Relatia Dintre Nevoia DE Comunicare Si Simtul Singuratatii LA Adolescentii DIN Familiile Dezintegrate

RELAȘIA DINTRE NEVOIA DE COMUNICARE ȘI SIMȚUL SINGURĂTĂȚII LA ADOLESCENȚII DIN FAMILIILE DEZINTEGRATE

CUPRINS

Adnotare

Întroducere

ABORDĂRI TEORETICE ALE ADOLESCENȚEI

1.1 Specificul vîrstei adolescentine

1.2 Comunicare și relațiile părinți – adolescenți

1.3 Sentimentul de singuratate la adolescenți

1.4

II. Abordarea experimentală a relației dintre nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenții din familiile dezintegrate

2.1. Scopul, obiective și metode experimentale de constatare a nevoii de comunicare și simțului de singurătate la adolescenți

2.2. Determinarea relației dintre nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenții din familiile dezintegrate

Concluzii și recomandări

Anexe

Bibliografia

INTRODUCERE

Problema adolescenței a fost și va ramîne una dintre cele mai studiate în științele psihologice si pedagogice. Chiar dacă societatea precum și rolurile sociale suferă schimbări esențiale, vîrsta adolescenței ramîne una dintre cele mai controversate, iar problema adaptarii sociale a personalității în devenire va ramîne mereu pe primul plan al cercetarilor aceasta presupunînd asa lucruri ca transmiterea de valori, asigurarea formării unei personalități armonioase, sanatatea mintală și socială a națiunii etc.

Acum însă, cînd rata părinților plecați peste hotare este în creștere, ne lovim cu probleme sociale și nu în ultimul rînd psihologice, cărora sunt supuși cel mai des copiii, în educarea armonioasă a cărora este necesară prezența o doi părinți, care depun eforturi comune în asigurarea comfortului psihologic în microgrupul familial.

Dar desigur starea materială impune deseori plecarea părinților peste hotarle țării în căutarea unui viitor mai bun, pentru ca peste cîțiva ani familia să se destrame, iar copiii să rămînă cu careva din rude. În acest caz nu putem vorbi în majoritatea cazurilor despre o educație decentă, despre formarea unei personalități armonioase, despre simțul siguranței, despre stima de sine adecvată, despre încadrarea în societate a tinerii generații.

În acest sens ne-am propus să studiem problema comunicării și simțului singurătății la adolescenți. De ce adolescenții? Am considerat acestă categorie a populației mult mai vulnerabilă privind problema comunicării. Atunci cînd specificul de vîrstă este concentrat în jurul comunicării cu ceilalți, în același timp aceștia nu au un model de relaționare adecvată, deseori aflîndu-se singuri, fară susținere sau chiar fără un prieten care săi asculte reflecțiile interioare. La fel aceștia nu au nici măcar un stimul sau un ghid care le-ar furniza informație despre cum trebui să comunicăm, cum trebuie să ne comportăm în anumite situații etc, ți în rezultat apare simțul singurătății.

În cazul prezenței unui din părinți, se simte lipsa executării rolului celuilalt, ceea ce poate crea disfuncții în relaționarea persoanelor de sex opus părintelui absent.

Obiectul cecetării: nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenți.

Scopul cercetării noastre constă în determinarea relației dintre nevoia de comunicare si simțul singurătății la adolescenții din famiile dezintegrate.

Din cele expuse mai sus putem înainta următoarele ipoteze:

Există o relație între nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenți;

Există diferențe în manifestarea nevoii de comunicare și a simțului singurătății la adolescenții din famiile dezintegrate și integrate.

Pentru a atinge a scopul propus ne-am fixat următoarele obiective:

Analiza abordărilor teoretice cu referire la fenomenul comunicării în adolescență;

Analiza abordărilor teoretice cu referire la simțul singurătății la adolescenți;

Determinarea nivelului nevoii de comunicare și simțului singurătății la adolescenți;

Stabilirea legăturii dintre nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenți;

Stabilirea diferențelor dintre subiecții din famiile dezintegrate și integrate la probele aplicate;

Analiza rezultatelor experimentale.

Pentru a verifica ipotezele și a realiza obiectivele propuse, am ales următoarele metode de cercetare:

● teoretice:

analiza și sinteza literaturii de specialitate;

metoda ipotetico – deductivă de interpretare a rezultatelor obținute;

● empirice:

– Metodica pentru studierea trebuinței de comunicare, (I. M. Orlov);

Metoda de diagnostic a nivelului subiectiv al simțului singurătății (D. Rassel și M. Ferghiuson).

● statistice:

Metoda calculării coeficientului de corelație (Brawais – Pearson);

Criteriul t- Student, compararea a doua medii, eșantioane mici, n<30.

Baza teoretică a lucrării se regăsește în cercetările actuale asupra specificului vîrstei adolescentine, vîrstă critică în dezvoltarea personalității, care pare să lase amprentă asupra întregii vieți în lipsa susținerii maturilor.

Baza experimentală a cercetării o constituie lotul experimental format în total de 60 de adolescenți, 30 din familii dezintegrate și 30 din familii integrate. Este un experiment de constatare și avem două loturi: unul experimental – adolescenții din familiile dezintegrate, celălalt de control – adolescenții din familiile integrate (ambii părinți prezenți).

Noținile cheie pe care le vom trata în această lucrare sunt:

Adolescență

Nevoia de comunicare

Simțul singurătății

Bojovici L.I. consideră că adolescența corespunde cu vârsta școlarului superior, concentrând toată atenția la dezvoltarea sferei motivaționale a personalității.

În dicționarul lui V. Dali „adolescentul” este tânărul de la 15-20 ani.

Gonform opiniei lui S. Noll și A. Gessel vârsta adolescentă începe de la 11 până la 21 ani, dintre care cea mai importantă perioadă – de la 11 la 16 ani.

Zazzo B. afirmă că adolescența începe la 14 ani odată cu maturizarea sexuală și se încheie la 19-21 de ani odată cu maturizarea socială.

Conform autorilor români (I. Mitrofan, N. Mitrofan, Ursula Șchiopu, 1997) adolescența corespunde școlarității mari și însumează 5 etape:

a) preadolescenta (de la 14 la 16-18 ani);

b) adolescența propriu-zisă (de la 16/18 la 20 ani);

c) adolescența prelungită (20-25 ani).

În cele ce urmează ne vom referi la adolescență conform ultimei teorii prezentate.

Singurătatea este văzută drept unul din factorii care influiențează asupra stării emoționale a individului în condițiile aflării într-o stare de izolare față de alți indivizi. (conform Dicționarului de Psihologie sub redacția M.G. Iaroșevschi și A.V. Petrovschi, Moscova, 1990)

Comunicare – ansamblul proceselor fizice și psihologice prin care se efectuiază operația punerii în relație cu una sau mai multe persoane în vederea obținerii unor anumite obiective.

Nevoia de a comunica este o necesitate a fiintei umane de a schimba infoirmatii cu semenii sai. Ea pune în miscare un proces dinamic, verbal si nonverbal, permitând persoanelor sa se faca accesibile una alteia, sa reuseasca sa puna în comun sentimentele, opiniile, experientele si informatiile.

Familiile dezintegrate – caracterizată adesea de despartiri temporare, migrație sau familii în care rolul părinților este suplinit de bunici, alte rude sau vecini. Familiile ramân primul si cel mai important mediu de crestere a copiilor, iar orice disfunctionalitate în interiorul acesteia are repercusiuni majore asupra vulnerabilitatii copiilor.

I ABORDĂRI TEORETICE ALE ADOLESCENȚEI1

1.1 Specificul vîrstei adolescentine

În literatura de specialitate adolescența este tratată ca o perioadă hotărâtoare în dezvoltarea omului, deoarece are loc devenirea, maturizarea și formarea personalității (30, pag. 17).

Cercetătorul rus I. Kon afirmă că adolescența este perioada de tranziție între vârsta copilăriei și cea adultă (21, pag. 162).

Problema hotarelor cronologice ale vârstei date este o problemă aparte în literatura de specialitate. De obicei, ea este împărțită în două etape: pubertatea și adolescența (timpurie și târzie), însă hotarele cronologice ale acestor etape sunt determinate în mod diferit de către autori.

Astfel, de exemplu, D. Elkonin numește perioada preadolescentă vârsta de la 11 la 15 ani, iar de la 15 la 17 ani – adolescența timpurie, legată de formarea autoconștiinței și de activitatea instructiv profesională a elevului.

Bojovici L.I. consideră că adolescența corespunde cu vârsta școlarului superior, concentrând toată atenția la dezvoltarea sferei motivaționale a personalității.

În dicționarul lui V. Dali „adolescentul” este tânărul de la 15-20 ani.

Gonform opiniei lui S. Noll și A. Gessel vârsta adolescentă începe de la 11 până la 21 ani, dintre care cea mai importantă perioadă – de la 11 la 16 ani.

Zazzo B. afirmă că adolescența începe la 14 ani odată cu maturizarea sexuală și se încheie la 19-21 de ani odată cu maturizarea socială.

Conform autorilor români (I. Mitrofan, N. Mitrofan, Ursula Șchiopu, 1997) adolescența corespunde școlarității mari și însumează 5 etape:

a) preadolescenta (de la 14 la 16-18 ani);

b) adolescența propriu-zisă (de la 16/18 la 20 ani);

c) adolescența prelungită (20-25 ani).

Preadolescenta. Acest stadiu urmează după pubertate, perioadă cu multiple perturbări. Până la vârsta de 10-12 ani copilul s-a adaptat la un anumit ritm și fel de viață, care cuprinde mersul la școală – pregătirea lecțiilor –, joaca. Acum tânărul va intra într-o perioadă cu alte obiceiuri în care se stabilesc relații multiple (5, pag. 53).

Tot în acest stadiu are loc stabilirea maturizării biologice, în legătură cu aceasta se conturează și se adâncește mai mult individualizarea – conturându-se caracteristicile conștiinței și ale conștiinței de sine.

Este o fază de intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare, motiv ce duce la frustrație, anxietate, agresivitate, neliniște, comportament neadecvat.

Preadolescentul foarte repede obosește. Apar proleme în concentrare și în stabilirea atenției. Devin mai trainice relațiile cu semenii. Apare nevoia de autoafirmare, ca expresie a socializării. La fel apare nevoia de cunoaștere, se intensifică interesul față de lectură, filme, tehnică etc. Preadolescentul poate deja să-și argumenteze părerea proprie. Expresia feței devine mai precisă și mai nuanțata.

Adolescenta propriu-zisă. Se caracterizează printr-o dezvoltare intensă a gândirii abstracte, prin îmbogățirea și lărgirea încorporării de conduite adulte. Exprimarea independenței este expresivă și mai naturală decât în etapele precedente. Adolescentul caută mijloace personale de a fi și de a apărea în ochii celorlalți, îl interesează responsabilități în care să existe dificultăți de depășit spre a-și măsura forțele. De la o formă de evaluare impulsivă critică se trece la forme de evaluare în care caută să se exprime originalitatea. Gustul personal are mai mare pregnanță și se poate susține și demonstra. Intensă este și socializarea aspirațiilor, aspectele vocaționale, profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzând în esență și elemente importante ale concepției despre lume și viață.

c) Adolescența prelungită cuprinde tineretul deja integrat în forme de muncă, precum și tineretul studențesc (de la 18/20-25 de ani), în această perioadă, independența este dobândită deja, sau e pe cale de a f i dobândită.

Continuă gustul informației, diversificându-se și orientându-se mult spre domeniul profesional și cel social.

La această vârstă, tinerii manifestă un oarecare modernism și simt nevoia unei participări sociale intense. Viața sentimentală este intensă dar relativ instabilă. Aceasta este etapa învățării rolului sexual. Este o perioadă în care au loc angajări matrimoniale. Acest din urmă fapt va contura o nouă subidentitate implicată în responsabilități legate de constituirea unei noi familii.

Dezvoltarea fizică si fiziologică a adolescenților

La această vârstă fenomenul maturizării este un proces complex ce cuprinde transformări fizice și fiziologice, dezvoltarea creierului și structurilor sale. Relieful scoarței cerebrale se definitivează, se formează astfel baza funcțională a gândirii abstracte și a creativității (12, pag. 218).

Crește rolutense. Viața sentimentală este intensă dar relativ instabilă. Aceasta este etapa învățării rolului sexual. Este o perioadă în care au loc angajări matrimoniale. Acest din urmă fapt va contura o nouă subidentitate implicată în responsabilități legate de constituirea unei noi familii.

Dezvoltarea fizică si fiziologică a adolescenților

La această vârstă fenomenul maturizării este un proces complex ce cuprinde transformări fizice și fiziologice, dezvoltarea creierului și structurilor sale. Relieful scoarței cerebrale se definitivează, se formează astfel baza funcțională a gândirii abstracte și a creativității (12, pag. 218).

Crește rolul tiroidei, care este implicată în dezvoltarea osoasă, prin modificările de metabolism ce au loc. Creșterea organismului adolescentului se desfășoară nu atât în sens cantitativ, cât calitativ. Modificări complexe se produc în sistemul hormonal, se intensifică activitatea hipofizei care prin hormonii săi, influențează creșterea celulelor nervoase și stimulează intens producerea hormonilor sexuali și implicit maturizarea interioară.

Epifiza, la fel ca și suprarenalele stimulează producerea și depunerea grăsimii pe piept, în jurul gâtului, pe abdomen, ceea ce întregește constituirea organismului adolescenților după tipul masculin sau feminin.

Organele genitale intră în funcțiune la 15-16 ani la fete și la 17-18 ani la băieți (14, pag. 241). Creșterea părului (pilozității corporale), apariția schimbării vocii, a senzațiilor erotice și chiar a erecției pun în evidență activitatea glandelor sexuale, organizarea funcțiilor de secreție a acestora. In general, adolescența coincide cu maturizarea organismului.

Schimbările fizice și fiziologice, creșterea și dezvoltarea organismului influențează mult asupra psihicului și comportamentului adolescenților, în special la constituirea nivelului de autoapreciere. Astfel, forța, îndemânarea, abilitatea, statura înaltă a unui accelerat pot sta la baza nivelului de autoapreciere. Și dimpotrivă, statura nepotrivită, silueta extrem de slabă sau de durdulie sunt pentru mulți adolescenți un prilej de insatisfacție, trăiri emoționale negative și chiar complexe de inferioritate. Psihologii subliniază că aspectul exterior ocupă unul din primele locuri în sistemul de aprecieri și de valori ale adolescenților.

Privită în ansamblu, perioada adolescenței se prezintă ca o etapă a dezvoltării ontogenetice extrem de bogată în ceea ce privește achizițiile și modificările în plan psihocomportamental.

Specialiștii consideră că față de perioada anterioară dezvoltarea somatofiziologică este mult mai intensă, tinzând în ansamblu spre proporțiile adultului.

Psihologul A. Hripkova, scrie că la această vârstă avem de a face cu tineri și tinere armonioase la înfățișare, având liniile corpului domoale. In această perioadă dezvoltarea fiziologică se finisează (1, pag. 57).

La vârsta adolescenței se încheie maturizarea sexuală. Fiziologii consideră că această perioadă este una din cele mai importante perioade din viața omului. SI intră în ea copil și iese matur din punct de vedere fiziologic sau sexual (Grebennikov I.V., Hripkova A., Kon I.S.). Aceasta înseamnă că tinerii pot concepe un copil fără nici o daună pentru sănătate, iar tinerele pot purta și naște un copil sănătos (16, pag. 89).

Dezvoltarea psihică a adolescenților

Dezvoltarea psihicului este legată nemijlocit de dezvoltarea funcțiilor cognitive și a intelectului. Dezvoltarea intelectuală se manifestă pe plan cantitativ prin sporirea eficienței și creșterea vitezei de rezolvare a problemelor, în plan calitativ ea este marcată de progrese în modul de rezolvare a acestor probleme.

Se consideră, în genere, că în perioada adolescenței gândirea atinge nivelul de maturizare pe care mulți autori o apreciază ca apogeu al stării ei avansate. În această perioadă inteligența devine suit nai activă și intuitivă, iar în adolescența prelungită mult mai încărcată de competențe.

La vârsta adolescenței sunt stabilite două legități ale dezvoltării intelectului:

a) constituirea gândirii ipotetice-deductive;

b) folosirea și realizarea în practică a acestei noi capacități intelectuale care are un caracter individual (14, p. 145).

Prin urmare, pentru a aprecia nivelul și potențialul intelectual al adolescenților trebuie mai întâi selectate situațiile cu valoare personală și cele care țin de sfera intereselor persoanei concrete.

Pe lângă dezvoltarea intelectuală are loc și dezvoltarea creativității, la se manifestă în tendința și capacitatea nu numai de a însuși noi cunoștințe ci și de a le folosi pentru crearea a ceva nouț Spiritul creativ al adolescenței se extinde în cele mai diverse domenii – artă, literatură, tehnică.

Memorarea și învățarea sunt însă acelea care suferă cele mai importante transformări, susțin U. Șchiopu și E. Verza. Tânărul știe că prin reproducere realizează comunicarea, că reproducerea este cartea de vizită a inteligenței. De aceea tinerii și tinerele inteligente sunt deosebit de atenți la retransmisia cunoștințelor pentru care realizează construcții de scheme rezumative cât mai originale. Memoria logică devine forma centrală de memorare.

Această organizare a mecanismelor mnemice permite să crească eficiența mecanismelor de înmagazinară de cunoștințe, strategii de abordare a situațiilor diverse de învățare și experiență utilă. Are loc, pe de-o parte, constituirea unui stil de memorare, iar pe de altă parte, o intensificare aproape explozivă de achiziții de cunoștințe. Tot datorită acestor condiții, memoria deși foarte bună este profund afectată de orice eveniment.

În perioada adolescenței și a adolescenței prelungite este foarte activă năzuința de a fi cult – din care motiv tinerii citesc mult și uneori sistematic din literatura clasică, modernă, contemporană – rețin nume de autori, idei, maxime, citesc biografii celebre, lucrări de popularizare a științei.

Totodată inteligenta și cultura capătă amprente particulare și stil. Se conturează subidentitatea culturală și atașamentul față de valori autentice.

Dezvoltarea conștiinței de sine la vârsta adolescentină

Unul dintre cele mai importante procese la vârsta adolescenței este constituirea conștiinței de sine și imaginii stabile a „eu”-lui. Noile roluri, schimbările survenite în situația socială, noile relații necesită intensificarea autocontrolului și autoreglării ce-i face pe adolescenți să se concentreze asupra lumii interioare. Ca urmare începe „descoperirea” „eu”-lui, considerată de psihologi drept una din cele mai importante realizări ale adolescenței. Se dezvoltă o deosebită sensibilitate față de problemele psihologice, interioare. Criteriile de percepție și apreciere a oamenilor sunt cu precădere de ordin psihologic. Caracterizând cutare sau cutare persoană, adolescentul se referă în primul rând la astfel de trăsături ca intelectul, calitățile emoționale, volitive, aptitudinile, atitudinea față de muncă. Aceste criterii se manifestă și în autoapreciere, în cadrul autoaprecierii se observă și o tendință pronunțată de a sublinia unicitatea, deosebirea de toți ceilalți oameni.

Ca urmare a faptului că adolescentul se consideră unical, irepetabil apare sentimentul singurătății. Imaginea „eu”-lui este la această vârstă încă confuză și nedefinită, ceea ce duce la neliniște și la senzația unui gol interior. Aceasta îi determină pe adolescenți să caute asemănări cu semenii și să-și demonstreze apartenența de grup. Pe de altă parte, apare o acută necesitate de intimitate, care le-ar da posibilitatea să-și exprime propriul „eu” și în același timp, să pătrundă în lumea interioară a altuia.

Cercetările din domeniul psihologiei juvenile arată că la această vârstă se constituie toate elementele conștiinței de sine:

a) elementul cognitiv – cunoștințele adolescentului despre sine, despre propriile calități și însușiri;

b) elementul emoțional – aprecierea acestor calități și sentimentul amorului propriu și al demnității personale;

c) elementul comportamental – manifestarea practică, în conduită, activitate, relații a atitudinii față de sine.

La această vârstă, un element important al conștiinței de sine este identificarea psihosexuală.

Adolescenții atribuie o mare importanță gradului de corespundere a lor cu etalonul de „masculinitate” sau „feminitate”.

În linii generale, imaginea „eu”-lui are următoarele caracteristici:

a) constituirea integrității „eu”-lui

b) diferențierea elementelor imaginii „eu”-lui

c) stabilizarea acestor elemente

d) lărgirea conținutului și criteriilor de apreciere a „eu”-lui.

Sfera emoțional-volitivă în perioada adolescentină

Referindu-ne la sfera afectivă putem menționa că prerogative ale vârstei adolescente sunt tensiunile emoționale, stările de exaltație – depresie, coloritul emoțional al proceselor cognitive. Stările emoționale sunt determinate, în mare parte de procesele fiziologice ale maturizării; și în special la fete, la care stările emoționale sunt legate de ciclul menstrual: depresie, iritare, alarmă și insatisfacție în faza promenstruală, exaltare, elan, însuflețire – în cea postmenstruală. La băieți legătura dintre procesele fiziologice și cele emoționale este mai puțin evidentă, însă e cert că și la ei schimbările hormonale provoacă o întreagă gamă de trăiri și senzații noi.

Bineînțeles, schimbările din sfera emoțională nu se explică numai prin maturizare biologică, factorii sociali și condițiile de educație sunt în acest sens tot atât de importante.

Sfera emoțională a adolescenților capătă un aspect calitativ nou, caracterizată prin „explozii” emoționale. Se îmbogățește gama afectivă protestatară și posibilitățile de reglare volitivă a "exploziilor" emoționale sunt încă slabe, în general, mecanismele de reglare și selectivitate a emoțiilor sunt la această vârsta încă instabile. Aceasta îi face pe adolescenți extrem de vulnerabili și expuși la traume psihice.

U. Șchiopu și E. Verza menționează în acest context de idei, că în perioada pubertății și adolescenței emoțiile, deși nu sunt controlate voluntar, capacitatea de stăpânire devine activă, ca și capacitatea de a masca emoția prin dirijarea spre o acțiune oarecare. Gama emoțiilor devine foarte largă și vibrația emoțională extrem de vie. Regrete, satisfacție, dezgust, tristețe, repulsie, rușine, fugă, invidie, gelozie, teamă, amărăciune, pudoare, groază, mândrie, excitare, elan, exaltare, plăcere, calm, aversiune, fericire, nefericire, veselie, încântare, grijă, îngrijorare, mânie, duioșie etc. sunt doar câteva tipuri de stări afective evidente în adolescență.

La această vârstă o dezvoltare deosebit de intensă o capătă sentimentele numite superioare. însușirea normelor și principiilor de conduită se transformă într-o gamă complexă de sentimente morale – sentimentul datoriei față de societate și față de alți oameni, sentimentul solidarității, sentimentele estetice.

În relațiile cu alt gen se manifestă sentimente de emoții noi inedite, ca simpatia și sentimentele de dragoste. Simpatia este o stare afectivă pozitivă, în care subiectul simte o stare de atenționare ușor exaltată în a crea condiții de reușită și stare de confort psihic pentru persoana simpatizată, ajutând-o, protejând-o și făcându-i bucurii. Dragostea, sentiment le mare intensitate, se conturează în perioada pubertății ca trăire tainică neliniștitoare, mai puternică decât simpatia, uneori cu manifestări de conduită bizare, în adolescență, dragostea se conturează ca o trăire complexă de atașament, emoționalitate exaltată pentru persoana iubită, cu forțe absorbante, și cu eforturi ca acest sentiment să nu pară neînsemnat, în perioada adolescenței, dragostea are funcții importante de coeziune nu numai a forțelor afective și intelectuale ale personalității, dar și de modelare a caracterului și a structurilor psihice mai profunde, în adolescența prelungită, dragostea poate duce la oficializarea ei prin căsătorie.

1.2 Comunicarea si relatiile parinti – adolescenti

1.3 Sentimentul de singurătate la adolescenți

Preocupările ce țin de acest domeniu complex și încercările de interpretare a lui își au sorgintea în cele mai îndepărtate timpuri. Chiar dacă în prezent se afirmă că singurătatea este un fenomen tot mai răspîndit, geneza lui nu poate fi atribuită secolului nostru. Începînd de la conștientizarea legăturii sale cu speța umană, omul descoperă și disperarea pierderii sau diminuării acesteia. Deși nu întotdeauna acest dezastru era denumit "singurătate" și nu întotdeauna era tratat în profunzimea semnificațiilor sale, el a însoțit mereu dezvoltarea spirituală a omenirii.

Dată fiind complexitatea problematicii studiate, apelarea la istoricul cercetării singurătății va urma o paradigmă multidisciplinară.

Pornind de la unele categorizări efectuate de autorii D. Perlman și A. Peplau a literaturii ce abordează singurătatea, și completînd tipologia, prezentăm următoarele modele teoretice explicative. Trei teze au fost considerate esențiale în constituirea acestora:

1. Natura singurătății, caracterul ei de stare normală sau anormală, de experiență pozitivă sau negativă.

Cauzele singurătății, proveniența personală sau situațională a lor, decurgerea din comportamentul actual sau cel format istoric al persoanei.

Tradițiile intelectuale sau datele empirice care servesc drept bază în formularea teoriilor singurătății.

Conform acestor criterii nu este neapărat ca teoriile să se excludă, unele din ele chiar se completează reciproc sau înglobează cîteva aspecte. De menționat că analiza comparată este destul de dificilă din cauza caracterului "fragmentar" al majorității teoretizărilor referitoare la singurătate. In opinia lui Derlega și Margulis (1982), cea mai mare parte a modelelor singurătății nu reprezintă interpretări complete și sistematice la nivel de teorie veritabilă.

Abordarea psihodinamică

G.Zilboorg (1938), poate fi considerat primul autor care a publicat o analiză psihologică a singurătății, în care făcea distincție dintre singurătate și retragerea în sine. Ultima reprezintă o stare de spirit normală și tranzitorie, pe cînd singurătatea este o senzație permanentă, invincibilă. Singurătatea reflectă trăsături de personalitate caracteristice: narcisism, grandomanie, ură. Omul însingurat are sentimentul infantil al omnipotenței sale, este egocentric. "De regulă, persoana singuratică manifestă o închistare morbidă sau o ură deschisă, orientată spre sine ori de la sine".

H.S.SulIivan (1953), consideră singurătatea drept incapacitate de a stabili relații sociale, drept lipsă de abilitate de relaționare, ce generează din interacțiunile incorecte cu părinții în copilărie. Rolul relațiilor sociale la diverse etape de vîrstă pentru dezvoltarea armonioasă a personalității a fost confirmată ulterior de mai multe studii psihologice.

F. Fromm-Reichmann (1959), susține în articolul său celebru că singurătatea este o stare umană extremă, ce conduce la dezvoltarea unor stări psihotice și care paralizează oamenii în plan afectiv. Etiologia fenomenului se referă la vîrstele timpurii ale formării ontologice. Un rol decisiv îl are, se pare, pierderea precoce de către copil a afecțiunii materne.

După cum se poate constata, în evoluția concepțiilor adepților modelului psihodinamic al singurătății, analiza pe care o efectuează aceștia se bazează pe practica clinică, de aceea singurătatea este examinată drept ceva patologic. Ea reprezintă rezultatul influențelor precoce suportate de personalitate în decursul evoluției. Deși experiența copilăriei este de natură interpersonală, accentul se plasează pe așa factori intrapersonali cum sunt: trăsăturile caracteriale, conflictele intrapsihice s.a.

Perspectiva fenomenologică

Reprezentantul cel mai cunoscut al orientării date este C.R.Rogers (1973), concepția căruia se bazează pe teoria personalității elaborată de el. În opinia autorului, societatea constrînge individul să acționeze în conformitate cu tipare social justificate, dar care-i limitează libertatea. Ca efect se produce o incongruență dintre "Eul" real (interior) al individului și manifestările "Eu"-lui în relație cu alți oameni, numit "Eu" ideal (dezirat social). Doar realizarea rolurilor sociale, oricît de adecvată ar fi ea, conduce la o existentă lipsită de sens. Individul devine solitar atunci cînd, înlăturînd obstacolele din calea "Eu'Mui propriu, este sigur, totuși, că un contact autentic din partea altora îi va fi refuzat. Frica de a fi respins îl face să-și mențină "fațadele" sau rolurile sociale, din care cauza continuă să se simtă pustiit, devastat.

Provenind din practica clinică, această concepție examinează singurătatea ca o consecință a insuficientei adaptabilități personale, cauza căreia poate fi depistată în interiorul individului, manifestîndu-se prin discrepanțele fenomenologice ale reprezentărilor despre "Eul' său. Spre deosebire de teoria psihodinamică," C.R. Rogers vede în conținutul experienței însingurării influențele curente, suportate de persoană.

Abordarea existențialistă

J.-P.Sartre afirma: "Omul nu este ceea ce este; omul este ceea ce nu este". Acest aparent paradox conține profunda idee despre eterna tendință umană de a depăși singurătatea sa, de a căuta adevărul în afara "Eu"-lui. Insă decepția trăită în comunicarea cu alți oameni îl face să se întrebe: "Ce sînt eu de fapt?". Din această cauză omul se reîntoarce spre sine, "în sine", cale conflictuală de cele mai multe ori, dat fiind procesul conștientizării singurătății ca situație existențială a omului în lume.

Adepții acestei abordări pornesc de la ideea că oamenii, din start, sînt singuratici. Nimeni nu e în stare să ne împărtășească sentimentele și gîndurile. Caracterul decuplat al trăirilor noastre reprezintă starea lor definitorie.

Concepția filozofului, psihologului și sociologului E. Fromm se situează la interferența neofreudismului și a existențialism-umanismului. Autorul tratează două tipuri de contradicții ce apar în viața persoanei : existențiale și sociale sau istorice. Diferența dintre acestea se situează la nivelul apariției și rezolvării lor, ultimele fiind create de om și caracterizîndu-se prin posibilitatea de a fi depășite. Printre dihotomiile existențiale se află cea a vieții și morții, a autoconștiinței și o dată cu ea. a conștientizării limitelor și neputinței umane, fiind o parte a naturii, omul totuși nu se înscrie armonios în ea datorită rațiunii, imaginației, autoconștiinței sale ș. a. Dihotomiile sociale sau istorice sînt extrinseci existenței umane. Ele pot fi rezolvate pe parcursul desfășurării lor. Așa contradicții sunt: excesul mijloacelor tehnice de asigurare a bunăstării materiale și imposibilitatea utilizării lor în întregime în acest scop, existența robiei care a fost depășită datorită creării bazei materiale necesare egalității oamenilor.

In opinia lui Fromm, singurătatea omului în lume este o contradicție existențială. El analizează cîteva căi pe care le pot urma indivizii pentru a depăși, eficient sau nu, activ sau pasiv, impactul cu însăși conștientizarea dihotomiei sau cu dihotomia în sine. Acestea sunt: conformismul excesiv, depersonalizarea, oportunismul, distructivismul ș.a. Poate fi făcută o paralelă între această teorie și concepția lui M. Buber despre individualism și colectivism ca reacții consecutive la conștientizarea problemei majore a omului – singurătate sa socială și cosmică.

Astfel ajungem la ideea că problema singurătății nu este determinată doar de dihotomia existențială, ci și de una socială. Singurătatea apare ca un efect social.

Abordarea sociologică

Interpretările din perspectiva sociologică ale fenomenului singurătate au fost realizate aproape exclusiv de sociologi americani, datorita cărui fapt o parte din ele este axată pe specificul acestei trăiri în SUA.

Printre reprezentanții acestei abordări sunt: CC. Bowman (1955), D. Riesman (1961), W. Sadler (1969), T. Johnson (1969), P. Slater (1970).

Într-un articol publicat în . Bowman menționează trei forțe ce contribuie la creșterea fenomenului singurătății în societatea contemporană:

Diminuarea legăturilor în cadrul grupului primar

Creșterea mobilității familiale

Creșterea mobilității sociale

D. Riesman și P.Slater conectează analiza singurătății la studiul caracterului "american" și, totodată, cercetează posibilitățile societății de a satisface trebuințele membrilor săi.

D. Riesman și P.SIater nu apreciază singurătatea în termeni de normal/anormal, ci o consideră normativă, adică drept un indicator statistic ce caracterizează societatea. Singurătatea, în calitate de trăsătură caracterială, este un produs al forțelor sociale, deci cauza ei stă în afara individului și este influențată de procesul socializării.

Abordarea interacționistă

Reprezentantul de baza al acestei orientări este R.S.Weiss (1973), elaborările teoretice ale căruia pot fi rezumate în următoarele teze:

Singurătatea nu este doar funcția factorului de personalitate sau a factorului situațional, ci produsul combinării acestora, al influenței lor interactive.

Singurătatea este descrisă avînd în vedere relații sociale ca atașamentul, conducerea, evaluarea, și ca apărînd drept rezultat al insuficientei interacțiunii sociale.

Sunt constatate două tipuri de singurătate diferențiate după premisele și reacțiile afective specifice:

Singurătatea emoțională, definită prin lipsa unui atașament intern profund (de exemplu, conjugal)

Singurătatea socială, definită ca lipsa relațiilor semnificative de prietenie sau a sentimentului de comunitate, atunci cînd omul trăiește marginalizarea.

R.S.Weiss consideră singurătatea o reacție normală. Susținînd importanța factorilor interni caracterologic și externi situativi în etiologia singurătății, autorul menționează totuși că dintre aceste perspective cea situativă se prezintă mai atractivă, de aceea evidențiază evenimentele curente din viața persoanei ca factor-cheie în producerea singurătății.

Abordarea cognitivă

Definitoriu pentru teoriile ce aparțin orientării cognitive în interpretarea singurătății este accentuarea rolului cunoașterii ca factor mediator dintre carența socialității și sentimentul de singurătate.

Modelul explicativ al unuia dintre reprezentanții acestei abordări, Ann Peplau, utilizează pe larg teoria atribuirii. Cunoașterea cauzelor singurătății poate influența intensitatea trăirii și percepția inevitabilității singurătății, ce se mențin în decursul unei perioade de timp. Astfel singurătatea se produce atunci cînd individul percepe și conștientizează discrepanța dintre doi factori: nivelul dezirabil și cel atins al contactelor sociale proprii.

E.Fromm, enunță acum mai mult de jumătate de secol: "Independența și libertatea, ca premise ale democrației, merg alături de izolare și teamă".

Un aspect important în cercetarea singurătății îl reprezintă detectarea surselor și cauzelor acestui fenomen social. In acest scop trebuie analizată definiția sociologică a singurătății: lipsa contactelor sociale (prevalînd importanța relațiilor neformale). Această lipsă a rețelei sociale a unei persoane poate izvorî din situația de ne-inițiere a contactelor sociale sau din cea a diminuării și destrămării lor complete. Ambele situații menționate, fiind favorizate de anumite condiții, conduc la instalarea singurătății. Oricare ar fi funcția neexercitată de individ ca ființă socială: de a acționa asupra mediului (subiect) și de a recepta acțiuni (obiect), pot fi delimitate următoarele surse ale singurătății:

Dificultăți în stabilirea relațiilor sociale noi

Reducerea și ruperea relațiilor sociale existente

Multitudinea factorilor ce conduc la instalarea singurătății poate fi clasificată în modul următor:

Cauze de ordin socio-economic

Cauze de ordin socio-cultural

Cauze de ordin socio-psihologic

Singurătatea poate apărea ca efect al unei incompatibilități dintre valorile individuale și cele observate în societate. Tinerii în acest sens, sunt mai vulnerabili, deoarece transformările sociale din perioada actuală au bulversat sisteme de valori uneori insuficient sedimentate. Asemenea procese nu pot consolida legăturile intergeneraționale, în condițiile cînd persoanele mai în vîrstă păstrează elemente ale unei mentalități vechi. Personalitatea, ca o construcție individualizată în cadrul unor contexte socio-culturale specifice, este un produs al acestor influențe. In acest mod, societatea contemporană formează un "caracter social" aparte, determinat de mediul social. Anumite însușiri ca egocentrismul, ignorarea, cinismul, negarea ș.a. se conturează tot mai frecvent în structura acestuia și favorizează amploarea singurătății.

In concluzie, următoarele forme de singurătate pot fi expuse:

Tipul deficitului: socială/emoțională

Finalitatea: pozitivă/negativă

Caracterul deliberat: voluntară/impusă

Durata: situativă/cronică

Trebuie menționat că tipurile evidențiate ale singurătății nu se exclud reciproc și se pot instala în combinații diverse la aceeași persoană. De pildă, singurătatea emoțională cronică negativă prin divorț, singurătatea situativă voluntară pozitivă a poetului.

2.4 Specificul copiilor din familiile dezintegrate

I. Funcția familiei și nevoile copiilor

Principala funcție a familiei este creșterea viitoarei generații, făcînd-o aptă pentru o viață autonomă. Familia oferă mediul în care copilul se naște, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social.

Modul de relaționare din familie, climatul afectiv și modelul sociocultural al acesteia sînt importante pentru integrarea socială și constituirea comportamentelor sociale. Prin relațiile sale cu mama, cu tata și cu frații, copilul se integrează în relațiile sociale, se apropie de societate, își cunoaște valoarea și-și descoperă propria persoană (Vrasmas, 2002).

Brazelton și Greenspan (2001) identifică nevoile copilului pentru o dezvoltare normală ca fiind următoarele:

1. nevoia de a avea relații emoționale calde, apropiate, stabile;

2. nevoia de a fi protejat fizic, de a avea siguranță și o viață bine organizată;

3. nevoia de experiențe adaptate nivelului de dezvoltare al copilului;

4. nevoia de limite, de viață cotidiană structurată și de responsabilități adecvate nivelului de dezvoltare;

5. nevoia de experiențe adecvate diferențelor individuale ale copilului, intereselor lui particulare;

6. nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă, de a beneficia de sprijinul și cultura acesteia (Muntean, 2003).

II. Situația actuală a familiei în Republica Moldova

Familia contemporană este caracterizată printr-un conglomerat de probleme și de situații care, de multe ori, o fac inaptă de a și le rezolva singură. Actualmente, numeroase familii nu dispun de puterea, flexibilitatea și capacitatea de a se adapta la schimbările sociale, politice și economice. Perioada dificilă și prelungită de tranziție a afectat modul de trai al familiei, determinîndu-i astfel pe mulți părinți să adopte o decizie în favoarea îmbunătățirii stării financiare a acesteia și în detrimentul bunăstării sufletului fragil al copilului.

În Republica Moldova, ca și în Ucraina și România, există o categorie nouă de copii abandonați și neglijați emoțional – copii ai căror părinți sînt plecați la muncă peste hotare și care sînt crescuți fie de un singur părinte, fie de bunici, fie de alte rude, fie de persoane străine. Acești copii se bucură de o oarecare întreținere materială, dar sînt lipsiți de dragostea parentală, fapt care nu rămîne fără repercusiuni asupra dezvoltării personalității. Experiențele trăite de acești copii, adesea pe parcursul mai multor ani, lasă o amprentă negativă asupra sănătății lor psihice, le schimbă radical valorile umane și atitudinea față de sine și față de lume. Viața și relațiile copiilor sînt profund afectate – sub aspect social, economic, psihologic și, uneori, legal.

Discutînd despre consecințele absenței unuia sau a ambilor părinți pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, putem vorbi despre două categorii de copii din familii dezintegrate:

copii care nu au nici o veste de la părinți;

copii ai căror părinți sînt plecați, ei fiind susținuți financiar și moral de la distanță.

III. Copii care nu au nici o veste de la părinți

Aceștia sînt puțini la număr, ei aflîndu-se însă în cel mai mare pericol, întrucît trăiesc cu iluzia revenirii părinților. Respectivii copii suportă o traumă psihică ce poate determina reacții sau consecințe de lungă durată. Orice traumă psihică legată de separarea de persoana dragă implică o durere. Aceasta presupune nu o singură emoție, ci trăiri emoționale intense și variate. Emoțiile care însoțesc, de obicei, durerea separării sau pierderii sînt: regretul, angoasa, neîncrederea, disperarea, anxietatea, singurătatea, vina, resentimentele, dorul, sentimentul lipsei de sens.

Cu alte cuvinte, durerea copiilor este o rană a cărei vindecare necesită atenție, dragoste, căldură, sprijin. În caz contrar, durerea nu va trece niciodată.

Pierderea celui apropiat implică și o mulțime de alte pierderi, cum ar fi:

pierderea mediului familial stabil;

pierderea contactului cu alți membri ai familiei;

nevoia de a schimba casa sau școala;

pierderea atașamentului;

pierderea dragostei și a sprijinului părintesc;

pierderea siguranței zilei de mîine (Mitrofan, Buzducea, 2003).

Durerea sau suferința copiilor care nu știu nimic despre părinții lor poate să se manifeste la următoarele nivele:

Fizic: oboseală, lipsă de energie, slăbiciune musculară, susceptibilitate mai accentuată la îmbolnăviri.

Mental: negare, confuzie, lipsă de concentrare, dificultăți în luarea deciziilor, preocupări neadecvate.

Emoțional: tristețe, dor, furie, vinovăție.

Aceste trăiri negative se dezvăluie în cîteva faze sau stadii:

1. Faza de șoc: se manifestă reacția de negare a realității. Este o stare-tampon, o protecție naturală pe care psihicul o folosește pentru a face față șocului. Copiii pot nega realitățile circumstanțiale și ajung să se bucure de amintirile pe care le au, să privească trist pozele vechi. Sînt capabili de orice compromis ca să-și vadă părintele sau, cel puțin, să-i audă vocea la telefon.

2. Faza de suferință și dezorganizare: este perioada în care se resimte impactul pierderii relației cu cel drag și așteptat. Durerea este intensă. Caracteristici: ruminație, suferință emoțională acută, depresie, gînduri suicidare, tulburări de somn, anxietate, sentiment de abandon, vinovăție, furie, afectarea imaginii de sine și a procesului de decizie.

3. Faza de reorganizare: se trece de la o stare de mîhnire intensă la cea de tristețe moderată.

4. Faza de acceptare: este etapa în care copiii acceptă situația și realitatea, încercînd să-și gestioneze propria viață, cu mici susțineri din partea îngrijitorilor de moment (Mitrofan, Buzducea, 2003).

De menționat ar fi faptul, că doar prin atingerea fazei de acceptare nu are loc tratarea „leziunii” sufletului. Copiii suportă suferința și durerea altfel decît adulții, și acest lucru se datorează particularităților de dezvoltare cognitivă, emoțională și socială. Astfel, în mod caracteristic, copiii:

trăiesc totul într-o mai mare măsură la nivel fizic;

se exprimă mai puțin în mod verbal;

își exprimă furia într-un mod foarte direct;

trăiesc pierderea/durerea discontinuu.

Viitorul copiilor abandonați de părinți pentru o viață material asigurată și mai fericită în afara țării va fi dominat de dificultăți ce țin de:

dezvoltarea personală și interpersonală;

sănătatea emoțională, cognitivă și fizică;

probleme comportamentale, inclusiv cele legate de consumul de droguri și alte substanțe toxice;

luarea deciziilor;

probleme legate de orientarea vocațională;

vulnerabilitatea în fața traficului de ființe umane și a altor acțiuni ilegale.

IV. Copii ai căror părinți sînt plecați, ei fiind susținuți financiar și moral de la distanță

Acești copii și tineri sînt mai siguri de ei înșiși și în fața lor sînt deschise alte oportunități.

Plecarea părinților în scopul asigurării unei vieți decente copiilor lor produc și efecte pozitive, cum ar fi:

·    asigurare materială;

·    vestimentație de calitate superioară;

·    alimentație mai bună;

·    posibilitatea procurării celor necesare (și chiar suplimentar) pentru școlarizare;

·    continuarea studiilor: colegiu, facultate;

·    posibilitatea ameliorării condițiilor locative;

·    sporirea gradului de siguranță a viitorului apropiat;

·    creșterea încrederii în sine a tinerilor asigurați financiar.

Dar nu putem rămîne indiferenți față de efectele negative, care impregnează deja societatea:

·    iresponsabilitate;

·    relații bazate exclusiv pe valori materiale;

·    incompetență în soluționarea conflictelor;

·    formarea unui sistem de valori distorsionat;

·    atitudini ambivalente, confuze față de lume și față de sine;

·    incompetență pe plan relațional și emoțional;

·    depresie mascată;

·    hiperreactivitate;

·    abilități reduse de rezolvare a problemelor cotidiene și de luare a deciziilor;

·    ignorarea aspectului intelectual al dezvoltării;

·    incapacitatea de a aprecia sacrificiul părinților;

·    incompetență în gestionarea rațională a banilor;

·    utilizarea banilor fără un control din partea adulților.

V. Consecințe adiacente

Studiile psihologice efectuate arată că lipsa unuia dintre părinți duce la deteriorarea imaginii de sine, adolescenții demonstrînd o autopercepție lacunară, caracterizată prin predominarea eului fizic sau psihologic și, în multe cazuri – a celui filozofic, aceste rezultate denotînd inacceptarea statutului social și dificultăți de integrare socială, precum și o autocunoaștere fragmentară, asociată unei tensiuni interne puternice (Gonța, 2004).

Probleme comportamentale și emoționale identificate la copiii din familii dezintegrate:

· iritabilitate, hiperreactivitate;

· comportament deviant;

· anxietate, fobii;

· negativism, abandon școlar;

· tulburări de somn;

· tulburări ale comportamentului alimentar;

· tulburări ale proceselor cognitive;

· agresivitate față de frați, colegi, tutori.

Timpul liber de care discpun copiii din familii dezintegrate este ocupat ineficient cu activități ca:

· ascultarea muzicii;

· vizionarea programelor de televiziune;

· distracții (bar, discoteci, plimbări);

· munca în gospodărie (care deseori nu corespunde dezvoltării fizice a copilului);

· calculatorul și navigarea pe Internet.

Lidia Cunicovschi, psihiatru principal netitular pentru copii la Ministerul Sănătății, fiind intervievată de cotidianul “Flux”, a menționat că în ultimii 4-5 ani a crescut înspăimîntător procentul tulburărilor nevrotice la copiii crescuți în cele mai bune condiții, copii iubiți și răsfățați. Aceștia sînt copiii persoanelor plecate la muncă în Europa. La copiii cu vîrsta de pînă la 7-8 ani apar reacții depresive, fobii nocturne ducînd pînă la accese paroxiste. Cei de 9-10 ani au obsesii, superstiții, coșmaruri frecvente, își imaginează părinții morți, bolnavi sau victime ale unor accidente și alte lucruri, fiindcă le este teamă că nu-i vor mai revedea niciodată.

VI. Vîrsta și reacțiile copiilor

Vîrsta copilului este, la rîndul său, un factor ce condiționează starea și reacțiile acestuia.

Preșcolarii (3-5 ani) reacționează semnificativ la separarea de unul sau de ambii părinți, astfel încît ei se simt speriați și în insecuritate, au coșmaruri și regresează spre comportamente infantile, dezvoltă anxietatea de separare.

Copiii de vîrstă școlară mică (6-8 ani) devin retrași, depresivi și nu-și exprimă sentimentele. Prezintă probleme la școală și dificultăți în inițierea noilor prietenii.

Copiii de 9-12 ani se dezvoltă rapid și mizează pe părinții lor pentru stabilitate. Din cauza anxietății, ei dezvoltă simptome somatice, se angajează în comportamente problematice sau prezintă un declin academic.

Adolescenții reușesc mai bine să dea un sens celor întîmplate și privesc decizia părinților ca pe ceva pozitiv. Atenția lor este orientată mai mult asupra propriei lor persoane și asupra relațiilor, ei sînt preocupați de independența și de sexualitatea lor.

PARTICULARITĂȚI DE VÎRSTĂ

I. Dimensiuni ale personalității la copii și adolescenți

Personalitatea reprezintă organizarea într-un sistem unitar a însușirilor psihofizice, a celor cognitive, afective și motivaționale, a diferitelor capacități, ca și a atitudinilor care determină comportamentul fiecărui individ.

A. H. Maslow a ajuns la concluzia că personalitatea maturizată întrunește paisprezece trăsături, printre acestea figurînd următoarele:

· aprecierea obiectivă a realității;

· spontaneitatea în acțiuni;

· acceptarea propriei persoane și a altora așa cum sînt;

· sentimentele și afecțiunea față de oameni;

· spiritul democratic și lipsa de prejudecăți;

· principii etice superioare;

· umorul care nu ofensează pe alții;

· originalitatea și creativitatea.

E. H. Erikson pune un accent deosebit pe simțul identității, care se conturează și se cristalizează în adolescență. Întrebările fundamentale pentru adolescent sînt: „Cine sînt eu?”; „Ce vreau să devin în viață?”. Astfel de reflecții probează dezvoltarea personalității (Turcu, 1999).

În adolescență, conștiința de sine dobîndește noi valențe. Conștientizarea fenomenelor interne face posibil autocontrolul propriei activități. Identitatea și identificarea se exprimă prin căutarea de sine (în pubertate), prin afirmarea de sine (începutul adolescenței) și prin roluri și statute sociale (finele adolescenței).

Un efect semnificativ al dezvoltării conștiinței de sine îl constituie formarea imaginii de sine, care presupune conștientizarea a „cine sînt eu” și a „ceea ce pot să fac eu”, ceea ce influențează atît percepția lumii, cît și percepția propriilor comportamente.

Tînărul își caută identitatea vocațională. El depune eforturi considerabile pentru cunoașterea propriilor sale interese, înclinații și aptitudini. Tînărul este capabil să ia decizii mature. Uneori însă el se poate confrunta cu o criză a identității premature sau confuze, iar rezolvarea acestui impas depinde într-o măsură extrem de mare de familie și de prieteni. Rolul socializant (care se formează încă în perioada copilăriei mijlocii) al colegilor de aceeași vîrstă devine predominant în adolescență. Adolescenții se ajută reciproc în diverse moduri: în descoperirea identității de sine, în formarea spiritului de independență și în achiziționarea deprinderilor sociale.

Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele impregnate de atitudini copilărești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează adolescentul și cărora el trebuie să le facă față, dintre aspirațiile sale mărețe și posibilitățile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, dintre ceea ce dorește societatea de la el și ceea ce dă sau poate să dea el, dintre ceea ce așteaptă el de la viață și ceea ce îi poate oferi viața.

Totodată, prefacerile psihice la care este el supus sînt generate de nevoile și trebuințele pe care le resimte, atît de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cît și de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării.

· Nevoia de a ști a școlarului mic, convertită în nevoia de creație a puberului, devine și mai acută la adolescent, luînd forma creației cu valoare socială, nu doar subiectivă.

· Nevoia de a fi afectuos se amplifică, luînd, la început, forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca, pe parcurs, acesta să lase locul unei “reciprocități” afective; are loc o senzualizare a individului, reapare agitația instinctuală, se instituie nevoia de a i se împărtăși sentimentele.

· Nevoia de grupare se “sparge”, se destramă pentru a lăsa loc nevoii de prietenii afective, nevoii unui cerc intim de prieteni. Relațiile dintre sexe sînt foarte strînse, mai mult platonice, romantice, cu mare împletire de reverie și fantezie; au loc furtuni afective, “ruperi” spectaculoase și dramatice de prietenie.

· Nevoia de distracție a puberului continuă și în adolescență, dar distracțiile se intelectualizează, sînt trecute prin filtrul personalității; alegerea distracțiilor este electivă în funcție de propriile preferințe. Aspectele de ordin cultural, estetic trec pe primul plan.

· Nevoia de independență și autodeterminare a puberului se convertește în nevoia de desăvîrșire, autodepășire, autoeducare a adolescentului, care “dispune” într-o mai mare măsură de sine.

· Nevoia de imitație a școlarului mic, convertită în nevoia de a fi original a puberului, suportă noi metamorfozări în adolescență. La început, dorința adolescentului de a fi unic se exacerbează mult, luînd forma nevoii de singularizare, de izolare, tînărul fiind preocupat și absorbit aproape în exclusivitate de propria persoană, pentru ca spre sfîrșitul adolescenței să ia forma nevoii de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activități socialmente recunoscute și utile, valoroase.

· Nevoia de a fi personalitate se manifestă adeseori prin tendința expresă a adolescentului spre originalitate, sub cele două forme ale acesteia: creația, producerea a ceva nou, original, și excentricitatea. Din dorința de a ieși din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul își întrece prietenii în comportamente sociale deviante.

II. Evoluția afectivă

Satisfacerea nevoii de dragoste a copilului nu este o problemă atît de simplă pe cît pare, iar acest lucru se adeverește mai ales în perioada adolescenței. Adolescența ridică numeroase probleme amenințătoare prin însăși natura lor; cînd însă copilul intră în această fază a vieții sale cu un rezervor emoțional prost alimentat, el va fi mai vulnerabil în fața problemelor inerente vîrstei date.

Copiii care au fost obișnuiți cu o dragoste condiționată vor învăța să iubească în același fel. La vîrsta adolescenței, ei ajung adesea să-și manipuleze și să-și controleze părinții. Atunci cînd ei sînt satisfăcuți, își vor mulțumi și părinții. Cînd însă nu li se face pe plac, se vor întoarce împotriva acestora. Părinții se simt neputincioși, căci erau obișnuiți ca pretențiile lor să fie îndeplinite; însă acești tineri nu știu să iubească necondiționat. Cercul vicios ajunge, de cele mai multe ori, să se exteriorizeze prin stări de mînie, resentimente și scăparea totală de sub control a adolescentului.

Lucrul esențial în creșterea unui copil este afecțiunea care trebuie să existe între acesta și părintele său. Nimic nu va merge cum trebuie atîta timp cît nevoia de dragoste a copilului nu este împlinită. Numai copilul care se simte îngrijit și iubit din tot sufletul va putea da ce este mai bun din el.

Într-adevăr, nevoia de afecțiune este cea mai mare nevoie a copilului, iar felul cum aceasta este satisfăcută va influența puternic relația lui cu părinții. Alte necesități, în special cele de ordin fizic, sînt mai ușor de constatat și de satisfăcut (de cele mai multe ori), însă ele nu au nici pe departe un asemenea impact asupra vieții copilului. Desigur, trebuie să le asigurăm copiilor noștri o locuință, hrană și îmbrăcăminte, dar, în același timp, sîntem datori să veghem la dezvoltarea lor sănătoasă, pe plan mental și afectiv (Campbell, 2001).

Afectivitatea este una dintre cele mari forțe care determină cursul dezvoltării și reglează comportamentul. Absența dragostei părintești duce la diferite forme de protest, generează conflicte cu adulții, stări de angoasă, sentimentul de culpabilitate sau frustrare (Dumitrescu, 1990).

S-au scris multe despre importanța „legăturii” dintre copil și părinți. Majoritatea psihologilor sînt de părere că, în lipsa acestei legături afective, dezvoltarea emoțională a copilului va fi marcată de sentimente de nesiguranță. Opusul legăturii afective este abandonul. Bineînțeles, în cazul în care părinții copilului nu sînt disponibili, datorită decesului, divorțului sau abandonării familiei, legătura afectivă nu se poate forma. Condiția de bază care trebuie îndeplinită pentru dezvoltarea acestei legături este prezența părinților. Orice legătură presupune un timp petrecut împreună. Aceste principii sînt valabile pentru toate etapele copilăriei, inclusiv pentru vîrsta adolescenței (Campbell, 2001).

În concluzie, dezvoltarea intelectuală, emoțională, socială, morală și spirituală a adolescentului se intensifică dacă el are parte de dragoste și, dimpotrivă, dezvoltarea sa în toate aceste domenii va avea de suferit dacă nevoia de dragoste nu îi este satisfăcută.

II. Abordarea experimentală a relației dintre nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenții din familiile temporar dezintegrate

2.1 Scopul, obiective și metode experimentale de constatare a nevoii de comunicare și simțul singurătății la adolescenți

Ne-am propus să studiem problema comunicării și simțului singurătății la adolescenții din familiile dezintegrate. De ce adolescenții? Am considerat acestă categorie a populației mult mai vulnerabilă privind problema adaptării sociale. Atunci cînd specificul de vîrstă este concentrat în jurul comunicării cu ceilalți. La fel aceștia nu au nici măcar un stimul sau un ghid care le-ar furniza informație despre cum trebui să comunicăm, cum trebuie să ne comportăm în anumite situații etc.

Scopul cercetării noastre constă în determinarea relației dintre nevoia de comunicare si sințul singurătății la adolescenții din famiile dezintegrate.

Pentru a ajunge la scopul propus ne-am fixat următoarele obiective:

Selectarea probelor adecvate cercetării noastre;

Determinarea nivelului nevoii de comunicare și simțului singurătății la adolescenți;

Stabilirea diferențelor dintre subiecții din famiile dezintegrate și integrate la probele aplicate;

Stabilirea legăturii dintre nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenți;

Prelucrarea statistică a datelor obținute.

Din cele expuse mai sus putem înainta următoarele ipoteze:

Există o relație între nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenți;

Există diferențe în manifestarea nevoii de comunicare și a simțului singurătății a la adolescenții din famiile dezintegrate și integrate.

Pentru a verifica ipotezele și a realiza obiectivele propise am ales următoarele metode de lucru:

● teoretice:

analiza și sinteza literaturii de specialitate;

metoda ipotetico – deductivă de interpretare a rezultatelor obținute;

● empirice:

– Metodica pentru studierea trebuinței de comunicare, elaborat de I. M. Orlov

Metoda de diagnostic a nivelului subiectiv al simțului singurătății (D. Rassel și M. Ferghiuson).

● statistice:

Metoda calculării coeficientului de corelație (Brawais – Pearson);

Criteriul t- Student, compararea a doua medii, eșantioane mici, n<30.

Baza teoretică a lucrării se regăsește în cercetările actuale vîrstei adolescentine, vîrstă critică în dezvoltarea personalității, care pare să lase amprentă asupra întregii vieți în lipsa comunicării eficiente cu cei din jur.

Descrierea eșantionului. Eșantionul ales pentru cercetare este format din 60 subiecți adolescenți cuprinși între 16-18 ani, 30 de adolescenți din familii dezintegrate și 30 adolescenți din familii integrate. Am ales această categorie de vîrstă, deoarece criza căreia sunt supuși aceștia, plus disfuncțiile familiale pot genera schimbări esențiale în manifestarea nevoii de comunicare și simțului singurătății.

Este un experiment de constatare și avem două loturi: unul experimental – adolescenții din familiile dezintegrate, celălalt de control – adolescenții din familiile integrate (ambii părinți prezenți).

Subiecții au participat la experiment benevol, fără a fi remunerați material. În cadrul cercetării nu s-au luat în considerație diferențele de gen.

Pentru a realiza demersul experimental propus am ales două metodici de diagnostic care ar permite scoaterea în evidență a factorilor de personalitate care ne interesează. Acestea sunt:

Metodica pentru studierea trebuinței de comunicare, elaborat de I. M. Orlov .

Metodica pentru studierea trebuinței de comunicare constă din 33 de întrebări la care subiectul trebuie să răspundă prin da sau nu. Se acordă cîte un punct pentru răspunsul „da” la întrebările 1, 2, 7, 8, 11, 12, 13, 14, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 26, 28, 30, 31, 32, 33; și pentru răspunsurile „nu” la întrebările 3,4,5,6,9,10,15,16,25,27,29. Se calculează suma tuturor punctelor „da” și „nu”. Cu cît punctajul este mai mare, cu atît trebuința de comunicare este mai mare. (Anexa 2)

2. Metoda de diagnostic a nivelului subiectiv al simțului singurătății (D. Rassel și M. Ferghiuson).

Metoda constă într-un chestionar alcătuit din 20 afirmații la care subiectul trebuie să răspundă prin următoarele variante de răspuns (în dependență de veridicitatea afirmației pentru subiect):

– des

– cîteodată

– rar

– niciodată

Prelucrarea și interpretarea rezultatelor

Se calculează numărul de răspunsuri din fiecare variantă. Suma răspunsurilor „des" se înmulțește la 3, „cîteodată" – la 2, „rar" — la 1, „niciodată" – la 0. Rezultatele primite se adună. Punctajul maximal al singurătății – 60.

Nivelul înalt de singurătate este de la 40 la 60, de la 20-40 nivel mediu, de la 0-20 nivelul de jos al singurătății.

Se calculează numărul de răspunsuri din fiecare variantă suma răspunsurilor „des” se înmulțește la 3, „cîteodată” – la 2, „rar” – la 1, „niciodată” – la 0. rezultatele primite se adună. Punctajul maxim poate fi 60 de puncte.

– Nivelul înalt al sentimentului de singurătate este cuprins între 40-60 de puncte;

– Nivelul mediu este cuprins între 20-40 de puncte;

– Nivelul scăzut al simțului de singurătate este de la 0 la 20 de puncte.

Experimentul de constatare a avut loc în lunile februarie-martie. În urma aplicării metodei de cercetare am obținut următoarele rezultate:

Tab. 2.1 Repartizarea rezultatelor în dependență de nivelul de manifestare a trebuinței de comunicare

Fig.1 Repartizarea grafică a rezultatelor în dependență de nivelul de manifestare a trebuinței de comunicare

Din tabel și grafic observăm, că 53,33% din respondenți, ceea ce reprezintă 32 persoane, au obținut nivel înalt al trebuinței de comunicare, adică aceștea manifestă o necesitatea destul de pronunțată în comunicare atît cu colegii, cît și cu părinții.

În perioada adolescenței, lipsa de comunicare poate crea multe probleme copilului, pentru că la această vîrstă devine importantă integrarea în mediul social. Iata cîteva dintre aspectele dificile cu care adolescentul cu necesitatea de comunicare ridicată se poate confrunta:

nu simte că aparține unui anumit grup de prieteni sau unui anumit mediu social și poate fi descurajat sau deprimat din acest motiv

poate fi privit de către adolescenții din jur ca “ciudat”, “timid” sau “retras”, lucru care îi creeaza dificultăți în interacțiunea cu ei și care îl poate determina să creadă el însuși că este “altfel” decît cei din jur

nu găsește timpul necesar pentru preocupările sale, într-un mediu care încurajează comunicarea

poate aparea oboseala cronică dacă adolescentului i se cere să se implice în prea multe activități care presupun interacțiunea cu alți oameni.

Numai la 11, 67% din repondenți, adică 7 persoane, necesitatea de comunicare este satisfăcută, adică au destule relații atît cu colegii cît și cu părinții, altfel spus persoanele sunt sociabile, comunicative, deschise, optimiste, prezintă o atitudine pozitivă față de propria persoană, se implică în activități, are nevoie de colegi, orientate spre colaborare și încredere în sine.

La metodica de studierea a simțului singurătății, am obținut următoarele rezultate:

Tabelul 2.2. Repartizarea rezultatelor în dependență de nivelul de manifestare a simțului singurătății

Fig.2 Repartizarea grafică a rezultatelor în dependență de nivelul de manifestare a simțului singurătății

Din tabel și grafic observăm, că 41,67% din respondenți, ceea ce reprezintă 25 persoane, au obținut nivel înalt al simțului singurătății, adică aceștea manifestă o stare emoțională de izolare, când o anumită persoană simte lipsa relaționării cu ceilalți sau nu simte iubire, poate fi rezultatul relațiilor rele cu altcineva, amorului nefericit, alegerii intenționate, obișnuințelor personale antipatice sau altor condiții depinzând de situație, se manifestă prin lipsa relațiilor semnificative de prietenie sau a sentimentului de comunitate, atunci cînd omul trăiește marginalizarea; prin lipsa unui atașament intern profund în cazul cînd relațiile cu părinții suportă diferite dificultăți și distorsiuni.

Factorii care contribuie la singuratatea adolescenților sunt numerosi. Printre cei mai importanti se enumeră: transferul la o școala noua, pierderea unui prieten, a unui obiect important, a animalului preferat, relații dificile cu colegii sau părinții, probleme în familie, pierderea unui părinte, plecarea părintelui, etc.

La 13,33% din repondenți, adică 8 persoane, aceste caracteristici descrise mai sus se manifestă în doze foarte mici, altfel spus persoanele sunt sociabile, comunicative, deschise, optimiste, prezintă o atitudine pozitivă față de propria persoană, se implică în activități, relaționează cu colegii, sunt orientate spre colaborare și încredere în sine.

Problemele legate de singurătate erau inainte considerate relevante doar pentru adulti. Studiile sugereaza însă că o parte redusă, treptat în creștere, dar semnificativă a adolescenților cunosc sentimentul de singuratate.

Ca rezultat, consecintele imediate și cele pe termen lung ale singurătății la adolescenți devin devin evidente, iar necesitatea punerii lor sub observație precum și nevoia dezvoltării și implementării unor strategii de intervenție devin critice.

2.2. Determinarea influenței timidității asupra reușitei școlare la adolescenți

Pentru a verifica ipoteza în care presupunem că există o legătură dintre nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenți, am apelat la metoda de prelucrare statistică a datelor – Coieficientul de corelație liniară Brawais-Pearson

; r=[-1;1]

unde xi, yi sunt variabilele implicate;

n – nr. subiecțlor implicați.

r ≥ 0,25 , pentru p = 0.,05

r ≥ 0,32 , pentru p = 0,01

În urma aplicării formulei am obținut datele:

Tab. 2.2 Prezentarea coeficientului de corelație dintre nevoia de comunicare și simțul singurătății la adolescenți

Corelînd nevoia de comunicare cu simțul singurătății, am obținut un coeficient egal cu r = 0,683 (coeficient semnificativ pentru p = 0,01). Acest lucru ne demonstrează că există o legătură direct proporțională între nevoia de comunicare și simțul singurătății, adică cu cît nevoia de comunicare este mai mare cu atît mai mare va fi și simțul singurătății. Cu căt persoanele sunt mai retrase, mai nesociabile, mai izolate și neimplicate în activități, cu atit mai pronunțat este simtul singurătății, unde persoana nu simte suportul și sprijinul persoanlor apropiate, susținere în situații dificile, ajutor, parteneriat, colaborare și relaționare.

Din cele expuse mai sus putem afirma, că ipoteza în care am presupus că nevoia de comunicare influențează simțul singurătății la adolescenți, s-a confirmat.

Pentru verificarea verificarea ipotezei în care afirmăm că există diferențe în manifestarea nevoii de comunicare și simțul singurătății la adolecenții din familiile integrate și dezintegrate, am apelat la metoda de prelucrare statistică a datelor- criteriul t – Student, adică comparea a două medii eșantioane mari, n > 30:

Z=, unde

– este media eșantionului 1

– estemedia eșantionului 2

– dispersia eșantionului 1

– dispersia eșantionului 2

n1 – numărul de subiecți , eșantonul 1

n2 – numărul de subiecți, eșantionul 2

Z ≥ 2,00, pentru p=0.05

Z ≥ 2,66, pentru p=0.01

În urma aplicării formulei s-au comparat valorile medii la probele aplicate și am obținut rezultatele:

Tab.2.3 Valoriile medii la probele aplicate în dependență de tipul familiei:

Fig. 3 Prezentarea grafică a valorilor medii a trebuinței de comunicare: adolescenți din familii integrate, adolescenți din familii dezintegrate

Comparînd valoarea medie la adolescenții din familiile complete cu valoarea medie la adolescenții din familiile incomplete privind trebuința de comunicare, am oținut diferențe semnificative, deoarece t = 2, 18 (rezultat semnificativ pentru p = 0,05). Rezultatul obținut ne vorbește despre faptul, că adolescenții din familiile dezintegrate au o trebuință de comunicare mai mare în comparație cu cei din familiile integrate. Acest lucru este evident, în cauzul cînd unul din părinți lipsește, cercul de comunicare se îngustează semnificativ, mai ales în cazul cînd părintele prezent este nevoit să-și petreacă majoritatea timpului la serviciu pentru a întreține familia.

Fiind ocupat și preocupat de probleme majore familiale, adultul limitează adolescentul în comunicare prin diverse modalități: nu îi ascultă, se orientează doar la greșelile adolescentului, au așteptări și cerințe prea mari față de adolescent, oferă sfaturi și soluții atunci cînd adolescentul nu are nevoie de ele, minimalizează problemele cu care se confruntă adolescentul, folosește sarcasmul în comunicarea cu ei, critică stilul și modul de viață a adolescentului, sunt cicălitori, nu acordă importanță vieții sociale ale adolescentului, inclusiv îșî minimalizează rolul și importanța pentru adolescent. Toate aceste elemente influențează relațiile de comunicare și așa defectuoase dintre adult și adolescent. Toate acestea și mai tare intensifică nevoia de comuincare a adolescenților.

Fig. 4 Prezentarea grafică a valorilor medii asimțului singurătății: adolescenți din familii integrate, adolescenți din familii dezintegrate

Comparînd valorile medii a adolescenților din familiile integrate cu valoarea medie a adolescenților din familii dezintegrate privind simțul singurătății, rezultatul obținut este: t = 3,84 (rezultat semnificativ pentru p =0,001). Rezultatul obținut ne vorbește despre faptul, că adolescenții din familiile integrate au un simt al singurătății semnificativ mai jos decît ei din familiile dezintegrate. Fiind într-o situație dificilă, adolescenții din familii dezintegrate nu beneficiază de susținerea ambilor părinți (deseori sunt lipsiți de susținerea tatălui). Adolescența este vîrsta furtunilor și revoluțiilor, de aceea în fața celor din familiile dezintegrate sunt înaintate diverse cerințe și situații, în care adolescentul de unul singur trebuie să facă față diferitor aspecte ale vieții, dar, dat fiind faptul că ei nu sunt maturi nici social, nici psihologic, nici emoțional, ei cedează în fața situației și dezvoltă un simt al singurătății exagerat.

Singurătatea apare după un eveniment traumatic: o despărțire, o dezămăgire în dragoste, un eveniment în familie (divortul parintilor, placarea unui părinte, un deces sau o boala), o pierdere, o mutare etc. Întîlnim multe cazuri de adolescenți care se retrag și evită colegii și prietenii după ce parinții au divorțat sau a existat un deces in familie. Ei spun adesea ca le este rusine sau ca nu vor sa fie intrebati sau compatimiti de cei din jur. In realitate este vorba despre o rana foarte dureroasa cu care orice contact este evitat. Toate intrebarile, discutiile care ating nucleul traumatic sunt evitate și soluția pe care adolescentul o găsețte pentru a se proteja de aceste "atacuri" este singuratatea.

Conform datelor prezentate mai sus putem spune că ipoteza s-a confirmat. Adică, există diferențe în manifestarea nevoii de comunicare și simțul singurătății la adolescenții din familiile dezintegrate.

Concluzie

Scopul, obiectivele și ipotezele propuse pentru cercetare au fost atinse și realizate.

În urma aplicării și prelucrării probelor de diagnostic putem face următoarele concluzii:

Există între nevoia de comunicare și simțul singurătății o legătură direct proporțională, nivelul nevoia de comunicare influiențează sințul singurătății la adolescenți.

Adolescenții din familiile dezintegrate au o nevoie de comunicare mai mare, comparativ cu cei din familiile integrate.

Adolescenții din familiile integrate au un simt la singurătății semnificativ mai jos decît cei din familiile dezintegrate, adică c acei adolescenți carea au o nevoie de comunicare mai înaltă au și un simț al singurătății mai evident.

Analizînd rezultatele testului de determinare a nevoii de comunicare și simțului singurătății, deducem că ipotezele sunt confirmate.

Luînd în considerație analiza literaturii interpretăm mai multe abordări, forme ale simțului singurătății. Din cele cercetate am concluzionat că nevoia de comunicare este unul dintre factorii care influentează asupra simțului singurătății la adolescenți.

Pe parcursul întregii noastre lucrări am urmărit să analizăm ce reprezintă și ce înțelegem prin nevoia de comunicare, care este influența ei asupra simțului singurătății.

Singurătatea poate apărea ca efect al unei incompatibilități dintre valorile individuale și cele observate în societate. Tinerii în acest sens, sunt mai vulnerabili, deoarece transformările sociale din perioada actuală au bulversat sisteme de valori uneori insuficient sedimentate. Asemenea procese nu pot consolida legăturile intergeneraționale, în condițiile cînd persoanele mai în vîrstă păstrează elemente ale unei mentalități vechi. Personalitatea, ca o construcție individualizată în cadrul unor contexte socio-culturale specifice, este un produs al acestor influențe. In acest mod, societatea contemporană formează un "caracter social" aparte, determinat de mediul social. Anumite însușiri ca egocentrismul, ignorarea, cinismul, negarea ș.a. se conturează tot mai frecvent în structura acestuia și favorizează amploarea singurătății.

În concluzie, o buna comunicare cu adolescenții presupune co-impartasirea semnificațiilor din cuvinte, gesturi și sentimente astfel încît mesajele să fie corecte. Aceasta implică efortul de a intelege adolescentul și de a coopera în găsirea unor soluții. Ascultarea activă este cheia unei bune comunicări. Alegerea momentului potrivit este, de asemenea importantă. Să nu uităm de comportamentele care inhibă comunicarea. Acestea sunt: ambiguitatea, „dialogul surzilor” (nimeni nu asculta), sfatul necerut, stereotipurile verbale (limbajul de lemn), amenințarea, lipsa de respect (insulta, indiferența).

Multi adulți încearcă să controleze prea mult activitatea adolescenților în timp ce alții le dau prea multă libertate. Este nevoie de exersare, de incercări ți erori pentru a perfecționa o bună ți eficientaăcomunicare. Să nu uităm că adolescenții nu mai sunt copii și că fiecare an ce-i apropie de maturitate, necesită o libertate din ce in ce mai mare în paralel cu asumarea consecințelor faptelor și a responsabilității pentru acestea.

Recomandări

Cîteva recomandări pentru o comunicare mai eficientă parinti/copii, pentru intelegerea profundă a perioadei adolescenșei:

Pentru adolescent este apreciată ca benefica “supravegherea democratică“. Este de preferat o abordare permisivă, egalitară a adolescentului față de una autoritară, de respingere; în alte condiții minorii nu ezită să spună că “părinții uită că au fost și ei tineri” și “nu îți cunosc limitele”.

Comportamentul parinților caracterizat prin caldură afectivă, răsplată acordată pentru merite. Aceasta are consecințe favorabile în achizitionarea de către adolescent a unor itemi structurali ai personalității lui, a independenței de a avea o identitate, auto-evaluarii etc.

În familiile cu dezvoltare normală adolescenții sunt mult mai cooperanți, sunt veseli, învață să spună glume, să rîdă și săse bucure.

S-a constatat, că acești adolescenți învață cu mai multă ușurință să stocheze și să distribuie informația, față de adolescenții cu tulburări de comportament la al căror manifestări, părinții și grupul asistă de multe ori fără să știe cum și de ce să intervină.

Bibliografie

Adler A. – „Cunoașterea omului”, București 1993.

Albu, G., – „Stima de sine și educația”. În: Albu G. În căutarea educației autentice, Polirom, Iași, 2002

Analele științifice ale USM.(Seria Socio-umaniste Vol. II), Chișinău 2001.

Andrey R. – „The social contract”, New York, 1970.

Baban, A., – „Stres și personalitate”, București, 1997

Banciu, D. – „Adolescentul și familia”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1998

Bonchiș, E., – „Dezvoltarea umană”, Ed. Imperiei de vest, Oradea, 2002

Branden, N., – „Cei șase stîlpi ai respectului de sine”, ED. Colisseum, București, 1996

Dicționar enciclopedic de psihologie, București, 1997

Golu, M., – „Dinamica personalității”, Ed. Genezia, București, 1993

Golu, P., – „Psihologia copilului”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998

Iluț, P., – „Sinele și cunoașterea lui”, Ed. Polirom, Iași, 2001

Mitrofan I. Ciupercă C. – „Incursiuni în psihosociologia și psihosexologia familiei”, București, 1998.

Mitrofan I., Mitrofan V. – „Elemente de psihologie a cuplului”, București 1996.

Moscovici S. – „Psihologia socială a relației cu celălalt”, Iași Polirom1997.

Munteanu, A., – „Psihologia copilului și a adolescentului”, Timișoara, 1998

Nicolau A. – „Psihologia socială”, Iași Polirom 1998.

Popescu – Neveanu, P., – „Dicționar de psihologie ”, Ed. Albatros, București, 1978

Turchină, T., – „Psihologie clinică”, USM, Chișinău, 1999

Verza, E. Șchiopu, U., – „Psihologia vîrstelor: ciclurile vieții”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

И. С. Клурснои „Практикум по психологии „ Москва, 1998

Ильин Е.П.,, 2002, Дифференциальная психофизиология мужчины и женщины, Питер.

Ильин, 2001, Эмоции и чувства, Питер.

Кон, И. С., – «Психология юношеского возраста», Просвещение, Москва, 1997

Психология семейных отнощений, 2004, Диагностика семъи: методики и тесты, «Бахрах- М», Москва.

Сонин В. А., 2004, Психодиагностическое познание профессиональной деятельности, Санкт – Петербург

Шаповаленко И. В., 2008, Возрастная психология, Москва

Anexe

Metoda de diagnosticare a nivelului subiectiv al simțului singurătății

(D. Rassel єi M. Ferghiuson)

Instrucția: Vi se oferă un șir de afirmații. Analizați fiecare afirmație și evaluați-o în funcție de cît de des apare în viața dumneavoastră cu ajutoral a 4 variante de răspuns: „des”, ”cîteodată”, „rar”, „niciodată”. Varianta aleasă notați-o prin „+".

Prelucrarea și interpretarea rezultatelor

Se calculează numărul de răspunsuri din fiecare variantă. Suma răspunsurilor „des" se înmulțește la 3, „cîteodată" – la 2, „rar" — la 1, „niciodată" – la 0. Rezultatele primite se adună. Punctajul maximal al singurătății – 60.

Nivelul înalt de singurătate este de la 40 la 60, de la 20-40 nivel mediu, de la 0-20 nivelul de jos al singurătății.

Anexa 2

Metodica pentru studierea trebuinței de comunicare, elaborat de I. M. Orlov .

Metodica pentru studierea trebuinței de comunicare constă din 33 de întrebări la care subiectul trebuie să răspundă prin da sau nu. Se acordă cîte un punct pentru răspunsul „da” la întrebările 1, 2, 7, 8, 11, 12, 13, 14, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 26, 28, 30, 31, 32, 33; și pentru răspunsurile „nu” la întrebările 3,4,5,6,9,10,15,16,25,27,29. Se calculează suma tuturor punctelor „da” și „nu”. Cu cît punctajul este mai mare, cu atît trebuința de comunicare este mai mare.

Îmi face plăcere să particip la diferite genuri de petreceri.

Pot să-mi ascund dorințele, dacă sunt în contrazicere cu dorințele prietenilor mei.

Îmi place să vorbesc oricui despre statutul care-l am.

Eu mai mult sunt axat pe dobîndirea influienței decît pe prietenie.

În relațiile cu prietenii mei am mai multe drepturi decît obligații.

Cînd aflu despre succesul prietenilor mei,îmi cade dispoziția.

Pentru a mă simți bine, trebuie să ajut pe cineva.

Grijile mele dispar atunci cînd mă aflu în compania colegilor de serviciu.

Prietenii mei mă plictisesc.

Cînd fac un lucru necalitativ, prezența altor persoane mă irită.

Strîns la perete spun numai acea parte de adevăr, care după părerea mea nu-i va afecta pe prietenii și colegii mei.

În situații dificile mă gindesc mai mult la persoana apropiată, decît la mine.

Suferința prietenilor mei îmi provoacă o stare în care aș putea să mă îmbolnăvesc.

Îmi face plăcere să ajut oamenii chiar dacă asta îmi dă multă bătaie de cap.

Din stimă pentru prieteni, pot să fiu deacord cu opiniile lor, chiar dacă ei nu au dreptate.

Îmi plac mai mult povestirile cu peripeții, decît cele de dragoste.

Scenele de violență din film îmi provoacă dezgust.

Singură simt mai multă presiune și neliniște, decît atunci cînd mă aflu intr-un cerc de oameni.

Eu cred că principala bucurie în viață este comunicarea.

Îmi este milă de pisicile și cîinii abandonați.

Prefer să am puțini prieteni, dar adevărați.

Îmi place să mă aflu în cercul de prieteni.

Cu greu suport certurile cu cei apropiați.

Eu am mai mulți oameni apropiați, decît alții.

Am mai mult tendință spre realizare decît spre prietenie.

Mă bazez mai mult pe intuiția și opinia mea despre oameni, decît pe opinia celorlalți despre persoanele date.

Eu acord mai mare atenție stării materiale și prestigiului, decît comunicării cu oamenii care îmi fac plăcere.

Compătimesc oamenii care nu au persoane apropiate.

29. Față de mine oamenii adesea sunt nerecunoscători.

30. Îmi plac povestirile despre prietenie și dragoste.

31. Pentru un prieten pot să sacrific totul.

32. În copilărie eu intram într-o gașcă care era unită.

33. Dacă aș fi fost ziarist, mi-ar fi plăcut să scriu despre prietenie.

Bibliografie

Adler A. – „Cunoașterea omului”, București 1993.

Albu, G., – „Stima de sine și educația”. În: Albu G. În căutarea educației autentice, Polirom, Iași, 2002

Analele științifice ale USM.(Seria Socio-umaniste Vol. II), Chișinău 2001.

Andrey R. – „The social contract”, New York, 1970.

Baban, A., – „Stres și personalitate”, București, 1997

Banciu, D. – „Adolescentul și familia”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1998

Bonchiș, E., – „Dezvoltarea umană”, Ed. Imperiei de vest, Oradea, 2002

Branden, N., – „Cei șase stîlpi ai respectului de sine”, ED. Colisseum, București, 1996

Dicționar enciclopedic de psihologie, București, 1997

Golu, M., – „Dinamica personalității”, Ed. Genezia, București, 1993

Golu, P., – „Psihologia copilului”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998

Iluț, P., – „Sinele și cunoașterea lui”, Ed. Polirom, Iași, 2001

Mitrofan I. Ciupercă C. – „Incursiuni în psihosociologia și psihosexologia familiei”, București, 1998.

Mitrofan I., Mitrofan V. – „Elemente de psihologie a cuplului”, București 1996.

Moscovici S. – „Psihologia socială a relației cu celălalt”, Iași Polirom1997.

Munteanu, A., – „Psihologia copilului și a adolescentului”, Timișoara, 1998

Nicolau A. – „Psihologia socială”, Iași Polirom 1998.

Popescu – Neveanu, P., – „Dicționar de psihologie ”, Ed. Albatros, București, 1978

Turchină, T., – „Psihologie clinică”, USM, Chișinău, 1999

Verza, E. Șchiopu, U., – „Psihologia vîrstelor: ciclurile vieții”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997

И. С. Клурснои „Практикум по психологии „ Москва, 1998

Ильин Е.П.,, 2002, Дифференциальная психофизиология мужчины и женщины, Питер.

Ильин, 2001, Эмоции и чувства, Питер.

Кон, И. С., – «Психология юношеского возраста», Просвещение, Москва, 1997

Психология семейных отнощений, 2004, Диагностика семъи: методики и тесты, «Бахрах- М», Москва.

Сонин В. А., 2004, Психодиагностическое познание профессиональной деятельности, Санкт – Петербург

Шаповаленко И. В., 2008, Возрастная психология, Москва

Anexe

Metoda de diagnosticare a nivelului subiectiv al simțului singurătății

(D. Rassel єi M. Ferghiuson)

Instrucția: Vi se oferă un șir de afirmații. Analizați fiecare afirmație și evaluați-o în funcție de cît de des apare în viața dumneavoastră cu ajutoral a 4 variante de răspuns: „des”, ”cîteodată”, „rar”, „niciodată”. Varianta aleasă notați-o prin „+".

Prelucrarea și interpretarea rezultatelor

Se calculează numărul de răspunsuri din fiecare variantă. Suma răspunsurilor „des" se înmulțește la 3, „cîteodată" – la 2, „rar" — la 1, „niciodată" – la 0. Rezultatele primite se adună. Punctajul maximal al singurătății – 60.

Nivelul înalt de singurătate este de la 40 la 60, de la 20-40 nivel mediu, de la 0-20 nivelul de jos al singurătății.

Anexa 2

Metodica pentru studierea trebuinței de comunicare, elaborat de I. M. Orlov .

Metodica pentru studierea trebuinței de comunicare constă din 33 de întrebări la care subiectul trebuie să răspundă prin da sau nu. Se acordă cîte un punct pentru răspunsul „da” la întrebările 1, 2, 7, 8, 11, 12, 13, 14, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 26, 28, 30, 31, 32, 33; și pentru răspunsurile „nu” la întrebările 3,4,5,6,9,10,15,16,25,27,29. Se calculează suma tuturor punctelor „da” și „nu”. Cu cît punctajul este mai mare, cu atît trebuința de comunicare este mai mare.

Îmi face plăcere să particip la diferite genuri de petreceri.

Pot să-mi ascund dorințele, dacă sunt în contrazicere cu dorințele prietenilor mei.

Îmi place să vorbesc oricui despre statutul care-l am.

Eu mai mult sunt axat pe dobîndirea influienței decît pe prietenie.

În relațiile cu prietenii mei am mai multe drepturi decît obligații.

Cînd aflu despre succesul prietenilor mei,îmi cade dispoziția.

Pentru a mă simți bine, trebuie să ajut pe cineva.

Grijile mele dispar atunci cînd mă aflu în compania colegilor de serviciu.

Prietenii mei mă plictisesc.

Cînd fac un lucru necalitativ, prezența altor persoane mă irită.

Strîns la perete spun numai acea parte de adevăr, care după părerea mea nu-i va afecta pe prietenii și colegii mei.

În situații dificile mă gindesc mai mult la persoana apropiată, decît la mine.

Suferința prietenilor mei îmi provoacă o stare în care aș putea să mă îmbolnăvesc.

Îmi face plăcere să ajut oamenii chiar dacă asta îmi dă multă bătaie de cap.

Din stimă pentru prieteni, pot să fiu deacord cu opiniile lor, chiar dacă ei nu au dreptate.

Îmi plac mai mult povestirile cu peripeții, decît cele de dragoste.

Scenele de violență din film îmi provoacă dezgust.

Singură simt mai multă presiune și neliniște, decît atunci cînd mă aflu intr-un cerc de oameni.

Eu cred că principala bucurie în viață este comunicarea.

Îmi este milă de pisicile și cîinii abandonați.

Prefer să am puțini prieteni, dar adevărați.

Îmi place să mă aflu în cercul de prieteni.

Cu greu suport certurile cu cei apropiați.

Eu am mai mulți oameni apropiați, decît alții.

Am mai mult tendință spre realizare decît spre prietenie.

Mă bazez mai mult pe intuiția și opinia mea despre oameni, decît pe opinia celorlalți despre persoanele date.

Eu acord mai mare atenție stării materiale și prestigiului, decît comunicării cu oamenii care îmi fac plăcere.

Compătimesc oamenii care nu au persoane apropiate.

29. Față de mine oamenii adesea sunt nerecunoscători.

30. Îmi plac povestirile despre prietenie și dragoste.

31. Pentru un prieten pot să sacrific totul.

32. În copilărie eu intram într-o gașcă care era unită.

33. Dacă aș fi fost ziarist, mi-ar fi plăcut să scriu despre prietenie.