Relatia Dintre Sistemul Electoral Si Sistemul de Partide In Romania

Introducere

Capitolul I. Dimensiunea teoretică

Partide și sisteme de partide -definiție, tipologii

Sistemul electoral,- modelul de scrutin

Legile lui Duverger

Capitolul II. Partide și sisteme electorale în România

Sistemul de funcționare a formațiunilor politice

Alianțe și fuziuni politice

Propaganda politică

Capitolul III Context electoral

Alianțele partidelor în perioada electorală

Evoluția activității canditaților independenți comparativ cu cea a membrilor partidelor

Relația dintre sistemele politice

Studiu de caz: Alegeri europarlamentare 2014

Concluzii

Introducere

Sfera politicului este plină de controverse, mesaje oferite publicului și deziderate versus fapte, respectiv activități realizate sau nu. Mereu un subiect de interes, lumea politicului alimentează cu informație toate celelalte sfere de interes ale societății, motivele fiind lesne de înțeles: dependența de normele politice și necesitatea acestui sistem în organizarea statală.

Activi sau nu din punct de vedere politic, cetățenii sunt influențați direct de activitatea politică și indiferent de poziția lor, lumea politică își exercită drepturile și obligațiile, cel puțin teoretic, pentru a aduce beneficii comunității, statului, implicit cetățenilor săi.

Refuzul unor mase de a se informa cu referire la politică duce la dezinformare și lipsa alegătorilor, ceea ce înseamnă că partidele au prilejul de a obține locul mult dorit fără prea mare dificultate și fără alte obiecții.

În ideologia democratică, alegerile constituie foma cea mai imporantă a ritualurilor politice, iar campania electorală poate fi considerată o strategie de construire a realității sociale. Construirea identităților strategice de comunicare politică se face prin punerea în scenă a confruntărilor politice mediatizate sub forma mesajelor publicitare și a informației politice, deschisă spectacularizării, dramatizării și funcționalizării care vehiculează simboluri, valori, modele de comportamente.

Manipularea este un țel al puterilor politice, aceasta fiind posibilă prin planuri de comunicare bine gândite, ce oferă posibile rezolvări, care au la bază cercetare în rândul cetățenilor cu privire la nevoile și problemele comunității, așteptările acestora și modalitatea de a se apropia la momentul cheie de indivizi.

Pănă la a pune o ștampilă în dreptul celui pe care îl votezi, cetățeanul trebuie să fie responsabil civic și să afle nu doar cu cine și de ce votează, dar mai ales care sunt implicațiile votului său. Programul celui votat este de interes pentru el sau pentru comunitate, este personajul politic de încredere, ce se știe despre acesta și ce rezultate a avut? Este important ca populația să priceapă imaginea de ansamblu a politicii românești, acest lucru fiind posibil prin analiză istorică, analiza activităților partidelor, înțelegerea lumii politicului și cum funcționează aceasta în România. În consecință, alegerile votanților vor fi cu adevărat motivate, în cunoștință de cauză, cei aleși vor respecta dorința majorității și se vor simți cu atât mai responsabili întrucât cetățenii le urmăresc activitatea și așteaptă rezultate vizibile.

Preocuparea pentru politică am deprins-o încă din copilărie, când eram intrigată că eu nu pot vota. Operele lui Caragiale, prin replici de genul „Eu cu cine votez” și orele de educație civiă mi-au indus o preocupare pentru sfera politică, motiv pentru care am ales să urmez o universitate în domeniu. Am ales tema aceasta, „Relația dintre sistemul electoral și sistemul de partide”, întrucât observ pe zi ce trece că în prag de campanii electorale, activitățile politice iau amploare, o dată ca activități de organizare, pentru a influența cetățenii, dar și ca relații dintre partide, întrucât unii lideri schimbă partidele, alții renunță la partidul de care aparținea și înființează un partid nou.

În această lucrare îmi propun să explic modul în care sistemele electorale influențează sistemele de partide. De asemenea, voi identifica tipul caracteristic al sistemelor de partide și al sistemelor electorale în România. Este important de analizat modul în care partidele se mențin de sine stătătoare, cum unele fuzioneză, altele fac alianțe, dar mai ales este util de aflat cum este și ce anume influențează relația dintre sistemul de partide și cel electoral.

Lucrarea care îmi va servi drept principală sursa de referință este cercetarea lui Giovanni Sartori, profesor și cercetător de renume în Științe Politice, „Partide și Sisteme de Partide”. Acest studiu este o lucrare de referință în domeniu, fiind o lucrare realizată cu atenție și responsabilitate, o lucrare complexă care dezbate toate aspectele importante, cuprinde toate tipologiile disponibile, include modele de competiție și de interacțiuni între partide și are aplicabilitate în varii cazuri concrete. O altă cercetare utilă lucrării mele este „Sistemele electorale și modurile de scrutin” a lui Pierre Martin. Pentru a analiza sistemului politic românesc am axat observațiile cu ajutorul volumelor: „Sistemul politic românesc”, scrisă de Alexandru Radu și Daniel Buti, „Partide și personalități populiste în România postcomunistă” semnată de Sergiu Gherghină și Sergiu Mișcoiu.

În prima parte voi analiza însemnătatea unui sistem de partide și voi trasa principalele tipologii pe care cercetătorii le-au validat prin studii empirice. Acestă operațiune îmi va servi în capitolul studiului de caz, când voi identifica în contextul politic românesc clasificările menționate. Voi detalia și rolul unui sistem electoral, inclusiv modelul de scrutin și implicațiile acestuia.

Legile lui Duverger sunt considerate punctul de plecare în căutarea unei teorii generaliste despre sistemele de partide. De aceea le voi menționa, incluzând criticile care le sunt aduse și argumentele aferente.

Capitolul doi va servi drept cadru de analiză a modului de organizare politică în România: cum sunt realizate formațiunile politice, alianțele și fuziunile, care sunt interesele acestora și cum ajung obiectivele diferite să se unifice într-un singur program politic.

Întrucât perioada electorală este un moment critic și controversat în agenda politică și socială, voi observa cum influențează sistemul electoral formarea sistemului de partide, relația dintre partidele politice precampanie, în timpul campaniei și după decizia alegerilor.

În ultimul capitol voi face un studiu de caz pe modul de creare a sistemelor de partide în lupta pentru câștigarea alegerilor europarlamentare din primăvara anului 2014. Cercetarea lucrării presupune o cercetare calitativă, întrucât voi face analiză teoretică, voi observa cum se aplică aspectele teoretice în sistemul politic românesc, și voi încerca să găsesc motivații ale fuziunilor politice.

Ipoteza de lucru este următoarea:

Dacă sistemul de partide formează coaliții strict pentru miza electorală, trecând peste diferențele de norme, doctrine, atunci partidele pierd din credibilitate, planurile noii alianțe fiind sortite eșecului tocmai datorită acuzelor de interese din partea cetățenilor.

Prin intermediul analizei pe care o voi realiza, voi reuși să conchid dacă ipoteza se cofirmă, și să ofer soluții pentru acest caz, de asemenea, să identific care sunt excepțiile unui eșec în situația dată și care ar fi modalități prin care ipoteza infirmată duce la realizarea unor noi strategii de câștigare a puterii politice.

Capitolul I. Dimensiunea teoretică

1.1 Partide și sisteme de partide – definiție, tipologii

Orice analiză a unei teme începe prin investigarea etimologiei cuvântului. Preocuparea acestei cercetări este, partidul, implicit sistemul de partide și tipologiile acestuia.

La început a existat conceptul de facțiune, care înseamnă grup de persoane cu interese politice comune, care obișnuiesc să se manifeste în mod forțat, chiar prin fapte violente. Ulterior, termenul a fost înlocuit cu partid, din dorința de a se renunța la nuanța negativă care nu reprezintă în mod obligatoriu această formă de organizare. Majoritatea celor care au dezbătut conceptul au fost de părere că facțiunea are un sens strict negativ, în timp ce noțiunea de partid nu presupune manifestarea unor caracteristici care să afecteze în vreun fel binele comun.

„Din punct de vedere etimologic și semantic, facțiune și partid nu au același înțeles. Facțiune, care este de departe un termen mai vechi și mai consacrat, provine din verbul latin facere (a face, a acționa), iar factio a ajuns să indice, pentur autorii care scriu în limba latină, un grup politic înclinat către fapte (facere) distructive și nocive, un grup pus pe fapte rele. Astfel, sensul primar transmis de rădăcina latină este o idee de orgoliu, de comportament excesiv, nemilos și dăunător. Partid derinvă din latină de la verbul partire, care înseamnă a diviza. ”

Politica este un domeniu necesar existenței unei societăți, în ciuda controverselor pe care le iscă încă de la menționarea conceptului. Față de acest termen se manifestă o atitudine, o reacție individuală, care devine opinie majoritară, întrucât tendința maselor este de a critica, de a blama și nu de a cerceta, de a se implica sau de a găsi soluții. Practic, tot ce ține de sfera politică atrage reacții pozitive, de susținere sau opinii de critică, întrucât chiar Strauss menționa că nu există nimic în domeniul politic ce ar putea să fie neutru. „Tot ce ține de acest domeniu, tot ce ține de politică proclamă aprobarea sau respingerea, acordul sau dezacordul.”

Partidul este „orice grup politic identificat printr-o titulatură oficială ce se prezintă în alegeri și plasează candidați în funcții publice prin intermediul alegerilor”.

Partidele reprezintă elemente cheie pentru democrațiile reprezentative contemporane, datorită legăturii pe care o asigură între guvernanți și guvernați. Practic, partidele reprezintă singura autoritate cu rol de intermediere între cetățeni și sistemul de guvernare, cu funcție principală de a dezvolta procesul democratic. Sunt astfel identificate trei situații în cadrul cărora partidele pot fi analizate: „partidele în cadrul electoratului, partidele ca organizații și partidele drept instituții de guvernare. Partidele în cadrul electoratului simplifică alegerile pentru cetățeni și generează simboluri de loialitate care le permit apegătorilor să se identifice cu cei ce îi reprezintă. La nivelul organizației, partidele agregă interesele alegătorilor(…), practică ce vizeză nu doar o bună reprezentare a opțiunilor cetățeanului, ci și maximizarea potențialului electoral.”

Bolingbroke, primul autor major care a scris elaborat despre partide era de părere că partidele se nasc din pasiune, interes, nu din dorință de aplicarea rațiunii sau a dreptății, ceea ce înseamnă că partidele pot pune în pericol guvernarea constituțională.

Ceea ce unește oamenii în grupuri organizate sunt opiniile, credințele și dorințele comune. Într-o societate dezvoltată, este normal să se formeze varii părți cu norme, valori diferite, ceea ce atrage necesitatea formării mai multor părți ca formațiuni politice de sine stătătoare. De aici este dedus conceptul de pluralism, care conform dex-ului, este acel „principiu al democrației care preconizează necesitatea existenței mai multor forțe social-politice (partide, sindicate, organizații religioase etc.) interpuse între membrii societății și putere, ca o condiție și o garanție a limitării puterii, a funcționării democrației.”

Acceptarea noțiunii de pluralism este o acceptare a procesului democratic, care presupune acceptarea unei formațiuni cu interese diferite, toleranță, dar în același timp stârnește dorința de afirmare, dezvoltare, cooptarea cât mai multor simpatizanți, specifice obiectivelor partidelor. „O cultură pluralistă face referire la o viziune a lumii, bazată în esență, pe credința că diferența și nu asemănarea, dezacordul și nu unanimitatea, schimbarea și nu imutabilitatea, fac o viață mai bună.”

Sistemul concurențial contemporan la nivelul sistemului de partide presupuneării democrației.”

Acceptarea noțiunii de pluralism este o acceptare a procesului democratic, care presupune acceptarea unei formațiuni cu interese diferite, toleranță, dar în același timp stârnește dorința de afirmare, dezvoltare, cooptarea cât mai multor simpatizanți, specifice obiectivelor partidelor. „O cultură pluralistă face referire la o viziune a lumii, bazată în esență, pe credința că diferența și nu asemănarea, dezacordul și nu unanimitatea, schimbarea și nu imutabilitatea, fac o viață mai bună.”

Sistemul concurențial contemporan la nivelul sistemului de partide presupune ca acestea să fie într-o continuu proces de propagandă, de comunicare cu publicurile, dar mai ales într-o guvernare responsabilă și atât cât se poate, transparentă față de media și implicit față de societate. Scepticismul se datorează tocmai acuzelor pe care puterile politice și le aduc reciproc, de multe ori cu acte, documente care dovedesc acuzele, motiv pentru care chiar și cei simpatizanți ai unui partid își pun semne de întrebare și devin debusolați, pierzându-și încrederea nu doar în partidul respectiv, cât în tot aparatul politic.

„În timp ce partidele devin partide în urma primei extinderi a dreptului de vot, care a însemnat participare și drept de vot limitate, nu același lucru se aplică la stabilirea sistemului de partide. Sistemul de partide care structurează sistemul politic apare doar atunci când emanciparea și alte condiții ating o masă critică și implică o parte importantă a comunității.”

Ținând cont de raționamentul pluralismului partidic, dacă un partid nu reprezintă o parte, atunci devine un pseudo-partid, iar dacă întreg sistemul este reprezentat de un singur partid, atunci este un pseudo-întreg. Într-adevăr, există și sisteme cu un partid unic, sistemul de tip monopartid, însă acesta este specific unei guverări închise, impuse, nu uneia democratice, în care trebuie să existe un sistem pluralist, astfel încât puterea să alterneze între cel puțin două sisteme de partide.

Existența mai multor partide într-un stat este o dovadă de modernism, de evoluție, de acceptare a faptului că întreg poporul are nevoie să își exprime opiniile, să se implice în activitatea politică, și cum altfel mai bine decât prin reprezentare politică oferită de partide? Dacă un întreg este reprezentat de un singur partid, atunci întregul nu mai este imparțial. Întregul pluralist oferă mai multe perspective, există alternative și soluții multiple.

Politica societății presupune activarea poporului și dorința sa de a se implica activ în jocul politic. „O societate politizată este o societate care ia parte la operațiunile sistemului politic și este necesară pentru performanța eficientă a sistemului.”

Sistemul electoral- modelul de scrutin

Vot uninominal…. versus populism, implicații

Gerrymandering este tehnica prin care se maximizează șansele partidelor la guvernare și a celor în lipsa cărora nu poate fi luată decizia de a schimba sistemului electoral, ceea ce denotă o altă perspectivă a intenției de a modifica tipul de scrutin.

Alegerile reprezintă un element de bază al democrațiilor de tip reprezentativ. Prin realizarea alegerilor se asigură legitimitatea politică care conferă eficiență guvernărilor democratice. Modul de scrutin este o metodă prin care voturile se transformă în locuri într-un sistem politic. La acest moment sunt recunoscute trei tipologii de scrutinuri: scrutinul majoritar, scrutinul proporțional si cel mixt.

Legile lui Duverger- teorii alternative, critici

Sistemul electoral influențează, în funcție de situație, sistemul de partide. Bazat pe acest considerent, Duverger este de părere că tipul de scrutin îndeplinește rolul unei legi sociologice. El susține că scrutinul majoritar într-un tur conduce la dualismul partidelor, în timp ce scrutinul majoritar în două tururi duce spre multipartidism, asemeni reprezentării proporționale. Nu toți cei care au realizat cercetări empirice sunt de acord cu ceea ce spune politologul, însă până în prezent, nici o altă metodologie nu a furnizat rezultate elocvente, care să se ridice la randul de lege.

Maurice Duverger a împărțit partidele pe trei categorii, pe criterii ce țin de dimensiunea rezultata post alegeri: partide cu vocație majoritară, partide mari și partidele mici. Partidele cu vocație majoritară au majoritatea absolută în parlament. Existența acestui gen de partide este comună în sistemele bipartidiste si rar întâlnită în sistemele multipartidiste.

Majoritatea relativă face referire la ideea că „primul pe listă învinge”. Indiferent dacă acel candidat reprezintă un partid sau este independent, atât timp cât a primit cele mai multe voturi, (unde pluralitate reprezintă varianta anglo-saxonă pentru majoritate relativă, iar termenul „majoritate” este folosit pentru a desemna majoritatea absolută, câștigătorul fiind candidatul care obține cele mai multe voturi, însă acesta trebuie să atingă cota majoritară -50% din numărul de voturi +1- pentru a fi ales). Sistemul bipartidist este acel sistem de partide în care majoritatea mandatelor este împărțită între două partide. Un exemplu relevant de sistem bipartidist este cel al Marii Britanii.

Duverger susține că „sistemul majoritar relativ cu două tururi și reprezentarea proporțională favorizează multipartidismul”.

Tendința cetățenilor este de a decide să acorde votul de încredere unuia din partidele cu activitate relevantă, care sunt în agenda media și care practic se bucură de popularitate. Votând un partid majoritar, atunci votantul simte că opinia sa este una potrivită societății în care trăiește, se simte oarecum inclus în jocul politic, și respectiv parte dintr-un întreg. Chiar dacă simpatizează un partid minoritar, acesta îl va vota oricum doar în primul tur de alegeri, atunci când scrutinul implică două tururi de vot. Votul în cel de-al doilea tur va fi oricum la alegere între două partide majoritate, de aici reiese conturarea sistemului bipartidist, și populismul exacerbat pe care se pune accent în politicul românesc. Cetățeanul capătă încredere în acel personaj care apare des, vorbește, își spune opinia, ia poziție, deci este activ în viața socială. Odată cu încrederea și aparițiile repetate, numele personajului este reținut, omul politic având doar de câștigat atunci când va fi parte a unui sistem electoral, întrucât partidul va atrage adepți chiar prin popularitatea personajului, nu neapărat prin doctrina partidului, viziunea sau planul de campanie.

Capitolul II. Partide și sisteme electorale în România

2.1 Sistemul de funcționare a formațiunilor politice

Decretul-Lege nr.8 din data de 21 decembrie 1989, cu privire la înregistrarea și funcționarea partidelor politice a fost un prilej de manifestare a democrației într-un stil haotic, drept dovadă, o lună mai târziu, existau deja 30 de partide, ceea ce presupune că în fiecare zi, se înființa un nou partid. În apropierea alegerilor din 1990 existau 80 de partide, 71 chiar având liste cu candidați. Mai târziu, în 1994, un număr de 161 de partide erau înregistrate la Tribunalul București.

Cristian Preda este de părere că un partid trebuie să aibă o anumită validare, care se obține prin existența mai multor generații de lideri care să conducă formațiunea. Un alt criteriu obligatoriu de existență este extinderea teritorială, care trebuie să acopere întreg statul în care partidul își exercită activitățile. Deprinderea de bază a partidelor ca grup este de a obține puterea și de a perpetua doctrinele specifice. Odată ajuns la guvernare, un partid trebuie ca prin intermediul membrilor săi, să manifeste intenția de menținere pe poziția de conducere, mai ales că guvernarea se poate face individual sau în alianță cu alte partide.

La nivel național există o diversitate în ceea ce privește organizarea doctrinelor, însă partidele politice creează un tipar care presupune mai multe aspecte esențiale. Partidele politice din perioada postcomunistă s-au format ca entități politice de tip personal, fără o anume identitate doctrinară. Partidele au fost formate nu cu scopul soluționării problemelor societății, cât pentru a răspunde nevoilor de organizare a unor lideri. „Din perspectivă organizatorică, partidele sunt structuri rigide și centralizate. (…) sub aspectul confirgurației sale, sistemul partidist instituit în România postcomunistă aparține tipului multipartidist cu partid dominant.”

Modul în care se întâmplă lucrurile în țara noastră îmi amintește de abordarea pragmatică oferită definiției partidului de către Max Weber: „asociație bazată pe un angajament liber al persoanelor și care le procură liderilor puterea, iar militanților le dă șansa de a umrări anumite țeluri colective, de a obține avantaje personale sau de a realiza ambele obiective.”

Sistemul partidist românesc este împărțit în nivelul coalițiilor de partide și nivelul partidelor parlamentare propriu zise. Bipolarizarea multipartidismului este un motiv solid pentru consolidarea sistemului partidist din România.

Datorită experiențelor neplăcute, s-a conturat și o denumire generică, „defectul de coaliție, ce reprezintă o regulă a organizării partidiste din Europa estică, fiind întâlnită, sub forme diferite, atât țările postcomuniste a căror evoluție este considerată stabilă, cât și în cazul celor cu un grad mai mare de instabilitate.”

După cum am menționat în capitolele anterioare, un partid funcționează eficient într-un sistem de partide. La bază, un partid poate fi un organism non-guvernamental, o masă de cetățeni care împărtășesc aceleași principii și au cauze comune. De-a lungul timpului, multe formațiuni de tipul sindicatelor s-au transformat în partide. Practic, au trecut de la a fi intermediarul între cetățean și partide, la a fi intermediarul între cetățean și stat.

Sisteme electorale…

Este binecunoscut faptul că un sistem electoral determină sistemul de partide. Legile lui Duverger aduc în discuție faptul că un sistem majoritar duce la bipartidism, iar reprezentarea proporțională duce la multipartidism. Au fost emise și corecții la adresa acestor teorii, pe care Duverger însuși le-a nuanțat ulterior. Partidele reprezintă mai mult dect rezultatul unor decizii legislative, sunt vocile grupărilor sociale.

Referitor la relația dintre sistemul de vot și sistemul de partide, se poate spune că nu este unidirecțională. Drept urmare, se necesită mai mult decât o schimbare în sistemul de votare pentru ca aceasta să inducă schimbări relevante în sistemului de partide.

Pentru a înțelege cum anume se formează un partid, de ce este o parte dintr-o mulțime, respectiv dacă face parte din sistemul de partide, este necesar să analizăm legea constituirii partidului. „România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană. La noi, ca să faci un partid nou îți trebuie 25.000 membri, din 18 județe și Municipiul București. În Germania, în Olanda, Marea Britanie îți trebuie 3 membri. Noi am făcut proiectul de lege cu 500 de membri din cel puțin 10 județe, foarte multe state europene nu au condiționarea regională. Dreptul de asociere- partidele trebuie să convingă prin ideile pe care le promovează, dacă ești bun poți să fii 3 oameni, dar oamenii cred în ceeea ce spui, ești convingător și atunci o să câștigi. La 25000 membri, 18 județe, e gata făcută legea de partid, și practic a fost monopolul partidelor din 90 încoace, pe această cerință.”

Consider că în România este o problemă cu referire la aceste criterii de formare a partidelor, neoferind posibilitate unor oameni cu adevărat pasionați, profesioniști, care să intre în sistemul de partide. Această cerință de 25000 membri pentru a înființa un partid este un prag care descurajează inițiativele celor care s-ar încadra la categoria partide mici, și în acest fel, partidele puternice din prezent se asigură că vor rămâne pe aceleași poziții și în viitor, întrucât noi oponenți nu vor apărea, întimidați de cerințele exagerate, valide prin Legea Înființării Partidelor.

Inițiativa din luna martie a PDL-ului, de a reduce la doar 500 de membri numărul necesar înființării unui partid este un idee pozitivă, care oferă șanse noi celor care doresc să se implice și se cred competenți, mai ales din rândul tinerilor, așa cum este potrivit într-un sistem democratic.

2.2 Alianțe și fuziuni politice

Fiecare formațiune care dorește să guverneze caută soluții, strategii pentru a se evidenția în întreg sistemul de partide. În momentul în care există mai multe forme politice cu aceleași principii, care funcționează pe aceeași doctrină, liderul partidului propune celeilalte părți să fuzioneze sau să realizeze o alianță. Motivele sunt variate: fie pentru a realiza un obiectiv comun, fie pentru a pune bazele unei formațiuni mai puternice, fie strict pentru a învinge un partid popular, adunând astfel adepții ambelor grupări, lucru care se întâmplă de regulă în apropierea perioadelor electorale.

Interesul partidelor mai mici, cu mai puțină influență, este de a căpăta mai mare vizibilitate și de a atrage atenția agendei politice, în timp ce interesul partidului mai puternic este de a coopta aliați pentru a detrona un partid adversar în sondaje sau de la guvernare.

2.3 Propaganda politică

În politică, comunicarea interpersonală este comunicarea ce are loc între doi indivizi, dar poate implica și alte persoane. Este vorba de comunicarea între cei câțiva membri din cadrul unui partid. Comunicarea interpersonală implică întâlnirea față în față între doi participanți, exclude orice tip de comunicare mediată, cum ar fi convorbirea telefonică. De asemenea, acest tip de comunicare implică două persoane cu roluri variabile și în relație una cu cealaltă, în scopul dezvoltării relațiilor personale.

Comunicarea de grup are ca scop rezolvarea unei probleme care interesează în egală măsură sau nu pe membri grupului, dar fără a argumenta în contradictoriu. Toți participanții trebuie să interacționeze participând la discuție, altfel grupul se va divide natural în grupuri mai mici.

Comunicarea publică presupune existența unui singur emițător și a unei adunări, care reprezintă publicul receptor. Există și situații în comunicarea de acest tip, când un subiect din public adresează o întrebare, cu rolul de a pune în dificultate discursul. Un bun comunicator va ști să aplice teorii strategice pentru a face față situației, chiar dacă nu se cuvine să răspundă propriu zis sau vrea să încheie situația fără a strica impresia auditoriului. Comunicarea de masă implică prezența obligatorie a gate-keeper-ului, practic producătorii de produse media, prin care mesajul este distribuit maselor.

Poguntke menționază două modalități de realizate a comunicării în cadrul partidului: comunicarea directă a liderilor și elitelor partidelor cu alegătorii, prin intermediul mass-media sau a internetului, și posibilitatea unei comunicări mediate de organizațiile partidului.

..

Comunicarea politică este sinonimă cu managementul vizibilității prin tehnica marketingului politic, al cărui mijloc principal este mediumul televizual. Cu timpul,televiziunea este responsabilă pentru stabilirea unui contact direct dintre ppersonalitățile din lumea politicului și telespectatori.

Comunicarea politică prin intermediul micului ecran presupune o noua semnificare, un nou imaginar politic. Vizibilitatea devine esențială iar procurarea legitimității din figurarea politică este prioritară. O personalitate politică televizuală ține de performanța vizualizării, rolul politic și imaginea personală. Prin intermediul televiziunii, actorii politici au șansa de a realiza o proximitate față de telespectatori și de a-și crea o imagine care să îi reprezinte. Accesibilitatea permisă în prezent dă ocazia cetățenilor de a se informa despre lumea politică prin intemediul informației variate și de a-l stimula spre a reacționa, spre a cunoaște îndeaproape și a putea alege membrii clasei politice.

Modelele comunicării politice sunt: modelul impresiv (construcție și manipulare a vizibilității politicului) și modelul conversațional (conversația dintre actorii politici aflați în itinerațiunea față în față). Discursul este așasar, principala formă de comunicare, argumentarea fiind extrem de importantă pentru a câștiga credibilitate și a conferi transparență în activitate.

Conținutul mesajului politic are o structură cu două niveluri: mesajul manifest și mesajul ascuns, cele două înglobând mecanismele conștientului și inconștientului. Sensul mesajului este dat de interacțiunea dintre cele două niveluri ; ideologiile și tendințele politice se hrănesc din motivațiile iraționale și inconștiente ale indivizilor.

Mesajul manifest (explicit) poate fi interpretat dintr-o perspectivă psihodinamică, adică în relația sa cu nevoile intelectuale. Mesajul ascuns (al imaginii) ascunde o modalitate de întărire a atitudinilor și ideilor admise și care sunt difuzate într-o manieră mai raționalizată decât mesajul manifest (verbal). Invers, anumite gratificații reprimate, care joacă un rol important în mesajul ascuns, se pot manifesta la suprafată prin anumite comentarii, situații sugestive etc. Interacțiunea dintre cele două niveluri actionează într-o direcție bine definită ; tendința de a canaliza reacțiile publicului.

Manipularea este un țel al puterilor politice, aceasta fiind posibilă prin planuri de comunicare bine gândite, ce oferă posibile rezolvări, care au la bază cercetare în rândul cetățenilor cu privire la nevoile și problemele comunității, așteptările acestora și modalitatea de a se apropia la momentul cheie de indivizi.

Vizibilitatea este esențială iar cei interesați să câștige susținători cunosc și aplică bine tehnici de metacomunicare, implict persuasiune, retorică. O personalitate politică televizuală ține de performanța vizualizării, rolul politic și imaginea personală. Prin intermediul televiziunii, actorii politici au șansa de a realiza o proximitate față de telespectatori și de a-și crea o imagine care să îi reprezinte.

Sartori este de părere că „Există diferite tipuri de manipulare, și cât timp partidele sunt părți, un sistem de partide se pretează la expresia de jos în sus mai mult decât la manipularea de sus în jos.(…) Manipularea din mai multe surse și transversală diferă de manipularea auto-consolidată, indicând astfel că manipularea reală apare când pluralismul partidic dispare”.

Capitolul III Context electoral

3.1 Alianțele partidelor în perioada electorală

„Partidele politice se nasc în momentul în care se reunesc într-un întreg grupurile parlamentare, adică aleșii care votează la fel, și comitetele electorale, echipele constituite pentru a susține candidaturile, adică alegerea sau realegerea unei persoane.”

Contextul creării sau nașterii partidelor necesită stabilirea unui tip de mandat, fie el reprezentativ sau imperativ. Mandatul reprezentativ înseamnă că după momentul alegerii, drepturile alegătorilor sunt epuizate, acesta având posibilitatea să își exprime opinia în mod oficial abia la următorul scrutin. În acest mod, alesul devine reprezentantul celor care l-au ales în funcția de conducere, fără a mai depinde de cei care i-au acordat votul de încredere, datoria sa fiind de a legifera în numele statului. Mandatul imperativ presupune că alegătorul are influență permanentă asupra celui ales. Drept urmare, alesul nu își poate realiza activitatea decât în concordanță cu părerile celor care l-au votat. România este adepta modelului reprezentativ de mandat, în ciuda vehiculațiilor grupurilor nemulțumite de guvernare, care susțin că cei aleși nu doar trebuie să decidă pentru algeători, ci să le și asculte nevoile, așteptările, opiniile și să ia în considerare deciziile majoritare.

Conceptul de democrație poate fi analizat pe două coordonate esențiale:

– Imanența socialului sau imperativul autoreferențialității : în democrație, grupul nu se mai raportează decât la el însuși, nerecunoscând o altă instanță exterioară. Această desacralizare aparentă nu corespunde atât unei dispariții a transcendenței, cât reorientării acțiunii politice. Societățile închise și-au epuizat modelul, anunțând supremația omului drept o măsură a tuturor lucrurilor.

– Indeterminarea: legăturilor de participare, atașamentul față de suveranul feudal, indentificarea maselor cu șeful charismatic sunt înlocuite cu dezbaterea rațională.

Exigența acestei abstractizări nu poate compensa însă imaginarul individual și colectiv : subiecții au nostalgia atașamentului primar, vor să vadă puterea într-un corp cu care să se identifice . Sistemul spectacular pe care-l întreține societatea, și implicit televiziunea, conservă în conștientul atașat de o ordine mitică în care s-a învăluit puterea la originea sa adeziunea la o imagine imobilă care nu semnifică decât recunoașterea unei prelungiri imaginare a autorității, resimțită ca o condiție de unitate și coeziune.

Democrația unei persoane se poate manifesta liber atât timp cât nu intervine în aria democratică a unui seamăn, aducându-i prejudicii. Faptul că în situații tensionate, alegătorii se poziționează în contradictoriu cu cei pe care i-au ales sugerează nemulțumiri, de cele mai multe ori de ordin economic și administrativ. Perioadele electorale sunt un prilej de nemulțumire pentru cetățenii cu situații materiale precare, aceștia blamând modul în care se organizează campaniile electorale, din banii statului, mai exact pe banii contribuabililor.

Privind afișele campaniilor electorale, sunt câteva concepte care ne vin în minte: costurile unei campanii depublicitate de amploare, echipa care stă la baza rezultatului final, echipa creatoare a brandului personal al candidatului, gradul acestuia de credibilitate în societate și perspectiva votării, moment în care stă în balanță realizarea tuturor strategiilor persuasive inserate de specialiști în mesajul subliminal.

Din cauza faptului că, în contextul crizei economice, bugetele acordate campaniilor electorale sunt foarte mari, acest lucru poate revolta alegătorii. De aici deduc faptul că este necesar ca impactul și costul utilizarii mijloacelor de informare să fie reexaminate periodic.

Publicul nu percepe imaginile separat de textul verbal care le însoțește, nici nu citește textul verbal fără referire la imagini. Bugetele campaniilor electorale sunt destul de generoase iar mesajul este răspândit prin toate canalele media. Reclamele stradale sunt cele care se presupune că au un impact major; formatul reclamei/afișului influentează atât impactul acesteia cât și costul ei. O unică schimbare a designului reclamei poate avea o influență hotărâtoare asupra efectului sau. Ilustrația este primul lucru pe care-l observa cititorul și de aceea, ea trebuie sa fie eficient de expresiva pentru a-i atrage atenția. Apoi sloganul trebuie să-l determine efectiv pe om să gândească mesajul candidatului. Textul, care este mesajul de propagandă al campaniei, trebuie să fie simplu dar convingător. În plus, toate aceste elemente trebuie combinate într-un mod eficient. Mai mult de atât, personajul trebuie să fie un personaj garant al încrederii, al credibilității, care să fie avut grijă cum mult timp înainte de a candida să înceapă o campanie de crearea unui branding personal, care la momentul candidaturii, să aibă o rezonanță pozitivă în societate. Chiar și asa, o reclama într-adevăr deosebită va fi observată de mai putin de 50% din totalul persoanelor expuse la ea, dintre care: aproximativ 30% își vor aminti ideea principală formulată în titlu, circa 25% își vor aminti numele partidului care-și face publicitate, iar mai puțin de 10% vor citi cea mai mare parte a textului. Din păcate, afișele care nu se remarcă prin ceva anume, nu vor reuși să obțină nici măcar performanțele menționate anterior.

Strategiile discursive principale sunt persuasiunea și strategia emoționării, ce implică alegerea dovezilor nu în funcție de pertinența lor logică, ci în funcție de emoția receptorului (plăcere/ neplăcere, aprobare/dezaprobare, ce este perceput ca fiind bine/rău, adică moral/amoral-/imoral). Marketingul politic este practic o adaptare a comunicării publicitare, al cărei obiectiv devine crearea unei imagini creidbile a personajelor politice. Pentru seducerea emoțională a alegătorului se folosesc imagini simple, sincere, intime, plasându-l în zona show-ului și a dezvoltării. Analizând cu un ochi critic această practică acampaniilor politice, se poae spune că sugerează o piedică în manifestarea democrației, mascând probleme reale, nelăsând loc unui proces individual de orientare politică), amputând spiritul critic al populației.

3.2 Evoluția activității canditaților independenți comparativ cu cea a membrilor partidelor

Nu de puține ori, cetățenii votează personaje politice intens mediatizate, populare, fără a ține cont de partidul din care acesta face parte. Foarte puțini sunt algeătorii care cunosc în mare activitatea partidelor sau programul de campanie electorală, însă mulți își formează o părere despre candidați atunci când aceștia ocupă un loc în agenda media. Tonul apariției contează mai puțin, ideea este ca discursul său să fie cât mai aproape de ceea ce vor alegătorii să audă. Nu mulți sunt cei care s-au dat contra lui Ponta după scandalul plagiatului, deoarece, după un timp, faptele sunt uitate, rămâne doar imaginea personajului, care a intrat în mentalul colectiv.

Se întâmplă ca un candidat să se despartă de partid în momentul în care observă că nu mai este sprijinit sau că nu este promovat în cadrul partidului la adevărata sa valoare. Acesta însă va reuși mult mai greu să își organizeze o campanie electorală.

Atuurile unui candidat independent ar fi următoarele: acesta nu este apăsat de obligațiile de partid, nu este supus presiunilor grupurilor de interese care stau în spatele partidelor. Neavând o majoritate politică în consiliul local, proiectele de hotărâri ale unui primar independent trebuie să fie fără cusur pentru a fi aprobate; se elimină asfel din start posibilitatea unor inițiative lipsite de etică în spatele acestor proiecte de hotărâri.

Un membru al unui partid care se bucură de popularitate în rândul cetățenilor, va avea curajul de a candida independent, renunțând la sprijinul politic acordat de partid și simpatizanții acestuia. În acest proces, candidatul mizează strict pe credibilitatea sa și pe puterea sa de persuasiune prin mesaj, influență, pregătire și rezultate vizibile până la momentul părăsirii sistemul partidului.

În lipsa unor norme de etică impuse, partidele pot ajunge la conflictele de interese, alianțele având durată scurtă, fără rezultate benefice pentru populație, fapt în urma căruia cetățenii își pierd interesul pentru lumea politică.

Există candidații care migrează de la un partid la altul, acest lucru aducând prejudicii de imagine și fiind o dovadă a lipsei de verticalitate în ceea ce privește ideologiile politice la care aderă respectivii în sfera lor de activitate.

Trebuie menționată și partea financiară, mai exact bugetul disponibil pentru campaniile de promovare în lupta pentru funcția de primar. În cazul partidelor, o mare parte a bugetului provine din bugetul public-banii contribuabililor, în timp ce în cazul candidaților independeți, bugetul necesar și proveniența acestuia îl privește pe candidat. De regulă, acesta se bazează pe sponsorizări, care așteaptă de regulă beneficii când, candidatul susținut va câștiga alegerile. Cu siguranță este mai vehementă cadidatura unui subiect atât timp cât face parte dintr-un partid, având astfel ocazia de a fi susținut și protejat politic.

Puterea de decizie a partidului reiese din declarația următoare: „Decizia mea personală este luată, de a mă inscrie în lupta pentru prezidențiale, dar trebuie validată în partid, în alianța și în rândul tuturor partidelor de dreapta. Această decizie devine definitivă în cazul în care susținerea tuturor partidelor de dreapta este sinceră și definitivă.”, a precizat Mihai Răzvan Ungureanu

Populism

Relația dintre sistemele politice

Sub cadrul unui sistem democratic, partidele co-există și în ciuda permenentelor dispute, și atacuri, acestea trebuie să vegheze pentru o guvernare responsabilă, care constă în responsabilitatea activității miniștrilor în parlament. „O guvernare responsabilă nu are trebui să meargă dincolo de responsabilitatea sa tehnică: standardul său este să se comporte responsabil și competent. În schimb, o guvernare receptivă este obligată să cedeze cererilor. Se pare că guvernarea receptivă implică o guvernare a partidelor. Partidul poate răspunde cu greu cererilor pe baza cărora concurează pentru voturi dacă nu poate guverna: rezultatul este reprezentat de guvernarea partidică.”

3.4 Studiu de caz: Alegeri europarlamentare 2014 (PSD, PRM, FC, PNȚCD, PDL, FC)

În România există partide de dreapta și partide de stânga. Acest clivaj presupune diferență de ideologii, valori, obiective și un motiv în plus de dispută în lumea politică. Divizarea aceasta a pornit simplu, în Franța, anul 1789, când în cadrul unei adunări, votarea s-a făcut diferit. Adepții conservării ideologiile regelui s-au așezat în partea dreaptă a Președintelui, iar adversarii au ales partea stângă.

Poziția de Stânga

„Încă de la început stânga a fost asociată ideii de transformare, făcea apel al modernizare, la progres. Deci, în conformitate cu semnificația inițială, stânga contestă ordinea socială existentă la acea dată, luptându-se pentru schimbare. Adepții ei se inspirau din concepțiile filosofice ale perioadei iluministe (Locke, Montesquieu, Rousseau), conform cărora omul este, prin natura sa, bun, perfectibil, însă sistemul în care trăiește nu îi este favorabil. Zona stângă a spectrului politic a fost ocupată cu timpul, de partide din familia socialistă, apărute către sfârșitul secolului trecut. Valorile care i se atribuie în prezent stângii sunt: reforma, dreptate socială, egalitate, libertate.”

Poziția de Dreapta

„Adepții dreptei au fost cei ai susținerii status-quo-ului, făcând apel la tradiție, ordine, morală. Spre deosebire de viziunea optimistă a stângii, dreapta are o viziune mai pesimistă asupra naturii umane și, fără să considere că omul este neaparat rău, pleacă de la ideea că ceea ce este rău în interiorul său constituie o primejdie permanentă. Ideile care i se atribuie în prezent dreptei sunt cele de ordine, morală, credință, familie, iar liberalismul este considerat principalul exponent al dreptei.”

Partidul Democrat Liberal – PDL – este unul din cele mai noi partide, care e reușit să ocupe o poziție importantă, el fiind născut din fuziunea Partidului Democrat cu Partidul Libral- Democrat. La rândul său, PD-ul a primit denumirea ca rezultat din împărțirea Frontului Salvării Naționale în 1993, când face fuziune prin absorbție cu un partid mic numit Partidul Democrat. Partidul a avut trei guvernări, toate în coaliție, după cum urmează: a fost parte a Uniunii Social Democrate (alianță electorală cu PSDR) în 1996, ulterior, in 2004 a fost membru al Alianței Dreptate și Adevăr, împreună cu liberalii, urmând ca în 2008, să se alăture PSD. După ce în 2007 PD a renunțat la coaliția de guvernare, PD a fost singurul partid rămas să guverneze după retragerea PSD.

Monica Macovei punctează că pentru alegerile europarlamentare din 2014, PDL-ul face campanie pe teren.

„Suntem mândri că suntem români”- „Dar voi, români, sunteți mândri de PSD-iști?”

campanie prin atac.

„Trebuie să ne luptăm să câștigăm președenția în România. Nu îmi place atitudinea Am pierdut în decembrie 2012, suntem acum la 12%, n-o să reușim în 2014, și chiar dacă o să avem un candidat, n-o să ne luptăm cu tot entuziasmul și puterea pentru el, fiindcă ne gândim că o să piardă. O asemenea atitudine nu duce la câșig. Dacă de la început pornești cu gândul că o să pierzi,n-ajungi nicăieri.” În europarlamentare trebuie să fim peste PNL și să ne propunem să câștigăm alegerile, dacă nu, imaginați-vă că va fi în România o dictatură: 60% majoritate USL abuzivă, care încalcă legea în fiecare zi și un președinte de la USL. Tot ce vă spun este nu numai spre binele partidului, pentru că rolul unui partid este să lucreze pentru țară. spre binele țării, oamenii vor aștepta asta de la noi. Electoratul de dreapta, și acela nemulțumit se întreaba Ce faceți?

Așa cum sunt importante alegerile pentru Parlamentul României, la fel de importante sunt alegerile pentru Parlamentul European. Parlamentarii români fac legi pentru români, euro-parlamentarii români fac legi pentru europeni și pentru români. Deci toți facem legi pentru români.

Câteva directive: eliminarea tarifelor în roaming, cardul european de sănătate, confiscarea averilor provenite din infracțiuni,

Sugestia Monicăi Macovei face referire exact la posibilitatea formării unui sistem de tip monopartid, în care o singură parte(partid) va avea putere de decizie, fără să existe opinii sau contra opinii: „Împărțiți puterea, nu dați toată puterea PSD-ului, în acest moment PSD-ul are peste 90% din administrația locală, baronii PSD sunt într-o mare rețea de crimă organizată, au cuprins toată țara, au majoritate în parlament, au guvernul, ca urmare, împărțiți puterea, și la președinte, votați un candidat de dreapta. Și la europarlamentare, la fel, votați un candidat de dreapta, pentru că va conta foarte mult acest lucru. Aceștia vor putea alege o comisie de dreapta și în următorii 5 ani vom avea o comisie de dreapta, care va face politici economice de dreapta, va dezvolta sistemul privat, investiții, și nu de stânga, numai de asiguri sociale și de stat acasă fără muncă.”

Într-o declarație în care îl acuză pe Robert Negoiță de la PSD că distruge afișele stradale ale PDL-ului, Sulfina Barbu declară că afișele stradale costă 20.000 Euro. Întrebarea ar fi ce anume revoltă cetățenii mai mult? Faptele la comanda lui Negoiță, luptele permanente ale partidelor sau faptul că se folosesc atât de mulți bani publici pentru campanii, în condițiile în care situația economică a țării nu este deloc îmbucurătoare.

Partidul Social Democrat – PSD – se bucură de cea mai mare continuitate în politica românească. A fost desprins din FSN în anul 1992, Frontului Democrat al Salvării Naționale este partidul care i-a urmat, ducând mai departe ideologia politică. Acesta se transformă în Partidul Democrației Sociale din România în 1993, iar în anul 2001, se naște PSD, din fuziunea PDSR și Partidul Social Democrat Român. PSD-ul a avut patru guvernări, în 1990, 1992, 2000 și 2008, în ultimul mandat a părăsit coaliția la doar 10 luni de guvernare.

Partidul Mișcarea Populară – PMP –

Campania de imagine care mi-a atras atenția recent este cea a PMP , prin persoana Elenei Udrea, care nu contenește să folosească șarmul personal chiar și pe afișele electorale, întreg mesajul afișului pentru prezidențiale fiind dovada vie a puterii de influență pe care o deține la nivelul partidului, colegii săi acceptând scenarizarea care o pune în valoare pe dânsa.

Forța Civică

Partidul Forța Civică a luat ființă în anul 2004, sub titulatura de Partidul Creștin, fiind prezidat de Adrian Iurașcu începând cu anul 2007, când s-a stabilit numele din prezent. Din data de7 septembrie 2012, Mihai-Răzvan Ungureanu a fost ales președinte al partidului FORȚA CIVICĂ, în cadrul Convenției Naționale a partidului.

"România e o țară în suferință, strâmbată. O țară în care guvernanții își bat joc de cetățeni vănzând Oltchim oricui și oricum, este o țară jefuită, o țară strâmbată. O țară în care un prim-ministru plagiator deschide anul școlar este o țară batjocorită, o țară strâmbată. Romania a rezistat puterii rău-făcătoare a stângii, nu s-a frânt, dar este o țară strâmbată", a spus Ungureanu.

Parlamentarii din partidul Forța Civică au semnat moțiunea de cenzură împotrivă guvernului. Următorul pas este ca moțiunea să fie votată în Parlament pe parcursul săptămnii 19-25mai. Aceștia doresc votul contra minciunilor și incompetenței guvernului actual, contra corupției și a traficului de influență. Aceștia acuză guvernul de guvernare că este un guvern care a promis relansare economică, consolidare fiscală, reducerea taxelor și impozitelor, locuri de muncă, și care nu s-a ținut de cuvânt, cerându-i acestuia să renunțe la guvernare. FC se plânge de propaganda socialistă a PSD-ului. Ungureanu este de părere că o candidatură unică din partea forțelor de dreapta poate fi un prim pas pentru construcția unui partid unic de centru-dreapta, ce va avea capacitatea de a îngloba toate doctrinele partidelor existente de la liberal-conservatorism la creștin-democratic.

Partidul Național Liberal – PNL – s-a înființat în 1990 și a fost marcat de numeroase sciziuni și fuziuni. În 1991, luna noiembrie, PNL a creat Convenția Democrat Română (CDR), și în 1992 a participat pe listele comune ale CDR în lupta pentru câștigarea alegerilor locale. În anul 2000 partidul a candidat individual iar ulterior a fuzionat cu ApR în 2003. Ultima scindare s-a petrecut în 2007, facțiunea condusă de Stolojan a părăsit atunci PNL-ul și a fuzionat cu PD-ul. PNL a avut două guvernări, de fiecare dată în alianță: cu CDR în 1996 și DA în 2004.

Candidați independenți

Unul din cei care au curajul să candideze individual este Valentin Dăeanu, care mizează pe respingerea față de partidism a cetățenilor. Campania acestuia presupune un model de „Așa nu!” referitor la sistemul de partide românesc.

Linia generală pe care merg toți candidații de pe liste prin campaniile electorale este de atac, denigrare și defăimare a potențialilor contracandidați. Cu siguranță această practică, pe lângă faptul că este lipsită de etică, nu este apreciată de cetățenii care vor rezultate, raporte de activitate ale celor care doresc să își continue activitatea în calitate de aleși, și nu mesaje de atac la adresa celorlalți din electorat.

Concluzii

Ca strategie electorală, pînă la ora actuală, nu au existat confruntări care să ne determine să gândim că alegerile au loc ca pe vremea lui Caragiale, cu conflicte și bătăi. Atacurile însă sunt la ele acasă. Circul politic este evident. Dovada o fac acele campanii care se folosesc de tehnica acuzelor și a comparației, a denigrării imaginii contracandidaților pentru a atrage atenția, dat fiind faptul că orice publicitate e benefică, fie ea și negativă în primă instanță.

Constat și că cei care candidează se raportează mai des la cetățean. Scrisoarea către cetățeni în cutiile poștale este un singur exemplu care arată că se schimbă optica în campaniile electorale. Se dorește o relație mai clară și mai reflexivă cu alegătorii. Acest lucru este dublat de utilizarea, în mare măsură, a afișelor electorale, cu sloganul și sigla partidului. Afișul reușește să își păstreze un rol deloc neglijabil când vine vorba de atingerea publicului din marile aglomerări urbane, ceea ce denotă că avem alegeri în care se mobilizează fonduri bănești mai mari decît în anii anteriori, altfel spus ni se comunică mesaje electorale din banii statului.

https://www.youtube.com/watch?v=vjrTYyRAkx8 Monica Macovei vorbește despre modul de formare al partidelor