Relatia Dintre Stima DE Sine Si Asertivitate
RELAȚIA DINTRE STIMA DE SINE ȘI ASERTIVITATE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP.1 ASPECTE TEORETICE
Eul și personalitate – noțiuni generale
Noțiuni cu privire la stima de sine
Conceptul de asertivitate
Studii cu privire la stima de sine și asertivitate
CAP.2 METODOLOGIA STUDIULUI
2.1. Obiective
2.2. Ipoteze
2.3. Participanți
2.4. Instrumente de cercetare
2.5. Desfășurarea cercetării
CAP.3 REZULTATE OBȚINUTE
3.1. Prezentarea și prelucrarea datelor
3.2. Interpretarea rezultatelor
3.3. Concluzii
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
REZUMAT
Stima de sine, strâns legată de conceptele de imagine de sine și încredere în sine este o trăsătură de personalitate și reprezintă componenta evaluativă a sinelui, altfel spus, felul în care cineva se evaluează pe sine în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți. Asertivitatea este acel tip de comportament care susține dreptul fiecăruia de a avea un punct de vedere, fără ca acesta să amenințe într-o manieră agresivă drepturile altei persoane fără a permite ca celălalt să-i ignore sau să îi nege punctul de vedere. Cercetarea de față își propune să descopere ce relație există într stima de sine și asertivitate și dacă există diferențe de gen în cazul acestor două dimensiuni. Cercetarea este de tip cantitativ și s-a realizat pe un lot de 50 de subiecți, 25 de femei și 25 de bărbați, studenți în centre Universitare din București. Ca metodă de cercetare s-au folosit chestionarele pe baza cărora s-au măsurat nivele de stimă de sine și de asertivitate ale participanților la studiu.
Rezultatele cercetării au confirmat concluziile la care au ajuns și alte studii făcute pe aceeași tematică, și aunme faptul că există o puternică corelație între stima de sine și asertivitate, precum și diferențe de gen. Totodată studiul propune noi căi de cercetare, precum și programe de antrenare a comportamentului și a comunicării asertive in mediile organizaționale.
INTRODUCERE
Tema cercetării a fost decisă în urma studierii publicațiilor și a cercetărilor de specialitate despre corelația dintre stima de sine și asertivitate, scopul cercetării fiind acela de a vedea dacă rezultatelor studiilor precedente care spun că stima de sine și asertivitatea corelează pozitiv, se confirmă. Pe lângă ipoteza de lucru, bazându-ne pe credințele generale care spun că fetele sunt mai deschise spre relaționare, deci implicit mai asertive am dorit să testăm alte două ipoteze specifice, și anume dacă fetele sunt mai asertive și au stimă de sine mai ridicată decât a băieților.
CAP.1 ASPECTE TEORETICE
Eul și personalitatea – noțiuni generale
Psihologia s-a ocupat indelung cu definirea și înțelegerea conceptului de personalitate,
unii teoreticieni preferând să vadă personalitatea ca un tot unitar, în timp ce alții se focusează pe trăsăturile specifice ale acesteia. Fiecare individ are o personalitate unică, care întrunește anumite caracteristici și trăsături definitorii, renumitul personolog Allport definind personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic “ sau ,ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de modul în care ceilalți îi percep calitățile sau de metodele prin care le studiem“ (Allport, 1991). Altfel spus, personalitatea este alcătuită din acele caracteristici psihologice interne ale individului care determină și reflectă modul în care o persoană răspunde mediului său.
Psihologia personalității, în încercarea ei dificilă de a explica ce este personalitatea, a descris-o pe aceasta în diferite categorii de termeni – trăsătri, factori, motive, Eu, roluri, atitudini, constructe – , fiecare dintre acești termeni generând o anumită teorie a personalității, cum ar fi, (Zlate, 2004):
teoria atomistă care se bazează pe descompunerea personalității în elementele sale componente pentru a studia legile pe baza cărora acestora funcționează, dar și pe descoperirea elementului primar, fundamental al constituirii acesteia;
teoria structurală care pornește de la întreg, de la modul lor de organizare, aranjare și ierarhizare în cadrul structurii globale de personalitate;
teoria sistemică care pornește de la interpretarea personalității ca un sistem, ca un ansamblu de elemente aflate într-o interacțiune ordonată;
teoria psihosocială care este orientată spre surprinderea personalității concrete, așa cum se mnifestă ea în anumite situații sociale și interrelaționale, în funcție de statul și rolurile pe care le are individul, de nivelurile sale de aspirație și de atitudinile și opiniile pe care acesta le are;
Psihologul Mielu Zlate consideră că niciuna dintre aceste teorii nu explică și nu interpretează pe de-a întregul conceptul de personalitate, însă reunirea perspectivelor sistemice și psihosociale oferă perspective explicative și interpretative mult mai ample, prin accentul pus pe relația dintre interior și exterior, dintre interpersonal și intrapersonal, dintre persoană și situație, dintre intrări, stări și ieșiri, perspectiva sistemico-psihosocială conducându-ne spre o înțelegere multilaterală și complexă a personalității (Zlate, 2004).
Psihologul P. Popescu-Neveanu consideră personalitatea ca fiind subiectul uman văzut ca un ansamblu bio-psiho-social, ca „microsistem al invarianților informaționali și operaționali ce se exprimă constant în conduită și sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect” (Popescu-Neveanu, 1978). M. Golu vede personalitatea ca pe un ”ansamblu de condiții interne” care au rol de mediere și filtrare a solicitărilor din mediul extern la care este supus individul și care se structurează la nivelul fiecărei persoane sub forma unor însușiri sau trăsături psihice relativ stabile (Golu, 1993).
În ciuda diferențelor în definirea termenului de personalitate, Dafinoiu (2002) identifică câteva caracteristici ale acesteia, și anume:
globalitatea: personalitatea este o entitate unică, alcătuită dintr-o serie de caracteristici care permit descrierea și identificarea unei anumite persoane;
coerența: personalitatea este un sistem funcțional format din elemente interdependente, care au o anumită organizare, postulatul coerenței fiind indispensabil studiului sturcturilor de personalitate și al dezvoltării lor;
stabilitatea temporală: trăsăturile de personalitate sunt relativ stabile în timp, fiecare persoană având sentimentul continuității și identității personale.
Eul a fost și el definit din mai multe puncte de vedere, fiind considerat un fel de nucleu al personalității. Astfel, Allport spune că este ”ceva de care suntem imediat conștienți, regiunea caldă, centrală, strict personalăa a vieții, un fel de nucleu al ființei noastre”, în timp ce Paul Popescu-Neveanu îl definește ca fiind ”conștiința de sine, nucleul sistemului personalității, care cuprinde cunoștințele și imaginea de sine, atitudinile conștiente sau inconștiente față de valori”. Dintr-o perspectivă psihanalistă, eul se găsește la limita între conștient și inconștient, este instanța trecerii la acțiune, a funcției de adaptare la realitate și de investigare a realității. Eul derivă din "sine" și reprezintă "sinele" în viața reală conștientă, cu alte cuvinte, modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la realitate. Conținutul Eului se leagă de conceptul de sine, astfel că din punct de vedere stuctural avem un Eu corporal (care cuprinde atributele noastre fizice), un Eu social (care include identitățile noastre sociale raportate la grupul social din care facem parte ) și un Eu personal (care se referă la trăsăturile percepute ale persoanei).
Dinamica Eului influențează dinamica personalității, Eul conține și exprimă personalitatea, definind-o din interior și expunând-o în conduită. Nici Eul și nici personalitatea nu sunt înnăscute, ele se formează și evoluează simultan, prin interacțiunea cu mediul social, cu ceilalți, prin internalizarea modelelor și experiențelor de viață, prin apariția conștiinței de sine.
Noțiuni cu privire la stima de sine
Stima de sine, strâns legată de conceptele de imagine de sine (modul în care ne percem pe noi înșine, caracteristicile noastre fizice, cognitive, emoționale și sociale) și încredere în sine (credința în capacitatea noastră de a face anumite lucruri) este o trăsătură de personalitate și reprezintă componenta evaluativă a sinelui, altfel spus, felul în care cineva se evaluează pe sine în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți, atitudinea pe care o are față de propria persoană, gradul de conștientizare a propriei valori și se referă la trăirea afectivă și la emoțiile pe care cineva le încearcă atunci când se referă la sine. Stima de sine este un concept cu care ne întâlnim frecvent în viața cotidiană și care, conform opiniei lui Crandall (1973) ”a fost pus în relație cu aproape orice altă variabilă” (p.45), îndeplinind în funcționarea psihică multiple și variate funcții de mediator sau moderator (Baron și Kenny, 1986). Cercetările au demonstrat că stima de sine este o variabilă psihologică implicată în:
– depresie (Brown et al ., 1986; Kernis, Grannemann și Mathis, 1991);
– comportamentele delicvente (Osgood, W. D., & Anderson, A. L. 2004);
– abuzul de substanțe (Higgins, Clough și Wallerstedt, 1995);
– furie, ostilitate și comportamentul agresiv (Baumeister, R.F., 1993);
– aprecierea satisfacției de viață/ calității vieții (Diener și Diener, 1995);
– evaluarea intimității și a satisfacției în relațiile interpersonale (Griffin și Bartolomew, 1994);
– reactivitatea la evenimentele evaluative (Campbell, Chew și Scratchley, 1991).
Există multe definiții și descrieri ale stimei de sine, de la cele academice, până la cele populiste, care pun semnul egal între a avea stimă de sine și a fi capabil să spui ce gândești, să faci ce vrei, să insiști în fața dificultăților, să îndrăznești să spui nu sau nu știu, să îți urmezi calea, să fii împăcat cu tine însuți etc. Stima de sine înseamnă ce părere am despre mine, cum mă simt cu această părere și ce fac cu viața mea având această părere.
William James, psiholog și filozof american născut în 1842, unul din fondatorii psihologiei științifice care a adus și contribuții la studiul Eu-ului, a dat două mari definiții ale ”stimei de sine”, una așa zis ”matematică” și o definiție holistică. James, în capitolul 10 din cartea sa The Priniciple of Psychology spune că stima de sine este raportul unei fracții, și anume raportul dintre succesele obținute și aspirațiile sau scopurile inițiale. Cu alte cuvinte, conform definiției matematice a lui James, stima de sine reflectă rezultatul auto-evaluării performanței în domenii relevante pentru eul sau sinele persoanei. Adică, dacă o persoană care se consideră bună la matematică nu va fi selecționată să participe la Olimpiada de Matematică aceasta va avea o stimă de sine scăzută, însă dacă pentru o persoană performanțele la matematică nu contează, faptul de a nu fi selectată nu are niciun impact asupra stimei de sine sau are un impact minor.
Din perspectiva definiției holistice a lui James, se vorbește despre o stima de sine globală, care este media auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile care au relevanță personală, adică stima de sine nu mai este legată de auto-evaluarea pe anumite dimensiuni (stima de sine specifică), ci reflectă o anume raportare generală față de propriul Eu, care poate fi pozitivă, negativă sau echilibrată.
Christophe Andre, în cartea sa ”Liberi, imperfecți și fericiți” – o lucrare completă de practici ale stimei de sine – definește șase dimensiuni ale acesteia, și anume:
Nivelul – înaltă (tendința de a te aprecia, de a fi suficient de sigur pe tine astfel încât să acționezi și să-ți găsești locul printre ceilalți) sau joasă (tendința de a nu fi sigur pe tine, de a te devaloriza, de a nu acționa, de a te prăbuși în fața eșecurilor). O persoană cu un nivel înalt al stimei de sine vorbește pozitiv despre sine, acceptă complimentele fără jenă, perseverează în acțiunile sale sau renunță fără să se e – definește șase dimensiuni ale acesteia, și anume:
Nivelul – înaltă (tendința de a te aprecia, de a fi suficient de sigur pe tine astfel încât să acționezi și să-ți găsești locul printre ceilalți) sau joasă (tendința de a nu fi sigur pe tine, de a te devaloriza, de a nu acționa, de a te prăbuși în fața eșecurilor). O persoană cu un nivel înalt al stimei de sine vorbește pozitiv despre sine, acceptă complimentele fără jenă, perseverează în acțiunile sale sau renunță fără să se simtă vinovată, are așteptări ajustate la valoarea sa, nici prea mult, nici prea puțin.
Stabilitatea – este un foarte bun indiciu al calității stimei de sine și se identifică după felul în care ne bucurăm de rezultate sau ne întristăm în fața eșecurilor, dar fără să derapăm. Totodată o persoană cu o stimă de sine stabilă are un comportament și un discurs constante, indiferent de mediu sau de împrejurări, cu alte cuvinte rămâne ea însăși.
Armonia – ține de a avea stimă de sine în variate domenii ale vieții, adică să nu fie investită într-un domeniu limitat al vieții personale, cum ar fi cariera profesională sau menținerea unei înfățișări atractive. O persoană cu o stimă de sine armonioasă are o mulțime de interese, după capacitatea de a se repara într-un domeniu dacă a eșuat în altul, după capacitatea de a nu se lăsa copleșită de amărăciune în cazul unor eșecuri repetate.
Autonomia – stima de sine depinde atât de factori externi (succesul financia de exemplu), dar și de factori interni (dobândirea unor valori, practicarea virtuților) care îi conferă mai multă rezistență și soliditate, deoarece aceste validări interne ne fac să depindem mai puțin de validările mediului. O persoană cu o autonomie ridicată a stimei de sine nu se lasă condusă de presiunile sociale cu privire la ceea ce trebuie să aibă, sa facă sau cum trebuie să arate ca să fie stimată de ceilalți. Totodată capacitatea de a suporta respingerea sau dezaprobarea în termeni de sprijin social este tot un parametru al autonomiei stimei de sine.
Costul – unele persoane depun un efort considerabil pentru a-și proteja sau a promova stima de sine, cum ar fi negarea realității, fuga, evitarea și agresiunea față de ceilalți, strategii disfuncționale care generează stres si sacrifică numeroase domenii ale vieții personale. O stimă de sine ”economă” se identifică după impactul emoțional moderat al evenimentelor de viață minore, după nivelul general scăzut al stresului, după capacitatea de a accepta critica în loc să fugă de ea sau să o anihileze.
Locul central și importanța problemelor legate de stima de sine în viața persoanei – și anume măsura în care acordăm importanță imaginii noastre, opiniei pe care o au ceilalți despre noi și se evidențiază după capacitatea noastră de a asimila eșecurile fără dramatizare, de a ne mulțumi să fim apreciați, fără să ne dorim să fim aplaudați în public.
Stima de sine nu are înțeles decât în cadrul relațiilor cu ceilalți, cu alte cuvinte este vorba despre judecata pe care o am despre mine, dar și despre judecata despre mine sub privirea celorlalți. Stima de sine este percepută prin intermediul emoțiilor, al comportamentelor și al gândurilor noastre și este strâns legată de conștiința de sine, cu alte cuvinte cu toții avem stima de sine, ceea ce diferă de la un individ la altul este măsura în care ea este pozitivă sau negativă.
La creșterea sau scăderea stimei de sine contribuie în primul rând recunoașterea socială urmată de sentimentul de eficiență personală, o stimă de sine corect dimensionată începând cu respectul de sine, care se învață prin acceptarea de sine. ”Cea mai importantă caracteristică a persoanelor cu o bună stimă de sine este că sunt capabili să își tolereze și să își accepte imperefecțiunile, deoarece au construit și au integrat o bună imagine globală de sine..” (Christophe Andre ”Imperfecți, liberi și fericiți”, p.90). Acceptarea înseamnă să spui DA situației existente, să accepți că problema există, că ai o problemă, altfel spus să accepți că ești imperfect, fără să te simți vinovat sau jalnic. Acceptarea nu înseamnă a tolera sau a aproba comportamente, situații, atitudini nepotrivite, condamnabile, ci înseamnă abordarea lor cu atitudinea potrivită, aceea care ne conferă mai multă forță și luciditate în vederea schimbării.
Stima de sine nu înseamnă doar o privire asupra noastră, ci este și acea simțire emoțională care ne cuprinde atunci când ne gândim la noi înșine, adică stima de sine este ”componenta afectivă a conceptului de sine” (Kemis & Goldman 2003). Cu alte cuvinte, există o corelație între dispoziția și stima noastră de sine ”ceea ce ne face să fim bine dispuși ne crește stima de sine, iar ceea ce ne întristează, ne scade stima de sine” (Neiss & colab. 2005), dar și ”stima de sine ne afectează pozitiv sau negativ dispoziția” (Brown & Dutton 1995).
Stima de sine este unul dintre subiectele cele mai comune de cercetare în psihologia socială și este general conceptualizată ca fiind parte a noțiunii de ”imagine de sine”, fiind considerată de unii autori ca cea mai importantă parte a imaginii de sine, în literatura despre ”sine” fiind chiar sinonimă cu aceasta (Rosenberg, 1979). Această concentrare a psihologiei sociale pe stima de sine este dată în special de faptul că există o strânsă corelație între o stimă de sine înaltă și rezultatele, efectele pozitive pentru individ și societate (Baumeister, 1993). Mai mult, Abraham Maslow în teoria sa despre ”piramida nevoilor” susține că individul are nevoie atât de auto-stimă, cât și de stimă din partea celorlalți ca să se dezvolte ca persoană și să ajungă la satisfacerea nivelului superior al piramidei nevoilor, și anume trebuința de actualizare a sinelui, adică cunoașterea, atingerea și punerea în valoare a potențialului său maxim.
Literatura de specialitate a încercat să explice care este diferența dintre o persoană cu stima de sine ridicată și o persoană cu stima de sine scăzută sau cum se manifestă în situațiile sociale și mai ales cum reacționează în fața eșecului un individ cu o înaltă stimă de sine față de un altul cu o stimă de sine mai joasă. Cu toate că fiecare persoană este diferită și fiecare dezvoltă comportamente și tactici proprii de coping și integrare socială, de-a lungul timpului s-au dezvoltat anumite puncte de vedere față de întrebările ridicate mai sus, pe care le vom expune în continuare.
Fenomenologia stimei de sine ridicate
Mai mulți autori au abordat acest aspect, astfel că, conform lui Hoyle și colab. (1999), o persoană cu stimă de sine ridicată este ”mândră de cine este și cum este, se simte superioară majorității, gata oricând să se protejeze contra amenințărilor care pun în discuție imaginea favorabilă pe care o are despre sine” (p.85). Astfel de persoane își asumă cu mult mai multă ușurință succesul și sunt tentate să atribuie eșecul unor cauze exterioare, independente de voința lor (cu alte cuvinte au locusul control extern), iar atunci când sunt criticate sau obțin o performanță scăzută, răspund vehement, protestând și criticându-i pe ceilalți. Când se află în competiție și trebuie să aleagă dintre sarcini mai simple și sarcini mai dificile, au tendința să aleagă sarcinile mai dificile (deoarece sunt pregnant în căutarea de oportunități pentru a-și demonstra propria valoare), ceea ce îi poate face să piardă în fața unei persoane cu o stimă de sine mai joasă care optează pentru sarcini mai facile. Studiile empirice, cât și a cercetările de specialitate prezintă persoanele cu stimă de sine ridicată ca fiind ”nesigure în sentimentele pozitive pe care le au față de propriul Eu” (Tice, 1991), ceea ce le face să simtă nevoia permanentă de a-și demonstra sieși și celorlalți superioritatea lor.
Pe de altă parte, teoreticienii umaniști (Rogers, 1959) susțin că stima de sine ridicată este de fapt un barometru al convingerii valorii intriseci personale și că individul se percepe ca fiind o ființă valoroasă, este mulțumit de sine și se respectă, acceptându-și și recunoscându-și defectele în același timp. În plus, în fața eșecurilor inerente cotidiene, stima lor de sine rămâne intactă, umaniștii numind aceasta stimă de sine necondiționată, puțin influențată de performanța individuală sau de procesul de comparație socială, deoarece aceste persoane nu gândesc în termeni comparativi, adică nu se raportează la ceilalți pe baza comparației cine este mai bun, mai capabil etc.
Fenomenologia stimei de sine scăzute
Și în ceea ce privește persoanele cu stimă de sine scăzută, cercetătorii au opinii contrare, una mai optimistă, și o alta mai pesimistă. Conform ”pesimiștilor”, stima de sine scăzută duce la inadaptabiltate socială și ascunde o paletă largă de patternuri cognitive, afective și comportamentale disfuncționale. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu ușurință feedback-urile negative despre propria persoană, sunt înclinate spre anxietate și depresie și adoptă strategii ineficiente în depășirea obstacolelor (Brown și Dutton, 1995). Cercetările pe adolescenți au demonstrat că aceștia sunt înclinați spre delicvență, abuz de substanțe, practici sexuale riscante, au idei suicidare, mai mult, stima de sine scăzută este implicată intr-o serie de boli mintale care necesită intevenție terapeutică.
Pe de altă parte, cercetătorii ”optimiști” subliniază faptul că persoanele cu stimă de sine scăzută sunt precaute și nesigure, fără a fi neapărat inadaptate social. Astfel de persoane au un concept de sine confuz și incert, mai degrabă neutru, decât negativ și au stiluri comportamentale orientate spre minimalizarea expunerii deficiențelor personale (Baumeister, 1993). Studiile empirice arată faptul că ei recunosc că posedă anumite aspecte pozitive ale Eu-lui, dar au nevoie să se simtă în siguranță pentru a se angaja în acțiuni de protejare al acestuia (Tice, 1991), deoarece, după cum tot studiile arată, ele au reacții afective negative mult mai pronunțate decât persoanele cu stimă de sine ridicată, atunci când se confruntă cu un eșec. În astfel de situații ele experimentează umilință, rușine, lipsa motivației, locusul lor de control fiind mai mult intern, ceea ce îi împiedică să apeleze la eroarea de auto-complezență și să găsească cauza eșecului lor în exterior. O explicație pentru aceasta ar putea fi faptul că, spre deosebire de cei cu stimă ridicată, acești indivizi consideră că eșecurile particulare au impact negativ asupra auto-evaluării globale și că aceste eșecuri în reprezintă și ajung să se considere incompetenți, incapabili să facă ceva corect. Totuși, studiile nu au găsit nicio diferență obiectivă între abilitățile unei persoane cu stimă de sine ridicată față de o persoană cu stimă de sine scăzută.
Se pune întrebarea care dintre viziunile de mai sus este corectă și, cu toate că până acum cercetătorii nu au venit cu un răspuns concret, putem afirma că totul se reduce la individ. Astfel, așa cum avem persoane cu stimă de sine ridicată care în timp ce duc o luptă perpetuă pentru recunoaștere, se bucură de echilibru și calm interior necondiționat, tot așa putem avea persoane cu stimă de sine scăzută care să fie foarte bine adaptate social, pe fondul unui comportament axat pe echilibru și prudență.
Pe lângă demersurile teoretice de diferențiere a stimei de sine ridicate față de cea scăzută, cercetările din ultimii ani au analizat și alte aspecte ale stimei de sine, nu doar din punct de vedere al nivelului ei, dar și al nivelului de activitate psihică, al raportului pe care îl are cu evenimentele externe și interne etc. Astfel, s-au definit:
Stima de sine defensivă și stimă de sine naturală
Persoanele cu stimă de sine defensivă au o mare nevoie de aprobare socială, spre deosebire de persoanele cu stimă de sine naturală care nu caută cu orice preț să obțină aprobarea și aprecierea celor din jur și nici nu este obsedant axată pe remedierea sau evitarea eșecului public. Persoanele cu stimă de sine defensivă sunt înclinate, mai ales după un eșec, să se angajeze în activități care să le schimbe imaginea publică, încercând să obțină aprobarea celorlalți, să influențeze situațiile sociale, în scopul de a-și maximiza șansele pentru promovarea Eu-lui. Schneider și Turkat (1975) au demonstrat că după experiența unui eșec, persoanele cu o stimă de sine defensivă se descriu în fața unor necunoscuți într-o manieră extrem de pozitivă, pentru a-și redresa simultan imaginea de sine și imaginea publică, lucru pe care persoanele cu stimă de sine naturală nu îl fac.
Stima de sine implicită și stima de sine explicită
Chiar și persoanele cu o stimă de sine ridicată pot avea afecte negative legate de propriul Eu de care nu sunt conștiente, astfel că, pentru a ne da seama de aspectele inconștiente ale auto-evaluării, Epstein și Morling (1995) diferențiază stima de sine explicită care se referă la rezultatul unei auto-evaluări și auto-raportări afective conștiente și stima de sine implicită și stima de sine implicită care se referă la aceleași aspecte, dar inconștiente. Stima de explicită se poate măsura pe baza scalelor de măsurare cum ar fi cea propusă de Rosenberg, în timp ce stima de sine implicită se poate doar detecta în mod indirect, analizând modul în care aceasta ne influențează comportamentul și gândirea. La ora actuală nu există o scală de măsurare a stimei de sine implicite, aceasta fiind cel mai bine evidențiată de comportamentele non- verbale spontane și reacțiile afective.
O situație interesantă apare în cazul persoanelor care la nivel conștient raportează o stimă de sine ridicată, în timp ce la nivel inconștient au o stimă de sine scăzută. Acestea atunci când sunt confruntate cu informații negative despre sine vor reacționa defensiv, în mod similar cu persoanele cu stimă de sine defensivă. Diferența între cele două persoane – una cu stimă de sine ridicată, dar defensivă și una cu o stimă de sine ridicată la nivel explicit, dar scăzută la nicel implicit – este determinată de faptul că prima persoană își ascunde în mod conștient atitudinile negative față de sine, în timp ce cealaltă nici nu știe de existența lor. Se presupune că persoanele cu o astfel de ambivalență în raportarea față de sine vor fi mult mai vehemente în încercarea menținerii stimei ridicate în comparație cu persoanele cu stimă de sine defensivă și explicită (conștientă).
Stima de sine contingentă și stima de sine veritabilă
Cercetătorii Deci și Ryan susțin diferențierea stimei de sine contingentă – determinată de măsura în care rezultatele concrete obținute corespund expectanțelor sau unor standarde specifice – și stima de sine veritabilă care este imună la fluctuațiile și numărul realizărilor și insucceselor (se suprapune într-o anume măsură cu stima de sine necondiționată propusă de umaniști). Cu alte cuvinte, stima de sine contingentă necesită o validare permanentă, în timp ce stima de sine veritabilă este independentă de realizările personale. Crocker și Wolfe (1989) au elaborat o scală de evaluare a stimei de sine contingente și au definit nouă surse ale acesteia, și anume: aprobarea celorlalți, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezeu, dragostea familiei și a prietenilor, puterea, încrederea în sine, identitatea socială, competența academică și virtutea (Contingencies of Self-Esteem Scale). Vom discuta mai pe larg în capitolul 1.3 cercetările făcute asupra stimei din sine din această persectivă.
În literatura de specialitate s-a vorbit și despre labilitatea și stabilitatea/instabilitatea stimei de sine. O persoană se poate simți bine cu sine însăși într-o zi în care avut succese și i s-au întâmplat preponderent lucruri plăcute (stima de sine ridicată), în timp ce în altă zi, aceeași persoană să treacă prin evenimente mai puțin plăcute și asta să o facă să fie nemulțumită de sine (stime de sine scăzută). O astfel de persoană are o stimă de sine labilă, supusă fluctuațiilor temporale determinate de evenimentele externe în care este implicată. Cercetările asupra labilității stimei de sine arată ca oastfel de persoană, atunci când trece prin evenimente nefericite, dramatice tinde să dezvolte depresie (Butler, Hokanson și Flynn, 1994).
Instabilitatea stimei de sine este direct legată de labilitatea acesteia și se referă la dimensiunea temporală a schimbărilor. Instabilitatea/stabilitatea stimei de sine poate fi estimată fie tinându-se cont de fluctuații ale acesteia pe termen lung – schimbarea stimei de sine globale -, fie de fluctuațiile imediate în auto-apreciere. Schimbarea stimei de sine globale este un proces relativ dificil și destul de rar, stima de sine globală fiind relativ stabilă, iar fluctuațiile stimei de sine pe termen scurt sunt independente de faptul dacă aceasta este ridicată sau scăzută. Stima de sine instabilă reflectă o auto-apreciere fragilă și vulnerabilă, fiind puternic afectată de informația auto-evaluativă venită din interior (cum ar fi aprecierea progresului pentru atingerea unui scop), sua din exterior (cum ar fi faptul de a fi criticat de cineva). Dacă această informație imediată este pozitivă ea va determina o auto-apreciere favorabilă, iar dacă este negativă, stima de sine va fi și ea depreciativă. În schimb, persoanele cu stimă de sine stabilă, se auto-apreciază relativ independent de evenimentele auto-evaluative imediate, care nu implică neapărat o auto-evaluare pozitivă. Cineva care are o stimă de sine scăzută și stabilă poate cu ușurință să reziste feedback-urilor pozitive imediate, fără a-și schimba auto-aprecierea globală.
Tabel 1 – Caracteristici ale varietăților stimei de sine
Cercetările care au dus la identificarea diferitelor varietăți ale stimei de sine, indică faptul că nu este suficient să spunem că cineva are o stimă de sine ridicată sau scăzută, deoarece natura acesteia este diferită, implicând diferite funcționări ale psihismului. Acest aspect este important deoarece majoritatea studiilor teoretice sau aplicative apelează pentru măsurarea stimei de sine globale la scala stimei de sine propusă de Rosenberg (Self Esteem Scale, Rosenberg, 1965), care indică dacă o persoană are o stimă de sine ridicată sau redusă, aspect al stimei de sine care, după cum am văzut ulterior, nu este suficient. În unele cazuri o stimă de sine ridicată maschează o depreciere interioară cunoscută (stima de sine defensivă) sau necunoscută (stima de sine implicită) persoanei în cauză. În același timp, o stimă de sine ridicată se poate datora unor cauze diferite – poate fi rezultatul unei performanțe obținute sau al unei evaluării externe (stima de sine contingentă). De asemenea, stima de sine măsurată poate să fie afectată de evenimentele unei zile (stima de sine labilă). În final, oamenii pot avea o stimă de sine care este foarte greu de măsurat datorită fragilității și vulnerabilității acesteia (stima de sine instabilă). Toate aceste distincții, varietăți, component ale stimei de sine nu sunt neapărat contradictorii. În fapt vom întâlni cu greu o persoană a cărei stimă de sine să nu fi fost uneori defensivă, alteori contingent, alteori labilă etc., astfel că, probabil ar fi corect să ne întrebăm nu cum este stima noastră de sine, ci în ce măsură este de un anumit fel.
Funcția stimei de sine
Alte teorii s-au preocupat de funcția pe care o are stima de sine și majoritatea converg spre faptul că aceasta îndeplinește funcții importante în funcționarea armonioasă și sănătoasă a individului, după cum susțin Teoria Auto-determinării dezvoltată de Edward L. Deci și Richard M. Ryan, Teoria Managementului Terorii dezvoltată de Jeff Greenberg, Sheldon Solomon și Tom Pyszczynski (pe care unii cercetători o leagă de Teoria Atașamentului) sau Teoria ”Sociometer” a lui Mark Leary, teorii pe care le vom discuta în continuare.
Teoria Auto-determinării afirmă că individul se naște cu motivația intrisecă de a explora și a stăpâni mediul înconjurător și că ajunge la o simă de sine înaltă atunci când nevoile psihologice de bază individuale – nevoia de competență, de autonomie și de apartenență – sunt în echilibru (Ryan & Deci, 2004). Atunci când condițiile sociale și de mediu asigură suport și posibilitatea satisfacerii acestor nevoi de bază, dezvoltarea personală, starea de bine psihologică și vitalitatea sunt susținute, ceea ce va duce și la creșterea stimei de sine. Mai mult, satisfacerea nevoii de apartenență este strâns legată de capacitatea oamenilor de a se conecta cu ceilalți prin internalizarea valorilor și practicilor culturale, factor cheie și pentru Teoria Managementului Terorii, în care stima de sine este văzută ca o construcție culturală care derivă din integrarea evenimentelor specifice neprevăzute valorizate de societate în viziunea proprie asupra lumii. Adică, o stimă de sine înaltă permite maturizarea personală și păstrarea unui afect pozitiv, a unei stări psihologice bune care să acționeze ca un ”tampon” împotriva conștiinței propriei morți și să reducă astfel comportamentul defensiv asociat anxietății. Unii cercetători propun o integrare a acestei teorii cu Teoria Atașamentului (Pyszczynski și colab., 2004) care spune că șansele de supraviețuire sunt influențate de tipul de pattern de atașament pe care un copil îl dezvoltă față de îngrijitorii săi. Astfel, bebelușii pot dezvolta un pattern de atașament evitant, dependent, ambivalent (toate acestea sunt pattern-uri de atașament disfuncționale) sau un pattern de atașament securizant. Copiii care au dezvoltat un pattern de atașament securizant caută să mențină contactul cu îngrijitorii săi și chiar dacă se întristează atunci când aceștia pleacă, se bucură la întoarcerea lor, ceea ce indică o relație bazată pe suport și afecțiune cu îngrijitorii. Studiile au demonstrat că acești copii au nivele de stimă de sine înaltă ca adulți și se bucură de o viață mai împlinită și mai echilibrată decât a acelora care au dezvoltat pattern-uri de atașament disfuncționale și au o stimă de sine mai scăzută. Integrarea acestor două teorii duce la ipoteza că stima de sine se dezvoltă pe măsură ce copilul realizează că nivelul anxietății sale scade proporțional cu abilitatea îngrijitorilor de a-i satisface nevoile, aceasta ducând la formarea propriei lor viziuni asupra lumii și subliniind legătura indestructibilă dintre stima de sine și formarea de bune relații cu cei din jur (Pyszczynski și colab., 2004).
Teoria Managementului Terorii postulează că reamintirea propriei mortalități îi poate face pe oameni să depună eforturi pentru dobândirea unei înalte stime de sine care să îi ajute să se dezvolte, să realizeze lucruri importante în viață, să își asume rolul pe care îl joacă în scoietate, în contextul unei anumite culturi și astfel să aibă șansa unei existențe sigure în această viață și ulterior accesul la nemurie. Cu alte cuvinte, conform acestei teorii, funcția unei stime de sine înalte este aceea de a ne proteja de anxietatea propriei morți. Ryan si Deci (2004) consideră că această teorie contrazice cumva Teoria Autodeterminării care susține că oamenii se dezvoltă dintr-o motivație intrisecă pe care o au datorită faptului că sunt vii și nu din nevoia de a evita anxietatea morții. Cu toate acestea, Teoria Autodeterminării consideră că este paradoxal faptul cum anumiți oameni acceptă moartea într-o manieră de autentică conștiență a acesteia, fără anxietate sau frică, ceea ce susține postulatul Teoriei Managementului Terorii, și anume faptul că stima de sine înaltă acționează ca un ”tampon” în fața fricii de moarte.
În Teoria ”Sociometer” stima de sine nu mai este văzută ca o forță mobilizatoare a comportamentului uman, ci ca sistem de monitorizare a gradului de acceptare socială a unui individ, folosit ca un calibru pentru a evita devalorizarea și respingerea socială. Cu alte cuvinte, stima de sine este un fel de barometru care monitorizează interacțiunile dintre oameni și îi trimite persoanei în cauză semnale despre cât de acceptabile social sunt comportamentele proprii (Leary, 2000). Leary spune că pentru un individ, să fie exclus dintr-o relație semnificativă pentru sine îi afectează stima de sine într-o manieră negativă mult mai puternică decât impactul pozitiv pe care îl are asupra acesteia includerea individului în relații numeroase, dar mai puțin semnificative. Cu alte cuvinte includerea este preferată de preferat situației în care individuleste doar văzut pozitiv (popular) de către ceilalți (Leary, 2000). Chiar și în cazul includerii într-un grup pentru individ este mult mai benefic pentru stima de sine dacă este acceptat în grupuri care sunt semnificative pentru el, decât dacă este acceptat în grupuri cărora le acordă o valoare mai mică sau pe care chiar le desconsideră.
Leary susține că există două aspecte ale stimei de sine, și anume stima de sine ca ”stare” și stima de sine ca ”trăsătură”, prima referindu-se la fluctuațiile pe care o persoană le are în ceea ce privește sentimentele față de sine ca un rezultat al felului în care crede că este văzută de ceilalți (stima de sine crește sau scade în funcție de feedback-ul pozitiv sau negativ primit din partea celorlalți), iar cea de-a doua se referă la capacitatea persoanei de a evalua ce tip de persoană este în general acceptată și valorizată de ceilalți (un fel de stare de repaus a sociometer-ului, deoarece așa se simte persoana atunci când informațiile relaționale lipsesc – Leary, 2000).
În concluzie, Teoria Managementului Terorii și Teoria ”Sociometer” oferă o perspectivă psihologică incompletă asupra funcției stimei de sine, explicând doar formele ei defensive și de introecție. Teoria Autodeterminării susține că stima de sine autentică este stabilă și protejată atunci când oamenii se simt vii, funcționali și pe deplin motivați, atunci când toate nevoile lor sunt satisfăcute. Această teorie susține că oamenii cu stimă de sine ridicată nu sunt deloc preocupați de aceasta și că ea devine o preocupare atunci când nevoile nu sunt îndeplinite sau nu se află în echilibru. Mai mult decât atât, stima de sine pare să fie fragilă și instabilă atunci când valorile culturale și nevoile sunt mai degrabă introectate, decât integrate și, deoarece nevoia de incluziune este o nevoie fundamentală, de multe ori oamenii vor renunța la nevoia de independență și autorealizare pentru a păstra relațiile, fapt care va duce la efecte negative asupra stării sale de bine psihologic, și implicit asupra stimei de sine. Pe de altă parte, Teoria ”Sociometer” nu poate explica de ce persoanele cu o stimă de sine înaltă narcisică sau instabilă, acționează defensiv sau agresiv, când defapt, conform postulatului teoriei, ar fi trebuit să se adapteze situației, tot așa cum nu explică de ce persoanele cu o stimă de sine ridicată după ce au fost respinși, au o imagine și mai bună despre sine, în timp ce cei cu stimă de sine scăzută au tendința de a se retrage social.
În concluzie, stima de sine este strâns legată de conceptul de sine, este o componentă afectivă a Eu-lui și are sens în special în contextul relațiilor cu ceilalți (reprezintă felul în care îi văd pe ceilalți, pe mine și relațiile cu aceștia). Specialiștii s-au preocupat nu doar de investigarea nivelului stimei de sine, ci și de diferitele varietăți ale acesteia și de funcția pe care o are, ajungând la concluzia că aceasta îndeplinește funcții importante în funcționarea armonioasă și sănătoasă a individului.
Conceptul de asertivitate
Asertivitatea, conform Dicționarului Medical al lui Dorland, este definită ca ”o formă de comportament caracterizată prin exprimarea și susținerea cu încredere a unei aserțiuni, fără nevoia de a aduce dovezi în favoarea acesteia; acest tip de comportament susține dreptul fiecăruia de a avea un punct de vedere, fără ca acesta să amenințe într-o manieră agresivă drepturile altei persoane (asumându-și astfel o poziție dominantă), și fără a permite ca celălalt să-i ignore sau să îi nege punctul de vedere (poziție submisivă)”.
Cu alte cuvinte, asertivitatea este foarte strâns legată de comunicarea și de comportamentul asertiv, astfel încât, dacă ar fi să ne imaginăm relațiile și interacțiunile umane ca pe un continuum, atunci la un pol al acestuia am avea comunicarea și comportamentul agresiv, iar la celălalt pol comunicarea și comportamentul submisiv sau pasiv. Comunicarea și comportamentul asertiv se află chiar la mijlocul acestui continuum și putem spune că reprezintă capacitatea unui individ de a se exprima pe sine fără să încalce drepturile celuilalt și fără să-și anuleze propriile drepturi. Abilitatea de a fi asertiv se mai asociază si cu capacitatea de a spune ”nu”, deoarece mulți oameni, din nevoia de a nu supăra pe celălalt și de a păstra relații armonioase cu cei din jur, acceptă să răspundă unor solicitări care sunt împotriva intereselor și valorilor proprii, adoptând astel un comportament submisiv, pasiv. La celălalt pol se află acele persoane care încalcă constant drepturile și libertățile celor din jur încercând permanent și cu orice preț să-și impună punctele de vedere și să obțină ceea ce își doresc, abordând în acest fel un comportament agresiv.
Smith (1975) analiza comportamentul asertiv ca fiind ”dreptul de a-ți judeca propriul comportament, gânduri și emoții, de a avea responsabilitate pentru ințierea de comportamente și pentru consecințele lor”, definție criticată de Rakos (1979) care spune că o astfel de viziune asupra asertivității, bazată numai pe depturi, fără să se țină cont de responsabilitățile sociale, dă o aură de narcisism si egoism asertivității.
Alte definiții se centrează pe expunerea emoțională ca element cheie, astfel, Barlow & Wolfe (1981), spun că asertivitatea este ”exprimare oricărei alte emoții decât anxietatea unei persoane”, iar Rimm și Masters (1979) definesc comportamentul asertiv ca și ”comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă și relativ directă a gândurilor și sentimentelor ce sunt social adecvate și în care se ține cont de sentimentele și bunăstarea altor oameni”.
Lazarus (1973) s-a referit la ”abilitatea de a spune nu, abilitatea de a cere favoruri sau de a face solicitări, abilitatea de a exprima sentimentele pozitive și negative, abilitatea de a iniția, continua și incheia o conversație generala”, iar Galassi & Galassi (1977) s-au referit la o serie de abilități care definesc asertivitatea, și anume: ”abilitatea de a face și de a primi complimente, de a iniția și a menține o conversație, de a face solicitări, de a-și apăra drepturile, de a refuza cereri, de a-și exprima nemulțumirile, opiniile personale, mânia și sentimentele pozitive”.
Asertivitatea a fost intens studiată în cercetările de specialitate și a devenit un scop deszrabil în terapie, deoarece este un predictor important al dezvoltării unei personalități armonioase, sănătoase. Astfel, Alberti și Emmons (1970) au spus că persoanele asertive sunt capabile să acționeze în interesul propriu fără a simți anxietate excesivă și fără a desconsidera drepturile celorlalți, în timp ce persoanele non-asertive își exprimă sentimentele și punctul de vedere într-o manieră timida, auto-peiorativă și exagerând cu scuzele, ceea ce face ca cei din jur să ajungă să-i ignore sau să-i îndepărteze (Lange și Jakubowski, 1976). Cu alte cuvinte, a fi asertiv înseamnă a păstra o balanță între a fi agresiv și a fi submisiv, cee ce duce la respect față de sine, față de alții și la deschiderea spre relaționare și cooperare.
Din nevoia de a da o definiție și mai clară a asertivității, cercetătorii s-au concentrat și asupra aspectelor afective și cognitive ale acesteia. Astfel, Wolpe (1968) conclude că persoanele timide de cele mai multe ori experimentază o anxietate inhibitorie care acționează ca o frână in calea comportamentului asertiv, iar la nivel cognitiv, lipsa aprecierii față de sine (cu alte cuvinte o stimă de sine redusă), duce la lipsa asertivității (Rich și Schroeder, 1976). Persoanele cu un sentiment scăzut al propriei valori au dificultăți în a lua poziție față de ei însiși, deoarece consideră că sentimentele și gândurile celorlalți sunt mai importante decât ale lor, ceea ce face ca răsounsurile asertive sau non-asertive să fie parțial influențate de filtrele cognitive prin care un individ interpretează situațiile sociale. Aceste interpretări cognitive ale situațiilor sociale sunt ghidate de credințele fundamentale care se formează în perioada copilăriei pe baza experiențelor avute în relația cu persoanele semnificative din viața copilului și influențează felul în care ne vedem pe noi înșine, pe ceilalți și relațiile cu aceștia. Persoanele care au credințe pozitive față de ei înșiși, față de ceilalți și față de relațiile interpersonale, pot manifesta comportamente asertive cu mai multă ușurință decât cei cu credințe negative. Oamenii cu un înalt nivel de asertivitate sunt mult mai ”auto-actualizate” (vezi Piramida nevoilor a lui Maslow) decât cele non-asertive, deoarece comportamentul asertiv le ajută în satisfacerea propriilor nevoi, persoanele de acest fel fiind mult mai comunicative, mai libere, mai sigure pe sine și mai capabile să-i influențeze și să-i ghideze pe cei din jur.
Despre asertivitate se poate spune că:
Se asociază cu exprimarea de sine;
Înseamnă să arăți respect față de drepturile celorlalți, fără a le încălca pe ale tale;
Echilibrul și beneficiul reciproc este important în relații;
Înseamnă să poți exprima prin cuvinte sentimente, emoții, drepturi, gânduri, situații;
Este despre a fi autentic și onest cu tine și cu cei din jur;
Limbajul non-verbal este o componentă importantă a comportamentului asertiv;
Comportamentul asertiv nu este o trăsătură înăscută, ci o ablitate care se învață.
Când suntem puși în diverse situații sociale, mai ales atunci când este vorba de rezolvarea unor situații conflictive sau de situații în care este nevoie să negociem cu cei din jur drepturi și nevoi, putem întâmpina dificultăți. În astfel de situații anumiți oameni se pot considera inferiori sau incapabili să obțină ceea ce își doresc, ceea ce îi poate face să își suprime propriile emoții și nevoi (comportament submisiv) sau să încalce drepturile celorlalți (comportment agresiv). Varianta lucrativă este comportamentul asertiv, ceea ce înseamnă abilitatea de a se exprima, de a cere schimbările dorite, de a da și de a primi feedback. O persoană asertivă nu se teme să ceară cuiva schimbarea unui comportament ofensiv și nu se simte inconfortabil să spună refuze cererile nerezonabile venite din partea celorlalți. Persoanele asertive sunt directe, oneste și expresive, au încredere, câștigă ușor respectul celorlalți și știu să-i facă pe cei din jur să se simtă valorizați. Prin contrast, persoanele agresive au tendința să-i umilească pe ceilalți, iar persoanele submisive stârnesc mila sau disprețul celor cu care interacționează.
Când se confruntă cu o situație intolerabilă, persoanele asertive o descriu cu obiectivitate, își expimă sentimentele și emoțiile și empatizează cu poziția celuilalt, după care oferă alternative la rezolvarea problemei și descrie consecințele pozitive sau negative ale punerii în practică a soluțiilor descrise. Conform lui Steinmetz și colab. (1980), cele trei alternative de comportament, pasiv, asertiv și agresiv se pot caracteriza după cum urmează:
Tabel 2 – Caracteristici ale tipurilor de comportament
Indiferent dacă oamenii interacționează de o manieră asertivă sau non-asertivă, există între ei o ”tranzacție socială” în care o persoană îi răspunde celeilalte, studiul acestor tranzacții sociale fiind denumit ”analiza tranzacțională”, al cărei părinte este Eric Berne. Conform teoriei analizei tranzacționale, fiecare persoana are în structura sa psihică a Eului trei stări, și anume Starea de Părinte, Starea de Adult și Starea de Copil, o stare fiind definită ca un ”pattern consistent de gânduri și trăiri emoționale, legat direct de un pattern comportamental corespunzător” (Eric Berne, 1975).
Tabel 3 – Caracteristici ale celor trei stări ale Eului
Conform teoriei analizei tranzacționale, în interacțiunea cu celălalt ne vom afla pe una dintre aceste stări ale Eului (sub aspectul său pozitiv sau negativ), relaționarea și comunicarea eficiente având loc atunci când există tranzacții complementare de la și către cadrane pozitive sau de la adult la adult. Astfel, comunicarea și comportamentul asertiv apar atunci când cele două părți se află într-una dintre stările următoare (pe care le vom denumi modele eficace de comportament):
-Părintele pozitiv hrănitor: transmite mesajul ”tu ești OK”, iar persoana care adoptă acest model este grijulie și susținătoare;
– Părintele pozitiv structurant: comunică mesajul ”tu ești OK”, știe să seteze limitele, oferă critică constructivă, în timp ce este atent, dar ferm.
– Copilul pozitiv cooperant: transmite mesajul ”eu sunt OK” și îl ajută pe celălalt să își însușească reguli de conviețuire.
– Copilul pozitiv liber: comunică mesajul ”eu sunt OK” și este creativ, energic, curios.
– Poziția adultului: transmite mesajul ”Eu sunt OK, tu ești OK”, iar din această poziți se poate decide în care dintre pozițiile de mai sus să se treacă, în funcție de situație.
Cu alt cuvinte, asertivitatea se regăsește in Teoria analizei tranzacționale în poziția ”Eu sunt OK, tu ești OK”, celelalte trei poziții posibile (Eu sunt OK, tu nu ești OK; Tu ești OK, eu nu sunt OK; Eu nu sunt OK, tu nu ești OK) fiind modele non-asertive de comportament și de relaționare, cu rezultate negative, ineficiente asupra relației, dar și asupra stării de bine psihologice a celor implicați.
Deoarece societatea modernă recunoaște din ce in ce mai mult asertivitatea ca fiind o abilitate socială benefică, asociată cu capacitatea de a iniția, de a dezvolta și de a menține relații interpersonale pozitive și lucrative în viața personală și profesională, din anii 1970 se pune foarte mare accent pe trainingul asertiv, atât în centrele de consiliere și terapie, cât și în mediile organizaționale. Trăsătura de personalitate cea mai des asociată cu lipsa asertivității este timiditatea, care se definește ca fiind o reacție individuală de disconfort și inhibiție în prezența persoanelor străine, cât și a celor cunoscute. După Garcia și Lubetkin (1986), timiditatea poate avea consecințe neplăcute și perturbatoare pentru viața socială a individului, cum ar fi inabilitatea de a relaționa cu persoane noi și de a-și susține drepturile, motiv pentru care trainingul asertiv este foarte potrivit în special pentru persoanele timide.
Primii care au pus la punct sesiuni de training asertiv cu scopul de a activa potențialul uman au fost Alberti și Emmons care au pus un foarte mare accent pe dreptul fiecăruia de a se exprima și de a-și cere drepturile, indiferent de statutul și de poziția sa socială. Cei doi consideră că asertivitatea, alături de conștiința propriei valori, este o abilitate pe care orice individ ar trebui să o aibă și să o dezvolte. Ei sunt de acord că asertivitatea nu este un panaceu universal pentru rezolvarea tuturor dificultăților și problemelor din viața de zi cu zi, dar, consideră că, cu ajutorul ei, putem aborda cu încredere provocările și rezolva problemele în cea mai bună și adecvată manieră posibilă (Alberti și Emmons, 2008).
Studii cu privire la stima de sine și asertivitate
Stima de sine
Cercetările asupra stimei de sine pleacă în general de la una dintre cele trei conceptualizări ale sale, fiecare dintre ele fiind tratată aproape independent de celelalte două. Aceste conceptualizări sunt:
Stima de sine investigată ca un ”rezultat”, iar cercetătorii care merg pe această abordare s-au concentrat pe procesele care cresc sau inhibă stima de sine (Rosenberg, 1979; Coopersmith, 1967);
Stima de sine cercetată ca o ”motivație personală”, cercetătorii observând în această paradigmă tendința oamenilor de a se comporta în moduri care le mențin și le cresc imaginea pozitivă despre sine (Kaplan, 1975);
Stima de sine văzută ca un ”tampon-protecție” pentru sine, care protejează sinele de experiențele dăunătoare, de acele acțiuni, interacțiuni și evenimente care ar putea afecta sinele individului (Thoits, 1994);
Cu toate că există numeroase cercetări în fiecare din aceste direcții, s-a făcut foarte puțin pentru a sintetiza direcțiile celor trei modele de cercetare într-un model integrat, Ervin si Stryker (2001) fiind cei care au început acest demers sub paradigma teoriei identității sociale a lui Stryker (1980) și au făcut acest lucru prin discutarea legăturii dintre stima de sine, reliefarea și păstrarea identității. Totuși, în această teorie nu este foarte clară legătura dintre diferitele conceptualizări ale stimei de sine, astfel că, Alicia D. Cast de la Iowa State University și Peter J. Burke de la Washington State University, în lucrarea lor ”A Theory of self-esteem” din 2002, încearcă o sintetizare a acestora, prin focalizarea pe rolul vital pe care stima de sine îl joacă în procesul de ”autovalidare” al individului în cadrul grupului. În conformitate cu teoria identității sociale, sinele este alcătuit din mai multe identități care reflectă variatele poziții sociale pe care individul le ocupă în cadrul structurilor sociale din care face parte. Însemnătatea, sensul pe care individul o dă unei anumite identități ale sale reflectă concepția pe care acesta o are despre sine ca ocupant al acelei poziții particulare, altfel spus ”persoana în rol” (Stryker, 1980). Un individ se consideră ”autovalidat” în cadrul unui grup atunci când sensurile într-o situație socială confirmă sensurile în identitatea respectivă, astfel, când o persoană își exercită o identitate, ea produce și reproduce simultan aranjamentele sociale structurale care sunt sursa primară a acelor sensuri. Ca urmare, în demersul lor de cercetare, Cast și Burke păstrează accentul general pe individ ca fiind integrat în cadrul unei structuri sociale, conformt teoriei interacționiste a identității sociale a lui Stryker.
Confirmarea identității personale în cadrul identității grupul duce la creșterea stimei de sine a individului (stima de sine ca un ”rezultat”), deoarece aceasta presupune acceptarea și aprobarea sinelui și invers, neconcordanța între aceste indentități duce la sentimente de neacceptare și lipsă de eficacitate, adică la o lezare a stimei de sine. Mai mult, stima de sine are și rolul de mecanism de apărare, adică, atunci când o persoană nu poate să-și valideze propria identitate, își protejează imaginea de sine pe baza stimei de sine ridicate pe care și-a construit-o pe baza eforturilor precedente încununate de succes (stima de sine ca un ”tampon” în fața evenimentelor perturbatoare). Astfel, stima de sine devine și un ”rezervor de energie” care, ca orice altă resursă, poate fi construită, dar și consumată, și, deși ea este o trăsătură relativ stabilă, poate să fie profund afectată de situațiile sociale în care individul nu este validat, nu îi este recunoscută identitatea. De aceea indivizii caută să-și mențină sau să-și crească stima de sine prin crearea de oportunități sau situații sociale care să le valideze identitatea (stima de sine ca ”motivație personală”).
Pe lângă investigarea stimei de sine din punct de vedere al relațiilor sociale, s-au făcut studii asupra stimei de sine și din punctul de vedere al diferitelor varietăți ale sale (despre care am discutat pe larg în cap. 1.1.). Astfel, cercetările făcute prin aplicarea scalei lui Crocker și Wolfe (1998), Contingencies of Self-Esteem Scale (axată în special pe evaluarea stimei de sine contingente), au relevat o serie de diferențe în cadrul diferitelor grupuri demografice. Rezultatele acestor cercetări arată că femeile în comparație cu bărbații au o stimă de sine contingentă care este semnificativ mai mult determinată de aprecierea celorlalți, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezeu și competența academică. Datele obținute sugerează că există o corelație semnificativă între stima de sine contingentă și stima de sine scăzută, adică cu cât stima de sine depinde mai mult de aprecierea celorlalți, aspectul fizic, încrederea în sine etc., cu atât ea este mai scăzută. Într-un alt studiu, Deci și Ryan (1995) au analizat stilurile de auto-reglare și au descoperit că persoanele care au o stimă de sine veritabilă sunt înclinate să se ghideze în viață conform scopurilor personale, să facă ce le place și ce știu să facă, în timp ce persoanele cu stimă de sine contingentă își organizează viața pornind de la cerințele și așteptările celorlalți sau în funcție de cerințele auto-impuse.
Alte studii s-au concentrat asupra relației dintre stima de sine și rezultatele academice, abuzul de droguri și alcool, depresie și comportamentul suicidal, tulburări de alimentație, relațiile interpersonale, comiterea de acte violente și criminale, studii ale căror concluzii le vom expune în ceea ce urmează.
Stima de sine și rezultatele academice
Există o părere unanimă care susține că rezultatele academice și stima de sine sunt strâns legate. Totuși nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește natura acestei relații: unii teoreticieni susțin că studenții trebuie să obțină rezultate academice bune pentru a avea o stimă de sine sau o imagine de sine ridicată, în timp ce alți teoreticieni văd o relație inversă, studenții cu o stimă de sine ridicată obțin rezultate academice bune. Holly (1987) a făcut o sinteză a 50 de cercetări despre stima de sine și a concluzionat că cea mai pregnantă idee este aceea că stima de sine este mai degrabă rezultatul obținerii de performanțe academice decât un predictor al acestora. Totuși a recunoscut că este necesar un anumit nivel al stimei de sine pentru ca studenții să obțină rezultate academice bune, cu alte cuvinte stima de sine și performanța academică se hrănesc oarecum una din cealaltă, sunt interdependente. Totuși, dezbaterea despre care apare prima – sima de sine sau performanța școlară- , este mai mult de natură academică decât practică. Cel mai important este să se poată aprecia interacțiunea și dinamica reciprocă dintre stima de sine și realizări. Ele se consilodează una pe ceallaltă și, deși există puține justificări în a implementa programe care să crească nivelul de stimă al studenților pentru a le crește performanța academică, există multe alte motive pentru a crește stima de sine a studenților, Walz și Bleurer (1992) demonstrând prin studiile lor că aceasta este necesară pentru a avea o imagine de sine pozitivă, pentru a evita absenteismul și abandonul școlar.
Stima de sine și abuzul de substanțe
Studiile au arătat că tinerii care consumă frecvent droguri provin din familii disfuncționale, suferă de anxietate, sunt nefericiți, extrem de impulsivi și au început să consume substanțe de la vârste foarte fragede (7 ani), când erau deja mult mai afectați din punct de vedere psihologic decât părinții sau îngrijitorii lor. Stima de sine scăzută, lipsa de conformism în fața regulilor sociale și a legii, rezultate academice proaste și relații disfuncționale părinte-copil sunt tot atâția indicatori ai tinerilor care riscă să ajungă dependenți de consumul de substanțe. Candito (1996) spune că ” aceeia care sunt alcoolici în recuperare au indicat stima de sine scăzută ca fiind cea mai semnificativă problemă cu care s-au confruntat de-a lungul vieții. Stima de sine scăzută este adevărata problemă și adevărata boală. Alcoolul este doar simptomul alcoolismului.” Candito a ajuns la concluzia că stima de sine este cauza principală a tuturor comportamentelor problematice și adevărata boală a omenirii care duce la abuzul de droguri, alcool și alte tipuri de comportamente obsesive, printre care și comportamentul criminal. Această concluzie este susținută și de Keegan (1987) care subliniază că stima de sine scăzută cauzează sau contribuie la dezvoltarea nevrozelor, anxietății, comportamentului defensiv și în cele din urmă la dependența de alcool și droguri. Motivul pentru care unii ajung alcoolici, iar alții nu, ține de abilitatea lor de a se lupta cu stima lor de sine scăzută.
Stima de sine și cominterea de acte violente și criminale
Sunt foarte mulți factori sociali, psihologici și de mediu care pot duce la comportamente violente, motiv pentru care este greu să se indice care este rolul pe care îl joacă stima de sine. Johnson (1977) atestă că delicvenții juvenili nu numai că au o stimă de sine scăzută, dar au și nivele ridicate de anxietate și concluzionează că de multe ori programele de prevenție a delicvenței eșuează deoarece estimează greșit cauza acestor comportamente și pun prea mult accent pe rolul pe care îl joacă eșecul școlar și stima de sine scăzută. Totuși, Kelley (1978) a demonstrat legătura directă dintre stima de sine scăzută și delicvență și a descoperit că programele implementate pentru creșterea stimei de sine duc la scăderea actelor de violență și criminalitate. Kaplan (1975), pe baza ai multor sutdii făcute pe tema comportamentului delicvent, printre care și un studiu făcut pe 7000 de elevi, a subliniat importanța stimei de sine ca factor declanșator al comportamentului violent și criminal. Tot el a descoperit că afectarea stimei de sine devine sursă majoră de agresivitate și ostilitate, concluzie susținută și de Gilligan care, în urma unui studiu făcut pe prizonieri condamnați pentru acte de omucidere, a demonstrat că stima de sine scăzută este motivul principal pentru implicarea în acte de violență și de aceea, actele de violență cresc de fapt stima de sine ale celor care le comit.
Stima de sine, depresia și comportamentul suicidal
Depresia și rata sinuciderilor în rândul tinerilor a atins cote alarmante și amândouă sunt strâns legate de stima de sine scăzută, Battle (1980) fiind unul dintre primii care au documentat legătura dintre depresie si stima de sine scăzută. El a descoperit că pe măsură ce depresia crește, stima de sine scade și pe măsură ce stima de sine scade, depresia crește. Totuși, chiar dacă stima de sine scăzută corelează pozitiv cu depresia și suicidul, nu este în mod necesar și nici suficient ca aceasta să ducă la depresie sau sinucidere. De cele mai multe ori, cauza principală este lipsa abilităților de comunicare și de relații apropiate care sunt necesare pentru dezvoltarea și menținerea stimei de sine. Diferența dintre o persoană cu stima de sine ridicată și una cu stima de sine scăzută nu este dată de faptul de cât de des sau cât de profund se simt afectate de evenimentele mai puțin plăcute ale vieții, ci de ceea ce fac cu aceste fluctuații de stare. Persoanele pozitive acceptă inevitabilul sentimentelor neplăcute pentru că știu că vor trece și nu se scufundă în depresie, cum tind să facă persoanele cu stimă de sine afectată. Mai mult, există dovezi care arată că stima de sine ridicată poate deveni un antidot pentru depresie și că protejează persoana de efectul nociv al anxietății, vinovăției, depresiei, rușinii, criticii și a altor cogniții disfuncționale.
Stima de sine și tulburările de alimentație
Toate studiile făcută asupra tulburărilor alimentare au scos în evidență legătura strânsă dintre acestea și stima de sine. Stima de sine scăzută este strâns legată de imaginea negativă asupra propriului corp, renunțarea la exercițiul fizic, tulburări alimentare, abuzul de substanțe, relații abuzive și probleme interpersonale. Studiile arată că stima de sine scăzută este un factor care predispune și contribuie la tulburări de alimentație, anumite studii arătînd chiar ca stima de sine scăzută cronică este o condiție necesară pentru apariția tulburărilor de alimentație. La pacienții cu tulburări de alimentație se regăsesc multe din caracteristicile unei stime de sine scăzute, cum ar fi sentimente de nesiguranță, de inadecvare, retragere socială și personală, abilități de adaptare reduse și aspirații ridicate, nerealistice. Studiile au mai demonstrat și faptul că factorii psihologici principali care duc la tulburări alimentare sunt aceiași și pentru femei și pentru bărbați, și anume: stima de sine scăzută, nevoia de a fi acceptat, depresia, anxietatea și o inabilitate de a face față propriilor emoții și probleme personale.
Stima de sine și relațiile interpersonale
Există o relație directă între percepția asupra succesului social și stima de sine. Oamenii au nevoie de un anumit grad de incluziune și accepare sociala pentru a avea o imagine de sine pozitivă și pentru a se considera pe sine ca fiind o persoană de succes. Relațiile interpersonale pozitive sunt determinate în mare măsură de capacitatea fiecăruia de a fi tolerant, deschis la minte și de a tolera opiniile și credințele care sunt diferite de ale sale, cu alte cuvinte să nu se simtă amenințat de poziția celuilalt. Studiile recente arată importanța rolului stimei de sine în acest proces și au descopreit că felul în care oamenii răspund atunci când se confruntă cu credințe politice, religioase, legate de musică, sport, stil de viață etc/ care sunt diferite de ale lor, depinde foarte mult de nivelul stimei de sine. Cu cât stima de sine este mai mare, cu atât individul se simte mai puțin amenințat de un punct de vedere asupra lumii diferit de al său. Cercetătorii au descoperit că ridicarea nivelului stimei de sine duce la scăderea anxietății și la amplitudinea răspunsului, atât din punct de vedere emoțional, cât și fiziologic. În final ei au concluzionat că o cultură bazată pe promovarea toleranței, a flexibilitați în gândire și respectului pentru cei care sunt diferiți, încurajează stima de sine.
Pe baza celor expuse mai sus, se poate sublinia faptul că stima de sine a fost și este subiectul multor cercetări de specialitate, aceasta jucând nu doar rol fundamental în dezoltarea și integrarea armonioasă a oamenilor în societate, dar fiind și un factor predictiv important al succesului și satisfacției în viață, al sănătății mentale și psihologice a individului.
Asertivitatea
Studiile experimentale asupra asertivității au început pe la jumătatea secolului trecut și au fost în special legate de practica clinică. Primul studiu asupra asertivității a fost făcut de către psihologul și psihoterapeutul Andrew Salter în 1949. Acesta, de-a lungul ședințelor sale de terapie cu pacienții depresivi, a încercat să descopere cauzelor nesiguranței pacientilor săi și să găsească o cale prin care să reducă influența sa nevrotică. În cartea sa ”Conditioned Reflex Therapy”, Salter (2002) a teoretizat faptul că nesiguranța și rigiditatea pacienților săi depresivi este în primul rând de natura fiziologică (organică) și a explicat aceasta pe baza Teoriei Reflexului Condiționat a lui I. P. Pavlov. Astfel, Salter explică că nesiguranța se datorează prevalenței proceselor de retenție în fața celor de stimulare care au loc în sistemul nervos central. Aceasta duce la apariția de indivizi ”inhibați”, care nu sunt capabili să-și exprime sentimentele, dorințele și nevoile într-o manieră deschisă și spontană. Acești oameni sunt limitați în procesul de auto-realizare și în consecință întâmpină dificultăți în interacțiunea cu ceilalți. Astfel că, pentru Salter, dezvoltarea abilităților de exprimare asertivă ale pacienților săi (pe care le-am descris pe larg în cap. 1.2), a devenit tehnică terapeutică, în ”terapia reflexului condiționat” dezvoltată de el punându-se accent pe nevoia de exprimare completă și spontană a sentimentele, dorințelor și nevoilor ca și condiție pentru dezvoltarea și împlinirea personală.
Pe de altă parte, alți psihologici susțin că o astfel de viziune asupra asertivității intră în conflict cu nevoile mediului social, astfel că, psihologul rus Vladimir Romek a comentat că tehnica dezvoltată de Salter este acceptabilă doar în practica clinică, dar că în ceea ce privește viața socială reală, aceasta poate provoca controverse. După Romek, exprimarea liberă a afectelor și sentimentelor este o componentă importantă a comportamentului uman, dar numai în anumite situații sociale, comunicarea fiind mult mai eficace și mai comprehensivă nu prin exprimarea spontană a sentimentelor, ci prin capacitatea de a le controla în concordanță cu situația socială în care se află individiul. Psihologul american Steven Stein susține punctul de vedere al lui Romek și vede asertivitatea ca o parte a inteligenței emoționale, considerând că persoanele asertive au nu doar capacitatea de a-și autoanaliza stările emoționale (ceea ce le permite să-și definească cu claritate propriile sentimente), dar au și suficient control asupra propriilor impulsuri, ceea ce le permite să și le exprime într-o manieră potrivită (Stein și Book, 2006).
Chiar dacă anumiți psihologi au găsit puncte slabe în teoria lui Salter, ideile sale au fost folosite ca punct de plecare în cercetările viitoare legate de asertivitate și comportamentul asertiv, anumite elemente din teoria sa devenind esențiale în programele propuse ulterior pentru dezvoltarea asertivității.
Alte studii de specialitate asupra asertivității s-au axat pe relația dintre aceasta și trăsăturile de personalitate și au pornit de la ipoteza că există numeroase diferențe între trăsăturile de personalitate ale persoanelor asertive comparativ cu cele non-asertive. Astfel, Ramanaiah, Heerboth și Jinkerson (1985) au descoperit că studenții non-asertivi sunt mult mai orientați spre a obține aprobarea celor din jur, mai defensivi, mai submisivi și mai protector cu ei înșiși, și tot odată mai puțin expresivi, adaptabili și raționali decât studenții asertivi. Un alt studiu al lui Bouchard, Lalonde și Gagnon (1988) a explorat legătura dintre asertivitate și factorii de personalitate și a demonstrat că există o corelație pozitivă semnificativă între asertivitate și extraversie. Mai mult, studiul a demonstrat că persoanele asertive au scoruri mai înalte la capitolele agreabilitate, conștiinciozitate și nivel de cultură (sunt mai rafinate, mai manierate și mai imaginative). Nu au fost totuși găsite relații semnificative între asertivitate și stabilitatea emoțională. Cu toate acestea, un alt studiu al lui Ramanaiah și Deniston (1993) nu a găsit relații semnificative între agreabilitate și asertivitate, în schimb a demonstrat că subiecții asertivi au scoruri mai joase la gradul de neuroticism și scoruri înalte pentru extraversie, deschiderea către experiență și conștiinciozitate. Am putea concluziona pe baza rezultatelor acestor studii, că persoanele non-asertive nu sunt în mod necesar dezagreabile și respinse de cei din jur, ci se automarginalizează datorită comportamentului retras și interiorizat pe care îl manifestă în diversele situații sociale la care sunt expuși, fapt care îi împedică să iasă în întâmpinarea satisfacerii propriilor nevoi și poate astfel duce la sporirea gradului de nevroticism. Lefevre și West (1981) au găsit corelații negative între asertivitate și teama de a fi dezaprobat, frica de evaluare negativă fiind una din cauzele majore ale anxietății sociale, ceea ce implică teama de a fi evaluat negativ în contextele sociale care ar putea duce la judecarea de căte cei din jur. Persoanele cu un nivel ridicat al fricii de dezaprobare se așteaptă să fie evaluate negativ de către ceilalți și de aceea tind să evite situațiile evaluative. Faptul că subiecții asertivi au stimă de sine mai ridicată și nivele joase de frică de dezaprobare comparativ cu subiecții non-asertivi, sprijină cercetările care susțin că paternurile de răspuns non-asertiv sunt influențate de interacțiunea dintre anumite cogniții și emoții de bază.
Asertivitatea este o abilitate dezirabilă și mediul organizațional, unde aceasta este de foarte multe ori confundată cu agresivitatea. Mulți manageri consideră că ei nu au nevoie să-și dezvolte abilitătițile asertive deoarece sunt deja prea asertivi cu subalternii lor, numai că, odată ce încep să descopere ce înseamnă de fapt comportamentul asertiv, își dau seama că ei manifestă defapt un comportament agresiv. Aceeași manageri consideră că singurul fel în care pot să aibă succes în afaceri și să realizeze ceea ce și-au propus este să fie agresivi. Pe de altă parte, managerii care consideră că au nevoie de training asertiv sunt aceia care recunosc că le lipsește încrederea în sine și care au afișează de cele mai multe ori un comportament pasiv. Acestora le este greu să se exprime și termină prin a se conforma cerințelor și dorințelor celor din jur. Studiile din mediile organizaționale arată că există o tendință spre o relație simbiotică între managerii al căror comportament este agresiv și al celor al căror comportament este agresiv. Managerul agresiv preia controlul și își asumă o serie de sarcini, în timp ce managerul pasiv le permite altora să ia controlul și evită să își asume responsabilități, datorită lipsei de încredere în sine. Niciuna din aceste două poziții nu duce la rezultate tocmai pozitive în mediul organizațional. Managerul agresiv poate inhiba prin atitudinea sa inițiativele și resursele creative ale subalternilor făcându-i pe aceștia să devină ineficienți și nemulțumiți la locul de muncă, cee ce va duce la creșterea tensiunilor, conflictelor și nivelului de stres al angajaților. În schimb, managerul pasiv poate să fie mult prea permisiv și neimplicat în atingerea obiectivelor, ceea ce din nou va duce la nemulțumiri și stres în rândul angajaților și implicit la rezultate slabe în muncă. Astfel, cele două poziții de management, una agresivă și cealaltă pasivă ar trebui să se întâlnească undeva la mijloc, cu alte cuvinte să înlocuiască agresivitatea/pasivitatea cu asertivitatea.
Stima de sine și asertivitatea
Galassi intr-un alt studiu al său din 1974 a subliniat faptul că persoanele non-asertive tind să experimenteze un grad sporit de anxietate în relațiile interpersonale, sentimente de inferioritate și să se angajeze în evaluări negative ale propriei persoane, în timp ce un alt studiu al lui Lefevre si West (1981) a găsit corelații pozitive semnficative între asertivitate și stima de sine. Alberti și Emmons (1970) au subliniat prin cercetările lor că persoanele asertive au șanse mult mai mari de sucess în situații sociale decât persoanele non-asertive, ca un rezultat al încrederii mai mari în propria persoană și invers, persoanele cu o stimă de sine mai scăzută sunt mai inhibate în exprimarea propriilor emoții, gânduri, nevoi, dorințe, opinii.
În anul 2013, a fost publicat în ”Journal of Applied Social Psychology” un studiu despre legătura dintre asertivitatea, starea de bine psihologică și stima de sine în rândul adolescenților (”Associations between assertiveness, psychological well-being and self-esteem in adolescents”), coordonat de Maria Sarkova din cadrul departamentului de Psihologie Educațională și Psihologia Sănătății al Institutului Kosice pentru Societate și Sănătate, Universitatea PJ Safarik din Slovacia. Studiul a fost aplicat pe 1023 de studenți cărora li s-au aplicat scale de măsurare a comportamentului interpersonal (asertiv – nonasertiv), a nivelului de anxietate, depresie și disfuncționalitate socială (starea de bine psihologic) și a stimei de sine (pozitivă sau negativă). Studiul a demonstrat că există o corelație pozitivă între nivelul de anxietate și gradul de implicare în situații asertive, cu alte cuvinte cu cât este mai mare gradul de anxietate resimțit în exprimarea sentimentelor pozitive și a asertivității, cu atât mai rar adolescenții se implică mai rar în astfel de situații. Totodată studiul a descpoerit că există corelații strânse între depresie, anxietate, comportament social disfuncțional, stima de sine și asertivitate. Concluziile acestui studiu confirmă rezultatele studiilor lui Riggio, Watring și Throckmorton (1993) care au demonstrat corelații pozitive între starea de bine psihologic, stima de sine și abililăți sociale (asertivitate). Totodată, corelația puternică dintre asertivitate și stima de sine este susținută și de alte studii, cum ar fi lucrarea lui Bijstra și colab. (1994) și Riggio și colab. (1990).
Cap.2 METODOLOGIA STUDIULUI
Obiective
Cercetarea are ca obiective, următoarele:
Obiectiv 1: să exploreze nivelele de stimă de sine și de asertivitate ale participanților la studiu;
Obiectiv 2: să identificăm diferențe de gen între stima de sine și asertivitate;
Obiectiv 3: să propunem strategii de antrenare a comunicării asertive în mediile organizaționale;
Ipoteze
Ipoteza de lucru – presupunem că există o relație directă între nivelul stimei de sine și cel al asertivității;
Ipoteza specifică 1 – presupunem că femeile au stima de sine mai înaltă decât bărbații;
Ipoteza specifică 2 –presupunem că femeile au un nivel de asertivitate mai mare decât al bărbaților;
Participanți
La studiu au participat un grup de 50 de subiecți, băieți și fete, cu vârste între 20 și 30 de ani (media de vârstă la fete este de 23 de ani, iar la băieți de 24 de ani, media de vârstă totală a grupului fiind de 23,5 de ani), aleși astfel:
25 de fete studente ale unei facultăți de psihologie din București;
25 de băieți studenți ai unei facultăți tehnice din București.
Instrumente de cercetare
Ca instrumente de cercetare s-au folosit două chestionare, unul pentru a testa nivelul stimei de sine și unul pentru asertivitate.
Pentru testarea stimei de sine a participanților s-a folosit chestionarul creat de Dr. William R. Nugent și J.W. Thomas ”Self-Esteem rating scale”- SERS (1993) (ANEXA 1), iar pentru testarea asertivității chestionarul ”An Assertiveness Inventory for Adults” creat de M.L. Gay, J.G. Hollandsworth și J.P. Galassi (1975) (ANEXA 2).
Scala de măsurare a stimei de sine (SERS)
Scala care măsoară stima de sine, SERS, este un chestionar cu 40 de itemi dezvoltat pentru a oferi o măsurare clinică a stimei de sine, care poate indica nu doar problemele stimei de sine, dar și nivelele pozitive și neproblematice ale subiectului caruia i s-a aplicat testul. Itemii chestionarului au fost alcătuiți în așa fel încât să testeze ”valoarea de sine” globală, dar și competențe sociale, abilitatea de a rezolva probleme, abilități intelectuale, competența personală și valoarea personală comparativ cu alte persoane. Chestionarul SERS este un instrument foarte util în măsurarea aspecteleor pozitive și negative ale stimei de sine în psihologia clinică.
Testul a fost normat pe două eșantioane de subiecți: un eșantion alcătuit din 246 de persoane din care 91 de bărbați și 155 de femei, cu o vârstă medie de 32,5 ani și o medie de 15 ni de educație formală. 31% din participanți erau de origine caucaziană, 11,8% de origine africană, 4,5% hispanici, 7,7% asiatici, iar restul erau de rasă mixtă sau alte grupuri rasiale. Al doilea eșantion a fost format din 107 persoane, 23 de bărbați și 84 de femei, cu o medie de 15 ani de educație formală, 93,5% fiind de origine caucaziană, 4,7% de origine africană, iar restul alte grupuri rasiale.
Testul se scorează pe baza a 7 variante de răspuns posibile pentru fiecare item, din care subiectul trebuie să aleagă varianta de răspuns care i se potrivește cel mai bine, răspunsurile se notează cu puncte de la 1 la 7 (la anumiți itemi notarea răspunsurilor se inversează), punctele obținute la fiecare item se adună și pe baza totalului subiectul este încadrat într-un interval de percentile al nivelului stimei de sine. Cu cât totalul punctelor este mai mare cu atât stima de sine a subiectului este mai ridicată.
SERS are o consistență internă foarte bună, cu o valoare a indicatorului alpha de 0,97, iar eroarea standard de măsurare este de 5,67. Nu există date legate de stabilitatea testului. Scala are o validitate de construct foarte bună, cu o corelare semnificativă a indicelui de stimă de sine cu Scala de măsurare a satisfacției generale în viață (o măsură a depresiei) și o corelare joasă cu factori demografici.
Scala de măsurare a asertivității (ASES)
Acest instrument de cercetare pentru măsurarea nivelului de asertivitate al adulților, este alcătuit din 48 de itemi, 25 de itemi pozitivi și 23 de itemi negativi, itemi care au fost aleși în concordanță cu standarde psihometrice riguroase, incluzând discriminarea itemilor și corelarea totală a acestora. Conținutul itemilor reflectă comportamentul verbal asertiv specific anumitor situații interpersonale în care asertivitatea ar putea fi problematică. Totodată, pe lângă măsurarea nivelului asertivității, scala ASES este utilă în depistarea situațiilor în care subiectul testat are dificultăți în a dezvolta un comportament asertiv.
Scala a fost normată pe baza unui eșantion de 464 de respondenți cu vârste între 18 și 60 de ani, din care 192 de bărbați și 268 de femei. Testul se scorează pe baza a 5 variante de răspuns posibile pentru fiecare item din care subiectul trebuie să aleagă varianta care îl reprezintă cel mai bine, la anumiți itemi scorarea se inversează, punctele astfel obținute pentru toți cei 48 de itemi se insumează și pe baza rezutatului obținut subiectul este încadrat într-un anumit interval de percentile pentru nivelul său de asertivitate. Cu cât scorul obținut este mai mare, cu atât nivelul de asertivitate al subiectului este mai mare. Retestarea eșantionului s-a făcut o dată la 2 săptămâni (r = 0,88) și încă o dată la 5 săptămâni (r = 0,91), ceea ce arată că testul este fidel. Scala se corelează semnificativ cu nivelul de defensivitate, labilitate, conștiența de sine, gradul de dominare, de realizare, de afiliere, autonomie și agresivitate. Totodată scorurile obținute se asociază și cu nivelul de anxietate și cu locusul de control.
Desfășurarea cercetării
Cercetarea are o abordare de tip descriptiv, nomotetic, cantitativ, transversal și își propune să exploreze stima de sine și gradul de asertivitate ale participanților la studiu, folosind ca metodă de cercetare chestionarul. Ca variabile independente avem asertivitatea și stima de sine, iar ca variabile dependente scorurile obținute de către subiecți la cele două teste aplicate.
După alegerea temei de cercetare, a stabilirii obiectivelor și a ipotezelor de lucru, s-a trecut la alegerea instrumentelor de cercetare, și anume chestionarul, un chestionar aplicat participanților pentru a explora nivelul stimei de sine și un chestionar care explorează nivelul de asertivitate.
Ulterior s-a trecut la selecționarea subiecților studiului, care s-a facut pe bază de participare voluntară. Participanților la studiu li s-a explicat care este scopul cercetării, faptul că nu există răspunsuri corecte sau greșite și că este important pentru acuratețea cercetării ca răspunsurile date să fie sincere si să reflecte efectiv credințele proprii. Totodata li s-a comunicat că datele personale sunt confidențiale și că răspunsurile la chestionare vor fi folosite doar în cadrul studiului. Chestionarele au fost aplicate individual fiecărui subiect, pe suport de hârtie, fără limită de timp, iar centralizarea datelor brute obținute a fost făcută de către cercetător. Dupa centralizarea datelor s-a trecut la analiza acestora prin prisma ipotezelor avute, folosind programul de analiză de date SPSS.
Cap.3 REZULTATE OBȚINUTE
3.1. Prezentarea și prelucrarea datelor
Scorurile brute obținute în urma aplicării chestionarelor din Anexele 1 și 2 au fost prelucrare cu ajutorul programului SPSS (vezi in Anexele 3 și 4 scorurile brute obținute):
Aplicarea testului Pearson a condus la rezultatele din Tabelul 1 și Tabelul 2:
TABEL 1 – Medii și dispersii stima de sine și asertivitate
Notă Tabel 1:
TABEL 2 – Corelație stimă de sine și asertivitate
Notă Tabel 2: există o corelație foarte mare între stima de sine și asertivitate, cu r = .66, semnificativ la p < .01;
TABEL 3 – Diagrama norilor pentru stima de sine și asertivitate
Notă Tabel 3: din poziționarea rezultatelor brute reiese că stima de sine și asertivitatea corelează pozitiv;
Conform datelor din tabelele de mai sus, ipoteza de lucru se confirmă, cu o corelație r = .66, semnificativ la p < .01, adică avem o relație directă între stima de sine și asertivitate.
În urma aplicării testului T student, prin care am comparat stima de sine și asertivitatea între grupul de bărbați și cel de femei, au rezultat datele din Tabele 4 și 5:
Tabelele 4 si 5
Astfel, conform datelor din Tabelul 4, femeile au stima de sine mai mare decât a bărbaților, deoarece t este semnificativ la un prag de p < 0.05, t(48) = – 2.5; 0.05, cu alte cuvinte Ipoteza specifica 2 se confirmă. Rezultatele din Tabelul 5 ne arată ca femeile au nivelul de asertivitate mai mare decât al bărbaților, deoarece t este semnificativ la un prag de p < 0.05, t(48) = – 2,42; 0.05, cu alte cuvinte și Ipoteza specifică 3 se confirmă.
3.2. Interpretarea rezultatelor
3.3. Concluzii
Obiectivul principal al acestei cercetări a fost să exploreze dacă rezultatele cercetărilor anterioare care au studiat corelația dintre stima de sine și asertivitate se confirmă și în cazul studenților din mediile universitare românești. După cum arată rezultatele studiului de față, și în cazul subiecților noștrii se confirmă corelația pozitivă dintre nivelul stimei de sine și cel al asertivității.
Bibliografie
Alberti, R. E. & Emmons, M. L. (1970). Your perfect right: A guide to assertive behavior, Oxford England: Impact, pp.2-3.
Alberti, R. E. & Emmons, M. L. (2008). Your perfect right: Assertiveness and equality in your life and relationships, pp.237-248.
Allport, G. W. (1991). Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București.
Baron, R.M. & Kenny, D.A. (1986). The Moderator-Mediator variable distinction in Social Psychological research: Conceptual, strategic, and statistical considerations. Journal of Personality and Social Psychology, 51, pp.1173-1182.
Barlow, D.H. & Wolfe, B.E. (1981). Behavioral approaches to anxiety disorders. A report on NIMH-SUNY, Albany Research Conference. Journal of consulting and clinical psychology, 49, pp.448-454.
Battle, J. (1990). Self-Esteem: The New Revolution. James Battle & Associates, Edmonton, Alberta, Canada.
Baumeister, R. E (1993). Understanding the inner nature of low self- esteem:
Uncertain, fragile, protective, and conflicted. In R. Baumeister (Ed.), Self-esteem: The puzzle of low self-regard, pp.201-218. New York: Plenum Press.
Bijstra, J. O., Bosma, H. A., & Jackson, S. (1994). The relationship between social skills and psycho-social functioning in early adolescence. Personality and Individual Differences, pp.767–776.
Berne, E. (1975). Transactional Analysis in Psychotherapy. London, Souvenir Press.
Bouchard, M., Lalonde F. & Gagnon M. (1988). The construct validity of assertion: Contributions of four assessment procedures and Norman”s personality factors. Journal of Personality, 56(4), pp.763-783.
Branden, N. (2008). Cei șase stâlpi ai încrederii în sine. București: Editura Amsta Publishing.
Brown et al (1986). study on ”Social support, self esteem and depression”
Brown, I.D. & Dutton, K.A. (1995). The thrill of victory, the complexity of defeat: self-esteem and people's emotional reactions to success and failure, Journal of Personality and Social Psychology, 68: pp.712-722.
Butler, A.C., Hokanson, J.E. & Flynn, H.A. (1994). A comparison of self-esteem lability and low trait self-esteem as vulnerability factors for depression. Journal of Personality and Socila Psychology, 66, pp.166-177.
Campbell, J.D. (1990). Self-esteem and clarity of the concept. Journal of Personality and Social Psychology, 59, pp.538-549;
Campbell, J.D, Fehr, B.A. (1990). Self- esteem and perception of conveyed impressions: Is negative affectivity associed with greated realism? Journal of Personality and Social Psychology, 58, pp.122-133
Campbell, JD, Chew, B & Scratchley, LS. (1991) Cognitive and emotional reactions to daily events: The effects of self-esteem and self-complexity. Journal of Personality; 59: pp. 473–505.
Candito, J. (1996). Alcoholism: A False Stigma: Low Self-Esteem the True Disease.
Cast, A. D. & Burke, P. J. (2002). A Theory of self-esteem.
Constantin, T., (2004), Memoria autobiografică; definirea sau redefinirea propriei vieți,Editura Institutului European, Iași.
Coopersmith, S. (1967). The Antecedents of Self-esteem. Freeman.
Crandall, R. (1973). The measurement of self-esteem and related constructs. In J. P. Robinson & P. Shaver (Eds.), Measurements of social psychological attitudes (pp. 45–167). Ann Arbor, MI: Institute for Social Research.
Cristea, D. (2013). Tratat de psihologie socială, vol.1, Ed. Renaissance, București.
Dafinou, I. (2002). Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul. Editura Polirom, Iași.
Diener, E., & Diener, M. (1995). Cross-cultural correlates of life satisfaction and self- esteem. Journal of Personality and Social Psychology, 68, pp.653-663.
Emler, N. (2001). Self –esteem:The cost and causes of low self worth. York: York Publishing Services.
Epstein, S. & Morling, B. (1995). Efficacy, agency, and self-esteem.
Ervin, L. H.& Stryker S. (2001). Theorizing the Relationship between Self-esteem and Identity.
Galassi M. D. & Galassi J. P. (1977). Assert yourself! How to be your own person. New York: Human Sciences Press.
Gay, M.L., J.G. Hollandsworth, J.P. Galassi (1975). An Assertiveness Inventory for Adults, Journal of Counseling Psychology, 22, pp.340-344.
Gecas, V. & Schwalbe M.L. (1983). Beyond the Looking-glass Self: Social Structure and Efficacy-Based Self-Esteem. Social Psychology Quarterly 46: pp.77–88.
Golu, M., (1993). Dinamica personalității. Eitura Geneze, București.
Griffin, D., Bartholomew, K. (1994) Models of the self and other: Fundamental dimensions underlying measures of adult attachment, în Journal of Personality and Social Psychology, Vol. 67, pp.430-445.
Higgins, P.G., Clough, D.H., Frank, B. and Wallerstedt, C. (1995) Changes in health behaviours made by pregnant substance users. Int J Addict, 30, pp.1323–1333.
Holly, W. (1987) Self-Esteem: Does It Contribute to Students' Academic Success? Eugene, OR: Oregon School Study Council, Univ. of Oregon.
Hoyle ,R. și colab. (1999). Selfhood: Identity, Esteem, Regulation. Boulder, Colo.: Westview Press, pp. 82–85.
Iluț, P. (2001). Sinele și cunoașterea lui. București: Ed. Polirom.
Janda, L. (2012). 24 Teste de Personalitate. București: Ed. Trei, pp. 21-28, 95-103.
Johnson, P.S. (1977). School Failure, School Attitudes and the Self-Concept in Delinquents. Doctoral Dissertation. Walden University, Arlington, VA.
Kaplan, H. (1975). The Self-Esteem Motive in Self-Attitudes and Deviant Behavior edited by Howard B. Kaplan. Goodyear, pp.10-31.
Keegan, A. (1987). Positive Self-Image–A Cornerstone of Success.
Kelley, T.M. (1978). Changes in Self-Esteem Among Pre-Delinquent Youths in Voluntary Counseling Relationships. Juvenile and Family Court Journal v29, May.
Kemis, M. H., Grannemann, B. D. & Mathis, L. C. (199I). Stability of self-esteem as a moderator of the relation between level of self-esteem and depression. Journal of Personality and Social Psychology, 61, pp.80-84.
Kemis, M.H., Goldman, M. (2003). Stability and variability in self-concept and self-esteem, în Leary M.R., Tanyney P. (eds.), Handbook of self and identity, New York, Guilford, pp.106-727.
Lange, A.J. & Jakubowski, P. (1976). Responsible assertive behavior. Champain IL, Research Press, pp.7-13.
Lazarus, A.A. (1973). On assertive behavior: A brief note. Behavior therapy, 4, pp.697-699.
Leary, M. (2000). The nature and function of self-esteem: Sociometer theory. Burlington: Elsevier.
Lefevre, E.R. & West, M.L. (1981). Asertiveness: Correlations with self-esteem locus of control, interpersonal anxiety, fear of disapproval and depression. Psychiatric Journal of the University of Ottawa. 6(4), pp. 247-251.
Modrea, M. (2006). Imagine de sine și personalitate în adolescență, Editura Aliter.
Neiss, M.B. și colab (2005). Executive self, self-esteem, and negative affectivity: relations at the phenotypic and genotypic level, Journal of Personality and Social Psychology, 89 (4), pp.593-505.
Nugent, W.R. & Thomas, J.W. (1993). Validation of the Self-Esteem Rating Scale, Research on Social Work Practice 3, pp.191-207.
Osgood, W. D., & Anderson, A. L. (2004). Unstructured socializing and rates of delinquency. Criminology.
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. Editura Albatros, București.
Pyszcynski, T., Greenberg, J., Solomon, S., Arndt, J., Schimel, J. (2004). Why Do People Need Self-Esteem? A Theoretical and Empirical Review. Psychological Bulletin 130 (3), pp. 435-468
Rakos, R. F. 1979). Content consideration in the distinction between assertive and agressive behavior. Psycological reports, 44, pp.767-773.
Ramanaiah, N.V., Heerboth, J.R. & Jinkerson D.L. (1985). Personality and self-actualizing profiles of assertive people. Journal of Personality Assesment, pp.440-443.
Ramanaiah, N.V. & Deniston, W.M. (1993). NEO personality inventory profiles of assertive and non-assertive persons. Psychological reports, 73(1), pp.336-338.
Rich, A. R. & Schroeder, H.E. (1976). Research issues in assertiveness training. Psychological bulletin, 83(6), pp. 1081-1096.
Riggio, R. E., Throckmorton, B., & DePaola, S. (1990). Social skills and selfesteem. Personality and Individual Differences, 11, pp. 799-804.
Riggio, R. E., Watring, K. P., & Throckmorton, B. (1993). Social skills, social support, and psychological adjustment. Personality and Individual Differences.
Rimm & Masters (1979). Behavior Therapy: Techniques and Empirical Findings, New York: Academic Press, 4.
Rogers, C.R. (1959). A theory of therapy, personality and interpersonal relationships, as developed in the client-centered framework.
Rosenberg M., (1979). Conceiving the self. Basic Books.
Ryan, M.R. & Deci, E.L. (2004). Avoiding Death or Engaging Life as Accounts of Meaning and Culture, Psychological Bulletin, 130 (3), pp.473-477.
Salter, A. (2002). Conditioned reflex therapy: The classic book on assertiveness that began behavior therapy. Gretna, LA: Wellness Institute
Sarkova, M. și colab. (2013). Associations between assertiveness, psychological well-being and self-esteem in adolescents. Journal of Applied Social Psychology.
Schneider, D.J. & Turkat, D. (1975). Self presentation following success or failure. Defensive self-esteem model. Journal of Personality, 43, pp.127-135.
Smith, M. J. (1975). When I Say No, I Feel Guilty: How To Cope Using the Skills of Systematic Assertiveness Therapy.
Steimetz și colab. (1980). Managing stress before it manages you.
Stein, S., & Book, H. (2006). The EQ edge: Emotional intelligence and your success (2nd ed.). Toronto, Ontario: Jossey-Bass.
Stryker, S. (1980). Symbolic Interactionism: A Social Structural Version. Menlo Park, CA: Benjamin Cummings.
Thoits, P.A. (1994). Stressors and Problem-Solving: The Individual As Psychological Activist. Journal of Health and Social Behavior, pp.35–59.
Tice, D.M. (1991). Esteem protection or enhancement? Self-handicapping motives and attributions differ by trait self-esteem. Journal of Personality and Social Psychology, 60, pp.711–725.
Zlate, M.. (2004). Eul și personalitatea. București: Editura Trei.
Walz, G. & Bleuer, J. (1992) Student Self-Esteem: A Vital Element of School Success. ERIC Counseling and Personnel Services, Inc., Greensboro, N.C.
Williams J. (1890), The Principles of Psychology.
Wolpe J. (1968). Psychotherapy by reciprocal inhibition. Conditional Reflex, 3(4), pp. 234-240.
Bibliografie
Alberti, R. E. & Emmons, M. L. (1970). Your perfect right: A guide to assertive behavior, Oxford England: Impact, pp.2-3.
Alberti, R. E. & Emmons, M. L. (2008). Your perfect right: Assertiveness and equality in your life and relationships, pp.237-248.
Allport, G. W. (1991). Structura și dezvoltarea personalității (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București.
Baron, R.M. & Kenny, D.A. (1986). The Moderator-Mediator variable distinction in Social Psychological research: Conceptual, strategic, and statistical considerations. Journal of Personality and Social Psychology, 51, pp.1173-1182.
Barlow, D.H. & Wolfe, B.E. (1981). Behavioral approaches to anxiety disorders. A report on NIMH-SUNY, Albany Research Conference. Journal of consulting and clinical psychology, 49, pp.448-454.
Battle, J. (1990). Self-Esteem: The New Revolution. James Battle & Associates, Edmonton, Alberta, Canada.
Baumeister, R. E (1993). Understanding the inner nature of low self- esteem:
Uncertain, fragile, protective, and conflicted. In R. Baumeister (Ed.), Self-esteem: The puzzle of low self-regard, pp.201-218. New York: Plenum Press.
Bijstra, J. O., Bosma, H. A., & Jackson, S. (1994). The relationship between social skills and psycho-social functioning in early adolescence. Personality and Individual Differences, pp.767–776.
Berne, E. (1975). Transactional Analysis in Psychotherapy. London, Souvenir Press.
Bouchard, M., Lalonde F. & Gagnon M. (1988). The construct validity of assertion: Contributions of four assessment procedures and Norman”s personality factors. Journal of Personality, 56(4), pp.763-783.
Branden, N. (2008). Cei șase stâlpi ai încrederii în sine. București: Editura Amsta Publishing.
Brown et al (1986). study on ”Social support, self esteem and depression”
Brown, I.D. & Dutton, K.A. (1995). The thrill of victory, the complexity of defeat: self-esteem and people's emotional reactions to success and failure, Journal of Personality and Social Psychology, 68: pp.712-722.
Butler, A.C., Hokanson, J.E. & Flynn, H.A. (1994). A comparison of self-esteem lability and low trait self-esteem as vulnerability factors for depression. Journal of Personality and Socila Psychology, 66, pp.166-177.
Campbell, J.D. (1990). Self-esteem and clarity of the concept. Journal of Personality and Social Psychology, 59, pp.538-549;
Campbell, J.D, Fehr, B.A. (1990). Self- esteem and perception of conveyed impressions: Is negative affectivity associed with greated realism? Journal of Personality and Social Psychology, 58, pp.122-133
Campbell, JD, Chew, B & Scratchley, LS. (1991) Cognitive and emotional reactions to daily events: The effects of self-esteem and self-complexity. Journal of Personality; 59: pp. 473–505.
Candito, J. (1996). Alcoholism: A False Stigma: Low Self-Esteem the True Disease.
Cast, A. D. & Burke, P. J. (2002). A Theory of self-esteem.
Constantin, T., (2004), Memoria autobiografică; definirea sau redefinirea propriei vieți,Editura Institutului European, Iași.
Coopersmith, S. (1967). The Antecedents of Self-esteem. Freeman.
Crandall, R. (1973). The measurement of self-esteem and related constructs. In J. P. Robinson & P. Shaver (Eds.), Measurements of social psychological attitudes (pp. 45–167). Ann Arbor, MI: Institute for Social Research.
Cristea, D. (2013). Tratat de psihologie socială, vol.1, Ed. Renaissance, București.
Dafinou, I. (2002). Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul. Editura Polirom, Iași.
Diener, E., & Diener, M. (1995). Cross-cultural correlates of life satisfaction and self- esteem. Journal of Personality and Social Psychology, 68, pp.653-663.
Emler, N. (2001). Self –esteem:The cost and causes of low self worth. York: York Publishing Services.
Epstein, S. & Morling, B. (1995). Efficacy, agency, and self-esteem.
Ervin, L. H.& Stryker S. (2001). Theorizing the Relationship between Self-esteem and Identity.
Galassi M. D. & Galassi J. P. (1977). Assert yourself! How to be your own person. New York: Human Sciences Press.
Gay, M.L., J.G. Hollandsworth, J.P. Galassi (1975). An Assertiveness Inventory for Adults, Journal of Counseling Psychology, 22, pp.340-344.
Gecas, V. & Schwalbe M.L. (1983). Beyond the Looking-glass Self: Social Structure and Efficacy-Based Self-Esteem. Social Psychology Quarterly 46: pp.77–88.
Golu, M., (1993). Dinamica personalității. Eitura Geneze, București.
Griffin, D., Bartholomew, K. (1994) Models of the self and other: Fundamental dimensions underlying measures of adult attachment, în Journal of Personality and Social Psychology, Vol. 67, pp.430-445.
Higgins, P.G., Clough, D.H., Frank, B. and Wallerstedt, C. (1995) Changes in health behaviours made by pregnant substance users. Int J Addict, 30, pp.1323–1333.
Holly, W. (1987) Self-Esteem: Does It Contribute to Students' Academic Success? Eugene, OR: Oregon School Study Council, Univ. of Oregon.
Hoyle ,R. și colab. (1999). Selfhood: Identity, Esteem, Regulation. Boulder, Colo.: Westview Press, pp. 82–85.
Iluț, P. (2001). Sinele și cunoașterea lui. București: Ed. Polirom.
Janda, L. (2012). 24 Teste de Personalitate. București: Ed. Trei, pp. 21-28, 95-103.
Johnson, P.S. (1977). School Failure, School Attitudes and the Self-Concept in Delinquents. Doctoral Dissertation. Walden University, Arlington, VA.
Kaplan, H. (1975). The Self-Esteem Motive in Self-Attitudes and Deviant Behavior edited by Howard B. Kaplan. Goodyear, pp.10-31.
Keegan, A. (1987). Positive Self-Image–A Cornerstone of Success.
Kelley, T.M. (1978). Changes in Self-Esteem Among Pre-Delinquent Youths in Voluntary Counseling Relationships. Juvenile and Family Court Journal v29, May.
Kemis, M. H., Grannemann, B. D. & Mathis, L. C. (199I). Stability of self-esteem as a moderator of the relation between level of self-esteem and depression. Journal of Personality and Social Psychology, 61, pp.80-84.
Kemis, M.H., Goldman, M. (2003). Stability and variability in self-concept and self-esteem, în Leary M.R., Tanyney P. (eds.), Handbook of self and identity, New York, Guilford, pp.106-727.
Lange, A.J. & Jakubowski, P. (1976). Responsible assertive behavior. Champain IL, Research Press, pp.7-13.
Lazarus, A.A. (1973). On assertive behavior: A brief note. Behavior therapy, 4, pp.697-699.
Leary, M. (2000). The nature and function of self-esteem: Sociometer theory. Burlington: Elsevier.
Lefevre, E.R. & West, M.L. (1981). Asertiveness: Correlations with self-esteem locus of control, interpersonal anxiety, fear of disapproval and depression. Psychiatric Journal of the University of Ottawa. 6(4), pp. 247-251.
Modrea, M. (2006). Imagine de sine și personalitate în adolescență, Editura Aliter.
Neiss, M.B. și colab (2005). Executive self, self-esteem, and negative affectivity: relations at the phenotypic and genotypic level, Journal of Personality and Social Psychology, 89 (4), pp.593-505.
Nugent, W.R. & Thomas, J.W. (1993). Validation of the Self-Esteem Rating Scale, Research on Social Work Practice 3, pp.191-207.
Osgood, W. D., & Anderson, A. L. (2004). Unstructured socializing and rates of delinquency. Criminology.
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. Editura Albatros, București.
Pyszcynski, T., Greenberg, J., Solomon, S., Arndt, J., Schimel, J. (2004). Why Do People Need Self-Esteem? A Theoretical and Empirical Review. Psychological Bulletin 130 (3), pp. 435-468
Rakos, R. F. 1979). Content consideration in the distinction between assertive and agressive behavior. Psycological reports, 44, pp.767-773.
Ramanaiah, N.V., Heerboth, J.R. & Jinkerson D.L. (1985). Personality and self-actualizing profiles of assertive people. Journal of Personality Assesment, pp.440-443.
Ramanaiah, N.V. & Deniston, W.M. (1993). NEO personality inventory profiles of assertive and non-assertive persons. Psychological reports, 73(1), pp.336-338.
Rich, A. R. & Schroeder, H.E. (1976). Research issues in assertiveness training. Psychological bulletin, 83(6), pp. 1081-1096.
Riggio, R. E., Throckmorton, B., & DePaola, S. (1990). Social skills and selfesteem. Personality and Individual Differences, 11, pp. 799-804.
Riggio, R. E., Watring, K. P., & Throckmorton, B. (1993). Social skills, social support, and psychological adjustment. Personality and Individual Differences.
Rimm & Masters (1979). Behavior Therapy: Techniques and Empirical Findings, New York: Academic Press, 4.
Rogers, C.R. (1959). A theory of therapy, personality and interpersonal relationships, as developed in the client-centered framework.
Rosenberg M., (1979). Conceiving the self. Basic Books.
Ryan, M.R. & Deci, E.L. (2004). Avoiding Death or Engaging Life as Accounts of Meaning and Culture, Psychological Bulletin, 130 (3), pp.473-477.
Salter, A. (2002). Conditioned reflex therapy: The classic book on assertiveness that began behavior therapy. Gretna, LA: Wellness Institute
Sarkova, M. și colab. (2013). Associations between assertiveness, psychological well-being and self-esteem in adolescents. Journal of Applied Social Psychology.
Schneider, D.J. & Turkat, D. (1975). Self presentation following success or failure. Defensive self-esteem model. Journal of Personality, 43, pp.127-135.
Smith, M. J. (1975). When I Say No, I Feel Guilty: How To Cope Using the Skills of Systematic Assertiveness Therapy.
Steimetz și colab. (1980). Managing stress before it manages you.
Stein, S., & Book, H. (2006). The EQ edge: Emotional intelligence and your success (2nd ed.). Toronto, Ontario: Jossey-Bass.
Stryker, S. (1980). Symbolic Interactionism: A Social Structural Version. Menlo Park, CA: Benjamin Cummings.
Thoits, P.A. (1994). Stressors and Problem-Solving: The Individual As Psychological Activist. Journal of Health and Social Behavior, pp.35–59.
Tice, D.M. (1991). Esteem protection or enhancement? Self-handicapping motives and attributions differ by trait self-esteem. Journal of Personality and Social Psychology, 60, pp.711–725.
Zlate, M.. (2004). Eul și personalitatea. București: Editura Trei.
Walz, G. & Bleuer, J. (1992) Student Self-Esteem: A Vital Element of School Success. ERIC Counseling and Personnel Services, Inc., Greensboro, N.C.
Williams J. (1890), The Principles of Psychology.
Wolpe J. (1968). Psychotherapy by reciprocal inhibition. Conditional Reflex, 3(4), pp. 234-240.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Dintre Stima DE Sine Si Asertivitate (ID: 166099)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.