Relatia Dintre Stat Si Drept

CAPITOLUL I

ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI ȘI STATULUI

ORIGINEA COMUNĂ

DREPTUL

STATUL. ELEMENTE DEFINITORII

ORIGINEA COMUNĂ

“ Realitatea , desigur mai puternică și mai interesantă în drept , cea mai pasionantă de studiat este statul “ MIRCEA DJUVARA.

Statul și dreptul sunt strâns legate , se sprijină și se condiționează reciproc . Au apărut deodată , din aceleași cauze și pot fi explicate mult mai bine împreună .

O societate umană poate să existe , să se dezvolte și să se impună numai în structuri organizate , iar structura care s-a impus , a rezistat și rezistă , fiind practic de neabandonat este statul .

Cea dintâi formă de conviețuire , conform opiniei azi dominante este constituită de HOARDĂ , adică un grup de indivizi reuniți fără nici o regula fixă , trăind într-un regim de promiscuitate . În această fază , organizarea socială avea un caracter precar , instabil , viața hoardei este nomadă , lipsind locurile de fixare , stabilite , lipsește agricultura , mijloacele de existență sunt vânătoarea și pescuitul . Încetul cu încetul acest regim se schimbă ieșind din promiscuitatea primitivă încep a se recunoaște durabile legaturi de descendență . Aceasta se întâmplă înainte de toate din latura maternă , căci legătura ce leagă pe cel născut de mama este mai strânsă și mai ușor verificabilă decât paternitatea ; în condițiile în care întoarcerea bărbaților din expedițiile de vânătoare era sub semnul întrebării și raporturile sexuale erau libere. Se ajunge astfel după faza hoardei , la faza MATRIARHATULUI , în care femeia alcătuiește nucleul vieții sociale . Trecerea într-o perioadă posterioară de la matriarhat la patriarhat unde tatăl devine centrul vieții sociale , capul familiei , de la el calculându-se legăturile de rudenie , își are cauzele sale sociale și economice , determinate de schimbările importante produse : dezvoltarea agriculturii , dezvoltarea păstoritului , a meșteșugurilor , a schimburilor , etc. .

Probabil ca evoluția s-a produs cu oarecare diversitate conform condițiilor particulare ale diferitelor popoare , totuși rămâne sigur că organizația juridică primitivă se întemeiază pe LEGĂTURA DE SÂNGE.

Grupul constituit în acest mod într-o legătură de sânge adevărată sau prezumată prin mijlocul adopțiunii ( care este un fenomen caracteristic în special grupurilor primitive care admit în sânul lor , prin ceremonii determinate indivizi străini considerându-i descendenți din propriul lor neam ) se numește în limba latină GENS sau printr-un cuvânt scoțian clan . Mai îl vom numi grup gentilic . În el domină mai ales autoritatea obiceiului , fiecare individ se consideră obligat a urma exemplele strămoșilor săi . Acest obicei are o autoritate tacită , dar foarte puternică , reprezentând un amestec de percepte juridice , morale și religioase . El se formează îndeosebi prin motivele psihologice ale obișnuinței și imitației . Credințele religioase conlucrează la întărirea lui , oprind sau făcând dificilă orice înnoire prin teama de răzbunare sau pedepsire din partea străbunilor morți .

Obiceiul are ca efect fundamental formarea unei solidarități foarte puternice între părtașii aceluiași grup așa încât individul în sine nu are valoare , ci numai întrucât face parte dintr-un asemenea grup . De aici , două consecințe importante . “ Prima consecința a solidarității unui grup este ASISTENȚA MUTUALĂ între asociați , în cazul în care unul dintre ei a fost ofensat de străini . Atunci grupul întreg reacționează și nu numai împotriva ofensatorului , ci împotriva întregului grup căruia el , agresorul , îi aparține . Reacțiunea are întotdeauna un caracter colectiv “ .

“ În cazul în care ofensa este internă , adică se produce între indivizii aceluiași grup , se procedează la expulzarea ofensatorului . Acesta fiind alungat din grup , este lipsit de orice drept , adică expus ofenselor tuturor. Relațiile între grupurile gentilice care constituiau unități închise și compacte , se manifestă chiar din timpurile primitive cu exactitate aproape matematică . Răzbunarea ia forme bine determinate , potrivit unui concept de egalitate , prin care ea trebuie să fie calculată exact după măsura ofensei . Acest concept de egalitate materială se rezumă în așa-zisa LEGEA TALIONULUI ( de la talis ) caracteristică a acestei faze și care reprezintă germenul justiției penale . Ea poate să meargă până la aceea că reacțiunea împotriva vătămării să se facă cu aceeași armă sau aceeași parte a corpului ( formula biblică “ ochi pentru ochi , dinte pentru dinte “ ) . Dar regimul de răzbunare datorită solidarității duce în mod necesar la slăbirea grupurilor , din cauza luptelor de răzbunare continue . De aceea nu întârzie să se manifeste semnele unei tendințe îmblânzitoare , în sensul că se înlocuiește răzbunarea sau talionul prin compoziție . Această instituție constă în aceea că ofensa în loc de a fi răzbunată , este despăgubită , fie conform judecății unui arbitru ales de părți dintre cei mai bătrâni , fie conform unui sistem de tarife determinate ( despre care dreptul germanic ne oferă exemplele caracteristice ) . Acesta este un fapt important care premerge formațiunii statului . Trebuie să amintim că în această fază nu există o autoritate care să oblige a renunță la răzbunare , compoziția este la început numai facultativă . Dar această practică a fost favorizată puternic de necesitatea de a pune un frâu certurilor private în fata pericolului ( unui pericol comun ) . În anumite cazuri a trebuit să apară indispensabilă reunirea forțelor mai multor grupuri împotriva unui dușman comun , fie în scop de apărare , fie chiar de atac . Apare astfel adevărul cu aspect de paradox , că războiul are o virtute ( sau are și o virtute ) pacificatoare . Activitatea militară având drept condiție o disciplină și o coordonare armonică a eforturilor , obligă a suspenda , cel puțin temporar , luptele interne . Războiul este în sfârșit o “ bona occasio “ care se folosește natural spre a stabili între oameni o organizație politică aptă să asigure pacea în raporturile lor . Pentru țelurile războiului mai multe grupuri gentilice se recunosc sub conducerea unui cap socotit cel mai tare și mai valoros căruia i se încredințează comanda supremă a întreprinderii ofensivei sau defensivei. Această autoritate supragentilică are la început un caracter militar temporar , adică relativ la o anumită întreprindere : dar care repede tinde a se transforma într-o autoritate civilă și permanentă . “ Capul militar devine și se transformă în cap politic , legislativ , și judecător ; aceasta pentru un complex de rațiuni “ . ( cercetate și explicate de Spencer și după el de Vanni ) . Prima : necesitate de a menține pacea internă fără care n-ar fi cu putință o eficace acțiune externă : noua putere este întrebuințată pentru a anula controversele și a sprijini compoziția , în dauna răzbunării care sfâșie grupurile . A doua : adaptarea psihologică la condiția respectivă de suveran și supuși , care se produce atât la șefi cât și la supușii săi. În jurul șefilor militari curând se formează o castă sacerdotală care îi întărește puterea , înconjurându-l cu aureola divinității . În special faptul victoriei mărește prestigiul și-i îngăduie să-și păstreze autoritatea și chiar să numească un urmaș . Cultul morților , de a căror influență oamenii se tem și de aceea încearcă să le câștige favoarea face ca autoritatea șefului să se prelungească oarecum dincolo de viața lor și uneori devine chiar mai mare după moarte . Pe lângă aceasta , odată cu încetarea războiului , utilitatea organizației militare se păstrează pentru a asigura supunerea învinșilor și strângerea tuturor roadelor învingerii și pentru a preîntâmpina pericolele care după dezagregare ar putea să se prezinte din nou . La aceasta se mai adaugă și-un argument de logică dawniană și anume că grupurile care știu să suporte efectiv mai multă vreme o solidă disciplină militară , unitară au mai mare posibilitate de a rezista .

Sub influența tuturor acestor factori se formează o reuniune de grupuri care nu se mai întemeiază pe legătura de sânge ci are o NATURĂ ESENȚIALMENTE POLITICĂ . Din acest moment începe să se schițeze statul : Avem un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distribuție armonică și organică a diferitelor activități și funcțiuni sociale (elementul personal).

Avem un raport de stăpânire asupra unui teritoriu determinat. Avem în sfârșit o ORGANIZAȚIE JURIDICĂ , formată de obicei nedeslușit și de autoritatea statului (șefului).

Acest proces prin care se naște statul este destul de greu și de lent, existând pentru multă vreme o luptă între organizațiile minore (gentes) și puterea centrală care tinde să li se suprapună, puterea centrală este din partea sa insuficient de tare pentru a se impune pe deplin și de aceea lasă să supraviețuiască într-o anumită măsură elementele fazei anterioare adică autonomia grupurilor particulare.

Deja în faza anterioară s-a manifestat între grupurile gentilice tendința de a substitui răzbunării, arbitrajul și repararea nedreptății prin mijlocul unei compensației (compozițiunea) după cum s-a văzut. Statul odată format (în acest proces lent) urmărește să valorifice aceasta practică și sub auspiciile sale, arbitrajul se consolidează și se organizează în mod stabil. Statul oferă într-un anumit mod serviciile sale părților în litigiu dar nu poate încă în faza sa embrionară să li se impună cu totul să le oblige a se apleca în fata autorității sale, de aceea rolul judecătorului primitiv este de a fi un arbitru care propune o înțelegere, sentința sa poate fi acceptată de către părți dar nu este însoțită de forță coercitivă. Există totuși mijloace indirecte de a obține executarea sentinței: promisiunile solemne ale parților, invocarea divinității, prinsoarea judiciară , pe lângă acestea intervenția martorilor și garanților este îndreptată spre același scop.

Toate aceste mijloace indirecte precum și lupta care trebuie s-o facă reclamantul spre a determina pe pârât să se prezinte la judecată sunt caracteristice procedurilor antice. În fața judecătorului se desfășoară și un fel de luptă reglementară care este o rămășiță a fazei precedente a răzbunării și care tinde să devină pur simbolică .

Numai printr-o lungă serie de etape, statul ajunge să se constituie ca o putere supragentilică în stare să ia asupra sa în mod exclusiv funcționarea justiției și să impună respectarea sentințelor. Numai atunci procesul de formare a statului este îndeplinit. Dar cât de lent și obositor este acest proces, o demonstrează faptul că ideea răzbunării private adică de a-și face singur dreptatea cu excluderea oricărei intervenții a statului mai există și în timpurile noastre, mai ales în anumite clase sociale , ca o rămășiță a fazelor primitive depășite.

Scindarea societății în categorii cu poziții diferite și apoi în conducători și conduși a dus la apariția unor situații calitative noi. Cerințele care exprimau interesele grupărilor conducătoare nu mai erau considerate de întreaga societate ca interese proprii, consimțământul comun, convingerea colectivă au căzut, elementul rațional și sentimentul de justiție nu mai puteau ajuta conducătorii să-și determine societatea la respectarea unor reguli care să le răspundă intereselor lor, pe de altă parte regulile existente nu prea ajutau acest interes. Așadar a născut necesitatea creări de norme noi , prevăzute cu sancțiuni cât și necesitatea creării unui organism bine pus la punct pentru a elabora aceste norme, pentru a veghea la respectarea lor și în caz de nevoie de a le impune chiar cu forța . Numai acum putem să vorbim de stat și numai acum putem vorbi de drept , cum remarca Imre Szambo , “ în ceea ce privește legătura între “stat” și “drept” ghilimelele trebuie plasate corect, astfel ca dacă se vorbește de “drept” fără “stat”, cuvântul drept trebuie pus între ghilimele, pentru ca în acest caz, nu este în mod real drept , dacă se vorbește de “ drept statal ” , atributul statal nu trebuie pus în ghilimele, și necesitatea creării unui organism bine pus la punct pentru a elabora aceste norme, pentru a veghea la respectarea lor și în caz de nevoie de a le impune chiar cu forța . Numai acum putem să vorbim de stat și numai acum putem vorbi de drept , cum remarca Imre Szambo , “ în ceea ce privește legătura între “stat” și “drept” ghilimelele trebuie plasate corect, astfel ca dacă se vorbește de “drept” fără “stat”, cuvântul drept trebuie pus între ghilimele, pentru ca în acest caz, nu este în mod real drept , dacă se vorbește de “ drept statal ” , atributul statal nu trebuie pus în ghilimele, căci este de prisos. În orice caz prin intervenția statului ia naștere dreptul. Fără stat nu există drept “ .

DREPTUL

Orice societate umană presupune un minim de rânduieli sau norme care aduc o relativă uniformizare , sincronizare și echilibrare în raporturile interindividuale , și înlăturând astfel în măsură posibilităților ciocnirile de interese , deci și conflictele care primejduiesc conviețuirea . Din aceasta orânduire cu putere obligatorie este alcătuită ordinea de drept a fiecărei societăți .

Pe linia filosofiei neokantiene profesorul MIRCEA DJUVARA apreciază că “ fenomenul juridic nu apare astfel decât ca reacțiune în contra evenimentelor naturale . Atunci când forța oarbă în cursul ei normal de expansiune , este întrebuințată de persoane , naște ca frâna rațională , aprecierea juridică “ . Dreptul fiind “ un produs al rațiunii omenești , oricât de rudimentară ar fii ea în societățile primitive , și din acel produs rezultă modul de organizare al acestuia “ .

Continuând despre nevoia de drept în societate EUGENIU SPERANȚA scrie : “ Daca viața oamenilor nu ar fii veșnic dependentă de satisfacerea unor cerințe , dacă ea nu ar presupune urmărirea unor finalități, dacă nu ar fii rezumabilă la tendința de posesiune a unor valori și dacă în tendința aceasta nu s-ar pute isca inegalități și conflicte între oameni Dreptul nu ar avea rațiunea de a fi “ .

Dreptul apare pe acea treaptă istorică în care omul nu mai este subordonat normelor stabilite de familie , clan sau trib , când personalitatea individului iese la suprafață , când legătura de sânge își pierde autoritatea supremă fiind dublată și în sfârșit aproape înlocuită cu o legătură teritorială și chiar politică . În acest moment apar normele juridice care încep să se distingă de celelalte norme ( de natura obștească , religioasă sau morală ) mai ales prin natura deosebită a obligativității respectării lor prin recurgere la forța coercitivă , ce se înjghebează și ea ca ceva distinct , față de autoritatea morală a șefului familiei .

MAURICE DUVERGER arată că dreptul apare când

“ oamenii dintr-un grup social încearcă să regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru între avantaje și dezavantaje pe care le atrage fiecare din aceste raporturi , echilibru între produsele de schimb , între daună și reparații , între răul pricinuit colectivității și sancțiunea aplicată autorului: dreptul se definește prin natura sancțiunilor aplicate în caz de violarea normelor .”

În aceste încercări “ o normă socială , scrie Hoebel , devine normă de drept din momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este urmată sub formă de amenințare sau în mod real de aplicare a unei forțe fizice , executată de un individ sau de un grup de indivizi ca privilegiu socialmente recunoscut al acestuia “ .

Așadar realitatea istorică ne arată ca dreptul este un fenomen social inerent societății umane , cum a fost lapidar exprimat de romani prin adagiul “ ubi societas ibi jus “. Evoluția concepției omului despre drept a fost pragmentată în filosofia și doctrina juridică de-a lungul timpului . Aceasta filosofie ne ajută să înțelegem ce este Dreptul , ne ajută să înțelegem natura și scopul lui într-o societate .

Pentru CICERO . Există un drept asupra tuturor legilor omenești , care descinde din aceeași rațiune din care descinde însăși ordinea universală . Dreptul remarca Cicero este stabilit prin lege , dar legea nu este edictul pretorului , ea este rațiunea supremă înscrisă în natura noastră , dar dezvoltată și perfecționată prin cugetul nostru . Aceasta nu înseamnă că tot ce se cuprinde în legi și datini ar fi just și bun . Ignoranța și atâtea defecte omenești se pot amesteca în făurirea legilor .

Toma D’Aquino distinge între legea divină , legea naturii și legea omenească . Legea divină se găsește în înțelepciunea lui Dumnezeu . Legile naturii sunt un rezultat al celor divine . Dreptul natural prescrie anumite limite în care trebuie să se desfășoare activitatea omenească . Legea pozitivă adică legea omenească este elaborată datorită împrejurărilor diverse și intervenției arbitrarului omenesc . Ea nu este dreaptă decât în măsura în care se menține în acord cu dreptul natural dar cuprinsul ei depinde de feluritele nevoi și condiții de viață ale oamenilor. Dreptul pozitiv , omenesc , realizat pe baza unor principii stabilite, poate cuprinde multe amănunte și poate varia după spațiu și timp , de aceea de la el nu putem aștepta să realizeze justiția absolută .

Între dreptul natural și dreptul pozitiv , Toma vede diferența fundamentală că în timp ce regulile dreptului natural sunt poruncite pentru că sunt bune și interzise pentru că sunt rele , cele ale dreptului pozitiv sunt bune pentru că sunt poruncite și rele pentru că sunt interzise .

Legea nu obține rațiunea de lege decât dacă este subordonată binelui comun . Binele comun este criteriul clasificării legilor în juste și injuste , când legile sunt juste ( adică subordonate binelui comun ) sunt obligatorii și oamenii le respecta nu din coerciție sau teamă , ci din rațiune . Legile injuste nu obligă pe nimeni , ele sunt legi care vizează gloria sau interesul deținătorilor puterii , sunt legi care depășesc puterea încredințată legiuitorului și care repartizează inechitabil sarcinile sociale , fiind mai degrabă violențe decât legi .”

În concepția lui MACHIAVELI se consideră că omul fără stat este o brută lipsita de religie , de morală și de legi . Rezultă că fondatorul unui stat , acționând anterior moralei și legilor , nu poate fi constrâns de ele ; cel ce fundează un stat îi dă și legile și interesul statului ( salvării lui ) este proclamat ca principiu al legiferării “ solus republicae suprema lex este “

Pentru FRANCIS BACON “ Legile trebuie să vizeze fericirea cetățenilor . Se poate aprecia o lege ca bună când există corectitudine în ceea ce ordonă ea , justiție în ceea ce prescrie ea , ușurință în aplicarea ei , armonie între ea și organizarea politică , când ea face virtuoși pe cei ce i se supun “ .

Despre drept – continua el – scriu juriștii , pentru a arăta ce este dreptul și filosofi care au visat state imaginare pentru a arăta ce trebuie să fie dreptul ; însă cei care fac și dezvoltă dreptul sunt oameni politici , pentru că înțelepciunea legiuitorului este de alt tip decât cea a juristului .

În concepția lui THOMAS HOBBES . Dreptul natural este dreptul pe care-l are omul de la natură fiind “ libertatea pe care fiecare o are de a se folosi de facultățile sale naturale conform cu rațiunea în vederea propriei sale conservări . “ Acest drept natural este o forță ajuridică pentru că nu impune nici o obligație lăsând indivizii în stare de război . Numai atunci când oamenii au înțeles că războiul fiecăruia contra fiecăruia este cel mai rău dintre rele și au recunoscut că pacea și ordinea le sunt utile , ei au fost gata să accepte Dreptul și să se supună legilor , înțelese ca emanație a voinței deținătorilor puterii . Legile naturale , ca justiția , echitatea, modestia , mila nu modifică legile juridice , ci numai ghidează eventual voința suveranului . Aceste legi ale naturii umane sunt contracarate de pasiunile noastre și nu valorează nimic fără o autoritate care să impună respectul lor . Legile naturii ar putea deveni drept numai prin recunoașterea lor de către puterea politică . Legile umane , care sunt în întregime artificiale , reprezintă pentru fiecare supus ansamblul regulilor de care suveranul i-a poruncit să se folosească pentru a distinge ce e drept , adică contrar regulilor , de ce este conform lor .

Fundamentul legii stă numai în voința suveranului și nu în consimțământul supușilor ( despre care vorbise Toma ) . Sursa autorității este forța “ pactele fără sabie nu sunt decât cuvinte .”

HUGO GROTIUS . Nevoia de alții , de viața în comunitate cu ei este cea mai profundă bază a dreptului , așadar mama dreptului este societatea iar bunica lui este natura umană . Dreptul izvorât din natura umană , socială , este perfecționat apoi de ratio recta care ne permite să recunoaștem dacă o acțiune sau omisiune din comportamentul nostru convine sau contravine vieții în societate.

Promisiunea reciprocă , fondată în dreptul natural , stă la originea forței obligatorii , a puterii coercitive a dreptului . Prin promisiune fiecare creează obligații pentru el însuși și drepturi pentru ceilalți .

În concepția lui JOHN LOCKE statul creat pe cale contractuală este menit să protejeze libertatea și proprietatea considerate valori supreme – în scopul sporirii securității și bunăstării vieții oamenilor . “ Și cel mai bun mijloc în acest scop este crearea de legi printr-o autoritate pe care societatea a ales-o și a stabilit-o .

Ceea ce este necesar ( absolut necesar pentru ca o lege să fie obligatorie ) este consimțământul societății .” Căci omul intră în societate pentru a trăi liber : o lege nu este atât făcută pentru a limita , cât pentru a face un agent inteligent și liber să acționeze conform propriilor sale interese . Convins că rațiunea legii este binele tuturor , Locke afirmă că “ o lege trebuie să dispară îndată ce societatea este mai fericită fără aceasta lege , decât cu ea .

Pentru MONTESQUIEU crearea legilor juridice de către oameni însăși este pusă în indisolubilă legătură cu apariția vieții asociate , cu conflictele și ciocnirile generate de aceasta . Ideea fundamentală a operei sale este corelația intimă între ordinea juridică a unui popor și totalitatea împrejurărilor fizice , geografice , climatice , economice , financiare , politice , religioase , tradiționale și educative înăuntrul cărora acea ordine juridică s-a format . Acest “ spirit al legii “ este dat de faptul că legea apare ca rezultantă a tuturor factorilor de mai sus .

Așadar fiecare comunitate , popor , națiune , trebuie să creeze propria sa legislație politică și civilă în corespondență cu spiritul său propriu specific . El definește legile ca “ raporturi necesare care derivă de la natura lucrurilor “ , înțelegând prin aceasta definiție legile naturii cât și cele imperative omenești . ” Legea , continuă el , este rațiunea umană “ .

În concepția lui ROUSSEAU se arată că dacă prin contract s-a dat existenta corpului politic , prin drept urmează să i se dea mișcare și voință .

Cu privire la natura legii el afirmă că aceasta este emanația voinței generale . Este nevoie de legi juridice – continua el – pentru a lega drepturile de datorii , pentru a asigura reciprocitatea lor ca singura cale de a transforma justiția într-o forță reala . Prin legi “ întreg poporul hotărăște cu privire la întreg poporul “ puterea legislativă aparține poporului și nu poate aparține decât lui .

KANT definește dreptul ca “ o totalitate de condiții în care voința liberă a fiecăruia poate coexista cu voința liberă a tuturora , în conformitate cu legea universală a libertății “ .

În concepția lui Leon Duguit , orice societate este o disciplină , iar oamenii neputând trăi fără societate , nu pot trai deci fără disciplină . Orice sistem politic trebuie să se întemeieze pe postulatul unei reguli de conduită care să se impună tuturor. Aceasta regulă este constituită de imperativul “ solidarității sociale “. Solidaritatea este interdependența care unește pe membrii întregii omeniri , și în special pe ai unui grup social prin comunitatea de nevoi și prin diviziunea muncii . Fiecare om prezintă măcar o funcție socială și are îndatorirea de a o îndeplini . Regula juridică care se impune nu are ca fundament protecția și respectul drepturilor individuale , ci necesitatea coeziunii sociale în vederea îndeplinirii datoriilor “ , funcțiunii fiecărui individ . Așadar fiecare individ are o sarcină socială de îndeplinit și aceasta este regula de drept care se impune tuturor , mari și mici , guvernanți și guvernați “.

Pentru SAVIGNY dreptul este o manifestare a spiritului poporului , o creație spontană , inconștientă și anonimă . Există un paralelism strict între caracterul unui popor și dreptul sau . Odată cu dezvoltarea civilizației și diviziunea muncii , dreptul care există în sufletul întregului popor , devine cu sediul în conștiința “juriștilor” , o clasă care reprezintă poporul , însă aceștia trebuie să fie respectuoși față de un drept necreat de ei . Dreptul este un organism viu , dar fără stat nu are decât o existență invizibilă , existând numai în conștiința poporului .

Legile în opinia lui SAVIGNY au o funcție cu totul secundară care uneori poate fi chiar vătămătoare , ele nu fac decât să fixeze dreptul și să cvasi imobilizeze principiile deja elborate de conștiința “ volksgeistă ” , care este singurul izvor autentic și natural al dreptului .

În aceasta lumină este interesantă tratarea făcuta de către Del Vechio evoluției dreptului .

Înainte de toate – scrie Del Vechio – evoluția juridică reprezintă o trecere de la elaborarea spontană , nereflectată și inconștientă la elaborarea deliberată , reflectată și conștientă . Oamenii primitivi nu au conștiința clară a rațiunii normelor pe care le urmează : stabilind anumite limite libertății reciproce , ei satisfac un impuls spontan al naturii lor . Normele la început nu sunt enunțate , ci sunt în vigoare în fapt , se concretizează în obicei care este socotit neschimbător și sacru , ca provenit din poruncile dumnezeiești . Ulterior se dezvoltă rațiunea și se deșteaptă spiritul critic , în timp ce obiceiul se arată tot mai insuficient pentru a disciplina activitățile crescânde și noile raporturi ale vieții sociale . Atunci obiceiul tradițional își pierde încetul cu încetul caracterul său sacru și se concepe posibilitatea de a-l schimba ; se cere formularea de noi reguli și revederea celor existente . Se intră astfel într-o alta fază care se distinge prin formare a unei clase de tehnicieni , care anunța legislația .

Opera lor se exercită la început în sens interpretativ , declarativ al obiceiului . Mai târziu elaborarea legislativă se afirmă ca izvor autonom capabil chiar să facă desfințări și înnoiri , atunci procedura dreptului a devenit pe deplin reflectată și conștientă , opera de rațiune și de deliberare .

Un alt caracter al evoluției dreptului – continua Del Vechio – este trecerea de la particularitate la universalitate și umanizarea lui .

“ În unele împrejurări – scrie EMIL DURKHEM – datele și moravurile , cât și credințele sunt amenințate a fi modificate sau a dispărea , căci ce înseamnă scăderea coeziunii grupului și deci posibilitatea destrămării acestuia . Împotriva acestor tendințe de destrămare a coeziunii grupului apar “ sancțiunile “ . Socialmente dreptul apare ca un mijloc de conservare a normelor admise , deci el este indirect un mijloc de conservare a grupului social . Legea vine să recunoască și să prevalează un număr de comandamente apriorice , prin statornicia sancțiunilor “ .

HANS KELSEN își propune ca în construcția Teoriei pure a dreptului să evite influența oricăror tendințe ideologice , a oricăror idealuri de justiție , sau a oricărui program politico-social . Plecând de la distincția kantiana a celor două planuri ale gândirii omenești “ sein “ care reprezintă realitatea incontestabilă și “ sollen “ care constituie idealitate , Kelsen arată că în acest din urmă plan al lui “trebuie” , în care sunt situate normele , face parte dreptul . Deci dreptul nu cuprinde realități, ci pure idealități, un sistem de norme , iar teoria care i se adresează lui , fără alt amestec , trebuie să-l privească din punct de vedere pur normativ . Normele sunt de diverse grade de generalitate și întreaga ordine juridică alcătuiește un edificiu ierarhic de trepte , în care cele mai generale justifică pe cele cu aplicare particulară . Obligativitatea întregului sistem depinde deci , de norma generală , pe care în legislația unei țări o putem găsi precizată și exprimată în ceea ce constituie ideea centrala de “ Constituție “ . Norma fundamentală se poate întâmpla să fie aleasă de legiuitor grație influenței unei ideologii , oportunității sociale , politică , morală ; dar aceasta nu influențează teoria pură a dreptului . Ea nu are să aprecieze valoarea sau legitimitatea față de un ideal aflat în afara sistemului , ci numai întemeierea și înlănțuirea interioară a normelor unele față de altele , pornind de la norma fundamentală , indiferent cum și de ce a fost ea dată și consacrată .

Cuprinsul unei norme , luat în sine însuși , nu este juridic , și nu el face juridicitatea normei . Juridicitatea îi vine din caracterul obligatoriu , deci din dependența și subsumarea față de norma fundamentală . Spre deosebire de normele morale , normele juridice nu sunt imperative categorice , ci sunt simple mijloace în vederea atingerii unor scopuri care nu fac parte din sistem și care constă într-o anumită stare socială . Care sunt stările sociale , urmărite de legiuitor , aceasta de asemenea nu interesează studiul structurilor interioare și pur formale a ordinii de drept și poate interesa speculațiile politice sau morale .

Condițiile și garanțiile aplicării normelor juridice pozitive sau sancțiunile și mijloacele de constrângere , reacții împotriva acelor care încarcă norma , activitatea juridică și care se bazează pe o anumita forță. Această forță implicată în drept și implicând la rândul ei dreptul , este statul . Statul și dreptul sunt în ultima analiza unul și același lucru .Statul este sistem de norme care se apără pe el însuși , și de aceea nu există stat fără drept și nici drept fără stat.

J.L.Bergel definește dreptul ca “ produsul faptelor sociale și al voinței omului , un fenomen material și un ansamblu de valori morale și sociale , un ideal și o realitate , un fenomen istoric și o ordine normativă , un ansamblu de acte de voință și de acte de autoritate de libertate și constrângere “ .

Profesorul Mircea Djuvara definește regula de drept ca “norma necondiționată de conduită rațională , referitoare la fapte externe ale persoanelor în contact cu alte persoane “.

El propune o distincție : Drept rațional și Drept pozitiv. Dreptul rațional implică emiterea de judecăți abstracte din punctul de vedere a justiției pure , rezultând aprecieri cu privire la ceea ce este drept sau nedrept , legal sau nelegal , indiferent de prevederile dreptului pozitiv. Acest din urmă este efectiv practicat în societate și este cuprins în legi , obiceiuri , jurisprudență și alte izvoare ale dreptului. Aprecierile de drept rațional trebuie să fundamenteze dreptul pozitiv , să îl orienteze . “Dreptul ca știință , disciplina care domină aplicarea lui de toate zilele , are la bază o idee care îl stăpânește în întregime , care-i influențează toată viața, – aceea de dreptate. Fără dreptate , adică fără justiție și fără echitate , dreptul nu poate să aibă înțeles este numai un mijloc de tortură între oameni , iar nu un mijloc de conviețuire pașnică între ei .

Profesorul clujean Eugen Speranța definește dreptul ca “un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maxim de justiție realizabilă să asigure maxim de socialitate într-un grup social determinat “.

“Dreptul – continuă el – este garanția progresivei noastre spiritualități , viața juridică fiind cerută de cea mai profundă exigența specială a omului , exigența de a trăi ca om , ca ființă spirituală “.

În doctrina românească mai recentă prof. Ioan Cetechi a definit dreptul ca “sistemul normelor de conduită , elaborate sau recunoscute de puterea de stat , care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societății respective , stabilind drepturi și obligații juridice a căror respectare este asigurată la nevoie de forța coercitivă a puterii publice “.

Profesorul nostru Nicolae Popa definește dreptul “ ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat , care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate , într-un climat specific manifestării existenței libertăților , apărării drepturilor esențiale ale omului și justiției sociale”.

3. STATUL . Elemente definitorii .

Dacă noțiunea de societate , prin generalitatea sa cuprinde în sine orice fel de legătură , există printre acestea una de deosebită importanță , și cu un caracter bine definit ; aceasta este legătura juridică sau politică prin care oamenii se grupează în stat . Statul este deci o formă a societății “ expresia potențială a societății “. Prin societate înțelegem complexul tuturor legăturilor , statul se întemeiază pe una singură dezvoltând și toate celelalte . Statul după cum nu este singura formă a societății , tot așa nu este nici cea mai vastă formă de societate , sunt altele , de exemplu religiile , naționalitățile , care cuprind un număr mai mare de indivizi , aparținând unor state diferite . Dar “ Dacă statul nu este legătura socială cea mai întinsă , este însă cea mai importantă și cea mai solidă , căci determină în mod mai precis și modelează mai energic relațiile vieții comune “. Toate celelalte legături resimt în cel mai mare grad influența statului , căci ele trebuie să se așeze în cercul său și pe bazele sale .

“ În stat și pentru stat o mulțime de indivizi dobândește facultatea de a voi și de a lucra ca o entitate autonomă , și poate să dea vieții sale o direcție unitară și coerentă “. Se produce o adevărată sinteză , o unire a persoanelor particulare , așa încât ele alcătuiesc o nouă entitate . “ Cum una sit omnium voluntas “ , spune Hobbes , “ pro una persona civitas habenda est “ . Statul , se spune , deseori exprimă ordinea din natură , copiază , o reproduce . Întrebuințând vorbirea lui Hegel am putea spune că “ în stat se trezește spiritul lumii , care a adormit în natură “ . În concepția lui KANT statul este “ Reunirea unei mulțimi de oameni trăind sub aceleași legi juridice “. Leon Duguit definește statul “ca o grupare omenească , fixată pe un teritoriu determinat , unde cei mai tari impun voința lor celor mai slabi “ în sensul său cel mai general continuă el “ cuvântul stat desemnează o societate omenească , în care există o diferențiere politică , în care există o diferențiere între guvernanți și guvernați , într-un cuvânt o autoritate politică “.

Del Vecheo preferă aceste definiții : “Statul este subiectul voinței care stabilește ordinea juridică “ sau “ statul este subiectul ordinii juridice în care ( se stabilește ) se realizează comunitatea de viață a unui popor “.

Potrivit lui Hans Kelsen , statul poate fi caracterizat ca : ordine de conduită a oamenilor , ordine juridică de constrângere , putere de comandă , voință distinctă de voința indivizilor , fiind mai mult decât suma voințelor individuale și situându-se deasupra lor .

Statul , afirmă un contemporan , este “ forma normală de organizare a societății politice “.

Un alt autor definește statul ca ansamblul autorităților publice care asigură guvernarea , adică al aparatului prin care se realizează direcționarea societății “ sau în sens larg “ organizarea politică a unei populații , în limitele unui teritoriu istoric , recunoscut de comunitatea internațională , în care puterea și libertatea se înfruntă și coexistă pentru realizarea prosperității fiecăruia și a Binelui comun , pentru înnobilarea ființei umane , prin valorile perene ale culturii și civilizației” .

În concepția profesorului nostru , Nicolae Popa , statul este “ o modalitate social-istorică de organizare socială , prin care grupurile și-au promovat interesele comune și în care și-a găsit expresie concentrată întreaga societate “ .

Sintetic însă statul se poate defini ca o putere organizată asupra unei populații pe un anumit teritoriu . Statul este un concept și o realitate , deși paradoxal , statul “ ca unitate nu poate fi văzut , nici auzit , nici pipăit “ .

Așadar statul poate fi identificat ( cel puțin strict juridic ) cu ansamblul sistematizat de organe de stat , el cuprinde parlamente , guverne și alte autorități executive , organe judecătorești , armata , poliție și închisori . În aceste organe de stat lucrează demnitari , funcționari publici și agenți publici . Prin acestea statul se impune , este receptat și acceptat de bunăvoie sau de nevoie (silit ).

Statul este astfel un subiect de drept . Toate celelalte subiecte de drept , fie persoane particulare , fie fundații , pentru a dobândi în mod pozitiv această calitate , adică pentru a avea valoare de subiect de drept într-o ordine juridică determinată , au nevoie de recunoașterea statului . Statul dimpotrivă are un caracter desăvârșit , nu are nevoie de recunoaștere , căci din moment ce există , el are recunoașterea în sine însuși , nu atârnă de nici o altă putere .

Conținutul sau elementele statului

În aproape toate definițiile statului avem trei elemente dominante .

Un element personal , care-l constituie populația , și care se raportează la stat prin legătura de cetățenie , o legătură juridică , ce fixează drepturi și obligații reciproce .

Este vorba de un număr de oameni destul de mare pentru a permite mulțimii de a avea o organizație desăvârșită și o viață autonomă . Statul presupune o distribuție organică a funcțiilor care să-i asigure în mod stabil și definitiv dezvoltarea vieții omenești sub toate formele sale și să-i garanteze autonomia . “ Populația fiind variabilă , dar statul subzistă cu toată schimbarea și succesiunea generațiilor și creșterea sau scăderea numărului membrilor săi , ceea ce dovedește că statul nu este o simplă sumă a indivizilor , ci o ființă nouă “. În acest fel populația care condiționează existența unui stat , se identifică printr-o anumită viață spirituală . Este de neconceput să existe un stat fără să existe o latura psihologică , afectivă foarte puternică a populației , mai puternică de deosebirile , oricare ar fii ele , inclusiv cele etnice , lingvistice sau religioase .

Elementul material sau teritoriul este tocmai spațiul în care se delimitează sfera puterii politice și implicit ( în principiu ) sfera competenței autorităților publice naționale .

Astfel teritoriul poate fii definit ca o suprafață de pământ bună de locuit fără care o mulțime , oricât de numeroasă ar fi , ar avea întotdeauna caracterul unei grupări trecătoare și nomade și nu ar putea constitui un stat .

În legătură cu un anumit teritoriu , statul își stabilește legăturile cu cetățenii , își structurează aparatul sau și își dimensionează suveranitatea.

Al treilea element îl constituie Forța publică denumită și puterea de stat . Una din discuțiile devenite clasice în literatura de specialitate este bazată pe reportul dintre puterea politică – suveranitatea și puterea de stat sau forța publică .

În literatură se face următoarea nuanțare : Termenul politic desemnează caracterul social al puterii , așadar exprimarea puterii politice desemnează puterea poporului . Și puterea de stat are trăsături politice , dar puterea politică are un conținut mai larg decât organizarea sa statală , altfel spus decât puterea de stat ( sau forța publică ). Puterea de stat este o parte instituționalizată a puterii politice sau “ haina pe care o îmbracă puterea politică într-o societate organizată statal , deci ne găsim la o relație de la întreg la parte .

Termenul de suveranitate a fost folosit din antichitate , dar a fost fundamentat din punct de vedere teoretic mult mai târziu , în special de către Jean Bodin .

În literatura occidentală de specialitate este dominantă teza după care puterea politică ( sau autoritatea exclusivă politică ) , ca element al statului mai poate fii exprimată și prin noțiunea de suveranitate în timp ce literatura din răsăritul Europei este dominată de teza după care suveranitatea este o trăsătură a puterii de stat . De fapt mai mult decât o contradicție , este vorba de moduri diferite de abordare al unuia și aceluiași fenomen.

Prin suveranitatea poporului înțelegem dreptul poporului de a decide asupra destinelor sale , de a stabili linia politică a statului și alcătuirea organelor lui precum și de a controla activitatea acestora. În societatea în care puterea politică aparține întregului popor , suveranitatea se poate identifica cu puterea politică și numai în această măsură putem vorbi de popor ca titularul suveranității. O altă interpretare ar însemna împărțirea poporului și practic autodizolvarea sa.

Așadar putem vorbi despre suveranitate sau putere politică ca element al statului , prin raportare la teritoriu și populație . Dar putem să vorbim despre suveranitate ca trăsătură a elementului formal însuși ( ca trăsătură a puterii de stat ).

Adică pentru “ a exercita ” puterea politică ( sau suveranitatea ) poporul creează statul , ca un ansamblu instituționalizat de organe , astfel se creează puterea de stat , care nu poate fi decât suverană , adică supremă în interior și independentă în exterior .

Concluzionând putem să spunem că : “ puterea politică exclusivă sau suveranitatea ca element definitoriu într-un stat , nu trebuie confundată totuși cu suveranitatea puterii de stat , adică a forței juridico-statale în care s-a instituționalizat puterea politică ”.

Prin urmare puterea politică sau autoritatea politică exclusivă ( care aparține poporului ) exercitată de un stat asupra unei populații de pe un teritoriu determinat este în fond puterea de stat.

Așadar statul ( noțiunea de stat ) cunoaște două accepțiuni , ambele corecte și larg utilizate .

În prima accepțiune , mai mult politică , sociologică , prin stat se înțelege “ suma celor trei elemente distincte și anume : teritoriul , populația și puterea statală sau forța publică “ (statul în accepțiunea strict juridică) . În această accepțiune statul este sinonim cu țara .

Într-o a doua accepțiune prin stat se înțelege forma organizată a puterii poporului , mai exact mecanismul sau aparatul de stat .

Trăsăturile puterii de stat

În ceea ce privește trăsăturile puterii de stat unele orientări teoretice relevă aspecte de ordin sociologic și politic în timp ce alți autori relevă elemente de ordin tehnico-juridic.

În prima categorie putem cita , pe Jean Gicguel care se oprește la următoarele patru trăsături ale puterii de stat : a) putere centralizată ; b) de arbitraj ; c) extrapatrimonială ; d) civilă și temporală .

Prin expresia putere de centralizare se exprimă în fond ideea de supremație a puterii , faptul că ea nu admite puteri politice intermediare , în această optică colectivitățile locale sau teritoriale au exclusiv o vocație administrativă .

În ceea ce privește a doua trăsătură în concepția lui Gicguet este esențială pentru puterea de stat într-o societate democratică arbitrajul și negocierea cu forțele economice . Ideea de putere extrapatrimonială provine din revoluția franceză , fiind contrară idei de teritoriu al statului , ca proprietate a monarhului , specifică evului mediu.

Astăzi acest lucru este de la sine înțeles , așa că reținerea extrapatrimonialității în trăsăturile puterii de stat este excesivă . În plus s-ar putea crea și confuzii deoarece mai toate statele democratice sunt și proprietare ale anumitor bunuri fie în regim privat , fie în regim public . A cincea trăsătură dorește să scoată în evidență subordonarea puterii militare față de cea civilă , rămânând și aici de discutat dacă această trăsătură este una generală a puterii de stat sau o trăsătură specială a puterii în statele democratice . Nu se poate spune că acolo unde există dictaturi militare de diverse forme nu există putere de stat. Temporalitatea puterii în limbajul lui Gicguel evocă caracterul în fond laic , al anumitor tipuri de puteri de stat.

În opinia unui alt autor se evidențiază aceste trăsături :

Puterea este un fenomen legat de autoritate și este o putere de comandă;

Puterea de stat este o putere politică ; puterea politică determină conducerea societății în direcția politicii preconizate;

Puterea de stat este o putere organizată ;

Puterea de stat este unică , ea deține monopolul constrângerii;

Suveranitatea puterii de stat ;

Puterea de stat are vocația globalității , în sensul că se aplică în societatea respectivă asupra tuturor aspectelor și în toate domeniile .

Profesorul IOAN MURARU identifică următoarele trăsături ale puterii de stat : a) caracterul de putere ; b) puterea de stat este o putere de constângere ; c) caracterul social al puterii ; d) puterea de stat este puterea de a exprima și a realiza voința guvernanților ca voință general obligatorie ; e) caracterul organizat al puterii statale și f) suveranitatea puterii de stat .

În toate aceste clasificări găsim anumite trăsături comune , care constituie trăsături ale puterii de stat , indiferent de varietatea tipurilor și formelor acesteia .

caracterul de putere oficială . Înțelegem prin aceasta că puterea de stat nu este orice putere în stat , adică orice voință organizată a unor grupuri mai mari sau mai mici , ea este “ haina” pe care o îmbracă puterea politică , dându-i caracterul oficial al statului . Din momentul în care a fost adoptată o lege , de exemplu , voința politică care a dus la acest act normativ , interesează doar din punct de vedere al sociologiei ori politologiei , deoarece pentru știința dreptului nu mai are relevanță . Adoptarea legii în acest exemplu înseamnă transformarea voinței politice în voință juridică , adică îmbrăcarea voinței politice cu haina oficială a statului .

caracterul de putere bazată pe constrângere . Fiind o putere oficială , puterea de stat nu se întemeiază pe rugăminți , ci pe “istoricul imperium” , pe forța de constrângere , inclusiv prin reprimarea fizică a opoziției unor subiecte de drept către stat .

caracterul de putere organizată sub forma unui aparat , în sensul că fiind o putere care se realizează în forma unui aparat complex și complicat , unui mecanism de autorități , organe sau “ puteri ” formate în fond de demnitari , funcționari și agenți publici , adică de “ oameni care se ocupă cu activitatea de stat ” .

caracterul de putere supremă în societate . Este vorba de latura internă a suveranității puterii de stat numită și “ supremație “. În interiorul unui stat există mai multe puteri : puterea părinte copil , puterea profesor student , puterea comitent prepus și multe altele . Toate aceste puteri sunt subordonate puterii de stat care este puterea supremă de comandă , toate aceste alte puteri se manifestă în limitele fixate de puterea de stat . În momentul în care o altă putere acționează împotriva puterii de stat , aceasta face apel la forța de constrângere până la anihilarea puterii contrare . Aceasta supremație nu înseamnă că puterea statului este absolută si arbitrară , ea se oprește acolo unde încep drepturile omului .

caracterul de putere independentă față de altă putere statală . Această latură externă a suveranității numită independentă “privește comportamentul statului în societatea națiunilor , în raporturile sale cu alte state . În baza acestei independențe statul își organizează relațiile internaționale și decide , cu excluderea oricărui amestec și cu respectarea drepturilor ( și suveranității ) altor state și în conformitate cu principiile și normele general admise ale dreptului internațional , asupra problemelor sale interne și externe în conformitate cu interesele proprii .

Teoria separației “ puterilor “ în stat . sau Exercitarea puterii de stat

Teoria separației puterilor a apărut în secolul Luminilor , alături de alte teorii , la fel de tulburătoare și penetrante . Ea fusese anunțată de Aristotel, după el de John Locke dar definitivată și explicată pe larg de Montesquieu . Această teorie a fost îndreptată împotriva obscurantismului medieval și a închistării feudale , este o teorie născută din iminența pericolelor ca o reacție împotriva monarhiei absolute considerate de drept divin formă de guvernământ , în care regele concentrând în mâinile sale puterea personifica statul : ” L’Etat c’est moi “ .

Această teorie urmărea două deziderate : contracararea puterii prin putere și crearea unui “ scut de protecție “ față de excesele puterii pentru garantarea libertății cetățeanului .

“ Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere , trebuie ca prin rânduiala statornicită , puterea să fie înfrântă de putere “ .

În fiecare stat există trei feluri de putere : puterea legislativă în virtutea căreia principele sau autoritatea face legi , le îndreaptă sau le abrogă pe cele existente ; puterea executivă , privitoare la chestiunile ce țin de dreptul ginților , în virtutea căreia principele declară război sau încheie pace , trimite sau primește soli , ia măsuri de securitate , preîntâmpină năvălirile ; puterea executivă privitoare la cele care țin de dreptul civil , în virtutea căreia principele pedepsește infracțiunile sau judecă litigiile dintre particulari .

Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească , iar pe cealaltă pur și simplu putere executivă a statului .”

“ Atunci când în mâinile aceleiași persoane sau ale aceluiași corp de aleși se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă , nu există libertate , deoarece se poate naște teama ca același monarh sau același senat să întocmească legi tiranice , pe care să le aplice în mod tiranic . Puterea executivă ( citiți judecătorească ) îmbinată cu puterea legislativă înseamnă că puterea asupra vieții și a libertății cetățenilor ar fi arbitrară , căci judecătorul ar fi și legiuitor . Dacă ar fii îmbinată cu puterea executivă , judecătorul ar putea avea forța unui opresor “ .

Montesquieu stabilește anumite reguli privind relațiile dintre puteri ; astfel cât privește puterea executivă , deoarece cere acțiuni prompte este exercitată mai bine de unul decât de mai mulți . Dacă ea ar fii încredințată unei persoane luate din corpul legislativ atunci nu ar exista libertate , pentru că cele două puteri ar fii contopite , “ aceiași persoană participând mereu și la una și la alta “ . Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului legislativ și durata sesiunii lor . Puterea legiuitoare nu trebuie să aibă dreptul de a ține în loc puterea executivă , căci activitatea acesteia fiind limitată prin natura ei este inutil de a o îngrădi , apoi ea se referă mereu la chestiuni ce cer rezolvare promptă . Puterea legislativă poate ancheta și poate pedepsi pe miniștri , dar nu pe monarhi .

Puterea legislativă – continuă el – nu poate să judece . Puterea executivă trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul ei de veto .

Corpul legislativ fiind format din două părți ( camere ) , una va încătușa pe cealaltă prin dreptul lor reciproc de veto , iar amândouă vor fii frânate de puterea executivă , care va fii frânată ea însuși , de către cea legislativă .

“ Aceste puteri ar trebui să ajungă într-un punct mort , adică la inacțiune , dar întrucât datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcționeze , adică vor fii nevoite să funcționeze de comun acord .”

Adică ar rezulta că totul ar fii pierdut dacă același om sau același corp de fruntași , fie a nobililor , fie al poporului ar exercita aceste trei puteri .

În concepția lui Jean Jeacques Rousseau , suveranitatea este exercitarea voinței generale și nu poate fii niciodată înstrăinată , suveranul care nu este decât o ființă colectivă nu poate fii prezentat decât prin el însuși “ , “ aceleași pricini care fac suveranitatea inalienabilă o fac și indivizibilă ” . “ Dar politicienii noștri ( se referă și la Montesquieu ) neputând să împartă suveranitatea în principii , o împart după obiectul ei : o împart în forță și voință , în puterea legiuitoare și în puterea executivă . Ei fac din suveran o ființă fantastică alcătuită din bucăți adunate la un loc : este ca și cum ai forma un om din mai multe trupuri , luând de la unul ochii , de la altul brațele și de la altul picioarele , așa și politicienii noștri după ce au tăiat în bucăți , corpul social , printr-un miracol de bâlci , adună la un loc toate bucățile nu se știe cum. “ .” Ei fac această greșeală pentru că nu au noțiuni exacte despre autoritatea suverană și pentru că iau drept părți ale acestei autorități ceea ce nu prezintă decât emanații ale lui “.

Del Vecheo critică teoria lui Montesquieu “ înainte de toate o diviziune netedă , care ar fi inconciliabilă cu unitatea suveranității , nu este posibilă . Propriu – zis nu este vorba de puteri diferite , ci de organe diferite , care trebuie să fie separate după funcțiile respective , și chiar acesta nu într-un mod absolut cum voia Montesquieu . Nu este adevărat că un organ determinat are de îndeplinit întotdeauna numai una din cele trei funcții . “

“ Noi trebuie să înțelegem teoria în acest sens –continuă el – : din cele trei funcții , legislativă , executivă , administrativ – judecătorească , prin care se exprimă voința statului , ultimele două trebuie să fie subordonate primei , care are cea mai mare importanță , întrucât este expresia directă a suveranității “ .

Acest principiu presupune înainte de toate – continua Del Vecheo – ca organul care stabilește legea , să nu aibă și funcția de a o aplica și de a o impune : acesta ar fi un pericol pentru libertatea cetățenilor .

Astăzi teoria “ separației puterilor “ , fundamentează existența a trei funcții fundamentale ale statului :

funcția legislativă , adică adoptarea normelor juridice generale , încredințată Parlamentului ;

funcția executivă , adică executarea regulilor juridice generale , încredințată Șefului de Stat și Guvernului ;

funcția jurisdicțională , adică soluționarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor , încredințată curților judecătorești.

În schema sa clasică pentru îndeplinirea acestor funcții erau create câte o “ putere în stat “ , chiar din perioada interbelică s-a venit cu un amendament major al teoriei, fundamentându-se principiul “Separației și colaborării puterilor”.

Nici o Constituție din lume nu a reglementat “o separație perfectă” pentru simplul motiv “că mecanismul statal s-ar bloca, pur și simplu nu ar avea cum să intre în consonanță puterile, ar fi ca două sau trei linii paralele, pe care oricât le-am prelungi, nu se întâlnesc niciodată. Ori puterile prin însăși rațiunea de a fi a teoriei trebuie să se “intersecteze” astfel cum poate o “putere” să contracareze altă putere ? “ .

Teoria separației puterilor comportă următoarele limite :

În primul rând toate teoriile și practicile politice privind organizarea și crearea statului, indiferent dacă s-au fundamentat pe contractul social, pe lupta dintre grupuri sau clase sociale recunosc unei singure entități – poporul – națiunea calitatea de titular absolut al puterii (suveranității). Toate celelalte instituții sau autorități, puteri publice, primesc exercițiul puterii sau al unor funcții ale puterii publice numai prin delegațiune, și niciodată nu pot deveni “ proprietarul “ puterii politice care este unică , indivizibilă și inalienabilă – pe care poporul o deține . Ca atare expresia “ separația puterilor “ conține contradicție în termeni, contradicție care poate fi înlăturată numai dacă convențional prin “putere” înțelegem “funcții fundamentale ale statului” .

În al doilea rând , această teorie a fost elaborată când nu existau partide politice în forma modernă, care au dus la alte “raporturi de forțe”, în primul rând dintre majoritatea care susține guvernul și opoziția.

Apoi tradiționalele funcții (legislativă, executivă și judecătorească) cedează locul unor funcții moderne, impuse de noile realități sociale, politice dar și de noile posibilități tehnice (ex. Funcția de directivare și deliberare a Parlamentului, funcția de control a Parlamentului asupra executivului prin intermediul unor organisme specializate de genul Avocatul Poporului ).

Delimitarea între legislativ și executiv devine tot mai formală , de vreme ce și Parlamentul execută legea ( de ex. Adoptarea de legi organice în baza unor dispoziții scrise în legea fundamentală ) , pe de o parte , iar executivul adoptă norme inclusiv cu caracter primar ( cazul delegării legislative ) , pe de altă parte .

Este absurd să se susțină că “ funcția legislativă “ se află în echilibru cu cea executivă ; a execută legea , prin ipoteză înseamnă o activitate subordonată , de unde și numai dreptul de control al Parlamentului asupra executivului și administrației și nu invers .

Separarea puterilor axată pe ideea opoziției permanentă dintre puteri are ca efect paralizarea activității statului .

În ultimul rând , activitatea organelor de stat și deci raporturile dintre ele , nu se rezumă numai la “ fabricarea legii “ și la “ executarea legii” , sunt aspecte mult mai complexe , care prin natura lor țin de politic , de jocul politic , de obiceiuri și tradiții ( și uneori pot fi mai puternice ca legea ) , de etică ( deontologia vieții parlamentare ) de arta pur și simplu a guvernării .

Plecând de la aceste limite unii autori fundamentează înlăturarea sa ca fiind un principiu “ arhaic “,” perimat ” pe când alții postulează “ reechilibrarea “puterilor , stabilirea unor alte reguli ale jocului , în care “ capul de afiș “ să-l joace executivul .

Pierre Pactet arată că se constată un decalaj important între declinul unei teorii care pierde progresiv din forța sa și valoarea sa explicativă pentru că nu corespunde cu adevărat realității și recepționarea sa de către opinia publică , care continuă să creadă în ea și pentru clasa politică care persistă în a o evoca.

Lucru care se întâmplă pentru că aceasta teorie a fost receptată ca cea mai eficientă “rețetă” contra despotismului și în favoarea libertății și democrației .

Astăzi se vorbește tot mai mult de un declin al puterii legislative în favoarea executivului , menținând o justiție independentă și de schimbarea parametrilor “ separației “ și “ echilibrului “ , aceștia devenind majoritatea și opoziția . Iar această schimbare va avea mari efecte în configurarea sistemelor constituționale .

Forma de stat

Forma de stat este definită ca formă pe care îmbracă puterea politică , instituționalizată ca putere de stat .

Majoritatea autorilor sunt de acord că expresia “ forma de stat “ evocă trei elemente :

structura de stat;

forma de guvernământ ;

regimul politic.

Prin structura de stat se desemnează organizarea puterii de stat în anumite limite spațiale , adică pe un teritoriu , raporturile specifice ce se constituie între elementele sistemului statal , unități administrativ-teritoriale sau formațiuni statale , precum și legăturile specifice dintre organele reprezentative ale statului și organele de la nivelul unităților administrativ teritoriale sau după caz , a formațiunilor statale componente .

Sub aspectul structurii statul, este fie unitar sau simplu , fie compus sau federativ , deosebirea fundamentală constând în faptul că statul unitar , înțeles ca sistem , are ca elemente componente numai unități administrativ teritoriale , pe când statul compus are ca elemente componente alte formațiuni statale .

Statul unitar se caracterizează prin : pe teritoriul statului exista o singură formațiune statală , are un singur regim constituțional consacrat printr-o singura Constituție ; are un singur rând de organe centrale ( legiuitoare executive , judecătorești ) care exercită autoritate lor la nivel central în raport cu întreg teritoriul și cu întreaga populație ; populația are o singură cetățenie ; este singurul subiect de drept internațional .

Statul compus sau unional este constituit din două sau mai multe state membre ( state federale ) din unirea cărora apare un nou stat , “federația” .

Pe teritoriul țării există mai multe formațiuni statale , precum și una rezultată din unirea acestora ; are mai multe regimuri constituționale și deci mai multe constituții , una pentru statul unional și câte una pentru fiecare stat membru ;are două rânduri de organe de vârf , unul al statului federativ și un rând al fiecărui stat membru ; populația are obligatoriu o dublă cetățenie , cea a federației și cea a unuia dintre statele membre ; parlamentul federativ are obligatoriu două camere , una reprezintă federația , iar alta statele membre ; în raporturile internaționale , numai statul federativ este subiect de drept .

Raporturile dintre state sunt raporturi de drept intern , federația formând o uniune de drept constituțional spre deosebire de asociațiile de state care formează uniuni de drept internațional și în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept internațional .

Forma de guvernământ desemnează modul de formare și de organizare a organelor statului , caracteristicile și principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea ; în special între organul legiuitor și organele executive , inclusiv șeful statului . Forma de guvernământ constituie aspectul cel mai pregnant al statului , aspect sesizat din antichitate începând cu ARISTOTEL . El clasifică formele de guvernământ în : monarhie care degenerează în tiranie , în aristocrație care degenerează în oligarhie și aristocrație cu forma sa degenerată demagogie .

Cel ce a adus o contribuție istorică , punând accentul pe aspectul calitativ este MONTESQUIEU , în cartea sa “ Despre spiritul legilor “ .

Abordând întreaga problematică a formei de guvernare el consideră că există trei forme de guvernământ .

“ Guvernământul Republican “ , acela în care întregul popor sau numai o parte a lui deține puterea supremă ; cel Monarhic , este acela în care conduce unul singur , dar potrivit unor legi fixe și dinainte stabilite , pe când în cel Despotic , unul singur , fără vreo lege și fără vreo regulă , mână totul după voința și capriciile sale . “

Atunci când în Republică , puterea supremă aparține întregului popor , avem o Democrație , iar atunci când puterea supremă se afla în mâinile unei părți a poporului , avem ceea ce se numește Aristocrație .

“ În Democrație , poporul este în anumite privințe Monarhul , iar în alte privințe , supusul . El nu este monarh decât datorită sufragiilor sale , care sunt expresia voinței sale ” . Voința suveranului este însuși suveranul . Așadar legile care stabilesc dreptul de vot sunt fundamentale în această formă de guvernământ . Este de cea mai mare importanță să se fixeze numărul cetățenilor care trebuie să intre în alcătuirea adunărilor , altminteri s-ar putea întâmpla să nu se știe dacă s-a pronunțat întregul popor sau numai o parte a acestuia . “ Poporul care deține puterea supremă trebuie să facă el însuși tot ce poate îndeplini bine; iar ceea ce nu poate îndeplini bine trebuie să facă prin împuterniciții săi “ , aceștia nu sunt însă împuterniciții săi dacă nu-i desemnează el însuși ; așa că este un principiu fundamental al acestui guvernământ ca poporul să-și desemneze dregătorii , fie că-i alege el însuși ca la Atena , fie prin intermediul unui , magistrat pe care el însuși l-a statornicit ca să-i aleagă . Și poporul –scrie el – se pricepe de minune să aleagă pe cei cărora trebuie să le încredințeze o parte oarecare din puterea sa , pentru aceasta el nu are decât să se că lăuzească după lucruri pe care nu le poate ignora și după fapte evidente . Tot așa poporul este destul de capabil să ceară altora socoteală de administrarea treburilor obștești , dar nu este apt să le administreze el însuși , pentru că un popor este întotdeauna ori prea activ , ori prea nepăsător .

O alta lege fundamentală este felul de a alege ; alegerea prin tragere la sorți este proprie democrației , alegerea prin vot este proprie aristocrației , dar întrucât prima este în sine defectuoasă , marii legiuitori s-au întrecut în a o modera și în a o îndrepta ( sistemul mixt ) .

O altă lege fundamentală este felul de a vota ( felul de a da votul ) ; în democrație votarea trebuia să se facă pe față . Dar cea mai fundamentală lege a democrație este ca poporul singur să-și facă legile .

În aristocrație , puterea supremă se află în mâinile unui anumit număr de persoane . Acestea fac legile și le pun în aplicare , iar restul poporului nu este față de ei decât cel mult așa cum sunt într-o monarhie supușii față de monarh .

O autoritate peste măsură de mare acordată deodată unui cetățean intr-o republică foremează o monarhie, sau chiar mai mult decât o monarhie. În orice dregătorie , întinderea puterii trebuie să fie compensată prin scurtimea duratei sale .

În monarhie , existența puterii intermediare , subordonată și dependentă constituie natura guvernãmântului monarhic , adică a aceluia în care guvernează unul singur potrivit unor legi fundamentale deja stabilite . Cea mai firească putere intermediară și subordonată este aceea a nobilimii . Dacă nu existã monarh nu există nici nobilime , și invers ; existã un despot .

Nu este de ajuns ca intr-o monarhie să existe trepte intermediare , mai trebuie să existe și un “ depozitar de legi “ . Acest depozitar nu poate fi decât unul din corpurile politice , care dau publicității legile când sunt alcătuite și le reamintesc când sunt uitate . Ignoranța nobilimii și disprețul ei față de guvernarea civilă reclamă existența unui atare corp , care însă nu poate fii consiliul principelui pentru că acesta se schimba fără încetare și nu se bucura de încrederea poporului .

În statele despotice , omul care deține puterea va pune tot pe unul singur să o exercite . El lasă deci pe seama altcuiva treburile obștești . Statornicirea lui ( vezirului ) este într-un asemenea stat lege fundamentală .

În asemenea state cu cât sunt mai multe și mai importante treburile obștești , cu atât mai puțin ele sunt dezbătute . În aceste state nu exista legi fundamentale , neexistând nici depozitar de legi , așa se explică de ce în aceste state , religia are de obicei atâta forță , fiind și un fel de depozitar . Democrația are ca principiu virtutea și etse potirvit pentru țări mici , monarhia principiu de bază are onoarea și este potrivita pentru țări mijlocii , despotismul este potrivit pentru țări mari , având frica ca principiu de bază .

Un alt autor care a adus o contribuție semnificativă în tipologia formelor de guvernământ este JEAN JACQUES ROUSSEAU .

În concepția lui , suveranitatea ca exercitare a voinței generale nu poate fi niciodată înstrăinată , așa că puterea legislativă aparține poporului și nu-i poate aparține decât lui . Puterea lexecutivă nu poate să aparțină obștii , ca legislatoare sau suverană , pentru că această putere nu este formată decât de acte particulare , care nu sunt de resortul legii , și în consecință nu de cel al suveranului “ ale cărui acte nu pot fi decât legi “ .

Întrebării ce este guvernământul – el răspunde : “ Un corp intermediar plasat între supuși și suveran pentru legătura lor reciprocă și însărcinat cu aplicarea legilor și menținerea libertății atât civile cat și politice . “.

“ Membrii acestui corp se numesc magistrați sau regi , , adică guvernatori , iar corpul întreg poartă numele de “principe” .

Suveranul poate în primul rând să încredințeze guvernământul întregului popor sau celei mai mari părți a lui , în așa fel încât să existe mai mulți cetățeni magistrați decât cetățeni simplii particulari . Această forma de guvernământ se numește : Democrație .”

“ El ( Suveranul ) poate de asemenea , să restrângă guvernământul în mâinile unui mic număr de oameni , astfel încât să existe mai mulți cetățeni simplii decât magistrați . Această forma de guvernământ poartă numele de Aristocrație . “

“ În sfârșit “ El ( Suveranul ) poate concentra întreg guvernământul în mâinile unui magistrat unic , de la care toți ceilalți își dețin puterea .” Aceasta formă de guvernământ se numește Monarhie sau guvernământ regal .

“ Trebuie să observam – scrie Rousseau – că toate aceste forme sau cel puțin primele două pot fi extinse sau restrânse : căci democrația poate să cuprindă întreg poporul sau să se restrângă doar la jumătatea lui ; La rândul ei aristocrația se poate restrânge în mod determinat până la cel mai mic număr .”

Concluzionând , Rousseau scrie “ În toate timpurile s-a discutat mult asupra celei mai bune forme de guvernământ fără a ține seama că fiecare formă poate fii în anumite cazuri cea mai bună iar în alte cazuri cea mai rea “ – dar continuă el – “ Dacă în diferitele forme de guvernământ numărul magistraților supremi trebuie să fie în raport invers cu cel al cetățenilor, urmează că în general, guvernământul democratic se potrivește mai bine statelor mici, aristocrația celor mijlocii și monarhia celor mari.”

Rousseau vorbește și de o formă mixtă “La drept vorbind o formă mixtă nu existã. Șeful unic trebuie să aibă magistrați subalterni, iar un guvernământ popular trebuie să aibă un șef. Astfel în împărțirea guvernământului există întotdeauna o gradație de la numărul mare la cel mic, cu deosebirea că uneori numărul cel mare depinde de cel mic, iar alteori cel mic de cel mare “.

Toate aceste tablouri, începând cu Aristotel terminând cu Rousseau și alții, exprimă concepția vremii și de altfel și un adevăr istoric. Dar astăzi având în vedere și formulările exprese din constituții este greu de a formula tablouri ale formelor de guvernământ (ca componentă a formei de stat) în care cele mai uzitate să nu se regăsească: Republica democratică și Monarhia Constituțională.

Monarhia Constituțională contemporană este tot o formă politică democratică a statului, unde monarhul “domnește și nu guvernează” fiind supus regulilor fundamentale de neutralitate politica. Această formă se explică în primul rând prin tradiție și conștiința poporului, monarhul cu toate particularitățile de la o țară la alta are mai mult un caracter simbolic.

Regimul politic definit ca “ansamblul metodelor și mijloacelor de conducere a societății cu referire imediată și directă la raporturile între stat și individ “ sau “ ansamblul instituțiilor metodelor și mijloacelor prin care se realizează puterea “ dă esență și conținut formei de guvernământ . Din această privință statele fiind calificate în state cu regim democratic și state cu regim autocratic. În primele reținem : regimul parlamentar, prezidențial și mixt; și în plus regimul special de adunare (Elveția) .

Regimul parlamentar poate fi definit ca regimul în care Guvernul trebuie să dispună în orice moment de încrederea majorității parlamentare. De aici rezultă că schimbarea majorității parlamentare duce obligatoriu la schimbarea Guvernului sau pierderea majorității în Parlament de către anumite forțe politice care au susținut sau au format Guvernul, are ca efect demisia forțată a Guvernului și deschiderea procedurii de formare a unui nou Guvern implicit a negocierilor politice pentru formarea unei noi majorități parlamentare, nu de puține ori eșecul negocierilor politice și neprimirea votului de investitură de către noul Prim ministru duce la dizolvarea Parlamentului și la alegeri anticipate (dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în Constituție).

Principiile fundamentale ale regimului parlamentar sunt :

disocierea organelor executive și obligația contrasemnării ;

responsabilitatea politică a Guvernului și dizolvarea;

colaborarea între Guvern și Parlament

Regimul prezidențial a fost inaugurat în SUA având ca element esențial echilibrul între executiv și legislativ determinat de independența reciprocă și de certitudinea rămânerii în funcție până la expirarea mandatului. De aici două principii fundamentale : monocefalismul executivului și autoritatea Președintelui și independența reciprocă a Președintelui și Parlamentului. Președintele exercită puterea executivă, fie direct, fie prin intermediul “miniștrilor” săi, neexistând practic un Guvern ca subiect de drept public distinct, nu există nici funcția de Prim Ministru. Președintele este șeful statului, șeful executivului, numirile sale în funcții publice trebuie, însă, să primească votul Parlamentului. Președintele nu are dreptul să se implice în problemele Parlamentului și invers. Președintele dispune deplin de puterea executivă , iar Parlamentul de puterea legislativă pe întreaga durată a mandatului; Președintele nu poate dizolva Parlamentul și nici Parlamentul nu poate pune în cauză responsabilitatea președintelui.

Regimul mixt presupune o combinare de elemente ale regimului parlamentar cu elemente ale regimului prezidențial.

Prin aceste combinații se ajunge fie la o soluție de echilibru (semiprezidențial perfect), fie la soluții mai apropiate de regimul parlamentar, sau invers, mai apropiate de cel prezidențial, în funcție de ponderea elementelor împrumutate. Așadar se împrumută de la regimul parlamentar existența Guvernului, care răspunde colegial și solidar în fața Parlamentului , ales prin vot universal direct, iar de la regimul prezidențial împrumută instituția Președintelui ales de asemenea, prin sufragiul universal. Puterea Președintelui diferă însă de la o țară la alta, care asociate și cu raporturile dintre Președinte – Parlament –Guvern duc la accentele prezidențialiste sau parlamentariste.

Regimul de adunare (Elveția) este un regim de o originalitate incontestabilă.

Consiliul federal (adică Guvernul) este ales de Parlamentul Bicameral și are numai 7 membrii, dintre care unul este ales ca Președinte al Confederației pe o durată de 1 an și nu poate fi imediat reales.

Cei 7 membrii sunt aleși din principalele partide reprezentate în Parlament, efect al negocierilor politice încât practic “nu există” partide politice de opoziție la regim.

CAPITOLUL II

INTERFERENȚA DREPTULUI CU INSTITUȚIILE

PUBLICE ÎN ORGANIZAREA SOCIETĂȚII

ROLUL ȘI SCOPURILE STATULUI

FUNCȚIA DE CONDUCERE ȘI FUNCȚIA NORMATIVĂ A STATULUI

Rolul și scopurile statului

Dacă consideram din punct de vedere istoric , diversele teorii care s-au dezvoltat referitoare la scopurile statului , putem să le reducem la două tipuri principale . Unul ( și primul din punct de vedere cronologic ) este reprezentat înainte de toate de filosofia clasică greacă , pentru care scopul statului este nelimitat, autocuprinzător , îmbrățișează binele peste tot în toate formele sale și consistă în fericirea universală pe calea virtuții universale . Statul conform acestei teorii trebuie să sprijine și să supravegheze viața indivizilor în toate manifestările sale , nu poate exista o sferă de activitate independentă de el .

Acesta este conceptul lui PLATON pentru care statul este prin esență un mare institut de educație , și tot același , deși mai atenuat , este și conceptul lui Aristotel .

Acest concept predominant în epoca clasică , a dăinuit într-o oarecare măsură și în evul mediu , în care domnia statului apare uneori și mai absolută prin impunerea autorității sale și asupra conștiinței indivizilor . Chiar și în primele secole ale epocii moderne până la Revoluția Franceză s-a continuat în parte , susținerea și aplicarea acestui concept în așa-zisul “ regim patern “ , “ stat de providență “ a cărui teorie a fost emisă între alții și de Wolf , pentru care orice activitate începând de la cea economică până la cea religioasă trebuie să fie disciplinată de stat . Consecința acestei teorii ( la vremea respectivă ) a fost absolutismul guvernului și suprimarea libertății individuale .

Cealaltă tendință care făcând abstracție de indiciile sporadice mai îndepărtate , începe odată cu Renașterea , a fost în esență o răscoală a conștiinței individuale și prin urmare o afirmare a libertății , în primul rând a libertății religioase .

Se începe astfel de a cerceta limitele autorității statului . Acestui scop fundamental îi răspund diverse teorii care au cu toate acestea o înfățișare diversă : astfel teoria contractului social , care se manifestă cu tărie tocmai în această perioadă ; teoria distincțiunii între drept și morală , care de asemenea tinde în esență , să rezerve omului , o activitate liberă de orice dominație din partea statului .

În concepția lui HOBBES , se arată că oamenii , pentru a scăpa de viața lor săracă , josnică , scurtă și brutală – încheie un contract prin care se trece de la natură la societate .

Încheind acest contract toți se supun unui suveran ( o persoană sau un grup de persoane ) cu singura obligație a acestuia de a le asigura pacea și de a le apăra viața fără alte condiții . Indivizii sunt obligați să îndeplinească fără a crâcni chiar legi nedrepte , întrucât cea mai arbitrară lege este preferabilă stării naturale , adică morții . Hobbes face o anumită rezervă în legătură cu situația în care suveranul amenință viața individului , arătând că acesta este îndreptățit să reziste , pentru că în acest caz a recăzut în starea naturală .

Saltul calitativ se produce în concepția lui LOCKE care combătând teoriile lui Hobbes construiește o concepție originală bazată pe ideile toleranței și liberalismului . În “ Eseu asupra guvernării civile “ el arată că starea naturală nu este o stare de război , că omul are drepturi imprescriptibile , pe care societatea nu le creează , ci le apară . “ Cetățenii nu cedează statului drepturile și libertățile lor , ci numai partea ( puterea ) sancționatorie “ .

Trecerea la viața socială “ pentru a trăi mai bine “ se realizează și la Locke prin contract . Oamenii fiind toți de la natura lor egali , liberi și independenți trăiau într-o stare de pace . Ei consimt liber să iasă din starea naturală pentru a găsi în stat mai binele .

Rezultă cu claritate că în timp ce la Hobbes “ statul creat prin contract era menit să instituie pacea și să protejeze viața ca valoarea cea mai înaltă , fără ca autoritatea lui să aibă alte limite , în concepția lui Locke , statul creat pe aceeași cale , este menit să protejeze proprietatea dar și libertatea – considerate valori supreme – în scopul sporirii securității sociale și bunăstării oamenilor “ . Și cel mai bun mijloc în acest scop este crearea legilor , printr-o autoritate pe care societatea a ales-o și a stabilit-o . Guvernanții desemnați prin acordul majoritar sunt și ei supuși legii pe care trebuie să o aplice . La aceste valori supreme se sfârșește autoritatea statului . Dacă statul abuzează de autoritatea încredințată , poporul are dreptul la răscoală , la rezilierea contractului , reziliere care însă nu înseamnă destrămarea societății , pentru că la Locke ideea contractului are o dublă semnificație ( un dublu contract : pactum unionis și pactum subjectionis ) .

Căci omul intră în societate pentru a trăi “ și mai bine “ : o lege nu este atât făcută pentru a limita , cât pentru a face un agent liber să acționeze conform propriilor sale convingeri și interese , totodată ea nu prescrie nimic decât în raport cu binele general al celor care le sunt supuși . Scopul legii care emană de la suveran nu este deloc de a aboli sau de a limita libertatea ci de a o conserva și a o spori . Locke afirmă că “ o lege trebuie să dispară îndată ce societatea este mai fericită fără această lege decât cu ea “ .

Aceste tendințe și-au găsit cea mai puternică expresie în Revoluția Franceză ( mai ales în primele sale faze pur individualiste ) . În concepția lui Kant statul nu trebuie să se ocupe de binele general , de fericirea și de utilitatea comună ,ci are unica misiune de a asigura aplicarea dreptului . Spencer mergând mai departe a ajuns să conceapă statul ca un “ rău necesar “ ce trebuie reținut în limitele cele mai strânse posibile . Istoria , după părerea lui trebuie să ne arate emanciparea progresivă a individului față de stat.

În domeniul economiei politice s-au manifestat de asemenea tendințe asemănătoare , în sensul de a elimina sau a exclude cât mai posibil intervenția statului , lăsând joc liber așa-ziselor legi naturale ale producției și așteptând cel mai mare folos pentru societate de la principiul liberei concurențe . Aceasta este în fond teoria “ Școlii liberale “ din economia politică , și îndeosebi a întemeietorului său Adam Smith , din care derivă și doctrina lui Malthus , care condamnă orice fel de binefacere publică regulată .

Față de aceste tendințe individualiste , în epoca modernă s-au afirmat și alte tendințe , care legându-se într-un anumit mod de direcția filosofiei clasice , au voit să-i atribuie statului o funcție mult mai întinsă , mergând până la sarcina de promovare a culturii – de unde și numele de “ kultur stat “ – și de organizare a muncii .

Așa este de exemplu doctrina lui Fichte , în a doua fază a gândirii sale , cuprinsă mai ales în opera “ Statul comercial închis“ .

Necesitatea unei intervenții energice a statului pentru rezolvarea problemelor economice și sociale în genere a fost susținută de asemenea de Școala “ socialismului de catedră “ și încă altele care au căutat în moduri diverse și chiar opuse să lărgească autoritatea statului .

“Aceasta autoritate , esențială oricărei organizații juridice poate fii amenințată – scrie Del Vecchio – atât de un individualism greșit și strâmt , cât și de un concept eronat al socialului . Prima greșeală stă în opoziția empirică a individului contra statului , ca și când ar fi ceva străin și dușman omului , și n-ar fii invers : omul însuși în propria sa universalitate . A doua greșeală constă în atribuirea de funcțiuni politice cu caracter de suveranitate claselor sau grupelor economice , reducând astfel viața statului la o luptă de clase ; din contră statul , dacă este într-adevăr stat nu poate să nu fie deasupra claselor , adică suveranul lor moderator “.

Statul pierde încetul cu încetul atribuțiunile care însemnau o restrângere a drepturilor individuale , totuși nu urmează prin aceasta că statul este prin natura sa indiferent sau străin problemelor economice , publice , de cultură și viață morală , și că trebuie să renunțe la promovarea și stimularea binelui societății . Statul modern tinde într-adevăr să-și extindă activitatea , adică să-și asume un număr tot mai mare de funcțiuni , după cum activitatea individului se întinde și se exercită în forme tot mai vaste și mai noi odată cu creșterea civilizației , la fel și statul supremul moderator al activităților sociale , trebuie să îmbrătișeze un domeniu tot mai vast , fapt confirmat și de creșterea rapidă a bugetelor publice , caracteristică întregii epoci moderne , apoi faptul că legislația este astăzi o funcție continuă și în continuă perfecțiune tinzând să acopere domenii neimaginabile de a fi reglementate secolul trecut .

Astăzi esența democrației liberale este constituită de “ libertate “ , dar în condițiile țărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare , libertatea tinde să devină o metaforă dacă nu este susținută material . Pe de altă parte în aceste țări elaborarea unei strategii , globale de dezvoltare și urmărirea sistematică a programului elaborat sunt indispensabile . “ Interesul general “ în aceste țări –precumpănește față de interesele individuale specifice liberalismului . În numele acestuia statul poate și trebuie să intervină pentru aplatizarea unui monopol privat exorbitant , stimularea și sprijinirea directă a unor sectoare private , preluarea în gestiune proprie a unor domenii administrative sau în criză , conducerea nemijlocită a unor servicii publice de o deosebită importanță sau deficitare . Or adeseori , pe poziția unui liberalism exacerbat se cere statului să adopte o poziție pasivă sau neutră . Alteori , se solicită o intervenție masivă și fermă .

Esența problemei constă deci nu în repudierea rolului statului sau în hipertrofierea acestui rol ( în viața social – economică ) ci în stabilirea gradului de intervenție etatică , precum și formele concrete de intervenție .

Extinderea drepturilor și libertăților social – economice , accentuarea semnificațiilor acestora , resolicită activismul statului și multiplică valențele lui sociale . Corelativ drepturilor și libertăților social – economice , obligațiile statului sunt nu numai garanții ale acestor drepturi și libertăți dar și premisele responsabilității acestuia .

Funcția de conducere și funcția normativă a statului

Funcția fundamentală a statului este de a exprima și de realiza ca voință generală obligatorie ( voința de stat ) , voința poporului ( concretizată în voința majorității ) . Acesta este punctul de plecare în teoretizarea organizării statale a puterii poporului . “De aici trebuie să pornim pentru a identifica funcțiile statului , instituțiile și formele organizatorice necesare realizării acestor funcții , raporturile dintre autoritățile statale și popor , cât și raporturile între autoritățile statale “.

“Statul – scrie Kelsen – este o ordine de conduită a oamenilor “, această grupare pe care o denumim stat , constă în aceea , că raporturile dintre oameni sunt supuse unei anumite reglementări . “Prin cuvântul stat se înțelege în primul rând o ordine normativă , numai astfel se pot înțelege anumite propozițiuni despre natura statului , fără să fie nevoie să i se atribuie mai întâi un înțeles mistic . Nu se poate concepe noțiunea de stat și ființa statului fără a înțelege că de la stat emană imperative care sunt obligațiunireciproce bine stabilite.”

În diversele definiții posibile ale statului avem : statul este subiectul voinței care stabilește ordinea juridică sau statul este subiectul ordinii juridice în care se realizează comunitatea de voință a unui popor . Esențială în aceste definiții ordinea juridică care este “ coloana vertebrală ” a societății , osatura în jurul căreia se dispun diversele țesături sociale ; pe el se bazează raporturile complexe care constituie comunitatea de viață a unui popor .

Statul și dreptul nefiind un scop în sine , această ordine juridică exercită un rol important în conducerea societății , actul normativ în sine este un act de conducere a societății , fiind forma universală de exprimare a dezideratelor sociale majore , destinat să asigure conducerea și subordonarea acțiunilor individuale față de o conduită – tip .

De ce este necesară această ordine normativă este explicat de Montesquieu “ Îndată ce oamenii sunt în societate , ei pierd sentimentul slăbiciunii lor ; egalitatea dintre ei încetează și starea de război începe (…) particulari în fiecare societate încep să simtă forța lor ; ei caută să întoarcă în favoarea lor principalele avantaje ale acestei societăți ceea ce determină între ei o stare de război . Fiecare societate particulară ajunge să simtă forța sa ; ceea ce produce o stare de război de la națiune la națiune . Aceste două feluri de război fac să se stabilească legi printre oameni “ . “Pentru că societatea trebuie menținută , se vor stabili legi care să reglementeze raporturile dintre cei ce guvernează și cei care sunt guvernați : este dreptul politic ; în fine legi ale raporturilor pe care toți cetățenii le au între ei : este dreptul civil “.

Produs complex al societății , dreptul se înfătișează ca o dimensiune inalienabilă a existenței umane în condiții sociale istorice determinate .

Reglementarea prin norme juridice a celor mai importante raporturi sociale este puternic subliniată de amplificarea fără precedent a contactelor interumane , în procesul producției , reparației și schimbului de activități între oameni . Esențialmente practic , dreptul este nemijlocit legat de sarcinile majore ale acțiunii de conducere a societății , reglementând conduita oamenilor în relațiile sociale , drepturile fundamentale , statuând funcționarea instituțiilor sociale și stabilind principiile conviețuirii umane .

Această ordine normativă este rezultatul unui proces complex de triere, de evaluare și valorificare a conținutului istoric concret al raporturilor sociale , mobilurile care pun în mișcare activitatea legiuitorului sunt esențialmente legate de nevoile reale ale societății , de practica raporturilor interumane .

Această ordine normativă este o tentativă de regularizare a raporturilor inter și intra sociale , aspirând să stabilească în avalanșa de interese , adeseori contradictorie , o armonie în virtutea ideii de valoare .

Această ordine normativă trebuie să înceapă cu stabilirea unui “ statut al puterii “ , organizarea puterii și înfăptuirea prerogativelor ei în limite stricte predeterminate de o lege fundamentală ( care nu poate fi decât Constituția ) . Constituirea tuturor actelor normative într-o unitate coerentă , armonioasă și ierarhic articulată , implicând conformitatea unora față de altele până la vârful piramidei unde se află legea fundamentală .

Pentru ca această unitate de acte normative să fie “ bună “ fiecare act normativ trebuie alcătuit astfel încât “ să existe certitudinea în ceea ce ordonă ea , justiție în ceea ce prescrie ea , ușurință în executarea ei , armonie între el și organizarea politică când ea face virtuoși pe cei care i se supun “ .

Dar cât de dificilă este realizarea acestor considerente este explicat foarte plastic de către Rousseau ” Pentru a descoperi cele mai bune reguli de societate care se potrivesc națiunilor , ar trebui o inteligență superioară care să cunoască toate pasiunile oamenilor și să nu aibă nici una ; care să nu aibă nici o legătură cu firea noastră umană , dar care să o cunoască în mod profund ; a cărei fericire să fie independentă de noi , dar totuși să vrea să se ocupe de a noastră ; în sfârșit care asigurându-și o glorie îndepărtată în decursul vremilor , să poată acționa într-un secol , iar de bucurat să se bucure în altul . Ar trebui zei care să dea legi oamenilor “ .

Ca instituție politică , statul este alcătuit dintr-un sistem de organe și organisme , integrate într-un mecanism prin intermediul căruia el își exercită rolul și funcția în societate .

Așadar soluția găsită de mințile iluminate ale filosofilor , juriștilor și politologilor ( care s-a verificat a fi practică și eficientă ) , a fost ca suveranul ( poporul ) să delege exercițiul dreptului său natural și inalienabil , de a legifera , unor reprezentanți mandatari ai săi , astfel desemnați încât să exprime voința acesteia . Astfel au apărut sisteme electorale , deputați , senatori și parlamente .

Parlamentul are și trebuie să aibă un loc și un rol deosebit în realizarea funcției normative și de conducere a societății . De aceea și împuternicirile trebuie să răspundă necesitații de a se crea condițiile exprimării voinței poporului care l-a ales și pe care îl reprezintă direct și nemijlocit .

Atribuțiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a conducerii statale , astfel el stabilește : direcțiile principale ale activității social-economice , culturale , statale și juridice , formarea , avizarea formării , numirea , revocarea unor autorități statale , controlul parlamentar , conducerea în politica externă , dar cea mai importantă funcție a lui este cea legislativă .

Exercitând împuternicirile de conducere statală , parlamentul poate decide în problemele cele mai importante , aceste împuterniciri sunt prevăzute de regulă în Constituție și se realizează în principiu prin legi . ( avem în vedere accepțiunea stricto-sensu prin care se desemnează actul normativ al parlamentului ) .

Această lege poate fi definită ca : “ actul juridic al Parlamentului elaborat în conformitate cu Constituția , potrivit unor proceduri prestabilite , și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și cele mai importante “ . Această definiție subliniază faptul că legea este în exclusivitate actul juridic al parlamentului , punând în valoare dispozițiile din mai multe constituții potrivit cărora parlamentul este unicul organ legiuitor . Această prevedere constituțională și realitate statală este rezultatul faptului că parlamentul este de regulă singurul organ ales de popor , ( de către toți cetățenii ) direct , prin vot universal , egal și secret , evocând în același timp faptul că legea se află în raport de conformitate cu constituția și implicit faptul că restul izvoarelor dreptului trebuie să fie conforme legii .

Legea reglementează cele mai generale și cele mai importante relații sociale și anume acelea pe care legiuitorul pe baza unei selecții valorice determinate de factori sociali , economici , politici și juridici le consideră a fi cele mai importante și cele mai generale .

Aceasta exprimă realitatea că nu toate relațiile sociale reprezintă aceeași importanță pentru legiuitor , ci numai unele , iar celelalte pagini sociale , iar celelalte relații sociale , care deci nu prezintă această importanță deosebită urmează a fi reglementate în spiritul reglementărilor date prin legi . Ele vor fi reglementate prin acte normative de mai mică importanță ca legea deși precizează un autor “ ar fi ideal ca toate reglementările juridice să fie opera parlamentului, lucru ce nu mai poate fi considerat și o imposibilitate în perspectiva dezvoltării tehnicilor de lucru”. Imposibilitatea actuală ca legea să reglementeze totalitatea relațiilor este determinată atât de volumul imens ( aproape de nemăsurat ) al relațiilor sociale cât și de realitatea că parlamentul își desfășoară activitatea în sesiuni. Se impune deci o selecție valorică a relațiilor ce revin spre reglementare numai legii , selecție ce a impus în timp categoria de DOMENIU REZERVAT LEGII.

Unele constituții deși conțin anumite elemente de identificare nu stabilesc expres, în integralitatea lor, relațiile a căror reglementare se face în exclusivitate prin lege; alte constituții enumeră însă aceste relații , un asemenea procedeu având desigur avantaje și dezavantaje ; sau încearcă o delimitare a categoriilor ( delimitare generală ) de relațiile sociale ce revin exclusiv în domeniul rezervat legii. Această este nelimitat și că parlamentul este considerat suveran și deci poate legifera în orice domeniu : a fost introdusă de Constituția Franceză din anul 1958 care a circumscris domeniul legii la un număr de materii limitativ enumerate în articolul 34 din această constituție ; distingând două sectoare în intervalul domeniului legislativ :

a) materii pe care parlamentul le poate reglementa până la detaliu și anume drepturile civile și garanțiile fundamentale acordate cetățenilor pentru exercitarea libertăților publice; cetățenia statutul și capacitatea persoanelor ; determinarea crimelor și delictelor ; veniturile , taxele și modalitățile de percepere a impozitelor ; regimul electoral ; naționalizarea întreprinderilor .

b) materii împărțite , adică sectoare în care parlamentul este autorizat să stabilească principiile fundamentale și să lase în sarcina guvernului elaborarea modalităților de aplicare , precum : organizarea apărării naționale , învățământul , regimul proprietății , dreptul la muncă , dreptul sindical și al securității sociale .

Se consideră astfel că în sistemul constituțional francez legea dispune de un domeniu rezervat , limitat și supravegheat .

În ceea ce privește domeniile în care Parlamentul României poate îndeplini funcția normativă sunt în principiu : – aprobarea bugetului, declararea mobilizării generale și parțiale ; reglementarea alegerilor, reglementarea organizării și desfășurării referendumului, organizarea și funcționarea organelor de stat și a partidelor politice, organizarea forțelor armate și a apărării naționale; stabilirea regimului juridic al stării de asediu și celei de urgență; stabilirea infracțiunilor și pedepselor ; acordarea amnistiei; reglementarea cetățeniei ; stabilirea regulilor privind statutul și capacitatea persoanelor fizice și juridice ; stabilirea sistemului general al impozitelor și taxelor , emisiunea de monedă ; stabilirea regimului proprietății și al moștenirii ; stabilirea regulilor generale privind raportul de muncă , sindicatele și securitatea socială; organizarea administrativ teritorială ; stabilirea statutului funcționarilor publici ; stabilirea procedurilor jurisdicționale ; regimul general al cultelor , etc.inovație, având în vedere că în mod tradițional domeniul legii

Această enumerare nu poate fi limitativă , considerându-se că în sistemul constituțional Român legea nu dispune de un domeniu rezervat , limitat și supravegheat . Dar și în Constituția României există un sector determinat de relații sociale de mare importanță, a căror reglementare este rezervată legii organice , care sub aspect procedural se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei camere .

Dispoziții asemănătoare găsim și în alte sisteme constituționale , de exemplu în dreptul francez prin expresia lege organică erau desemnate normele privind organizarea puterilor publice și care adesea erau norme și măsuri de aplicare a Constituției ( adaptate însă potrivit acelorași proceduri ca legilor ordinare ) . Constituția Franceză din anul 1958 a prevăzut însă că anumite materii vor face obligatoriu obiectul legilor organice și că procedura de adoptare va fi diferită. Potrivit Constituției Spaniei domeniul rezervat legilor organice se referă la dezvoltarea drepturilor fundamentale și libertăților publice aprobarea statutelor de autonomie și regimului electoral general , tot așa și procedura pentru aprobarea , modificarea și abrogarea lor se face cu majoritatea absolută a Congresului .

Iar potrivit Constituției Suediei , art.3 Constituția , Regulamentul Rikstagului , Legea succesiunii la tron și legea presei constituie domeniul rezervat legii organice .

Prin legi organice cât și cele ordinare Parlamentul îndeplinește funcția sa normativă și de conducere în cadrul mai larg al organizării statale . Statul este o putere de comandă , dar nu poate face abstracție de cei care l-au creat și i-au delegat exercitarea puterii și de relațiile social – culturale și economice , așadar un rol important are aici inițiativa legislativă . Inițiativa legislativă este acordată ( oriunde în lume ) anumitor organisme statale , politice și sociale care prin poziția și competența lor au în cea mai mare masură posibilitatea cunoașterii relațiilor economice, sociale , culturale și de dezvoltare ale societății . Această sferă a subiectelor inițiativei legislative are un mare rol în caracterizarea unui sistem constituțional ca democratic sau nedemocratic .

În general ( în dreptul comparat ) au inițiativă legislativă : camerele parlamentelor ( diferite fracțiuni din parlamente, comisiile parlamentare , deputații , senatorii ) , organele de stat cu activitate permanentă ( inclusiv șefii de state , guvernul ) , organul suprem judecătoresc , organizațiile politice sau cetățenești și cetățenii .

Executivul are locul său propriu în realizarea funcției normativă și de conducere a statului . Executivul se implică în funcția normativă prin inițiativa legislativă ,delegația legislativă, promulgarea legilor , adoptarea actelor normative în conformitate cu legea . Astăzi există o tendință constantă în creșterea rolului executivului , tendință evidentă în sistemele pluraliste de guvernământ . Această tendință nu este întâmplătoare și nici pur subiectivă , ea își găsește explicația și justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai importante instituții statale. Așa văzute lucrurile vom observa că la putere este adus acel guvern care să înfăptuiască platforma electorală a partidului, învingătorii în alegeri , desigur împreună cu majoritatea din corpurile legiuitoare . De aici tendințele de a da Guvernului misiunea , dar și posibilitatea , luării marilor decizii politice care se traduc prin acte normative sau prin măsuri executive , corpurilor legislative rămânându-le rolul de organisme de reflecție și de control al acțiunilor guvernului .

Această fundamentare teoretică și practică face ca guvernul, considerat “ subordonat “ parlamentului fiindcă nu rezultă direct din alegeri , să fie în realitate “ elementul motor și dinamic al întregului sistem politic “ Pierre Pactet .

Dacă privim executivul în complexitatea sa vom observa că tendința de creștere a rolului său este practic instituționalizată, această creștere se exprimă și prin trecerea în sarcina sa a unor sarcini legislative , lucru evidențiat mai ales prin delegația legislativă și în fine importanța crescândă a sectoarelor : afaceri străine , apărare , economice , etc., sectoare în care parlamentul poate face puține lucruri .

Guvernul adoptă “ hotărâri “ pentru realizarea “ competenței “ originare , tipice pentru realizarea rolului său de autoritate executivă , adică de autoritate chemată să pună în executare comandamentele adoptate de Parlament . Acest lucru nu înseamnă că fără o hotărâre de Guvern , legea nu ar fi aplicabilă , pentru că legea este direct aplicabilă ( dealtfel art. 51 din Constituția României consacră îndatorirea fundamentală a cetățenilor de a respecta Constituția și legile ) . Însă în principiu simpla existență a legii nu înseamnă de fiecare dată și existența “ instrumentelor juridice “ ce asigură corecta ei aplicare . Sarcina elaborării acestora revine în primul rând Guvernului care adoptă acte normative în acest sens . De altfel Guvernul exercită și conducerea generală a administrației publice “ rol imposibil de îndeplinit fără acest drept al Guvernului de a adopta norme obligatorii , evident inferioare ca forța juridică legii , Hotărâri care nu pot fi decât secundum și praeter legem.

Ordonanța , ca act juridic al Guvernului , este expresia unei competențe delegate ( legislative delegate ) ea depășește sfera strictă “ a conducerii generale ale administrației publice “ apărând ca o modalitate de participare a Guvernului la realizarea funcției legislative sau puteri legislative , participare reclamată de însăși rațiunea sa politică de a fi , anume " realizarea politicii interne și externe a țării “ ( prevăzute de art. 101 alin. 1 din Constituție ) .

Cum însă Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării , se înțelege că participarea Guvernului la “ opera ” de legiferare , ca principiu trebuie autorizată de către Parlament , pe de o parte și nu poate fi decât o participare limitată , pe de altă parte . Trebuie observat că legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea Parlamentului , emiterea legii de abilitare , fără să se facă circumstanțieri legate de desfășurarea activităților parlamentare , însă a limitat sfera relațiilor sociale care pot fi reglementate pe această cale , excluzând expres domeniile care fac obiectul legilor organice .

Acestor acte normative li se adaugă , cele adoptate de miniștri în scopul de a executa “ politica definită pentru ministerele lor “, mai avem actele normative ale conducătorilor organelor centrale subordonate ministerelor ( acestea au dreptul de a emite acte administrative cu caracter normativ dacă se realizează o parte din serviciul public pentru care este constituit ministerul ) . Tot așa și actele normative emise de consiliile județene și locale, etc.

Ceea ce rezultă este o ordine normativă , o unitate coerentă , armonioasă și ierarhic articulată până la vârful piramidei unde se află Constituția.

CAPITOLULIII

REPERE MODERNE ALE STATLUI LEGITIM

ÎNȚELES CA STAT DE DREPT

PLURALISMUL ȘI PARTIDELE POLITICE

STATUL DE DREPT , CRITERII DE EXISTENȚĂ

1. Pluralismul și partidele politice

Exprimările “putere politică “și “putere de stat” pot evoca aceeași noțiune, dar pot fi folosite pentru a evoca noțiuni ce se află intr-o strânsă legătură , dar neconfundabile și care privesc fenomenul general (complex) putere.

Astfel dacă termenul politic desemnează caracterul social al puterii , exprimarea putere politică desemnează puterea poporului , națiunii. Termenul politic poate desemna caracterul puterii unor formațiuni, asociații, puterii partidelor. Dacă folosim expresia putere politică pentru a desemna puterea poporului , atunci trebuie să precizăm că această noțiune are un conținut mai larg decât organizarea sa statală , altfel spus decât puterea de stat.

Funcția fundamentală a statului (a puterii de stat) este de a exprima și de a realiza ca voință generală obligatorie (ca voință de stat) voința poporului.

Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forțe sociale și a fost folosită la consacrarea și protejarea intereselor acestora . Drumul parcurs în organizarea statală a puterii , de la despotism până la statul de drept și democratic se analizează și se explică întocmai în raport cu caracterul social al puterii , caracter care se realizează practic numai în condițiile pluralismului politic .

În regimurile totalitare , prin consacrarea rolului conducător în societate a partidului unic , instituțiile statului devin decorul afirmării dictaturii acelui partid , care își subordonează toate celelalte structuri sociale.

Reducerea ideilor , concepțiilor , părerilor , opțiunilor , aspirațiilor la numitorul comun al unui așa zis “ model ideal ” prefabricat înseamnă standardizarea și uniformizarea indivizilor , înseamnă totalitarism .

Opusul acesteia este pluralismul , care în sens comun înseamnă “o multiplicare de factori echivalenți care nu pot fi reduși la unitate ” .

Democrația și statul de drept sunt incompatibile cu monopolul sau chiar cu privilegiul unei doctrine , care în fapt sau în drept , tinde să-și asigure exclusivitatea și permanența . Indiferent de proveniența sau calitatea opiniei , ea trebuie să se bucure de aceeași șansă ; nu trebuie nici catalogată ca irepresibilă și nici stigmatizată . Egalitatea , indispensabilă în cadrul raporturilor juridice civile , poate fi tradusă în spațiul opiniilor , contradictorii sau pur și simplu diferite , ca “obligația autorităților publice de a asigura tuturor acestor opinii o egalitate de fapt” . Prin urmare , democrația este “relativizantă” deoarece ea pune a priori pe picior de egalitate opiniile majoritare ca și cele dizidente . Cu două condiții însă : scopurile , concepțiile , atitudinile să fie licite , să nu contravină democrației constituționale , care în esență este o democrație edificată pe baza și în limitele constituționale , să se respecte regula majorității în adoptarea deciziilor .

Manifestare însă excesivă și abuzivă a diversității de opinii și mai ales de atitudini conduce la anarhism , la o stare haotică netolerată în nici o societate . De altminteri , societatea fiind o formă organizată (sau o formă de organizare ) , se află în contradicție vădită și ireductibilă cu anarhia . Iată de ce Constituțiile insăși fixează condiția liceității și în limitele pluralismului .

Într-o societate compozită și concurențială , cum în realitate sunt toate societățile , pluralismul instituțional este logic și necesar. Într-o schemă minimă , pluralismul instituțional s-ar reflecta în următoarele categorii de instituții : populare ( sufragiul , referendumul ) ; deliberative (parlamentul) ; executivă ( în principal guvernul și administrația ) și jurisdicționale .

Am vorbit pe de o parte de caracterul social al puterii și pe de altă parte de pluralism , latura dinamică a acestora este societatea civilă , grupurile de presiune și partidele politice .

Grupurile de presiune sunt inerente unei societăți democratice , “avem în vedere varietatea foarte complexă de structuri neguvernamentale cu caracter permanent sau grupuri organizate ad-hoc care fac presiuni asupra puterii organizate statal ( asupra parlamentelor , guvernelor și administrației locale) .

De regulă , un grup de presiune este definit ca organizație constituită pentru a apăra interesele unei categorii a populației , exercitând presiuni asupra puterilor publice pentru a obține o decizie conform acestor interese .

În această viziune , aceste grupuri de presiune , ca modalități de prezentare a societății civile , trebuie în principiu să îndeplinească trei condiții:

să reprezinte o asociere a unor persoane pentru apărarea

intereselor comune;

să aibă în principiu o organizare permanentă și durabilă ;

presiunea să se exercite asupra puterii și să nu urmărească

cucerirea puterii pentru sine ( ca în cazul partidelor politice ).

Cele mai multe grupuri de presiune au ca obiectiv apărarea unor interese generale și/sau profesionale , cum ar fi mediul , sănătatea publică , persoanele defavorizate . Multe din acestea sunt contracarate de grupurile de presiune care apără interesele private ale bancherilor, industriașilor etc.

Grupurile de presiune pot fi clasificate în principiu în trei categorii:

grupuri de interese profesionale (cele mai importante fiind

sindicatele , dar nu numai);

grupurile de idei (grupurile confesionale , ideologice , de apărare a valorilor umane și morale);

grupurile de influență ( societățile științifice , școlile de formare a

guvernanților , ca de exemplu celebra ENA din Franța ).

Acestora li se adaugă marile întreprinderi industriale și marile societăți agricole care exercită o permanentă presiune asupra ministerelor respective etc.

Participarea grupurilor de presiune în competiția pentru putere “se face de regulă într-o manieră indirectă ” – scrie Pierre Pactet. Însă nu trebuie să uitam că granița între direct și indirect rămâne relativă , pentru că nu toate grupurile de presiune intră în matricea de mai sus menționată , există în toate țările democratice o serie de organizații constituite chiar de către partidele politice , în cele mai sensibile sectoare , tocmai pentru a relua și amplifica presiunea lor politică asupra opiniei publice .

Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că dreptul public face o distincție foarte precisă între partidele politice și grupurile de presiune , care rămân sub aspectul strict formal – juridic organizații fără caracter politic , indiferent dacă la baza constituirii lui se află strategia politică a unui partid sau nu.

“Sub nici o formă – menționează Antonie Iorgovan – nu este de conceput o organizație , un cartel , o convenție între partidele politice , înregistrate ca atare cu toate drepturile și obligațiile care decurg de aici, inclusiv de calitatea de subiect supraordonat în raporturile de putere , pe de o parte , și grupurile de presiune , de regulă , persoane de drept civil, cel mult recunoscute ca stabilimente de utilitate publică ”.

Mijloacele de presiune și de acțiune a acestor grupuri pot fi diferite :

mijloace de acțiune directă asupra puterii ( intervenția directă la parlamentari , miniștri , cabinete sau în birourile deschise permanent în țările anglo-saxone care sunt considerate “un circuit normal de exprimare a cetățenilor “ );

mijloace de presiune asupra partidelor politice , menite a le menține o sensibilizare permanentă , pentru a integra problema grupului în programul lor politic;

mijloace de presiune asupra opiniei publice , prin diferite publicități , manifestări , greve , demonstrații .

Partidele politice

“ Pluralismul ( politic ) în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale ” art.8 Constituția României , iar partidele politice exprimă acest pluralism , fiind elemente indispensabile a unui sistem politic democratic .

În societatea modernă , pluralismul politic și partidele s-au impus ca realități incontestabile , într-o strânsă corelație cu apariția și dezvoltarea parlamentarismului , deci cu ideea de reprezentare în viața politică .

“ Statul exprimă colectivitatea , în timp ce partidele politice exprimă ideologiile și interesele grupurilor sociale care coexistă în cadrul națiunii ”.

Așadar , între forțele politice și intermediare ale societății , un rol aparte revine partidelor politice . Ele realizează catalizarea aspirațiilor latente ale militanților , aderenților sau susținătorilor , a opiniilor individuale difuze și adeseori contradictorii , reflectând sinteza calitativă a tuturor acestora .

Având ca punct de plecare considerarea partidelor ca reprezentând grupuri , clase , ideologii , s-a ajuns uneori până la aprecierea că partidele întruchipează statul , națiunea . “ La început simpla denumire a unei tendințe politice , vocabula partid exprimă repede o nouă realitate , un grup social foarte particular ( pe care dreptul constituțional îl ignora ) care este mediatorul necesar între poporul elector și guvernanții aleși – “ Francois Borella . Astăzi mai mult ca oricând partidele politice își merită caracterizarea de “motor al vieții politice” , “intermediar între popor și putere” etc .

Partidele politice pot fi definite ca: structuri politice durabile , având caracterul de asociații ( organizații ) , care pe baza unor programe ideologice, își propun cucerirea , conservarea sau influențarea puterii mobilizând în acest scop mijloacele de care dispun , într-o strategie al cărei obiectiv primordial este victoria alegerilor .

În primul rând , un partid este o asociație adică o grupare de cetățeni, exprimând prin aceasta modul de formare ; prin exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere, dar și componența : o grupare , un colectiv de cetățeni . Partidele sunt rezultatul asocierii libere , adică rezultă din exercitarea de către cetățeni a dreptului de asociere , ca manifestare liberă a voinței lor de a se constitui într-un partid politic (așa cum rezultă expres și din art.37 (1) al Constituției : “cetățenii se pot asocia liber în partide politice ” ) .

Prin asociere , cetățenii devin membri de partid , această calitate deosebește în primul rând calitatea de membru de cel de aderent sau simpatizant , și în al doilea rând , subliniază faptul că calitatea de cetățean se impune pentru a fi membru al unui partid politic . Acest lucru este îndeobște recunoscut și admis , pentru că participarea la guvernare este prin excelență rezervată numai cetățenilor statului, aceștia fiind legați de destinul guvernării . Calitatea de cetățean rezultă și în alte constituții din lume din care menționăm art.18 și 49 din Constituția Italiei , art.9 și 21 din Constituția Germaniei etc.

Partidele politice își propun cucerirea și conservarea puterii. Este tocmai această voință de a exercita puterea care identifică și diferențiază partidele din categoria mare a asociațiilor.

Scopurile partidelor politice sunt prezentate în doctrină ca fiind :

promovarea prin eforturile comune ale membrilor a interesului național , pe baza unui oarecare principiu asupra căruia ei sunt de acord

să procure șefilor lor , puterea în sânul unui grup și militanților activi , șanse ideale sau materiale de a urmări scopuri obiective

realizarea unui program politic

urmărirea realizării unei filozofii sau ideologii , cu finalitatea cuceririi și exercițiului puterii

contribuția la exprimarea sufragiului , propunând programe și prezentând candidați în alegeri .

În Constituțiile diferitelor țări se stabilesc astfel scopurile partidelor

politice :

Constituția României (art.8) : ” Ele ( partidele politice ) contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice ale cetățenilor respectând suveranitatea națională , integritatea teritorială , ordinea de drept și principiile democrației ” ;

Constituția Italiei în art.49 stabilește :“Toți cetățenii au dreptul de a se asocia în mod liber în partidele politice pentru a contribui , după metoda democratică , la stabilirea politicii naționale ” ;

Constituția Germaniei stabilește în art.21: “Partidele participă la dezvoltarea voinței politice a poporului ” ;

Constituția Franței stabilește în art.4 : “Partidele și grupările politice contribuie la exprimarea sufragiului ”;

Constituția Spaniei în art.6 stabilește: “Partidele politice contribuie la manifestarea și la formarea voinței populare , fiind instrumentul fundamental al participării politice ” ;

Constituția Portugaliei stabilește în art.10 alin.2 că partidele politice “ concură la organizarea și exprimarea voinței populare, respectând principiile independenței naționale cât și ale democrației ” , iar în art.51 se precizează că libertatea de asociere cuprinde dreptul de a constitui sau participa la “ asociații sau partide politice și prin ele de a concura democratic la formarea voinței populare și la organizarea puterii ” .

Desigur că aceste scopuri exprimă ideologii , filosofii , interese , dar toate în încercarea de a fi realizate , prin cucerirea și exercițiul puterii , pentru că orice partid are și trebuie să aibă vocația și aptitudinea puterii. Pentru aceasta , se afirmă în doctrină “partidele servesc ca intermediar între popor și putere , și își asumă de asemenea atunci când reușesc să cucerească puterea: direcția politicii naționale ”.

Fundamentându-și scopurile pe o anumită ideologie , filosofie , bază teoretică , partidele încearcă să atragă cetățenii , să-i facă să recepteze fundamentele lor teoretice , ca să-și asigure o bază electorală solidă care să le permită propulsarea reprezentanților lor marcanți în sfera guvernării. Partidele care devin partide de guvernământ “pot instituționaliza platformele lor , politica lor putând deveni politică de stat , voința ei putându-se impune ca voința obligatorie pentru societate și exprima juridic prin acte normative ” .

Deci pentru a conclude funcțiile partidelor politice sunt în principal de a fi intermediar între popor și putere și de a-și asuma atunci când ajunge la putere , direcționarea politicii naționale .

În ordinea juridică a unui stat există valori politice , morale și juridice (consacrate mai ales prin Constituții) față de care nici un atentat nu este admis, ca atare activitatea partidelor politice, pentru cucerirea puterii, este limitată imperativ. Aceste valori sunt, potrivit Constituției, art. 8, suveranitatea națională , integritatea teritorială , ordinea de drept și principiile democrației.

Formulări similare găsim și în Constituția Franței, art. 4 : “Ele (partidele politice) trebuie să respecte principiile suveranității naționale și ale democrației”, tot așa Constituția Turciei precizează că: “Statutele și programele partidelor politice nu pot contraveni caracterului indivizibil al statului, drepturilor omului, suveranității naționale și principiilor republicii democratice și laice”. Este interzis de asemenea crearea de partide politice care au ca scop “susținerea și realizarea dominației în clase sau grup sau oricărui tip de dictatură”.

Statul de drept, criterii de existență

Tendințele care urmăresc să pună o stavilă atotputerniciei statului, reafirmând împotriva lor valoarea individului și-au găsit cea mai puternică expresie în Revoluția franceză și în special în primele sale faze inspirate de un pur individualism. În același timp și în același sens Kant și-a formulat doctrina sa , conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea dreptului și garantarea libertății. Statul pentru Kant, nu trebuie să se ocupe de binele general, de fericirea și utilitatea comună, el are o însărcinare negativă “trebuie să fie pur și simplu un păzitor al ordinii juridice” cu singura misiune de a asigura aplicarea dreptului și de a împiedica violarea lui. Acest concept Kantian se exprima prin formula “stat de drept” în opoziție cu cea a tipului precedent “Stat de providență” sau “Stat de poliție”. “Există un element de adevăr în teoria “Statului de drept” a lui Kant , scrie Del Vecchio, și anume că statul trebuie să cunoască valoarea personalității și să-și limiteze acțiunea sa acolo unde ar distruge această valoare, care este de asemenea un drept. Astăzi vorbim de Stat de drept și înțelegem această formulă într-un sens divers de cel Kantian adică în sensul că statul trebuie să lucreze pe temeiul și în forma dreptului și nu în sensul că își propune ca unic scop dreptul. Statul trebuie să încurajeze binele peste tot, dar întotdeauna în forma dreptului, în așa fel încât fiecare act al său să se întemeieze pe lege, care este manifestarea voinței generale.”

Statul de drept ne apare ca o replică împotriva statului despotic pentru că cei care exercită puterea să fie supuși dreptului și limitați prin drept, pentru că numai în acest mod se pot proteja drepturile și libertățile individului, numai în acest fel se poate elimina abuzul.

“Dar Dumnezeu poate fi atotputernic fără pericol – scrie Alexis Tocqueville – pentru că înțelepciunea și justiția sa sunt întotdeauna egale cu puterea lui. Nu există pe pământ o autoritate atât de respectabilă prin ea însăși, sau investită cu un drept atât de sacru, încât să se poată lăsa să acționeze necontrolat și să domine nesupravegheat. Când văd deci să se acordă unei puteri oarecare, fie că se numește rege sau popor, democrație sau aristocrație, fie că ea se exercită într-o republică, sau într-o monarhie, dreptul și posibilitatea de a face orice, spun: aici se află germenele tiraniei și încerc să plec să trăiesc în altă parte sub alte legi.”

Statul de drept reflectă coexistența celor două entități sociale distincte dar nedisociabile care sunt Statul și Dreptul, a relațiilor reciproce manifestate ca relație dintre putere și normativitate – prima cu tendința spre dominare și supunere, cealaltă cu tendința de frânarea și ordonare. Relație exprimată foarte plastic de Leon Duguit : “Dreptul fără forță este neputincios, dar forța fără drept este barbarie”, tot așa ” Statul făcând legea, trebuie să o respecte atâta timp cât ea există. El o poate modifica sau abroga: dar atâta timp cât ea există el nu poate face un act contrar, un act administrativ sau jurisdicțional contrar decât în limitele fixate prin această lege, și astfel statul este un stat de drept. Statul în virtutea aceleiași idei este justițiabilul propriilor sale tribunale. El poate fi parte într-un proces, el poate fi condamnat de proprii săi judecători, și este ținut să respecte ca un simplu particular sentința prezentată împotriva să ” 14.

În măsura în care în epoca modernă și mai ales contemporană s-a ajuns la o armonizarea acestor raporturi, la stăpânirea, organizarea și controlul puterii prin drept, se poate spune că s-a creat o entitate, ca o sinteză superioară a celor două elemente componente denumită Statul de drept. Statul de drept, ca un concept politico-juridic ce definește un regim democratic, indubitabil superior, din perspectiva raporturilor dintre stat și drept, prin asigurarea domniei legii și promovarea drepturilor fundamentale, în care se înlocuiește arbitrarul cu legalitatea , privilegiile cu egalitatea ( de șanse ) și dependența personală cu libertatea și proprietatea .”

În epoca actuală Statul de drept a devenit mai ales în democrațiile liberale fundamentul societăților civile și politice și presupune:

ordine de drept în care locul suprem îl ocupă constituția, existând obligația tuturor, a organismelor de stat, a organismelor sociale și a cetățenilor să se supună legii, asta înseamnă : stabilirea unui “statut al puterii” , iar acest statut nu poate fi decât legea fundamentală a unei țări: Constituția.

Organizarea puterii și înfăptuirea prerogativelor ei în limitele stricte predeterminate din constituție.

Instituirea unui sistem de sancționare a supremației Constituției.

Constituirea tuturor normelor juridice într-o unitate coerentă, armonioasă și ierarhic articulată , implicând conformitatea unora față de altele, până la vârful piramidei unde se află legea fundamentală.

Legalitatea, cu respectarea legilor, normelor juridice în general, a principiilor și procedurilor stabilite de lege de către toți, organe ale statului și cetățenii, cum de altfel prescrie art. 16 “nimeni ( persoană fizică, juridică sau autoritate publică ) nu este mai presus de lege “ și art.51 din Constituție “respectarea constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Democratizarea puterii manifestată prin suveranitatea poporului, care se exercită prin sistemul electoral, bazat pe votul universal, egal, direct și secret, alegeri libere prin care se instituie organul reprezentativ și eventual șeful statului; se exercită prin referendum și inițiativă legislativă.

Acceptarea pluralismului politic, libertatea competiției politice și dreptul la opoziție;

Guvernarea în numele majorității prin respectarea drepturilor minorității.

Principiul majorității este indispensabil în adoptarea deciziilor. O altă soluție compatibilă cu democrația nu există. Acest principiu este “pivotul guvernării democratice”, “un percept incontestabil” care derivă din pluralism, întrucât pluralismul tinde să confere putere celor mulți. Pentru unii așadar principiul majorității este absolut, aplicarea lui nu comportă nici o restricție și nici o ezitare. Există însă aici pericolul unei dictaturi a majorității care anulează sensul pluralismului, exprimată foarte plastic de Alexis Tocqueville, “ Dacă un partid suferă în Statele Unite din cauza injustiției, cui i se poate adresa? Opiniei publice? – Ea alcătuiește majoritatea . Corpului legislativ? – El reprezint majoritatea și i se supune orbește. Puterii executive? – Ea este numită de majoritate și îi servește drept instrument pasiv . Forței publice? – Forța publică nu este altceva decât majoritatea înarmată. Juriului? – Juriul este majoritatea investită cu dreptul de a pronunța sentințe.

Presupuneți deci un corp legislativ alcătuit astfel încât să reprezinte majoritatea, fără a fi în mod necesar înrobit pasiunilor ei; o putere executivă cu o forța proprie și o putere judecătorească independentă de celelalte două. Va fi vorba de o putere democratică, dar nu va fi niciodată, aproape nici o șansa pentru tiranie.”

O abordare deci mai nuanțată este preferabilă. Majoritatea trebuie să se constituie într-un climat de toleranță și de respect fața de opiniile minorității care virtualmente, poate fi majoritatea de mâine.

Așadar regula majorității este un convențialism, mai degrabă un expedient decât o soluție, o formulă vremelnică, necesară dar nu arogantă și exclusivistă.

Acest principiu funcționează în stat, de aceea, de exemplu, opoziția ocupă un loc oficial în cadrul instituțiilor politice și a parlamentului. Unele sisteme constituționale merg până acolo încât asigură șefului opoziției o veritabilă funcție. El fiind considerat omologul primului ministru, poate fi consultat atunci când guvernul pregătește programul, are adesea același drept de cuvânt ca și primul ministru, o îndemnizație oficială. Această schemă majoritate – opoziție, identificată în organizarea și activitatea parlamentului, implică în sistemele parlamentare democratice reguli prin care minoritatea parlamentară să fie protejată, iar intervențiile sale să fie exprimate în conținutul deciziilor luate de către parlament. Ea apare și în ce privește organele interne de lucru prin regula în sensul căreia, aceasta exprimă , proporțional, compoziția politică a parlamentului.

Separația și colaborarea puterilor în stat, ceea ce presupune în primul rând independența justiției, înțelegând prin aceasta: o independență funcțională, exprimată prin existența unui sistem distinct de organe care nu fac parte și nici nu sunt subordonate puterii legislative, (sistem constituit potrivit art.125 din Constituție de Curtea Supremă de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege); exprimată prin stabilirea procedurii de judecată și competenței prin lege; faptul că justiția se înfăptuiește potrivit legii și că nimeni nu este mai presus de lege (art.16) dar și o independență personală , în existența căreia influențează modul de recrutare a judecătorului, durata numirii acestuia, inamovibilitatea, colegialitatea, modul de fixare a salariului, incompatibilitățile și chiar pregătirea profesională.

Accesul liber la justiție, care înseamnă posibilitatea reală a fiecărui cetățean de a se adresa justiției, în cazul în care i se încalcă drepturile și interesele sale legitime, de către un organ de stat, de către un organism social sau alt cetățean.

Respectarea libertăților economiei de piață, a proprietății private și a egalității șanselor, și protecția socială a categoriilor defavorizate.

Libertatea presei, a tuturor mijloacelor de mass-media, a dreptului de asociere, a existenței societății civile ca una din modalitățile de a împiedica abuzurile puterii statale.

Consacrarea și garantarea efectivă a drepturilor fundamentale, nu doar ca instrumente juridice ale afirmării omului și cetățeanului, dar și ca mijloace eficiente ale persoanei în raport cu puterea.

Se poate conchide că statul de drept, ca realitate istorică și concept, prezintă exigențe de necontestat și certe avantaje, ca valoare contemporană, fiind în același timp perfectibil în raport cu experiența istorică și tendințele progresului social, cum ,de altfel , și în Constituția României, în art.1, alin.3, se prevede: “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ARISTOTEL . Politica , Editura Cvultura Națională , București , 1924

PLATON . Republica , Editura D. C. Ionescu , 1923

GIORGIO DEL VECCHIO . Lecții de Filozofie Juridică , Editura Europa nova , 1996

MIRCEA DJUVARA. Teoria Generală a Dreptului , București , 1930

EUGENIU SPERANȚA. Introducere în Filozofia Dreptului , Editura Cartea Românească , Cluj , 1947

HANS KELSEN . Teoria Generală a Statului , Editura Oltenia , Bucurețti , 1928

HANS KELSEN. Theorie Pure du Droit , Dalloz , Paris , 1930

MONTESQUIEU , Despre Spiritul Legilor , Editura Științifică , București , 1970

JEAN JACQUES ROUSSEAU. Contractul Social , Editura Moldova , 1997

HEGEL. Principiile Filozofiei Dreptului , Editura Academiei R.S.R. , București , 1969

NICOLO MACHIAVELI . Principele , Editura Mondeo , București , 1998

ALEXIS TOCQUEVILLE , Despre Democrație în America , Editura Humanitas , București , 1989

THOMAS HOBBES. Leviathan , New-York , EP. Dutton , and Company , 1950

ȘTEFAN GEORGESCU .Filozofia Dreptului , Editura All , București , 1998

ANTONIE IORGOVAN . Drept Constituțional și Instituții Politice , Editura Galeriile J.L. Calderon , București, 1994

IOAN MURARU , Drept Constituțional si Instituții Politice , Editura Atacami , București , 1995

IOAN CETERCHI ; ION CRAIOVAN. Introducere în Teoria Generală a Dreptului , Editura All , București, 1993