Relatia Dintre Producator Consumator Si Piata

Economie

Relatia Dintre Producator Consumator Si Piata

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I – Relația dintre producător- consumator și piață

1.1. Piața- loc de confruntare a consumatorilor și producătorilor

1.2. Relația dintre preț, venit și satisfacerea nevoilor producător- consumator

CAPITOLUL II – Impactul legislației U.E. asupra producătorului

român

2.1. Intensificarea concurenței pe piața românească

2.2. Programe de sprijinire a țărilor in perioada de preaderare

2.3. Indicatori de apreciere a eficientei programelor finanțate din fonduri structurale

CAPITOLUL III – Satul romanesc in condițiile acquisului

comunitar

3.1. Adaptarea legislației romanești in conformitate cu P.A.C.

3.2. Marketingul-arma in lupta de concurența pe piața produselor agro- alimentare

CAPITOLUL IV – Implementarea legislației comunitare in

vederea dezvoltarii durabile rurale

4.1. Armonizarea legislației la exigențele P.A.C.

4.2. Avantajele alinierii la standardele europene

CAPITOLUL V – Protejarea consumatorului în condițiile

integrării României în U.E

5.1. Avantajele consumator- producător in condiții de standardizare

5.2. Adaptarea economiei romanești la competitivitatea operațiilor de pe piața comunitara.

Acquisul comunitar-pilon in adaptarea economiei românești la nivelul competitivitații europene

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

Relația dintre producător- consumator și piață

Piața – loc de confruntare a consumatorilor și producătorilor

Piața, în condițiile integrării României în Uniunea Europeană, cunoaște o extindere de peste 400 de milioane de locuitori, avându- se în vedere libera circulație a mărfurilor serviciilor, ceea ce presupune eliminarea barierelor vamale.Libera circulație generează și o accentuare a luptei de concurență între producători, pe de o parte, între consumatori pe de altă parte, în măsura în care anumite nevoi personale sau productive nu pot fi satisfăcute pe termen scurt sau mediu. Piața fiind un teren de confruntare a agenților economici, un teren de manifestare a agenților în lupta de a cuceri un segment tot mai mare al pieței, atât producatorul si consumatorul, cei doi activi, in satisfacerea nevoilor pornesc de la ceea ce îi este sau îi va fi util. Dupa cum aprecia Peter Lynch „ Cei ce înțeleg comportamentul consumatorului obțin profituri mai mari pe piețele de mărfuri decât angrosiștii profesioniști care se bizuie pe datele financiare. Dacă vă place magazinul veți îndrăgi probabil stocurile”

Rigorile legislației în U.E. trebuie să se regăsească și în comportamentul agenților economici, fie ei producători- consumatori sau numai consumatori.

În satisfacerea nevoilor, în teoria și practica economică, un rol important în stabilirea programului de activități îl are utilitatea produselor, ceea ce evidențiază măsura în care pe piață sunt aduse bunuri și servicii care pot satisface nevoile producătorilor și consumatorilor. Atât producătorul, cât și consumatorul în satisfacerea nevoilor pornesc de la ceea ce îi este sau îi va fi util.

Sensul general al utilității constă în proprietatea anumitor obiecte și a unor acte umane de a îndeplini una sau alta din nevoile umane, de a servi la întreținerea vieții sau sporirea bunăstării.

În limbaj cotidian, a fi util înseamnă a nu fi vătămator, respectiv a fi de folos, a satisface o nevoie.

Unii autori consideră că unitatea dintre sensul general-moral și cel economic al utilității poate fi exprimat mai bine de alți termeni, precum: dezirabilitatea, ofelinitatea(ca raport între un lucru și o dorință oarecare), valoarea de întrebuințare (proprietățile intrinseci fizice, chimice, estetice ale bunurilor care îl fac necesar și util).

Pentru analizele microeconomice actuale cel mai indicat termen este cel de utilitate economică. Aceasta trebuie să fie abordată atât dinspre bun cât și dinspre om, în calitatea lui de consumator.

Privită dinspre bun, utilitatea apare ca tehnică și merceologică, aceasta constând din ansamblul proprietăților și însușirilor reale sau imaginare ale bunurilor, pe baza folosirii cărora se asigură satisfacerea anumitor trebuințe umane, mai mult sau mai puțin intense.

Utilitate au nu numai bunurile, ci și actele umane.Utilitatea economică exprimă gradul, măsura în care consumarea unei cantități determinate dintr-un bun satisface una sau alta dintre nevoile umane. Pentru ca unui bun să i se atribuie utilitate acesta trebuie să îndeplineasca concomitent mai multe condiții:

– să existe o relație dinainte stabilită și identificabilă între proprietățile bunului și una dintre nevoile umane;

– relațiile necesare dintre bunuri și nevoi trebuie să fie recunoscute și înțelese de oameni. Numai așa utilitatea dobândește sens economic. Aristotel spunea că nimic nu poate fi dorit fără să fie în prealabil cunoscut.

– capacitatea oamenilor de a folosi efectiv diferitele bunuri. Aceasta depinde de știința și puterea economică de a folosi bunurile existente și de a găsi noi utilități.

Utilitatea economică exprimă intensitatea dorinței, a nevoii pe care la un moment dat o resimte un individ de a dobândi bunul respectiv în condițiile existente și de a-l consuma. Ea atestă importanța pe care o persoană o acordă unui bun, așteptând obținerea unei anumite satisfacții prin consumarea lui.

Utilitatea individuală, totală și marginală

Utilitatea economică se prezintă sub mai multe forme:

În cazul bunurilor omogene care pot fi descompuse în părți(diviziuni) identice (zahăr, pâine etc.), fiecare unitate are o anumita utilitate pentru consumator(după aprecierile și estimările sale). Utilitatea fiecărei parți sau diviziuni reprezintă utilitatea individuală. Suma utilităților individuale corespunzătoare parților consumate dintr-un bun constituie, utilitatea totală. Aceasta se concretizează în satisfacția pe care o procură subiectului consumarea unui numar de unități dintr-un bun. Utilitatea totală se marește odată cu cantitatea consumată, dar cu fiecare unitate consumată utilitatea individuală este tot mai redusă, întrucât scade intensitatea nevoii și implicit satisfacția resimțită de consumator. Fenomenul are loc în baza legii saturației sau sațietății potrivit căreia, pe măsura creșterii cantității consumate dintr-un bun oarecare, nevoia subiectului pentru acel bun scade în intensitate până se stinge.

Până la limita saturației marcată de utilitatea marginală zero, utilitatea totală crește cu fiecare unitate suplimentară consumată, dar contribuția fiecăreia la utilitatea totală este tot mai redusă, pentru că se atenuează nevoia de consum.

Utilitatea totală rezultă din însumarea utilităților individuale adiționale, adică: UT = u1+u2+u3+…+un

în care: u1>u2>u3>…>un

Utilitatea marginală sau limita reflectă utilitatea sau satisfacția suplimentară pe care o are un subiect prin consumarea unei unități adiționale dintr-un bun care îi este necesar. Ea corespunde utilității unei doze suplimentare sau parți adiționale dintr-un bun și este egală cu sporul de utilitate totală ca urmare a măririi consumului cu încă o unitate din acel bun:

Uma= ΔUT/ΔQ,

În care Uma – utilitate marginală;

ΔUT – sporul de utilitate totală;

Δ Q – creșterea cu o unitate a cantității consumate;

Conceptul de utilitate marginală, elaborat de fondatorii școlii marginaliste, constă în însemnătatea ce o are pentru o persoană mărirea consumului unui bun cu o unitate. Ei au subliniat că utilitatea fiecărei porțiuni adiționale dintr-un bun scade pe măsura satisfacerii trebuinței.

Relația dintre cantitatea consumată și utilitatea unui bun este exprimată de LEGEA UTILITĂȚII MARGINALE DESCRESCÂNDE (LEGEA GOSSEN) în baza căreia, atunci când crește cantitatea consumată dintr-un bun, utilitatea marginală tinde să scadă, întrucât utilitatea suplimentară se diminuează. Pentru un individ satisfacția cea mai mare o ofera consumarea primei unități dintr-un anumit produs, iar fiecare noua unitate îi aduce o satisfacție mai mica, deoarece se adresează unei nevoi in scădere.

Pornind de la aceste determinări, se disting trei tipuri de utilități si anume:

utilitatea individuală este satisfacția pe care o aduce o doză dintr-un bun consumat de un individ

utilitatea totală este satisfacția resimțita in urma consumării mai multor doze succesive sau a tuturor dozelor dintr-un bun de către un individ, într-o perioadă dată.

Utilitatea marginală, reprezintă utilitatea pe care o resimte individul pentru fiecare unitate suplimentară dintr-un bun economic atras în consum.

Într-o altă formulare contemporană, legea utilității marginale descrescînde spune că pe măsură ce cantitatea consumată dintr-un anumit bun se mărește, utilitatea marginală a acestui bun se reduce, tinzân către 0, atingându-l in punctul de sațietate.

Utilitatea marginală este in funcție de intensitatea nevoii unui individ și raritatea bunului respectiv.

Tendința generală de scădere a utilității marginale este oglinda tendinței fundamentale a capacității psihologice a fiecărui consumator de a aprecia că procurarea unei cantități suplimentare dintr-un bun oarecare face ca acesta să fie tot mai puțin dorit, deci utilitatea tot mai mica.

1.2. Relația dintre preț, venit și satisfacerea nevoilor producător- consumator

Satisfacera nevoilor se află într-o strânsă legătură cu nivelul prețurilor și al nevoilor. În funcție de acești doi factori producătorul ordoneză vânzările și procesarea de bunuri de capital, iar consumatorul individual bunurile de consum. Preocuparea vânzătorului și cumpărătorului constă în alegerea acelor bunuri și cantități care să le ofere maximum de satisfacție, de utilitate. Pornind de la faptul că, prețul pentru fiecare bun este diferit iar veniturile nu întotdeauna sunt suficiente pentru a satisface nevoile in măsura dorită se pune problema echilibrarii preferințelor. Realizarea echilibrului presupune o combinație de bunuri și servicii care să răspundă cel mai bine satisfacerii nevoilor dar și preferințelor. Combinațiile care sunt cele mai dorite se numesc programe de consum se află, evident, sub anumite restricții, constrângeri bugetare determinate de nivelul venitului și, nu, în ultima instanță, de prețuri. Astfel că, în limitele unui buget dat și la prețurile existente, alegerea produselor de către consumator se bazează pe principiul compensației. Alocarea unei părți mai mari din venit pentru procurarea unui bun presupune diminuarea corespunzătoare a sumei destinate pentru achiziționarea altui bun. Restricția de venit și prețurile existente pe piață determină consumatorul să aleagă din multitudinea combinațiilor posibile pe cea care îi oferă o satisfacție maximă și se încadrează în venitul de care dispune.

Satisfacerea unor nevoi cât mai diversificate este posibilă in condițiile unei țări în care, economia este structurată pe ramuri moderne producătoare valoare adăugită cât mai mare ceea ce, se reflectă si într-un venit pe locuitor ce reprezintă un indicator al nivelului de trai. Desigur că, asigurarea unui venit care să satisfacă consumatorului o gamă largă de nevoi, și a avea posibilitatea de a elabora un program de consum care să exprime diverse moduri de conținere a cantităților de produse ține de venitul disponibil la un moment dat. Acest venit este atât rezultatul muncii personale dar, și al gradului de încadrare a agenților economici în exigențele pieței interne și externe, de competitivitatea produselor care să le asigure debușeu.

La nivel microeconomic competitivitatea se referă la capacitatea producătorilor de a obține o productivitate înaltă, structuri concurențiale de piață, reducerea costurilor, sporirea flexibilității producției la situația pieței, stimularea activităților de cercetare-dezvoltare, îmbunătățirea activității de marketing, comercializarea proe existente, alegerea produselor de către consumator se bazează pe principiul compensației. Alocarea unei părți mai mari din venit pentru procurarea unui bun presupune diminuarea corespunzătoare a sumei destinate pentru achiziționarea altui bun. Restricția de venit și prețurile existente pe piață determină consumatorul să aleagă din multitudinea combinațiilor posibile pe cea care îi oferă o satisfacție maximă și se încadrează în venitul de care dispune.

Satisfacerea unor nevoi cât mai diversificate este posibilă in condițiile unei țări în care, economia este structurată pe ramuri moderne producătoare valoare adăugită cât mai mare ceea ce, se reflectă si într-un venit pe locuitor ce reprezintă un indicator al nivelului de trai. Desigur că, asigurarea unui venit care să satisfacă consumatorului o gamă largă de nevoi, și a avea posibilitatea de a elabora un program de consum care să exprime diverse moduri de conținere a cantităților de produse ține de venitul disponibil la un moment dat. Acest venit este atât rezultatul muncii personale dar, și al gradului de încadrare a agenților economici în exigențele pieței interne și externe, de competitivitatea produselor care să le asigure debușeu.

La nivel microeconomic competitivitatea se referă la capacitatea producătorilor de a obține o productivitate înaltă, structuri concurențiale de piață, reducerea costurilor, sporirea flexibilității producției la situația pieței, stimularea activităților de cercetare-dezvoltare, îmbunătățirea activității de marketing, comercializarea produselor la niveluri de prețuri compatibile cu cele ale partenerilor comerciali. În asemenea condiții și programul privind combinarea satisfacerii nevoilor va fi mai cuprinzător.

La nivel macroeconomic competitivitatea se referă la instituții și politici economice care se sprijină pe atingerea unor rate înalte de creștere economică pe termen mediu și lung. După M. Porter competitivitatea externă depinde de capacitatea de pătrundere, de atragere și de adaptare – rezultatul final fiind capacitatea unei națiuni de a obține venituri. Desigur că, nu întotdeauna veniturile se răsfrâng asupra consumatorilor, deinde de modalitățile de distribuție din fiecare țară.

În condițiile țării noastre, dar și a altor țări, atragerea de investiții străine poate constitui un factor care să contribuie la creșterea P.N.B., a venitului național. Dar, atractivitatea pentru investițiile străine este efectul sintetic al factorilor locali din țară.

Deosebit de important, în condițiile competitivității, de azi, este capacitatea de adaptare la modificările structurale. Prin intermediul restructurării ramurilor, o țară își schimbă specializarea pe produse ceea ce se va reflecta și in structura exportului, ceea ce va spori spori capacitatea de a obține venituri. O îmbunătățire a structurii competitive înseamnă o schimbare semnificativă în direcția obținerii unei valori adăugate mai mari și în funcție de repartiția ei și a venitului pe locuitor.

Capacitatea de a obține venituri mai mari este dată de dinamica nivelului P.I.B.-ului per capital și, respectiv, de ritmul de creștere a P.I.B.-ului comparativ cu alte țări. Analiza la nivel micro și macroeconomică nu este despărțită de un zid chinezesc. Există o interdependența dintre competitivitatea micro și cea macroeconomică. M. Porter. argumentează că, la nivel microeconomic, competitivitatea producției depinde de costurile inputurilor, de condițiile cererii, de strategiile adoptate, de mediul concurențial și relațiile dintre firme. Acești factori contribuie mai mult sau mai puțin la creșterea competitivității produselor în funcție de mediul economic și social național, de politicile guvernamentale, de mediul de afaceri intern și internațional. Așadar, avantajul competitiv într-un anumit domeniu se sprijină pe următorii piloni: strategiile (planurile) firmelor, structurile pieței și concurența, mediul național favorabil, politici economice guvernamentale, direcționate și aplicate, mediu de afaceri național și internațional adecvat.

Avantajul competitiv nu se rezumă doar la explicații teoretice fără o verificare empirică, o confruntare cu realitatea economică prin: efectuarea unor analize empirice la nivel microeconomic în scopul evidențierii cauzelor unor tendințe și evaluarea efectelor directe și indirecte.

CAPITOLUL II

Impactul legislației U.E. asupra producătorului

român

2.1 Intensificarea concurenței pe piața românească

În condițiile trecerii țării noastre la Piața unică europeană, competiția capătă alte valențe și dimensiuni. Piața unică oferă întreprinzătorilor stimulente puternice pentru a căuta noi căi de a spori exporturile sau de a concura cu importurile pe piața internă și de a alege locurile cele mai favorabile pentru a efectua noi investiții. În raport cu piețele fragmentate și protejate, piața unică, pe de o parte, oferă noi oportunități de afaceri, iar pe de altă parte, forțează de a învăța și inova activitățile pentru a spori profitul și a rezista la concurență, prin creșterea productivității, reducerea costurilor și în consecință a prețurilor.

Piața unică înseamnă, mișcarea liberă, fără restricții a fluxurilor de mărfuri, servicii, capital și forță de muncă pentru a satisface o cerere în expansiune și tot mai sofisticată și la care toți producătorii, inclusiv cei din România au posibilitatea să participe. Însă, nu toți au șansa, de a rămâne în cursa competițională, mai ales, în condițiile când concurența, nu se atenuează, ci, dimpotrivă, devine mai aspră, iar câștigători rămân producătorii puternici, cu vocație internațională și cu prețuri relativ competiționale.

Abordarea specifică prețului relativ competițional descrie dinamica competitivității prin analiza modificărilor relative de preț și a evoluției cotelor de piață. Astfel, într-o matrice dinamică de competitivitate un produs este considerat a fi competitiv dacă poate să:

– conducă la o creștere a cotei sale de piață;

– asigure o creștere a prețului relativ la export pe parcursul unei anumite perioade de timp.

Ideea de bază în spatele matricii de competitivitate este de a clasifica produsele exportate la diferite categorii de competitivitate bazată pe preț. În funcție de acest criteriu pot fi evidențiate cotele de piață, valoarea unitară a exporturilor față de importuri, volumul exporturilor nete. Dacă, luăm în analiză nivelul posibil de competitivitate al unitățior din agricultură vom constata că ele nu răspund, în marea lor majoritate, la criteriile de competitivitate.

Mărimea fermelor agricole și modul de organizare sunt doi factori importanți cu impact asupra productivității utilizării inputurilor și nivelului costului de producție. Valorificarea avantajelor oferite de resursele naturale este actualmente restricționată de: structura deformată a exploatațiilor (întreprinderilor) agricole sub raportul dimensiunii; insuficiența capitalului de exploatare și, în egală măsură, a posibilităților de capitalizare într-un segment al unităților agricole; criza de identitate a subiecților economici din unitățile de stat / capital majoritar de stat și numeroase asociații agricole de producție (consecința directă a structurii difuze a drepturilor de proprietate) în raport cu cerințele unei economii de piațã deschise; inexistența unui sistem funcțional de servicii pentru producătorii agricoli (inclusiv în plan financiar – bancar și al sistemului de extensie a rezultatelor cercetării științifice); slaba dezvoltare a piețelor (factorilor de producție și a bunurilor agroalimentare) și a instituțiilor pieței. Sub raportul localizării, factorii relevați se situează în trei mari zone: structuri; asigurarea cu resurse; comportamentul întreprinderii ca subiect economic (în speță capacitatea de mobilizare și alocare a resurselor). Totuși, în ultimul timp, se observă faptul că, avantajul competitiv poate fi deținut și de ferme mai mici, care operează într-un mediu concurențial și în cadrul unor filiere de produs sau grupe de produse prin integrarea pe orizontală, verticală și combinată.

Este interesant studilu realizat de M. Gordon și D. Deaconescu (Conferința finală a proiectului UE-PHARE-RO- 9595-2000) care folosind metodologia internațională a incercat să evalueze capacitatea producătorilor români de a opera rentabil la prețuri economice dați fiind coeficienții tehnici actuali.

Nivelurile prețurilor relative externe ale produselor agricole din țările dezvoltate sunt în mod sistematic mai mari decât cele din țările slab dezvoltate. Ipoteza conform căreia țările cu o productivitate mai mare a produselor comercializabile au niveluri de prețuri relative externe mai ridicate, măsurate în aceeași monedă, este cunoscută ca „Efectul Balassa-Samuelson” după numele profesorilor americani Bela Balassa și Paul Samuelson.

Efectul Balassa – Samuelson se aplică economiilor în care creșterile de productivitate diferă semnificativ între sectoarele produselor agricole comercializabile (engl. tradeables – deschise competiției externe) și cele necomercializabile (engl. non-tradeables, la care prețurile se stabilesc local) – ultimele cunoscând creșteri de productivitate mai lente. Pentru o economie deschisă mică, pentru care prețurile se stabilesc pe piața internațională, acest efect implică o rată mai mare de creștere a prețurilor, deoarece creșterile de productivitate nu se reflectă în scăderea prețurilor interne.

Instabilitatea cursurilor de schimb determinată de cauze economice și extraeconomice influențează nivelurile prețurilor relative și, mai departe deciziile politice privind domeniul prețurilor agricole. Pentru convertirea prețurilor mondiale în prețuri interne echivalente este necesar să se utilizeze un nivel relativ stabil al cursului de schimb.

În perioada cu inflație mare, țările tind să aibă cursuri de schimb supraevaluate. În plus, majoritatea țărilor care exportă produse ale sectoarelor primare și importă bunuri de capital au politici de creștere economică care se bazează, printre altele, pe supraevaluarea cursului de schimb. Susținerea unui curs de schimb supraevaluat presupune o raționalizare a cantității de valută cerută prin restricționarea importurilor. În absența măsurilor de intervenție directă pe piață, ele conduc la deficite comerciale apreciabile.

Efectul devierii cursului de schimb de la valoarea sa de echilibru este extrem de puternic. Un curs de schimb supraevaluat face importurile mai ieftine și exporturile relativ mai scumpe.

În cazul unui produs exportabil, efectul supraevaluării cursului de schimb este un transfer de bunăstare de la producători la consumatori. În plus, aria II reprezintă o pierdere netă de bunăstare socială. Consumatorii pot achiziționa cu același venit un volum mai mare de alte produse din țară. Producția scade, consumul crește, iar scăderea de producție și creșterea cererii este acoperită prin reducerea exporturilor.

În ambele cazuri, supraevaluarea cursului de schimb este în beneficiul consumatorilor de bunuri comercializabile și reprezintă un impozit implicit pentru producătorii autohtoni ai acestor bunuri. Ea conduce la deteriorarea balanței comerciale prin reducerea exporturilor și creșterea importurilor. Pe termen lung o astfel de politică poate fi susținută numai în măsura în care deficitul comercial poate fi finanțat prin împrumuturi externe, vânzarea către nerezidenți a stocului de active naționale, sau prin măsuri de restricționare a accesului la valută.

Efectul subevaluării cursului de schimb este opus, stimulând exporturile și inhibând importurile. Ca și măsurile precedente însă, el este generator de pierdere de bunăstare națională.

Distorsionarea cursului de schimb induce incertitudine în ceea ce privește prețurile viitoare ale produselor agricole. Fermierii își fundamentează deciziile privind producția, investițiile și consumul folosind informațiile care le sunt asigurate de nivelul prețurilor. Dacă aceste prețuri devin mai incerte, calitatea deciziilor scade. În acest sens, sistemul prețurilor, care transmite producătorilor agricoli semnale pe baza cărora ei decid ce să producă și (sau) unde și cât să investească, nu mai contribuie în mod adecvat la alocarea eficientă a resurselor. Reducerea incertitudinii cursului nominal de schimb poate fi realizată prin utilizarea cursului real de schimb, curs calculat pe baza puterii de cumpărare echivalente.

Astfel, sistemul prețurilor devine un ghid mai bun pentru agenții economici. Deși câștigurile de eficiență nu pot fi cuantificate ușor, nu înseamnă că ele ar fi mai puțin relevante. Importanța acestor câștiguri poate fi intuită din experiența țărilor care s-au confruntat cu hiperinflație. În aceste țări predomină deciziile greșite în ceea ce privește producția și investițiile. În cazul țărilor cu hiperinflație frecvența foarte mare a perioadelor de expansiune și recesiune este explicată de alocarea ineficientă a resurselor.

După ce au loc investiții majore în anumite domenii, acestea se dovedesc nerentabile și sunt abandonate. Incertitudinea cursului de schimb reduce calitatea informațiilor furnizate de prețurile relative.

Distorsiunile existente în cursul de schimb influențează într-un mod mai subtil stimulentele la nivelul producătorilor și consumatorilor. Un curs de schimb supraevaluat face ca suma primită în moneda națională pe o unitate monetară străină să fie mai mică decât cea care ar reveni în cazul unui curs de schimb nedistorsionat. În acest caz echivalentul în lei primit de un exportator în schimbul produselor vândute pe piața mondială va fi mai mic decât cel primit în cazul unui curs de schimb corect evaluat.

Producătorii vor fi, în consecință, descurajați să producă pentru export. În contextul pregătirii de aderare la UE, legislația în domeniul mecanismelor comerciale a fost aliniată în totalitate. A fost introdusă o versiune simplificată a certificatelor de import și export, precum și a sistemelor de garanții pentru produsele agricole comercializabile. În martie 2006, Agenția de plăți a preluat responsabilitatea emiterii licențelor de import și export. De asemenea, a fost semnat un protocol de cooperare cu Autoritatea Națională Sanitară Veterinară pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA).

Noua politică de dezvoltare rurală, cu finanțare pe perioada 2007-2013, are ca prioritate:

– îmbunătățirea competitivității agriculturii;

– managementul terenurilor agricole;

– diversificarea economiei rurale și calitatea vieții în zonele rurale.

Politica de dezvoltare rurală a UE are ca reguli esențiale finanțarea dintr-un singur fond, un sistem unic de programare, un singur set de reguli financiare și un sistem integrat de control. Politica Agricolă Comună are ca obiectiv principal mai buna orientare a fermierilor spre piață pentru ca aceștia să devină competitivi, să producă alimente de calitate ridicată, sã-și dezvolte activități diversificate în diferite regiuni ale Uniunii Europene.

Principalul obiectiv al societății este maximizarea bunăstării sale și aceasta depinde de doi factori:

– a) modul în care societatea utilizează resursele sale limitate;

– b) distribuirea venitului național între membrii societății.

Primul factor se referă la eficiența economică, care este atinsă când societatea realizează cea mai bună alocare și utilizare a resurselor limitate, în sensul că se obține o bunăstare socială maxim posibilă. Acest aspect aparține domeniului economiei pozitive, care consideră că puterea de predicție a unui model economic nu are de-a face cu validitatea presupunerilor făcute în construirea modelului respectiv.

Pornind de la diversitatea punctelor de vedere, economiștii au elaborat o metodologie de cercetare a formării prețurilor, ca punte de legătură între teoria economică, care operează cu modele și practica economică, constând din acțiunile agregate ale actorilor economici și din politicile economice promovate de factorii având competențe în domeniu la diferite nivele ale realității economice.

Economiile de piață moderne nu întrunesc decât parțial trăsăturile caracteristice ale concurenței pure. În viața economică reală multe din piețele bunurilor economice și factorilor de producție funcționeazță diferit de modelul concurenței perfecte. Pe unele piețe concurența nu este perfectă pentru că:

– numărul ofertanților și (sau) al consumatorilor este redus, nefiind întrunită ipoteza de atomicitate;

– bunurile tranzacționate pe aceste piețe nu sunt perfect substituibile și nu se respectă ipoteza de omogenitate;

– accesul la informație privind caracteristicile bunului cu un anumit preț este îngrădit sau este condiționat de o plată (cost);

– consumul unor bunuri nu poate fi restricționat numai la cei ce achită prețul (imposibilitatea excluziunii).

În economiile care funcționează pe baza mecanismului pieței, prețurile au o puternică încărcătură informațională. Ele informeazã consumatorii cu privire la raritatea bunurilor pe care aceștia le cer, raritate ce depinde de volumul ofertei. În același timp, prețurile informează producătorii cu privire la marja de profit economic pe care aceștia o pot obține prin producerea bunurilor pe care le oferă, marjă ce depinde de nivelul cererii de bunuri oferite. Date fiind prețurile, consumatorii își vor ajusta cererea la acea cantitate pentru care utilitatea marginală este egală cu prețul, iar producătorii își vor ajusta oferta la care costul marginal este egal cu prețul bunului.

Piețele concurențiale pe care sunt tranzacționate bunuri private conduc la acest rezultat. Un sistem economic alcătuit din piețe cu concurență perfectă conduce, în anumite condiții, la alocarea optimă a resurselor.

Cu toate că o parte importantă din bunurile economice și serviciile destinate consumului intermediar sau final, precum și factorii de producție, sunt tranzacționate pe piețe cu concurență imperfectă, există piețe apropiate modelului concurenței perfecte. Un exemplu este piața produselor agricole.

Pe piața bunurilor de consum final, majoritatea produselor agricole sunt tranzacționate pe piețe apropiate de trăsăturile modelului concurenței pure și perfecte. De exemplu, piața țărănească din țările în care micii producători agricoli dețin o pondere însemnată atât în cadrul populaîiei cât și în totalul producției agricole. De asemenea, poziția țărilor cu dimensiuni mici în comerțul internațional poate fi aproximată prin același model.

În concluzie, modelul concurenței perfecte este important atât pentru teoria cât și pentru practica economicã.

Modelul generează o situație de echilibru, diferită în funcție de perioada economică analizată, respectiv pe termen scurt sau pe termen lung. Pe termen scurt, intrarea noilor firme pe piață este blocată de existența unor factori ficși; în aceste condiții firmele de pe piață pot câștiga profituri mai mari decât cele economice. Pe termen lung, totuși, orice supra-profit dispare ca urmare a concurenței noilor firme care pătrund în ramură, atrase de acesta. Fiecare firmă va produce acea cantitate pentru care costul marginal devine egal cu prețul pieței, determinat de cererea și oferta de pe respectiva piață. La acest nivel al producției firma va obține profitul maxim. Curba ofertei pe termen scurt a firmei aflată în concurență perfectă este identică cu porțiunea crescătoare a curbei costului marginal, situată deasupra curbei costului unitar variabil.

Pe termen lung, producția de echilibru a firmei va fi cea pentru care prețul pieței va fi egal cu nivelul minim al costului mediu (pe termen lung).

Curba ofertei pe termen lung a respectivei ramuri va depinde de evoluția costului unitar pe măsura creșterii producției. Când curbele costurilor medii pe termen lung ale firmelor au o pantă crescătoare, curba ofertei ramurii respective va avea o pantă crescătoare. Atunci când curbele costurilor unitare ale firmelor vor fi descrescătoare, curba ofertei pe termen lung a ramurii respective va avea o pantă negativă. Persistența concurenței pure și perfecte este incompatibilă cu prezența economiilor de scară. Dacă acestea pot fi obținute, atunci ramura respectivă ar înceta să mai fie perfect concurențială pe măsură ce firmele mai mari, cu costuri mai reduse, ar elimina de pe piață concurenții de dimensiuni mai mici.

În noua economie a bunăstării, producția optimă este considerată a fi acea combinație de bunuri aleasă de consumatorii individuali, în condițiile concurenței perfecte, ca replică la prețul care reflectă costurile reale de producție. Combinația eficientă a inputurilor este aceea care generează producția cu cel mai mic cost al oportunității. Utilizarea în acest fel a factorilor de producție mai este întâlnită în literatura economică sub forma modelelor de eficiență tehnică sau de eficiența alocării.

Comportamentul rațional presupune sporirea volumului acelor activități al căror beneficiu marginal (BM) este mai mare decât costul marginal (CM) și reducerea volumului acelor activități al căror CM < BM. Nivelul optim al consumului sau producției pentru consumatorul individual și, respectiv, pentru un anumit producător va fi cel dat de egalitatea CM = BM.

Pe piețele bunurilor cu concurență pură și perfectă, consumatorul va atinge eficiența privată pentru niveluri ale consumului la care utilitatea marginalã (UM) este egală cu prețul (P), iar producătorul, pentru niveluri ale producției pentru care P = CM. Așadar, utilitatea marginală este egală cu costul marginal (UM = CM). În absența externalităților, beneficiile private și costurile private vor fi identice cu beneficiile și costurile sociale (obținute ca sumă a celor private). Atunci când beneficiul marginal social este egal cu costul marginal social (BMS = CMS) sistemul economic cunoaște o situație de eficiență socială în sens Pareto.

În cazul piețelor factorilor de producție cu concurență pură și perfectă, întreprinzătorul utilizează eficient un factor de producție, atunci când venitul marginal produs de factorul respectiv (VMf) este egal cu prețul factorului (Pf). În absența externalităților: VMf = Pf reflectă o stare de eficiență socială pe piața factorilor.

Prețurile constituie baza sistemului de informații dintre producător și consumator. Ele semnalizează consumatorilor schimburile intervenite în cheltuielile de producție, precum și poziția producătorilor pe piață. Totodată, ele direcționează alocarea factorilor de producție în conformitate cu dezideratele, mereu evolutive, ale consumatorilor. La baza mecanismelor de autoreglare specifice unei economii funcționale de piață este sistemul prețurilor.

Prețurile primite de fermieri și achitate de cumpărătorii produselor agricole îndeplinesc trei funcții principale: a) alocarea resurselor; b) distribuirea veniturilor; c) impulsionarea investițiilor și acumularea de capital.

Funcția de alocare a resurselor decurge din optimizarea comportamentului producătorilor agricoli în cadrul sistemului economiei de piață. O creștere în nivelul general al prețurilor agricole, ceteris paribus, determină o creștere a veniturilor fermierilor, încurajează utilizarea inputurilor variabile, asigură venituri corespunzătoare inputurilor fixe – pământ și capital. O schimbare intervenită în prețul relativ al unui produs agricol determină, prin efectul de substituție, o ajustare a profitabilității relative a diferitelor produse. Această ajustare poate influența securitatea alimentară, în special în țările sărace unde autoconsumul are o pondere ridicată.

Funcția de impulsionare (întârziere) a investițiilor derivă din efectele cumulative pe termen îndelungat ale prețurilor agricole. Astfel, nivelul înalt al prețurilor la produsele agricole contribuie la creșterea veniturilor și a economiilor care pot fi transformate în bunuri de capital. Totodată, veniturile înalte încurajează fluxul creditului către activitățile agricole. Afirmația frecvent utilizată că prețul este determinat de cerere și ofertă este, în cazul cel mai bun, un răspuns de circumstanță care spune foarte puțin. Se poate spune că prețul unui produs agricol este influențat de raportul cerere-ofertă. Însă, cererea la rândul ei depinde de nivelul prețului produsului agricol respectiv, de nivelurile prețurilor celorlalte bunuri necesare producătorului agricol, precum și de alte condiții. De asemenea, oferta de pe piața unui produs agricol depinde de nivelul prețului, de prețurile inputurilor și a celorlalte produse agricole, precum și de alte condiții.

Așadar, prețurile produselor reprezintă o componentă a sistemului agregat de prețuri. Teoria economică a prețului sintetizează aspectele micro și macroeconomice legate de determinarea prețului în cadrul diferitelor structuri de piață. Cercetarea formării prețului unui produs agricol presupune, mai întâi, analiza proporțiilor între prețurile existente ale produselor și inputurilor care sunt într-un grad înalt de interdependență complementară și substituibilă. Principiile formării prețurilor produselor și inputurilor agricole se reduc, în ultimă instanță, la costul oportunității, valoarea celei mai bune dintre șansele sacrificate atunci când se face o alegere.

Dupã cum se știe, bunăstarea economică este influențată de eficiența schimbului, eficiența tehnică și eficiența economică. Totodată, ea este influențată de distribuția venitului care, în condițiile piețelor libere și concurențiale (piețe care nu sunt afectate de intervențiile unor factori exogeni) se realizează prin sistemul prețurilor corelative.

Prețul relativ al unui produs agricol poate fi măsurat cu ajutorul raportului dintre prețul de piață al produsului respectiv și prețul de piață al unui bun industrial. În condițiile concurenței perfecte există un singur preț relativ la care un produs agricol poate fi schimbat contra unui bun industrial. Nivelul acestui preț relativ este dat de panta liniei bugetului pe care un consumator intenționează să-l cheltuiască pentru achiziționarea celor două bunuri.

Consumatorul își poate maximiza bunăstarea economică când linia bugetului este tangentă la cea mai înaltă curbă a izoutilității. La punctul respectiv rata marginală de substituție a produsului agricol pentru bunul industrial este egal cu raportul de schimb dintre cele două prețuri. Dacă avem în vedere că rata marginală a schimbului este egală cu raportul dintre utilitățile marginale ale bunurilor, atunci pentru atingerea eficienței schimbului, acesta trebuie să fie identică cu raportul dintre prețurile produselor agricole și a celor industriale.

Un argument similar poate fi aplicat la combinarea factorilor de producție – eficiența tehnică. Producătorii agricoli individuali combină factorul natural (pământul) cu factorul capital, urmărind obținerea unei producții maxime cu un buget limitat. Cererea și oferta de pe piața factorilor de producție determină raportul de schimb dintre prețurile celor doi factori. Cererea pentru fiecare factor depinde însă de prețul produselor agricole, deoarece este o cerere derivată (indusă). De aceea, producătorii agricoli angajează acele cantități de factori (capital și pământ) unde rata marginală a substituției tehnice devine egală cu raportul de schimb (preþul relativ) al factorilor. Dar există un singur preț la care are loc substituția tehnică pãmânt – capital.

Deoarece industriașii au același obiectiv ca și agricultorii – maximizarea profitului – rezultă că rata marginală a substituției tehnice din industrie are același nivel cu cea din agricultură. În acest caz, condiția combinării eficiente a factorilor de către utilizatori și producători este dată de egalitatea dintre productivitățile marginale ale factorilor și prețurile relative ale celor douã bunuri.

În condițiile concurenței perfecte fiecare fermier va urmări să producă o cantitate corespunzãtoare egalității dintre prețul de piață al unui produs agricol și costul marginal al acestuia. Similar, industriașii caută să-și maximizeze profitul alegând acel nivel de producție la care prețul fiecărui produs manufacturat este egal cu costul marginal. Din analiza comparativă a tipurilor de eficiență rezultă condiția optimului paretian la nivel microeconomic.