbon.

Degradarea potențialului turistic se datorează, în primul rând, absenței sau nivelului scăzut al amenajărilor pentru exploatare.

Precizăm aici lipsa sau starea necorespunzătoare a drumurilor de acces sau de circulație la un obiectiv, într-o zonă montană, rezervație naturală etc.

O situație gravă care afectează mediul înconjurător dar și echilibrul ecologic al teritoriului respectiv este dezvoltarea nesistematizată a localităților.

Preocupările actuale ale Ministerului Turismului au în vedere sistematizarea teritorială și a localităților, iar acest lucru impune ca din punct de vedere ecologic, sistematizarea să se desfășoare simultan cu zonarea turistică.

Protejarea și conservarea potențialului turistic au în vedere ameliorarea mediului înconjurător în stațiunile, centrele, localitățile și obiectivele turistice integrate în circuitul turistic.

2.2 Măsuri ce vizează protecția mediului înconjurător și a potențialului turistic

Acțiunea de protejare a mediului și a potențialului turistic are eficiență satisfăcătoare numai în condițiile asigurării unui cadru juridico-administrativ de desfășurare adecvat.

Protecția mediului ambiant și a potențialului turistic impune un suport legislativ suficient, o organizare administrativă competentă și o susținută activitate de educație civică.

Principala condiție de protecție a potențialului turistic împotriva degradărilor este exploatarea științifică și rațională a resurselor naturale.

Amenajarea și organizarea, adecvate la un nivel al zonelor, traseelor sau obiectivelor turistice este una dintre cele mai importante măsuri de protecție și conservare a potențialului turistic.

Protejarea, conservarea și amenajarea pentru vizitarea și exploatarea obiectivelor turistice de atracție deosebită, necesită organizarea corespunzătoare a zonelor montane și o exploatare turistică rațională.

Conștiința ecologică a populației și sentimentul de respect și dragoste al acestuia pentru natura patriei, influențează direct protecția mediului înconjurător și a patrimoniului turistic.

Munca de educație în materie de ocrotire și protecție a mediului și a potențialului turistic este concepută ca un proces continuu și o parte integrantă a educației, în general.

Această muncă examinează problemele dezvoltării și creșterii economice, în funcție de ocrotirea mediului, insistând asupra rezolvării tuturor aspectelor degradante.

Prin îmbinarea elementelor naturii cu acțiunea benefică de înfrumusețare a societății omenești, se poate preveni degradarea peisajului.

Conservarea și mărirea acestei avuții constituie o sarcină de cea mai mare însemnătate a fiecărui cetățean, a fiecărei autorități a statului și a societății în ansamblu.

Din toate punctele de vedere, turismul poate și trebuie să contribuie esențial, inclusiv din punct de vedere financiar, la protejarea, conservarea și chiar îmbunătățirea peisajului și a mediului natural.

Binom inseparabil, dezvoltarea ecoturistică și protecția mediului presupune o planificare strategică, de control, chiar a viitorului turismului, adaptată la capacitatea suport a ecosistemelor și evitarea celor cu un echilibru fragil.

Tendința dorită de orice practicant al fenomenului turistic ecologic este transformarea actului turistic într-un factor de conservare și protecție a mediului, și nu de degradare disfuncțională a subsistemelor sale.

Mediul diversificat asigură și o ofertă turistică diversificată, iar calitatea ofertei este dependentă de calitatea mediului (a apelor, solului, aerului, faunei, vegetației etc.). (Mirela Mitroi, Ecoturism și amenajări turistice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2000).

2.3. Direcții principale de dezvoltare a turismului
în perspectiva ecologiei

Turismul însuși pune probleme ecologice speciale.

Extinderea turismului, dezvoltarea bazei sale materiale și desfășurarea activității efective a turiștilor trebuie realizate cu o maximă preocupare pentru cerințele ecologice și biologice ale fiecărui punct geografic, atracție turistică, zonă turistică etc.

Trebuie precizat că fiecare zonă naturală, fiecare punct al ei, are capacitate de a primi turiști, care variază în raport cu fragilitatea ecologică a zonei.

În lucrarea Ecoturism și amenajări turistice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2000, autoarea afirmă că ecologia în interferența cu strategii din domenii economice, plastice, culturale etc. și-a conturat anumite grupuri de inițiative care s-au concentrat pentru a trece la acțiune politică; încadrarea și ascensiunea partidelor “verzilor” a fost utilă prin aceea că a forțat partidele tradiționale “să ia în serios” problemele mediului.

În aceeași lucrare, autoarea expune trei curente ecologice cu strategii coerente:

ecologismul nostalgic;

ecologismul creșterii “0” sau limitate;

ecologismul practic, de inițiativă.

Ecologismul nostalgic se mai numește și “robinsonism ecologic” și pornește de la ideea că trebuie să se renunțe la tot ceea ce înseamnă dezvoltare, civilizație, progres, sistând orice activitate științifică, dar nu și munca în sine.

Această gândire presupune o reîntoarcere la trecut, în perioade preindustriale, adică o reîntoarcere la natura primordială, ceea ce este imposibil.

Ecologismul creșterii limitate – această doctrină sugerează limitarea procesului economic în scopul opririi risipei de resurse poluante în mediul înconjurător.

Ecologismul practic, de inițiativă este specific societăților în tranziție, cum este și cazul României.

În ultimii ani este evident că numeroase guverne ale lumii au trecut de la o abordare pasivă, globală abstractă, la o analiză activă rezonabilă pe zone, probleme și resurse, ieșind la iveală și soluții pentru eliminarea sau diminuarea efectelor diferitelor procese ecologice nefaste de pe planeta noastră.

Politica, economia și strategia nu pot acționa separat, izolat, ci trebuie să accepte cooperarea națională și internațională.

Această cooperare este generată și de fenomenul de globalizare al dezvoltării contemporane.

Ministerul Turismului are un program concret de dezvoltare a turismului ecologic, de protecție și conservare a resurselor turistice naturale și antropice, care se aliniază la programele europene, vizând integrarea, și pe această cale, în structurile comunității europene.

Dezvoltarea turismului pe baze ecologice, în armonie cu mediul, pentru refacerea, protecția și conservarea potențialului turistic și combaterea poluării din orice surse, este primară în strategia de dezvoltare a turismului.

Protecția peisajului pune pe prim-plan faptul că lupta contra degradării mediului trebuie să fie nu numai legislativă, economică, tehnică și administrativă, ci și una culturală, educativă, asigurând îmbinarea lor optimă.

Obiectivul dezvoltării economice durabile, sub amprenta ecologiei, reprezintă dezvoltarea umană și creșterea economică în interdependență cu mediul natural, principala condiție din punct de vedere ecologic fiind conservarea și protecția acestuia.

În zilele noastre se vorbește tot mai des despre necesitatea unei dezvoltări durabile, adică a unei evoluții ecologice, științifice, raționale a naturii, după și conform principiilor ecologiei.

Ecodezvoltarea durabilă, privită prin prisma Uniunii Internaționale de Conservare a Naturii (U.I.C.N.), nu este numai un concept operațional, ci și un scop în sine, care presupune redefinirea strategiilor de dezvoltare, atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare.

Pentru a avea un turism de calitate în perspective ecologice, trebuie ca ecodezvoltarea să reprezinte o relație durabilă între economie și mediul înconjurător, bazându-se pe câteva principii fundamentale:

consumul rațional de resurse neregenerabile, astfel încât să poată fi compensat;

stocul de resurse regenerabile, odată cu scăderea în timp trebuie să asigure un nivel de trai care să înregistreze creșteri vizibile;

luarea unor măsuri și seturi de politici diverse:

economice,

sociale,

tehnologice,

sanitare.

Aplicația principiilor ecologice în dezvoltarea durabilă conduce la exploatarea rațională a Terrei sau a unor sectoare regionale mai amenințate, respectând astfel interesele legitime ale ființei umane.

Din cele relatate, se concluzionează că ecodezvoltarea asigură protejarea și conservarea “capitalului” mediului natural, în paralel cu menținerea biogeochimiei funcționale din mediu, de care depinde supraviețuirea speciei umane.

Trebuie precizat că, printr-o gândire ecologică sănătoasă vom avea un mediu ambiant favorabil intereselor turismului și, implicit, un turism viabil și calitativ.

Turismul și, prin calitate, mediul ambiant natural, servesc omul sub trei forme:

recreere și sănătate,

estetică,

economică.

Prin combaterea cu fermitate a deteriorării mediului ambiant, omul, dar și societatea în ansamblu câștigă pe toate cele trei planuri menționate anterior.

2.4. Direcții în dezvoltarea ecoturistică

Ecoturismul reprezintă o formă de turism organizată în scopul înțelegerii fenomenelor naturii și a mediului înconjurător, a protejării integrității ecosistemelor și a producerii de oportunități economice care conservă resursele naturale benefice localnicilor.

Dezvoltarea ecoturistică durabilă este dependentă de câteva obiective principale:

conservarea resurselor turistice naturale și antropice, având în vedere utilizarea acestora și în perspectivă;

conștientizarea turiștilor și a populației locale primitoare în ecologia fenomenului turistic;

implicarea comunităților locale în procesele de planificare și dezvoltare ecoturistică a arealelor suprasolicitate;

sprijinirea informațională și logistică a unor proiecte de dezvoltare ecoturistică durabilă, elaborate pe regiuni sau forme de turism practicat;

acordarea de sprijin financiar de către firme, bănci, camere de comerț, instituții financiare pentru modernizarea structurilor și serviciilor turistice.

Reforma turistică trebuie să insiste pe un cadru legislativ adecvat promovării fenomenului turistic și pe tendința actuală a pieței turistice interne și externe.

Ecoturismul a luat ființă pe turismul nord-american, la mijlocul anilor ’80, ca o consecință directă a creșterii cererii pentru turismul axat pe natura sălbatică, în locurile cu un echilibru natural fragil.

Conform lucrării, Ecoturism, Ed. Economică, București, 2000, autorii Florina Bran, Tamara Simion, Puiu Nistoreanu afirmă că cea mai utilizată definiție, în literatura științifică, este următoarea:

Ecoturismul este un turism practicat în spații naturale sălbatice și culturale tradiționale puțin modificate de om, și care trebuie să constituie sanctuare de protecție a mediului, a naturii și a formelor ancestrale de civilizație, pentru a sprijini dezvoltarea economică a comunităților locale.

Datorită conservării resurselor naturale benefice comunităților locale, ecoturismul înregistrează o dezvoltare mai mare comparativ cu celelalte forme de turism, printr-o legătură mult mai directă și mai strânsă cu mediul natural și cultural.

În ultimii ani s-au desfășurat o serie de conferințe și congrese, privind ecoturismul ca o nouă formă de turism:

prima întrunire, având drept problematică turismul durabil, a fost Conferința Mondială ce s-a desfășurat în Insulele Canare, la Lazarotte, în 1995. Cu ocazia acestei conferințe s-a elaborat o “Cartă a turismului durabil” în 18 linii directoare devenite ulterior repere importante în afirmarea și dezvoltarea turismului;

seminarul “Turismul și protecția mediului” de la Heidelberg, Germania, din 16-18 mai 1996, sub îndrumarea Organizației Mondiale de Turism (O.M.T.).

Seminarul Național privind Ecoturismul, organizat de Consiliul de Experți pentru Mediul Înconjurător din Canada (C.E.A.C.), din anul 1991, consideră că “ecoturismul este o experiență a călătoriei care pune în lumină natura, contribuind la conservarea ecosistemelor, respectând integritatea sistemelor-gazdă”.

Forumul European pentru Circulație Turistică Durabilă, de la Salzburg, Austria, din 9-11 decembrie 1998.

Congresul OMT din 28-30 aprilie 1994 a “oficiat” relația dintre turism și mediu, congres ce a avut loc în insula Bali, Indonezia.

Ecoturismul este un fenomen relativ recent care reprezintă un segment al industriei turistice, și care este cunoscut și sub numele de turism iubitor de natură, turism blând sau inteligent.

Trăsătura esențială a ecoturismului este minimizarea efectelor negative asupra mediului local și natural, ca și asupra populațiilor locale.

Prin practicarea ecoturismului, se pun în lumină următoarele aspecte:

îmbinarea activităților turistice alături de cele economice, într-un mediu nepoluant, nealterat;

protejarea zonelor și a resurselor turistice;

ancorarea sa într-o activitate de perspectivă durabilă.

După părerea specialiștilor, pentru consolidarea conceptului de ecoturism sunt necesare câteva principii-cheie, de care omul și societatea în ansamblu trebuie să țină seama:

conservarea obiectivelor turistice naturale, culturale, economice etc.;

dezvoltarea industriei, incluzând și industria turistică, de așa manieră încât să nu afecteze echilibrul mediului ci dimpotrivă, să aibă ca scop protecția acestuia;

recunoașterea limitei resurselor turistice și promovarea unui management orientat spre ameliorarea sau chiar înlocuirea unor resurse turistice ce reprezintă semne de “saturație”;

realizarea unei educații “ecologice” la nivelul:

categoriilor de turiști,

organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale,

agenților economici,

comunităților locale etc.

În ultimii ani se vorbește tot mai des de globalizare, aceasta incluzând în special aspecte economice, dar și schimburi socio-culturale, putându-se afirma că și zonele unde se practică ecoturismul trebuie să fie considerate de interes global și să facă parte din patrimoniul planetei, impunându-se aici respectarea riguroasă a teritoriilor turistice, cu stiluri de viață tradiționale ale populațiilor locale.

Componența de mediu este foarte importantă pentru turismul durabil, deoarece această formă de turism a apărut în scopul ocrotirii naturii pentru viitor, îndeosebi a speciilor fragile, iar ecoturismul reprezintă cea mai valoroasă formă de manifestare a turismului durabil. Conceptul de turism durabil a manifestat interes mare pentru organizații de elită mondială, precum:

Uniunea Internațională de Conservare a Naturii (U.I.C.N.),

Federația Mondială pentru Ocrotirea Naturii (W.N.F.),

Federația Europeană a Parcurilor Naționale și Naturale (P.N.A.B.E.),

care au considerat că această formă de turism reprezintă “dezvoltarea tuturor formelor de turism, managementul și marketingul turistic care să respecte integritatea naturală, socială și economică a mediului, cu asigurarea exploatării resurselor naturale și culturale pentru generațiile viitoare”.

Conform lucrării Ecoturism și amenajări turistice (Mirela Mitroi), în cadrul organizațiilor internaționale mai sus menționate, au fost subliniate anumite cerințe ale aplicării unei strategii viabile a turismului durabil:

conservarea ecosistemelor naturale și artificiale ale Terrei, a biodiversității acesteia;

ridicarea calității nivelului de viață al habitatelor umane, atât urbane cât și rurale;

respect și grijă vis-à-vis de modul de viață al comunităților umane;

reducerea și raționalizarea exploatării resurselor epuizabile, urmărind și respectând capacitatea de susținere a mediului;

modificarea atitudinii individuale în favoarea dezvoltării durabile, a practicării unui ecoturism durabil;

respectarea comunităților în salvgardarea propriului lor mediu ambiant, în paralel cu realizarea cadrului național pentru dezvoltarea și conservarea durabilă.

În primăvara anului 1997, 6-8 martie, s-a susținut la Berlin “Conferința Internațională pe tema raportului dintre biodiversitate și turism”, unde s-a adoptat “Declarația de la Berlin”, aceasta propunându-și câteva principii de acțiune demne de luat în seamă:

turismul durabil, mai ales ecoturismul, permite folosirea rațională a diversității biologice, contribuind la conservarea sa;

dezvoltarea activităților turistice trebuie să se realizeze într-o manieră de echilibru și eficiență durabilă și să poată fi controlată;

dezvoltarea populației locale și a instituțiilor locale, în aplicarea acestor principii de acțiune ecoturistică, pentru a fi principalii beneficiari ai turismului ecologic;

acordarea unei atenții speciale pentru formele de turism practicate în zonele ecologice și culturale cu un echilibru fragil, în care se cere imperios evitarea practicării turismului de masă;

implicarea tuturor partenerilor interesați, atât în sectorul privat sau de stat, care trebuie să lupte pentru un ecoturism durabil, prin realizarea unor produse ecoturistice de marcă și a unor coduri de comportament pentru toți participanții (turiști, localnici, personal angajat în turism etc.).

Ecoturismul este acel turism care respectă capacitatea de primire, acel turism responsabil din punct de vedere social, care nu este numai sensibil față de mediu, ci percepe limitele de dezvoltare ale acestuia.

În concluzie, ecoturismul trebuie să confere oportunități specifice populației locale și să lărgească spectrul de activități economice tradiționale, astfel încât, spațiile destinate turismului să fie exploatate durabil, iar obiectivele naturale de valoare și cu o maximă atractivitate pentru turiști, să fie în primul rând protejate, și apoi apreciate pe măsură.

2.5 Factori de susținere a ecoturismului

Ecoturismul, formă inovatoare de turism, cunoscută sub denumiri cum ar fi:

turism verde,

turism blând,

turism ecologic,

presupune protejarea resurselor, un mediu ambiant natural nepoluant, nealterat și o planificare strategică de control a viitorului turismului.

În viziunea autorilor lucrării Ecoturism, ecoturismul presupune trei direcții dinamice în fenomenul evolutiv (calitativ și cantitativ):

păstrarea calității mediului ambiant,

restructurarea economică și tehnologică pe baza remodelării managementului resurselor,

practicarea unor tipuri de turism individual sau de grup care să conștientizeze problemele de poluare și formele de manifestare a acestora.

În lucrarea anterior menționată, se remarcă patru grupe de factori ce determină aplicarea ecoturismului în toate formele de turism, fie el balnear, de litoral, montan, cultural, de tranzit etc.:

factorul politic extern – rolul organismelor internaționale în susținerea

activităților ecoturistice;

factorul politic intern – rolul statului în susținerea activităților

ecoturistice;

factori economici;

factori psiho-culturali.

Susținerea activităților ecoturistice depinde în primul rând de protecția și conservarea mediului înconjurător astfel încât, acolo unde mediul natural este nealterat și “funcționează” la parametrii doriți, cererea turistică este deosebit de mare.

În decursul anilor, numeroase organizații ce susțin protecția mediului înconjurător, au început să acorde o mai mare atenție problemei mediului natural.

Organizația Mondială de Turism (O.M.T.), care are în componență 130 de membri și care dispune de personalitate juridică, a participat la numeroase misiuni și proiecte: 511 misiuni și 126 de proiecte la dezvoltarea turismului pe toate continentele Globului – cea mai mare susținere având-o Asia și Africa.

De menționat, Organizația Mondială a Turismului cooperează cu organizații mondiale de prestigiu, cum ar fi:

Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.),

Uniunea Europeană (U.E.),

Organizația de Cooperare Economică Asia-Pacific (A.P.E.C.).

Atribuțiile Organizației Mondiale a Turismului sunt reprezentate prin:

schimburi de documente și informații,

servicii de statistică,

realizarea unor acorduri comune,

stabilirea ordinii de zi în întâlnirile internaționale,

transmiterea scrisă a rezumatelor și comunicatelor,

stabilirea de relații între statele membre și coordonarea proiectelor comune.

Cu siguranță, cel mai înalt forum cu putere decizională din Europa este Uniunea Europeană (U.E.) care prin organismele sale:

Parlamentul European,

Consiliul European,

Comisia Europeană,

Comitetele Regionale,

este direct preocupată de susținerea ecoturismului.

Pentru a dovedi susținerea ecoturismului, Uniunea Europeană pune accent pe următoarele probleme:

schimburi de informații, date statistice, tehnologice pentru dezvoltarea turismului, în țările membre și cele cu statut de asociere;

armonizarea politicilor, strategiilor de dezvoltare, a legislației în țările membre, cu realizarea de recomandări pentru celelalte state europene;

realizarea de proiecte comune pentru valorificarea resurselor turistice și realizarea de amenajări moderne;

acțiuni comune pentru promovarea produselor turistice.

Trecând la factorul politic intern, precizăm că statul are un rol esențial în susținerea activităților ecoturistice.

Dacă Uniunea Europeană militează pentru un mediu natural curat și pentru un turism durabil, atunci fiecare stat, prin mijloacele sale legislative și cu implicarea guvernului, ministerelor, a consiliilor județene și locale trebuie să insiste pe o exploatare rațională și durabilă a patrimoniului natural și cultural, promovând astfel un turism durabil.

În România, Ministerul Turismului, împreună cu organismele guvernamentale elaborează legile din domeniu și strategiile de dezvoltare a turismului pe termen mediu, stabilesc investițiile directe pe termen scurt și mediu, având ca scop investițiile directe pe termen scurt și mediu, având ca scop revigorarea turismului românesc.

Prin aplicarea acestor strategii care se aliniază la normele europene și care sunt făcute după o atentă analiză a turismului european și mondial, România face încă un pas spre integrarea europeană.

Cele mai importante condiții ale integrării turismului românesc în structurile europene sunt:

dezvoltarea cadrului legislativ-normativ,

prezentarea obiectivelor strategice specifice, pe forme de turism,

restructurarea și accelerarea procesului de privatizare în turism,

aspecte ale societăților profesionale de profit.

Principalul obiectiv strategic de dezvoltare a turismului este perfecționarea cadrului juridic necesar, privind susținerea și funcționarea turismului și a industriei turistice.

Alte obiective strategice de dezvoltare a turismului care trebuie atinse sunt:

dezvoltarea și perfecționarea forței de muncă în turism,

dezvoltarea produsului turistic,

îmbunătățirea și dezvoltarea activității de marketing și promovare,

continuarea activităților turistice, a reformei structurale și organizatorice în scopul optimizării activităților turistice la cerințele economiei de piață,

integrarea turismului românesc în produse turistice europene și mondiale, cu atragerea fluxurilor de turiști spre România,

asigurarea și creșterea securității și siguranței turiștilor.

În ultima perioadă, în țara noastră a luat amploare practicarea turismului rural și agroturismului, ținând cont că aceste forme de turism posedă anumite facilități din partea administrațiilor publice locale și regionale.

În țările dezvoltate, toate localitățile turistice, sate sau orașe, se bucură de un statut special, ceea ce nu este cazul în țara noastră, datorită problemelor financiare cu care se confruntă.

Obținerea statutului de stațiune turistică necesită automat un buget mai mare acordat acelei stațiuni, comparativ cu o localitate fără potențial turistic.

Factorii socio-economici sunt determinați de apogeul tehnico-științific care a determinat diminuarea procesului fizic uman și creșterea duratei de vacanțe, concedii și de timp liber, în general.

Conform lucrării Ecoturism, în plan socio-economic există mai mulți factori ce influențează în mod direct turismul:

tendințele de creștere continuă a populației planetei și concentrarea sa în marile aglomerări urbane;

reducerea săptămânii de lucru și apariția sistemului de lucru bazat pe sisteme informatizate la domiciliu;

preocuparea pentru dezvoltarea de noi tipuri de vacanțe și concedii, mai flexibile față de dorințele turiștilor;

revenirea la modalități de vacanțe în natură și comunități cu viața tradițională;

renunțarea la forme clasice de structuri turistice sau trecerea la decongestionarea acestora, prin acceptarea unor forme de turism alternativ.

Trebuie să acceptăm că, în ultimele decenii, modul de viață al oamenilor s-a schimbat radical, datorită economiei mondiale care a determinat schimbări intervenite în venituri și angajarea forței de muncă, creșterea globalizării, multiplicarea afacerilor.

Factorii socio-economici se manifestă atât în plan public, cât și privat, între aceste două sectoare fiind necesar un sistem de colaborare în următoarele domenii:

judiciar,

legislativ,

economic.

Activitățile turistice, activitatea serviciilor publice și private, modul de cooperare între cele două domenii și valorificarea tuturor resurselor din teritoriu sunt într-o continuă interdependență.

Fiecare țară este posesoare de tradiții, cultură și mentalități proprii, iar factorii psihoculturali care au la bază aceste caractere unice încearcă să dezvolte un ecoturism care să formeze o relație bună între gazde și oaspeți.

2.6 Turismul în arii protejate

În ultimele decenii, turismul, o adevărată industrie a vacanțelor și loisirului, a căutat să atragă în sfera sa de acțiune ariile naturale protejate.

Aceste spații naturale de excepție prin valențele lor recreative, estetice, educaționale, științifice, se constituie ca obiective turistice de importanță deosebită, unele cu caracter de unicat pe plan național și internațional.

Valorificarea lor îmbracă forme diferite, complexe, iar amenajarea pentru turism ridică unele probleme legate de statutul special al ariilor protejate.

În România, conform ultimelor date puse la dispoziție de Ministerul Turismului, există 586 areale protejate, iar prin Ordinul 7/1990 al fostului M.A.P.M. au fost declarate 11 Parcuri Naționale cu o suprafață de 397- 400 ha (371 rezervații naturale, 113 monumente geologice), existând posibilitatea ca unul din parcurile naționale propuse să devină rezervație a biosferei (Munții Rodna, Domogled – Valea Cernei, Munții Apuseni etc.). Chiar înainte ca ele să fie declarate arii protejate, s-a practicat și se practică turism, dar în mod neorganizat și necontrolat.

Din toate ariile protejate existente la noi, parcurile naționale și rezervațiile biosferei – Delta Dunării constituie resurse apreciabile pentru turism, cu condiția ca amenajarea și exploatarea lor să fie în armonie cu politica de ansamblu, de dezvoltare echilibrată și durabilă în plan regional.

Delta Dunării

Valorificarea turistică trebuie să țină cont de structura acestor arii protejate (zonă intangibilă sau științifică, zona de tampon, zona de acces loisir, zona de restaurare, acolo unde este necesar).

În funcție de suprafața fiecărui parc, de condițiile existente, amenajarea și sistematizarea lor turistică trebuie să fie un proces dinamic, cu posibilitatea de reevaluare la fiecare 4-5 ani.

Ideea organizării parcurilor naționale și naturale, a rezervațiilor biosferei, a apărut mai întâi în țările dezvoltate din punct de vedere industrial, ca o motivație socială și educativă. În timp, suprafețele amenajate s-au extins pe plan internațional, astfel că acum, la ONU sunt înregistrate peste 2.600 parcuri naționale și naturale, sau rezervații ale biosferei, acoperind un areal de circa 4 milioane Km, în 124 de țări.

Sistematizarea turistică a acestor spații naturale ocrotite variază de la o țară la alta, așa cum diferă și echipamentele turistice ale fiecărui parc, acestea fiind determinate în mare măsură de specificul obiectivelor sale (turistice) naturale, dotările existente încadrându-se cantitativ, în limitele impuse de ecosistemele respective, a căror depășire poate perturba echilibrul lor.

Dotările turistice cuprind în ansamblu baze de cazare foarte atractive (terenuri de campare, corturi, cabane, refugii, vile, hoteluri, tabere de tineret, sate de vacanță, etc.), baze de alimentație publică (restaurante moderne, cu specific), instalații sportive, pârtii naturale de schi, piscine, piste de patinaj, călărie și alte dotări de divertisment, caracteristice fiecărui loc. Or, indiferent de pragul de dotare a acestor parcuri, fiecare dintre ele trebuie să aibă un echipament minim de bază, constituit din instalații, aflate pe tot parcursul și cuprinsul parcului, poteci, alei marcate, locuri de odihnă și amenajări pentru vizitarea diferitelor obiective naturale.

Valorificarea prin turism a ariilor protejate menționate, presupune următoarele acțiuni:

Organizarea circulației turistice;

Organizarea punctelor de intrare a turiștilor în parcuri și rezervații;

Amenajarea de baze materiale turistice;

Amenajarea pentru vizitarea obiectivelor turistice;

Refacerea peisajelor și obiectivelor turistice degradate;

Toate aceste deziderate trebuie să includă integrarea estetico-ambientală a obiectivelor turistice propuse în cadrul peisajului natural înconjurător.

Situația actuală a ariilor protejate în România se caracterizează prin incertitudine, lipsa unui suport legislativ, administrativ, financiar concret.

Anul 1995, a fost declarat ca ,,Anul european al conservării naturii" și a inclus doar organizarea unor simpozioane și consfătuiri pe teme de mediu și încercarea de consolidare a rolului ONG pe plan regional, și de educație ecologică în rândul tinerilor.

Valorificarea prin turism a ariilor protejate din România trebuie să aibă clarificate următoarele probleme:

Definitivarea statutului de arii protejate, a clasificărilor conform ultimelor listinguri propuse de UICM;

Realizarea unui cadastru la zi, cu delimitarea cartografică reală a hotarelor limitelor și a zonelor interioare componente;

Revizuirea propunerilor celor 11 parcuri naționale conform normelor UICM și includerea unora ca rezervații ale biosferei;

Stabilirea pentru fiecare arie protejată a obiectivelor naturale de excepție, care se cer ocrotite în mod expres;

Asigurarea unui mod de gestionare a acestor arii cu resurse financiare, pentru început asigurate de stat, apoi treptat de administrațiile locale și din resurse proprii prin valorificarea economică;

Ariile protejate și îndeosebi parcurile naționale și rezervațiile biosferei capătă o valoare reală în turism numai în condițiile în care vor dispune de o clasificare reală a problemelor enunțate anterior.

Situația cea mai armonioasă, favorabilă unei exploatări echilibrate a ariilor protejate, îndeosebi a parcurilor naționale și rezervațiilor biosferei, va fi dată de stabilirea și asumarea responsabilităților de către o administrație unică, bazată pe o echipă de specialiști, care să poată coordona unitar întreaga funcționalitate a ariilor protejate, asigurând o gospodărire durabilă, cu un maximum de eficiență generală, care se va reflecta în ultima instanță și în calitatea serviciilor oferite turiștilor.

În urma Legii privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului natural – Secțiunea a Ill-a – zone protejate, votată și publicată în Monitorul Oficial din 12 aprilie 2000, zonele protejate sunt zone naturale sau construite, delimitate geografic sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural și/ sau cultural și sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu.

Legea evidențiază zonele naturale protejate de interes național și identifică valorile de patrimoniu cultural național, care necesită instituirea de zone protejate pentru asigurarea protecției acestor valori, punând în evidență și lucrările de salvare, protejare și de punere în valoare a patrimoniului din zonele protejate de utilitate publică, de interes național.

Autoritățile administrației publice locale, cu sprijinul autorităților publice centrale cu atribuții în domeniu, vor delimita, în baza unor studii de specialitate, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (M.O. din 12 aprilie 2000), zonele de protecție de patrimoniu cultural.

Astfel, în vederea instituirii zonelor protejate, autoritățile administrației publice locale vor întocmi documentațiile de urbanism și regulamentele aferente, elaborate și aprobate potrivit legii, care vor cuprinde măsurile necesare de protecție și conservare a valorilor de patrimoniu cultural național din zonă.

Ca rezervații ale biosferei și parcuri naționale au fost declarate:

În Ordonanța de Urgență a Guvernului României publicată luni 4 septembrie 2000 în Monitorul Oficial, ordonanță privind regimul ariilor protejate, sunt definite complex, parcurile naturale, rezervațiile biosferei dând și anumite elemente de management privind aceste categorii de arii naturale protejate:

a) Rezervații Științifice

Rezervațiile științifice sunt acele arii protejate al căror scop este protecția și conservarea unor habitate naturale terestre sau acvatice cuprinzând elemente reprezentative de interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervațiilor științifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrității zonei protejate.

Managementul rezervațiilor științifice asigură un regim strict de protecție prin care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot desfășura numai activități științifice, cu acordul forului științific competent. Rezervațiile științifice corespund categoriei I IUCN (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii) – “Rezervație Naturală Strictă: arie protejată, administrată în principal în scopuri științifice”.

b) Parcuri Naționale

Parcurile naționale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, hidrologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice.

Managementul parcurilor naționale asigură menținerea cadrului fizico-geografic în stare naturală, protecția ecosistemelor, conservarea resurselor genetice și a diversității biologice în condiții de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale și a folosințelor terenurilor incompatibile scopului atribuit.

Regimul de gospodărire se stabilește prin regulamente și planuri proprii de protecție și conservare aprobate de autoritățile naționale științifice și administrative abilitate, potrivit prezentei ordonanțe. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracțiuni de ecosisteme terestre și acvatice cât mai puțin influențate prin activități umane.

Elementele ce au valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naționale pot fi delimitate și puse sub un regim strict de protecție ca rezervații științifice.

Parcurile naționale se întind în general pe suprafețe mari de teren. În perimetrul parcurilor naționale sunt admise doar activități tradiționale practicate numai de comunitățile din zona parcului național, activități tradiționale ce vor fi reglementate prin planul de management.

Parcurile naționale corespund categoriei II IUCN – “Parc național: arie protejată administrată în special pentru protecția ecosistemelor și pentru recreere”.

c) Monumente ale naturii

Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare și semnificație ecologică, științifică, peisagistică deosebită, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice, endemice sau amenințate cu dispariția, arbori seculari, asociații floristice sau faunistice, fenomene geologice – peșteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade și alte manifestări și formațiuni geologice, depozite fosiliere, precum și alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.

Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regimul de protecție, pentru asigurarea integrității se vor stabili zone de protecție obligatorii, indiferent de destinația și de deținătorul terenului.

Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecție care asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcție de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populației poate fi limitat sau interzis.

Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN –“Monument natural: arie protejată administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice”.

d) Rezervații naturale

Rezervațiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor habitate și specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinată de arealul necesar asigurării integrității elementelor protejate.

Managementul rezervațiilor naturale se face diferențiat, în funcție de caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menținerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunități biotice.

Pe lângă activitățile științifice, după caz, pot fi admise activități turistice, educaționale, organizate. Sunt admise unele activități de valorificare durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise folosințe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite.

Potrivit scopului pentru care au fost desemnate, rezervațiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic, paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină de resurse cinegetice și altele.

Aceste rezervații corespund categoriei IV IUCN și anume arie de gestionare a habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenții de gospodărire.

e) Parcuri naturale

Parcurile naturale sunt acele arii naturale al căror scop este protecția și conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.

Managementul parcurilor naționale urmărește menținerea interacțiunii armonioase a omului cu natura prin protejarea diversității habitatelor și peisajului, promovând păstrarea folosințelor tradiționale ale terenurilor, încurajarea și consolidarea activităților, practicilor și culturii tradiționale ale populației locale.

De asemenea, se oferă publicului posibilități de recreere și turism și se încurajează activitățile științifice și educaționale.

Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN – “Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului și recreere”.

f) Rezervații ale biosferei

Rezervațiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor zone de habitat natural și a diversității biologice specifice.

Rezervațiile biosferei se întind pe suprafețe mari și cuprind un complex de ecosisteme terestre și acvatice, lacuri și cursuri de apă, zone umede cu comunități biocenotice floristice și faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi reduse la starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile și armonioase.

Mărimea rezervațiilor biosferei este determinată de cerințele de protecție și conservare eficientă a mediului natural și a diversității biologice specifice.

Managementul rezervațiilor biosferei se realizează conform unor regulamente și planuri de protecție și conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului Om – Biosferă de sub egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervațiilor biosferei sunt cuprinse și situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervației se realizează cu respectarea prevederilor Convenției privind protecția patrimoniului mondial și natural, de sub egida UNESCO.

Pentru asigurarea protecției și conservării unor zone de habitat natural și a diversității biologice specifice, precum și pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerințelor de consum ale populațiilor locale, în limitele potențialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul rezervațiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferențial de protecție ecologică, de conservare și de valorificare a resurselor, după cum urmează:

zone strict protejate, având regimul de protecție și conservare al rezervațiilor științifice;

zone tampon, cu rol de protecție a zonelor strict protejate în care sunt admise activități limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizațiile date de administrația rezervației;

zone de reconstrucție ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului deteriorat;

zone valorificabile economic prin practici tradiționale sau noi, ecologic admise, în limitele capacității de regenerare a resurselor.

Rezervațiile biosferei cu așezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităților umane în armonie cu mediul natural.

g) Zone umede de importanță internațională

Zonele umede de importanță internațională sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a asigura protecția și conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede.

Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor și al utilizării durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile Convenției privind conservarea zonelor umede de importanță internațională în special ca habitat al păsărilor acvatice.

h) Situri naturale ale patrimoniului natural universal

Siturile naturale ale patrimoniului natural sunt acele arii naturale protejate al căror scop este ocrotirea și conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanță universală.

Mărimea arealului lor este determinată de cerințele pentru asigurarea integrității și conservării elementelor supuse acestui regim de protecție. În cuprinsul acestor zone pot exista comunități umane ale căror activități sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerințele de ocrotire și conservare a sitului natural.

Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în conformitate cu regulamentele și planurile proprii de ocrotire și conservare, cu respectarea prevederilor Convenției privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural, de sub egida UNESCO.

i) Arii speciale de conservare

Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a menține și, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele naturale, și/sau populațiile speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile naturale de conservare sunt special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale.

Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri în management adecvate, specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management și măsuri legale, administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și a perturbării speciilor pentru care zonele au fost desemnate.

Orice plan sau proiect indirect legat sau necesar pentru gestionarea sitului, dar susceptibil de a-l afecta într-un mod semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului, ținându-se seama de obiectivele de conservare a ariei. Nu vor fi acceptate planuri sau proiecte în ariile respective care afectează aria, orice activitate în aceste zone făcându-se cu consultarea publicului.

Ariile speciale de conservare sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei 927 437 CCE din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, a florei și a faunei sălbatice și vor face parte din rețeaua europeană NATURA 2000 după recunoașterea statutului lor de către Comisia Europeană.

j) Arii de protecție specială acvifaunistică

Ariile de protecție specială faunistică sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a conserva, de a menține și, acolo unde este cazul, de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele specifice, desemnate pentru protecția speciilor de păsări migratoare sălbatice.

Managementul ariilor speciale de protecție se realizează ca și pentru ariile speciale de conservare.

Ariile de protecție sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei 797 4097 CCE din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice și vor face parte din rețeaua europeană NATURA 2000 după recunoașterea statutului lor de către Comisia Europeană.

Astfel, ele pot contribui nemijlocit la constituirea unei oferte turistice competitive și la atragerea unui număr sporit de turiști.

Cunoașterea resurselor ce pot fi valorificate în plan turistic conduce la dezvoltarea unui turism durabil care să asigure integritatea peisajului, a tuturor atracțiilor turistice.

La baza dezvoltării activităților turistice în perspectivă, trebuie să stea:

Amenajarea și valorificarea ariilor protejate și îndeosebi a parcurilor naționale, naturale și rezervațiilor biosferei, în mod global și integrator, în raport cu gradul de dezvoltare economică a regiunii sau unității administrate;

Alegerea și punerea în practică a celor mai bune proiecte de valorificare și amenajare turistică;

Asigurarea suportului și echilibrului financiar necesar punerii în practică a proiectului ales;

Lărgirea cooperării cu autoritățile și populația locală privind arealele protejate;

Creșterea contribuției financiare și practice din partea firmelor și agențiilor de turism la protecția ariilor protejate;

Realizarea unei politici de promovare și marketing specifice ariilor protejate;

Realizarea și stabilirea normelor și standardelor pentru planurile de amenajare și valorificare turistică a ariilor protejate, pentru dezvoltarea unui turism durabil pe termen lung;

Crearea tuturor condițiilor de evitare a impactelor nedorite;

În aceste condiții planificarea și valorificarea turistică devin procese continue, supuse periodic unei analize de impact, unde toate activitățile turistice să fie adaptate la situația fiecărei arii protejate ce prezintă importante valori turistice și ecologice, deoarece „evidențiind interdependența sistemului economico-social și sistemelor naturale, contradicțiile și micșorarea continuă a fenomenelor și proceselor, transformarea cantității în calitate și negarea negației în procesul tranziției spre o economie de piață (încă nedorită, dar imperios necesară), cercetările pe tărâmul economiei protecției mediului natural, ca, de altfel și toate cele ecologice, dau o nouă confirmare uriașei forțe de pătrundere a previziunii ecologice, protecționiste a mediului spre o ecodezvoltare viabilă, durabilă”. (Mirela Mitroi – Ecoturism și amenajări turistice, pag 151, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000)

2.7. Analiza impactului produs de activitățile turistice asupra parcurilor naționale și a rezervațiilor biosferei

La ultima reuniune internațională de la Dakar- Senegal din 22-26 noiembrie 1993, s-au analizat problemele ce le ridică dezvoltarea turismului în zonele protejate și au fost comparate soluțiile practice aplicate în țările participante.

S-a confirmat încă odată că turismul joacă un rol esențial pentru valorificarea siturilor naturale protejate.

Chiar dacă în parcurile naționale și rezervațiile biosferei din țara noastră nu există un turism bine organizat, cunoașterea tuturor aspectelor impactului acestuia în mediu, joacă un rol important în stabilitatea strategică de protecție pentru fiecare zonă protejată în parte.

TURISMUL ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR

Turismul iubitorilor de natură, cunoscut și sub numele de ecoturism, este un fenomen relativ recent care reprezintă un segment al industriei turistice. El este definit ca un turism dezvoltat inclusiv în zonele naturale protejate, cu scopul de a studia, admira și de a se bucura de peisaje, de floră și faună intacte, la care se pot adăuga și elemente cu caracter cultural.

La ora actuală, prin Ordinul 7/1990 au fost declarate cele 12 parcuri naționale, dar nu s-a legiferat încă o lege a mediului și a zonelor protejate.

În cadrul acestor parcuri naționale nu există un program-sistem de organizare, gestionare, monitorizare a tuturor informațiilor, în prezent ele sunt sub coordonarea ocolurilor silvice județene.

„Pe de altă parte, activitatea ecoturistică, pe lângă ancorarea sa în zona durabilului, se găsește în pas cu integrarea economică și generează strategii de dezvoltare necesare tranziției” (M. Mitroi, Ecoturism și amenajări turistice, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2001)

Lista principalelor mijloace de reducere a impactului socio-economic asupra mediului din parcurile naționale și rezervațiile biosferei din ROMÂNIA:

Valorificarea echilibrată a tuturor resurselor naturale;

În zonele rurale și urbane se impune sortarea deșeurilor de hârtie, metal, sticlă, textile;

Reciclarea deșeurilor menajere și stradale;

Unitățile economice producătoare de materiale de construcții să fie dotate cu filtre, guri de aspirare a prafului, instalații de desprăfuire;

Îmbunătățirea instalațiilor de ardere din unitățile de prelucrare a metalelor și alte domenii industriale;

Redresarea terenurilor afectate de torenți, din domeniul agricol și forestier;

Redresarea terenurilor afectate de rupturi și doborâturi de vânt din domeniul silvic;

Interzicerea tuturor activităților de exploatare a lemnului, neautorizate și a braconajului;

Interzicerea pășunatului în zonele alpine și refacerea jnepenișului;

Pentru zonele de tampon și de parc este nevoie să se diminueze încărcătura cu animale în concordanță cu potențialul fânețelor și pășunilor pentru regenerarea vegetației și asigurarea protecției solului;

Reorganizarea activităților de turism, refacerea traseelor, marcajelor, amenajarea locurilor de campare, popas și refugii;

Rezolvarea problemelor legate de epurarea apelor uzate evacuate de hoteluri, moteluri și cabane din parcuri naționale;

Interzicerea și amendarea culegerii de plante declarate monumente ale naturii și a vânătorii neautorizate;

Instituirea unor amenzi substanțiale pentru toate încălcările normelor de vizitare din parcurile naționale;

CONCLUZII

Ceea ce trăim noi azi nu este numai o frământare economică.

Economia noastră, și prin ea societatea și mediul, suferă de numeroase tensiuni, procese contradictorii, afecțiuni și acutizări diferite, mediul poluant, accidente ecologice, în paralel cu mutațiile ce le implică aceste fenomene ce se impun a fi soluționate de un cetățean pasiv sau ușor de manipulat de marile schimbări sociale la care asistă, de multe ori neputincioși. (Mirela Mitroi, Ecoturism, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000, pag.147)

Întreaga această mișcare este indisolubil legată de dezvoltarea istorică a producției.

Fiind o legătură între om și natură în cursul căreia omul efectuează, reglementează și prin acțiunea sa, controlează schimbul de materii dintre el și natură cât și lupta dintre el și aceasta, deci, cu o singură expresie, contradicția dintre el și natură.

Din latura societății omenești, învingerea acestei contradicții nu poate avea loc decât prin adaptarea și transformarea naturii potrivit nevoilor și scopurilor sale.

Or, acest lucru devine posibil numai pe măsura cunoașterii de către om a naturii, a legilor ei și a respectării acestora.

Dezvoltarea economică are loc în contextul unor sisteme ecologice. Este știut că, în esență, ecosistemul reprezintă unitatea dintre biocenoză (totalitatea organismelor vii aflate în interacțiune și legate de un anume loc de viață, cu o componentă determinată, istoricește formată și autoreglabilă) și biotop (habitat), exprimând relațiile indisolubile dintre organismele vii și factorii abiotici.

Cu alte cuvinte, sistemul ecologic constă în interacțiunea dintre comunitatea biotică și mediul fizic (litosfera, hidrosfera, atmosfera, lumina solară etc.) ce este necesar existenței și dezvoltării, în relația dintre organismele vii și mediul lor de viață.

Toate elementele fizice ale mediului natural influențează organismele vii, iar organismele vii, la rândul lor, exercită influențe asupra elementelor mediului. (N.N. Constantinescu, Economia protecției mediului natural, Ed. Politică, București, 1976, p.14-15)

Învelișul pământului în care se manifestă viața cuprinzând partea superioară a litosferei, hidrosfera și partea inferioară a atmosferei, adică ceea ce numim biosfera, constituie factorul determinant al însăși vieții oamenilor și nu numai a oamenilor.

Prin întreaga sa evoluție, omul a fost și rămâne legat de învelișul viu al planetei, el fiind, indiscutabil, și valoarea cea mai mare dintre toate speciile care populează planeta albastră.

Dacă evoluția celorlalte specii se datorează acțiunii unor legi biologice, în principal selecției naturale, în ceea ce privește evoluția speciei umane, legilor biologice li se alătură și celelalte legi de nuanță socială și culturală, legi cărora le stă la bază procesul gândirii și al muncii, care determină în cele din urmă raportul dintre om și mediu, conferindu-i o serie de trăsături cu totul aparte și viabile.

Prin stăpânirea treptată a științei și tehnologiei avansate, omul a putut transforma mediul, adaptându-l la nevoile sale, în timp ce la celelalte specii procesul este invers, speciile se schimbă adaptându-se mediului.

Reflectând asupra impactului omului asupra mediului înconjurător, adesea suntem tentați să cantonăm fenomenul doar la ceea ce numim poluare.

În realitate, agresiunile exercitate de om asupra mediului depășesc cu mult sfera problematicii în discuție, potrivit studiilor făcute de specialiști în materie (lucrarea Ecologia, a academicianului M. Botnariuc și a profesorului universitar A. Văideanu, Ed. Didactică, 1982), extragerea din ecosisteme a unor componenți abiotici sau biotici, introducerea de elemente biologice floristice sau faunistice duc la schimbări ale echilibrelor biologice, a structurii trofice, a productivității biologice și alte modificări ale unor întregi structuri, prin mari construcții cu emanații nocive.

Poate fi subestimată totuși poluarea care, o știm bine, reprezintă o modificare dăunătoare pentru organismul uman și chiar pentru toate speciile din ecosistemele naturale, ca rezultat al introducerii voite sau neglijente în mediu a poluanților, fie că este vorba de substanțe chimice: pesticide, gaze, metale, substanțe organice etc., sau factori fizici: căldură, zgomote, radiații atomice, ionizante etc.

Toate acestea și multe altele, odată cu scurgerea anilor îngroașă, cum s-a putut observa, doza de încărcătură nocivă a atmosferei: afectează stratul de ozon, topește calota de la poli și limitează oxigenul, pot rămâne asemenea manifestări în afara preocupărilor comunității internaționale?

Din contră. În opinia noastră, ele trebuie să constituie un obiectiv prioritar al relațiilor internaționale contemporane.

Pentru a concluziona, consider că nu ne dorim degradarea voită a mediului ambiant în scopul îmbogățirii unora, ori creșterii industrializării “în masă” sau “cu orice preț”, ci ne dorim o ecodezvoltare durabilă, adică o evoluție ecologică științifică, rațională a naturii, după și conform principiilor ecologiei, aplicate evident și în domeniul turismului.

BIBLIOGRAFIE