Relatia Dintre Sfanta Scriptura Si Cultul Divin In Triod

Relația dintre Sfânta Scriptură șu cultul divin în Triod

Cap.1 – Sfânta Scriptură în cultul Bisericii noastre

Sfânta Biserică prin diferitele momente liturgice, predispune pe credincioși la concentrare, meditare și trăire duhovnicească. Toate cuvintele Domnului, pe care le pune înaintea credincioșilor cultul divin sunt dătătoare de liniște și pace.

Cuvântul lui Dumnezeu trezește în credincioși ,, dreapta judecată” ( II Petru 3, 1) care îi face să fie ,,sfinți întru toată petrecerea vieții” ( I Petru 1, 15) . Sfântul Apostol Pavel le spune colosenilor ,, să locuiască cu prisosință in voi cuvântul lui Hristos” ( Coloseni 3, 16) iar lui Timotei îi spune să nu lipsească îndeletnicirea cu ,, Sfânta Scriptură, care este însuflată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre înțelepțirea care duce la dreptate” ( II Timotei 3, 16).

Sfinții Apostoli, pe temelia poruncii Mântuitorului ,, mergând învățați toate neamurile…” (Matei 28, 19), au organizat în viața Bisericii slujbe prin care s-a urmărit instruirea duhovnicească și formarea morală a credincioșilor. Atât instruirea cât și formarea morală a credincioșilor se realizează, în mare măsură, prin lecturi biblice în cadrul serviciilor religioase.

Literatura teologică înscrie la loc de cinste lecturile biblice cu funcția lor didactică și religios-morală.

Citirii Sfintei Scripturi în Biserică la serviciul liturgic se făcea încă din perioada apostolică. Sfântul Apostol Pavel recomandă diferitelor Biserici citirea epistolelor sale ,, și după ce scrisoarea aceasta se va citi către voi, faceți să se citească și în Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea să o citiți și voi” (Coloseni, 4, 16) asemenea se întâmplă și cu scrisorile trimise altor Biserici, ca cea către galateni sau cea către corinteni.

De asemenea primii creștini ,,stăruiau în învățătura Apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și rugăciune” ( Fapte 2, 42).

Apologetul grec Sfântul Iustin Martirul și filosoful în prima sa apologie în capitolul 67 vorbește despre prezența Sfintei Scripturi în cadrul cultului divin când ,, în așa-zisa zi a soarelui , se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orașe sau la sate și se citesc Memoriile Apostolilor sau scrierile profeților, câtă vreme îngăduie timpul.”,apoi urma tâlcuirea celor citite și prefacerea darurilor în cadrul adunării euharistice. Aceasta este una dintre primele mărturii despre prezența Sfintei Scripturi în cult, așa cum mărturisește Alexander Schmemann că ,,citirea Sfintei Scripturi alcătuia, chiar de la început , partea indispensabilă a adunării în Biserică și în special a adunării euharistice.”

Apologetul latin Tertulian în lucrarea sa Despre suflet spune că în Biserică se citea la serviciul divin de Duminică din Sfânta Scriptura și din Psalmi.

Canonul 9 Apostolic face și el referire la prezenta Sfintei Scripturi în cadrul cultului divin, arătând că ,, toți cei ce intră în biserică și ascultă Scripturile, dar nu rămân la rugăciune (slujbă) și la Sfânta Împărtășire, aceea trebuie să se afurisească, ca făcând nerânduială în Biserică”, un alt canon este Canonul 59 de la Sinodul local de la Laodiceea din 343care spune că ,,nu se cuvine să se citească în biserică cântări speciale, nici cărți necanonice, ci numai cele canonice ale Testamentului Vechi și Nou”.Canonul 16 tot de la Laodiceea ne spune că ,,Sâmbăta, împreună cu alte Scripturi să se citească și Evanghelia”

În Așezămintele Apostolice avem referiri despre citirea Sfintei Scripturi în biserici la Sfânta Liturghie, care cuprindea citiri din ambele Testamente, ,,iar în mijloc citețul stând pe un loc înalt să citească cărțile lui Moise și ale lui Isus al lui Navi, ale Judecătorilor și ale împăraților, Paralipomenele și cărțile despre întoarcerea din captivitate. Pe lângă acestea cărțile lui Iov și ale lui Solomon și ale celor șaisprezece prooroci, făcându-se citirile în două părți. Altcineva să cânte psalmii lui David, iar poporul să cânte începutul stihurilor. După aceasta să se citească Faptele noastre, ale Apostolilor și epistolele lui Pavel…Și după aceasta un diacon sau un preot să citească Evangheliile…”

Bisericile vechi orientale au păstrat în cadrul Liturghie această liniei a citiri atât din Vechiul Testament cât și din Noul Testament. În cadrul Liturghiei din Biserica Armeană avem trei lecturi biblice după cum urmează: una din Vechiul Testament, de regulă din cărțile Profeților după care două din Noul din Noul Testament ( Apostol și Evanghelie). Liturghia sirienilor monofiziți cuprinde de regulă trei lecturi din Vechiul Testament și trei din Noul Testament, fiecare lectură fiind precedată și urmată de câte două versete din Psalmi. Liturghia nestorienilor are patru Lecturi biblice, două din Vechiul Testament, Apostolul și Evanghelia. Liturghia Bisericii copte a Sfântului Marcu are patru lecturi din Noul Testament, una din Epistolele pauline, a două din epistolele sobornicești, a treia din Fapte iar a patra din Evanghelii, însă putem avea și lecturi din Apocalipsă.

Din cele spuse mai sus vedem că Sfânta Scriptură a ocupat în primele secole creștine un loc important în cadrul cultului divin.

În privința cărților din care urma să se aleagă pericopele de citit, a ordinei, numărului și întinderii acestora, în primele trei secole nu a existat o regulă bisericească generală, sau dacă era una aceasta se reducea la voia episcopului, însă începând cu secolul al IV – lea are loc împărțirea Evangheliilor în capitole și versete și se precizează pericopele ce urmau a se citit în biserică. Această împărțire i se atribuie lui Evagrie și lui Eutihie, diacon în Alexandria. Stabilirea definitivă a pericopelor evanghelice s-a făcut abia prin secolul al IX-lea, când și sărbătorile sunt aproape fixe.

Pentru alegerea și fixarea pericopelor Biserica a avut în vedere ciclul anual al sărbătorilor, mai întâi cele mari (Nașterea, Botezul, Învierea, Înălțarea și Cincizecimea) cu perioadele de timp de dinainte și de după ele, apoi zilele de Duminică și la urmă sărbătorile închinate sfinților.

În Biserica noastră ortodoxă avem citiri din Sfânta Scriptură la mai toate slujbele, la Sfânta Liturghie, în cadrul Tainelor și ierurgilor,pentru că omul credincios trebuie să se hrănească din cuvântul Scripturii care este Cuvântul lui Dumnezeu; Hristos Domnul când a fost ispitit i-a răspuns satanei că ,,nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4, 4). Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel remarcă faptul că Părinții Bisericii au arătat că în Biserică ne hrănim cu conținutul spiritual al Scripturii, ca pâine euharistică, și tot el continuă spunând că ,, la fel cu participarea la Euharistie,lectura Sfintelor Scripturi, este o pregustare a vieții veșnice”.

Nicolae Cabasila în lucrarea sa Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii ne arată de ce are loc citirea Sfintei Scripturi în cadrul Sfintei Liturghii înainte de prefacerea Darurilor, pentru că ,,ele ne pregătesc și ne curățesc mai dinainte, pentru sfințirea cea mare a Sfintelor Taine”.

Așa cum am văzut prezența Sfintei Scripturi nu este una întâmplătoare ci rolul ei este de a ne hrăni pe noi spiritual și de a-L face prezent pe Hristos în inimile noastre, astfel că ,,două daruri ne-a lăsat Domnul nostru Hristos: Sfânta Evanghelie, adică adevărul dumnezeiesc și Sfânta Cuminecătură, adică Trupul și Sângele Său”.

În rugăciunea ce se rostește în taină de către preot în Sfântul Altar înainte de citire Sfintei Evanghelii la Sfânta Liturghie ,, Strălucească în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschidere ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi și frica fericitelor Tale porunci, ca, toate poftele trupului călcând, viețuire duhovnicească să petrecem, cugetând și făcând toate cele ce sunt spre bună – plăcerea Ta. Că Tu ești luminarea sufletelor și a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule…” se arată că scopul lecturii biblice este de a-i lumina mintea credinciosului și de a-i curăți inima și pregătirea lui pentru primirea Sfintei Euharistii , așa cum afirmă și Nicolae Cabasila.

Citirea din Sfintei Scriptură îmbracă trei forme principale: paremie, apostol și evanghelie. Premiile sunt lecturi luate din Vechiul Testament și uneori din Noul Testament și se citesc, de regulă, în cadrul vecerniei, dar și în cadrul utreniei cu rânduială specială, cum ar fi slujba utreniei Prohodului și la unele ierurgii cum ar fi sfințirea aghesmei celei mari. Pericopa de apostol este întâlnită de regulă la Sfânta Liturghie, la Sfintele Taine (Botez, Cununie, Maslu), la unele ierurgii ( Agheasma mare și mică, înmormântare) ca și la unele utrenii ( Utrenia Sâmbetei celei mari) sau vecernii cu rânduială specială. Cea mai importantă lectură este însă cea din Sfânta Liturghie de unde și denumirea de Evanghelie. Lectura din Evanghelie o întâlnim la Sfânta Liturghie, la unele din Sfinte Taine și ierurgii ( Aghiasma mare și mică, înmormântare) ca și la utrenie sau vecernie, mai ales la vecerniile cu rânduială specială.

Prezența Sfintei Scripturi la Sfânta Liturghie

Așa cum am amintit mai sus, încă de la început lecturile biblice au făcut parte din Sfânta Liturghie, nu există Liturghie lectură biblică. Dacă în bisericile vechi orientale avem atât citiri din Noul cât și din Vechiul Testament, în Biserica noastră la avem lecturi doar din Noul Testament, Apostol și Evanghelie.

Ordinea citirii Apostolului este următoarea: De la Paște până la Rusalii se citește din Faptele Sfinților Apostoli, apoi citirile din epistole pauline și din cele 7 epistole sobornicești. Din epistola către Filimon se citește doar pe 22 noiembrie, data de serbare a sfântului.

Citirea Evangheliei la Sfânta Liturghie se face în fiecare zi din an, excepție făcând doar primele cinci săptămâni din Postul mare, când avem Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite și miercuri și vineri din Săptămâna albă, zilele aliturgice, adică nu se săvârșește Sfânta Liturghie.

Ordinea citirii Sfintei Evanghelii în decursul unui an liturgic este următoarea: de la Paște la Rusalii se citește Evanghelia de la Ioan ( excepție face marțea Paștilor, sărbătoarea Înălțării Domnului și Duminica mironosițelor, când avem lecturi de la Luca sau Marcu); de la lunea Rusaliilor până la Duminica a 17-a după Rusalii avem Evanghelia de la Matei ( excepție fac primele cinci zile din săptămânile, a 12-a, a 13-a a 14-a și a 15-a când avem lecturi de la Marcu; de luni după Duminica a 17-a și până la Duminica lăsatului sec de carne avem Evanghelia de la Luca însă și aici cu următoarele excepții: primele cinci zile din săptămânile a 16-a, a 17-a, a 18-a și Duminica înaintea Bobotezei se citește Evanghelia de Marcu, iar în Duminica lăsatului sec de care și în cea lăsatului sec de brânză precum și în sâmbăta acesteia avem citiri din Evanghelia de la Matei.

În Duminica Floriilor avem Evanghelia de la Ioan.

La sărbătorile împărătești avem Evanghelii speciale, la fel și la sărbătorile Maicii Domnului, precum și la sărbătorile sfinților, evanghelii ce ai legătură cu sărbătoarea respectivă, spre exemplu la Nașterea Domnului avem Evanghelia de la Matei, unde se vorbește despre nașterea Pruncului Iisus sau la sărbătorile Maicii Domnului Avem Evanghelia de la Luca.

Singura carte din Noul Testament din care nu se citește niciodată este Apocalipsa.

Citirea lecturilor biblice în cadrul Sfintei Liturghii are un rol de o importanță deosebită. Ea ne arată că Biserica duce peste veacuri prin cult ,, dreptarul credinței”, învățăturile Domnului nostru Iisus Hristos și ale Sfinților Apostoli, din care se hrănesc credincioșii din toate timpurile și locurile.

Pericopele evangelice și scrierile apostolilor, spune pr. Prof. Petre Vintilescu ,, fac să ruleze pe dinaintea minții noastre întreaga învățătură și amintirea faptelor și activității Mântuitorului și ale apostolilor”, deci lecturile biblice au un rol anamnetic, în cadrul Sfintei Liturghii și tot odată au un o funcție didactică, să nu uităm faptul că prima parte al Liturghiei, poartă denumirea de Liturghia Catehumenilor, pentru că în prime veacuri creștine, la această primă parte a ei participau și catehumenii, adică cei ce urmau a fi botezați, ei adăpându-se astfel din izvorul cel dătător de viață veșnică, care este Sfânta Scriptură, adică Cuvântul Domnului.

Sfânta Scriptură în serviciul celor șapte laude

Dacă în structura Liturghiei lecturile biblice sunt din Noul Testament lucrurile se schimbă în ceea ce privește cele șapte laude, în care predomină lecturile din Vechiul Testament sub forma paremiilor cum se întâmplă la vecernie ( doar la Praznicele împărătești sau ale Maicii Domnului și la unele sărbători de sfinți) sau la unele Utrenii speciale, cum ar fi utrenia Prohodului sau ceasuri, spre exemplu prezența paremiilor la ceasul al 6-lea în postul mare sau la ceasul I, al 3-lea, al 6-lea și al 9-lea vinerea în săptămâna Patimilor, sau Psalmi, nu exista laudă a Bisericii care sa nu cuprindă și citirea unor Psalmi, spre exemplu la Utrenie avem opt Psalmi chiar la începutul ei.

Pe lângă aceste citiri din Vechiul Testament avem și lecturi din Noul Testament, spre exemplu la Utrenia de Duminică se face citirea unei dintre cele 11 Evanghelii ale învierii. Citiri din Noul Testament la Vecernie avem în Vinerea Mare, când avem și Apostol și Evanghelie. (Tipic)

Într-o statistică făcută la București sub coordonarea Pr. Pro. Dr. Ene Braniște s-a arătat bogăția de texte vetero-testamentare întâlnite cultul Bisericii noastre: la Vecernie, Utrenie, Ceasuri, Miezonoptică, diferite ierurgii, putându-se stabili următoarele date: 55 de la Facere,; 20 de la Ieșire, 1din Levitic, 3 din Numeri (una la sfințirea clopotelor), 8 din Deuteronom, 3 din Isus fiul lui Navi, 3 din Judecători, 9 din I Regi, 5 din II Regi, 6 din Iov, 58 din Pilde, iar din Profeți avem 100din Isaia, 6 din Ieremia, 13 din Iezechil, 2 din Daniil, 3 din Ioil, 1 din Iona, 3 din Miheia, 1 din Sofonie, 7 din Zaharia, 8 din Maleahi, 4 din Baruh. Din cărțile didactice avem: 47 din Înțelepciunea lui Solomon.

Lecturile Scripturistice în săvârșirea Sfintelor Taine și a ierurgiilor

Așa cum am văzut mai sus Sfânta Scriptură este nelipsită din structura Sfintei Liturghii și a celor 7 laude. Însă lecturi biblice avem și în Cadrul unor Sfinte Taine și în cadrul ierurgiilor și aici amintim Taina Botezului, Taina Cununiei sau Taina Sfântului Maslu, care are șapte Evanghelii și șapte citiri din Apostol. În cadrul ierurgiilor lecturi Biblice avem la slujba înmormântării la sfeștanie sau în cadrul sfințirii apei celei mare unde avem paremii, apostol și Evanghelie. De asemenea avem citiri din Psalmi, spre exemplu la Taina Spovedaniei se zice Psalmul 50, la Taina Cununiei avem Psalmul 127, la Taina Botezului Psalmul 31, la sfeștanie avem Psalmii 50 și 142, la înmormântare Psalmul 90.

Scopul întrebuințării lecturilor biblice în cultul divin

Lecturile biblice au ca scop propovăduirea a învățăturii creștine și viața creștină așa cum o aveam de la Mântuitorul și de la Sfinții Apostoli. Pr. Prof. Ene Braniște spune că ,, grație șirului de sărbători din cursul anului bisericesc, credincioșilor li se împărtășește anual prin pericopele biblice, mai ales prin cele din cadrul Sfintei Liturghii, întreaga viață și activitate a Mântuitorului Hristos, istoria mântuirii, a Revelației creștine, precum și a începuturilor Bisericii creștine. De altfel, importanța catehetică, a pericopelor scripturistice liturgice în viața credincioșilor reiese clar din însușii scopul didactic al cultului creștin, care este de instruire, de edificare, de învățare a credincioșilor și de promovare a vieții religios-morale a virtuților creștine”.

Un alt scop al citirii biblice, spune profesorul de teologie practică Vasile Mitrofanovici, ar fi acela ,,de a propune spiritul creștin, credința și viața creștină în sine, pentru sine și de a exprima cunoștința creștină a comunității și a bisericii” și tot el continuă spunând că ,, prin citirile biblice se urmărește ca tot cultul bisericesc să se rezeme pe Sfânta Scriptură și anul bisericesc întreg, să se prezinte ca bazat pe fundamentul vieții și al învățăturii Mântuitorului”

Un al scop este cel de al pune pe om în comuniune cu Dumnezeu, Dumnezeu ne vorbește nouă, de aceea înainte de a se asculta Sfânta Evanghelie, preot spune ,, Înțelepciunea drepți”,adică să fim cu luare aminte pentru că ne vorbește Hristos.

Lecturile biblice au rolul de curățire a inimii, de pregătire pentru înțelegerea și primirea harului divin. Anamneza liturgică vine întru întâmpinare și pregătește epicleza, adică pogorârea Duhului Sfânt.

Lecturile Biblice reprezintă principalul izvor al credinței noastre și îl luminează pe credincios, îi arată bunătatea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, îi arată calea pe care trebuie să o urmeze , adică pe Hristos, ,, Eu sunt calea, adevărul și viața” (ctrimitrea), îi arată ce este adevărul șu cine este Adevărul și îl duce spre viața veșnică.

Sfânta Scriptură în iconografie și în imnologia Bisericii noastre

Dacă până aici am prezentat despre prezența directă a Sfintei Scripturi în cultul divin, în cele ce urmează voi încerca să arăt faptul că Sfânta Scriptură a influențat atât iconografia cât și imnologia, de altfel după ce a început să apară poezia imnografică, au dispărut din cadrul cultului pericopele din Vechiul Testament iar altele au fost scurtate.

Dacă privim pictura unei biserici, vedem că începând cu strana dreaptă unde este pictată nașterea Domnului și terminând cu strana stângă unde avem pictată icoana Învierii lui Hristos, avem prezente iconografic diferite evenimente din viața și activitatea Mântuitorului Hristos. De asemenea în primul rând al catapetesmei, deasupra icoanelor împărătești, avem icoanele praznicale care scot în evidență momente importante din istoria mântuirii, unele având suport biblic iar altele având ca suport Tradiția Bisericii. Avem prezente icoane ce ne duc cu gândul la Vechiul Testament.

Toată această podoabă a bisericii poate fi numită ,, Biblia neștiutorilor de carte” .

În ceea ce privește influența Sfintei Scripturi asupra imnografiei, cred că cel mai bine și mai clar se observă acest lucru în Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, unde aproape fiecare cântare face referire în cuprinsul ei atât la personaje cât și la evenimente din Sfânta Scriptură , însă despre relația dintre Sfânta Scriptură și Canonul cel mare voi vorbi pe larg într-un alt capitol al acestei lucrări.

Prezența Sfintei Scripturi se face remarcată spre exemplu în cântările Vecerniei, Utreniei, în cântările Sfintei Liturghii, etc.

La Vecernie spre exemplu cântarea ,,Doamne strigat-am…” și ,,să se îndrepteze…” sunt luate din Psalmii 140, 1-2.

Rugăciunea ,,Acum slobozește…” este luată din Noul Testament, ea a fost rostită de dreptul Simeon când a întâmpinat pe Domnul la Templu.

Prochimenele sunt luate și ele din Psalmi, spre exemplu ,, Domnul a împărățit…” de sâmbătă seara este luat din Psalmi 92 .

La Pavecernița mare cântarea ,,Cu noi este Dumnezeu” și unele din stihuri sunt luate din Isaia 8,9 ; 9, 1,5.

Cântarea ,,Dumnezeu este Domnul…” de la Utrenie o găsim în Psalmul 117, iar Polieleul este alcătuit din versete ale Psalmilor 134 și 135.

Un fragment din troparul Crucii ,, Mântuiește Doamne poporul Tău..” îl găsim în Psalmul 27,12.

Antifoanele celor opt glasuri alcătuite de Ioan Damaschin au la bază Psalmii 119-13,3.

La Sfânta Liturghie, textul antifoanelor I și II este luat din Psalmii 102 și Psalmul 145, acești Psalmi la unele mănăstiri acești Psalmi sunt cântați în întregime, așa cum se întâmplă spre exemplu la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț. Fericirile sunt luate din Noul Testament și introduse în structura Sfintei Liturghii.

,,Veniți să ne închinăm…” este luat din Psalmul 94, 4. Rugăciunea Tatăl nostru este luată din Sfânta Scriptură și introdusă în întreg cultul nostru, nu numai în Sfânta Liturghie și exemplele ar putea continua cu influența Sfintei Scripturi în texte slujbelor de fiecare zi.

În perioada Triodului spre exemplu, putem spune că Triodul este o altă Scriptură, Scriptura cântată în să mă voi opri asupra acestui aspect într-un capitol special.

Așa cum a văzut mai sus Sfânta Scriptură este prezentă în structură cultului divin atât în mod direct prin paremii, psalmi, apostol și Evanghelie cât și în mod indirect prin influența pe care a avut-o asupra iconografei și imnografiei.

Toate aceste lucruri ne arată că nu putem vorbi despre cultul divin dacă nu am avea inclus în el și Sfânta Scriptură, pentru că ea împreună ci Sfânta liturghie sunt izvoare ale vieții veșnice. Fără Sfânta Scriptură în cultul Bisericii nu l-am mai avea pe Hristos prezent, astfel că nu exista Biserică în care să nu fie pe Sfânta Masă Sfânta Evanghelie. Așa cum am văzut la toate laudele bisericești, la Sfintele Taine la ierurgii avem prezente lecturi din Sfânta Scriptură.

Dacă în perioada Octoihului și în perioada Penticostarului, în cultul divin, în ceea ce privește lecturile biblice , există o oarecare uniformitate între ele, perioada Triodului este diferită, pentru că avem mult mai multe citiri biblice, mult mai prezent este Vechiul Testament în cadrul anumitor slujbe, Psaltirea este citită de două pe săptămână , mai scut spus Sfânta Scriptură și în special Vechiul Testament este mult mai prezent; însă despre toate aceste aspecte voi trata în următoarele capitole.

Evoluția Triodului

Așa cum amintit întru-un capitol anterior, în cursul unui an bisericesc avem trei mari perioade și anume:perioada penticostarului, perioada octoihului și perioada triodului asupra căreia mă voi opri si eu în această lucrare.

Perioada Triodului începe cu Duminica vameșului și a fariseului și se termină cu Sâmbăta Mare. Această perioadă cuprinde în total zece săptămâni, dintre care trei sunt pregătitoare pentru Postul Mare iar celelalte șapte sunt ale postului, dintre care una este săptămâna Patimilor. Cartea care se folosește cu precădere în perioada această este Triodul.

Deosebirea între Triod, Octoih și Minei rezultă din numărul de cântări ale canonului. În Octoih și Minei canoanele sunt de nouă cântări, iar în Triod canoanele sunt de trei cântări, de aici și numele de Triod.

Cuvânt triod vine din limba greacă și este format din două cuvinte τρεις –trei și ώδη –cântare , adică trei cântări.

În ceea ce privește evoluția triodului Makarios Simonopetritul, în lucrare sa Triodul explicat de spune că „ Triodul utilizat actualmente în Biserica Ortodoxă constituie rezultatul unei îndelungi evoluții, urcând până la originile calendarului liturgic creștin și păstrând în structura sa mărturiile principalelor etape ale acestuia”.

Perioada Triodului s-a dezvoltat în jurul postului pregătitor pentru sărbătoarea Învierii Domnului.

În secolul al doilea numărul zilelor de post nu erau de 40 de zile ci de o zi , două ori mai multe ajungându-se până la o săptămână.. La finele secolului al treilea și începutul secolului al patrulea postul este împărțit în două: postul ,, postul patruzecimii” și postul ,,Paștilor”, ținut în săptămâna patimilor cu mare asprime. In lucrarea Istoria Bisericească al lui Eusebiu de Cezareea găsim un cuvânt al Sfântului Irineu în care ni se arată cum posteau credincioșii din diferite biserici creștine înainte de Paște ,,unii cred că trebuie postit numai o singură zi, alții două iar alții și mai multe.” de aici vedem că în secolul al doilea și secolul al treilea sau cel puțin prima jumătate a secolului existau mai multe tradiții de postire.

Dacă la sfârșitul secolului al treilea avem o păzire în mod universal a postului din săptămâna patimilor, în cursul secolului al patrulea, începe să se generalizeze instituirea celor patruzeci de zile de post, înainte de Paște.

În ceea ce privește durata celor patruzeci de zile de post avem două sisteme de calcul: sistemul palestinian, care cuprinde șase săptămâni de post, incluzând aici și săptămâna patimilor și zilele nepostitoare ( sâmbăta și duminica) și se oprea în joia mare când începea postul pascal. Sistemul de calcul antiohian nu mai include în calcul său zilele nepostitoare și postul pascal, ceea ce face ca durata postul să fie mai mare de șase săptămâni, acest din urmă calcul răspândindu-se în întreg răsăritul creștin în cursul secolelor IV-V.

Dacă până în secolele VII-VIII vorbim despre perioada postului, de acum putem vorbi și despre o perioadă premergătoare, astfel că pe lângă cele 40 de zile de post este introdusă și săptămâna albă iar în secolele IX-X această perioadă pregătitoare este extinsă cu încă două săptămâni. În secolul al XII-lea se definitivează această perioadă premergătoare postului prin introducerea Duminicii vameșului și a fariseului, fixându-se astfel perioada Triodului, cu cele trei săptămâni premergătoare postului, șase săptămâni de post și săptămâna patimilor.

Lecturile din Vechiul Testament și rolul lor în perioada Triodului

Așa cum am menținat mai sus citirea în cadrul cultului divin din Sfânta Scriptură îmbracă trei forme: paremie, evanghelie și apostol.

În capitolul de fată mă voi opri asupra prezentării modului cum sunt dispuse paremiile în cadrul slujbelor bisericești din perioada Triodului și asupra rolului lor în această perioadă.

Cuvântul paremie vine din limba greacă de la cuvântul πάροίμια, ας, ή care înseamnă vorbire indirectă, figurată, pildă, parabolă, proverb.

Locul lor în cadrul slujbelor Bisericești este de obicei la Vecernie, iar în perioada Triodului mai întâlnim paremii la ceasuri si la Utrenia Prohodului și sunt luate din Vechiul Tetament.

Ele sunt întâlnite în slujba Vecerniei pentru, că ea evocă epoca cea mai veche din istoria sfântă: epoca Vechiului Testament, adică vremea revelației nedepline, dinainte de venirea Mântuitorului, de aceea și cuvântul paremie are înțelesul de vorbire figurată, indirectă.

Prezența lor în perioada Triodului la Vecernie și ceasuri ( ceasul 6 în special, doar în săptămâna Patimilor și la alte ceasuri), ne arată că această perioadă este una de pregătire a noastră, pentru „a ne închina învierii lui Hristos” pentru a-L vedea pe Hristos Cel mort și înviat pentru mântuirea noastră, așa cum și evreii s-au pregătit pentru venirea lui Hristos.

Pentru a înțelege mai bine rolul paremiilor în perioada Triodului trebuie să amintim și de perioada Penticostarului, ce începe din noaptea de Paște și se termină în prima Duminică după Rusalii, iar în această perioadă textele din Vechiul Testament nu mai sunt prezente Noul Testament fiind cel care domină această perioadă iar Paștele este o ,, trecere” de la Vechiul Tetament la Noul Testament ,, de la prefigurare la adevăr”.

Sistemul lecturilor din Vechiul Testament reprezintă partea ce mai veche a Triodului, din secolul al VII-a, acest lucru întâmplându-se la Constantinopol, fiind cuprinse în cartea numită Prophetologion al Marii Biserci.

Sistemul citirilor îl găsim astăzi în cartea specifică Perioadei numită Triod, iar ele sunt dispuse astfel:

Sensul duhovnicesc al Sfintei Scripturi în Duminicile Triodului

În perioada Triodului și în special în perioada Postului Mare, Duminica este un popas duhovnicesc pentru credincios. Dacă spre exemplu în perioada Penticostarului, Duminica este cea care deschide săptămâna, fiind prima zi a săptămânii, în perioada postului mare Duminica este cea care încheie săptămâna, astfel că dacă ne vom uita în cartea numită Triod vom vedea că prima săptămână a postului se încheie cu ziua de Duminică, ea fiind prima duminica din post, așa cum este trecută atât în calendar cât și în Triod. Așa cum știm Duminica este ziua Învierii, iar fixare ei la sfârșitul săptămânilor din post, ne arată în primul rând că această perioadă este una în care noi călătorim spre înviere, iar în fiecare zi de Duminică noi facem un popas duhovnicesc în care sărbătorim ziua Învierii Domnului, este un ,,deja și nu încă” a ceea ce se va întâmpla la Sărbătoarea sărbătorilor, adică Învierea lui Hristos. Hrana ce o primim în aceste Duminici nu poate fi decât cuvântul lui Hristos, cuvântul evangheliei.

În afară de aceste Duminici din perioada postului mai avem și patru Duminici ce premerg postului mare și anume Duminica Vameșului și a fariseului, Duminica întoarcerii fiului risipitor, Duminica Înfricoșătoarei judecăți și Duminica izgonirii lui Adam din Rai, Duminici care așa cum spunea Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel ne arată ce trebuie să cultivăm mai intens în postul mare și anume: rugăciunea smerită, pocăința sinceră prin care se obține iertarea păcatelor și se reface comuniunea cu Tatăl nostru cel ceresc, ne mai arată că viața noastră din lume va fi judecată după criteriul iubirii milostive arătată semenilor noștri care aveau nevoie de prezența și ajutorul nostru, iar ultima Duminică ne arată că Adam a fost izgonit din rai tocmai pentru faptul că nu a postit, nu a ascultat de Dumnezeu. ,,Așadar, continuă Părintele Patriarh, intrând în această perioadă a Triodului, intrăm de fapt în școala pocăinței, în școala înnoirii, a schimbării, modului de a gândi, de a privi și de a lucra în lume”. În limba greacă pentru cuvântul pocăință, avem metanoia (μετανοια) care mai înseamnă și schimbarea gândului ( răzgândire, căință), iar perioada Triodului și lecturile biblice ne îndeamnă la metanoia.

Duminica Vameșului și a fariseului

Această duminică deschide perioada Triodului și tot odată șirul duminicilor din această perioadă, ea este ușa, prin care noi intrăm într-o perioadă specială din cursul anului bisericesc, o perioadă de pocăință și de schimbare a gândului păcătos, de altfel începând cu această Duminică se cântă în timpul utreniei ,,ușile pocăinței”.

Plasarea pericopei evanghelice de la Luca 18, 10-14, în care ni se arată două tipuri de rugăciune: una trufașa, a fariseului și una smerită, a vameșului, aceasta din urmă fiind cea adevărată , ne sugerează faptul că nu putem începe nici un lucru fără rugăciune, iar această călătorie a noastră spre înviere și înnoirea noastră spirituală, trebuie să aibă la bază rugăciunea smerită.

Pericopa evanghelică ce se citește în această Duminică ne prezintă, așa cum spunea Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, două stări sufletești deosebite care se arată în timpul rugăciunii. Rugăciunea fariseului începe prin cuvintele «Îți mulțumesc Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalți oameni» cuvinte ce arată faptul că mulțumirea lui nu este una curată, smerită ci una bazată pe autosuficiență, este o mulțumirea de sine, mulțumire cu starea în care se află, în el nu se mai găsește loc de iubire și respect pentru alții, el se singularizează, se desparte spiritual de ceilalți oameni. Deși el este un om fără lăcomie, om drept, om moral și evlavios , totuși el este mândru, răutăcios și lipsit de iubire față de aproapele, ceea ce face ca rugăciunea lui să nu fie bine primită înaintea lui Dumnezeu.

Alături de fariseu se află în templu, un alt om, vameșul, care manifestă o altă stare sufletească, acesta fiind smerit și conștient de starea de păcătoșenie în care se află, recunoscându-și în chip smerit păcatele, el nu este mulțumit de sine, precum fariseul, nu se uită la păcatele celuilalt, și nu își scoate în evidență nici o virtute, deci este opus primului care îi mulțumea lui Dumnezeu că nu este ca ,,ceilalți oameni”, iar rugăciunea lui este bine primită la Dumnezeu, pentru că este una curată, una plină de umilință, de smerenie, de altfel așa cum spune și evanghelia vameșul a plecat mai îndreptat la casa sa. Vorbind despre smerenia vameșului părintele Petroniu Tănase spunea așa „ începutul înoirii nostre nu se face, decât prin intrarea în rânduială, prin smerenie. De aceea pregătirea pentru Sfântul și Marele Post o începem cu smerenia, ca să o trăim în această vreme și apoi, cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieți, știind că numai călătorind pe calea cea bună, vom avea odihnă sufletelor noastre în veacul și în vecii vecilor ”.

A două pericopă din această Duminică, asupra căreia mă voi opri este cea din Apostolul ce se citește la Sfânta Liturghie din această zi, din Epistola I Timotei 3, 1-15. Prin plasarea acestui text în prima duminică din perioada Triodului ni se arată că în toate încercările vieții noastre, dar mai ales în vremea postului , trebuie să ne punem încrederea în Domnul, căci El ne va izbăvi, ,, din toate m-a izbăvit Domnul” spune Sfântul Pavel, iar în timpul ispitelor trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură căci ele pot să ne ,,înțelepțească spre mântuire”, cum spune Sfântul Pavel.

Așadar în vremea postului trebuie să sporim în rugăciune smerită și în citirea Sfintei Scripturi care ne pot feri de ispite și rătăciri.

Duminica Fiului risipitor

A doua duminică specială este cea a Fiului rispitor , cu care se deschide a doua săptămână din perioada Triodului , în care la Sfânta Litrughie,ascultăm pilda rostită de Mântuitorul Iisus Hristos prezentată de Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 15 versetele 11-32 – Pilda Fiului risipitor.

Părintele Alexander Schmemann ne spune că această parabola ne ,,înfățisează timpul pocăinței ca pe o întoarcere din exil, ” din țara îndepărtată în care Dumnezeu nu își face cunoscută prezența.

În această săptămână, care are în centru pilda Fiului risipitor, Biserica ,,învață și trăiește drama ontologică a umanității. Ea concentrează întreaga istorie în viața fiului pierdut și regăsit. Dimensiunea mântuitoare a pocăinței este condiția esențială pentru intrarea în lumea eshatologică a postului… Se poate observa în evanghelia Fiului risipitor paradigma timpului-cădere în care umanitatea se diminuiază prin departarea de Dumnezeu”

Această pildă a Fiului risipitor este una dintre cele mai frumoase, pentru că dincolo de logica textului, de bogăția imaginilor, ne regăsim întru totul noi, cei din toate timpurile și locurile. Fiul risipitor este icoana dublei ipostaze în care ne regăsim adesea: a celui predispus la cădere dar și a celui care are vocația de a se ridica.

Prin imaginea întoarcerii fiului risipitor la tatăl său i se arată credinciosului că timpul postului este unul al îndreptării lui spre cer, spre patria sa, unde Tatăl cel ceresc îl așteaptă .

În această parabolă, căința se înfățișează ca un proces în care omul și Dumnezeu joacă fiecare un rol necesar și de neînlocuit. Fiul cel mic ( omul) este cel ce își vine în sine și se reîntoarce la Tatăl cu smerenie dar și cu teamă, iar Tatăl face o ,, risipire de iubire…El nu numai că îl primește la sine pe cel pierdut ci îi iese în întâmpinare. Cu alte cuvinte, ceea ce se petrece nu este o revenire a fiul în preajma tatălui ci o întâlnire la care participă amândoi. Fiul se întoarce la tatăl și tatăl se întoarce la fiul, iar întâlnirea în cazul fiului echivalează cu o înviere ( a înviat, apare de de două ori în text), cu o reînoire a vieții și firii sale” .

O concluzie interesantă a Duminicii Fiului risipitor o găsim la părintele Profesor Viorel Sava care spune că ,,Duminica Fiului risipitor este o sinteză a Triodului. Întoarcerea fiului risipitor din țară îndepărtată în casa tatălui este imaginea întoarcerii noastre din păcat la Dumnezeu. Drumul fiului risipitor sfârșește în brațele Tatălui. Drimul nostru, care durează șapte săptămâni, marcat de osteneli trupești și duhovnicești, sfârșește în brațele deschise ale Iubirii răstignite pe muntele Golgota”.

Duminica înfricoșătoarei judecăți

Pericopa evanghelică ce se citește în această Duminică este luată din Evanghelia după Matei din capitolul 25 versetele 31-46 și prezintă imaginea judecății finale făcute de Mântuitorul Iisus Hristos după faptele noastre.

Această Duminică este una care ,, inversează capetele istoriei , privește eshatologic finaliatea universului și deschide Bisericii perspectiva iminentă a parousiei. În lumina judecății lui Dumnezeu, fiecare lucru și mai ales fiecare persoană își află și își aprofundează sensul cel adevărat. Persoana umană primește pecetea dreptății lui Dumnezeu, Care nu va lăsă nerăsplătită nici o faptă de pe pământ….în persepctiva parousiei, toate vorbele, faptele, gândurile noastre primesc un sens și o efectivitate netrecătoare…”

Deși este numită Duminica înficoșatei judecăți, părintele Alexander Schmemann pe bună dreptate spune că ,,tot iubirea constituie tema Dumincii Lasatului sec de carne” iar mai departe întrebându-se el care va fi criteriul judecății Sale, dă următorul răspuns ,, dragostea,”, așa cum reiese și din parabolă, dragostea lui Dumnezeu pentru lume și dragostea omului pentru Dumnezeu și pentru aproapele tău, o dragoste personală și concretă pentru persoana umană.

Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel spune că ,,Evanghelia din Duminica Înfricoșătoarei judecăți este de fapt, Evanghelia faptelor bune izvorâte din iubire față de semenii nostri în care, tainic se află prezent Hristos, când semenii noștri au nevoie de iubirea noastră. În același timp, Evanghelia Înfricoșătoarei judecăți este și Evanghelia evaluării libertății noastre ca persoane și ca popoare”.

Așadar din lecturarea pricopei evenghelice de la Matei Biserica ne pregătește pentru intrarea în post, arătându-ne cât de importante sunt faptele omului și ceea ce se va întâmpla cu el la judecata universală când Dreptul Judecător ,, va pune oile de-a dreapta, iar caprele de-a stânga” ( Matei 25, 33), iar cei de-a dreapta vor lua ,, binecuvântarea veșnică a iubirii milostive”

Duminica izgonirii lui Adam din rai

Duminica izgonirii lui Adam din rai sau Duminica iertării, este ultima din șirul de patru Duminici pregătitoare pentru post, iar în aceasta la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie se citește pericopa evanghelică de la Matei 6, 14-21), care face parte din predica de pe munte a Mântuitorului Hristos.

Tema Evangheliei este întreită. Ea amintește de iertare de post și de adunarea comorilor cerești.

,,Postul este eliberarea noastră din robia păcatului, din închisoarea acestei lumi, iar pericopa evanghelică ne pune în fața acestei eliberări. Cea dintâi este postul – refuzul de a accepta dorințele și impulsurile firii noastre căzute ca fiind normale, efortul a a ne elibera pe noi înșine de stăpânirea cărnii și a materiei asupra duhului. Însă pentru ca postul nostru să fie eficace, trebuie să nu fie ipocrit. Adoua condiție este iertarea, «că de veți ierta oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta ierta greșelile voastre». Aierta înseamnă a pune între mine și dușmanul meu iertarea pătrunzătoare a lui Dumnezeu Însuși”

Acest îndemn al iertării înainte de începerea postului este foarte frumos și este pus în evidență printr-un act liturgic, la sfârșitul Pavecerniței mici , când toți credincioșii se apropie de preot și unii altora își cer iertare, iar la strană se cântă imnele pascale, astfel că această rânduială ,, anticipează Învierea, Paștele, zi în care tema sărutării și împăcării se reia.În Duminica izgonirii lui Adam din rai trăim anticipat Învierea tocmai pentru că iertăm și primim iertare”

În epistola către Romani Sfântul Apostol Pavel are un îndemn foarte frumos și foarte bine venit înainte de a intra în post, el spune așa către Romani ,, și aceasta, fiindcă știți în ce timp ne aflăm, căci este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape…să lepădam dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii”.( Romani 13, 11- 12) Acest pasaj se citește în această Duminică la Sfânta Liturghie și ne îndeamnă să fim cu minte trează în vremea postului și să fim îmbrăcați cu ,,armele luminii”, ,, să lepădăm lucrurile întunericiului”, iar Sfântul Pavel ne spune care sunt acestea: beția, desfrânarea, faptele de rușine, cearta, pizma.

Duminica Ortodoxiei

Începând cu prima săptămână din Post timpul liturgic este altul față de celelate zile din cursul unui an bisericesc, săptămâna nu mai începe cu Duminica ci se sfârșește cu ea, ea este un popas duhovnicesc pentru credincios, este o trăire a Învierii, o pregustare a ei, o ancipare a Învierii. De asemenea, în întreaga perioadă a postului accentul va cădea pe slujirea arhierească a Mântuitorului Hristos ( citirea Apostolului se face din epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei – epistolă ce pune accentul pe slujirea Arhierească a lui Hristos).

În Duminica aceasta pericopa evanghelică ce se citește la Sfânta Liturghie este luată din Evanghelia după Ioan 1, 43-51), în care ne este prezentată întâlnirea Mântuitorului cu Filip și Natanael. Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel vorbind despre acest pasaj evanghelic spune că ,, Evanghelia Duminicii Ortodoxiei ne învață două adevăruri despre dreapta credință. Primul: dreapta credință este măturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Al doilea adevăr: dreapta credință este vederea duhovnicească sau mod de cunoaștere și trăire a realităților netrecătoare a vieții din Împărăția lui Dumnezeu”.

Apostolul Duminicii de astăzi luat din Epistola către Evrei ne vorbește și el despre credință și roadele ei și prezintă modele de persoanje din Vechiul Testament care prin credință ,, au birut împărații, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei s-au împuternicit…”( Evrei 11, 33-34), iar israeliții prin credință au dobândit pământul făgăduinței. Noi prin credință în vremea postului biruim împărăția demonilor, scăpăm de toate meșteșugirile și cursele lor și ne îndreptăm ochii spre patima și învierea lui Hristos. Însă putem privi limpede spre Învierea lui Hristos doar atunci când ne-am eliberat de povara păcatelor, însă acest lucru se face cu luptă stătuitoare, doar așa putem ajunge la Înviere și putem vedea pe Hristos înviat. Sfântul Pavel ne îndemană ,, să lepădăm orice povară și pacatul ce grabnic ne împresoară, și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte” ( Evrei 12, 1) iar cu ochii ,, să stăm ațintiți asupra lui Hristos, începătorul și plinirea credinței, care pentru bucuria pusă în înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei, și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” ( Evrei 12,2). Roada luptei noastre este desăvârșirea, iar la acest final se ajunge prin cruce și înviere.

Duminica a doua din post ( Duminica Sfântului Grigorie Palama)

Pericopa evanghelică ce se citește în această Duminică la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie este luată din Evanghelia după Marcu capitolul 2, versetele 1-12), în care este prezentat momentul vindecării slăbănogului din Capernaum.

Această pericopă evanghelică ni-l prezintă de pe Hristos ca Preot ca Arhiereu, ca cel ce are puterea de a ierta păcatele și tot odată ni se arată puterea vindecătoare a Mântuitorului Iisus Hristos. Părintele Patriarh Daniel spune că ,, puterea de ierta păcatele este și o putere vindecătoare.”

,,Iisus este cel ce vindecă, dar nu judecă. Vindecă și tacem, tace fiindcă păcătosul ierat a fost reînfiat. Dintr-un rob al păcatului și al suferinței slăbănogul devine, prin iertare și vindecare, fiu al iubirii divine părintești.”

Din această Evanghelie mai observăm un lucru, iubirea aproapelui, slăbănogul este adus cu credință la Mântuitorul și fac tot posibilul la el să fie pus în fata Mântuitorului iar El ,, văzând credința lor, i-a zis slabănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”(Marcu 2, 5).

În vremea postului credinciosul, deci ca pe lângă asceza personală, pe lângă mărturisirea păcatelor să facă și fapte bune, să ajute pe semenul său.

Duminică a treia din post ( a Sfintei Cruci)

Textul evanghelic ce se citește în această Duminică în cadrul Sfintei și dumnezeieștii Liturghii este luat de la Sfântul Evaghelist Marcu 8, 34-38 și începe cu îndemnul Mântuitorului ca omul să lepede de sine să își ia cruce și să-I urmeze Lui. Pentru a ne mântui este nevoie să îl urmăm pe Hristos, să ne unim cu El și să ne dăruim Lui.

Evanghelia acestei Duminci ne îndeamă să asumăm și să purtăm crucea vieții noastre și să facem prin ea drum spre înviere, adică prilej de apropiere și de unire cu Hristos cel răstignit și înviat. Acest text reprezintă o inițere o luminare ca credincioșilor în urcușul lor spre Înviere. Crucea este lumina spirituală a Postului Paștelui.Omul trebuie să se răstignească, să își răstignească patimile pentru a primi ,, slava și lumina învierii”.

Prin Cruce și prin asumarea ei ne apropiem de ,, tronul harului ca să luăm milă și să aflăm har, spre ajutor la timp potrivit” (Evrei 4, 16), iar de tronul harului ne putem apropia doar dacă ne asumăm crucea și trăim Învierea.

Duminica a patra din post ( a Sfântului Ioan Scărarul)

Pericopa evanghelică ce se citește în această Duminică în cadrul Sfintei și dumnezeieștii Liturghii este luată din Evanghelia după Marcu captolul 9, versetele 17-32, în care este prezentă minunea vindecării de către Mântuitorul Hrisitos a unui îndrăcit și răspunsul dat de Mântuitorul apostolilor care îl întreabă de ce ei nu au putut să îl vindece pe acel îndrăcit, iar El le spune că ,, acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post” (Marcu 9,29).

Răspunsul dat de Mântuitorul ne arată nouă credincioșilor valoarea postului și a rugăciunii și implicit valoarea practicării virtuților care îi îndepărtează pe demoni de la noi, ele sunt arme împotriva lor. Doa prin post, prin credință prin asceză credinciosul poate primi lumina Învierii, pentru că el iese din întuneric. La Botez după ce copilul este botezat preotul rostește formula ,, îndreptatu-te-ai, , luminatu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai…”, astfel că după ce candidatul se leapădă de satana și de întuneric și primește botezul el se luminează, are în el lumina lui Hristos. De altfel în primele veacuri creștine catehumenii se botezau în noaptea de Paște.

Un alt aspect care trebuie reținut din pericopa evanghelică a duminicii de astăzi este faptul că ea ne aduce aminte patima lui Hristos, acum El le spune ucenicilor că va trebui să patimească și apoi să învieze, însă ei nu înțelegeau cuvântul lui Lui.

Din această Duminică intrăm în șirul celor trei Duminici care ni-l prezintă pe Hristos ca cel are să moară și apoi va învia, este un fel de pedagogie, o pregătire, o anunțare a evenimentelor ce vor urma, patimă și înviere.

Duminica a cincea din post ( a cuvioasei Maria Egipteanca)

În această Duminică pericopa evanghelică ce se citește la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie este luată din Evanghelia după Marcu 10, 32-54 și este relatată convorbirea Mântuitorului cu ucenicii săi, anunțându-i pe aceștia ce se va întâmpla cu El. Daca mai înainte le-a spus doar că va pătimi și va învia, acum El le detaliază acest moment care va avea loc la Ierusalim și leagă din nou patima de înviere.

Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel prin această vestire a patimilor Hristos ne arată că ,, Taina Crucii este îndreptată spre înviere, iar puterea Învierii se află ascunsă în Cruce.”

Deși Hristos le vorbise ucenicilor despre patimă și înviere, ucenicii nu au înțeles nici acum cuvântul Lui și doi dintre ei Ioan și Iacov, fii lui Zevedeu îi cere ca unul să stea de-a dreapta și altul de-a stânga, pentru că ei aveau impresia că Hristos le vorbește lor depre o împărăție lumească și ei își doreau această cinste în împărăția Lui. Hristos însă le spune așa ,, nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu”(Marcu 10, 38). Paharul la care se referă Hristos este însăși moartea lui. Hristos în grădina Ghețimani să treacă de la El ,,paharul aceasta” – ,, Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă” ( Luca 22, 42). Botezul despre care ne vorbește El este ,,botezul suferinței și sângelui din timpul Patimilor Sale culminând cu moartea Sa pe Cruce”

Evanghelia ne mai arată că ceilalți ucenici sau mâniat pe cei doi, pentru că ei au cerut de la Hristos această slavă deșartă, în această mânie este amestecată și de invidie, spun părinții Bisericii, însă Hristos se arată că adevărata cinste plăcută lui Dumnezeu se realizează prin smerita iubire față de Dumnezeu și față de semeni.

Deci prin pericopa evanghelică din această Duminică credinciosul este chemat să mediteze mai intens la apropiata patimă a lui Hristos și să fie cu ochii ațintiți spre Înviere, iar acest lucru se realizează prin post smerenie, respingerea slavei deșarte , mărturisirea păcatelor, împăcarea cu semenul nostru pe care l-am supărat și prin milostenie.

Duminica Intrării în Ierusalim ( a Floriilor)

Această Duminică este una specială, fiind și praznic împărătesc. Ea este puntea de legătură între perioada postului și perioada Săptămânii Patimilor, care este una specială, cu ea se încheie o perioadă și începe alta este o Duminică a ,,ieșirii” și a ,, intrării”.

Pericopele evanghelice ce se citesc la Utrenie și la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie ne pun în față eveniementul intrării Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim.

Mântuitorul intră în Ierusalim, pe asin, blând și smerit, iar mulțimea Îl întâmpină ca pe un biritor cu ramuri și aclamații. Cele două atitudini: semerenia și biruința sunt strâns legate între ele. Adevărata biruință, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a artătat-o Însuși Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfășurat toată lucrarea noastră duhovnicească. Postul a început cu smerenia vameșului și se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă smerenia, singura cale spre Viață și Înviere.

Intrarea în Iersusalim este o Cincizecime profetică a Sfântului Duh care adună mulțimile să slavească pe Fiul lui Dumnezeu făcut om ,, Astăzi harul Sfântului Duh pe noi ne-a adunat, și toți luând Crucea Ta, zicem: Bine ești cuvântat, Cel ce vii în numele Domnului; Osana Celui dintru înălțime. ( Triod, pag. 522- a se vedea exact) Această Cincizecime pregătește umanitatea spre a primi patima și Învierea lui Hristos.

Prea Fericitul părintele Patriarh Daniel prezintă mai multe înțelesuri ale Intrării în Ierusalim a Mântuitorului.Primul înțeles ar fi acela al biruinței asupră morții lui Lazăr și deci preînchipuirea învierii de obște, după cum ne spune și troparul sărbătorii. Al doilea înțeles este acela al prefigurării intrării Mântuitorului în Ierusalimul cel ceresc ca om; aceasta se va realiza prin Învierea Sa și Înălțarea la cer. De aceea în noaptea de paște cântăm ,, Luminează-te luminează-te, noule Ierusalime…”.

Participarea la viața bisercii este tainic o intrare în Ierusalimul cel ceresc întrucât Biserica ne învață și ne ajută să răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăință, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a ne pregăti învierea sufletului nostru din moartea păcatului.

Rolul acestor Duminici din perioada Triodului este acela de a ne pregăti pentru primirea Luminii, izvorâtă din mormântul Lui Hristos. Aceste Duminici ne-au pregătit pentru ,,inima timpului” care este Duminica Învierii.

Textele biblice ne-au hrănit sufletul și ne-au îndrumat inima și mintea spre Cruce și Înviere. Am învățat rugăciunea smerită, pocăința sinceră și iubirea lui Dumnezeu, am învățat cum să postim am fost îndemnați să facem fapte bune, să ne păstrăm drepta credință, să ajutăm pe semenul nostru, să ne adunăm comori în cer, să ne asumăm crucea și să urmăm pe Hristos. Toate acestea sunt arme cu care credinciosul luptat în timpul postului împotriva vrăjmașul. Înarmat cu acestea el ajunge la Biruintă, la Înviere și ia cununa care este desăvârșirea.

Relația dintre Sfânta Scriptură și Canonul cel Mare

Canonul cel Mare alcătuit de Sfântul Andrei Criteanul (660- 740) conține 250 de strofe, fiind cea mai cunoscută opera a sa. El se citește în prima săptămână din Postul mare, împărțit în patru părți ce se citesc luni, marți, miercuri și joi în cadrul Pavecerniței mari și în săptămâna a cincea în cadrul Deniei de miercuri seara (se citește integral).

Tema canonului mare este prezența stării tragice a păcatului în omul căzut, precum și îndemnul său fierbinte spre pocăință și întoarcere la Dumnezeul cel viu și adevărat. El conține un număr bogat de modele biblice, având drept scop îndemnarea sufletului să imite faptele bune ale celor evlavioși și să se îndepărteze de faptele cele rele ale celor nedrepți. Cele mai multe exemple biblice sunt preluate din Vechiul Testament. În troparul al 2-lea din cea de-a noua cântare poetul subliniază aceste lucru prin cuvintele ,, Ți-am adus aminte , suflete, de la Moise facerea lumii și toată Scriptura așezată de acela; care îți povestește ție de cei drepți și de cei nedrepți; din care celor de-al doilea ai urmat, o suflete , păcătuind lui Dumnezeu iar nu celor dintâi” (Triod).

Deși predomină modele și evenimentele din Vechiul Testament, poetul are și tropare inspirate din Noul Testament, modelul suprem fiind Iisus Hristos astfel că troparul al patrulea începe așa ,,Pildele Scripturii celei noi îți aduc ție, ca să te ducă pe tine suflete , spre umilință…”

Canonul cel mare, prin zugrăvirea de către poet a personajelor biblice este de asemenea, un prilej liturgic de introspecție și judecată de sine, adică o privire critică și integrală asupra resorturilor noastre sufletești, asupra trecutului, prezentului și viitorului nostru personal, asupra timpului pierdut în păcate, asupra raportului dintre vocație (dar) și realitate (faptele noastre). El este un prilej de întristare adâncă pentru toate eșecurile și căderile noastre.

Vorbind despre Canonul cel mare și despre personajele biblice și evenimentele prezente în el, părintele Alexander Schmemann spune așa: ,,cu o artă unică, Sfântul Andrei a țesut marile teme biblice – Adam și Eva, Rai și cădere, Noe și potopul David și Pământul făgăduinței, în cele din urmă Hristos și Biserica – cu mărturisirea păcatelor și pocăința. Evenimentele istoriei sfinte sunt înfățișate ca evenimentele vieții «mele», acțiunile lui Dumnezeu din trecut , ca acțiune care mă vizează pe «mine» și mântuirea mea.” Acest lucru de altfel îl vedem în canonul ce mare prin cuvintele ,,De unde voi începe a plânge faptele vieții mele, o ticăloase…”sau ,, Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu și de veșnica Împărăție…”(Triod)

Toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată ne este pusă în el , toată iconomia mântuirii, toată istoria Vechiului Testament – pedagog către Hristos – ca și a Noului Testament, de la Adam și până la Hristos. Sfântul Autor pornind de la Adam cel înzestrat sufletește și trupește de Dumnezeu, cum nu a mai fost altul pe pământ, ne face să ne exprimăm nostalgia paradisului pierdut, după haina cea frumoasă, țesută de Dumnezeu și sfâșiată de șarpele păcatului.

Teologia Canonului celui Mare este fidelă teologiei biblice și are ca izvor și model Sfânta Scriptură. Atunci când vorbești despre teologia acestui canon ajungi indirect la Sfânta Scriptură și la teologia ei.

Așa cum am amintit Sfântul Andrei Criteanul prezintă în opera sa liturgică atât exemple pozitive din Sfânta Scriptură cât și pe cele negative.

Ieromonahul Sebastian Pașcanu (astăzi episcopul Slatinei și Romanaților) în opera sa ,, Comentariu la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul” prezintă la început un rezumat al poemului arătând atât modele pozitive cât și pe cele negative după cum urmează:

Modele de cuviincioasă supunere și recunoștință față de Dumnezeu: Jertfa lui Abel ( Fac. 4), strămutarea lui Avraam ( Fac. 12, 4), Jertfa lui Issac (Fac. 22, 12), misiunea lui Moise ( Ieșire 2), jertfa lui Aaron (Lev. 8, 20), evlavia Anei și al lui Samuil ( 1Regi 1, 20)

Exemple de fapte de vitejie săvârșite din porunca ori cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cum sunt cele ale lui Iosua Navi ( Num. 14), ale lui Manoe, Samson, Barac, Ieftae, Iail, Ghedeon ( fapte relatate în Judecători), ale lui Daniil, (Dan. 4, 39) și ale celor trei tineri ( Dan. 3, 24)

Exemple de răbdare și suferință, antetipuri ale pătimirii și suferinței Mântuitorului, cum sunt cele ale lui Iosif și Iov

Exemple de altruism, ca: dreptate lui Solomon (3 Regi, 3, 12) și ospitalitatea șunamitencei (4 Regi 4, 8)

Exemple de adevărară pocăință ca cea a lui David (2 Regi, 12), lacrimile lui Iezechia ( 4 Regi 20, 3), întoarcerea ninivitenilor (Iona 3, 5)

Exemplele negative care sunt acuzate:

De neascultare și călcarea legii lui Dumnezeu: Adam și Eva ( Fac. 3), Cain ( Fac. 4), locuitorii cetăților Sodoma și Gomora ( Fac. 19), Ofni și Finnees ( 1Regi 2), Ahab ( 3 Regi 16, 30), Izabela ( 3 Regi 19, 2), Manase (4 Regi 21, 2-17)

Că au lovit în aproapele sau în ei înșiși prin nelegiuirile lor: contemporanii lui Noe ( Fac. 6), Ham ( Fac. 9, 22), Isav ( Fac. 25, 31-34), Ruben (Fac. 29, 32), frații lui Iosif ( Fac. 37, 28), Faraon ( Ieșire 7), Datan și Aviron ( Num. 16, 21), Saul ( 1Regi 10), Abesalom ( 2 Regi 15, 1), Arhitofel ( 2 Regi 16, 21), Roboam ( 3 Regi 12, 13), Ieroboam ( 3 Regi 12, 20), Ghiezi ( 4 Regi 5, 20) și alții.

Din Noul Testament ne sunt prezentate exemple pozitive cum ar fi : închinarea magilor ( Mat. 2,1), biruința prin post a «Ispititorului» de către Mântuitorul Iisus Hristos ( Mat. 4, 2), Sfântul Ioan Botezătorul ( Mat. 3, 1-4, Mc. 1, 2-14), femeia samarineancă ( In. 4, 5-43), femeia păcătoasă ( Luc. 7, 37-48), credința multora din cei vindecați de Domnul, pocăința păcătoșilor și a vameșilor ( în special Zaheu – Luca 19, 2-10).

Canonul Liturgic are nouă cântări lungi și la început intercalau nouă cântări biblice folosite în viața liturgică răsăriteană:

Cântarea lui Moise (Ieșire 15, 1-19)

Noua cântare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43)

Rugăciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10)

Rugăciunea profetului Avacum (Avacum 3, 2-19)

Rugăciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20)

Rugăciunea lui Iona (Iona 2, 3-10)

Rugăciunea celor trei tineri

Cântarea celor trei tineri

Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) și rugăciunea lui Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul ( Luca 1, 68-79).

Dacă privim cu atenție canonul Sfântului Andrei vom observa o unire tainică între cele două Testamente. Prin această unire a troparelor vetero și neo- testamentare autorul arată că Vechiul Testament nu se împlinește decât în Noul Testament și prin urmare omul se întregește în Adam cel nou, Mântuitorul Iisus Hristos. Imaginele vetero-testamentare sunt antitip-uri ale tip-urilor neo-testamentare. Puntea de legătură o reprezintă profeții, prezentați adesea ca cei care au trezit din nou conștiința venirii unui Răscumpărător și au încercat adesea întoarcerea poporului ales. În canonul cel mare nu avem de-a face cu două testamente separate, ci cu unul singur care leagă ambele părți. Sfântul Andrei Criteanul reușește în canon să acopere întreaga perioadă vetero-testamentară. Ceea ce este mai interesant este că în citatele neo-testamentare sunt folosite numai textele celor patru evanghelii și cu precădere texte din Evanghelia după Luca – apostolul umanității.

Prin folosirea celor două Testamente Canonul cel Mare sugerează un moment pascal de trecere de la Vechi la Nou prin căință, străpungerea inimii și nevoințe ascetice, care singure vor putea actualiza și face vii lăuntric lecțiile Sfintei Scripturi.

În ceea ce urmează voi încerca să prezint compoziția acestui canon , pentru a vedea mai bine legătura dintre el și Sfânta Scriptură.

Cântarea I

În irmosul primei cântări avem o sinteză a cântării lui Moise din Ieșire capitolul 15, atunci când el și poporul israelit au adus recunoștință lui Dumnezeu după trecerea prin Marea Roșie și scăparea din robia egipteană :,, Ajutor și acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu și Îl voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu și îl voi înălța pe El , căci cu slavă S-a preaslăvit”( Triod, irmos cântarea I). Astfel vedem că sfântul Andrei încă de la început ne arată că cel care ne salvează pe noi și ne ferește de robia păcatului este Dumnezeu, El este cel ce ne mântuiește, însă în continuarea canonului prin exemplele scripturistice vom vedea că omul are libertatea de a alege în a fi rob al păcatului sau „liber față de păcat”.

Troparul al doilea ne amintește de momentul creației din Facere capitolul 1 atunci când Dumnezeu este prezentat ca ,, Ziditorul tuturor”așa cum îl numește Sfântul Andrei în canonul său.

Grupul de tropare 3-10 invocă personaje din Vechiul Testament cum ar fi: Adam și Eva, Cain și Abel, precum și evenimente ca crearea primilor oameni ,,Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus în mine trup și oase, suflare și viață” (Tropar 10 – Fac 2, 7) mâncare din pomul cunoștinței binelui și răului și căderea în păcat a protopărinților noștri și consecințele lui ,, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu…”, ( Tropar 3 – Fac 3,7)) uciderea de către Cain al fratelui său Abel, după ce au adus fiecare jertfe lui Dumnezeu ( Fac. 4, 3-4, 8).

Grupul de tropare 12-16 evocă evenimente din Noul Testament cum ar fi, Nașterea Domnului din Fecioara Maria ,, Iisuse, Cel care ai răsărit din Maria” (tropar 15), Pilda samarieanului milostiv ( troparele 14-15), Pilda fiului risipitor ( tropar 12), pilde ce ,,ilustrează tema pocăinței în credință și iubire” , de asemenea se face aluzie și la moment în care Ioan îl prezintă pe Mântuitorul ,,Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” ( Ioan 1, 29 – Tropar 16)

Grupul de tropare 17- 24 sunt mai mult privitoare la căință străpungerea inimii sau frica de judecată, însă care fac și ele o trimitere indirectă la Sfânta Scriptură cum ar fi Lc. 10, 31-32; Fapte 10,28; Isaia 53,7; I Petru 1, 18-19 etc.

Pe scurt spunând în acesta primă cântare avem prezentă crearea omului, căderea lui în păcat și urmările lui, Cain și Abel ( păcatul și curăția) și evenimente din Noul Testament în centru fiind Nașterea Domnului și arătare Lui de către Ioan ca cel prin care vine mântuirea sau eliberarea din robia păcatului.

Cântarea a doua

Această cântare este împărțită în două canoane, primul între troparele 1-29 iar al doilea între troparele 30-41

Irmosul celei de-a doua cântări ,, Ia aminte cerule și voi grăi; și voi lăuda pe Hristos Care a venit din Fecioară cu trup” (Triod) se află în relație cu cea de-a doua cântare , pe care Moise a compus-o la porunca lui Dumnezeu, cu puțin înainte de moarte sa. Ea se găsește in Deuteronom capitolul 32.

Troparul 4 amintește de momentul umblării pe mare al Mântuitorului și salvarea lui Petru care în timp ce merge pe deasupra valurilor Mării Tiberiadei la porunca lui Hristos și fiind în pericol de a se îneca, Iisus la salvat ( Matei 14, 22-33 sau Marcu 6, 45-51), că El este gata oricând să ne întindă mâna Sa ce puternică atunci când suntem prinși în valurile păcatelor.

În troparele 5 și 22 autorul face referire la un model de pocăință din Noul Testament și anume de femeia desfrânată despre care vorbește Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 7, 36-50).

Troparele 7-22 vorbesc despre căderea omului în păcat și consecințele lui însă fără a aminti vreun personaj biblic, dar avem cuvinte precum ,, frumusețea pomului”, ,,șarpele cu sfătuirea…” , ,,gol și mă rușinez”, ,,îmbrăcăminte de piele”, ,,frunze de smochin” toate luate din Facere 3 unde este descrisă căderea strămoșilor.

În troparul 23 este amintit regele David care a căzut și el în păcat și anume în adulter și ucidere (II Regi 11,2).

Un alt model de pocăință, amintit în troparul 24, este vameșul din Evanghelia după Luca capitolul 18, 10-14.

Irmosul celui de-al doilea canon este un fragment din cântarea lui Moise din Deuteronom 32, 39, Ieșire 16, 13-14 ,,mană a plouat” și Ieșire 17, 1 ,,apă din piatră”.

În troparele 31-39 sunt amintite personaje precum Cain , Lameh, Set, Noe, Enos, Enoh și sodomienii sau evenimente ca cel petrecut la Turnul Babel.

Cântarea a treia

Irmosul celei de-a treia cântări este inspirat din imnul de mulțumire pe care l-a compus proorocița Ana și el este cuprins în cartea I regi capitolul 2.

În troparele 2-4 din această cântare se amintește despre căderea cetății Sodoma (Facere cap 19) și despre scăparea lui Lot.

Troparul al șaselea duce cu gândul la Parabola Păstorului cel Bun prezentă Ioan capitolul 10 dar și la Parabola oii celei pierdute (Luca cap 15)

În al doilea canon, în troparele 3-16 sunt invocate personaje biblice ca: Noe, Ham, Sem, Iafet, Avraam, Isaac, Ismael, Agara, Iacov, Lot și se face aluzie și la Melchisedec. Din nou este amintit momentul căderii Sodomei și Gomorei.

Cântarea a patra

Această cântare este dominată aproape în întregime de persoana și pilda patriarhului Iacov din Vechiul Testament: ,, Priveghează o, suflete al meu și te fă deosebit ca cel mare între patriarhi…” (Triod, cântarea VI, tropar 9). Personajele biblice invocate în această cântare sunt: Iacov, Rahela, Lia, Esau și Iov.

În troparul al șaselea se amintește de scara pe care a văzut-o Iacov (Facere 28, 12) care simbolizează ,,scara virtuților pe care credinciosul urcă de pe pământ la cer” , este scara ,, înălțării gândului ” la cer și pe care poți urca doar înnoit prin curăție și lucrarea faptelor bune.

În troparul al optulea ne sunt prezentate cele două femei din viața lui Iacov și anume Lia și Rahela adică fapta și cunoașterea ,, prin Lia care a fost cu mulți copii, autorul vede fapta din care se nasc diferite virtuți, iar Rahela, pentru care, ca să o ia de soție, Iacov a depus un mare efort și care a suferit și ea mult din cauza sterilității ei , cunoașterea duhovnicească care se dobândește prin trudă și efort”

Troparele unsprezece și doisprezece amintește de Isav primul născut al lui Isaac care îi cedează lui Iacov fratele său dreptul de întâi născut pentru o farfurie de linte și care pierde și binecuvântarea părintelui său. Prin acest exemplu se arată că păcatul se poate face cu fapta și cu gândirea ( dar nu numai) care face ca sufletul să se asemene lui ,, Isav cel urât”.

Următoare patru tropare ni-l prezintă pe Iov, exemplul pozitiv pentru suflet , el fiind un model de răbdare, bărbăție și tărie, smerenie, dreptate și curăție ,, cel era mai înainte pe scaun, acum se vede gol în gunoi, cu răni; cel cu mulți fii și mărit, de năprasnă fără de fii și de casă lipsit; căci socotea gunoiul palat și rănile mărgăritar” (Tropar 14).

Troparele 18 19, 20 fac referire la jertfa lui Hristos de pe Cruce și pogorârea la iad pentru mântuirea lumii, pentru înnoirea ei și pentru deschiderea Edenului, ,, Edenul cel ce se încuiase s-a deschis” (Tropar 19) .

Troparul 21 face referire la Pilda celor zece fecioare ( Matei 25, 1-13), și la cea a nunții fiului de împărat ( Matei 22, 2-14).

Troparul 24 amintește despre cele două personaje din pilda vameșului și a fariseului .

Cântarea a cincea

Așa cum am amintit și mai sus irmosul acestei cântări stă în strânsă legătură cu textul biblic de la Isaia, capitolul 27 ,, De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule , pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia…)

În troparul al doilea al acestei cântări se face amintirea lui Rubin primul fiu al lui Iacov care se culcă cu amanta tatălui să Bilha ( Facere 35, 21), acesta fiind un personaj negativ, păcătos, cărui se aseamănă sufletul însă acest suflet trebuie să se ridice din starea în care se află.

Troparele 3, 4 și 5 amintesc despre vinderea lui Iosif ,, rodul curăției și al înțelepciunii”(Tropar 3), sufletul omului fiind îndemnat să urmeze acestuia ,,Lui Iosif cel drept și minții lui celei curate, urmează, ticălosule și neiscusitule suflete…”(Tropar 5).

În troparul al șaselea autorul îl prezintă pe Iosif ca model care preînchipuie pe Hristos și șederea Lui în mormânt timp de trei zile și învierea ,, de s-a și sălășluit în groapă oarecând Iosif, Stăpâne Doamne, dar spre închipuirea îngropării și sculării Tale a fost aceasta” ( Tropar 6).

În troparele 7-13 sunt prezentate evenimente din viața lui Moise și a poporului Israel, cum ar fi salvarea lui Moise din apele Nilului ( Ieșire 2,3), uciderea pruncilor de parte bărbătească ai evreilor (Ieșire 1, 5-16), locuirea lui Moise în pustie după ce a ucis un egiptean, vederea lui Dumnezeu în rug pe muntele Horeb, momentul când Moise prin toiagul său a despărțit Marea Roșie și a salvat poporul Israel.

Tot în această cântare mai este amintit și fratele lui Moise Aaron și despre Ofni și Fines fii preotului Eli care pentru purtarea lor au fost uciși .

Mai sunt amintite și alte personaje precum cei doi mari vrăjitori ai Egiptului Ianis și Iamvri.

Troparul șaptesprezece amintește despre unele minuni făcute de Hristos în timpul activității pământești, cum ar fi : vindecarea celor leproși (Luca 17, 12-19), vindecarea celui paralitic ( Ioan 5, 1-15) sau oprirea scurgerii de sânge a femeii care s-a atins de haina lui Hristos ( Marcu 5, 25-34), minune de care amintește și în următoarele două tropare.

În troparul douăzeci se face referire la momentul întâlnirii lui Hristos cu femeia samarineancă ( Ioan 4, 5-42), iar în troparul avem amintită minunea vindecării orbului din naștere (Ioan 9, 1-41)

Prin prezentarea acestor personaje și evenimente autorul arătă starea de păcătoșenie în care se află omul dar și dorința și îndemnul lui permanent la curățire de păcate pentru al vedea pe Hristos – Lumina ,, și să te văd cu gândul pe Tine, Lumina cea mai înainte de veci” (Tropar 21)

Cântarea a șasea

Ca și celelalte cântări și această începe cu un irmos care inspirat din cântecul de mulțumire al profetului Iona, care a fost scos din pântecele chitului, spre Dumnezeu și este cuprins în capitolul al doilea din carte cu același nume.

Personajele biblice despre care face amintire în această cântare sunt: Efraim, fiul lui Iosif, cel ce a luat prima și cea mai importantă binecuvântarea a bunicului său Iacov, Datan și Aviron care s-au răzvrătit împotriva lui Moise fiind pedepsiți de Dumnezeu așa cum vedem în cartea Numeri.

În troparul al patrulea se amintește de momentul vechi testamentar când mâna lui Moise a fost curățită de lepră ( Ieșire 4, 6-7).

Troparul următor face referire la trecerea evreilor prin Marea Roșie și când egiptenii au murit în valurile mării, autorul arătând că așa cum valurile i-a acoperit pe egipteni la fel și păcatele ne ,,acoperă degrab”.

Troparul șase amintește de nemulțumirile iudeilor față de Dumnezeu deși acesta i-a călăuzit în pustie și le-a dat hrană, cu acești iudei asemănându-se și sufletul omului, împotrivitor , nemulțumitor și nerecunoscător, ,, voie slobodă fără recunoștință ai avut, suflete…”.

Troparul nouă amintește de minunea din Vechiul Testament când Moise lovește în stâncă și aceasta izvorăște apă din care poporul Israel , însă amintește și de costa lui Hristos din care a izvorât sânge și apă ,, coasta cea de viață făcătoare din care toți băutură de viață scoatem”.

Troparul amintește despre trimiterea iscoadelor în pământul făgăduinței , eveniment vechi testamentar prezentat în carte Isus, fiul lui Navi 1, 1-15. Prin prezentarea acestui eveniment autorul îndeamnă sufletul la cercetare ,, cercetează suflete”.

Alte evenimente din Vechiul Testament la face referire autorul sunt: luptele lui Isus, fiul lui Navi împotriva lui Amalec și a gavaonitenilor, prin aceste exemple arătându-se că sufletul omului trebuie să se lupte cu păcatele și să le biruiască ,, împorivește-te patimilor trupești… biruind pururi gândurile cele înșelătoare …”. (tropar 11) Un alt eveniment prezentat este cel al trecerii minunate al chivotului prin râul Iordan și cucerirea pământului făgădiunței ( Tropar 12).

Troparul al treisprezecelea amintește de salvarea lui Pentru de către Hristos din valurile mării ( Matei 14), iar în troparul cincisprezece se face referire la parabola drahmei celei pierdute, autorul arătând că drahma este omul ,, eu sunt, Mântuitorule, drahma împărătească…”. Tot în acest tropar este amintit Sfântul Ioan Botezătorul care este numit ,, făclie”.

Troparul optsprezece face amintirea tâlharului de pe cruce care s-a mântuit.

În troparele 19-30 se revine la personaje și evenimente din Vechiul Testament. În grupul de tropare 10 -27 ( excepție face troparul 26) sunt amintite evenimente și personaje prezentate în cartea Judecătorilor, cum ar fi: Ghedeon, Manoe , Samson, Barac, Ieftae, Debora, Iaela ,, care l-a trans în țeapă pe Sesera” ( tropar 23), jertfirea fiicei lui Ieftae. Majoritatea din aceste personaje fiind exemple de vitejie și curaj, astfel că ele sunt exemple pentru suflet ca unul ce trebuie să se lupte cu păcatul.

În troparele 28-30 ( aici includem și troparul 26) avem amintite evenimente și personaje la care face referire Cartea I Regi, și aici amintim: Ana femeia lui Elcana, care deși fiind stearpă, datorită rugăciunii a născut pe Samuel, regele David, aceste personaje fiind exemple de urmat pentru om, exemple de credință, de rugăciune fierbinte, de pocăință, râvnă, etc.

Cântarea a șaptea

Irmosul acestei cântări este luat din Vechiul Testament, mai exact din cântarea celor trei tineri (Anania, Azaria și Misael), iar aceasta se găsește în carte Daniel, în capitolul al treilea.

Cântarea acesta dă ca pildă de pocăință credincioșilor personaje din Vechiul Testament ca: David, Abesalom, Manase, cunoscuți prin gravitatea păcatelor lor, dar care s-au pocăit prin mărturisirea păcatelor și prin hotărârea de a nu mai păcătui ,, Împreunat-a David oarecând nelegiuire cu nelegiuire că a amestecat desfrâul cu uciderea, dar îndată îndoită pocăință a arătat…” (tropar 5)

Alte personaje amintite sunt: Saul, primul rege al evreilor, care este exemplu negativ pentru credincios, pentru că deși a fost ales de Dumnezeu acesta la sfârșitul cârmuirii sale s-a depărtat de Dumnezeu și nu a mai ascultat de El ( I Regim cap. 10), Uza ( Zan) cel care s-a atins de Chivot și a murit ( II Regi,6, 1-8), un alt personaj biblic este Ahitofel cel ce l-a îndrumat pe Abesalom la păcat, Solomon ,, cel minunat, cel plin de harul înțelepciunii” (tropar 10) care s-a depărtat și el de Dumnezeu.

În troparul 12 sunt amintite alte două personaje și anume Roboam , fiul moștenitor al lui Solomon și Ieroboam, fost conducător de oști și care devine rege peste 10 seminții, Ahav, Izabela, acestea fiind modele negative pentru suflet , ,, fugi suflete de asemănarea lor și strigă: Păcătuit-am, miluiește-mă!”( Tropar 11 )

Un alt personaj de această dată un model pozitiv pentru credincios este Ilie de care se amintește în troparele 14, 15, model de credință și curaj,însă un alt personaj este femeia Sarepta Sidonului care este exemplu de milostenie.

Troparul 17 amintește de un episod din Noul testament și anume, despre ungerea cu mir a lui Iisus de către femeia păcătoasă ( Luca 7, 36).

Troparul 20 amintește alte două personaje din Vechiul Testament si anume doi mari profeți, Iezechia și Isaia, astfel că de aici se începe amintire în canon a profeților , cântarea a opta fiind consacrată lor.

Cântarea a opta

Irmosul acestei cântări face referire la imnul celor trei tineri pe care l-au cântat în mijlocul focului. ,, Prin acest imn se laudă măreția lui Dumnezeu și se îndeamnă întreaga creație, cea văzută și cea nevăzută, să-L slăvească”

Așa cum am amintit mai sus această cântare este consacrată profeților.

În troparele 3-4 vorbesc despre Ilie și Elisei și de minunile săvârșite de ei.

Troparul 7 amintește de Ozia regele peste regatul lui Iuda, care datorită neascultării lui a fost lovit de Dumnezeu cu lepră.

În troparul opt se amintește despre pocăința ninivitenilor, care după ce au fost amenințați de Dumnezeu, prin gura profetului Iona, cu pieirea lor s-au întors de la calea lor cea rea.

Troparele 9, 10, 11 amintesc despre proorocii Ieremia, Iona și Daniel.

Troparul 12 este cel ce încheie ,, călătoria prin Vechiul Testament” din acest canon,astfel că autorul adresându-se sufletului spune ,,Pe toți cei din Legea Veche, i-am adus ție , suflete, spre pildă…”. Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel într-un cuvânt adresat credincioșilor, referitor la canonul cel mare spunea ,, Sunt trei categorii de oameni prezenți în canon: drepții care au făcut voia lui Dumnezeu, păcătoșii care s-au pocăit și oameni care nu s-au pocăit”.Sufletul trebuie să urmeze însă ,, faptelor iubite de Dumnezeu ale drepților” și să fugă de ,,păcatele celor vicleni”

În continuarea canonului vom avea exemple din Noul Testament astfel că în troparul al paisprezecelea ni se pune în față cinci modele de pocăință, tâlharul, Sfântul Apostol Petru, vameșul, desfrânata care a udat cu lacrimi picioarele lui Hristos și femeia cananeeancă ,, Ca tâlharul strig Ție: pomenește-mă!; ca Petru plâng cu amar;iartă-mă, Mântuitorule!strig ca vameșul, lăcrimez ca păcătoasa. Primește-mi tânguirea ca oarecând pe a cananeencii.

Troparul 15 face referire la Parabola samarineanului milostiv ( Matei, 15m 21-28).

Troparul 16 amintește despre cananeeanca care îl ruga pe Hristos să îi vindece fiica, despre femeia cu scurgere de sânge care s-a atins de haina lui Iisus ( Marcu 5, 24-34) și cele două surori Marta și Maria.

În troparul 17 autorul face referire la femeia păcătoasă, despre care face amintire Evanghelistul Luca în cap. 7, 36-48 și care a uns picioarele Domnului cu mir.

În troparul 19 se face aluzie la Parabola Păstorului cel bun ( Ioan 10, 1-6) și la parabola oii celei pierdute ( Luca 15, 3-7).

Cântarea a noua

Primele tropare al acestei cântări sunt o recapitulare a primelor opt cântări ,, ți-am adus aminte,suflete, de la Moise, facerea lumii și toată Scriptura cea așezată de acela; care îți povestește ție de ei drepți și de cei nedrepți…”( Tropar 2), iar în troparul al treilea se face referire la întreaga Sfântă Scriptură, Lege, Profeții și Evanghelia.

În troparul al patrulea se face anunțarea faptului că exemple folosite de acum vor cele din Noul Testament ,, Pildele Scripturii celei noi îți aduc ție, ca să te ducă pe tine suflete spre umilință…”.

Troparul al cincilea face referire la nașterea lui Hristos ,, Hristos, prunc s-a făcut”, El fiind pilda și chip al smereniei.

Troparul următor ne arată că Hristos a venit în lume să ,, cheme pe cei păcătoși la pocăință” ( …), pe tâlhari, pe desfrânate.

Următoarele tropare ne vorbesc despre evenimente din Noul Testament prezentate într-o ordine cronologică. În troparul al șaptelea ni se vorbește despre nașterea Mântuitorului și despre evenimentele petrecute cu ocazia nașterii sale cum ar fi închinarea păstorilor , venirea magilor și omorârea pruncilor de către Irod. Tot aici se face amintirea celor două persoane care au fost de față la aducerea Domnului la templu, bătrânul Simeon și văduva Ana așa cum ne relatează Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 2.

În troparele al optulea și al nouălea se face referirea la retragerea Mântuitorului în pustie unde a postit timp de 40 de zile și apoi a fost ispitit de diavol așa cum vedem la Evangheliștii Matei, Marcu și Luca.

Troparele zece și unsprezece ne vorbesc despre Sfântul Ioan Botezătorul numit de autor ,, turtureaua ce iubitoare de pustie, sfeșnicul lui Hristos” ,, Înaintemergătorul harului” și activitatea pe care o desfășura în pustie și anume aceea de a boteza, însă tot aici se amintește de Irod și Irodiada care erau mustrați de către Sfântul Ioan.

Troparul al doisprezecelea face referire la prima minune săvârșită de Hristos și prezentată de Evanghelistul Ioan, cea a prefacerii apei în vin la nunta din Cana Galileii.

De la troparul al treisprezecelea până la troparul al douăzeci și unu se face amintirea minunilor săvârșite de Hristos cum ar fi:curățirea celor leproși, vindecarea slăbănogului, învierea fiului văduvei din Nain, vindecarea slugii sutașului, tămăduirea femeii cu scurgere de sânge, vindecarea orbilor, izgonirea demonilor, , vindecare fiicei cananeence, învierea fiicei lui Iair etc. Însă pe lângă aceste minuni se mai face referire și la unele aspecte din viața Mântuitorului cum ar fi: vorbirea cu femeia samarineancă, intrarea în case de vameși etc.

Troparele douăzeci și doi și douăzeci și trei amintesc despre jertfa Mântuitorului de pe Cruce ,de răstignirea Lui între cei doi tâlhari dar și de evenimentul petrecut în acel moment ,, Făptura s-a mâhnit văzându-te răstignit; munții și pietrele de frică s-au despicat, pământul s-a cutremurat și iadul s-a golit; și s-a întunecat lumina zilei, văzându-Te pe Tine, Iisus, cu trupul pe cruce pironit”.

Pe lângă aceste personaje și evenimente biblice mai sunt și altele la care se face referire, astfel că avem nenumărate pasaje din Psalmi , dar și din alte cărți din Sfânta Scriptură.

Dând o definiție a canonului Sfântului Andrei Criteanul, Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel spunea că ,, canonul cel mare este un dialog al omului păcătos cu propria sa conștiință, luminată de citirea Sfintei Scripturi”.

Așa cum am văzut teologia canonului este fidelă teologiei biblice, Sfânta Scriptură fiind sursa acestui imn, el fiind ,, Biblia în miniatură”.

În cele expuse mai sus se poate observa o ordine oarecum cronologică a evenimentelor biblice, de la Adam și până la Hristos ,, Adam cel Nou” , însă acestor evenimente și personaje biblice autorul le dă o interpretare duhovnicească, punând în față virtutea ( personajele biblice pozitive) spre care trebuie să tindă și viciul sau păcatul ( personajele biblice negative) în care se află sufletul. Această ordine cronologică prezentă în canon ne duce cu gândul al faptul că postul este o călătorie a noastră spre patima lui Hristos și spre înviere,, ieri m-am îngropat împreună cu Tine, astăzi mă ridic împreună cu tine” (Penticostar), o călătorie în care îi avem ca dascăli ,, pe marii păcătoși care s-au pocăit și s-au ridicat din păcat și patimi”

Prin exemple date ,,credinciosul este chemat să urce culmile perfecțiunii, ale asemănării sale cu Dumnezeu, nicidecum să se prăbușească în noianul deznădejdii”, iar vremea postului este momentul cel mai prielnic ca omul să urce duhovnicește. În sinaxar se spune așa: ,, S-a rânduit să se cânte și să se citească marele canon , în această zi pentru următoarea pricină: întrucât sfântul post de 40 de zile se apropie de sfârșit și pentru ca nu cumva oamenii lenevindu-se să se îngrijească mai puțin de nevoințele cel duhovnicești și să se depărteze cu totul de a trăi în cumpătare, marele imnograf ca un adevărat învățător, prin cântările canonului istorisește virtuțile marilor bărbați precum și întoarcerea la credință a celor răi. În felul acesta pregătește pe cei ce se nevoiesc cu postul să se poarte cu mai multă bărbăție spre nevoințele postului ce-l mai au în față”.

Dacă privim cu atenție canonul vedem că cântarea a noua se oprește la evenimentul răstignirii lui Hristos și nu la învierea Sa, ceea ce vrea să arate faptul că postul este un urcuș al nostru spre învierea lui Hristos și postul este o așteptare și o pregătire pentru Învierea lui Hristos.

Așadar așa cum am văzut din cele prezentate mai sus Sfânta Scriptură domină Canonul cel mare, pentru că ea este Cuvântul lui Dumnezeu cel viu cu care noi călătorim în vremea postului și în întreaga perioada a Triodului, dar nu numai ci și în întreaga noastă viață pământească, pentru că Sfânta Scriptură este călăuza noastă este spre Înviere spre paște ( trecere).