. Relatia Dintre Libertate Si Informatie DIN Societatea Romaneasca

Cuprins

Cuvânt înainte ………………………………………………………….

Capitolul 1 – Presa – formatoare de opinie

Relația dintre liberate și informație …………………………………………..

Libertatea de exprimare și rolul presei în societate : regimul autoritar, regimul comunist, regimul liberal, regimul serviciului public ………………………

Libertatea de exprimare și rolul presei în societatea democratică …………

Presa – la limita dintre profesionalism și non-profesionalism în societatea

democratică românească ……………………………………………………

Capitolul 2 – Presa și constrângerile

2.1. Constrângeri externe ……………………………………………………………

2.2. Constrângeri interne ……………………………………………………………

Capitolul 3 – Presa și fenomenul politic în societatea românească

3.1. Presa și instituțiile statului ……………………………………………………

3.2. Presa și partidele politice …………………………………………………….

Capitolul 4 – Orientarea politică a presei din Argeș – Studiu de caz …

4.1. Definirea obiectivelor și a metodologiei ………………………………………

4.2. Prezentarea datelor …………………………………………………………….

4.3. Rezultatele studiului …………………………………………………………..

Concluzii ……………………………………………………………..

Bibliografie …………………………………………………………..

2

Cuvânt înainte

Fără a fi o pledoarie în favoare acțiunilor întreprinse de mass media în raport cu Puterea și acțiunile pe care aceasta urmărește să le pună în practică, lucrarea de față, prin tema pe care o abordează, încearcă să traseze o linie de demarcație între rolul și funcționalitatea mijloacelor de informare, la nivel ideatic și funcțional, și rolul și funcționalitatea acestora în cercul Putere – Presă – Public în condițiile existenței unor constrângeri de diverse tipuri și a unor interese, mai mult sau mai puțin evidente, dar care influențează în mod hotărâtor atât înființarea și menținerea pe piață a unui produs mediatic, cât și conținutul propriu-zis al textelor jurnalistice.

Multiplele teorii cu privire la drepturile, rolul și responsabilitățile mijloacelor de informare exercită o atracție spontană asupra celui care dorește să înțeleagă și să ajungă până la „a palpa” nucleul acestui fenomen de amploare globală pe care-l reprezintă mass media.

Cristalizarea conceptului în sine, dar și a atributelor, caracteristicilor și mersul istoric al dezvoltării instituției de presă, de la apariția tiparului și a primelor publicații, și până la formarea de trusturi de presă gigant, au ajutat la impunerea mass media pe scena societății contemporane ca o „a patra putere în stat”, dar și ca un „păzitor de porți”, un „câine de pază” al celor în slujba cărora se află și cărora le sunt loiale : cititorii. Subjugate, ideatic – și nu de puține ori financiar, intereselor și doleanțelor celor mulți, mijloacelor de informare au ca responsabilitate majoră deservirea populației, căci, în primul rând menirea unei instituții de presă este de natură civică și nicidecum altfel.1

Concentrând în mâinile lor o mare putere, mass media au fost întotdeauna ținta presiunilor de orice tip, cu precădere a celor politice, dovadă fiind faptul că primele lucrări și publicații au fost tipărite sub stricta supraveghere a puterii bisericești și a diferitelor grupuri politice și elite ale societății.2 Din acest considerent, încă de la apariție, atotputernicei media i s-au îngrădit dreptul la libera exprimare, sursele de finanțare, obținerea de licențe de funcționare prin aplicarea de restricții și constrângeri din ce în ce mai severe.3 Plimbând o noțiune atât de relativă cum este „adevărul” dintr-o parte într-alta a baricadei, pe parcursul evoluției sale, pentru normarea acestei profesii, pe când Puterea a încercat, fie să îi îngrădească autonomia și drepturile. ____________________

1 Claude – Jean Bertand, Deontologia mijloacelor de informare, Institutul European, Iași, 2000

specifice meseriei abia născute, fie, când era prea târziu, să o ajute printr-o lege proprie acestui domeniu de activitate

Dovadă de aceste lucruri stau numeroase acte de cenzură aplicate presei, proiecte de legi ale presei adoptate și apoi suspendate, numeroase proteste ale ziariștilor împotriva hotărârilor Puterii etc. Toate acestea au dus cu timpul la ceea ce astăzi este cunoscut sub termenul de „non-profesionalism”. Evitând să le ofere locul care li se cuvine și recunoașterea profesiei, Puterea a influențat în mod direct sau nu formarea de gazetari în spiritul ideilor revoluționare și progresiste, dar, mai ales, în spiritul unui jurnalism practicat după ureche.

Ignorând excepțiile gazetărești care au făcut istorie și care nu s-au sfiit să critice profesia în care erau încorporați (M. Eminescu, I.L. Caragiale), lipsa unei organizări a întregului sistem mass media a dus la practicarea acestei profesii de către mulți neprofesioniști.

În lipsa unor școli de profil, a unei legislații specifice domeniului, a surselor de finanțare proprii, jurnalismul a ajuns, în anumite momente, să fie practicat doar de cei care fie făceau parte dintr-o formațiune politică și susțineau Puterea, fie de către fiii oamenilor înstăriți și bine îndoctrinați.

Indiferent de momentul istoric și de perioadă (societatea autoritară, liberală, democratică etc.), între Putere și Presă s-a stabilit o legătură tacită care pare a influența și a condiționa apariția, menținerea pe piață, politica editorială, conținutul articolelor unei publicații. Dreptatea poate fi, ca întotdeauna, la mijloc și poate fiecare are dreptatea sa, dar în momentul în care exerciți drepturi să-ți însușești și obligațiile pe care acestea le implică. Reprezentanții mass media par să uite de obligații, ignorând și că publicul este „cenzorul” cel din urmă, iar fără el o publicație este nulă. Par să uite că responsabilitate înseamnă profesionalism. Mass media omit de multe ori și faptul că au o datorie morală față de cititori și tocmai de aceea trebuie să lupte pentru dobândirea autonomiei și a independenței de orice fel față de oricare altă putere sau factor de presiune.

_________________

2 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass media, ediția a II-a, Polirom, Iași, 2004

3 Paul Dobrescu, Alina Bărgănoiu, Mass media și societatea, comunicare.ro, București, 2003

Acest lucru ar presupune mobilizarea întregului sistem mass media în vederea stabilirii și adoptării unor acte care să reglementeze activitatea acestui domeniu : „ E revoltător să nu existe nici astăzi un cod deontologic unitar al jurnalismului, iar binele și răul să fie arbitrare de baroni ai presei, de o oligarhie patronală interesată mai mult de problemele sale politico-financiare decât de morală, de adevăr, de corectitudinea informării” (Coman, M, „Dintr-o necesitate, jurnalismul s-a transformat într-o modă sau, mai rău, într-o afacere”, în „Formula AS” XI, nr. 480, 2001).

Lipsa unei reglementări venite din interiorul breslei lasă la îndemâna oricui privilegiul de a se autoproclama jurnalist și creează „standarde”, așa cum le numea Ioana Avădani, căci „presa este cum este acum pentru că așa sunt oamenii ei și acestea sunt standardele la care lucrează” (apud Danciu, I.M. 2003, 0. 197).

Pornind de la aceste considerente, conținutul lucrării dorește să demonstreze, prin înșiruirea unor argumente și teorii solid formulate de diverși cercetători ai acestui domeniu, că mijloacele de informare în masă nu au fost nicicând și nu sunt nici astăzi libere. Nu s-a putut vorbi niciodată și nu se vorbește nici azi de libertatea absolută a presei, deși o presă liberă garantează existența democrației.4 Cu toate aceste în ciuda unei libertăți de exprimare formulată și recunoscută prin orice text de Constituție, mass media sunt mai influențate ca niciodată de puterea politică, doar că în societatea democratică de azi acest lucru se realizează în forma infinit mai subtile, cu afilieri nefaste, dar evidente în publicitate și în propaganda mascată, în informații trunchiate. Între Putere și unele publicații s-a instalat un concubinaj penibil ….”(Coman, M., „Dintr-o necesitate, jurnalismul s-a transformat într-o modă sau, mai rău, într-o afacere”, în „Formula AS”, XI, nr. 480, 2001).

Ideea conform căreia astăzi, după aproximativ 500 de ani de la apariția tiparului, după aproape 16 ani de la căderea regimului totalitar, presa românească pare a fi în continuare mânată de naivitate, lipsă de profesionalism, așa cum era caracterizată și de mari publiciști români M. Eminescu și I.L. Caragiale în jurul anului 1885.5

_______________

4 Urte, Sonnenberg (ed.), Organising Media Accountability – experiences in Europe, European Journalism Centre, Maastricht, 1997

5 Mihai Coman, Mass media în România post-comunistă, Polirom, Iași, 2003 și Luminița Roșca, Formare identității profesionale a jurnaliștilor, Polirom, Iași, 2000

Capitolul 1

Presa – formatoare de opinie

Existența unei relații între presă și opinia publică a fost îndelung discutată de diverși cercetători în domeniu. Problema a fost expusă din mai multe unghiuri de abordare, iar ideile au fost împărțite între două tabere, astfel că unii cercetători ai acestui fenomen susțin că mijloacele de informare au un impact semnificativ asupra opiniei publice, pe când alții vorbesc despre o influență minimă.1

Conform „Dicționarului Explicativ al Limbii Române”, substantivul comun, genul feminin, „presă” are următoarele semnificații :

1. Dispozitiv, unealtă, mașină cu care se execută operația de presare a unui material, obiect specific. Mașină tipografică simplă care tipărește prin presarea hârtiei pe un zaț acoperit cu cerneală.

2. Totalitatea publicațiilor cotidiene și periodice (ziare, reviste etc.) folosite ca mijloc de informare, de educare etc. a publicului. Activitatea sau profesiunea de gazetar, de publicist, gazetărie, publicistică.

(Concr.) Gazetari, ziariști.

Expl. A avea presă bună (sau proastă) = a se bucura de o apreciere bună (sau rea), a avea o reputație bună (sau proastă)” (***, 1998, p. 843).

Acceptând ca oportună pentru cazul de față accepțiunea potrivit căreia presa înglobează totalitatea publicațiilor cotidiene și periodice (considerente a fi mijloace de informare), nu trebuie ignorat nici publicul căruia acestea li se adresează.

Astfel, presa are nevoie de public pentru a putea supraviețui, iar publicul are nevoie de presă pentru a fi informat.

Același Dicționar definește substantivul comun „public” ca o „colectivitate mare de oameni; mulțime; totalitatea oamenilor care asistă la un spectacol, la o conferință” (***, 1998, p. 868). Publicul poate fi considerat atât ca o comunitate umană, cât și ca un receptor de mesaje emise de mass media.

Încă de la apariția tiparului și a primelor „foi volante” (secolul al XV-lea) s-a pus problema libertății de exprimare a presei.

____________________

1 Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu, Mass media și societatea, comunicare.ro, București, 2003

În prima fază, „până la apariția ziarelor destinate publicului larg, în deceniul trei al secolului al XIX-lea, informațiile erau destinate unei elite aristocratice sau financiare, marilor bancheri și nobilimii militare ori economice deținând controlul asupra principalelor surse de comunicare” (Pop, D., 2001, p. 11).

Cu timpul a ajuns să atingă mase mari de oameni, lăsându-și amprenta asupra lucrurilor la care se vor gândi cei care citeau diversele materiale publicate în ziarele sau revistele vremii. Scopul îngrădirii libertății de exprimare a presei era subjugarea ei intereselor regimului de guvernământ.

„Problema echilibrului între libertate și control este veche de când lumea : John Adams, președintele S.U.A. între 1797 – 1801, scria unui prieten : „Pentru a se ajunge cândva la o îmbunătățire a destinului umanității, filosofii, teologii, legislatorii, politicienii și moraliștii vor descoperi că supunerea presei unor reglementări este problema cea mai dificilă, cea mai periculoasă și cea mai importantă pe care o vor avea de rezolvat”.2

Afirmațiile lui John Adams au fost valabile pentru vremea când au fost formulate, dar sunt la fel de adevărate și pentru situația actuală din toate societățile.

Este cert faptul că presa rea de oameni, lăsându-și amprenta asupra lucrurilor la care se vor gândi cei care citeau diversele materiale publicate în ziarele sau revistele vremii. Scopul îngrădirii libertății de exprimare a presei era subjugarea ei intereselor regimului de guvernământ.

„Problema echilibrului între libertate și control este veche de când lumea : John Adams, președintele S.U.A. între 1797 – 1801, scria unui prieten : „Pentru a se ajunge cândva la o îmbunătățire a destinului umanității, filosofii, teologii, legislatorii, politicienii și moraliștii vor descoperi că supunerea presei unor reglementări este problema cea mai dificilă, cea mai periculoasă și cea mai importantă pe care o vor avea de rezolvat”.2

Afirmațiile lui John Adams au fost valabile pentru vremea când au fost formulate, dar sunt la fel de adevărate și pentru situația actuală din toate societățile.

Este cert faptul că presa realizează un contact direct între evenimentele pe care le prezintă, personajele acestora și cititori, căci „presa este precum lumina unei lanterne, care se mișcă încolo și încoace și aruncă lumina asupra unui episod sau altul” (Lippmann, W., apud Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., 2003, p. 112). În aceste condiții, instituția de presă apare ca formatoare de opinie, generatoare de idei, mobilizatoare a maselor, ca o „a patra putere” și, în același timp, ca o pradă pentru celelalte trei puteri ale statului. Având puterea de a atinge numeroase categorii de persoane în același timp și prin același mesaj, mijloacele de informare reușesc să le dea acestora dintâi teme de gândire, căci poate nu vor reuși să le învețe cum să gândească, dar, cu siguranță, le vor sugera la ce să se gândească.3 În ceea ce privește conceptul de „opinie publică”, J. Lazăr ajunge „la următorul inventar” : „1) opinia publică se referă la comportamentele unui mare număr de indivizi, comportamente exprimate verbal; 2) ea se referă la ceva cunoscut de toată lumea; 3) acest ceva care are caracteristica de a fi important pentru toată lumea; 4) opinia publică implică frecvent conștiința diferențelor de atitudine față de acest ceva; 5) grupul devine activ în planul comportamentului, astfel încât să-și sporească eficacitatea în atingerea scopului propus;

_______________

2 Claude – Jean Bertand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000, p. 23

3 Claude – Jean Bertand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000

6) opinia publică se exprimă prin diferite canale de comunicare socială”.4

Legătura dintre mijloacele de informare și opinia publică este vizibilă, iar prin garantarea unei libertăți de exprimare a celor dintâi se va contribui și la conturarea unei opinii publice solide, cumpătate, care va avea în mâna sa posibilitatea discernerii adevărului de neadevăr, prin livrarea unor informații complete, exacte, obiective, dar, mai ales, verificate și reale.5

Relația dintre libertate și informație

Libertatea de exprimare a fost una dintre temele predilecte încă din Antichitate, căci „Nu există muritor care să fie liber; căci sau e robul banilor sau al destinului; iar poporul și legile cetății îl opresc de a face ce vrea”, afirma Euripide în Hecuba, iar pentru Democrit, „caracteristica libertății este dreptul de a vorbi deschis”. Insă, tot el adaugă că este greu de cunoscut momentul oportun….”(apud Schwarts, Gh., 2001, p.179). Problemele ridicate aici sunt cât se poate de actuale, și, anume, prima se materializează prin interdicția de a face ce vrea, căci „poporul și legile cetății” te opresc, iar cea de-a doua prin faptul că niciodată nu găsești „momentul oportun” pentru a vorbi deschis, cu atât mai mult cu cât libertatea de exprimare trebuie delimitată de libertatea presei.

În esență, libertatea de expresie a persoanei și libertatea presei, înțeleasă ca o libertate de expresie efectuată prin intermediul unui mijloc de comunicare în masă, sunt două concepte separate. În acest caz trebuie reținut faptul că teoria dreptului natural la libertatea presei a fost expusă pentru prima dată în mod explicit în „Reasons Against the Press” (1704, londra, ed. 1) de Matthew Tindal : „Restricțiile impuse presei sunt necreștinești și împotriva dreptului natural. Nobila artă a tipăririi, descoperită cu ajutorul Providenței pentru a elibera oamenii de sub tirania clericală sub care zbăteau, (…), nu ar trebui preschimbată într-un mijloc de a ne azvârli din nou în sclavia sacerdotală” (apud Keane, J., 2000, p. 30).6 Prima Constituție a Statelor Unite ale Americii, 1787, nu include o recunoaștere explicită a libertății presei, iar din acest considerent Primul Amendament, adoptat în 1791, va cuprinde și clauza : „Congresul nu va adopta nici o lege restrângând libertatea cuvântului sau a presei”.

_______

4 Mihai Coman, „Introducere în sistemul mass media, ed. II, Polirom, Iași, 2004, p. 168

5 Paul Dobrescu și Alina Bârgăoanu, Mass media și societatea, comunicare.ro, București, 2003

6 Keane, John, Mass media și democrația, Institutul European, Iași, p. 30

În lucrarea „Mass media și democrația”, poliglotul J. Keane observă că ideea de libertate a presei și cea de libertate a cuvântului, așa cum sunt formulate în Primul Amendament al Constituției S.U.A., au fost concepute în termenii dreptului fiecărui cetățean de a-și face publice, în mod nestingherit, opiniile, lucru utopic, deoarece nici atunci și nici multe secole după, mijloacele de informare nu au fost la dispoziția maselor, ci doare a unui mic număr de oameni înstăriți guvernați, de cele mai multe ori, de interese economice sau politice.

În data de 26 august 1789 se adoptă Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului care consacră prin articolul 11 un principiu fundamental, și anume : „Libertatea de comunicare a gândurilor și a opiniilor este unul din drepturile cele mai prețioase ale omului …..”).7

În anul 1984, articolul 11 al Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului este modificat, dând libertății presei o nouă interpretare; aceasta fiind situată printre libertățile fundamentale ale omului, estimându-se că „existența libertății presei este una din garanțiile esențiale ale respectării și altor drepturi și libertăți și a suveranității naționale”.8 La data de 10 decembrie 1948 a fost adoptată, de Națiunile Unite, Declarația Universală a Drepturilor Omului care, în articolul 19, cuprinde și enunțarea principiului libertății de opinie : „Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie de expresie, care include nepedepsirea din cauza propriilor opinii, dreptul de a le difuza fără limite de frontiere, prin orice mod de exprimare”. După adoptarea Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, principalele puteri ale lumii adoptă o lege a presei, iar printre acestea enumerăm : Franța (1881), Germania (1874), etc. În anul 1950 se adoptă Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale.9

Articolul 10 al acestei Convenții precizează că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

_____________________

7 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, art. 11 : „Libera comunicare a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai prețioase și orice cetățean poate să vorbească, să scrie și să imprime liber, exceptând răspunderea pentru abuzul acestei libertăți, în cazurile determinate de lege”

8 Leonard Mehedinți, Deontologia și dreptul presei, Universitatea din Pitești, Pitești, 2003

9 CEDO a fost ratificată de România prin Legea nr. 301/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31.10. 1994 și a intrat în vigoare la 20.06.1994 (data depunerii instrumentului de ratificare, potrivit art. 59, paragraful 3 din prezenta Convenție). Textul Convenției a fost modificat prin Protocolul 11 al CEDO, încheiat la 11.05.1994 și ratificat de România prin Legea nr. 791/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13.07.1995.

Prezentul articol nu împiedică statul să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autoritate.” În decembrie 1966, Adunarea Generală a Organizațiilor Națiunilor Unite adoptă Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice, care a intrat în vigoare la 23 martie 1976.10

Cele două noțiuni, libertatea de exprimare și libertatea presei, deși distincte, au un sâmbure comun, îndreptându-se și chiar completându-se reciproc, oarecum și condiționându-se. Dacă la nivel internațional situația libertății presei începea să prindă contur, limpezindu-se și scuturându-se de cenzură, la nivel național lucrurile nu erau atât de promițătoare. România este un exemplu în acest caz. Pornind de le premisa că, actualmente, „nu există nici un text de lege care să enunțe explicit: «sistemul mijloacelor de comunicare în masă din România este liber»”, în trecut, deși există o Lege a Presei (Legea nr. 3 din 28 martie 1974), era suprimată libertatea inițiativei, prin menținerea unei libertății de exprimare intacte (Marinescu, V., 2004, p. 85). Acest lucru s-a întâmplat în sistemul totalitar care, după 27 de ani de la instalarea sa la guvernare, a adoptat proiectul de Lege a Presei.

Cu toate acestea, în 1856 a fost „concepută, dezbătută, votată și publicată o lege a presei ce liberaliza într-o anumită măsură activitatea publicistică.

_______________

10 Articolul 19 al Pactului Internațional referitor la drepturile civile și politice, adoptat de Organizația Națiunilor Unite, prevede că : ”1) Nimeni nu poate fi îngrijorat pentru opiniile sale; 2) Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie ; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, fără a lua în considerare frontierele, într-o formă orală, tipărită sau artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa;

3) Exercitarea libertăților prevăzute în paragraful 2) al prezentului articol comportă îndatoriri speciale și responsabilități speciale. Ea poate fi supusă, în consecință, la anumite restricții, care trebuie să fie stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare pentru respectarea drepturilor sau reputației altuia, protecției securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice”.

Legea lui Ghica (1856) este prima lege a presei românești și cuprinde ca și reglementările similare din alte state europene, o serie de interdicții de publicare”, dar desființează cenzura și asigură libertatea de exprimare (Petcu, M., 1999,pp.111 – 112).11

Independent de acest aspect, dreptul la libera exprimare este un drept recunoscut prin Constituție, lucru care se va materializa în anul 1866, atunci când se va adopta aceasta, Articolul 24 din Constituția adoptată în anul 1866 prevedea că „Constituțiunea garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile lor prin viu grai și prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți în cazurile determinate prin codicele penal, care nici într-un caz nu va putea restrânge dreptul în sine. Nici o lege excepțională nu se va putea înființa în această materie. Nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru apariția, vinderea sau distribuirea oricărei publicații nu se va putea înființa. Nici o cauțiune nu se va cere de la ziariști, scriitori, editori, tipografi și litografi. Presa nu ba fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicație nu va putea fi suspendat sau suprimat (…). Arestul preventiv în materie de presă este interzis”.12

În funcție de regimurile politice care au preluat conducerea societății românești, textul Constituției a fost modificat. Astfel, în 1923 se adopta noua Constituție a României care, la rândul său, prin articolul 25 garanta libertatea de exprimare și, explicit, libertatea presei.

Cu toate că acest articol al Constituției garanta libertatea de exprimare a presei, „în anul 1936, după ce Parlamentul respinge un nou proiect de lege a presei (tentative anterioare s-au făcut în anii 1927, 1928, 1931, 1932), cenzura interzice alte 30 de publicații ….” (Petcu, M., 1999, p. 138).

________

11 „Legea lui Ghica” (1856) cu privire la presă – Art. 26 :”Cenzura de orice fel este și va rămâne pentru totdeauna desființată”. Articolul 27 al aceleiași legi prevede că „Liber va fi oricine să-și exprime ideile prin organul presei, văzând regulile statornice prin acest așezământ.”

12 Marian Petcu, Puterea și cultura – o istorie a cenzurii, Polirom, Iași, 1999

Cu toate acestea, în 1938 este adoptată o nouă Constituție, iar articolele sale nu lasă nici un dubiu asupra recunoașterii dreptului la libertatea de exprimare. Articolul 10 al acesteia cuprinde mențiunile conform cărora „românii se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea muncii, de libertatea învățământului., de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile care decurg din aceste drepturi, în condițiile statornice de legi”.13 Șirul Constituțiilor adoptate în societatea românească (1948, 1986) asigurau garantarea dreptului la libertatea de exprimare și nu numai. Cea din anul 1986 a fost adoptată în perioada dominației comuniste din societatea românească, iar articolele 28 și 29 garantează atât libertatea cuvântului, cât și libertatea presei, aducând însă și restricții.14

___________

13 Marian Petcu, Puterea și cultura – o istorie a cenzurii, Polirom, Iași, 1999

14 Cvonstutiția Republicii Socialiste România – art. 28 : „Cetățenilor RSR li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și a demonstrațiilor ….” Art. 29 : „Libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor și demonstrațiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc …”

Libertatea de exprimare și rolul presei în societate : regimul autoritar, regimul comunist, regimul liberal, regimul serviciului public

Apariția tiparului, în anul 1453, a adus cu sine și o nouă clasă socială, dornică să preia puterea și să aibă acces la toate informațiile, dar a contribuit și la alfabetizarea unor mase mari de oameni. Toate acestea au dus la creșterea numărului de materiale imprimate (de la Biblii la documente de cancelarie, texte de legi, almanahuri, buletine, reviste și până la apariția publicațiilor cotidiene). Aceste lucruri s-au întâmplat în timp, deoarece, într-o primă fază, pentru a imprima și a întreține un astfel de utilaj precum tiparul era nevoie de sume mari de bani și din acest motiv, „tehnologic, mijloacele de informare în masă au fost puse de la bun început sub tutela autorității, fie ea politică sau religioasă. La inventarea sa, tiparul a fost utilizat exclusiv pentru a răspândi sensurile ideologiei general acceptate în acel moment istoric” Pop, D., p. 11).

Puse în fața unei adevărate avalanșe de informații și idei, „instituțiile puterii au fost nevoite să găsească un răspuns la o întrebare dezarmantă prin simplitatea ei, dar strivitoare prin implicațiile politice și sociale : cine are dreptul să editeze și să difuzeze cărți, ziare și reviste ?” (Coman, M., 2004, p. 99).

Problema principală era dacă statul ar trebui să controleze aceste mijloace de informare, dacă ar trebui să fie niște instrumente semi-independente sau dacă ar trebuie să fie accesibile oricărei persoane.

Cea mai cunoscută tipologie a structurilor instituționale a fost propusă de către Fred Siebert, Theodore Peterson și Wilbur Schramm („Four Theories of the Press”, 1956).

Cei trei profesori americani au propus patru teorii normative : modelul (regimul) autoritar, modelul (regimul) liberal, modelul (regimul) comunist, modelul (regimul) serviciului public.15

________________________

15 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass media, ed. a II – a, Polirom, Iași, 2004 și Claude – Jean Bertrand (cood.) , O introducere în presa scrisă și vorbită, Poliron, Iași, 2001

Libertatea de exprimare și rolul presei în regimul autoritar

În regimul autoritar s-a încercat prima concretizare în definirea misiunii sociale a presei, în stabilirea relației dintre stat și presă.

Foile tipărite cu prilejul unor evenimente deosebite, cunoscute sub denumirea de gazzetta în Italia și feuilles volantes în Franța, au cunoscut la începutul secolului al XVII – lea o anumită periodicitate și au devenit publicații lunare sau săptămânale. Intuind impactul pe care mijloacele de informare îl pot avea asupra publicului, monarhiile vremii s-au simțit amenințate și astfel au început să –și pună amprenta asupra libertății de exprimare a acestora.

În unele cazuri, aceste instrumente de informare au fost, fie aliate ale puterii, fie supuse unui control riguros, prin promulgarea de legi drastice.

Presa scrisă realizează un contact direct cu cetățenii-cititori, iar, ca atare, instituțiile statului au dorit și au reușit, în toate regimurile, cu precădere în cel autoritar, să preia frâiele conducerii mijloacelor de informare. Libertatea de exprimare a presei a fost suprimată în totalitate de către stat, prin utilizarea unor mijloace devenite clasice deja : interdicția, autorizări, monopol, cenzură, corupție, procese, amendă, sechestru, închisoare etc).

Regimul autoritar cunoaște și o dilemă, care pornește de la ideea că statul nu poate interveni împotriva cadrului economic și al legilor pe care le promulgase și care asigurau dezvoltarea economiei de piață. Este cunoscut că proprietatea privată și economia de piață se bazează pe sistemul liberei inițiative, „deci pe dreptul indivizilor de a acționa în conformitate cu interesele lor și, dacă este nevoie, în direcții ce nu sunt convergente cu acelea preconizate de reprezentanții Puterii.

Spre exemplu, privilegiile s-au răsfrânt asupra instituțiilor de presă care se aflau în subordinea Puterii, prin acordarea de sprijin financiar, prin scutirea de la plata taxelor și a impozitelor și prin distribuirea de favoruri liderilor sau celor care se remarcau în promovarea temelor dorite de reprezentanții statului.

În ceea ce privește restricțiile, acestea „au vizat accesul la «licență», la resurse, la distribuție, la informație și chiar la public. Spre exemplu, încă din 1692, Parlamentul britanic adopta «Licensing Act», document prin care se stabilea că nici o publicație nu putea fi creată fără o autorizație oficială. La fel, în Franța și Prusia, dreptul de a imprima era acordat doar de rege.

În regimul autoritar nu s-a dat răspuns complet la reglementarea puterii presei, nu s-a găsit o soluție pentru perfecționarea metodelor de exercitare a controlului, dar, în schimb, s-au fundamentat premisele înființării unei prese libere, într-o economie de piață, în ciuda faptului că instrumentele de informare au fost mutilate de Putere, prin smulgerea unuia dintre pilonii de bază ai datoriei acestora – deservirea cetățenilor – cititor prin accesul nelimitat la informații și prezentarea lor în deplinătate libertate de exprimare.

Libertatea de exprimare și rolul presei în regimul comunist

Preluând modelul înaintașilor lor di regimul autoritar, instituțiile statului totalitar au avut ca grijă principală să îmbunătățească, până la perfecționare, tehnicile de exercitare a controlului asupra presei. Conștienți de impactul presei asupra populației, oficialii au considerat oportună supunerea instrumentelor de informare, prin orice mijloace, interesele partidului de guvernământ.

Într-o societate în care nu există pluralism politic și economic de piață, supunerea întreprinderilor de presă nu părea a fi atât de dificilă.

Lucrul pe care deținătorii puterii îl doreau – să impună, într-un mod pașnic, publicului la ce să se gândească, mai ales atunci când „opinia publică este rațională, dar nu în mod necesar și inteligentă” (Blumer, H., în Schramm, W., apud Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., 2003, p. 114).16

Pentru a nu contrazice prevederile celui mai important documente juridic, care a reușit să releve într-o formă modernă problema drepturilor și libertăților omului, adoptat la 26 august 1789, în perioada Revoluției franceze, prin Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, regimul comunist suprimă libertatea inițiativei, dar în același timp, pretinde că lasă intactă libertatea de exprimare.17

_________________

16 Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass media și societatea, comunicare.ro, București, 2003, p. 114

17 Art. 1 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată la 26 august 1789, spune că „Oamenii se nasc liberi și egali în drepturi.” Art. 11 al aceluiași act menționează că „Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale onmului…”

Momentul culminant al exercitării controlului asupra presei în republica Socialistă România a fost acela în care Puterea a votat Legea Presei din 1974 ( Legea nr. 3 din 28 martie 1974). Articolele 1 și 2, Capitolul 1 , ale aceleași legi întăresc ideea conform căreia mijloacele de informare au propriul mandat politic, afirmând că :”(…), presa îndeplinește o înaltă misiune social – politică, slujind prin întreaga sa activitate, cauza poporului, interesele supreme ale națiunii socialiste. Presa are menirea să militeze permanent pentru traducerea în viață a politicii Partidului Comunist Român, a înaltelor principii ale eticii și echității socialiste, să promoveze neabătut progresul, ideile înaintate în toate domeniile vieții și activității sociale….”, cu atât mai mult cu cât „presa își desfășoară activitatea sub conducerea Partidului Comunist Român – forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”.18

Cenzura capătă forme nebănuite până atunci, reușind să aducă cu ea și o autocenzură. De frica sistemului, ziariștii încep să se autocenzureze, însușindu-și, aproape inconștient, menirea conform căreia trebuie să „îndoctrineze masele, să inculce ideologia oficială” și să contribuie la formarea „omului nou” (Bertrand, C.J., 2001, p. 32).19

Printr-o îmbinare optimă a cenzurii, aplicată de către Putere, și autocenzurii, ziariștii ajung până acolo încât elimină, din propria inițiativă, materialele pe care le consideră nepublicabile, s-a ajuns la promovarea unei limbi de lemn, care reproduce la nesfârșit aceleași formule standard, stereotipuri și simboluri, iar rolul acestora din urmă nu era decât de a îndoctrina, de a manipula și de a impune cetățenilor-cititori la ce să se gândescă.20

În regimul comunist, presa avea menirea de a face educație ideologică, de a îndoctrina masele, de a sprijini cultul personalității și de a mobiliza populația în caz de necesitate. Toate acestea au dus treptat la pierderea credibilității presei în rândul cetățenilor – cititori, astfel întreprinderea de presă a ajuns la un punct în care nu a mai putut servi nici publicul, nici Puterea. Rolul presei într-un astfel de regim politic este de a promova interesele partidului de guvernământ, de a îndoctrina și de a îndobitoci masele, iar libertatea de exprimare există, dar lipsește cu desăvârșire.

__________

18 Legea Presei din 28 martie 1974, publicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, partea I, nr. 48 din 1 aprilie 1974 și republicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, XIV, partea I, nr. 3 din 19 ianuarie 1978.

19 Claude – Jean Bertand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, Iași, p. 32

20 Claude – Jean Bertand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000

Libertatea de exprimare și rolul presei în regimul liberal

O dată cu adoptarea sa în aproape toate țările democratice, „regimul liberal a devenit norma internațională grație articolului 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU, adoptată la 10 decembrie 1948 (în absența URSS) : <<Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și a exprimării; acest drept include libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat>>(Bertrand, C.J., 2001, p. 33).

Doctrina liberală a apărut ca o necesitate în apărarea integrității și a independenței instituției de presă față de stat și nu numai. Această doctrină, apărută în Secolul Luminilor (secolul al XVII-lea), promova libera circulație a informațiilor, a opiniilor, a ideilor și a produselor.

Instituțiile statului au obligația să respecte drepturile și aspirațiile cetățenilor, dar, mai ales, trebuie să contribuie la satisfacerea lor.21

Într-un regim liberal, indivizii posedă „drepturi naturale”, fundamentale și inalienabile; în urma unui „contract social” el poate ceda

o parte din prerogativele sale unor alte instituții – precum statul, partidele, liderii politici – asupra cărora își exercită puterea și controlul prin mecanismele democrației: alegeri, referendumuri, dezbateri publice, grupul de presiune și asociații civice” (Coman, M., 2004, p. 109).

Pornind de la aceste considerente, susținătorii teoriei liberale au căzut de acord asupra unui lucru : presa este singura instanță în măsură să mijlocească acest schimb liber al informațiilor și al ideilor și tot presa poate să își asume și să finalizeze misiunea conform căreia cetățenii – cititori trebuie să cunoască adevărul nemijlocit. Libertatea de exprimare a presei, în aceste condiții ține de proprietatea privată asupra mijloacelor de informare. Instituția de presă trebuie să fie o întreprindere economică puternică, iar prin aceasta să se situeze în afara câmpului de dominație exercitat de organele Puterii. Acest lucru dovedește și faptul că presa în regimul liberal trebuie să asigure nu numai circulația liberă a informațiilor și a ideilor, ci și controlarea instanțelor statului.22

______________________

21 Claude – Jean Bertand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, Iași, 2001

22 Mihai Coman, Introducereîn sistemul mess media, ed. a II-a, Polirom, Tași, 20004

Mitul referitor la piața liberă a ideilor, la schimbul de informații s-a destrămat repede, atunci când în scenă a apărut lupta pentru existență, adică lupta pentru obținerea de profit. Ceea ce era aducător de profit, era bun, restul nu mai conta. Astfel, s-a ajuns în situația în care „puterea de a informa (sau de a nu informa), puterea de a defini marile teme de dezbatere națională, de a „stabili ordinea de zi” a țării cădea în mâinile unui număr mai restrâns de proprietari de presă, persoane care nu erau nici foarte experte sau preocupate să servească publicul” (Bertrand, C.J., 2001, p. 33).

În regimul liberal, presa se află în afara controlului statului, libertatea de exprimare a acesteia fiind neîngrădită, dar periclitată de însăși instituția de presă, subordonată imperativului vandabilului,

iar rolul acesteia este de a informa cetățenii – cititori în mod corect, aceștia din urmă având dreptul să cunoască adevărul.

Libertatea de exprimare și rolul presei în regimul serviciului public

Născut „dintr-o percepție mai realistă asupra naturii umane și a mecanismelor economice”, acest regim îl extinde pe cel precedent lui, cel liberal, încercând să „asocieze libertatea și calitatea mijloacelor de informare” (Bertrand, C.J., 2001,p. 33). În triunghiul „conjugal”, care leagă publicul, presa și Puterea, introducerea unor autorități statale s-a făcut „în numele unui concept esențial : acela al responsabilității sociale” (Coman, M., 2004, p. 112). În acest regim, este de preferat ca instituția de presă să nu fie în proprietatea statului, dar nici sub controlul acesteia. Ceea ce în regimul liberal se transformase în goana după profit, lăsându-se la o parte libera piață a ideilor, va reveni și în această perioadă, dar mai ponderat. Este firesc ca instituția de presă să caute profitul, dar „ar trebui să își asume și responsabilitatea față de diversele grupuri care compun societatea; astfel spus, trebuie ca presa de toate tipurile să răspundă diverselor nevoi și dorințe ale acestor grupuri” (Bertand, C.J., 2001, p. 33).

Fie statul, fie alte grupuri pot sprijini diferitele instituții de presă fără a influența politica acestora, fără a-și impune punctul de vedere și interesele. Cel mai sugestiv exemplu pe care îl putem aduce în discuție cu privire la concretizarea acestui regim în Europa este existența posturilor de interes public și o serie de reviste de cultură finanțate de stat, fără ca acesta fin urmă să intervină în politica de conducere. În această situație „prerogativele de reglementare și control sunt transmise de către factorii politici și administrativi unor instituții de tip tehnocratic, constituite din specialiști sau personalități independente, al căror prestigiu și a căror probitate pot fi o garanție a independenței lor de acțiune” (Coman, M., 2004, p. 115). Deficiența acestui control al calității efectuat de o instituție sau de o persoană din exteriorul instituției de presă este că are un cost destul de ridicat.

MARS, Mijloacele de Asigurare a Responsabilității Sociale, presupun costuri ridicate în comparație cu resursele financiare de care poate dispune o instituție de presă pe parcursul unei etape din evoluția sa. De la aceste MARS, acest regim cunoaște și denumirea de sistemul responsabilității sociale.23

Claude-Jean Bertand definește MARS ca fiind o instituție non-guvernamentală folosită pentru a asigura îndeplinirea de către instituția de presă a unei responsabilități fundamentale a acesteia din urmă : să deservească bine populația (apud Sonnenberg, U., 1997, p. 9). MARS sunt catalogate, adesea, ca fiind nefolositoare, invocându-se pretextul că presa „bună” va ști ce este bine și corect, iar presa „proastă” nu va fi interesată în nici un fel să apeleze la acestea, mai ales dacă dispun de finanțe pe care să le „irosească”.

Aflându-se la început de drum, MARS vor avea de luptat nu numai cu gândirea stereotipă a conducătorilor instituției de presă, dar și cu cetățenii-cititori, devoratori de senzațional și de divertisment, de presă „bună”. Și, în mod paradoxal, scopul final al intervenției MARS în activitatea mijloacelor de informare, emiterea de mesaje de calitate, verificate, adevărate și complete, coincide cu menirea fundamentală a acestora din urmă – educarea cetățeanului-cititor în simțul responsabilității sociale.24

În regimul serviciului public, rolul instituției de presă rămâne cel de informare a populației, iar libertatea de exprimare este, în principal, neîngrădită de putere.

În regimul serviciului public, rolul instituției de presă rămâne cel de informare a populației, iar libertatea de exprimare este, în principal, neîngrădită de putere.

_____________

23 Claude – Jean Bertand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000

24 Urte Sonnenberg (ed.), Organising Media Accountability – experiences in Europe, European Journalism Centre, Maastricht, 1997

1.1.2. Rolul și libertatea de exprimare a presei în societatea democratică

Lupta dusă de către ziariști de-a lungul timpului pentru obținerea statului de independență a instituției de presă față de Putere și pentru exercitarea dreptului de „libertatea de exprimare”, drept recunoscut

internațional, pare a-și găsi finalitatea în democrație, „o formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul își exercită (direct sau indirect) puterea” (***, 1998, p. 276).

Doar pare …. O realitate greu de imaginat, dar teoria nu se regăsește mereu în practică. Cercul vicios, format din Presă, Public și Putere, pare să se închidă și mai mult, deși, în esență, ar trebuie să nici nu mai existe. În funcție de orientarea politică a partidului de guvernământ, instituția de presă se conformează și ea și încearcă să se adapteze dorințelor și intereselor Puterii. Căci, în final, Puterea taie și spânzură, dar știe și cum să mascheze acest lucru.

În anul 1944, Albert Camus afirma : „Presa este liberă când nu depinde nici de puterea guvernului, nici de puterea banilor” (apud Keane, J., 2000, p. 125).

Nimic mai adevărat și nimic mai greu de realizat, deoarece, dacă nu depinde de stat, presa trebuie să-și asigure pe cont propriu existența, iar, în cazul în care nu va reuși, se va conforma prin a preaslăvi Puterea. În aceste condiții, mai avem de-a face cu o presă liberă?

Este adevărat faptul că în democrație funcționează, atât instituțiile de presă publice, cât și cele comerciale.

Chiar și așa, situația mijloacelor de informare este destul de ambiguă. În lucrarea „Și totuși, presa trebuie să fie liberă” (Mihăileanu, M., 1922,p. 37).

Un alt exemplu este cel reprezentat de cazul săptămânalului „Academia Cațavencu”. Spre exemplu, la finele anului 2004, revista a fost editată și distribuită împreună cu un supliment care cuprindea texte din revista „Scânteia”, publicație din perioada comunistă, unde semnau activiștii de partid de atunci, mulți dintre aceștia fiind azi membri ai partidului de guvernământ din perioadele 1990 – 1994 și 2000 – 2004. Printr-o acțiune de mobilizare a forțelor, membrii partidului din diferite județe au fost însărcinați să „radă” săptămânalul „Academia Cațavencu” de la toate punctele de difuzare a presei.

„Triunghiul conjugal” – Presă – Putere – Public este din c e în ce mai strâns, iar o lege a presei în România nu este nici în favoarea jurnaliștilor, dar nici a statului. Puterea nu-și poate permite să scoată călușul din gura presei, iar Presa nu-ăi poate permite să piardă diversele favoruri obținute di partea statului și nu numai. Dar cu publicul cum rămâne ?Indiferent de cum s-ar pune problema, cei care au cel mai mult de suferit sunt cititorii, iar într-o societate democratică, puterea ar trebui să fie în mâna poporului. Presa are nevoie de Public pentru a își putea prelungi existența. Puterea are nevoie de Presă pentru a ajunge la Public, iar Publicul are nevoie de Presă pentru a fi informat. Procesul de selecție și tratare a informațiilor date spre publicare ar trebui să vizeze, în primul rând, binele public, dorințele și așteptările cititorilor. Căci în democrație, informația trebuie să fie completă, verificată, adevărată, obiectivă, iar

Presa ar trebui să fie echidistantă față de unul sau altul dintre partidele politice. Independent de acestea, de cele mai multe ori, în democrațiile slab dezvoltate Presa sfârșește prin a deveni un instrument de legătură între Putere și Public.

„După alegerile din 2000, aproape jumătate din economia României este subterană, nu se regăsește în impozite și taxe. Această situație economică, cu interzicerea reformelor, se resimte foarte tare și în mass media. Media se află pentru prima dată, în cei 11 ani, într-o situație foarte critică din punct de vedere economic, iar slăbiciunea economică o face foarte vulnerabilă la apelurile partidului de guvernământ, oricare ar fi el. Presa este puternică atunci când stă pe picioarele ei, fiind independentă economic” (Tănase, Stelian, „Presa este puternică atunci când, economic, stă pe picioarele ei”, în 22”, XII, nr. 41, 2001).

Dacă societatea democratică permite înființarea de instituții de presă, protejează dreptul la libertatea de exprimare, dar privează acest tip de întreprinderi de resurse de finanțare, atunci imperativul va fi cel al obținerii de profit. În țările slab dezvoltate din Europa Centrală și de Est, printre care și România, democrația, ca un garant al libertății de exprimare a presei, este încă o utopie, cu atât mai mult este ignorată responsabilitatea majoră a instituției media – deservirea publicului, prin oferirea de informații adevărate și necenzurate. Libertate fără responsabilitate nu prea se poate : „Avem presă, avem și libertatea presei. Mai avem încă de învățat să le folosim împreună și cum trebuie.

Eventual să înțelegem că libertatea fără responsabilitate nu înseamnă mare lucru” (Munteanu, N.C., „Între libertate și responsabilitate”, în „Curentul”, nr. 247, 1999).

O democrație nu poate exista fără cetățeni bine informați, iar rolul instituției de presă este cel de informare.25 Mijloacele de informare sunt generatoare de opinii, de idei și tot acestea trebuie să se asigure că democrația va rezista în timp.

Claude-Jean Bertand găsește ca oportună soluția, mai puțin negativă, deontologia media. Aceasta ar putea rezolva o dilemă fundamentală a instituției de presă : pe de-o parte, dacă instituțiile de presă independente, puține la număr, dispar, libertatea de exprimare dispare și ea, iar pe de altă parte, mijloacele de comunicare nu pot fi cu adevărat independente, pentru a-și servi în mod liber publicul, dacă obținerea de profit reprezintă obiectivul principal al activității desfășurate.26

Cu alte cuvinte, introducerea unui control al calității informațiilor, asigurat de către Mijloacele de Asigurare a Responsabilității Sociale, MARS, perfect adaptabile unei instituții de presă dintr-o societate democratică. Pentru ca menirea fundamentală a presei să poată fi îndeplinită, ar trebui să se purceadă la decomercializarea pieței media.

Cel puțin aceasta este soluția pe care profesorul John Keane o găsește potrivită pentru realizarea scopului ultim al instituției media – informarea, prin prezentarea adevărului. Acest lucru, susține renumitul politolog, nu se poate face dacă statul nu intervine. Sau, cel puțin, dacă nu promovează apelarea la aceste MARS, costisitoare, dar de un real ajutor pentru readucerea pe făgaș normal a tendințelor di presă. Îndepărtarea de la rolul primordial a făcut ca întreprinderea de presă să dea naștere unui jurnalism de senzație în detrimentul celui de investigație.27

Este adevărat că în democrație este lor pentru toți, dar acest lucru nu înseamnă că presă ar trebui să calce în picioare jurnalismul civic sau pe cel de investigație.

Jurnalismul făcut în cinstea cititorului și a societății este cel civic, dar într-o democrație înțeleasă greșit, atât rolul esențial al presei, cât și valorile fundamentale ale meseriei de jurnalist par a fi date uitării.

Relația media – democrație rămâne una ambiguă, dând naștere la o multitudine de reacții, deloc de neglijat. Toate acestea din urmă „s-ar putea reduce la două principale poziții :una este cea critică, ce acuză limitările impuse de logica mediatică formelor clasice de interacțiune, și cea de-a doua, care insistă pe legătura cosubstanțială dintre media și deschiderea democratică” (Petcu, M., 2002, p. 147).

_____________________

25 Urte Sonnenberg (ed.), Organising Media Accountability – experiences in Europe, European Journalism Centre, Maastricht, 1997

26 Claude – Jean Bertand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000

27 John Keane, Mass media și democrația, Institutul European, Iași, 2000

De altfel, în democrație, statutul presei de „a patra putere în stat” ar trebui consolidat și recunoscut de celelalte puteri, deoarece prin puterea pe care o are în mâini, instituția de presă „este nu a patra putere, cu întâia putere în stat. Aceasta nu o împiedică să concentreze în mâinile sale o putere cu adevărat uriașă. Am putea spune că presa este, cu adevărat, atotputernică în stat.

Democrația presupune un schimb liber de informații între Putere, Public, Presă, acces la aproape orice categorie de informații, un proces de comunicare complex și nu numai atât. Indiferente de obstacolele întâlnite de-a lungul istoriei evoluției ei, instituția de presă nu trebuie să înceteze nicicând să lupte pentru a își apăra drepturile. Respectând deontologia specifică acestei meserii, jurnalismul trebuie să fie un căutător de adevăr, în limitele unei libertăți de exprimare și a unor acte normative ce îl protejează.

Democrația implică libertate, dar o libertate înțeleasă în limitele unui bun simț comun și a interesului realizării binelui public. Iar presa trebuie să lupte pentru libertatea sa cu pași mărunți, dar siguri, astfel „se prea poate ca strigătele de „Libertatea presei” să nu se mai audă vreodată pe străzile Londrei, Berlinului, Parisului, New York-ului. Poate că Tom Paine, Thomas Erskine și alți prieteni ai libertății de comunicare vor fi încă o dată găsiți vinovați și dați uitării – pentru totdeauna” (Keane, J., 2000, p. 159).

1.2. Presa – la limita dintre profesionalism și non-profesionalism în societatea democratică românească

O dată cu căderea comunismului, în decembrie 1989, instaurarea democrației în România a adus instituția de presă la momentul începuturilor ei, atunci când totul părea a fi mânat de interesele politice, naivitate, entuziasm, dar și lăcomie și lipsă de profesionalism.
Cam așa se înfățișa instituția de presă pe la mijlocul secolului al XIX – lea, plină de speranță, naivă, boemă, dar, în același timp, lipsită de competență și profesionalism.28 În anul 1885, Ion Luca Caragiale, unul dintre marii publiciști ai tuturor timpurilor, scria : „La începutul mișcării noastre de redeșteptare, presa politică se făcea de oameni maturi, ziaristica nu era o profesiune propriu-zisă, ci numai un mijloc de luptă al

________________

28 Mihai Coman, Mass media în România post-comunistă, Polirom, Iași, 2003

bărbaților politici. (…) De la o vreme însă s-a văzut că presa ar fi un fel de afacere și astfel gazetăria a devenit o profesie ca toate profesiile. (…) Astăzi, în mare parte, presa de la noi se face numai cu tineri. Așa numita a patra putere în stat este condusă și reprezentată de niște juni cărora le lipsește și cunoștința de cauză, și experiența unei vârste mai coapte, ci cultura. (…) Aceasta provine și din lipsa de cultură a publicului. Într-o țară în care cititul însuși e cult și matur și unde presa e o afacere serioasă nu se poate trece orice marfa publicistică.

Față de un public mai luminat nu orice băiat și-ar putea permite extravaganțe ziaristice ….”(apud Roșca, L., 2000, p. 61).

Deși anii au trecut, problemele cu care se confruntă presa la mijlocul secolului al XIX – lea au rămas la fel de actuale. După Revoluția din 1989, în presa românească au apărat, de nicăieri, mii de jurnaliști și o mulțime de publicații. Dacă s-ar putea numi jurnaliști. Jurnalist poate fi „orice persoană care, în mod regulat și pe bază de remunerație, depune o activitate care constă în a contribui prin cuvânt sau imagine la una sau mai multe mass media „(Bohere, G., apud Coman, M., 2004, p. 195). Conform Encyclopaedia Britanica , „ jurnalistul este persoana care practică „strângerea, scrierea și editarea știrilor” (apud Coman, M., 2004, p. 195). Pornind de la aceste considerente, jurnalist se poate autoproclama orice persoană, mai ales în situația în care această profesie nu poate fi asimilată în câmpul profesiilor, adică „al ocupațiilor recunoscute, supuse autodeterminării și controlul colegial prin intermediul unor deontologii severe” (Rieffel, R., apud Coman, M., 2004, p. 194). La ora actuală, cea mai mare parte a tinerilor care activează în mass media reprezintă produsul acestui proces de duplicare și de adaptare a capitalului de competență existent în momentul căderii sistemului totalitar” (Coman, M., 2003, p. 123).

Lipsa unor studii unor studii superioare de specialitate duce la învățare din mers și după ureche a unei profesii despre care nu cunoști, în faza inițială, mai nimic, iar publicul – cititor nu trebuie supus acestui proces de formare profesională a unui jurnalist sau altul.

„Ziaristica este o profesie care cere multe cunoștințe”, iar superficialitatea cu care s-a tratat această meserie în ansamblul ei, dar și cea cu care se tratau diferitele subiecte de presă au dus la o lipsă evidentă de profesionalism (Micle, Gh., 1946, p. 19). Astfel în România, la asemenea profesioniști, asemenea presă, căci, vorbind în numele

majorității, presa dominantă este cea de tip occidental, de scandal și de senzațional. Acest lucru este posibil datorită faptului că „presa de scandal, atacul imun la persoană, denigrările arbitrare și lipsite de suport real sunt savurate de o categorie frustrată de receptori și nu sunt posibile decât în contextul unei legislații echivoce și a unei justiții părtinitoare”, iar în România nu există o lege a presei, nici măcar după 15 ani de la căderea sistemului totalitar (Schwartz, Gh., 2001, pp. 139 – 140).

Mort Rosenblum de le Associated Press este de părere că în momentul „când e trezit în mijlocul nopții, un pompier trebuie doar să-și tragă pantalonii și să stingă focul. Reporterul trebuie să spună unui milion de persoane cine a aprins focul și de ce”.29 În aceste puține cuvinte se regăsește menirea unui jurnalist profesionist, care trebuie să meargă la locul faptei, să investigheze cele întâmplate, să intervieveze, să dea atenție detaliilor, să sape în adâncul lucrurilor pentru aflarea adevărului și pentru aflarea unei informații complete și verificate. U astfel de jurnalist răspunde moral în fața publicului său, iar asumarea acestei responsabilități reprezintă o dovadă de profesionalism. Este adevărat că „gazetăria se învață făcând greșeli”, dar și acestea trebuie să aibă o limită (Randall, D., 1998, p. 53).

Jurnalistul „profesionist este devotat ocupației sale pe baza altruismului și a credinței în serviciul public” (Coman, M., 2004, p. 204). În lupta pentru recunoașterea statutului de profesionist, jurnalistul, care își face datoria cu bună-credință, „nu are nevoie decât de o singură armă : aceea de a se folosi de informație, de a structura și de a o face să acționeze” (Schwartz, Gh., 2001, p. 140). Un jurnalist bine pregătit știe mereu ce așteaptă cititorii de la el, iar forța celui dintâi, a „jurnalistului performant”, constă în „faptul că vede primul și exprimă în public noutatea, modificarea și/sau consecința.

Natura produsului jurnalistic este la fel de importantă ca și pluralismul și automatizarea mass media, primul fiind, la modul ideal, independent de celelalte două. Mass media românești trebuie să se profesionalizeze și să-și definească propriul ethos” ( Gross, P., 1999, p. 136).

Puterea jurnalistului este cu atât mai mare cu cât cititorii se regăsesc, se identifică mai puternic cu mesajul său, cu cât jurnalistul se adresează mai precis necesităților publicului din clipa respectivă”. (Schwartz, Gh., 2001, p. 287).

_______________________

29 David Randall, Jurnalistul universal, Polirom, Iași, 1998

Cu sau fără studii superioare de specialitate, cu sau fără talent, cu sau fără experiență, totul se poate învăța, chiar și meseria de jurnalist, însă trebuie să se dea dovadă de răbdare, devotament, perseverență, multă muncă și timp. Căci de la non – profesionalism la profesionalism se poate trece numai muncind, dar și prin însușirea responsabilităților și îndatoririlor pe care libertatea de exprimare și publicul – cititor le impun.

„Jurnalismul rămâne o profesie „tânără” și, tocmai prin aceasta „fragilă” – el este eterogen (pentru că nu a reușit să își închidă complet granițele, trebuie să includă persoane cu orizonturi culturale și concepții diferite), insuficient autonom (suportă presiuni puternice din partea clasei politice și a oamenilor de afaceri), tributar publicului (trebuie să-și modifice prestația după cererile acestuia pentru a nu pierde audiențele), cu norme și proceduri slab definite (deși a făcut progrese în stabilizarea tehnicilor de lucru, jurnalismul se mai bazează în unele situații pe procedee ad-hoc și pe improvizație).

Capitolul 2

Presa și constrângerile

În istoria evoluției sale, instituția de presă a întâmpinat numeroase obstacole în drumul spre dobândirea statutului de independență față de diferitele constrângeri venite din partea unor organisme din exterior și chiar a unor presiuni generate de conflictele din interiorul acesteia. Nici în societatea democratică lucrurile nu stau prea diferit. Deși i se oferă pe de-o parte, i se ia pe cealaltă; i s-a oferit libertatea de exprimare, i s-au limitat resursele financiare, iar costurile de producție, taxele și impozitele sunt de-a dreptul ruinătoare.

Conștient de puterea pe care o concentrează în mâinile sale, statul a încercat să găsească soluții pentru a obține controlul asupra instituției de presă. Acest lucru s-a materializat, într-o primă fază, cel puțin în România, prin adoptarea Legii Presei din 1974, iar apoi prin diversele tipuri de presiuni exercitate asupra activității întreprinderi de presă. Acestea din urmă pot veni, fie din partea statului, fie de la organizații și persoane juridice sau fizice independente față de instituția de presă sau pot fi generate de conflictele de interese, ai căror protagoniști pot fi chiar angajații întreprinderii. Presiunile, externe sau interne, car se exercită asupra mijloacelor de informare, intră, în primul rând, în conflict cu deontologia profesională. Iar în absența unor resurse financiare solide, care să permită exercitarea fără rețineri a dreptului inviolabil la libertatea de exprimare, jurnalistul mai calcă și într-o parte sau alta, uitând pentru o clipă de deontologia profesiei pe care o exercită.

Altfel, ar fi redus la tăcere, căci într-o economie de piață „cine plătește, acela comandă” (Micle, Gh., 1946, pp. 8-9).

2.1. Constrângeri externe

Într-o societate democratică, în ceea ce privește mass media, sectorul comercial este predominant. Sub imperiul unei economii de piață, cererea și oferta trebuie echilibrate, chiar și în cazul unei instituții de presă.

Activitatea unei instituții de presă, în ansamblul ei, dar și cea a jurnalistului, ca entitate distinctă și parte integrantă a acesteia, sunt influențate de o serie de factori externi. Această categorie de factori se răsfrânge și condiționează bunul mers al instrumentelor de informare. Există patru tipuri de factori de presiune externă care acționează simultan asupra mijloacelor de informare, găsindu-și ecou și în produsul final al întreprinderii de presă.

Instituția de presă lucrează cu informația, văzută ca materie primă, iar „fluxul permanent, dar instabil și incontrolabil al informațiilor” reprezintă „cea mai importantă presiune” externă care condiționează desfășurarea activității unei astfel de întreprinderi (Coman, M., 2004, p. 219).

Acest flux informațional nu poate fi controlat, fiind zile în care nu se întâmplă nimic, iar jurnaliștii sunt obligați să țină prima pagină cu pseudoevenimente, dar sunt și momente în care informațiile curg lanț, iar personalul instituției de presă trebuie să le selecteze și să le prelucreze contra-cronometru.

Informația reprezintă materia primă a unei asemenea întreprinderi, iar, din acest considerent, aceasta tinde să își construiască depozite de informație, tocmai pentru a-și asigura continuitatea și ritmicitatea pe piață.

Pentru a obține materia primă, informația, instituția de presă are nevoie de personal care să se ocupe de colectarea, selectarea și prelucrarea acesteia, dar are nevoie și de surse, la care să apeleze în cele mai multe cazuri. Dintre acestea, se disting cele mai importante : agențiile de presă; instituții specializate în difuzarea de informații (biblioteci, arhive); alte instituții de presă; birouri de presă ale instituțiilor administrative, culturale, guvernamentale și non-guvernamentale, organizațiilor economice și nu numai. Pe lângă acestea se adaugă și materialele primite de la colaboratori sau chiar cele venite din partea publicului. Varietatea informațiilor și a domeniilor de interes implică și varietatea surselor. Însă, pentru a putea apărea pe piață cu produsul finit, pentru a apela la unele dintre aceste surse și pentru a putea să își păstreze personalul mijloacele de informare trebuie să plătească, ajungându-se la o altă formă de presiune, cea economică, în sectorul comercial acest lucru resimțindu-se în mod drastic.30

_________________________

30 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass media, ed. a II-a, Polirom, Iași , 2004 și Claude – Jean Bertand (coord.), O introducere în presa scrisă și vorbită, , Polirom, Iași, 2001

O instituție de presă care dispune de un capital substanțial își va permite să își păstreze independența față de alte organisme economice și politice și, mai ales, să își exercite drepturile. Într-o economie de piață, cine plătește, comandă, iar acest truism nu presupune întotdeauna că persoana care deține controlul are cele mai bune intenții.

Unul din proprietarii ziarului „Wall Street Journal” de clara : „Un ziar este o întreprindere privată care nu datorează nimic utilizatorilor, aceștia neacordându-i nici o autorizație. El nu ține în nici un fel serviciul public.31 În aceste condiții, cum rămâne cu responsabilitatea fundamentală a presei de a-și deservi bine publicul?

Dacă ținem cont și de ceea ce afirma Milton Friedman, atunci înseamnă că instituția de presă și, implicit, produsele acesteia sunt concepute și analizate doar pentru a aduce profit și nu neapărat pentru a fi în folosul publicului.

Celebrul economist american considera că „unica responsabilitate socială a unei întreprinderi este creșterea beneficiilor sale”, lucru aplicabil și pentru cea de presă (apud Bertand, C.J., 2000, p. 50).

Presiunile politice și sociale, alături de cele economice, reprezintă unul dintre principalele obstacole pe care presa le are de învins pentru a își căpăta autonomia. „E adevărat că mijloacele de comunicare pot să-și deservească publicul cu atât mai bine cu cât dispun de posibilități financiare mai importante. Însă pot pune în pericol interesul public. Când mijloacele de comunicare fac parte din concerne, o vastă putere politică se află la dispoziția câtorva personaje care nu au ca preocupare majoră informarea publicului.

Cristian Tudor Popescu afirma într-un interviu televizat, din data de 16 martie 2005, că „presa din România este liberă, dar jurnaliștii și ziarele nu sunt libere”. Astfel există libertatea de exprimare, dar nu există libertatea inițiativei. Acest lucru este inadmisibil într-un regim democratic.

În societatea democratică trebuie să existe cetățeni bine informați, iar Puterea trebuie să protejeze presa.32 Cam la aceasta ar trebui să se limiteze presiunile venite din partea organizațiilor politice, iar intervenția lor în activitatea instituției de presă să fie făcută în scopul protejării ei, dar și a publicului.

_________________________

31 Claude – Jean Bertand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Polirom, Iași, 2000

32 Urte Sonnenberg (ed.), Organising Media Accountability – experiences in Europe, European Journalism Centre, Maastricht, 1997

Organizațiile care pot influența activitatea instituției de presă pot fi reprezentate prin următoarea clasificare : „de reglementare directă (precum CNA); de reglementare indirectă (Parlamentul); la comanda pârghiilor economice (Guvernul), de breaslă (SZR) și non-guvernamentale” (Marinescu, P., 1999, p. 18).

O publicație este egală cu zero dacă nu are cititori și acest lucru este valabil și în condițiile existenței unor resurse financiare substanțiale.

Lupta pentru câștigarea unui loc pe piața de desfacere, dar și pentru atragerea cititorilor se duce în fiecare zi, căci publicul este un „arbitru”, dacă nu al valorii, cel puțin al succesului de moment” (Coman, M., 2004, p. 222). Acest copil capricios contribuie și el la trasarea liniei existenței unui ziar sau altul.

Acționând nu neapărat în ordinea expusă, aceste presiuni care vin din exteriorul instituției de presă influențează în mod decisiv activitatea din domeniu și pun la grea încercare răbdarea managerilor și a jurnaliștilor. Aceste patru tipuri de presiuni externe se întrepătrund și se completează reciproc, răsfrângându-se simultan și în mod semnificativ asupra întreprinderii de presă.

2.2. Constrângeri interne

Mediul intern al instituție de presă este foarte complex, cumulând la sânu-i diverse orgolii, conduite, interese, cutume și nu numai. Cei care lucrează într-o asemenea întreprindere sunt generatori de presiuni și conflicte care pot influența semnificativ bunul mers al activității de producție. Condiționate, într-o oarecare măsură, de presiunile externe, presiunile interne pot influența bunul mers al activității desfășurate de o instituție de presă.

Forma concretă a materializării acestui tip de presiuni o reprezintă activitatea sindicatelor sau a organizațiilor profesionale din interiorul unei organizații media. Într-o redacție, la fel ca în oricare alt departament al unei întreprinderi, se duce o luptă de supraviețuire, iar „presiunile la care este supusă redacția sunt de natură atât structurală (derivate din constrângerile inerente producției jurnalistice), cât și conjuncturală (provenite din jocul unor factori aleatori, precum resursele financiare ale unei instituții, numărul de salariați, competența lor, gradul de responsabilitate etc.) (Coman, M., 2004, p. 222).

Unele dintre cele mai semnificative tipuri de constrângeri exercitate de sindicate asupra patronului sunt cele legate de nemulțumirile jurnaliștilor în ceea ce privește condițiile de salarizare și eficientizarea procesului de producție – la un volum mare de muncă, oferirea de salarii pe măsură. În acest sens, al eficientizării procesului de producție, ”organizațiile de mass media au dezvoltat un sistem acut al costurilor pe care le implică activitatea jurnalistică”, iar „costul global”, de care amintește M. Mathien „include obținerea și procesarea informațiilor și „ar putea fi calculat prin corelarea următoarelor elemente :

– Costul financiar al știrii, derivat din costurile căutării și strângerii informațiilor, plus cele ale producției și distribuției ;

– Costul energetic, reprezentând eforturile depuse de jurnaliști pentru a obține respectivele informații ;

– Costul temporal, sau durata necesară găsirii și procesării informațiilor ;

– Costul psihologic, legat de interesul și implicarea conducerii redacției în procesul de realizare a respectivului material „ (apud Coman, M., 2004, p. 223).

Pentru ca activitatea să devină mai eficientă, instituția de presă trebuie să aplice și tehnici de „raționalizare a producției, bazate pe standardizarea produselor și a procedeelor de fabricație și birocratizarea aparatului de producție „ (Charon, J., Lemieux, J., apud Coman, M., 2004, p. 223).

În cadrul unei asemenea organizații complexe, în care trebuie să învețe să conviețuiască diferite personalități, tipuri de culturi și prejudecăți, presiunile interne se iscă ușor. Ele pot apărea și între un reporter și șeful de departament, între un redactor și un editor. Cel mai des întâlnit este conflictul de idei, dar și prezența conflictului de interese nu este de neglijat. Conflictul de interese apare ca „o piatră unghiulară a eticii profesionale nu numai în jurnalism, ci în toate domeniile vieții socio-profesionale.

O altă problemă cu care se confruntă întreprinderea de presă este gestionarea resurselor umane. Acesta este un aspect foarte important al reușitei profesionale – dacă salariații sunt mulțumiți, munca pe care o vor depune va fi pe măsura așteptărilor managerilor. O proastă gestionare a resurselor umane poate duce la apariția unor conflicte în interiorul organizației. În situația în care „ a face presă” rămâne o afacere – de aici apelul la reguli, rigoare, calcul, strategie”, una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă managerul unei întreprinderi de presă „este gestionarea defectuoasă a resurselor umane” (Marinescu, P., 1999, pp. 13 – 14).

Într-o economie de piață din societatea democratică, instituția de presă trebuie să respecte regulile din domeniu pentru putea supraviețui. Chiar dacă mijloacele de informare acționează ca un garant al democrației, aceasta din urmă nu face întotdeauna tot ceea ce le stă în putere pentru a le

proteja pe cel dintâi de presiunile care se exercită asupra lor, fie din exterior, fie din interior.

În condițiile în care statul nu oferă nici un fel de facilități și protecție, libertatea de exprimare a presei și responsabilitățile pe care aceasta le implică rezistă cu greu în fața avalanșei de presiuni care se apleacă asupra întreprinderii de presă, cu atât mai mult cu cât „ în România, influențată de situația confuză de după decembrie 1989, presa a trebuit să învețe să se exprime în condițiile libertății de vorbire și ale unei alte gândiri economice” (Schwartz, Gh., 2001, p. 61).

Capitolul 3

Presa și fenomenul politic în societatea românească

Din categoria persiunilor externe, segmentul reprezentat de controlul exercitat de diferitele instituții ale statului sau de organizațiile politice și sociale independente, în vederea reglementării activității întreprinderii de presă, este unul dintre cele care își lasă amprenta în mod vizibil în ceea ce privește derularea existenței unei astfel de instituții.

Constrângerile de natură politică se concretizează prin emiterea unor acte normative care să reglementeze profesia de jurnalist, dar pot fi exista și sub forma unor acțiuni de șantaj și amenințări venite din partea unor formațiuni politice (partidele politice) sau sociale (organizațiile neguvernamentale).

Cea care exercită astfel de presiuni este, în primul rând, Puterea, prin componentele sale, Parlamentul și Guvernul, apoi Consiliul Național al Audiovizualului, Asociațiile de breaslă, precum Asociația Ziariștilor Ramâni, și până la organizații non-guvernamentale. Însă, într-o societate democratică în care presa ar trebui să aibă acces neângrădit la informație, Puterea este prima care încearcă să se protejeze împotriva forței celei de-a patra puteri în stat, prin exercitarea de presiuni de ordin politic, în principal. „Este limpede că presa liberă nu periclitează poziția Puterii. Teama cea mare constă în audiența ei în rândul populației” (Gabor, G., în Cesereanu, R., 2003, p. 70).

Prin urmare, Puterea se teme de presă deoarece aceasta din urmă poate stabili un contact direct cu cetățenii-cititori, iar în democrație poporul deține puterea. Nimic mai simplu, dar, în același timp, mai complicat.

3.1 Presa și instituțiile statului

Cele trei puteri în stat sunt reprezentate de Parlament (puterea legislativă), Guvern (puterea executivă) și de Curtea Supremă de Justiție și Casație (puterea judecătorească), iar „presa, ca «a patra putere», venea după cele trei” (Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., 2003, pp. 274-275).

Recunoașterea presei ca o putere a fost doar momentul culminant în afirmarea mijloacelor de informare pe scena lumii, cu atât mai mult cu cât „presa s-a afirmat în dispută cu Puterea, în dispută mai ales cu simbolul acesteia – puterea executivă. Istoria presei este istoria acestei lupte. (…) Libertatea oresei este văzută ca o expresie a drepturilor cetățenilor, ca o condiție a bunei guvernări. Ea m1rește șansele deciziilor corecte, ca o premisă a atingerii și impunerii adevărului. Presa a câștigat această luptă, a câștigat dreptul de a publica, fără constrângeri, opinii, abordări, informații dintre cele mai diverse. Această luptă a asociat presa cu Puterea, cu puterile sistematizate de către Montesquieu. Ea a fost plasată pe următorul loc, după cele trei” (Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., 2003, pp. 275).

Aceste trei puteri în stat reprezintă, în forma lor concretă, și cele mai importante instituții ale unei sosietăți, alături de instituția Prezidențială, instituția Avocatul Poporului etc., dar, în mod categoric, instituția de presă interacționează frecvent cu Guvernul și Parlamentul țării. Acestea din urmă sunt instituțiile statului cu care presa este într-o permanentă dispută. Relațiile dintre Putere și presă pot fi privite din unghiuri diferite și nici una dintre cele patru puteri în stat nu se „bucură de autonomie și de suveranitate dacă una singură dintre ele este împiedicată să funcționeze nestingherit sau dacă ajunge sub influențe străine de specificul ei” (Schwartz, Gh., 2001, p. 291).

Temându-se de o „armă așa de puternică și de periculoasă precum este un ziar”, așa cum afirma Ghica în textele sale din 1882, Guvernul, cea mai vânată dintre instituțiile statului, a încercat promulgarea unor proiecte de lege care aveau ca scop protecția instituției în sine și îngrădirea accesului la diferite categorii de informații (apud Petcu, M., „Învățământul jurnalistic românesc”, în „Jurnalism și Comunicare”, nr. 3, 2004, p. 95). Necesitatea adoptării unor legi, precum „Legea privind protecția informațiilor clasificate”33, „Legea privind siguranța națională a României”34, a fost condiționată de faptul că „Guvernul, la nivel național sau local, are în stăpânire munți de informații importante, din care o mare parte ar putea fi aduse la cunoștiința publicului spre beneficiul dezbaterilor și al înțelegerii. Cea mai mare parte a acestor infrmații sunt ținute confidențiale până când politicieni sau alți funcționari publici importanți decid, când le convine lor, să dezvăluie frânturi din ele” (Wilson, J., 2004, p. 254). Ideea și interesul adoptării unor astfel de acte normative care să protejeze puterea executivă sunt întărite și de faptul că aceasta este cea care gestionează banii oamenilor, poate imbunătăți nivelul de trai al populației printr-o bun1 gestionare economică, dar și în acelaș timp, contribuie prin diverse legi, la ajutarea sau constrângerea cetățenilor, prin micșorarea numărului de locuri de muncă. În aceste condiții, este normal ca presa să aloce un spațiu mai mare perzentării acțiunilor acestei mașinării guvernamentale, deși aceasta din urmă se plânge de multe ori de atitudinea mijloacelor de comunicare, potrivnică politicii sale.35

În virtutea faptului că democrația implică și ca instituțiile statului să lucreze trasparent prin garantarea liberului acces la informațiile de interes public a cetățeanului, Puterea a emis și legi care să vină în sprijinul populației, implicit a reprezentanților presei. Enunțăm în acest context „Legea privind liberul acces la informațiile de interes public”36 și „Legea privind trasparența decizională în administrația publică”37. cea din urmă face parte dintr-un pachet legislativ mai larg de instituționalizare a transparenței în administrația publică și de combatere a corupției, alături de alte reglementări cum ar fi leberul acces la informațiile de acces public, finanțarea partidelor politice, achizițiile electronice, declararea averilor, declararea conflictelor de interese și a incompatibilităților.

În ceea ce privește „Legea privind liberul acces la informațiile de interes public”, adoptarea ei s-a făcut cu mare zarvă din cauza faptului că autoritățile erau mai interesate să adopte o lege a secretului înainte de una care să asigure un acces neângrădit la informațiile de interes public. O dată adoptată, această lege este una din puținele care reglementeazărelația mijloacelor de informare cu instituțiile publice.

Dintre instituțiile statului, Guvernul, adică puterea executivă, ocupă primul loc în atenția media, cu atât mai mult cu cât acesta gestionează banii contribuabililor și decide soarta acestora prin acțiunile întreprinse și proiectele de lege acceptate. Renumitul politolog John Keane susține idea conform căreia într-o democrație, buna guvernare implică și posibilitatea de a critica în mod public, de a fi în opoziție și chiar de a răsturna un guvern incompetent.38

___________________

33 „Legea privind protecția informațiilor clasificate” este legea cu nr. 182, adoptată pe 12 aprilie 2002 și publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002

34 „Legea privind siguranța națională a României” este legea din 29 iulie 1991 și publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 163 din 7 august 1991

35 vezi John Wilson, Să înțelegem jurnalismul, Institutul European, Iași, 2004

36 „Legea privind liberul acces la informațiile de interes public” este legea 544/2001 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 633 din 23 octombrie 2001, intrănd în vigoare în luna decembrie a aceluiași an. Normele metodologice de aplicare a acestei legi au fost publicate în Monitorul Oficial al României nr. 167 din 8 martie 2002 și conformitate cu acestea, legea a devenit pe deplin funcțională începând cu data de 8 mai 2002

37 „Legea privind trasparența decizională în administrația publică” este legea cu nr. 52/2003 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 70 din 3 februarie 2003, intrând în vigoare pe data de 4 aprilie 2003

38 John Kean, Mass media și democrația, Institutul European, Iași, 2000

Fără a desconsidera și a lipsi de critică ațiunile Parlamentului39, presa „oferă” mai mult spațiu publicării materialelor care au legătură cu operațiunile întreprinse de Guvern40, ca instituție, și de primul-ministru41, care reprezentant al puterii executive.

Așa cum presa susține că îi este îgrădit accesul la informație, Puterea a afirmat că presa publică, de multe ori „știri false, tendențioase ori acuzații insuficient fundamentate „ (Ficeac, B., 2001, p. 55). Vina este pe deoparte a autorităților și a administrației publice, care nu practică o politică a transparenței, iar, pe de altă parte a mijloacelor de informare, care în căutarea de senzațional, de audiență, de profit, dar în același timp aflate sub imperativul instantaneității transmiterii informației, nu verifică datele obținute din mai multe surse.

În lipsa unei legislații adecvate, accesul la informație este îngreunat, ajungânduse la o presă care mizeazâ pe speculație, cea ce va aduce treptat la pierderea credibilitații acesteia în fața publicului. Democrația garantează libertatea de exprimare și în mare parte și accesul la informație, cea ce duce la exercitarea din partea presei a unui control din partea conducătorilor.

Presa acționează ca un intermediar între cetățenii-cititori și realitatea propriu-zisă, și tocmai de aici, „spațiul public contemporan este determinat de două forțe: media și opinia publică”, cu atât mai mult cu cât „Puterea se teme de presă, fiindcă presa modelează opinia publică” (Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., 2003, pp. 282-283 ). Având responsabilități morale față de același numitor comun, cetățenii-cititori, Puterea și presa ar trebui să conlucreze pentru binele acestora.

________

39 Conform art. 61, alin. 1 din Constituția României, adoptată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.”

40 Conform art. 102, alin. 1 din Constituția României, adoptată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, „Guvernul, potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament, asigura realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.”

41 Conform art. 107, alin. 1 din Constituția României, adoptată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, „Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate. ”

Indiferent de existența unei legi a presei, statul trebuie să acorde ajutor presei, dar, în același timp trebuie să lase intactă libertatea si independența instituție de presă. In aceasată situațtie, intervenția statului trebuie facută conform unor reguli care să-i asigure în special inparțialitatea.

Independent de toate cele prezentate, o presă liberă reprezintă garanția menținerii democrației, iar statul trebuie să se angajeze în pritejarea și garantarea păstrării unui pluralism informațional, prin liberul acces la informații în mod rapid și corect.

3.2 Presa și partidele politice

„(…) presa îndeplinește o înalta misiune social-politică, slujind prin întreaga sa activitate, cauza poporului, interesele supreme ale națiunii sociliste. Presa are menirea să militeze permanent pentru traducerea în viață a Politicii Comunist Român, a înaltelor principii ale eticii și echității socialiste, să promoveze neabătut progresul ideile înaintate în toate domeniile activității sociale… „ ,cu atât mai mult cu cât „presa își desfașoara activitatea sub conducerea Partidului Comunist Român – forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România.”Aceste extrase din Legea Presei a Republicii Socialiste România (legea nr.3din 28 Martie 1974, Capul I, articolele 1 și 2) marchează existența unui strânse legături ître organele conducătoare ale societății și cea de-a „patra putere în stat”. Spre deosebire de celelalte trei, puterea presei se manifestă de cele mai multe ori mai subtil, mai puțin vizibil.

Legătura intre partidele politice și instituția de presă este evidenta și nu este de dată recentă. In Legea Presei din 1862 la Partea a II-a, capul I, articolul 28 prevedea existența unor „felurite organe ale publicitații: a) jurnalul politic; b) foi periodice, literere, științifice, comerciale, industriale etc; c) cara4i de orice fel; de mic afișe și deosebite înștiințări. ”42 Conținutul acestui articol dovedește existența unor publicații diferențiate legal în funcție de profilul și politica editorială pe care o abordează. Și nu este nimic rău în existența unor ziare partizane sau de orice altă natură, dar fiecare în parte ar trebui să-și asume în mod public caracterul și tipul publicației pe care o scoate pe piață. Existența unui „concubinaj ” între uneleții și unele formațiuni politice sub masca unei prese independente este, probabil, mai rău decât o foaie declarată de partid.

_________

42 Marian Petcu, Puterea și cultura- o istorie a cenzurii, Polirom, Iași, 1999

Cetățeanul are dreptul de a alege și pentru acest lucru trebuie să cunoască oferta.

Indiferent de momentul istoric și de tipul de societate, între instituția de presă și partidele politice există olegatură care nu poate fi negată. Dacă în sistemele totalitare presa era subordonată, legal vorbind, intereselor partidelor de guvernământ, în societatea democratică „atât una (presa), cât și cealaltă (putera politică) trebuie să se pâstreze în cadrul propriilor competențe” (Schwartz, Gh., 2001, pp. 241-242).

Hotea-Fernezan este de părere că „mass media din România nu sunt nici mai bune nici mai proaste decât societatea românească actulă. Unelte de propagandă pentru politic, mas media pacătuind prin mistificarea. Nu ar fi nici o problemă atâta timp cât simpatiile politice sunt declarate și asumate ca atare. Există în presa occidentala(Danemarca) ziare care afișează un text ce cuprinde orientarea ziarului exact în locul unde ziarele românesti scriu «ziar independent», «libere» sau alte atribute virtuase. Făra să pretindă că este altceva, se recunoaște: orientare, liberală, conservatoare etc. La noi se spune ziar independent. În ciuda acestor declarații ostentative, de independență, mass media românești fac adesea jocul politicienilor aflați la putere” (Hotea-Fernezan, V., în Cesereanu, R., 2003, pp. 89-90).

Acceptând ideea conform căreia presa realizeză un contact direct cu cetățenii cititori, se poate considera că puterea politică se folosește de presă pentru a ajunge la public.43 În esență, relația dintre Putere-Presă-Public este din ce în ce mai strânsă, fiecare în parte condiționândule și influențândule pe celelalte două.

Relația dintre partidele politice, indiferent de orientare, și instituția de presă, indiferent de tipul acesteia este de netăgăduit. În acestă situație, „cuvântul «asiduu» este prea blând pentru a descrie zelul cu care partidele politice își urmăresc interesele proprii în mass media. Ele dovedesc o preocupare fanatică pentru prezentarea corectă in programe și în ziare. Nu sunt nici odată mulțumite.Între rarele și scurtele «luni de miere», (…), tote partidele politice îi preseză pe realizatorii de programe pentru mai multe apariții sau pentru unlele mai importante, sau pentru prezentări care să susțină mai mult linia partidului respectiv. Și mijloacele de comunicare depind într-o mare masură de partidele politice.

Partidele genereză știri, în discuții și interviuri, vedetele lor «joacă» mult mai bine decât alți indivizi; ele stârnesc pasiuni puternice printre spectatori și cititori. Antagonismele în relațiile dintre partidele politice și mass media fac dovada dependenței lor reciproce. Își duc traiul împreună cu precauție, uneori mai bine, alteori ami rău, tocmai pentru că au atât de multă nevoie unii de alții. Nu au altă alternativă preferabilă. (…), presa din democrațiile fără tradiție acre apar în Europa Centrală și de Est are sarcina imposibilă de a se lupta, așa cum o face, cu zece, cinsprezece, douăzeci sau poate cincizeci de grupări politice, toate concurând pentru atenție, majoritatea schimbându-și atitudinele pentru a obține avantaje politice, multe dintre ele neștiind pe cine reprezintă, iar unele atât de mici încât încap, așa cum spun rușii, pe o canapea ” (Wilson, J., 2004, pp.214-215).

____________

43 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media și societatea, comunicare.ro, București, 2003.

Capitolul 4

Orientarea politică a presi din Argeș – studiu de caz

Definirea obiectivelor și a metodologiei

Pornid de la premisa că”politica e mai prezentă și mai agresivă ca în ’90 dar în forme infinit mai subtile, cu afilieri nefaste, dar evidente în publicitate și in propagandă mascată, în informații trunchiate etc. Între Putere și publicații sa instalat un concubinaj penibil, bazat pe câștig și interese în tipm ce propastia dintre grupul de șefi și masa largă a ziariștilor crește de la zi la zi”, idea că ar putea exista,âncat, presă partizană nu mai este straină nimănui(Coman, M., „Dintr-o necesitate, jurnalismul s-a transformat îintr-o modă sau, mai rău, într-o afcere”,în”Formula AS”,XI, nr. 480).

Reflectarea acestei iedei teoretice în practica, prin studierea propriuzisă a cotidianelor, ocupă un loc important în agenda de proiecte întreprinse de diferite organisme de monitorizare a presei. La nivel local, acest partizanat al presei este de multe ori mai vizibil la nivel național, cercul intereselor și al persoanelor de pe șcena politica fiind restrâns. Presa locală interacționează mai des și în mod semnificativ cu pricipali lideri politiciși cu formațiunile din care aceștia fac parte.

Metodologie

Cotidianele Argeșul, Curierul zilei, Societatea argeșeană, Observatorul argeșean au fost monitorizate timp de 6 luni (1 septembrie 2007-28 februarie 2008). Pe parcursul acestei perioade s-au urmărit acțiunile cu care au fost asociată iamginea principalilor lideri politici, dar și cea a formațiuni de guvernământ din care aceștia fac parte, informații luate din rubrica”Politic” a fiecărui cotidian studiat. Sau urm!rit selectarea unor cuvinte-chee cu care sunt asociați anumiți lideri politici dar si formațiunile din care aceștia fac parte.

Grila de monitorizare

Categorii de acțiuni cu care sunt asociați actorii politici în publicațiile monitorizate: pozitive neutre și negative:

Acțiunile pozitive au fost definite ca acțiuni percepute ca fiind agreate de majoritatea opiniei publice. Ex :lupta anticoruție, succese diplomatice, succese politice etc;

Acțiunile negative au fost definite ca acțiuni percepute ca fiind neagreate de majoritatea opiniei publice. Ex :coripție insuccese politice etc;

Acțiunile neutre au fost definite ca ațtiuni despre care nu se poate spune căau fost agreate sau au fost neagreate de majoritatea opiniei piblice.

Atitudine părtinatoare vs. neutralizate

Atitudinea jurnalistului: pozitiva /negativă /neutră. Orientrea atitudinii a fost identificată din analiza conținutului materialului de presă.

Ex:

atitudine pozitivă:”partidul x este apărătorul justiției”;

atitudine negativă:”partidul x nu este în stare sț rezolve problema y”;

atitudine pozitivă:textul unei știri cu un conținut neutru despre un politician sau un partid politic este însoțit de prezentarea unei poze care îl pune într-o situție favorabilă, de exemplu dând mana cu oameni obijnuiți;

atitudine neutră: textul unei știri cu un conținut neutru despre un politician sau un partid politic este însoțit de prezentarea unei poze care îl pune într-o situție nefavorabilă, de exemplu, gunoaie pe stradă.

Grila de analiză

Lideri politici

Au fost cuantificate toate aparițiile actorilor politici atăt cele în calitate de membri ai unor instituții publice cât și în calitate de lideri de partid.

Politicienii

Au fost cuantificate aparițiile reprezentațiilor fiecărui partid.

Prezentarea datelor

Liderii politici

În perioada monitorizată, cei mai vizibili lideri politici locali au fost Constantin Nicolescu, vicepreședinte PSD Argeș și președintele Consiliului Județean Argeș și Adriean Miuțescu, președintele PNL Argeș, reprezentând Opoziția și în cadrul ședințelor Consiliului Județean Argeș la acea perioadă.

Constantiv Niculescu s-a bucurat de aproximativ 40 de apariții, exceptănd prezența sa pe prima pagina a cotidianului „Argeșul” o data pe săptămănă, la căsuța „Audiențele Argeșului” și în materiale de presă prezente în afara pagini detinată știrilor cu conținut politic studiată la fiecare publicați în parte.

Adrian Mițescu a înregistrat o prezență aproximată la 25 de apariții.

Acțiunea cu care au fost asociați liderii politici

Constantin Nicolescu a fost asociat cu cel mai mare num1r de acțiuni pozitive, 30, majoritatea fiind prezentate în cotidianele „Observator argeșean” și „Argeșul”, prin asocierea numeliu acestuia cu amri realizări ale Consiliului Județean Argeș, printre care reușirea atragerii de noi fonduri, modernizarea unor instituții de învățământ din zonele limitrofe etc. Cotidianele „Curierul zilei” și „Societatea argeșeană” îl asociază cu un număr de 5, respectiv 8 acțiuni pozitive din totalul acestora. Numele său a fost asociat cu un num1r de 5 acțiuini neutre.

„Observator argeșean” și „Argeșul” nu îl asociază pe liderul politic în discuție cu nici o acțiune negativă, „Curierul zilei” și „Sacietatea argeșeană” îi atribuie câte 3, respectiv 2 acțiuni negative fiecare. Ultimele două publicații enunțate aduc în discuție promisiunile electorale din anii trecuți care nu s-au materializat nici până la momentul respectiv, dar care sunt făcute din nou de liderul politic.

Adrian Miuțescu a avut un total de 8 acțiuni pozitive și de 15 negative, cele mai multe din categoria ultimelor fiind asociate cu opoziția sa la diversele decizii și propuneri ale președintelui Consililui Județean Argeș, invocând o serie de nereguli mușamlizate de membrii puterii din acea vreme din Argeș sau de boicotareațelor Consililui Județean Argeș etc. Liderul politic, reprezentând al Opoziției în perioada monitorizată, a fost asociat cu întârzierea aplicării unor decizii luate de putere, prin diversele proiecte propuse de acesta sau prin „detaliile și dovezile” cerute în plus de ceea ce se prezenta în ședințele instituției. Acțiunile pozitive au fost împărțite între „Curierul argeșean” și „Argeșul”. Numele său a fost asociat și cu 2 acțiuni neutre.

Atitudine părtinitoare

Atitudine părtinitoare in sens negativ/neutralizate

Cel mai criticat dintre cei doi lideri a fost Adrian Miuțescu față de care s-a înregistrat o atitudine negativă în majoritatea materialelor cu precădere în „Observator argeșean”, 10 apariții și „Argeșul”, 5 apariții. In cele două publicații monitorizate președintele PNL Argeș a fost prezentat printr-o acțiune neutră, 5 astfel de aplicații.

Despre președintele consiliului județean Argeș s-a realizat printr-o atitudine părtinitoare în sens negativ doar în cotidianele „Curierul zilei” și „Societatea argeșeană”, în 2, respectiv 1 materiale. În 7 materiale s-a relatat într-o manieră neutră despre liderul PSD. Prin acest tip de atitudine s-au prezentat materiale de presă referitoare la neregulile sesizate în cadrul programului de distribuție a laptelui la instituțiile de învățământ primar. Conducerea era presupusă a fi vinovată de distribuția de lapte alterat în scoli.

Atitudinea părtinitoare în sens pozitiv

Despre Constantin Nicolescu s-a relatat printr-o atitudine părtinitoare în sens pozitiv în cotidianele „Observator argeșean”, 14 apariții și „Argeșul”, 8 apariții. „Curierul zilei” și „Societatea argeșeană” au avut o asemenea atitudine intr-un număr de aproximativ 5, respectiv 3 materiale.

Dintr-un top de 5 astfel de apariții, Adrian Miuțescu a apărut prezent printr-o atitudine părtinitoare în sens pozitiv în cotidianele „Curierul zilei”, 1 apariții, și „Societatea argeșeană”, 4 apariții

Politicienii

În perioada menționată scena politică locală a fost împărțită în cele două formațiuni politice din partea cărora, la nivel național, au făcut parte și primii doi favoriți ai luptei pentru președinție, adică Uniunea PSD+PC și Alianța D.A. Celelalte partide politice precum PNG, PRM au beneficiat de o prezență minimă în cotidianele locale luate în discuție.

Acțiunea cu care au fost asociați politicieni

La nivel local, Uniunea PSD+PC s-a bucurat de asocierea sa cu cel mai mare număr de acțiuni pozitive, toate fiind legate de activitatea celor două partide în ceea ce privește administrarea fondurilor de la bugetul local destinate modernizării orașului și a unor instituții comunale. Liderii politici, în calitate de membrii ai celor două partide, au fost prezentați în mijlocul oamenilor nevoiași, preocupați de cât de bine investiți în regiunile limitrofe municipiului banii de la bugetul local, dar ca și organizatori de diverse evenimente montane pentru delectarea locuitorilor municipiului.

Politicienii au fost prezentați, prin fotografii adecvate, în mijlocul oamenilor simpli, dând mâna cu aceștia, dialogând, ect. „Observator argeșean” a asociat uniunea PSD+PC cu un nr de 14 activități pozitive, pe când celelalte trei cotidiane s-au împărțit un număr de 10 acțiuni pozitive, astfel: „Argeșul”, 5, „Curierul zilei”, 3, iar „Societatea argeșeană” și-a adjudecat un număr de 2 asemenea acțiuni.

În ceea ce privește asocierea cu acțiuni negative, uniunea PSD+PC si-a adjudecat câte o astfel de prezență din partea fiecărui cotidian monitorizat. În acest sens, s-au adus în discuție unele promisiuni electorale din campaniile anterioare care nu s-au materializat, dar și unele eșecuri în rezolvarea unor probleme, de exemplu condițiile inumane în care trebuie să învețe intr-o instituție de învățământ niște copii din localitățile limitrofe. Numele uniuni a fost asociat și cu un număr de 6 acțiuni neutre.

Alianța D.A. a beneficiat de asocierea acesteia cu un număr de 8 acțiuni pozitive, prezente în paginile cotidianelor „Argeșul”, 1, „Societatea argeșeană”, 5, „Curierul zilei”, 2. Acest lucru s-a întâmplat în momentul în care alianța a propus un proiect care viza creșterea salariilor pentru toți cei încadrați în câmpul munci. Acțiunile negative au fost cele care au deținut supremația, membri Alianței fiind prezentați în opoziție cu membrii Uniuni, apărând ca denigratori ai imaginii celor din urmă, prin „încercarea de a le pune bețe în roate” mai ales în ceea ce privește modul „impecabil” în care banii publici au fost folosiți în alte scopuri decât cele menționate în ședințele Consiliului Județean Argeș. Alianța D.A. a fost catalogată de publicațiile monitorizate ca apelând la șantaj politic în acțiunile întreprinse. În conturarea acțiunilor negative asociate alianței D.A. un rol important l-au jucat fotografiile aferente materialelor, cele mai multe prezentând „marile” realizări ale puterii locale. Numărul acțiunilor negative cu care a fost asociată Alianță D.A. a fost de 15, cele mai multe fiind adjudecate de cotidianul „Observator argeșean”, 8.

Graficul nr.1

Graficul nr.2

Graficul nr.3

Graficul nr. 5

Graficul nr. 6

Graficul nr. 7

Rezultatele studiului

În urma monitorizării celor patru cotidiane locale s-a ajuns la următoarele concluzii:

Cel mai mediatizat, în presa scrisă, personaj politic, la nivel local, a fost Constantin Nicolescu, vicepreședintele PSD Argeș și președintele Consiliului Județean Argeș, prezența sa fiind asociată cu cele mai multe acțiuni pozitive din totalul publicațiilor;

Cotidianele „Observator argeșean” și „Argeșul” au fost cele care au avut o atitudine pozitivă evidentă față de Constantin Nicolescu, orice „mișcare” a sa fiind detaliat prezentată în cele două publicații, materialele au fost însoțite și de poze corespunzătoare. Liderul politic a privilegiat, înainte de perioada monitorizată și pe toată perioada ei, de prezență pe primă pagină.

Liderul politic, Adrian Miuțescu, a fost cel mai aspru criticat în presa scrisă, mai ales de către cotidianul „Observator argeșean”;

La nivel local, în perioada monitorizată, membrii PSD+PC au fost cei mai putin criticați, sper deosebire de membrii Alianței D.A., care s-au detașat vizibil de cei dintâi la capitolul aprecieri negative din partea cotidianelor studiate, mai ales de către „Argeșul” și „Observator argeșean”;

Publicațiile „Curierul zilei” și „Societatea argeșeană” au încercat să se mențină pe linia de plutire, prin abordarea unei atitudini neutre față de cele două formațiuni politice, PSD+PC și Alianța D.A., chiar dacă, în anumite momente, au înclinat spre susținerea uneia dintre ele;

Membrii celorlalte partide, dar și formațiunile politice în sine, spre exemplu PNG, nu și-au prea găsit loc în presa local1 decât prin apariții sporadice, fiind tratate, în majoritatea cazurilor, cu neutralitate;

Cotidianele monitorizate au prezentat formațiunile politice, care și-au disputat locul fruntaș în conducerea județului, cu neutralitate, a fost o perioadă de liniște, de așezare a unei noi ordini;

În februarie, toate cele patru cotidiane monitorizate aproape că și-au organizat o rubrică cvasi-permanentă (o dată pe săptămână sau mai des) în care se urmăreau acțiunile întreprinse de prefect de Argeș, cu privire la demiterea unor directori la diverse instituții ale municipiului (Direcția Finanțelor Publice, DJTS, Vama Pitești etc.);

În ceea ce privește selectarea unor cuvinte-cheie prezente constant în prezentarea liderilor politici și a organizațiilor politice din care fac parte, cotidianele nu apelează la acestea, neputându-se delimita un anumit set de cuvinte prin care să fie prezentat de mai multe ori același lider politic sau aceeași formațiune politică. Au predominat adjectivele calificative, fie cele cu încărcătură pozitivă, fie negativă, folosirea lor depinzând de acțiunea care se dorea a fi scoasă în evidență. Nu s-au putut extrage din context cuvinte, care să duc1 la formarea unui anumit vocabular utilizat de fiecare dată cănd se prezintă un lider politic sau o formațiune politică.

CONCLUZII

Sintagma „Presa – între libertate și informație” ar fi suficientă pentru a da naștere la o multitudine de interpretări despre ceea ce înseamnă presă, despre drepturile pe care aceasta le are, despre obligațiile care-i revin în urma exercitării unor privilegii, despre constrângerile la care este supusă. Și oricât de mult s-ar teoretiza nu s-ar putea ajunge la un rezultat concret și unanim acceptat, căci acest „copil capricios”, presa, apre a se adapta după cum suflă vântul mai tare. Are sau nu o autonomie a sa, are sau nu un domeniu concret de activitate, în esență, are atât de multe, dar nu are nimic. Multitudinea definițiilor pe care le încorporează termenul de „jurnalist” nu spun nimic decât niște idealuri transpuse în cuvinte frumos înșiruite spre deliciul ochiului, iar lipsa normării, evidentă chiar din aceste definiții, acestui câmp profesional își lasă amprenta prin „imensa lipsă de non-profesionalism” de care dau dovadă cei mai mulți care se autonumesc jurnaliști.44 Complocându-se în poziția (postura) de victimă, instituția de presă se mulțumește cu situația în care toți se fac vinovați de nacazurile ei, în afară de aceasta, bineânțeles, dar, mai ales, puterea, în primul rând, politică, dar și financiară.

Pornind de la premisa conform căreia mass media s-au afirmat pe scena lumii prin lupta cu politicul, acționând ca o contraputere a celorlalte puteri în Stat și a puterii executive, îndeosebi, reprezentanții Puterii au încercat, în decursul evoluției instrumentelor de informare, să le îngrădească și să le limiteze sfera de acțiune.45 Asumându-și o libertate de exprimare vag formulată explicit, mass media „au profitat” de prevederile Constituției privind libertatea de exprimare a cetățeanului și s-au trezit peste noapte atotputernice, uitând complet de datoria lor fundamentală: simțul civic. Tragedia apare în momentul 3n care jurnaliștii vor fi „obligați” s1 pună în aceeași ecuație libertatea de exprimare și responsabilitatea morală față de publicul-cititor, echilibrând astfel balanța. Dacă libertatea de exprimare au dobândit-o și le este recunoscut1, mass media se vor confrunta cu ceea ce se numește asumarea sau nu a responsabilității, iar responsabilitate înseamnă profesionalism. Una fără cealaltă nu se poate: „Avem presă, avem și libertatea presei.

____________

44 Mihai Coman , Mass media în România post-comunistă, Polirom, Iași, 2003.

45 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass media și societatea, comunicare. Ro, București, 2003

Mai avem încă de învățat să le folosim împreună și cum trebuie. Eventual să înțelegem că libertatea fără responsabilitate nu înseamnă mare lucru” (Munteanu, N.C., „Între libertate și responsabilitate”, în „Curentul”, nr. 247. 1999).

Dacă problema livbertății presei rămâne una deschisă și fără o soluție care să împace și spiritul novator al jurnalismului și datoria socială pe care aceasta o are față de cetățeanul-cititor, șirul evenimentelor neplăcute nu se încheie aici.

Cunoscând o istorie zbuciumată, în lupta pentru afirmare, mijloacele de informare au supraviețuit și s-au dezvoltat, dar, o dată cu economia de piață și cu instaurarea comercialului, lucrurile au luat o întorsătură nefavorabilă în ceea ce privește modul în care presa, în general, se achită de obligațiile sale moreale. În lipsa unor surse de finanțare, instituția de presă a devenit vulnerabilă la capriciile Puterii, îndeosebi, dar și la doleanțele diverselor grupuri sociale. În acest caz, punctul termianl al lanțului Putere – Presă – Public. Publicul, pare să fie ignorat. Uitând că trăiește prin și pentru Public, Presa a început să vadă produsul mediatic ca pe o afacere. Ceea ce la nivel teoretic și ideatic sună atăt de frumos în termeni de „jurnalism civic”, „responsabilitate socială”, „loialitate”, în practică ia forma profilului și nimic mai mult. În lipsa unei autoreglementări, dar și a unei reglementări legale, noii jurnaliști, mulți neavând habar de cea ce înseamnă și ce presupune acest domeniu, par a fi vocea societății de mâine, căci ei urmăresc obținerea de profit. Fără o pregătire de specialitate, ca o condiție minimă de acceptare în această profesie, astăzi, cel puțin, în România, oricine se poate autoproclama jurnalist, căci unul în plus sau în minus oricum n-ar mai conta. În ciuda tuturor deficiențelor, sistemul comunist care a dominat societatea românească ani de-a rândul, avea o lege a presei. Este adevărat că în aceea perioadă ziarul era un instrument de partid prin care se făcea educație ideologică, dar articolul 39 al Legii Presei din 28 martie 1974 prevedea că: „(…) Poate fi încadrat ca ziarist persoana care (…) este absolventă a unei instituții de învățământ superior sau a unei instituții de învățământ de specialitate, are aptitudini dovedite în activitatea practică pentru profesiunea de ziarist, cunoaște cel puțin o limbă străină, are cunoștiințe și deprinderi practice necesare exercitării în bune condiții a profesiunii de ziarist… ” Probabil că aceste condiții pe care ar trebui să le îndeplinească o persoană care dorește a exercita profesia de jurnalist îi sperie pe cei care activează astăzi în presa românească și îi fac să refuze cu vehemență adoptarea unei asemenea legi sau, chia, inserarea unui asemenea articol în vreunul din multele coduri deontologice adoptate până acum, dar nerespectate decât parțial sau deloc. Reprezntanții mass media consideră o astfel de lege ca pe un obstacol în profesarea acestei meserii în deplină libertate de exprimare și mișcare, în deplină „libertate de a trage cu pușca”, cum afirma Geo Dumitrescu, și astfel, adică în cazul refuzului acceptării unei normări exterioare, rămâne normarea venită din interiorul breslei, dar când fiecare trage încotro îl mână interesul nu se poate sincroniza nimeni și cu atât mai puțin sutele de jurnaliști și publicații.

În condițiile în care fisura este în interiorul sistemului nu se poate da vina pe ceilalți, chiar dacă se prea poate să aibă și ei partea lor de vină. Aflate și mulțumite în situația în care „aleargă” după Putere sau preaslăvind-o, depinde de circumstanțe, mass media par a fi și acum, în democrație, în starea de entuziasm și naivitate ca la începuturile apariției lor.46 Garantele democrației par a omite c1 Publicul reprezintă esența întregului proces gazetăresc, iar respectarea lui în condițiile unei bune și corecte informări este responsabilitatea lor fundamentală.47 Triunghiul Putere – Presă – Public pare a se restrânge tot mai mult, iar sub pălăria independenței se adună din ce în ce mai multe publicații de o anumită orientare politică. Puterea are nevoie de Presă pentru a ajunge la Public, Presa are nevoie de Putere și de Public pentru a putea supraviețui, iar Publicul are nevoie de Presă pentru a se informa despre Putere. Acest cerc pare a se inchide tot mai mult, iar jocurile par a fi făcute „în familie”. Cel puțin aceasta este situația presei la nivel local. Rezultatele microcercetării aferente proiectului teoretic reliefează o puternică relație de „concubinaj” între anumite publicații și unele formațiuni politice. Și astăzi presa traversează o perioadă grea, iar „politica e mai prezentă și mai agresivă ca în ’90, dar în forme infinit mai subtile, cu afilieri nefaste, dar evidente în publicitate și în propaganda mascată, în informații trunchiate etc. Între Putere și unele publicații s-a instalat un concubinaj penibil, bazat pe câștig și interese, în timp ce prăpastia dintre grupul de șefi și masa largă a ziariștirilor crește de la zi la zi” (coman, M., „dintr-o necesitate, jurnalismul s-a transformat într-o modă sau mai rău într-o afacere”, în „Formula AS”, XI, nr. 480, 2001). Instituția de presă pare să facă față cu greu constrângerilor venite din partea unor formațiuni politice sau a unor lideri politici.

___________

46 Mihai Coman , Mass media în România post-comunistă, Polirom, Iași, 2003.

47 Urte Sonnenberg (ed.), Organising Media Accontability – experiences in Europe, European Journalism Center. Maastricht, 1997 și Claude-Jean Bertrand, Deontologia mijloacelor de comunicare, Instituttul European, Iași, 2000

Tabloul suituației presei locale pare a contribui la cristalizarea ideii conform căreia mijloacele de informare nu au fost și nu sunt nici astăzi complet libere. Constrângerile externe, de la cele ceonomice la cele politice, și cele de natur1 internă lasă o amprentă evidentă asupra modului în care funcționează o întreprindere de presă (de la sursele de finanțare necesare înființării și menținerii pe piață a unei publicații și până la modul în care sunt selectate, ierarhizate și redactate textele propriu-zise).

Statutul jurnalistului ca profesionist și cel al jurnalistului ca profesie sunt greu de definit în condițiile în care nici chiar jurnaliștii nu se sincronizează din interiorul breslei spre exterior luptând pentru încadrarea acestei meserii ca oricare alta cu legile ei specifice și cu acte de autoreglementare după care să se ghideze toți cei care o practică. Nu este necesară doar existența unor asemenea acte, ci și respectarea lor. Trasarea unei linii de demarcație între ceea ce înseamnă presă la nivel cotidian se consideră o acțiune necesară. Dacă „obiectivitatea este un ideal. Îi onorăm pe aceia care îl ating”, și noi îi putem onora pe aceia care vor reuși să pună în mișcare acest gigant de forțe care formează „a patra putere în stat” în lupta pentru recunoașterea și integrarea jurnalismului și a jurnaliștilor într-un câmp profesional ca oricare altul cu o autonomie proprie și cu legi specifice.48

____________

48 Codul Deontologic al Sindicatului Zurnaliștilor americani „Sigma Delta Chi”