Relatia Dintre Stilul Parental Si Dezvoltarea Socioafectiva Impact Asupra Formarii Personalitatii Prescolarului

Capitolul I

Cadrul teoretic al familiei

1.1 Familia definiri conceptuale

Istoria vieții familiilor are atât continuitate, cât și discontinuitate – prin conectarea generațională- iar schimbarea tinde să fie mai degrabă graduală decât dramatică; deși modelele familiale sunt diferite și se schimbă de la o societate la alta, totuși, instituția familiei ramâne stabilă.

Majoritatea cercetătorilor admit că pe măsura evoluției societății, raporturile părinți-copiii sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emoțională și ca interesul părinților pentru educația copiilor crește.

Din punct de vedere etimologic, semnificațiile conceptului defamilie pun în evidență variabilitatea istorică a instituției pe care o desemnează. Termenul “ familie” provine de la latinescul “ famulus”(servitor), ceea ce, potrivit Dicționarului etimologic al limbii latine,desemnează“ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș”, iar mai apoi casa în întregime: stăpânul – pe de o parte,soția, copiii și servitorii – pe de alta. Prin extensie de sens, familia aajuns să cuprindă agnati (rudele pe linie paternă) și cognati (rudele pelinie maternă) și să devină sinonimă cu gens (comunitate formată din toate rudele de sânge) în limbajul curent, dar nu și în cel juridic.Ceea ce unește familia antică este un fapt mult mai puternic de cât nașterea, decât sentimentele sau decât forța fizică, este religia căminului și a strămoșilor.

Familia antică este o asociație religioasă ce depășește simpla asociație potrivit naturii. În acest înțeles, termenul defamilie îl întâlnim până în secolul al XIV-lea. Pentru Olivier și Serres, familia este ansamblul stăpânilor și al servitorilor, iar atunci când el vrea să îi distingă pe unii de aliții, îi numește pe servitori “familia de jos”.Însoțind omul în întreaga lui existență , familia s-a dovedit a fi muna dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană

,cea care asigură perpetuarea neamului omenesc, evoluția și continuitatea vieții sociale. Asupra genezei familiei, a evoluției și specificului, ca și asupra definirii ei,și-au spus cuvântul specialiști din diverse domenii de activitate.

Etnologul american G.P.Murdock definește familia ca “un grup social ai cărui membri b#%l!^+a?sunt legați prin raporturi de vârstă,căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează

sub raport economic și au grijă de copii”.

În opinia antropologului francez Claude Levi Strauss, familia esteacel grup social care își are originea în căsătorie, constă din soț, soție și copiii născuți din relația lor (deși acestui grup restrâns i se pot adăuga și alte rude), unit prin drepturi și obligații morale, juridice,economice, religioase și sociale.După J.Szczepanski, “familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie și paterne, având misiunea de procreație și sarcina de socializare”.

Sociologii americani Burges și Locke apreciau că familia se deosebește de alte grupuri sociale prin următoarele caracteristici: este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge, adopțiune;membrii locuiesc, de regulă, sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj; este compusă din persoane ce interacționează, intercomunică încadrul rolurilor soț-soție, tată-mamăetc.; susține și perpetuează o cultură comună, derivată, în principal, din cultura societății date, prezentând și caracteristici proprii familiei respective.

Cu toate că nu există deplină convergență între punctele de vedereexprimate, se poate constata reținerea în toate definițiile, sau înmajoritatea, a unor trăsături de bază ale familiei:

•este alcătuită din persoane unite prin căsătorie și, în cele mai multe cazuri, prin legături paterne (uneori de adopțiune);

•între membrii ei se stabilesc o diversitate de relații biologice,moral-afective, spirituale, juridice etc.;

• presupune un sistem determinat de drepturi și obligații,îndatoriri reciproce;

•are anumite sarcini specifice și îndeplinește anumite funcții specifice.

Astfel, putem conchide că familia reprezintă , în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin căsătorie și/sau descendență , legați între ei prin relații biologice,economice, moral-afective, spirituale și juridice.

Mihăilescu sesizează că familiile din societățile contemporane au suportat în ultimele decenii transformări profunde, atât de importante încât și termenul de "familie" a devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realități diferite de cele caracteristice generațiilor precedente.

Dinamismul structurii și funcțiilor familiei poate părea multora surprinzător. Opinia curentă, preluată și în discursul politic și științific, afirmă că familia este cea mai fidelă b#%l!^+a?păstrătoare a tradițiilor, a valorilor naționale. Contrar acestor opinii, familia este mai puțin "depozitară" și mai curând "barometrul" al schimbărilor sociale.

Definițiile date familiei au încercat să pună în evidență o serie de aspecte de ordin structural și funcțional: familia este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soț, soție și copiii născuți din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga și alte rude) pe care îi unesc drepturile și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale – Cl. Levi Strauss; familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiții, chiar inconștient, care aplică anumite reguli de educație, care creează o b#%l!^+a?atmosferă – R. Vincent; familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie casnică în comun, sunt legați prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice – O. Badina, Fr. Mahler. Familia apare ca elementul natural și fundamental al societății, una dintre verigile sociale cele mai vechi și mai specifice în asigurarea continuității și afirmării ființei umane .

Familia, în sens larg – reprezintă un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii; în sens restrâns – reprezintă un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia.

Familiile se diferențiază după anumite criterii, între care: gradul de cuprindere a grupului familial; modul de exercitare a autorității în cadrul familiei; modul de stabilire a rezidenței. În raport cu gradul de cuprindere, se deosebesc: familie extinsă – care poate cuprinde un număr mare de rude de sânge, mai multe generații (specifică societăților tradiționale); familie nucleară – care cuprinde sot, sotie si copiii minori (specifica societatilor moderne si contemporane). Se consideră că, în evoluția contemporană a familiei a apărut un tip de familie denumită "familie de trecere " deoarece realizează efectiv trecerea de la "familia comunitară", a trecutului – caracterizată prin acte impuse de norme și obiceiuri sancționate de tradiție, sentimente modelate de tradiție – la "familia societală", a viitorului – caracterizată prin reducerea afectivității și predominarea deciziilor reflectate, calculate.

Trecerea apare generată mai ales de activitatea bărbatului (bazată mai mult pe decizii b#%l!^+a?reflectate) și grăbită de activitatea femeii (întemeiată mai mult pe dorinta de afirmare socială). O asemenea evoluție (poate) duce la ruperea echilibrului, unității și coerenței familiale.

În societățile (post)moderne se regăsesc o pluralitate de structuri/configurații familiale, între care:

cuplul fără descendenți; concubinajul; familia monoparentală – ce poate apărea în urma decesului unui părinte, divorțului sau abandonului familial, a adopției sau a creșterii copiilor în afara căsătoriei;

căsătoria deschisă – care permite schimbarea partenerului dacă aceasta este în interesul b#%l!^+a?fiecăruia și al cuplului;

familia reconstituită – în care partenerii au mai fost căsătoriți și au descendenți din mariajele anterioare, la aceștia putându-se adăuga proprii descendenți;

familia reorganizată – alcătuită fie din doi parteneri divorțați sau văduvi fără copii, fie din parteneri dintre care (doar) unul are descendenți din mariaj(e) anterioar(e);

celibatul – menaj în care individualitatea se manifestă ca persoană singură, autonomă.

1.2.Tipurile de familii

Literatura de specialitate oferă o multitudine de tipologii. Făcând o sinteză a lor, vom alege câteva dintre criteriile pe care le putem considera ca a fi mai importante pentru identificarea și înțelegerea tipurilor de familii:

Criteriul numărului de parteneri care formează familia:

-familii poligame, la rândul lor de două tipuri: familii poliandrice – unde există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați; familii poliginice – unde există mai multe partenere femei, adică bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții. De regulă, numărul de copii în astfel de familii este mai mare. Poligamia este întâlnită la unele popoare și are rolul de a proteja societatea prin promovarea sexului masculin sau feminin, după caz;

-familii monogame, în care un bărbat sau o femeie au dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. La rândul ei, monogamia, ca formă familială, poate fi serială, adică, în cazul decesului partenerului sau al divorțului, partenerul rămas se poate recăsători, sau monogamie strictă, atunci când partenerul nu mai are dreptul să se recăsătorească. Societatea b#%l!^+a?este cea care conferă dreptul de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri. Societatea românească este, după cum se știe, o societate care promovează monogamia serială.

Tot în cadrul monogamiei, putem diferenția alte două tipuri de familii:

● familii nucleare – formate din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai întâlnit și mai dorit în toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Astfel, într-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de siguranță și stabilitate cresc;

● familii extinse – formate din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și de cele mai multe ori este format din două familii nucleare. De exemplu, doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinții unuia dintre soți (sau doar cu un părinte). Sau o familie nucleară care locuiește cu un frate sau o soră căsătorită sau nu, cu sau fără copii. Acest tip este foarte întâlnit în societățile tradiționale, dar nu numai. Ele se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale. Cu alte cuvinte, familia cea mai în vârstă va tinde să impună regulile de organizare și funcționare și celorlalte familii. De regulă, se păstrează obiceiul ca cel mai în vârstă bărbat să fie considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau care cel puțin va fi consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. De exemplu, doi soți care locuiesc cu părinții vor tinde să adopte aceleași comportamente ca și părinții, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele și pot să se raporteze la dorința părinților lor ori de câte ori doresc să întreprindă ceva.

De aceea, datorită acestei tendințe la conservarea pattern-wilor de viață și de relaționare, deseori tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care conviețuiește, ceea ce determină scăderea intimității și a satisfacției maritale. Nu de puține ori se poate ajunge chiar la disoluția cuplului nou constituit, datorită imixtiunii părinților în relația acestuia sau prin tendința prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri. In alte cazuri, cuplul tânăr este cel care dezorganizează cuplul parental prin revoltă sau perturbare a relațiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieții familiale. Alteori, relațiile dintre familiile nucleare ce formează familia extinsă se pot deteriora doar după apariția copiilor (nepoților). Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinți atât pentru nepoți, cât și pentru părinții acestora (copilul propriu și soțul sau soția acestuia), se poate ajunge la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți, cât și pentru copii, aceștia din urmă b#%l!^+a?nemaiștiind de cine să asculte și când.

Totuși, acest tip de familie are și câteva avantaje semnificative. In primul rând, faptul că există mai mulți membri înseamnă și o mai mare varietate de modele de comportament care pot fi adoptate de către copii. Fiecare membru al familiei este diferit și poate oferi o educație diferită. De asemenea, familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță, care sunt esențiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. Este mult mai ușor să existe mai multe persoane care să permită un bun atașament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoțională, mai ales la nivelul încrederii în sine și a abilităților de relaționare cu ceilalți.

Totodată, într-o familie extinsă este mult mai ușor să se facă față sarcinilor gospodărești, crizelor familiale și să se îndeplinească funcțiile familiei. Avantajele sunt cu atât mai mari și mai evidente cu cât fiecare membru își cunoaște și își duce la bun sfârșit rolul pe care îl are și respectă nevoile și relațiile celorlalți, în special intimitatea.

Pe lângă familia nucleară și cea extinsă, se mai vorbește în literatură și de familia de origine, care este reprezentată de familia în care s-a născut persoana, adică părinții și frații acesteia.

Un alt criteriu- numărului de părinți care formează familia:

♦ Familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni.

♦ Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăți pe care trebuie să le depășească și care provin din pierderile suferite anterior formării lor. Cele mai frecvente obstacole sau probleme întâlnite de familiile reconstituite sunt:

– neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca „înlocuindu-1″ pe cel natural; această neacceptare este însoțită adesea de sentimente de respingere, furie, ură, gelozie. Aceste sentimente sunt însă destul de firești pentru copil și pot să se diminueze în timp. La această situație pot contribui și atitudinile sau greșelile de comportament ale părinților, cum ar fi devalorizarea părintelui vitreg în fața copiilor, retragerea dreptului de a educa sau admonesta copilul, tehnicile educative dure sau, pur și simplu, diferite, pe care părintele vitreg le folosește etc;

-copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puțină atenție și iubire b#%l!^+a?după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală;

– neacceptarea copilului de către părintele vitreg. Este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste afecțiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta îl respinge sau chiar se revoltă și luptă împotriva sa. De multe ori, pă­rintele este cel care are nevoie să își ajusteze comportamentul, astfel încât să poată să facă față acestei situații;

-conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri și/sau copiii proveniți din căsniciile lor anterioare. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simți mai puțin importanți, mai puțin doriți sau iubiți decât noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajați sau mai pedepsiți decât fratele sau sora lor vitregă, atunci când greșesc;

♦ familii monoparentale, în care unul dintre părinți nu există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte. Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorțului sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil.

Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților sau decesului unui partener. In plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă și copil (copii), această stare de fapt având motive naturale, dar și rațiuni culturale (justiția consideră că mamele sunt părinți mai potriviți pentru copii, deși nu întotdeauna este așa). Dar, în ultima vreme, asistăm la tot mai multe femei care își asumă rolul de mamă singură, prin nașterea unui copil sau prin adopție.

Tocmai pentru că rolul de părinte singur nu este tocmai confortabil și ușor de realizat financiar, persoanele care își asumă această postură fac parte din cele cu venituri peste medie și nivel crescut de educație. De asemenea, acestea vor experimenta mai puține dificultăți comparativ cu cele cu venituri mici și nivel scăzut de educație. Părinții singuri sunt puși în situația de a educa singuri copilul, dar, de regulă, ei apelează și la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc). Există însă o diferență între mamele singure și tații singuri. Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la suprasolicitare și tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atât la ele, cât și la copii. De asemenea, ele tind să preia și rolul tatălui, ceea ce se întâmplă foarte rar în cazul bărbaților părinți singuri. In aceste familii este foarte evident;

■ modificarea regulilor – de exemplu, mamele singure au uneori tendința de a deveni b#%l!^+a?mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească lipsa tatălui; tații, dimpotrivă, au uneori tendința de a deveni mai delicați, mai afectuoși, dar și mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor); modificarea granițelor dintre membrii și subsisteme – de exemplu, granițele dintre părinte și copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze, transformând relația lor fie în una de prietenie exagerată, fie în una de parteneriat. Acest lucru va modela atitudinea ulterioară a copilului devenit adult față de partener și proprii copii;

■ modificarea întregii structuri familiale – adică subsistemul adulților este redus la un singur adult. De aceea, vor exista lacune în modelarea intimității erotico-sexuale, ceea ce va determina dificultăți în manifestarea intimității la copii atunci când ei se vor implica într-o relație de parteneriat și în viitoarea lor familie. Pentru copiii din aceste familii, se pune problema: cum se formează identitatea lor sexuală? Cine reprezintă modelul feminin și cine pe cel masculin? Cum vor introiecta ei modelul mamei și pe cel al tatălui? Iată de ce prezența ambelor modele, indiferent de gradul de rudenie, este foarte necesară, chiar dacă vor rămâne încă unele lacune în identitatea sexuală a copilului și în abilitățile lui de manifestare a intimității.

După criteriul numărului de copii:

– familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. In zilele noastre, sunt din ce în ce mai multe cupluri fără copii. Apare un fenomen de întârziere a momentului nașterii unui copil în cuplu din mai multe motive: partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp; doresc să își testeze stabilitatea relației până se adaptează unul la celălalt, pentru a nu crește șansele oferirii experienței de divorț viitorului copil; doresc să își consolideze statutul economic, financiar (achiziția unei locuințe, obținerea unui serviciu bine remunerat sau siguranța profesională); unul sau ambii parteneri se tem de responsabilitățile parentale (datorită unei imaturități emoționale, a unor dificultăți experimentate atunci când erau copii, a neîncrederii în abilitățile parentale, a neîncrederii în sine); partenerii doresc o mai mare libertate față de presiunile familiei de origine cu care poate și locuiesc.

Există și câteva elemente sociale care facilitează întârzierea apariției unui copil: folosirea pe scară largă a metodelor contraceptive; conștientizarea greșelilor educative făcute de părinții partenerilor care formează cuplul actual; creșterea ratei divorțialității; accentul pus pe împlinirea profesională a tinerilor; creșterea timpului petrecut la serviciu care are impact direct asupra gradului de stres, ceea ce duce la scăderea capacității reproductive și a intimității în cuplu; influențele feminismului, ceea ce duce la reorientarea femeilor către viața personală și b#%l!^+a?profesională și amânarea rolului matern. De regulă, familiile care dintr-un motiv sau altul rămân fără copii se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, o foarte strânsă legătură emoțională între parteneri. De multe ori, se ajunge la o similaritate accentuată, atât psihologică, cât și fizică;

– familia cu un singur copil; este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi. Este tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a partenerilor, dar și previne suprasolicitarea economică și psihologică determinată de prezența mai multor copii.

Dacă familia este funcțională, echilibrată, atunci copilul se dezvoltă și el normal; de regulă, el va simți nevoia unui frate sau a unei surori. Dacă nu va avea un văr care să țină loc de frate, atunci el își va dori prieteni.

Astfel, în funcție de caracteristicile sale personale va deveni timid, izolat sau, dimpotrivă, sociabil. Copilul se simte în atenția ambilor părinți, ceea ce este un lucru bun, dar cresc șansele răsfățului și a centrării excesive pe sine. Poate, datorită suprainvestirii emoționale a părinților, să rămână în starea de copil pentru multă vreme, deși, fizic, devine adult. Pentru că trăiește mai mult între adulți, copilul interiorizează ușor trăirile acestora, ceea ce poate duce la conflicte interioare și la întârzierea sau accelerarea maturizării. Are multe șanse de a se dezvolta, deoarece beneficiază de toate resursele familiei.

Dar dacă intimitatea între parteneri are de suferit (relațiile de afecțiune s-au răcit, există conflicte sau boli etc), copilul unic este ușor atras în coaliții cu unul dintre părinți împotriva celuilalt. Se întâlnesc astfel numeroase familii în care mama se coalizează cu copilul împotriva tatălui, datorită rolului timpuriu pe care îl are mama în relaționarea cu copilul; varianta inversă este mai rar întâlnită, deși se întâlnește în cazul mamelor cu perturbări majore de comportamente (de exemplu, datorate unor boli fizice sau psihice).

Astfel, copilul poate substitui rolul de partener sau de confident, în funcție de sexul copilului și de nevoile neîmplinite ale părintelui. De aceea, copilul poate dezvolta o loialitate exagerată față de părinte (sau părinți), ceea ce va determina dificultăți în asumarea rolului de partener în viitoarele sale relații. Loialitatea poate fi amestecată cu sentimente de vină pentru nefericirea părintelui, sentimente de neputință, neîncredre în sine;

– familia cu doi copii; este un model de familie foarte apreciat și foarte întâlnit. Marele avantaj este că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze. „Se au unul pe celălalt, se spune deseori, accentuând faptul că oricând se pot ajuta și sprijini.

Rolurile în casă sunt împărțite pe sexe și în ordinea apariției (sau ordinea în fratrie). b#%l!^+a?Apare între ei și fenomenul competiției, mai ales pentru dragostea părinților și pentru resursele materiale. Competiția este mai evidentă la frații apropiați ca vârstă. Această competiție nu este negativă, este chiar de dorit, pentru că ea stimulează abilitățile de negociere și de a face față societății unde copilul va întâlni foarte mulți egali, nu doar unul.

Contează sexul copiilor în manifestarea afecțiunii, dar și a conflictelor: dacă sunt de același sex, afecțiunea poate fi mai degrabă camaraderească, dar și contribuie la formarea unor tendințe homosexuale; dacă sunt de sexe diferite, atunci uneori afecțiunea poate fi amestecată și cu sentimente erotice, reprimate de tabu-ul incestului sau nu (depinde de atitudinea părinților). Apar des coaliții, cele mai întâlnite fiind între mamă și copii, sau mama cu un copil și tatăl cu celălalt.

– familia cu trei sau mai mulți copii; în aceste familii, frații au mari șanse să se formeze unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt. Dacă resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, de multe ori, mai ales în familiile tradiționale, primul copil va avea sarcini similare cu cele ale părinților, adică de a ține gospodăria, de a ajuta la creșterea celorlalți copii, de a lucra atunci când crește mai mare. Cu alte cuvinte, va deveni ceea ce se numește copil parental. Oricare dintre copiii din fratriile numeroase poate deveni parental, dar cele mai mari șanse le au primii. Acest rol de copil parental poate fi adaptativ – dacă apare în familiile numeroase și duce la o mai bună funcționare a familiei – sau neadaptativ, când părintele renunță la rolul său și copilul trebuie să îl preia. Cei care au fost copii parentali în familiile de origine păstrează acest pattern de îngrijire și mai târziu, inclusiv față de proprii parteneri în familiile pe care le vor constitui. Un alt fenomen destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoțional, neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie. Acest lucru poate determina tulburări de comportament și alte simptome (inclusiv boli, insuccese școlare și profesionale, dificultăți de relaționare).

Criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri:

-familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită în lume și asupra ei ne centrăm dominant interesul și noi;

-familii monosexuale – în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Ei pot avea sau nu copii, proveniți din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, prin adopție sau prin fertilizare in vitro. Este un tip de familie mai puțin întâlnit, nou apărut în aria tipologiilor familiale.

Există doar câteva state europene care au acceptat căsătoriile dintre partenerii b#%l!^+a?homosexuali, dar începe să fie din ce în ce mai acceptat de către alte state. Deocamdată, sunt mai acceptate cuplurile homosexuale, fără a fi legalizate într-o căsătorie. Relaxarea mentalității în ceea ce privește orientarea homosexuală a determinat apariția acestui tip de familie. Totuși, homesexualii și lesbienele preferă încă să rămână cupluri, și mai puțin să întemeieze familii. Ei pun un accent foarte mare pe libertatea personală și a exprimării sexualității.

Criteriul apartenenței culturale a partenerilor:

– familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit;

– familii mixte, în care partenerii aparțin unor culturi diferite.

Este un tip de familie care devine din ce în ce mai obișnuit, o dată cu multiplele posibilități de călătorie dintr-o zonă în alta a lumii, datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax, internet.

Multe cupluri din ziua de astăzi se formează în urma primelor contacte avute prin internet. Avantajul este că internetul facilitează punerea în legătură a oamenilor, fiind un adevărat ajutor pentru cei foarte ocupați cu cerințele profesionale sau pentru cei mai izolați social.

O astfel de familie mixtă are în față numeroase provocări, în special acelea de a armoniza și diferențele de cultură, de tradiții, alături de cele personale care există în orice familie. în România, cele mai frecvente cazuri de familii mixte sunt cele realizate între români și unguri, între români și nemți, între români și rromi, după care urmează celelalte tipuri de combinații.

Cei care realizează cupluri și familii mixte cultural dau dovadă de o mai mare deschidere mentală și spirituală, sunt mai puțin afectați de prejudecăți și mai flexibili în gândire și comportament. Din aceste considerente familiile tinere etnic mixte dețin un potențial remarcabil și resurse pozitive în a depăși prejudecățile și stările tensionale interetnice și că ele pot contribui la dezvoltarea unor relații pozitive între membrii diferitelor naționalități

1.3.Funcțiile fundamentale ale familiei

Pe lânga aceste configurații familiale, în societățile (post)moderne proliferează și alte experimente neofamiliale.Se consideră că funcțiile fundamentale ale familiei sunt:

economică;

socializatoare; b#%l!^+a?

de solidaritate;

sexuală și reproductivă.

În raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcții, familiile sunt clasificate ca funcționale sau disfuncționale; această clasificare este relativă deoarece anumite configurații familiale, în anumite etape, minimalizează unele funcții și maximalizează altele.

În societatea contemporană, funcțiile ce revin familiei apar astfel: funcția biologic-sexuală; funcția de procreare – care asigură continuitatea speciei; funcția economică – asigurarea unor condiții de ordin material ale familiei; funcția psihoafectivă – un climat familial pozitiv care asigură membrilor săi posibilitatea recreării și reconfortării; funcția educațională – pe care părinții o exercită prin influența directă (acțiuni mai mult sau mai puțin organizate, dirijate, cu metode educative) sau prin influența indirectă (modele de conduită, climatul psihosocial familial).

În cadrul funcției educaționale a familiei – se pot decela anumite dimensiuni : instrucțional formativă; psihosocială; social- integrativă; cultural- formativă. În opinia unor autori funcția socializatoare a urmat, în timp, o traiectorie descendentă, deoarece societatea a dezvoltat un sistem de grădinițe, școli care au preluat această responsabilitate. Alți autori consideră că, pe măsura evoluției societății, interesul părinților pentru educația copiilor crește.

Considerată în raport cu educația copiilor, familia este definită ca "unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație – naturală (de sânge) sau socială b#%l!^+a?- indiferent de orice alte considerente". O astfel de definiție este apreciată ca uzuală în cercetările privind raporturile familiei cu educația, chiar dacă este o definiție nesatisfăcătoare din perspectiva teoriei sociologice – care insistă asupra caracterului contextual – istoric al oricărei definiții, asupra utilizării pluralului"familii", vizând tipuri de familii.

Funcția socială prin care familia conferă individului sentimentul de siguranță , îl ajută să depășească obstacolele , să dobândească echilibrul emoțional . În familie, copilul găsește căldura sufletească și sentimentul de siguranță de care are nevoie. b#%l!^+a?

Funcția culturală, stă la baza procesului de educare a copiilor , aceasta nu trebuie confundată cu funcția educativă, are ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate , dar urmărește și crearea de individualități bine pregătite care să contribuie la transformarea și progresul societății .

În Declarația Universală a Drepturilor Omului se precizează că familia constituie elementul fundamental al societății . Familia ocrotește copilul și are dreptul la ocrotire din partea societății.

Un reprezentant de bază al pedagogiei din secolul al XIX-lea, elvețianul I. H. Pestalozzi, consideră că doi factori sunt definitorii pentru dezvoltarea copilului: familia și școala.

Pedagogul .C. Narly, consideră familia are de spus un cuvânt în educație, ci și pentru faptul că este, pe de o parte, creatorul copilului, iar, pe de altă parte,pentru că ea mai mult decât oricine altul e în măsură să cunoască și să apere punctul de vedere special al copilului

1.4.Stilurilor educative în familie

Sintetica caracteristicilor unor relații, activități, procese (inclusiv de creație), comportamente și a produselor acestora în diferite planuri ale existenței umane și ale spiritualității (inclusiv în familie) utilizează conceptul de stil.

Stilul educației familiale este un construct care captează variațiile (mai cu seamă normale experiențelor parentale de a socializa și de a controla copiii în viața de familie. Stilul b#%l!^+a?educative se refera mai cu seama la procesul de influentare pe care îl exercita părinții asupra copiilor și este studiat pentru a diferenția categoriile de practici educative din viața de familie care determină reacții și comportamente specifice ale copiilor. Pe baza recunoașterii stilului educativ adoptat de părinți sau în genere de adulții care se ocupă în familie de îngrijirea și educțtia copiilor, se pot face previziuni asupra evoluției benefice a copilului, se pot face intervenții care sî prevină influențele negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului.

Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative care afectează negativ tânara generație, există pericolul degradării vieții individuale și a celei comunitare în ansamblu și pe termen lung, chiar dacă familiile respective supraviețuiesc. De cele mai multe ori, stilurile b#%l!^+a?parentale care au efecte negative se manifestă în familiile în care una sau mai multe funcții ale acestora nu se realizează și de aceea sunt dezorganizate sau chiar se destramă. De aceea, stilurile educației familiale sunt în atenția cercetătorilor din diferite domenii ale științelor sociale care abordează familia și educația.

Ca și conceptul de „stil”din artă, putem distinge mai multe semnificații ale termenului de stil educativ.

O primă categorie de semnificații sunt cele referitoare la coordonatele prioritar subiective sau obiective:

a) semnificația normativ-axiologică, prin care stilurile se referă la normele și valorile care structurează, orientează și sancționează practicile educative în familie (de exemplu: stilul autoritar, permisiv s.a.);

b) semnificația descriptiv-apreciativă sau comparativă, după tipul de familie considerat în raport cu criterii demografice (de exemplu: stilul urban, stilul rural), istorice (stil tradițional, stil modern, stil contemporan).

A doua categorie de semnificații sunt în raport cu coordonatele care denotă gradul de extensie al stilurilor. Astfel pot fi semnificații ale stilului familial de viață și de educație care selectează caracteristicile particulare, specifice, individuale, pentru anumite familii sau care se referă la caracteristicile generale care identifică anumite categorii de stiluri, modele de practici educative în familii foarte diferite din perspective demografică, istorică.

Clasificarea stilurilor educative în familie

Problema cunoașterii stilurilor în educație a devenit o preocupare din ce în ce mai b#%l!^+a?intensă și mai extinsă în cercetările concrete și în abordările teoretice. Există un substrat ontologic general al manifestării, recunoașterii și clasificării diferitelor stiluri. Este în primul rând datul natural al trăsăturilor caracteristice cu care este înzestrata fiecare persoană, sau grupul de persoane, comunitatea relativ stabilă, așa cum este familia , cu relații complexe, de la cele de natură biologică până la cele de ordin cultural, spiritual. În al doilea rând, este un substrat social și cultural diferențiat specific, rezultat al educației și al autoeducației, prin care persoanele sau comunitățile au căpătat sau și-au creat moduri specifice de acțiune, relație și comportament în raport cu ceilalți, cu sine, cu lumea.

În psihologie și în științele educației sunt utilizate mai multe sintagme care indică manifestarea stilului raportat cu prioritate la personalitatea unui individ, așa cum este stilul b#%l!^+a?afectiv sau stilul cognitiv. Sunt însă modalități de manifestare ale stilului, cum este stilul educativ școlar sau stilul educativ familial care se constituie, se manifestă și se apreciază prin raportarea la mediul educativ, grupul în care funcționează și prin comparație cu alte grupuri (familii, școli) sau prin raportare la mediul cultural educativ, la comunitățile din care fac parte familiile, școlile etc.

Stilul educativ familial este identificat, uneori, cu învățarea din viața reală pentru că în familie se învață de timpuriu și continuu ceea ce este esențial pentru individ și societate. Stilul educativ familial este considerat reprezentativ pentru educația informală.

Definirea stilului educativ și distingerea stilurilor educative, urmează de cele mai multe ori, în literatura de specialitate și în cercetarea concretă, calea definirii și clasificării stilurilor de conducere, pentru că educația în familie este considerată, în cadrul raporturilor dintre generații, ca fiind un proces de socializare a tinerei generații condus de către adulți. Stilurile manageriale: autoritar, democratic și laisser-faire ca și cele două dimensiuni: emoțională, afectivă și aceea de autoritate, control se regăsesc în mare parte și în definirea stilului educativ în general și în definirea stilului educativ din familie. Elisabeta Stănciulescu selectează din abordările teoretice ale stilurilor educative în primul rând aceste două axe, puse în evidență în ”Les Strategies educatives des familles” de Jean Kellerhals și Cleopatre Montandon. Este vorba despre „(1) axa autoritate/liberalism sau constrângere/permisivitate și (2) axa dragoste/ostilitate sau atașament/respingere”. b#%l!^+a?

Trasarea distincțiilor dintre tipurile de stiluri educative în familie a fost realizată prin combinarea acestor două axe: controlul parental și suportul parental, de către Diana Baumrind care, în anii 1965-1966, publică articole pe temele „Controlul parental și dragostea parentală”sau „Efectele controlului parental autoritativ(e) asupra comportamentului copilului”. Așa cum afirmă Elisabeta Stănciulescu, majoritatea autorilor se raportează la clasificarea pe care a propus-o psihologul Diana Baumrind și se referă în principal la trei stiluri: stilul permisiv, stilul autoritar, stilul„autoritativ(e)”.

Prin importanța educației în familie asupra tinerei generații, putem pune în evidență în principal două variabile:

Exigențele („demandingness”), cererile, așteptările, pretențiile pe care părinții le au față de copii lor privind participarea acestora la viața de familie, speranțele lor în ceea ce b#%l!^+a?privește comportamentul matur, disciplina, modul de rezolvare a problemelor de viață ale copiilor de către ei înșiși;

receptivitatea („responsiveness”), înțelegerea, simpatia, suportul pe care părinții le acordă copiilor pentru a le proteja individualitatea, afirmarea de sine, autoreglarea acestora și pentru a răspunde nevoilor specifice ale copiilor.

În funcție de aceste criterii, la care unii autori mai adaugă ca fiind subsidiare și controlul psihologic, sau centrarea exigențelor pe sarcini concrete, se disting patru stiluri parentale care, în succesiunea lor de prezentare, sunt așezate totodată și într-o ierarhie a eficienței si influenței pozitive.

1.4.1 Stilul parental perfectionist

Comportamentele unui parinte perfectionist sunt ca picaturile de apa care erodeaza – zi dupa zi, an dupa an, educatia de acest fel afectand copilul treptat. O atentionare aici, o critica acolo, o asteptare neimplinita altundeva – toate acestea se acumuleaza insidios..

♦ Respectul de sine al parintelui dependent pe cel al copilului

Unii parinti vor sa aiba copii perfecti, pentru ca au impresia ca, daca acestia dau gres, atunci si ei dau gres. Fac presiuni asupra copilului pentru ca acesta sa reuseasca intr-un domeniu in care ei nu au reușit

♦ Critică copilul oricât de des are ocazia

♦ Dragoste parinteasca este condiționată

Parintii ar trebui sa-si iubeasca copiii neconditionat. Aceasta este hrana de mare pret pentru dezvoltarea psihica armoniasa a copilului. Este daunator de frustrant pentru un copil sa simta dragostea parintilor lui ca depinde de performantele, de infatisarea si de subordonarea lui.

♦Intotdeauna situează nevoile copilului pe primul loc
Exista un mit al mamei perfecte care spune ca nevoile copilului trebuie intotdeauna sa se situeze pe primul loc. .

Perfectiunea este inamicul fericirii in viata individuala, in cuplu, in familie si in educarea copiilor. Putem sa invatam sa renuntam la perfectionism, acceptand mult mai usor b#%l!^+a?micile defecte si lipsa noastra de control total, astfel incat sa depasim frica de esec in care multi parinti traiesc si isi otravesc copiii. Eliberati de iluzia perfectiunii putem creste candidati la fericire, pastrand dreptul lor la individualitate.

Dat fiind acest context parental, copilul va încerca se facă lucrurile cît mai bine pentru a evita critica, dar și pentru a atrage atenția părinților și a se simți important. Nu va avea încredere în sine și va fi în permanență neliniștit că nu se ridică la înălțimea așteptărilor persoanelor din jurul sau.

1.4.2 Stilul parental autoritar

Stilul autoritar, cae se manifestă față de copii printr-o intensitate crescută a b#%l!^+a?pretențiilor, un nivel ridicat al cerințelor și controlului dar cu nivel scăzut al înțelegerii, al suportului afectiv, acest stil impune ascultarea, obedienta, copiii sunt încărcați de probleme, reproșuri, nu li se respectă independența și individualitatea.

Stilul în care se manifestă exigențe înalte, control maxim dar și suport maxim, înțelegere și afectivitate, cooperare, fermitate și flexibilitate totodată; efectele asupra copilului sunt stimulative cu privire la manifestarea independenței pe baza asumării responsabilității, a unor standarde și aspirații înalte.

Comportamente ce descriu acest stil: ·

părintele “bombardează” copilul cu cerințe și așteptări înalte ·

manifestă o receptivitatea scăzută față de nevoile copilului;

ia decizii în locul copilului; ·

sancționează rapid și disproporționat greșelile; ·

manifestă furiei față de copil (verbal sau fizic); ·

evită să-și încurajeze copilul; ·

nu obișnuiește să exprime afecțiune față de copil; ·

manifestă comportamente din aria controlului (verificare; reasigurare).

„Drept consecință copilul va fi lipsit de inițiativă și nu va fi apt să ia decizii, obișnuit fiind ca hotărârile să le ia părintele în locul său. Atitudinea dominatoare a părintelui îl face pe copil să asculte mereu, însă, este posibil ca în absența adulților comportamentul să se schimbe radical, adică să apară probleme comportamentale. Copilul ce a experimentat acest stil parental va fi o persoană riguroasă, perfecționistă, dominată de teama că ar putea greși.

14.3 Stilul permisiv,

Unii îl denumesc stilul indulgent sau laisser-faire (sau libertin) în care controlul este de b#%l!^+a?nivel scăzut și suportul este maxim; față de rezolvarea unor probleme de viață importante sunt cereri minime și formale, nivelul de aspirații este redus, realizările sunt superficiale, copiii deprind o rezistență scăzută față de diferite tentații, chiar și față de cele mai periculoase pentru viața lor.

Comportamente ce descriu acest stil: ·

părintele nu formulează reguli sau limite pentru copil ·

manifestă o receptivitatea exagerată față de nevoile copilului, este hiperprotectiv ·

oferă recompense nediscriminativ (fără să le lege de un comportament “pozitiv” al copilului)

“protejează” copilul de consecințele logice sau naturale ce pot decurge dintr -un comportament al acestuia ·are cerințe minime față de copil.

Datorită acestui stil parental, copilul nu va accepta regulile sau normele, va avea o rezistență scăzută la frustrare (nu va persista în activități complexe și dificile) și va avea o slabă capacitate de a se autoregla emoțional. El nu își va cunoaște limitele și va fi furios, chiar agresiv dacă nu i se va face pe plac. În schimb încrederea în sine și abilitățile sociale vor fi bine dezvoltate.

1.4.4.Stilul parental nepermisiv

Acest stil parental este determinat de valori scăzute ale ambelor dimensiuni (control și afectivitate). Acești părinți nu sunt exigenți față de copii, nu le impun limite însă nici nu le acordă atenție, afecțiune sau sprijin emoțional.

Părinții care adoptă un stil parental neimplicat sau neglijent nu petrec timp cu copiii lor, nu sunt deschiși comunicării, nu sunt cu adevărat interesați de activitățile realizate de cei mici, de cele mai multe ori acești părinți nefiind disponibili din punct de vedere emoțional pentru copiii lor.

Acești copii vor fi maturi însă vor trăi puternice sentimente de abandon, de neîncredere în propriile forțe si anxietate. Deseori acești copii vor fi confuzi cu privire la propria identitate, le va fi greu să își găsească locul și vor avea o permanentă nevoie să se simtă acceptați și apreciați, fiind extrem de sensibili la eșec. Ei vor dori permanent să umple vidul interior și pot ajunge să aibe relații superficiale pe care să le exploateze pentru a se hrăni emoțional.

Stilul de neglijare sau de respingere față de copil, care se recunoaște prin ignorarea sau

abandonarea copilului, prin lipsa de control, exigențe scăzute și lipsa de suport, nivel scăzut de grijă, afectivitate, ceea ce determină de cele mai multe ori nivelul foarte scăzut al aspirațiilor și realizărilor, dezorganizarea, lipsa rezistenței față de tentațiile periculoase, stilul acesta duce la b#%l!^+a?izolarea copilului sau face posibilă cooperarea la acte antisociale.

Stilul parental democrativ 

Stilul democratic, care manifestă un nivel mediu al controlului și un nivel ridicat al suportului afectiv, apropiat de cel al părinților permisivi, dar iau decizii în mod democratic și mai controlează, chiar dacă nu foarte strict realizarea deciziilor.

Comportamente ce descriu acest stil: ·

părintele stabilește limite clare ;

explică copilului de ce regulile sunt importante ;

discută cu copilul și ascultă punctele de vedere ale acestuia chiar dacă nu este de acord cu ele ;

menține buna dispoziție în cadrul căminului ;

desfășoară activități interesante cu copilul ;

manifestă receptivitate față de nevoile copilului ;

are cerințe și așteptări realiste de la copil.

Drept consecință copilul va fi independent, își va exprima părerile și nemulțumirile, îi va respecta pe cei din jurul său și va accepta criticile, învățând din greșeli. Va ști cum să facă față frustrării și se va descurca excelent în plan social.

Aceste cinci stiluri parentale influențează în mod diferit dezvoltarea copiilor și chiar dacă ele nu funcționează permanent coerent, se pot observa efectele în timp asupra personalității tinerilor, asupra nivelului și a calității aspirațiilor, a eforturilor și rezultatelor tinerilor. b#%l!

Este de menționat faptul că majoritatea cercetărilor concrete care au utilizat ca instrumente aceste distincții au fost aplicate la diferite categorii de populație, în special la copii și adolescenți în paralel cu părinții acestora. La selectarea populației investigate s-au utilizat și alte criterii: de clasă socială, de etnie, gen, nivel cultural. Un astfel de exemplu este cercetarea condusă de Laura D. Pittman și P. Lindsay Chase-Lansdale de la Universitatea din Chicago privind relația dintre stilul parental și consecințele asupra adolescenților, cercetare care a avut ca populație țintă 302 adolescente afroamericane din zone pauperizate și mamele acestora. Consecințe multiple ale stilului parental asupra adolescentelor investigate în privința comportamentelor de externalizare și de internalizare, în privința achizițiilor academice, a orientării spre muncă, a experienței sexuale s.a. Una dintre concluzii este aceea că eficacitatea b#%l!^+a?stilurilor educative depinde și de contextul socio-economic și cultural al familiilor, astfel încât, în anumite zone de risc, unde pericolul devianței și al delicvenței este mai mare, stilul mai autoritar contribuie la protecția adolescenților.

Stilul „autoritativ” conduce în cele mai multe cazuri la rezultate pozitive și superioare pentru dezvoltarea personalității adolescenților și pentru calitatea socializării față de aplicarea în familie a stilului autoritar și a stilului permisiv la adolescenții din familiile europene, din clasele de mijloc sau superioare.

Stilurile parentale conduc spre rezultate pozitive ale dezvoltării copiilor și spre reușita școlară în funcție și de alte coordonate ale vieții familiale. De aceea multe programe de informare și de educație a părinților au teme referitoare la aceste stiluri și la cunoașterea consecințelor aplicării acestora.

Capitolul 2

Dezvoltarea psihologică a preșcolarului

2.1. Caracteristicile vârstei preșcolare

Nici o perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caracteristici atât de numeroase, explozive, neprevăzute ca perioada preșcolară. Expresia celor 7 ani (6 ani) de acasă, pe care omul îi are sau nu îi are reflectă tocmai importanța constituirii bazelor activității psihice și conturarea trăsăturilor de personalitate ce își pun pecetea pe comportamentele viitoare.

Copilul preșcolar traversează etapa cunoașterii, prin lărgirea contactului cu mediul social și cultural din care asimilează modele de viață ce determină o integrare tot mai activă la condiția umană.

Mediul solicită copilului nu numai adaptări ale comportamentului la sisteme diferite de cerințe în condiții de tutelă, protecție și afecțiune, dar creează, în același timp o mare sesizare a diversității lumii și vieții, o mai densă și complexă antrenare a deciziilor, curiozității, trăirilor interne la situații numeroase și inedite. Concomitent se dezvoltă bazele personalității copilului și capacitățile de cunoaștere, comunicare, expresia și emanciparea comportamentelor ce ating grade de complexitate raportate la caracteristicile de vârstă și dezvoltare psihofizice.

Se pot remarca unele diferențieri în dezvoltarea psihică și mai cu seamă în modul de relaționare și adaptare la condițiile de mediu pentru copiii care frecventează colectivitatea (grădinița) și pentru cei care rămân în familie până la intrarea în școală.

Grădinița este percepută de copii ca având cerințe complexe ce depășesc cadrul limitat al familiei și prin aceasta se produc stimulări continue a activității psihice a copilului.

În colectivitate, copilul este nevoit să se adapteze la cerințele externe, să depășească contradicțiile dintre acestea și posibilitățile sale limitate de a răspunde în mod eficient, să renunțe la unele dorințe de moment pentru a desfășura acțiuni care pot să nu-l satisfacă, să asimileze comportamente bazate pe norme sociale riguroase cu efect nemijlocit pentru socializarea copilului.

Acum copilul înțelege că realitatea externă nu se reduce la propriile trăiri, că ce se poate raporta mai bine la acesta dacă o cunoaște și dacă ține seama de ea în acțiunile pe care le desfășoară.

Etapa preșcolarilor este perioada când situațiile repetate duc la constituirea de mijloace b#%l!^+a?de gândire mai operative în care devin active o serie de deprinderi, priceperi de a stabili legături între cunoștințe, precum și deprinderi, priceperi de a valorifica cunoștințele. În intimitatea activității de învățare, unele obișnuințe, deprinderi și priceperi intelectuale – în calități psihoindividuale specifice.

Grădinița , în care copilul este primit, este complet diferit de cel familial, el fiind creat, nu pentru a distribui satisfacții afective, ci pentru o muncă disciplinată continuă, organizată. Grădinița.constituie un mediu care, în locul unui grup restrâns , oferă copilului o colectivitate și un loc de muncă, cu numeroase întrepătrunderi mentale, afective, morale-care se constituie ca un important resort al dezvoltării lui psihice.

2.1.1Substadiile preșcolarității

Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei perioade (substadii): aceea a preșcolarului mijlociu (4-5 ani) și a preșcolarului mare (5-6/7 ani). b#%l!^+a?

Preșcolarul mic (3 ani-4 ani)

Copilul la această vârstă este foarte puțin deosebit de antepreșcolar. El are dificultăți de adaptare la mediul grădiniței deoarece este dependent de mamă, dar și datorită faptului că nu înțelege prea bine ce i se spune și nu știe să se exprime clar. Principala lui formă de activitate este jocul, presărată cu câteva activități sistematice, scurte ca durată și relativ simplu în conținut, care iau însă tot forma jocului.

Manifestă preferințe pentru jocurile de manipulare a jucăriilor sau a altor obiecte. Copilul se joacă mai mult singur, iar jocul practicat este sărac, mai degrabă o repetare stereotipă a unor acțiuni. Atitudinea lui față de realitate este încă circumspectă, realitatea subiectivă fiind mult mai dilatată, în defavoarea celei obiective, deoarece predomină încă egocentrismul. Procesele cognitive sunt impregnate de acțiune. Preșcolarul mic este curios, atras de obiectele din jur investigativ chiar, percepe ceea ce îi “sare în ochi”, memorează relativ ușor, dar nu-și propune deliberat acest lucru; gândirea lui este subordonată acțiunii cu obiectele. Procesele de gândire fiind operații ajutătoare cuprinse nemijlocit în activitatea practică; limbajul său păstrează un pronunțat caracter situativ; comunicările din timpul jocului sunt reduse.

În plan afectiv este instabil, trece cu rapiditate de la o stare la alta, trăiește foarte intens emoțiile. Aceeași instabilitate o întîlnim și la nivelul motricității, este neîndemănatic, face b#%l!^+a?mișcări bruște, insuficient coordonate. Manifestă interes pentru adulți, îi place să fie plimbat de aceștia. În timpul plimbărilor adresează adultului nenumărate întrebări în lanț, un răspuns devenind pretext o nouă întrebare.

Preșcolarul mijlociu (4 ani-5ani)

Se adaptează cu mai mare ușurință mediului grădiniței. Dacă la preșcolarul mic formele de neadaptare sau adaptare dificilă persistă încă multă vreme de la începerea grădiniței (9-10 săptămâni) la preșcolarul mijlociu acestea durează mai puțin timp (3-4 săptămâni). Preocupările lui devin mai variate, jocul mai bogat în conținut, activitățile obligatoriu mult mai solicitante. Cercul cunoștințelor despre lume se îmbogățește simțitor. Realitatea externă începe să-l preocupe din ce în ce mai mult, ca atare întreaga dezvoltare psihică a copilului se va produce într-un ritm alert.

Maxima receptivitate a preșcolarului mijlociu, față de lume îi dezvoltă percepția, care b#%l!^+a?devine un proces orientat, cu sarcini și modalități proprii de realizare. Se dezvoltă mult limbajul; se amplifică puterile imaginative și creatoare ale copilului. Se conturează caracterul voluntar al celor mai multe dintre procesele psihice (memorare, imaginație). Asistăm la apariția unor modalități psihocompartamentale noi. Una dintre acestea este formarea limbajului interior spre vârsta de 5 ani, care va constitui o cotitură esențială pentru dezvoltarea psihică a copilului. Reacțiile emotive sunt mai controlate și mai în acord cu cerințele educatoarei sau colectivului de copii. Faptul că preșcolarul mijlociu renunță uneori la dorințele sale trecătoare, demonstrează că are loc un început al organizării voinței. Caracteristic pentru această perioadă este și ritmul accelerat al socializării copilului. El devine mai sensibil la unele manifestări, evenimente colective din familie, din grădiniță, jocurile sale capătă un caracter colectiv; de la însingurare, rivalitate și competiție se trece la cooperare. Pregnant la această vârstă este și procesul identificării cu grupul educativ din care face parte. Se lărgesc interesele, încep să se închege primele atitudini, se instalează mai evident unele trăsături caracteriale, care constituie nucleul personalității.

Preșcolarul mare (5 ani-6/7 ani)

Se adaptează relativ rapid nu numai la mediul grădiniței, ci și în contact cu orice tip de situație nouă.

În subperioada preșcolară mare apare și o oarecare opoziție față de adult, opoziție care se manifestă spontan, dar urmată de dorințele vădite de reconciliere. Caracteristică este adaptarea cea mai evidentă a conduitelor față de diferitele persoane, fapt ce se reflectă atât în b#%l!^+a?familie, cât și în grădiniță. Dar pot exista și distanțe psihologice ale conduitei între cele două medii; în sensul că, de regulă, copilul paote fi destins, disponibil în grădiniță, răsfățat, nervos acasă și invers. De cele mai multe ori, în mediul în care copilul are conduite încărcate de negativism există persoane devalorizate psihic pentru el persoane cu care nu stabilește relații firești, datorită unor bagaje psihice rezultate din teamă, din nesiguranță. În același timp, are loc o creștere evidentă a dorinței copilului de a fi în folos adulților. Devine mai absent, imită direct conduitele adulte și participă la activitățile ce îl interesează.

La grădiniță programul formativ este mai dens; activitățile obligatorii mai numeroase, cerințele mai susținute. El își va organiza mai bine propriile activități,va manifesta o atitudine critică față de ele. În aceste condiții diversele sale capacități psihice suferă de modificări importante. b#%l!^+a?

De exemplu, percepția transformată de mult în observație, se exersează devine pricepere, limbajul capătă o structură mult mai închegată decât etapele anterioare fiind construit după regulile gramaticale: apar primele forme ale gândirii logice, orientate spre sistematizarea și dezvoltarea faptelor particulare; sunt utilizate unele procedeee de memorare; atenția voluntară își prelungește durata.

2.2 Particularitățile ale dezvoltării psihice a preșcolarului

2.2.1. Motricitatea-bază a dezvoltării psihice a copilului

Una din nevoile fundamentale pe care o resimte copilul la această vârstă este nevoia de mișcare. Avem în vedere nu atât mișcarea referitoare la contracțiile musculare, care o produc sau la deplasările în spațiu cu încurcătură mecanică și fiziologică, ci mișcarea introdusă în actul motor și subordonată acestuia, mișcare considerată ca element constituant al acțiunilor cu obiecte. Pe prim plan trece încărcătura psihologică a mișcării, raportarea la obiecte, imagini intenții, posibilitățile de realizare. Preșcolarul, mai mult decât antepreșcolarul, găsește o adevărată plăcere în a întreprinde tot felul de acțiuni: el imită ceea ce fac adulții, își însoțește și subliniază cuvintele prin mimică și pantomimică, deci prin mișcările diferitelor segmente ale feței sau corpului.

“Mișcările bruște, relativ neconcordante de la 3 ani sunt înlocuite în cursul celui de-al patrulea an cu mișcări fine, suple, armonioase.

Datorită libertății și spontaneității motricității, dar și armoniei ei, această perioadă mai ales preșcolaritatea mijlocie, a fost denumită “vârsta grației”. Cu timpul însă, pe măsură ce ne b#%l!^+a?apropiem de 6 ani, când copilul se pregătește pentru a intra la școală, grația se estompează în favoarea forței.

Trecerea de la bruschețea, la grația și apoi la forța mișcărilor reprezintă o tendință generală a evoluției motricității. Aceste caracteristici se manifestă însă diferențiat în funcție de tipul conduitei, de gradul lor de consolidare. În unele activități mișcările sunt imprevizibile, libere, spontane, ordinea executării lor neavând o prea mare importanță, în altele însă, ele capătă un anumit grad de stereotipizare, de automatizare, ordinea lor fiind prestabilită. În acest caz mișcările se transformă în deprinderi.

Nevoia de acțiune finalizată prin executarea diferitelor mișcări, stă la baza dezvoltării psihice a copilului. Un copil care acționează cu obiect are șanse mai mari de a-și elabora o b#%l!^+a?imagine adecvată despre el, decât altul care contemplă doar obiectul de la distanță.

Motricitatea și acțiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogățirea și diversificarea planului cognitiv al copilului, ci și la închegarea personalității sale. Pe măsura elaborării și consolidării diferitelor tipuri de conduite motorii independente, preșcolarul se detașează tot mai pregnant de mediul înconjurător, se individualizează.”( Pantelimon Golu, Mielu Zlate, Emil Verzu,1994, p. 80-81 )

2.2.2. Dezvoltarea proceselor psihice senzoriale la preșcolari

La vârsta preșcolară asistăm la o mare extensie a spațiului în care se “mișcă” copilul. Interiorul locuinței este completat cu exteriorul ei. Trebuințele de cunoaștere, de investigare sunt extrem de importante. Copilul vrea să afle, să știe cât mai mult lucruri, curiozitatea lui este vie și permanentă. Pentru satisfacerea trebuinței de cunoaștere, copilul trebuie să fie instrumentat din punct de vedere psihic, adică să dispună de procese, funcții și însușiri și capacități psihice care să-i permită a lua în “stăpânire” noile obiecte și fenomene.

Legătura informațională cea mai simplă a omului cu realitatea este realizată prin intermediul senzațiilor.

Senzațiile sunt procese psihice elementare prin care se semnalizează, separat în forma imaginilor simple și primare însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor, în condițiile acțiunii directe a stimulilor asupra organelor de simț (analizatorii). (Ibidem, p. 36).

“Integrate în ansamblul tuturor celorlalte procese și structuri psihice senzațiile îndeplinesc multiple funcțiuni: realizează legături informaționale simple, ce se pot integra în b#%l!^+a?structura unor aptitudini complexe, sunt componente ale câmpului de cunoștință, contribuind la efectul conștientizării lumii și a propriei ființe.”( Ibidem, p. 37)

La copil nu întâlnim senzații în stare pură decât în primele zile ale vieții. El nu reflectă însușirile izolate ale obiectelor și fenomenelor, ci obiecte în multitudinea și unitatea însușirilor lor, senzațiile fiind subordonate și integrate percepțiilor.

“Percepțiile sunt procese senzoriale complexe și, totodată imagini primare conținând totalitatea informațiilor despre însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor în condițiile b#%l!^+a?acțiunii directe a acestora asupra analizatorilor.”( Paul Popescu Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Crețu,2001, p. 46)

La preșcolar procesele senzorio-perceptive, legate de cele motorii și acționate suportă o serie de transformări.

Tactul devine un simț de control și susținere a văzului și a auzului. Aceasta face ca întregul plan perceptiv să se subordoneze acțiunilor de decodificare a semnificațiilor ce se conștientizează tot mai mult. Percepția devine observație perceptivă și este implicată în toate formele de învățare.

Senzațiile și percepțiile joacă un rol extrem de important pentru planul mintal și al acțiunii desfășurării în mediul socio-cultural.

Copilul este atent la caracteristicile fiecărui membru al familiei, la identitatea acestora și comportarea lor, precum și la condițiile de viață în activitățile și profesiunilor umane. Încep să se consolideze generalizări cantitative, logica practică a relațiilor; mărimea (lung, lat, înalt), cantitatea (mult, puțin, foarte puțin, deloc), spațiile (lângă, pe, sub, aproape, departe, parte-întreg / puțin, nimic, tot, mai mult, mai puțin, sfert, jumătate, încă unul), succesiunea și simultaneitatea (acum, după aceea, întâi, după, deodată), comparația (la fel, tot atât, etc.)

Percepția se organizează și devine operativă și în conceperea spațiului și a timpului.

Prin dezvoltarea gândirii și limbajului, percepțiile sunt stimulate și ajutate să se restructureze, să devină tot mai complete și tot mai personale.

Ca urmare a dezvoltării limbajului, experiența intuitivă nu numai că fixează mai bine ci totodată prin intermediul cuvântului ea poate fi actualizată la nivelul reprezentărilor, dând posibilitatea copilului să evoce obiecte și situații în absența acestora.

“Reprezentarea este un proces cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unui imagini unitare, dar schematice, a însușirilor concrete și caracteristice ale obiectelor și fenomenelor, în absența acțiunii directe a acestora asupra analizatorilor.”( Pantelimon Golu, Mielu Zlate, Emil b#%l!^+a?Verza, 2008, p. 83)

“La vârsta preșcolară reprezentările au un caracter intuitiv, situativ, fiind încărcate de însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor. Caracterul lor schematic și generalizat se prefigurează pe la sfârșitul preșcolarității. Rolul lor în viața psihică a copilului este extrem de important. Ele lărgesc sfera și măresc coerența vieții psihice, dând posibilitatea copilului, pe de o parte să poată cunoaște obiectele și în absența lor, pe de altă parte, să-și reactualizeze experiența trecută și s-o integreze în cea prezentă sau chiar în cea viitoare.” (Emil Verza, Emil Florin Verzai, 2000, p. 104)

2.2.3 Dezvoltarea intelectuală – Intelectul și procesele cognitive superioare

Intelectul desemnează un sistem de relații, activități și procese psihice superioare (gândire, limbaj, memorie, imaginație, atenție) sistem ce depășește experiența senzorială, uzând de proprietăți specifice ale creierului uman și realizându-se numai prin modelare culturală și integrare socioculturală. Intelectul copilului, deși insuficient format, înregistrează în perioada preșcolarității o serie de restructurări importante.

Gândirea

Gândirea copilului preșcolar este legată de reprezentările și limbajul acestuia, dezvoltându-se în cadrul situațiilor de viață, sub influența investigației practice asupra fenomenelor din jur, prin intermediul operațiilor de analiză, sinteză, comparație, abstractizare, generalizare.

“Ieșind din faza simbolică, după vârsta de 3 ani, inteligența parcurge o etapă de inventivitate ce pregătește gândirea operativă complexă.( Pantelimon Golu, Mielu Zlate, Emil Verza, op. cit., p. 88)

Gândirea copilului preșcolar se caracterizează prin foamea de cunoaștere, datorită curiozității.

Marea frecvență a întrebării “de ce?” constituie un indiciu al acestei cerințe de cunoaștere și de sesizare de relații manifestate de gândirea copilului preșcolar.

Gândirea copilului de vârstă preșcolară mică este elementară, primitivă, simplistă. Ea are un caracter animist, considerând toate obiectele și fenomenele ca fiind însuflețite.

Jean Piaget arată că până la 4-5 ani, copilul are o gândire prologică și preoperatorie, după care urmează o gândire concret-intuitivă, care se extinde pe perioada vârstei școlare mici.

Cea mai semnificativă trăsătură a gândirii, în perioada vârstei preșcolare constă în b#%l!^+a?dezvoltarea capacității de a sesiza relațiile dintre fenomene, cum ar fi relațiile cauzale, succesiunea și simultaneitatea.

Sesizarea existenței unor relații între fenomene determină o structurare și o orientare nouă a atitudinii interogative a copilului. Dacă la vârsta de 2-3 ani, pentru identificarea obiectelor și a însușirilor vârstei preșcolare, copilul întreabă “De ce?”. Marea întrebare a b#%l!^+a?întrebării “De ce?” marchează momentul constituirii gândirii cauzale, când relația cauzală începe să devină un raport logic, ca dimensiune cosubstanțială a gândirii.

În jurul vârstei de 5 ani, se pun bazele unei logici a relațiilor. Copiii de vârstă preșcolară mijlocie și mare operează activ cu raporturi de mărime, de cantitate, de spațiu, de parte și întreg. Această logică a relațiilor se constituie pe baza experienței practice, ea fiind de fapt o logică practică.

Perioada vârstei preșcolare este perioada în care se formează capacitatea copilului de exprimare prin judecăți și raționamente, deși gândirea lui este orientată mai mult spre găsirea unor soluții practice de adaptare, și nu spre descoperirea adevărului teoretic.

Memoria

Datorită dezvoltării progresive a vorbirii, la copilul preșcolar, memoria începe să

capete particularități mai evoluate, să devină o memorie care operează activ cu reprezentări complexe, evocate verbal.

La vârsta de 3-4 ani predomină memoria involuntară bazată pe asociații și nu pe analiză.

În condițiile jocului, memoria este mai productivă și capătă un caracter voluntar la vârsta de 4-5 ani. În joc, copilul trebuie să memoreze, să recunoască, să reproducă, să redea conținutul unei sarcini. El începe să conștientizeze cerința fixării și păstrării sarcinilor ce-i revin. De aceea pe la 5-6 ani, el caută să utilizeze unele procedee de reproducere.

“Conținutul memoriei este foarte bogat; se memorează mișcări, stări afective, imagini, cuvinte, idei. Experiențele arată că din 5 cuvinte prezentate o singură dată cu voce tare, copiii de 3-4 ani memorează în medie 1 cuvânt, cei de 4-5 ani câte 3 cuvinte, în timp ce cei de 5-6 ani aproximativ 4 cuvinte.”( Ibidem, p. 89)

Deși memoria preșcolarului este capabilă de asemenea performanțe, ea este totuși nediferențiată, difuză, are un caracter incoerent, nesistematizat, haotic. Amintirile copilului sunt fragmentate, izolate, neintegrate în unități logice, copilul memorează repede, dar uită tot atât de repede. b#%l!^+a?

Atenția b#%?

“Dezvoltarea unor elemente componente ale intelectului copiilor n-ar fi posibilă fără prezența atenției, care este capacitatea de orientare, focalizare și concentrare asupra obiectelor și fenomenelor în vederea reflectării lor adecvate.”( Ibidem, p. 105)

“Odată cu dezvoltarea atenției, copilul se poate orienta mai bine în mediul înconjurător, poate pătrunde mai adânc în cunoașterea obiectelor și fenomenelor, deoarece cu ajutorul ei activitatea psihică se centrează, se fixează asupra celor ce intră în câmpul reflectării. În preșcolaritate, în contextul întregii activități psihice, se dezvoltă formele atenției voluntare și o serie de calități ale acesteia, cum sunt: volumul, stabilitatea, concentrarea și altele.”( Mihai Golu, Mihaela Lăzărescu Păiși, 2008, p. 110)

Concentrarea atenției crește de la 5-7 minute la preșcolarul mic, la 12-14 minute la preșcolarul mijlociu și la 20-25 de minute la cel mare în situații obișnuite și chiar la 45-50 de minute în joc, în audiția sau vizionarea de diafilme, teatru, etc. În fața educatorilor se ridică două probleme legate de atenția preșcolarilor: trezirea atenției involuntare, lucru relativ mai ușor de realizat și menținerea atenției voluntare pentru o perioadă mai îndelungată de timp asupra activității desfășurate.

“Momentul apariției atenției voluntare, stabilite este semn că copilul este apt pentru școală.”( Emil Verza, Emil Florin Verza, 2000, p. 107)

Limbajul

Dezvoltarea limbajului este legată de dezvoltarea gândirii. În perioada preșcolară, limbajul copilului devine un instrument activ și deosebit de complex al relațiilor lui cu cei din jur și, în același timp, un instrument de organizare a vieții psihice. “Limbajul se îmbogățește continuu atât sub raport cantitativ, prin creșterea volumului vocabularului, cât și sub raport calitativ ca urmare a devoltării capacități de formulare logico-gramaticale și frazării coerente, a organizării de mici discursuri verbale și a introducerii unor conținuturi cu sens și semnificație tot mai precise, tot mai bine structurate."( Ibidem, p. 107)

La vârsta de 3 ani predomină limbajul situativ ce cuprinde propoziții simple, completate uneori de gesturi. Relatările verbale ale copilului abundă de exclamații, interjecții, repetiții, mijloace onomatopeice. Treptat locul limbajului situativ este luat de limbajul contextual, fapt b#%l!^+a?ce îi permite copilului ca în comunicare să se poată referi la o arie largă și complexă de evenimente trăite de anterior sau la cele proiectate în viitor. Ambele forme de vorbire (limbaj) b#%l!^+a?situativă și contextuală, evoluează pe tot parcursul vieții copilului și a adultului.

Defectele de pronunțare din perioada vârstei de 3-4 ani se datoresc lipsei de consolidare a mecanismelor care participă la actul vorbirii, precum și prin dezvoltarea necorepunzătoare a capacității funcționale a analizatorului auditiv verbal în sensul că nu se face, cu claritate, discriminarea sunetelor și articulațiilor fonematice ale cuvântului.

Dacă defectul de pronunție mai ales a sunetelor “b”, “r”, “s”, “ș”, “t”, persistă și în perioada 5-6 ani atunci trebuie consultat un logoped, deaorece aceasta este perioada când stereotipul verbal trebuie să fie constituit.

“De mare importanță pentru organizarea psihică și psihocomportamentală este apariția, încă din subperioada mică a preșcolarității a limbajului interior. Pe baza limbajului interior, copilul are posibilitatea de a-și urmări mintal acțiunile ce le desfășoară, de a introduce, ajustări, de a-și regla conduitele în funcție de scopurile propuse și situațiile ivite.”( Ursula Șchiopu, 1967,p.67)

Comunicarea verbală în copilărie își pune amprenta asupra dezvoltării psihice a omului, influențând ansamblul capacităților sale sociale, influențează precizia și estetica exprimării gândirii și chiar însușirile personalității. La preșcolar limbajul joacă rolul unui “instrument activ și deosebit de complex al relațiilor copilului cu cei din jurul său, și în același timp un instrument de organizare a activității psihice.”( Ursula Șchiopu, op. cit., p. 112)

Creativitatea și imaginația

Creațiile preșcolarului dovedesc că viața lui interioară este bogată, că intențiile lui depășesc cu mult posibilitățile de care dispune.

Locul și rolul central în creația preșcolarilor îl ocupă și îl are imaginația. La preșcolar are loc o adevărată explozie a imaginației ceea ce i-a determinat pe unii autori să afirme că la această vârstă imaginația ar atinge apogeul existenței sale.

Multitudinea creațiilor copiilor preșcolari se datorează nu puterii imaginației ci gîndirii care fiind insuficient formată nu-și impune “cenzura ca absolut necesară. Copilul imaginează și creează multe lucruri tocmai pentru că nu cunoaște suficient relațiile dintre obiect și fenomene.”

Imaginația copilului preșcolar are o largă deschidere către fantastic. “Dacă la 3 ani fantasticul este considerat ca existent, la 5 ani fantasticul este acceptat ca o consecință de b#%l!^+a?joc.”( Nicola,1999, p. 68) b#%l!^+a?

Imaginarul rămâne instrument al vieții intime, dar și instrument de intervenție în situații noi – sursă de rezerve, de ipoteze, aspirații, căutare, creație și instruire a absurdului.

În activitatea creatoare a copilului participă nu numai imaginația ci și elemente de ideație, capacități de ideație, capacități de figurare, deprinderi și priceperi.

Aceste aspecte se pot observa cel mai bine în desenele copiilor, în activitățile de tip colaj sau cele artizanale.

La preșcolari surprinzătoare este și creativitatea verbală. Când un termen îi lipsește din vocabular copilului ei creează cuvinte și ne surprinde prin originalitatea asocierilor. Manifestă încercări de versiune (rimă) chiar dacă utilizează cuvinte fără sens, pentru a rima.

Copiii se imită unii pe alții, copiază desenul vecinului, apar creații originale, povești noi după ascultarea poveștilor de la adulți sau de la colegii de grupă.

2.3.Copilăria, dezvoltarea afectivă la preșcolari

“Afectivitatea la vârsta preșcolară ne apare ca un liant al tuturor componentelor psihice, ca un factor ce conferă sensul de întreg al vieții psihice.”( V. Pavelcu, 1982, p. 42) Orice “proces intelectual sau motor este învăluit de sentiment”, spunea Vasile Pavelcu.

Faptul că principalele trăsături ale personalității adultului sunt determinate nu numai de constituția genetică, ci și de experiențele trăite de individ în primii săi ani de viață arată că “evenimentele copilăriei au o importanță capitală pentru dezvoltarea armonioasă ulterioară.”( P. Jouffrey de Moraud, 2002, p. 114)

Dacă în marea lor majoritate experiențele sunt fericite, pozitive, încurajatoare atunci ele dau copilului încredere în viitor și în cei din jur; dacă sunt neplăcute, nefericite, inhibitive, atunci ele îl lasă să creadă că lumea e rea și neprimitoare.

“A te concentra asupra aspectelor vieții afective a copiilor preșcolari, constituie, de fapt,esența activității instructiv-educative a educatoarei în grădinița de copii, chiar dacă roadele acestei munci nu vor fi culese imediat, ci în timp, uneori de-a lungul întregii deveniri umane.”( Nicola, op. cit., p. 68)

Ursula Șchiopu leagă dezvoltarea emoțională a copilului preșcolar de procesul identificării care trece prin câteva faze. La 3 ani, identificarea se manifestă prin creșterea stărilor afective difuze, în care copilul plânge cu lacrimi și râde cu hohote, după care manifestă o reținere vinovată, iar la 4-5 ani identificarea devine mai avansată. b#%l!^+a?

Identificarea și conștiința morală se realizează în relație cu modelele umane cele mai b#%l!^+a?apropiate, modelele parentale.

După 5 ani, identificarea se lărgește, datorită contactelor sociale și culturale care vehiculează modele foarte diferite de oameni și valori cultural morale.

“La preșcolar se manifestă contradicția dintre trebuința de autonomie și interdicțiile manifestate de adult față de el. Satisfacerea trebuinței de independență se asociază cu apariția unor stări afective pozitive, plăcute, tonifiante, de bucurie și satisfacție, în timp ce contrazicerea sau blocarea ei, cu manifestarea unor stări emoționale de insatisfacție, nemulțumire.”(Ibidem, p. 91).

Adultul și relația cu el rămân pentru copil elementele esențiale ale dezvoltării afectivității sale. Prin imitație copilul preia de la adult o serie de stări afective precum și expresiile emoționale care le însoțesc.

“Ciocnirea dintre dorințele copilului de a-l satisface pe adult, pe care-l iubește, și anumite reguli morale impuse de acesta, ca și ciocnirea dintre tentațiile copilulului, extrem de numeroase la această vârstă și restricțiile în privința satisfacerii lor (într-o anumită ordine, după un anumit program), generează un spectru extrem de larg al trărilor afective.”( Ibidem, p. 91)

Cele două medii diferite în care-și desfășoară cu preponderență viața copilul preșcolar – familia și grădinița – vor constitui un fel de axă a vieții de zi cu zi.

Ele vor genera tipuri de emoții diferite.

Un copil nu cere decât să i se respecte nevoile, nevoi care în perioada preșcolară sunt relativ simple.

După A. Bachus nevoile esențiale ale copilului sunt:

Nevoia de afectivitate: “Copilul are nevoie de toate acele mici dovezi de dragoste pe care i le putem aduce zilnic, are nevoie de atenția și înțelegerea adultului.

Copilul se simte iubit atunci când adultul îi oferă ceea ce are mai bun în el, când are timp pentru copil, când acordă tot interesul, îl consideră o ființă umană, îi înțelege dorințele și trebuințele, pe scurt atunci când îl simte aliat.”( A. Bachus, 1998, p. 75)

“În sufletul unui copil există un rezervor afectiv care trebuie umplut cu iubire, cu atenție, cu tandrețe, dar cu o iubire necondiționată.”( Al. Popescu-Mihăiești, 2000, p. 12)

Dovezile cotidiene de dragoste ale adultului asigură copilul de sprijinul său de-a lungul b#%l!^+a?acțiunilor de dezvoltare și afirmare a personalității, a responsabilităților sale, că este apreciat dincolo de cuvinte și gesturi decorative. b#%l!^+a?

“Nesatisfăcându-i nevoia de afecțiune, adultul produce copilului “răni afective” cum le numește R. de Lassus. Ele au greutate hotărâtoare în formarea, evoluția și manifestarea personalității viitorului adult.

Cea mai profundă dintre răni este, după psihologul belgian, absența dragostei necondiționate, acea dragoste oferită total, nedozată în raport cu ceea ce primim sau cu ceea ce face celălalt.”( Gabriel Albu,2000,p. 45)

Dragostea necondiționată reprezintă fundamentul pe care se edifică o personalitate cu încredere în sine; integrând acest sentiment, copilul capătă simțământul importanței și valorii proprii.

Nevoia de înțelegere: “O altă nevoie esențială a copilului este nevoia de a i se oferi înțelegere, de a fi înțeles, nevoie care presupune ca adultul să-i acorde timp și atenție suficiente. Pe întreaga lor evoluție preșcolară, pentru copii este foarte important să fie luați în serios, să fie tratați cu toată atenția de către părinți și educatoare. Copilul dorește să facă plăcere părinților și educatoarei, să le fie de folos. La grădiniță copilul își iubește educatoarea și dorește să fie preferatul ei, să fie în centrul atenției, îi place ca educatoarea să se intereseze de el, să lucreze cât mai mult împreună.

Copilul nu dorește, însă, numai să se facă iubit, util, dar și să ne ocupăm foarte mult de el. Deoarece adultul are în general, obiceiul numai să sancționeze lucrurile negative, să critice, să respingă, să admonesteze copilul pentru orice greșeală se întâmplă ca atunci când el se joacă frumos, liniștit să nu primească toată atenția și tot intereseul de care are nevoie, împrejurare care îi poate da impresia că este abandonat.”(Ibidem, p.52)

Atunci când copiii au perceput că atât părinții, cât și educatoarea reacționează la trebuințele lor, că lucrurile sunt privite de către cei mari și din direcția lor, că sunt tratați cu seriozitate, copiii se simt înțeleși și acceptați. b#%l!^+a?

Nevoia de respect este nevoia copilului de a fi tratat de către adult ca pe o persoană adevărată.

Ca și adulții, copiii dovedesc o mare sensibilitate. Ei sunt foarte sensibili la reproșuri, dar și la laude.

Evoluția copilului, ca și imaginea lui despre sine depinde de relațiile cu adulții, și de imaginea acestora despre el. Copilul își va aprecia propria persoană și în funcție de aprecierile celorlalți.( A. Bachus, 1998, p.82) b#%l!^+a?

Respectul și aprecierea constante, autentice date de părinți și educatoare contribuie la formarea unei imagini pozitive despre sine. Lipsa de respect le rănește și le sporește neîncrederea. Lipsa de respect manifestată în copilăria individului declanșează tulburări ale căror simptome tipice sunt: sentimentul deșertăciunii, vidul interior, egoismul, teama de subapreciere a altora.

“Calitatea proceselor de dezvoltare psihologică a copilului va fi dependentă de calitatea interacțiunilor și de calitatea ofertei venite din partea părinților, dar și din partea educatoarei și a mediului preșcolar.”

Adultul trebuie să îmbunătățească continuu calitatea relațiilor sale cu copilul, să-l ajute să câștige încrederea în sine, să-l aprecieze, să-l încurajeze în acțiunile sale constructive.

1.4. Dezvoltarea socială a prescolarului

Perioada copilăriei timpurii este marcată de schimbări dramatice în comportamentul social și emoțional. Copiii devin mult mai încrezători în forțele proprii și trec la explorarea unui „câmp“ mult mai larg, inclusiv de relații sociale. Relațiile pozitive cu prietenii sau tovarășii de joacă constituie o sursă importantă de învățare socială.

Conceptul de „sine“ suferă modificări, la rândul său. Copiii încep să se perceapă nu doar ca simpli „actori“ ai propriilor acțiuni, ci și ca „regizori“ ai acestora deoarece se construiește în jurul sinelui un corpus de evaluări pozitive sau negative, care constituie stima de sine.

Un alt aspect al conceptului de „sine“ care se dezvoltă la această vârstă îl reprezintă identitatea de gen. Conceptul de „gen“ se exprimă atât în adoptarea unor comportamente specifice sexului căruia îi aparține și în înțelegerea semnificației faptului de a fi băiat sau fată, cât și în înțelegerea constanței genului în ciuda unor schimbări superficiale ale aspectului fizic. Conceptul de gen (sex psihologic sau gender în engleză) reprezintă asumarea mentală a sexului. Progrese semnificative apar și în capacitatea de autoreglare și autocontrol. Preșcolarii pot mult mai bine să își inhibe acțiunile, să accepte amânarea recompenselor și să tolereze frustrările. Sunt capabili să internalizeze regulile și să se supună acestora chiar și atunci când adulții nu sunt de față. De asemenea, reușesc să își automonitorizeze comportamentul în funcție de context.

Diferențele temperamentale sunt tot mai evidente. Se consideră că diferențele între copii pot fi regăsite pe un continuum timiditate → inhibiție → sociabilitate → extroversiune. Aceste diferențe sunt și mai clare atunci când copiii întâlnesc situații nefamiliare. Kagan, pentru care b#%l!^+a?conceptul de inhibiție se referă la reprimarea unor comportamente, a realizat o serie de studii longitudinale asupra acestei dimensiuni.

Una dintre concluziile importante ale acestor studii este aceea că persoanele inhibate pot fi intimidate mai ușor de un adult (examinator), lucru foarte important în cadrul interacțiunilor din grădiniță și ulterior școală. Într-un experiment, examinatorul le-a prezentat mai întâi copiilor o poză – caracterizată drept poza lui preferată – iar apoi i-a rugat să o ia și să o rupă. Copiii de tip S (cu sociabilitate crescută) chestionau foarte mult cererea și refuzau (fără anxietate), în timp ce copiii de tip I (cu inhibiție crescută) aveau o reacție de spaimă aproape instantanee și majoritatea executau sarcina în 5 – 10 secunde. Aceste diferențe (S-I) par să b#%l!^+a?existe și la nivel cerebral și fiziologic, dar nu se manifestă după legea „totul sau nimic“. Reactivitatea și inhibiția comportamentală au fost puse în relație și cu strategiile adaptative ale copiilor de 4–6 ani.

În copilărie se dezvoltă relațiile cu prietenii. Începând de la 3, ani există o tendință pronunțată pentru alegerea prietenilor pe considerente de sex, vârstă și tendințe comportamentale. După ce s-au format cuplurile sau grupurile, apar diferențe în tratarea prietenilor față de alți copii. Se pare că în interiorul grupului de prieteni există interacțiuni sociale mult mai accentuate și jocuri mult mai complexe. Dar și interacțiunile negative sunt mai frecvente, lucru care se reflectă în numărul crescut de conflicte. Între prieteni există atitudini mai înțelepte, de negociere și renunțare în favoarea celuilalt pentru soluții care să împace ambele părți. Se afirmă că cel mai important lucru în stabilirea unei relații între copiii de 3 – 5 ani ar fi capacitatea de a împărtăși aceleași scenarii în cadrul jocului simbolic; cu alte cuvinte devin prieteni cei ce se joacă împreună. Putem vorbi despre prieteni ca fiind un segment distinct în aria de acțiune a copiilor. Grupurile de copii sunt organizate ierarhic, având lideri informali care domină și impun idei, chiar dacă, la rândul lor, se impun fără ca cineva din grup să-și dea seama. Această structură ierarhică se consideră că ar duce la un fel de umanizare a lumii sociale a copiilor, absorbind tendințele agresive ale acestora.

Dezvoltarea autonomiei copilului este influențată de acțiunea și interacțiunea unei multitudini de factori: familia prin stilul său educațional,trăsăturile de personalitate ale copilului, grupul său de prieteni, grădinița (personalul didactic și nedidactic) prin strategiile pe care le promovează în educație, grupul de covârstnici, media.

Cunoașterea mediului familial, crearea parteneriatului cu părinții, activitatea sistematică de descoperire a copilului, adecvarea strategiilor educaționale la particularitățile b#%l!^+a?individuale și ale vârstei reprezintă condiții necesare pentru eficiența activității instructiv educative din grădiniță.

Factorii care țin de relația adulți – copil trebuie luați în considerare datorită dovezilor conform cărora tipul de atașament care se dezvoltă între părinte și copil poate afecta abilitatea copilului de a beneficia de experiențele de învățare traversate nu doar cu acel părinte, ci și cu alte persoane.

Educatorul trebuie să aibă abilitatea de a încuraja independența copilului în luarea deciziilor devine importantă.

Atașamentul securizant al copilului față de părinți duce la apariția, în prima copilărie, a b#%l!^+a?unor forme adaptative de comportament, precum capacitatea de explorare cu încredere a mediului înconjurător și căutarea protecției parentale când îl amenință un pericol. Copiii cu atașament securizant au încredere să abordeze probleme cognitive dificile chiar și atunci când lucrează singuri sau cu o persoană nefamiliară. Când lucrează cu mama sau tata, ei știu că încercările vor fi acceptate și sprijinite. Copiii cu atașament anxios nu au încredere ei sunt mai puțin dispuși să ia inițiativa. În general, copiii cu acest tip de atașament interacționează cu mamele sau tații într-un mediu mai puțin ocrotitor. Performanța copiilor cu atașament securizant tinde să se îmbunătățească după o activitate de rezolvare de probleme împreună cu mama/ tata, în timp ce acest lucru nu se întâmplă adesea la copiii cu atașament anxios.

În edificarea personalității copilului, educatoarele sunt interesate de cunoașterea practicilor parentale, pentru a interveni cu măsuri educaționale adecvate, atât în ceea ce privește activitatea cu copilul, cât și în ceea ce privește realizarea parteneriatului cu părinții. În cadrul întâlnirilor individuale, prin observarea sistematică, prin discuțiile formale sau informale cu părinții etc.,educatoarea surprinde elementele dominante ale stilului parental și poate analiza în ce mod influențează dezvoltarea copilului

2.5 Importanța cunoșterii personalității copiilor

Problema cunoașterii psihologice a personalității copiilor este de o importanță majoră în sarcina pe care o are grădinița de a dezvolta o personalitate armonioasă, și mai ales de a realiza un învățământ individualizat și diferențiat. Este bine știut că, copii prezintă însușiri și atitudini diferite,fizionomii morale distincte, profiluri psihologice variate, iar grădinița-școala, asigură educarea și cultivare lor,ceea ce presupune cunoașterea lor temeinică, precum și crearea condițiilor necesare manifestării și dezvoltării lor plenare. Aceste deosebiri individuale presupun modalități diferite de acțiune a educatoarei. b#%l!^+a?

Activitatea de cunoaștere psihologică a copilului nu reprezintă un scop în sine, ci este premisă desfăsurării cu cea mai mare eficiență a muncii instructiv-educative.Cunoscând copiii educatoarea descoperă înclinațiile,aptitudinile și motivațiile acestora, le dezvoltă și sprijinindu-se pe ele poate să prevină și să înlăture cu mai mult succes trăsăturile și manifestările lor negative. Cunoașterea copilului din punct de vedere al cunoștințelor pe care acesta le-a acumulat până la venirea în grădiniță este de asemenea foarte importantă pentru educatoare deoarece constituie un punct de referință în proiectarea activității didactice și în luarea unor măsuri amelioratorii adecvate.

Ca primă etapă a sistemului de învățământ, grădinița de copii are o importanță covârșitoare în formarea personalității tinerei generații deoarece vârsta copiilor de care se ocupă este cea a maximei plasticități și receptivități, a deschiderii spre lume, a curiozității nemărginite.

Fiecare copil este unic în felul său, eset o personalitate în devenire. Să-l cunoaștem îndeaproape, să-l călăuzim pe treptele evoluției, să-i modelăm personalitatea reprezintă competențele prioritare ale oricărui educator. Așadar copilul trebuie cunoscut pentru a dirija cu cât mai multe șanse de succes dezvoltarea personalității lui. Pe temelia la care contribuim noi, educatorii alături de părinți se va clădi viitoarea personalitate, omul de mâine. Înconjurându-l cu afectivitate și ghidându-l cu dragoste treptat de la lumea imaginară la realitatea vieții, copilul este trasmis în mediul social reușind să facă față cu succes greutăților și obstacolelor de mai târziu. Părinții și dascălii trebuie să fie modele de personalitate pentru copii, spiritualitatea unora hrănindu-se din spiritualitatea celorlalți.

Este important să le observi evoluția copiilor de la grădiniță până la primele clase ale școlii primare si ale înțelege nedumeririle specifice vârstei nu numai să le răspunzi la întrebărilor pline de inocență, ci și să-i stimulez să pună întrebări din ce în ce mai inteligenteCunoașterea îndeaproape a copilului de către educator este premisa creșterii calității instructiv-educative.

Educatorul este într-o permanentă comuniune spirituală cu copilul fiind astfel capabil să-i corecteze comportamentul și chiar temperamentul fără a-i impune reguli stricte ci doar prin mimica prietenoasă și glasul cald. El nu este un om simplu transmițător de cunoștințe, ci un modelator de personalități, un “formator”.

La nivelul preșcolarului de astăzi, datorită succesiunea schimbărilor comportamentele b#%l!^+a?se conturează dezvoltarea unei noi abordări educaționale care să înbine ideile pedagogiilor alternative moderne, cu cele ale pedagogiei tradiționale românești.

Activitatea de cunoaștere a copilului implică folosirea unei game variate de metode și procedee deoarece datele obținute printr-o singură metodă sunt unilaterale. Folosind însă mai multe metode se pot obține informații care se completează și se variază reciproc.

Una dintre metodele cu cea mai amplă utilizare în cunoașterea copilului preșcolar este observația. Această metodă furnizează educatoarei cele mai bogate și variate date pentru caracterizarea personalității copilului.Pentru ca această metodă să aibă rezultatele scontate copilul trebuie observați în condiții cât mai variate, numai în felul acesta pot fi surprinse manifestările tipice ce-l caracterizează pe copil.

Pe parcursul unei zile de grădinită copilul se manifestă diferit la anumite tipuri de activitate ce se desfășoară în grădiniță. Preferă un anume tip de activitate, se comportă diferit în cadrul activității de joc comparativ cu atitudinea pe care o are în activitățile comune.

Observând astfel comportamentul copilului obținem date importante despre temperamentul, caracterul sau aptidunile acestuia. La început sunt remarcați copii care se detașează fie prin aptitudini, fie printr-o serie de manifestări negative. Treptat însă sunt cunoscuți și copiii care rămân oarecum inperceptibili, indescifrabili care sunt mai puțin transparenți.

Scopul observației trebuie stabilit foarte bine de educatoare deoarece urmărim anumite aspecte ale comportării în situații și momente specifice. Astfel în cadrul jocului didactice educatoarea poate observa: copilul preferă să fie lider sau subaltern, este dinamic, manifestă spirit de echipă, dorește să se evidențieze fără să țină seama de ceilalți coechipieri, respectă sarcina didactică, respectă sau încalcă regulile jocului,dă dovadă de creativitate și inovație la jocul de creație.

Dimpotrivă în activitățile comune se pot obține date despre imaginația , memoria, gândirea,limbajul, capacitatea de întelegere, etc. Manifestările copilului în jocurile de mișcare și în jocurile liber-alese, la teatru, la sala de mese etc. Trebuie observate cu mare atenție deoarece furnizează foarte multe date despre el: este prietenos, posedă spirit de intraajutorare, respectă pe cei din jurul său etc.

Toate observațiile trebuie consemnate în caietul de observații psiho-pedagogice sau într-un alt caiet atunci când le-am surprins deoarece odată cu trecerea timpului ele pot fi uitate sau b#%l!^+a?chiar interpretate greșit.Observațiile ocazionale pot duce la concluzii greșite de aceea constantă comportamentul într-o mare varietate de situașii reprezintă aspectul important care trebuie reținut pentru interpretare.În orice observație trebuie să notăm cât mai exact datele și să le separăm de interpretări.

Date despre copil putem afla și prin metoda convorbirii. Anumite manifestări, în anumite situații în care este pus copilul le putem afla prin intermediul convorbirilor ocazionale, libere sau prin intermediul convorbirilor premeditate care au un scop bine stabilit.

La venirea în grădiniță copilul se atașează de educatoare și cu timpul capătă încredere în a-și destăinui toate frământările pe care le are. Tot ce se petrece în viața lui în afara grădiniței este adus la cunoștința educatoarei. Astfel putem afla despre viața lui în familie, despre activitățile pe care le desfășoară în afara grădiniței, despre problemele ce îl preocupă și pe care nu le discută cu părinții din neglijența sau neștiința acestora.

Cunoscând toate aceste date și intervenind cu tact pedagogic în activitățile pe care le desfășurăm cu părinții putem corecta unele comportamente ale copilului sau deopotrivă putemcultiva anumite aptitudini sau interese ale acestuia.Pentru ca rezultatele sa fie cele scontate atât copilul cât și familia acestuia trebuie să fie sinceri cu educatoarea să aibă încredere în ea indiferent de subiectul conversației atunci când aceasta are loc pentru a corecta conduite sau a dezvolta aptitudini.

În învățământul preșcolar metoda biografică sau anamneză se reduce în mare parte la datele pe care le obținem de la familie. Din chestionarele pe care le propunem părinților putem colecta foarte multe date despre copilul preșcolar. Principalul dezavantaj este că nu suntem sigure dacă părinții sunt sinceri în răspunsurile date. Tendința de fațadă pe care subiecții o manifestă îi determină să-și ascundă sentimentele și atitudinile care nu sunt acceptate social și să ofere răspunsuri cât mai dezirabile. Chestionarul ne oferă poate și date eronate, de fațadă dar pe parcursul timpului prin intermediul observațiilor și al convorbirilor putem raporta aceste date la realitatea cu care ne confruntăm.

Testele de cunoștințe constituie o cale importantă în cunoașterea personalității copilului. Didactica modernă pune un mare accent pe racordarea acțiunilor instructiv-educative la nevoile și potențele copilului, pe considerarea particularităților individuale ca indicator orientativ prioritar.Cunoașterea comportamentului copiilor, a nivelului atins în dezvoltarea lor generală și a rezultatelor obținute în realizarea obiectivelor pedagogice este necesară educatoarei în fiecare moment al desfășurării actului didactic: la început, pe parcurs, la sfârșit. Testele de cunoștințe- b#%l!^+a?evaluare pot fi deci inițiale sau predictive, formative, sumative.

Evaluarea predictivă o realizăm la începutul unui program de instruire, stabilind nivelul de pregătire al copiilor și indicând condițiile în care aceștia vor putea asimila noile cunoștințe. Primele două săptămâni ale anului școlar sunt rezervate culegerii de date despre copii și prin testele predictive putem afla date referitoare la dezvoltarea psiho-fizică și la nivelul de cunoștințe priceperi și deprinderi ale acestora.Gradul de instruire dobândit este determinant pentru parcurgerea urmatoarei etape de învățare. Evaluarea predictivă se constituie într-un indice prețios de concepere a noului demers didactic.

Evaluarea de orice tip permite intrevederea posibilităților de realizare a obiectivelor urmărite într-un timp mai scurt și cu un consum cât mai mic de resurse. Consecințele acesteia se vor extinde atât asupra conținutului învățării cât și asupra formelor de organizare, mijloacelor și metodelor folosite în concordanță cu particularitățile psiho-fizice ale copiilor.

Importanța deosebită a procesului evaluativ impune măsuri pe care educatoarea trebuie să nu le neglijeze:- determinarea exactă a obiectivelor și a conținuturilor conform programei preșcolare;

– stabilirea nivelului de solicitare în funcție de capacitatea și de ritmurile biologice ale copiilor;

– alegerea acelor itemi care să se adreseze cu precădere capacității de prelucrare creatoare a informației, de aplicare a acesteia în situații variate și nu de simplă reproducere;

– formularea unor itemi cu materiale din sala de grupă și făcând parte în mod constant din mediul apropiat copiilor;

– numărul itemilor să fie cât mai mic, dar să acopere o parte cât mai mare din materia de examinat;

– stabilirea nivelelor de performanță în funcție de calitatea și exactitatea răspunsurilor.

Pentru reușita actului de evaluare este bine ca educatoarea să ofere sugestii privind modul de rezolvare a sarcinilor și să intervină chiar cu unele îndrumări sau întrebări suplimentare atunci când preșcolarii întâmpină dificultăți.

Analiza produselor activității copilului este o altă metodă ce are o mare utilizare în cunoașterea psihologică a personalității copiluliui preșcolar. Ea completează celelalte metode furnizând date despre lumea interioară, despre bogăția de idei, originaliatea și obiectivitatea preșcolarului.

"Perioada preșcolară este prima în care copilul devine abilitat, manifestând b#%l!^+a?aptitudini.Domeniul muzicii, al desenului, al picturii, modelajului etc. sunt abordate de copii cu succes". (Ursula Schiopu)

Pe desenele, picturile și modelajele executate de copilul preșcolar mai ales în activitățile nedirijate către un subiect anume se poate studia profilul sau psihologic. Trasarea liniilor cu o anumită intensitate, folosirea cu predilecție a anumitor culori, reprezentarea prin desen a unor personaje apropiate sau chiar așa în raport cu aceste personaje furnizează o multitudine de date educatoarei. Copilul preșcolar ornamentează în desen persoanele pe care le admiră, le așează în față, le desenează mai mari în raport cu celelalte personaje. Dimpotrivă simplificarea, depărtarea, micșorarea unor personaje are o semnificație inversă. "Când există probleme mai complexe inclusiv sentimente de culpabilizare, copilul se desenează pe el însuși devalorizat și adeseori mic (regresie de vârstă)" .(Ursula Schiopu)

Este știut că desenul copilului evoluează odată cu vârsta dar toate etapele prin care trece desenul la vârsta preșcolară indică particularitățile evolutive individuale și sufletești. Activitățile de educație plastică sunt un important mijloc de dinamizare a vieții psihice a copilului, a proceselor sale intelectuale, afective, voliționale și motivaționale.

Intervenția factorului conștient și dirijat de însușire a limbajului plastic trebuie să se sprijine pe curiozitatea copilului, pe dinamismul și spontaneitatea sa imaginativă.

Educatoarea are un rol important în stimularea creativității și a imaginației copiilor. Nu trebuie să privească cu superficialitate un desen pentru care el poate aprecia greșit. Cu tact și răbdare,discutând cu preșcolarul află lucruri nebănuite care ar fi putut rămâne necunoscute la o examinare sumară, strictă de redare a formelor, liniilor, culorilor sau compoziției desenului.

Înarmată cu suficiente cunoștințe pedagogice și psihologice, cu multă răbdare, tact și mai ales dragoste și respect față de copii și de profesie, educatoarea are la îndemână metode variate de a cunoaște copilul preșcolar. Procesul instructiv-educativ se îmbunătățește considerabil cunoscând potențialul copiilor. Părinții sunt îndrumați să dezvolte și în afara grădiniței unele aptitudini pe care le au copiii.

Datele observate și consemnate cu rigurozitate din păcate nu sunt interpretate de un psiholog care are cunoștințe abilitate să facă acest lucru și care ar trebui să fie angajat pentru un anumit număr de grupe într-o grădiniță de copii. Din experiența didactică ne ferim în interpretarea datelor de etichetări care stigmatizează copiii, dar experianța specialistului este totuși indispensabilă într-un demers educațional cu reușite depline. b#%l!^+a?

Capitolul III. Relația dintre stilul parental și dezvoltarea socioafectivă- impact asupra formării personalității preșcolarului

Cadrul general al cercetării

Nu toți suntem părinți. Față de acest rol social avem însă, cu toții, o atitudine încărcată emoțional. Ca și rolul de copil, cel de părinte are o semnificație biologică, diferită de abordarea sa psihologică. Rolul de părinte este abordat atât ca rol natural, cât și ca rezultat al unei opțiuni.

Unii îl privesc ca pe un dar, alții ca pe o obligație care nu se mai sfârșește, iar alții ca pe un rezultat al unei opțiuni. Unele persoane își doresc cu disperare să îndeplinească rolul de părinte, în timp ce altele se feresc de un asemenea rol. Există oameni care se pregătesc riguros în acest sens, dar întâlnim și persoane care nu acordă unei asemenea pregătiri nici un fel de interes.

În privința circumstanțelor îndeplinirii acestui rol, ne confruntăm cu diferite situații, fie avem un anturajul care ne susține, fie ne aflăm într-un mediu ostil, indiferent, care condamnă calitatea noastră de părinte.

Niciodată nu a fost ușor să educăm copii, să-i învățăm ce este bine și ce este rău, iar astăzi este mai complicat și mai important ca niciodată. Mai mult ca niciodată, copiii noștri sunt expuși, în toate sensurile, la mai multe informații și stimulări din toate domeniile.

Adesea, descrierea viziunii asupra rolului ideal de părinte implică o serie de diferențieri. De cele mai multe ori, părinții se bazează pe intuiție și abordează educarea copiilor ca pe un proces natural, sau sunt mai temători și apelează la diferite strategii și modele constituite pe baza unor cercetări riguroase și de lungă durată.

Analiza problematicii stilurilor parentale, este o mare provocare deoarece impactului pe care îl au asupra sănătății psihologice a copiilor este destul de mare. Cercetările au indicat în mod special existența a două elemente principale în funcție de care pot fi definite stilurile parentale, căldura și controlul. Căldura părintească se referă la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv de copil, de a fi atent la nevoile și la emoțiile copilului și de a-i arăta acest lucru. Controlul parental încorporează comportamente de disciplină precum învățarea copiilor să acționeze conform regulilor, setarea limitelor într-un mod consistent și emoțional neutru, având așteptări adecvate vârstei copilului și monitorizând toate activitățile.

Calitatea relației părinte copil variază pe un interval unde la un capăt sunt părinții care b#%l!^+a?prin stilul parental nu au nici un fel de legătură cu personalitatea și cu dorințele copilului, iar la polul celălalt se află părinții care prin stilul parental sunt dornici să îndeplinească toate dorințele copiilor. Legătura cu părinții se poate dezvolta prin discuții, sprijin moral și material, atenție și ajutor sub orice formă.

Deși rolul principal al părinților este acela de a influența, învăța și supraveghea copiii, oamenii aleg maniere diferite pentru a face aceste lucruri. La o extremă se află cei care doresc să exercite un control absolut, punând o mare presiune pe umerii copiilor, iar la cealaltă extremă aceia care se limitează la a îndeplini doar sarcinile elementare presupuse de statutul de părinte.

Scopul cercetări

Sprijinirea părintele să descopere stilul parental optim și să-l transmită cu succes copilului.

Obiectivele cercetării

Obiectivul general al lucr[rii constă în:

Cercetarea de față își propune să analizeze stilurile parentale adoptate de părinții și relația dintre stilurile parentale, comportamentul social și afectiv-impact asupra formării personalității preșcolarului a preșcolarilor. În acest sens, ne propunem următoarele obiective principale:

O1: Determinarea stilurilor parentale adoptate de părinți

O2: Analiza avantajelor și dezavantajelor posibile pentru fiecare stil parental

O3:Examinarea rolului predictiv și explicativ al stilurilor parentale în relație cu comportamentul social și afectivitatea a preșcolarilor

O4:Examinarea relației dintre stilul parental și impact asupra formării personalității preșcolarului

O5: Analiza gradului de responsabilitate al părinților în evoluția psiho-socială a copiilor

Ipotezele cercetării.

Ipoteza centrală a lucrării este formulată astfel:

În familie adoptarea un stil parental și existența unor preocupări continue, sistematice și active pentru asigurarea unui mediu de viață securizant, duce la constituirea unor premise favorabile creșterii stimei de sine și a abilităților sociale ale copilului.

Pentru o mai bună operaționalizare a variabilelor , creșterea gradului de corectitudine și o mai bună testare a ipotezei generale ea fost divizată în două ipoteze mai puțin generale astfel din b#%l!^+a?ipoteza centrală s-a desprins două ipoteze specifice:

Ipoteza 1: „În ce măsură stilul parental poate să determine creșterea stimei de sine a copilului.”

Ipoteza 2: „În ce măsură stilul parental poate să modifice comportamentul social și școlar al copilului.”

Prezentarea variabilelor cercetării

În vederea atingerii obiectivelor propuse în cercetarea noastră am investigat următoarele variabile:

evaluarea stilurilor parentale;

corelarea stilurilor parentale cu dezvoltarea abilităților sociale;

stilul parental conceptualizat ca frecvență cu care părintele se manifestă în interacțiunile cu copilul său suport emoțional;

impresii, atitudini emise de cadrele didcatice.

Variabila, stil parental a fost măsurate prin utilizarea chestionarului construit pentru determinarea stilului parental.

Prezentarea lotului supus cercetării

Studiul s-a desfășurat timp de două luni aprilie- mai a anului 2015. În cadrul cercetării au fost chestionați un număr de 30 părinți. Eșantionul cercetării a fost alcătuit din părinți care au fost de acord să completeze chestionarul elaborat pentru acest demers.

Investigația s-a desfășurat asupra unui lot format din 30 preșcolari. Este un grup eterogen, 9 fete și 11 băieți, copiii nefiind selecționați după nici un criteriu valoric. Din analiza fișei psiho-pedagogice și a fișei de observații, se pot desprinde câteva caracteristici a eșantionului de lucru:

-1 copil provine din familie mixtă(unul din părinți fiind de naționalitate roomă )

-1 copil provine din familie monoparentală (tatăl nu se implică deloc în viața copilului sau a familiei).

-din cei 28 de subiecți, 8 nu au frați,fiind singuri la părinți.

-1 copil a fost diagnosticat cu deficit de atenție și urmează un tratament medicamentos.

-5 copii urmează un program de recuperare logopedică.

S-a recurs la această modalitate de evaluare a stilurilor parentale în scopul obțineri unor informații cât mai obiective despre comportamentul celor evaluați. În momentul administrării chestionarelor participanții au fost informați asupra obiectivelor studiului. b#%l!^+a?Totodată, li s-a comunicat că rezultatele studiului ar putea constitui un punct de plecare pentru elaborarea și implementarea unor strategii de comportamenet și de informare a părinților asupra modului în care variate modalitățile de interacțiune cu copiii pot determina diverse trasee de dezvoltare ale acestora.

Descrierea metodelor și tehnicilor de cercetare

Ținând cont de tema aleasă în cercetarea noastră am optat pentru utilizarea următoarelor instrument de cercetare și anume:

chestionarul identificarea stilului parental;

observarea impactul stimurilor parentale asupra copiilor;

exercitiu de cunoaștere a nevoilor copilului nevoilor copilului;

desenul pentru indentificarea comportamentelor socio-afective;

metode statistice de analiză, prelucrare și interpretare a datelor.

DESFĂȘURAREA CERCETĂRI

1. Determinarea stilurilor parentale

Pentru a îndeplini obiectivele propuse s-a construit chestionar pentru identificarea stilurilor parentale. Chestionarul a fost construit de cadrele didactice care lucrează cu copii care și-a propus să realizeze un studiu cu privire la stilurile parentale adopate de părinți, cu dorința de a contribui la cunoașterea aprofundată a acestui domeniu foarte important.

Chestionarul pentru identificarea stilurilor parentale a fost distribuit prin intermediul cadrelor didactice părinților în cadrul reuniunilor școlare cu aceștia. Completarea s-a făcut pe loc, iar participantii au colectat toate chestionarele completate și le-au predat în vederea interpretării și validării lor.

Chestionarul, construit special pentru acest demers, a fost conceput cu 18 întrebări închise prin care se identifică stilul parental. Întrebările au fost dezvoltate plecând de la un suport teoretic conceptual, urmărindu-se toate etapele de construcție metodologică a chestionarului. În cadrul chestionarului întrebările sunt cu răspunsuri închise, de tipul da/nu pentru ușurarea procesului de interpretare și prelucrare în formula următoare. (ANEXA I)

Cotare și interpretare:

Analiza chestionarul a indicat în mod special existența a două elemente principale în funcție de care pot fi definite stilurile parentale, căldura și controlul. Căldura părintească se referă la capacitatea de a fi apropiat din punct de vedere afectiv de copil, de a fi atent la nevoile și la b#%l!^+a?emoțiile copilului și de a-i arăta acest lucru. Controlul parental încorporează comportamente de disciplină precum învățarea copiilor să acționeze conform regulilor, setarea limitelor într-un mod consistent și emoțional neutru, având așteptări adecvate vârstei copilului și monitorizând toate activitățile.

Utilizând ca metode observația și interviul cu părinții s-a identificat 4 dimensiuni importante ale comportamentului părinților:

1. Strategiile de disciplinare

2. Căldura și apropierea

3. Stilul de comunicare

4. Expectanțele cu privire la maturitate și control

Stilul ferm și non-blând: Da: 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10, 11 autoritar

Părintele așteaptă de la copil să urmeze reguli strict stabilite de părinți. În caz contrar copilul este pedepsit. Acești părinți nu explică copilului rațiunea pe care se bazează regulile singura „explicație” pe care o oferă fiind „Pentru că așa am spus eu!”. Acești părinți au așteptări mari, dar nu sunt foarte atenți la nevoile copilului. Ei se așteaptă ca ordinele lor să fie executate fără explicații ,fără a permite vreodată copilului să le chestioneze autoritatea, centrarea pe greșelile copilului, atacarea personalității lui, strictețe și lipsa oferirii laudelor.

2.Stilul blând și non-ferm : Nu: 12,13,14,15,16,17, permisiv

Implică un comportament parental de dragoste și afecțiune, cu puține solicitări pentru copil și cu puține limite stabilite. Părinții se comportă în relație cu copilul cu un puternic sentiment de vinovăție și doresc ca acesta să nu cunoască frustrările.Au foarte puține așteptări de la copii. Își disciplinează foarte rar copiii. Sunt atenți la nevoile copiilor dar nu au așteptări clare de la ei. Sunt non-conformiști și blânzi, nu impun copiilor un comportament matur, lasă la latitudinea copiilor procesul de auto-reglare, evită confruntările. Sunt apropiați de copii și comunicativi adoptând de multe ori mai degrabă statutul de prieten al copilului decât cel de părinte. Implică un comportament parental de dragoste și afecțiune, cu puține solicitări pentru copil și cu puține limite stabilite.

3.Stilul non-blând și non-ferm : Nu: 10,11, 12, 13,14,18 Stilul parental neglijent

Părinți care nu se implică în relația cu copiii lor și în educația lor, neoferind afecțiune și având un control foarte mic asupa copiilor lor. În momentul în care copilul nu se supune dorinței părintelui, părintele se retrage din situație și revine cu o atitudine agresivă în urma căreia copilul se supune, de unde părintele înțelege că acesta este singurul mod prin care copilul său îl ascultă, iar copilul înțelege că dacă își ignoră părintele sau se ceartă cu el, acesta va ieși b#%l!^+a?din situație.

4.Stilul blând și ferm: Nu: 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10, 11, 12,17 democratic

Implică un stil în care acești părinți au standarde clare pentru comportamentul copiilor și urmăresc măsura în care copiii le ating. Și părinții împreună cu copiii participă la discuții. Acești părinți sunt sensibili la nevoile copiilor și le ascultă întrebările și se gândesc împreună la ce înseamnă comportamente inacceptabile, se concentrează pe comportamente, democratici stabilesc reguli și se așteaptă ca copiii să le respecte, însă o fac într-o manieră democratică. Dar nu blamează copilul, stabilesc limite cu consecințe clare pentru nerespectarea lor, stabilesc pedepse relaționate cu învățarea regulilor, nu blamează, uneori își frustrează copilul dacă este necesar, aplică o constrângere rezonabilă pentru învățarea auto-disciplinei și amânarea gratificării, nu pedepsesc niciodată datorită furiei și frecvent laudă copilul și este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie pentru a-l sprijini atunci când situația o cere, însă este suficient de înțelegător și încrezător în capacitățile copilului de a lua unele decizii personale. El încurajează copilul să fi e independent, respectându-i opiniile, interesele și personalitatea. Manifestă căldură față de copil, îl apreciază, îl consideră un membru responsabil al familiei.

Prezentarea și analiza datelor

Demersul realizat în vederea validării ipotezelor a fost reprezentat de determinarea descriptorilor statistici pentru fiecare chestionar aplicat și validarea sau anularea chestionarelor care au prezentat erori. Recoltarea datelor s-a realizat în cadru lectoratelor cu părinții. Fiecare părinte a primit un chestionar ce conținea întrebările referitoare la tematica aleasă.

Rezultatul sudiului 3 au stilul autoritar , 4 permisiv si 23 democratic.

Din interpretarea statistică se observă un procent de 77%, părinții consideră că adoptă un stil paretal blând și ferm-democratic un procent de 10 % de părinți consideră că adoptă un stil parental non-blând și non-frem- autoritar , un procent de 13 % de părinți consideră că adoptă un stil parental blând și non-ferm-permisiv

b#%l!^+a?

Îngrijorător este faptul că cei mai mulță părinți nu cunoșteau conceptul de stil parental și nu erau conștienți de erorile de educație pe care le pot comite din prea multă iubire sau prea multă rigiditate. Adesea atitudinea părinților este motivată de cele mai multe ori de succesul școlar, de obținerea notelor mari și de obținerea unei poziții avantajoase în viață. Implicarea cadrelor didactice în realizarea acestui studiu corelează intens pozitv cu dorința părinților de a intra în contact cu dorințele reale ale copiilor și de ai ajuta să le transforme în idealuri de viață.

Impactul stimurilor parentale asupra copiilor

Copiilor li s-au cerut reprezentare familei lor sau a unor scene din familie sau a unui moment din viața lor (ANEXA 2)

Folosind metoda observației și a interviului am putut obtine informatii privind impactul stimulilor parentali asupra copiilor .

Analiza problematicii stilurilor parentale, este o mare provocare deoarece impactului pe care îl au asupra sănătății psihologice a copiilor este destul de mare. Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor.

Stilul parental adoptat prezice starea de bine a copiilor în domeniile competenței sociale, performanței academice, dezvoltării psiho-sociale și comportamentului problematic. În general măsura în care părinții răspund la nevoile copiilor prezice competența socială și funcționarea psihologică a copiilor, în timp ce așteptările părinților sunt asociate cu competența instrumentală și controlul comportamental. (performanța academică și devianța comportamentală)

Impactul stimurilor parentale asupra copiilor-prezentarea si analiza datelor

Studiu realizat înpreună cu părinții îndeamnă părinții să-și permită să părăsească propriile credințe și convingeri privind ce este corect și bun pentru copil, și să îngăduie să-și modifice stilul parental adoptat.

Studiu s-a dezvoltat din dorința de a oferi opțiuni și instrumente, dar și exemple din care părinții să înțeleagă ce este bine pentru propriul copil. Grija părintească este importantă nu doar ca sursă a sentimentului social de siguranță, ci și ca factor esențial în antrenarea socială a copiilor. De cele mai multe trebuie să gândim cum să răspundem la cerințele copilului și la rolul părintelui în satisfacerea acestora. Copilul se află într-o situație mult defavorizată când părintele său nu se interesează deloc de el, îl ignoră sau îl abandonează. Pentru a exista și adori să trăiască, copilul trebuie să aibă conștiința că aparține cuiva, că există cineva căruia îi pasă de el. Grija părintească este importantă nu doar ca sursă a sentimentului social de siguranță, ci și b#%l!^+a?ca factor esențial în antrenarea socială a micuților.

3.Determinarea așteptărilor părinte-copil ,copil -părinte

Se împarte clasa în 4 grupuri, fiecare grup va avea următoarea sarcină:

Gr.1 : Ce cred că așteaptă părinții de la mine ?

Gr.2 : Ce aștept eu de la părinți ?

Gr.3 : Ce apreciez (ce îmi place) în relația mea cu părinții ?

Gr.4 : Ce nu îmi place în relația mea cu părinții ?

Folosind conversația si observația s-au obținut date despre:

așteptările părinților de la ei copiii ;

ce așteptări au ei de la părinți,

despre activitățile plăcute petrecute cu părinți

despre relația lor de comunicare cu părinți

despre comportamentul părinților

identifica nevoile lor în relația cu părinții

S-a discutat pe marginea rezultatelor obținute corelându-se nevoile copiilor cu stilurile parentale ale părinților. De asemenea rezultatele pe întreaga clasă astfel obținute s-a organizat într-o așa numită „scrisoare către părinți” format din imagini din diferite povesti si desene realizate de ei fiind prezentată părinților sub forma unui pliant.

4.Identifică nevoile care generează comportamentul

Nevoile copilului pot fi privite ca motive care pot fi regăsite în comportamentul copilului.

Sarcina părintelui este de a identifica nevoile care generează comportamentul nedorit al copilului, de a căuta modalități mai adecvate prin care să împlinească acele nevoi și să elimine comportamentul inadecvat.

Analizând pliantul realizat de copii împreumă cu părinții participanți la studiu în cadru lectoratelor cu părinții sau stabilit:

nevoi specifice ale copilului a căror împlinire asigură dezvoltarea lui armonioasă și constituie un punct de pornire pentru dezvoltarea aptitudinilor și abilităților relaționate cu școala.

Modalitățile specifice de comportament al părintiilor în satisfacerea nevoilor speciale ale copilului.

Nevoia de dragoste b#%l!^+a?

Copiii au nevoie de dragoste – și atunci când au dreptate și când nu au dreptate, și atunci când sunt fericiți și când sunt triști. Ei au nevoie să fie iubiți așa cum sunt, tot timpul.

Dragostea nu este același lucru cu sentimentul de iubire. Un părinte poate simți că își iubește copilul, fără ca acesta să afle acest lucru vreodată sau să îl simtă. Aceasta se poate întâmpla atunci când dragostea nu este manifestată la nivelul comportamentului. O fațetă a dragostei este disciplinarea. Dragostea mai include și ascultarea copilului când își exprimă gândurile și sentimentele, acordarea atenției când are nevoie de aceasta și presupune atingerea adecvată (mângâieri, îmbrățișări, săruturi), însoțită de ceea ce numim de obicei afecțiune (zâmbet, cuvinte de încurajare, apreciere, exprimarea încrederii în el ca persoană etc.).

Chiar și atunci când toate acestea sunt prezente, dacă părintele alternează manifestarea dragostei cu unele comportamente abuzive sau prin care își neglijează copilul (fizic sau emoțional), atunci dragostea nu mai este percepută ca atare, fiind știrbită de neîncrederea copilului în părinte și de sentimentul de respingere.

2.Nevoia de onestitate

Copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. Minciuna, adevărul spus pe jumătate și decepțiile îl fac pe copil să fie confuz. Părintele este cel mai important model în acest sens, putând să îl ajute pe copil să fie onest prin exemplul propriu.

3.Nevoia de respect

Copilul trebuie tratat ca o personă valoroasă. Trebuie lăsat să facă alegeri. Are nevoie de explicații pentru unele decizii care sunt luate împreună cu adultul. Impunerea lor fără a înțelege importanța lor îl privează pe copil de posibilitatea de a învăța să ia singur decizii. De asemenea, este necesară folosirea unui limbaj al respectului (mulțumesc”, „iartă-mă”).

4. Nevoia de înțelegere

Copilul are nevoie să fie înțeles. Ascultarea fără a-l întrerupe facilitează înțelegerea situațiilor din perspectiva lui. Așteptările față de copil nu trebuie să fie legate doar de dorința părintelui, ci trebuie să reflecte ceea ce este bine pentru copil, așa cum percepe el acest lucru.

Există reguli care trebuie respectate, dar există și libertate, care îi conferă copilului unicitate și umanitate și contribuie la formarea unei imagini de sine pozitive, sănătoase.

5. Nevoia de acceptare. Chiar și atunci când comportamentul copiilor este greu de b#%l!^+a?tolerat, ei trebuie să se simtă acceptați ca persoane. Copilul nu trebuie respins datorită comportamentului său inadecvat. Astfel, părintele îi va transmite copilului mesajul că nu el este în neregulă, ci comportamentul său.

6. Nevoia de răbdare din partea părintelui. Este ușor să ai așteptări mari din partea copilului. Dar este mai greu să ai răbdare pentru a-l ajuta să le realizeze. Copiii au nevoie uneori de explicații și de exerciții repetate pentru a-și însuși unele comportamente sau atitudini.

7. Nevoia de flexibilitate. Copilul crește și se schimbă, la fel cum se întâmplă și în cazul nostru. În acest sens, atitudinea față de copil trebuie să se schimbe în ceea ce privește regulile, limitele sau consecințele. Aceasta nu înseamnă lipsă de constanță, ci doar ajustarea la ritmul de dezvoltare al copilului și la receptivitatea acestuia.

8. Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor. Copiii trebuie să cunoască regulile, iar aplicarea lor să fie constantă și corectă, după cum au fost stabilite.

9. Nevoia de constanță. Comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp și în diferite situații. Schimbarea regulilor îl face pe copil să fie confuz și nesigur și îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă.

10. Nevoia de timp petrecut cu părintele. Copilul are nevoie de atenția și compania părinților pentru a învăța, a fi ascultat, pentru a se juca, a citi, a comunica etc. Suntem conștienți că timpul este din ce în ce mai prețios, că uneori părintele este nevoit să lucreze mai mult pentru a asigura un „trai decent” familiei, copiilor. Dar nu întotdeauna acest lucru presupune sacrificarea timpului petrecut cu copilul. Este bine ca timpul petrecut cu copilul să devină un obiectiv al părintelui, pentru care să depună efort conștient și care, cu siguranță, va fi răsplătit în viitor. Sarcina părintelui este de a identifica nevoile care generează comportamentul nedorit al copilului, de a căuta modalități mai adecvate prin care să împlinească acele nevoi și să elimine comportamentul inadec

Exercițiu:

Puneți în corespondență nevoile copilului menționate în coloana din stânga a tabelului cu sugestiile pentru părinte în ceea ce privește împlinirea lor:

Propunere de răspunsuri: 1.h 2.d 3.f 4.i 5.a 6.e 7.c 8.j 9.g 10.b

Prin exercițiu efectuat părinții și-au definitivat modalitățile de comportament pentru satisfacerea nevoile speciale ale copilului.Din cei 30 de părinții 21 au prezentat răspunsuri exacte ca cele din propunere de răspunsuri ,aceștia nu reacționează instinctual sau în virtutea inerției, ci calm și corect față de copil, punând accent pe optimizarea sensibilității la probleme, gă- sirea soluțiilor și oportunităților. iar restul au ales răspunsuri corcte caracteristice stilului pariental .Cinci dintre părinții sunt total de acord cu nevoile de dezvoltare și emoționale ale copiilor lor, dar au dificultăți în stabilirea de limite ferme,iar patru nu permit copiilor să le iasă din cuvânt, sunt oricând gata să folosească pedepse fi zice sau verbale în cazul în care copiii nu le respectă cuvântul sau instrucțiunile date în realizarea unei sarcini, deși simt afecțiune pentru copiii lor

Concluziile studiului experimental

Analizând datele înregistrate observăm că cei mai mulți părinți adoptă un stil parental care generează comportamente pozitive școlare și sociale, și că doar o parte mică din rândul părinților este adoptă un stil parental care generează comportamente negative sociale și școlare.

Referindu-ne la ipotezele cercetării suntem de părere că ipoteza a fost confirmată, astfel:

► Adoptarea unui stil parental blând și ferm, și existența unor preocupări continue, sistematice și active pentru asigurarea unui mediu de viață securizant, conduc la creșterea stimei de sine și a abilităților sociale ale copilului.

Astfel, putem concluziona că adoptarea unui stil de parental ferm și blând asociat cu un nivel optim de preocupare pentru binele copilului sunt predictori buni pentru dezvoltarea abilităților emoționale și pentru creșterea stimei de sine a copiilor. b#%l!^+a?

Odată confirmate aceste ipoteze putem să afirmăm că familia prin modul în care își crește copiii, este una dintre cele mai importante instanțe socilaizatoare și că este foarte impotant ca indeplinirea rolului de părinte să se facă în acord cu personalitatea copilului. De cele mai multe ori asumarea rolurilor parentale ca pe o sarcină poate să conducă la epuizare părinților și la îndeplinirea rigidă a cerințelor impuse. Cele mai multe teorii ale rolurilor sociale se centrează pe cerințele impuse și pe tensiunile dezvoltate pentru îndeplinirea acestora.

Abordarea stilurilor parentale este un subiect de importanță majoră deoarece numai prin această diagnoză se pot oferi părinților sfaturi și sugestii privind impactul stilurilor asupra performanței școlare și asupra comportamentului din afara școlii. Cercetarea a fost elaborată din perspectiva cunoașterii conceptului de stil parental în rândul părinților și modificarea acestuia astfel încât copilul să fie beneficiarul acestor schimbări.

O altă idee care a stat la baza realizării acestui studiu este legată de faptul că în felul acesta li se pot prezenta părinților unele aspecte legate de emoții, de cogniții și de celelalte opțiuni legate de cum să ne comportăm și cum să ne simțim în calitate de părinte responsabil cu îngrijirea, creșterea și educarea copilului.

Emoțiile parentale negative, cum este furia, anxietatea, depresia, interferează negativ cu orice tip de strategie comportamentală și pot transforma cel mai rezonabil și grijuliu părinte într-un părinte dur care poate spune lucruri pe care ar putea să le regrete sau să nu le spună și care pun distanțe între ei și copiii.

Pregătirea pentru a fi părinte este de cele mai multe ori deficitară, în ceea ce privește emoțiile parentale. Mai mult, părinții primesc de obicei feedbach pentru hrănire, îmbrăcare, și aspectele comportamentale ale copilului, dar nu primește niciodată prea multă educație privind modul cum să lucreze cu emoțiile. Stresorii adiționali prezenți în viața de zi cu zi, preocupările financiare, preocupările măritale, pot să modifice și să se răsfrângă asupra stilului parental.

Prin acest studiu ne-am dorit să cunoaștem în profunzime atât stilurile parentale cât și efectele acestora pe termen lung și scurt față de creșterea și dezvoltarea copilului.

Alte valori evidențiate în urma cercetării:

Cadrele didactice sunt conștiente de importanța organizării de activități prin care să ajute părinții să descopere noi modalități de creștere și educare a copilului;

Toți părinții care au primit chestionare de completat nu au refuzat sarcina; b#%l!^+a?

Părinții sunt dornici să cunoască unde anume se pierde legătura cu copilul, și ce pot face să remedieze situație;

Interesul părinților s-a evidențiat prin întrebările legate de rezultatul chestionarului;

Părinții cunosc relativ efectele stilurilor parentale funcționale și a celor disfuncționale,

Cei mai mulți părinți nu cunosc profilul de personalitate și pe cel motivațional al copilului;

Părinții asigură toate condițiile prielnice învățării, dar nu reușesc să le crească motivația pentru învățare.

În elaborarea acestui studiu am pornit de la ideea că nu există rețete gata făcute și confirmate pentru creșterea și educarea copiilor, dar știm că pentru a avea succes educație trebuie permanent adaptată la nevoile individuale ale fiecărui copil.

Rezultatele acestui studiu au implicații practice, oferind un punct de plecare atât pentru cadrele didactice, cât și pentru părinții.

b#%l!^+a

Concluzii generale

Problema cunoașterii psihologice a personalității copiilor este de o importanță majoră în dezvoltarea personalități armonioase, Este bine știut că, copiii reprezintă însușiri și atitudini diferite, fizionomii morale distincte, profiluri psihologice variate, cunoașterea lor temenică, precum și crearea condițiilor necesare manifestării și dezvoltării lor plenare.

Activitatea de cunoaștere psihologică a copilului nu reprezintă un scop în sine, ci este premisă desfășurării cu cea mai mare eficiență a muncii instructiv-educative. Cunoscând copiii poți să descoperi înclinațiile, aptitudinile și motivațiile acestora, le dezvoltă și sprijinându-se pe ele poate să prevină și să înlăture cu mai mult succes trăsăturile și manifestările lor negative.

În activitățile comune se pot obține date despre imaginația , memoria, gândirea,limbajul, capacitatea de înțelegere, etc. Manifestările copilului în jocurile de mișcare și jocurile liber-alese, la teatru, la sala de mese etc. trebuie observate cu mare atenție deoarece furnizează foarte multe date despre el: este prietenos, posedă spirit de intrajutorare, respectă pe cei din jurul său .

Anumite manifestări, în anumite situații în care este pus copilul le putem afla prin intermediul convorbirilor ocazionale, libere sau prin intermediul convorbirilor premeditate care au un scop bine stabilit.

Cunoscând toate aceste date și intervenind cu tact pedagogic în activitățile pe care le desfășurăm putem corecta unele comportamente ale copilului sau deopotrivă putem cultiva anumite aptitudini sau interese ale acestuia.

Prin analiza stilurilor parentale, variabile care țin de părinți, s-a încercat obținerea unor informații relevante și complete cu privire la dinamica motivațională a elevilor. În literatura de specialitate există un număr relativ redus de studii care să analizeze relația dintre factorii de personalitate ai copilului și practicile parentale.

Un părinte bine informat, este un părinte care poate anticipa posibilele probleme ce pot să apară în perioada școlară. Nu este suficiente să dezvoltăm doar capacitățile intelectuale ale copiilor, ci trebuie să-i pregătim să interacționeze cu cei din jur într-o manieră echilibrată. b#%l!^+a?

Educația copilului face parte din cerințele rolului de părinte, iar pentru ca acest lucru să se realizeze rolul de părinte nu trebuie să devină o recompensă.

 oferirea dragostei necondiționate, dragoste pentru că există, fără ca cel mic să simtă că este proprietatea părintelui;

 transmiterea de informații reversibile despre comportamente, copilul are nevoie de mesaje clare, exprimate ca reacție la comportamentul său, pentru un copil este nevoie să exprimi atitudini negative, decât să nu exprime nici un fel de emoții;

 copilul nu trebuie să fie ideal, părintele trebuie să abandoneze ideea de a vedea lucrurile într-o lumină ideală;

 tratează copilul după principiul reciprocității, frecvent această recomandare simplă nu este respectată în cadrul relației părinte-copil.

Bibliografie

Albu, Gabriel,- Copilăria, afectivitatea și sensul evoluției personalității,Ed.Polirom,Iași, 2000

Bachus,C., – Copilul de la 3 la 6 ani, Ed. Teora, București., 1998

Baran-Pescaru, A., Familia azi. O perspectiva sociopedagogica, Editura Aramis, Bucuresti, 2004

Brooks-Gunn, J., Lerner R., & A.C. Petersen (eds.). Parenting styles and adolescent development. The Encyclopedia on Adolescence, Garland, New York: 1991

Baumrind D., -Parental control and parental love, Children, 12, 1965

Baumrind D., -Effects of authoritative parental control on child behavior, Child Development, 37(4), 1966

Ciuperca, C., Cuplul modern – între emancipare si disolutie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000

Dittman, Lorenz, – Stil, simbol, structura.Studii de istoria artei, Editura Meridiane, Bucuresti, 1988

E. Fischbein, -Omul, stăpânul deprinderilor sale, Editura de Stat, București, 1955

Golu, Mihai, Păiși-Lăzărescu Mihaela, – Psihologie, Ed. Teora, București, 2008

Golu, Pantelimon, Zlate Mielu, Verza Emil, – Psihologia copilului, Ed. Pedagogică, București, 1994

Golu, Pantelimon, Zlate Mielu, Verza Emil,- Psihologia copilului, Ed. Pedagogică, București,2008

Kellerhals, J., Montandon , C., Les Strategies educatives des familles, Delachaux & Niestle, Neuchatel, 1991

Legenre, Renald, Dictionnaire actuel de l’ education, Ed. Guerin, Montreal,1993

Mihailescu, I., Familia în societatile europene, Editura Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1999

Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A – la Z, Mic dictionar al vietii de familie, , Editura Stiintifica, Bucuresti 1991

Morand de Jouffrey, P.,- Psihologia copilului, București,2002

Neveanu, Paul-Popescu, Zlate, Mielu, Tica, Crețu,- Psihologie, manual pentru clasa a XI-a, școli normale și licee, Ed.Polirom, Iași,2001

Nicola, I.,- Afectivitatea-liant a vieții psihice infantile, în Rev. Învățământului preșcolar, 1999

Pavelcu, V., – Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Ed. Pedagogică, București 1982

Popescu-Mihăiești, Alexandru,-Probleme fundamentale ale instruirii și educării,Bucuresti ;Editura Didactica si Pedagogica ,2000

Stanciulescu, E. , Sociologia educatiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iasi,1997

Stanciulescu E., Sociologia educatiei familiale, vol. I, Ed. Polirom, Iasi, 2002

Șchiopu, Ursula.,- Psihologia vârstelor, București ;Editura Didactică și Pedagogică, 1967

Verza, Emil, Verza, Emil Florin, – Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București, 2000

Zamfir, C, Vlasceanu , L. (coord.), Dictionar de sociologie. Editura Babel, Bucuresti, 1993

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

b#%l!^+a?

Bibliografie

Albu, Gabriel,- Copilăria, afectivitatea și sensul evoluției personalității,Ed.Polirom,Iași, 2000

Bachus,C., – Copilul de la 3 la 6 ani, Ed. Teora, București., 1998

Baran-Pescaru, A., Familia azi. O perspectiva sociopedagogica, Editura Aramis, Bucuresti, 2004

Brooks-Gunn, J., Lerner R., & A.C. Petersen (eds.). Parenting styles and adolescent development. The Encyclopedia on Adolescence, Garland, New York: 1991

Baumrind D., -Parental control and parental love, Children, 12, 1965

Baumrind D., -Effects of authoritative parental control on child behavior, Child Development, 37(4), 1966

Ciuperca, C., Cuplul modern – între emancipare si disolutie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000

Dittman, Lorenz, – Stil, simbol, structura.Studii de istoria artei, Editura Meridiane, Bucuresti, 1988

E. Fischbein, -Omul, stăpânul deprinderilor sale, Editura de Stat, București, 1955

Golu, Mihai, Păiși-Lăzărescu Mihaela, – Psihologie, Ed. Teora, București, 2008

Golu, Pantelimon, Zlate Mielu, Verza Emil, – Psihologia copilului, Ed. Pedagogică, București, 1994

Golu, Pantelimon, Zlate Mielu, Verza Emil,- Psihologia copilului, Ed. Pedagogică, București,2008

Kellerhals, J., Montandon , C., Les Strategies educatives des familles, Delachaux & Niestle, Neuchatel, 1991

Legenre, Renald, Dictionnaire actuel de l’ education, Ed. Guerin, Montreal,1993

Mihailescu, I., Familia în societatile europene, Editura Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1999

Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A – la Z, Mic dictionar al vietii de familie, , Editura Stiintifica, Bucuresti 1991

Morand de Jouffrey, P.,- Psihologia copilului, București,2002

Neveanu, Paul-Popescu, Zlate, Mielu, Tica, Crețu,- Psihologie, manual pentru clasa a XI-a, școli normale și licee, Ed.Polirom, Iași,2001

Nicola, I.,- Afectivitatea-liant a vieții psihice infantile, în Rev. Învățământului preșcolar, 1999

Pavelcu, V., – Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Ed. Pedagogică, București 1982

Popescu-Mihăiești, Alexandru,-Probleme fundamentale ale instruirii și educării,Bucuresti ;Editura Didactica si Pedagogica ,2000

Stanciulescu, E. , Sociologia educatiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iasi,1997

Stanciulescu E., Sociologia educatiei familiale, vol. I, Ed. Polirom, Iasi, 2002

Șchiopu, Ursula.,- Psihologia vârstelor, București ;Editura Didactică și Pedagogică, 1967

Verza, Emil, Verza, Emil Florin, – Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București, 2000

Zamfir, C, Vlasceanu , L. (coord.), Dictionar de sociologie. Editura Babel, Bucuresti, 1993