Relatia Dintre Leadership Si Personalitate din Perspectiva Psihologiei Organizationale

INTRODUCERE

Conducerea este un raport social, baza obiectiva a acestui raport social este diviziunea muncii. Conducerea evolueaza intre doua extreme: conducerea ca schimbare, progres, inovare si conducerea ca adaptare pasiva la ceea ce s-a produs deja.

De asemenea, se trece la conducerea ca anticipare a ceea ce urmeaza sa se intample de la conducerea ca reactie la ceea ce s-a intamplat, de la conducerea ca inertie, pasivitate, la conducerea ca activism si initiativa.

Intre aceste doua extreme penduleaza conducerea organizationala. Psihologia organizationala nu e interesata de conducere in sine, ci ca un instrument pentru atingerea scopurilor organizationale, nu de orice fel de conducere, ci de o conducere eficienta,

Personalitatea are aici o foarte mare importanta, ea fiind cea care deosebeste liderii intre ei si influenteaza cristalizarea si dezvoltarea calitatilor de lider si manifestarea acestora.

Prezenta cercetare investigheaza relatia dintre stilul de leadership (stilul orientat pe relatii umane si orientat pe sarcina) si tipul psihologic bazat pe teoria lui Jung (determinat pe baza testului MBTI) pentru a determina tipul managerial cel mai frecvent in cazul barbatilor si femeilor ca lideri si relatiile dintre dimensiunile acestor tipuri si stilul de leadership.

Pentru fundamentarea cercetării de fata, s-a recurs la interpretarea personalitatii leaderi-lor din perspectiva conceptului de Tip psihologic dezvoltat de către Carl Jung si evaluat cu ajutorul MBTI, instrumentul de diagnoza psihologica creat de către Katherine Briggs si fiica sa Isabel Briggs.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Ralph Linton, antropolog american, arata in cartea sa “Fundamentul cultural al personalitatii” ca personalitatea, ca realitate psihologica reprezinta o preocupare la fel de veche ca specia umana.

“Conceptul modern de personalitate si studierea procesului de formare a personalitatii sunt fenomene foarte recente, mai noi chiar decat studiile despre cultura si societate” (Linton, 1968).

Ca realitate psihologica, personalitatea este totalitatea psihologica ce caracterizeaza si individualizeaza un om particular.

In calitate de concept, personalitatea este “obiectul ultim si prin urmare cel mai complex al psihologiei” (Richard Meili, 1968).

Asa cum organizarea structural-functionala a individului se diferentiaza si se specializeaza in timp, tot asa si ansamblul insusirilor psihice ale persoanei suporta de-a lungul timpului un proces de structurare in urma caruia nu numai ca se diferentiaza intre ele, dar se si valorizeaza devenind unice.

“Nota de calitate adaugata personalitatii ii confera acesteia apelativul de valoare suprema” (Neculau).

Ph. Lersch arata in 1954 ca personalitatea se refera la “particularitatile psihice individuale”, la ceea ce il “distinge si detaseaza

pe un om de altul”.

Pentru a intelege un om trebuie sa observam ca el este:

a) ca toti ceilalti oameni (dupa normele universale);

b) ca unii oameni (dupa normele de grup);

c) ca nici un alt om (norme idiosincratice).

Fiecare om e la fel cu ceilalti prin simpla lui apartenenta la speta umana, are caracteristici asemanatoare cu oamenii din grupul sau (de ex.: vorbeste romaneste) si este unic, diferit de toti (de ex.: numai el poate picta, canta, comporta intr-un fel diferit de al tuturor oamenilor).

Trebuie facuta o observatie importanta: Orice individ, oricare ar fi el nu se realizeaza prin trasaturi universale adaugate la niste trasaturi ale grupului sau si apoi adaugate la ceva propriu. Individul impleteste intr-un mod unic toate trasaturile formand ceea ce se cheama o persoana distincta si originala.

Este ceea ce Allport accentua:

"…Organizarea vietii individuale este, in primul rand, in ultimul rand si tot timpul, un fapt principal al naturii umane."

Prin drumul parcurs de fiecare om in viata sa se distinge fara doar si poate de altii. Viata omului desfasurandu-se in timp il face pe cel din urma "fauritor de destine". Astfel se poate observa ca fiecare viata isi urmeaza un destin unic. Indiferent de orice metafizica a destinului existenta lui e o certitudine ceea ce arata particularitatea fiecarui individ in parte, acesta urmand o anumita "cale" fara "doar si poate".

In marea varietate umana se intalnesc oameni slabi si oameni puternici, genii si idioti, oameni harnici si oameni lenesi, inalti si scunzi, vioi si apatici, sensibili si insensibili.

Nu vom putea spune niciodata ca doi oameni puternici sunt la fel pentru ca in mod sigur unul este puternic in dreapta, altul in stanga, unul in alergare, altul in ridicat greutati; nu sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizica, altul de matematica; exemplele ar putea continua foarte mult prin diferentieri tot mai subtile intre grupuri si tipuri de oameni.

Am vorbit despre oameni ca unicitati si am vazut ca in pofida originalitatii nu se poate sa existe un om care sa nu se asemene intr-un fel – cat de putin remarcabil- cu altii.Putem spune in acest fel ca el face parte dintr-o categorie, e un tip de om.

Acest lucru inseamna ca acea emergenta a individului unic se contureaza intr-o personalitate unica insa asemanatoare pe anumite criterii cu personalitatile altor indivizi.

In "Dictionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definita asfel:

"(…) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta persoana."

Pentru sociologie personalitatea e "expresia socioculturala a individualitatii umane."

("Dictionar de Sociologie" – coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)

Intre nenumaratele definitii ale personalitatii, G. W. Allport da propria definitie in lucrarea "Structura si dezvoltarea personalitatii", incercand cum spune "(…) nu sa definim obiectul in functie de metodele noastre imperfecte".

"Personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic."

“… multe neînțelegeri dintre oameni și cele mai grele suferințe rezultă din necunoașterea propriei noastre personalități…” Vasile Pavelcu ,1970

Încă din zorii civilizației umane, de când nevoia de a cunoaște și de a se cunoaște a devenit specifică omului, diferențele și asemănările dintre inși au constituit un proces specific al cunoașterii- procesul cunoașterii personalității. Această aplecăciune, asupra acestui tip de cunoaștere, s- a manifestat în toată istoria culturii și spiritualității umane.

Cerința filosofiei din toate timpurile, de a deosebi realitatea de aparență, apare și în problema descifrării și înțelegerii omului. Ontologia și gnoseologia față de metafizică, reprezintă cadrele prin care explicația, despre trăsăturile omului, surprinde complexitatea și diversitatea naturii umane, cea care trasează existența insului- personalitatea sa.

De la Vedele indiene la “ Tabla de Smarald” a lui Hermes Trismegistul, de la scrierile chinezului Mo Di la cele ale culturii asiro- babiloniene, toate dau informații despre om și manifestarea sa în lume. Adevărat, în care atenția era îndreptată asupra esențialului nepieritor, cu o ușoară nesocotire dată aparențelor trecătoare.

O detașare față de acest mod de gândire apare în Grecia antică, unde mentalitatea logică depășește mentalitățile de tip emotiv și mistic. Filosoful elev caută o soluție rațională la problema realității. În acest context apar sistemele filosofice clasice- platonismul și aristotelismul, ivindu- se dintre contrarietatea dintre formă și materie, etern șitrecător, rațiune și sensibilitate, plăcere și durere. În această perioadă, esența și forma personalității devine o prioritate în gândirea filosofului, iar în mentalitatea stoică această idee devine epicentrul modului de gândire. Înțeleptul se ridică prin rațiune deasupra simțurilor, dominând patimile.

Omul reușește să devină prin trăsăturile sale de personalitate, în măsura în care le identifică și consolidează, știind că ele sunt unice și irepetabile. În acest mod, prin înțeleptul stoic, trăsăturile personalității sale devin modele de personalitate pentru toată cultura occidentală ulterioară, fapt care va conduce omul și personalitatea acestuia, existența, ființarea și devenirea lui în centrul preocupărilor filosofilor și teologilor. Cu toată această importanță acordată personalității, insul nu își găsește realele disponibilități, întrebările continuând să rămână fără răspuns.

În acest context, mișcarea centripetă în cunoaștere, autocunoașterea, devine un obiectiv fundamental al gândirii. Înaintea lui Socrate, Heraclit din Efes afirma că se află într- o permanentă căutare de sine. Astfel, în gândire se cunoaște o răscruce, o “ tăietură epistemologică” , un “salt paradigmatic” , astfel apar germenii unei noi căi spre înțelegere- cunoașterea de tip psihologic, sau , după cum arată Vasile Pavelcu, : “ se cuvine să recunoaștem importanța colosală a acestei descoperiri epocale: omul devenit obiect al propriei sale cugetări, eul în fața examenului efectuat de propria sa conștiință; subiectul obiectivat; eul desprins de sine; dedublarea ființei umane în eu și în mine”. ( Invitație la conoașterea de sine , 1970, p. 16)

După acest moment, primul mileniu de creștinism caracterizează personalitatea prin trăsături și atribute interioare, cele exterioare fiind considerate neesențiale, ba chiar dăunătoare posesorului lor. Cunoașterea omului și a personalității sale devine interesată de elementele și trăsăturile care pot să îl conducă și apropie de divinitate. Spiritul umbrește realul. Revenirea problemei realității în câmpul gândirii filosofice se petrece în preajma sec. al XIV- lea și al XVI- lea, prin reactualizarea cunoștințelor și valorilor antice.

Rațiunea începe să explice Universul, dar primele încercări sunt încă sub semnul teologiei creștine, astfel Rene Descartes, Baruch Spinoza și Gottfried W. Leibnitz prezintă un raționalism îmblânzit de ordinea moral creștină. Omul, încă, este văzut prin impresionismul mistic, iar unele din atributele personalității sale încă nu sunt luate în considerare.

În acest orizont, destul de confuz, apare soluția lui Immanuel Kant. Teoria autonomiei și libertății voinței, teoria kantiană, în genere, este clădită pe ideea de personalitate, în care deosebește unitatea aperceptivă a conștiinței și autonomia voinței. “ Filosofia lui Kant este imnul cel mai frumos care s- a cântat vreodată personalității” ( Constantin Rădulescu- Motru, 1927 ). Kant accentuează pe voința insului și de aici părerea că personalitatea umană are în sine o putere nemărginită de creație și devenire perpetuă. Acum omul este văzut ca fiind liber, iar trăsătura sa fundamentală devine autodeterminarea. Insul, prin constituția fizică, intră în determinismul fenomenelor naturii, kantian spus, este o determinare a unei forme de intuiție; prin voința sa însă, insul se ridică deasupra lumii sensibile și participă la viața ideilor. În acest mod ideile morale și religioase formează “ cununa” personalității sale.

Această viziune îl va determina pe Kant să constate că omul nu trebuie înțeles ca un mijloc, ci întotdeauna ca un scop.

În acest mod, treptat, țesătura mitică se destramă. Omul de știință cutează să descrie, să definească, să explice realitatea psihică, denumită eu, persoană, personalitate; se caută esența eului; se conturează definiția personalității. Sub aceste auspicii, putem spune că, abordarea filosofică a personalității avea toate calitățile speculative. Ceea ce îi lipsea era ajutorul din partea ștințelor exacte. Documentările științifice erau în această problemă, până aproape de începuturile secolului nostru, dacă nu false, cu totul insuficiente. În acest context științific, psihologia vine să ajute la întregirea imaginii asupra realității, după cum arată și Kurt Lewin că psihologia trebuie să redea relațiile dinamice și legile de structură ale omului și personalității acestuia în conformitate cu întreaga realitate universală.

1.Caracterul

Menirea sistemului personalitate este realizarcă, să explice realitatea psihică, denumită eu, persoană, personalitate; se caută esența eului; se conturează definiția personalității. Sub aceste auspicii, putem spune că, abordarea filosofică a personalității avea toate calitățile speculative. Ceea ce îi lipsea era ajutorul din partea ștințelor exacte. Documentările științifice erau în această problemă, până aproape de începuturile secolului nostru, dacă nu false, cu totul insuficiente. În acest context științific, psihologia vine să ajute la întregirea imaginii asupra realității, după cum arată și Kurt Lewin că psihologia trebuie să redea relațiile dinamice și legile de structură ale omului și personalității acestuia în conformitate cu întreaga realitate universală.

1.Caracterul

Menirea sistemului personalitate este realizarea unei adaptari optime la mediu, obtinerea unei echilibrari favorabile existentei sale biologice si socoale.Personalitatea, ca sistem dinamic deschis dialogului cu lumea, implica ideea de autodeterminare, autoconducere, autodefinire a drumului in viata.
Personalitatea este un complex de structuri cognitive, afectiv-motivationale si volitive, nu pur si simplu alaturate, ci interconexate, legate intre ele prin nenumarate relatii biunivoce.

Caracterul este considerat ca o totalitate de trasa turi esentiale si stabile, deviate din orientarea si vointa omului. Din punct de vedere genetic, caracterul se explica prin interiorizarea relatiilor externe, ca urmare a integrarii treptate intr-un sistem de relatii sociale.Plecand de la sensul etimologic al cuvantului caracter, care in limba elena insemna pecete, tipar, vom intelege insusirile de vointa ale caracterului ca particularitati psihice, specifice fiecarui om si care se exprima in conduita sa voluntara. Aceste insusiri au o semnificatie morala, evidentiaza esenta sociala a omului, raporturile sale cu ceilalati membri ai societatii.

Nu orice manifestare sporadica, intamplatoare poate fi numita insusire de vointa a caracterului.Pentru a putea fi interpretata astfel, ea trebuie sa fie o insusire stabila, sa se manifeste ori de cate ori imprejurarile respective o solicita. De asemenea, nu orice eforturi neinsemnate, orice tendinte palide de invingere a obstacolelor pot capata atributul de insusire voluntara de caracter.Numai daca se exprima cu pregnanta, daca devin dominante in comportament, aceste manifestari pot fi considerate ca atare.
Viata si imprejurarile impun luarea unor hotarari neintarziate care sa fie acelasi timp bine gandite si stabile.Despre omul deprins sa procedeze astfel, se spune ca are spirit de hotarare.El nu ezita, nu oscileaza fara rost intre mai multe cai, nu actioneaza pripit, inainte de a fi gandit suficient, nici nu amana trecerea la indeplinirea hotararii luate. Strans legata de spiritul de hotarare este initiativa, capacitatea de a incepe o actiune noua si de a o realiza. Ea presupune gandire suficienta, proiectarea rezultatelor la care urmaresti sa ajungi, cunoasterea posibilitatilor de care dispui, pentru ca numai astfel initiativa poate deveni realitate.

Capaciattea de a duce actul de vointa pana la realizare, de a infrunta orice piedici si greutati ivite in calea scopului propus, se numeste perseverenta.Calitatea de a fi staruitor, consecvent in actiuni este sustinuta de claritatea si forta scopului propus, de impulsionarea afectiv-motivationala.Intr-adevar, interesul pentru actiunea desfasurata, satisfactia traita in asteptarea victoriei, speranta infaptuirii sunt insemnati factori dinamizatori."Daca nu reusiti de la inceput in stradaniile voastre, dublati staruinta si nadajduiti", afirma istoricul Plutarh.

Uneori, perseverenta poate actiona in situatii limita. Este cunoscuta fapta eroului antic care a strabatut distanta de 42 km. intre satul Maraton si Atena pentru a anunta victoria asupra persilor, dupa care a cazut mort.
La antipodul perseverentei sta cedarea cu usurinta in fata dificultatilor, delasarea.Unii oameni renunta la lupta de la primul impediment. Altii, desi au la inceput taria sa inainteze, nu rezista greutatilor pana la capat si cedeaza pe parcurs. Altii, cedeaza aproape de momentul cand sa atinga piscul.
Independenta, ca trasatura de vointa, exprima capacitatea omului de a se conduce potrivit cu prevederile proprii, in functie de convingerile si aprecierile sale.Omul independent nu intoarce spatele parerilor sau sfaturilor celorlalti, ci le primeste, dar num ai dupa ce le-a judecat critic si le-a gasit bune.
Reversul spiritului independent, este sugestibilitatea, acea insusire negativa, care il caracterizeaza pe omul de acord cu toti si toate, care nu are o opinie proprie; el se lasa condus de parerile celorlalti.
Un alt aspect negativ al independentei este respingerea negandita a oricarei sugestii, oricarei pareri, tendinta de a contrazice fara temei, de a se opune de dragul opozitiei, ceea ce numim de obicei negativism.
Stapanirea de sine este capacitatea de a-si controla faptele, actiunile, vorbele, de a-si infrunta pornirile daunatoare, instinctele, dorintele.Omul cu stapanire de sine isi domina sentimentele, isi pastreaza sangele rece in orice situatii, suporta neplacerile sau nemultumirile mai mici, sau mai mari.
Lipsa de stapanire de sine se exprima de obicei prin termeni ca impulsivitatea, irascibilitatea, agesivitatea.

Curajul este trasatura de cracter a omului, care merge nesovaitor catre atingerea scopului propus, infruntand primejdiile, biruindu-si frica.Curajul intruneste in el hotararea, perseverenta, stapanirea de sine, increderea in fortele proprii.Adevaratul curaj nu se confunda cu orice actiune indrazneata.
Curajosi sunt cei care au infruntat necunoscutele stiintei, ale tehnicii, care au acoperit petele albe ale cosmosului, cei care se avanta in lupta pentru libertate.Curajosi sunt ostasii care infrunta primejdiile, isi daruie la nevoie viata pentru apararea patriei.

La polul opus curajului sta frica, lasitatea.Lasitatea este frica mascata, care actioneaza subversiv, fiind asociata cu minciuna, fatarnicia, lingusirea, fuga de raspundere. Atitudinea fata de societate, fata de propria persoana: colaborarea si ajutorul reciproc, cinstea, sinceritatea, echitatea, buna-cuviinta, modestia, sunt supuse controlului constient voluntar, orientarii superioare caracteriale.Dupa cum egoismul, necinstea, ingamfarea, sunt semnul slabiciunii vointei.

2.Tipuri psihologice

Incercarea de a clasifica fiintele umane apare inca de acum 2000 de ani.Primul care a incercat sa gaseasca la oameni patru deosebiri temperamentale fundamentale a fost grecul Galen.Cele patru categorii si termenii ce le denumesc sunt cunoscute si astazi: sanguin, flegmatic, coleric si melancolic.

O alta incercare a fost cea a lui Kretsehmer, iar apoi aceea a lui Jung. Aceasta din urma clasifica oamenii in introvertiti si extrovertiti, in functie de atitudinea lor fata de viata.Astfel el spune:"Exista o intreaga clasa de oameni care in momentul reactiei fata de o situatie data, mai intai dau putin indarat, ca numai apoi sa fie capabili sa reactioneze; si exista o alta clasa de oameni care, in aceeasi situatie pornesc inainte cu o actiune imediata.

Prima clasa corespunde atitudinii introvertite, iar cea de-a doua atitudinii extrovertite.

Tipul extrovertit este caracterizat de o atitudine extravertita.El este in mare masura infuentat de mediu, este sociabil si isgur de sine in ambiante nefamiliare.El sau ea sunt, in general, in buni termeni cu lumea si chiar cand nu este asa, ei prefera sa se certe si sa aduca argumente, in loc sa se retraga (cum tinde tipul opus).

Introvertitul este caracterizat de o atitudine introvertita. El este lipsit de increderea in sine in relatia cu oamenii si lucrurile, tinde sa fie nesociabil si prefera reflectia in locul activitatii.

Pentru ca sunt atat de diferiti, fiecare vede in celalalt doar trasaturile negative, fapt care a dus la formularea de filozofii antagoniste, la psihologii aflate in conflict si la moduri de viata diferite.
Interesanta este atitudinea predominanta diferita intre Orient si Occident. In Occident este areciata atitudinea extravertita, concurentiala.Pentru ca extravertitul este cel care se ocupa de tehnica si viata economica, aceste state sunt mai dezvoltate din acest punct de vedere. In Orient, pana nu demult, era mai frecventa atitudinea introvertita, fapt ce se poate vedea in saracia materiala, dar si in marea dezvoltare spirituala a Orientului fata de Occident.
In cartea sa "Tipuru psihologice", Jung urmareste influenta celor doua atitudini in dezvoltarea religiei, filozofiei, poeziei, esteticii si psihologiei. Astfel el considera ca atitudinea freudiana este una extravertita, deoarece plaseaza factorii determinanti ai caracterului in oameni si evenimente din afara.Atitudinea adlesiana este introvertita, deoarece pune accentul pe importanta atitudinii interne, pe "vointa de putere". Atitudinea jungiana este una introvertita, deoarece factorii care il intereseaza pe Jung apartin lumii interne.

Cand Jung spune despre o persoana ca este introvertita sau extravertita, el ia in considerare atitudinea obisnuita. daca cele doua atitudini sunt la fel de folosite, atunci persoana respectiva este atat introvertita cat si extravertita. Cel ami frecvent se dezvolta insa o singura atitudine, in timp ce cealalta ramane inconstienta.Nimeni insa nu traieste doar o atitudine sau alta, ci manifesta cateodata atitudinea inconstienta.
Un astfel de exemplu este o persoana care , desi in mod obisnuit este introvertita, la un moment dat, interesata fiind de un anumit subiect, se va comporta ca o persoana extravertita. Ea poate arata , de exemplu, unei persoane care nu este interesata, o intreaga colectie de manuscrise.
Diferentierea in atitudine apare de la o varsta foarte frageda; exista chiar temeiuri sa credem ca ea este innascuta.

Cele doua tipuri de atitudine se deduc (reies) din adaptarea copilului la mediu.Un copil extravertit este mai putin precaut, nu ii este frica de obiecte, ci se joaca cu ele, invatand cu ajutorul lor.Un copil introvertit insa, este timid si ezitant, ii este frica de obiectele din jur si prefera sa se joace singur decat cu mai multi prieteni.

Copilul extravertit este iubit de parinti si considerat foarte destept, uneori chiar mai destept decvat este, in timp ce cel introvertit cauzeaza anxietate parintilor, pe cand el este la fel de "normal" si de inteligent ca si ceilalti copii.Ei sunt meditativi si adesea au o bogata viata imaginativa.Ei au nevoie de mai mult timp pentru a se adapta la diferite situatii si pentru a se simti acasa in lume.In aceeasi familie se pot naste atat copii introvertiti, cat si extravertiti. In aceasta situatie, primii vor fi mereu in umbra celor din urma, care vor fi mult mai apreciati de cei din jur.
Adultul extravertit este sociabil si este interesat de oricine si orice.Ii plac organizatiile, grupurile, intrunirile comunitare si partidele, fiind activ si, in general util; este tipul care se ocupa de viata economica si sociala.Intelectualii extravertiti se simt excelent lucrand cu ceilalti, fiind cadre didactice.Extravertitii tind sa fie atat optimisti, cat si entuziasti, desi entuziasmul lor nu dureaza mult.Tot astfel, relatiile lor cu ceilalti se fac si se desfac usor si repede.

Slabiciunea extravertitilor este superficialitatea si dorinta dea face impresie buna; nimic nu-i bucura mai mult decat audienta la public.Nu le place singuratatea, cred ca reflectia este morbida, iar asta, la care se adauga lipsa de autocritica, ii face mai atractivi pentru straini decat pentru familie, sau pentru cei care ii vad fara masca.Cu toate acestea, sunt oamenii cei mai utili societatii.

Adultii introvertiti nu iubesc societatea si se simt pierduti in marile adunari,sunt impresionabili si le este teama sa nu para ridicoli, adesea parand incapabili sa invete cum sa se comporte in situatii sociale: sunt neindemanatici, pesimisti si critici, pastrandu-si intotdeauna pentru ei insusi cele mai bule calitati, asa incat, fireste, sunt rau intelesi.
Introvertitii sw simt bine in grupuri mici si familiare, sau in singuratate; au mai putin succes decat extravertitii.

Pentru ca nu-si irosesc energia incercand sa faca impresie buna sau in activitati sociale, deseori poseda cunostinte iesite din comun, sau vreun talent care depaseste standardele. Ei nu sunt interesati atat de mult de parerea celor din jur, ci pentru ei conteaza mai mult propriile lor ganduri, prefera activitatile linistite celor zgomotoase.Lipsa de farmec social ii fac sa nu aiba multi prieteni, dar cei pe care ii au sunt loiali si plini de intelegere.
Cele doua tipuri, datorita diferentelor dintre ei, se inteleg gresit. Pentru introvertit, extravertitul este superficial si nesincer, in timp ce, pentru extravertit, introvertitul este greu de cap si egoist.

Este bine cunoscut faptul ca presoanele opuse se atrag. Casnicia intre un(o) introvertit(a) si o(un) extravertit(a) este la inceput una in care totul merge bine, pana cand cei doi incearca sa ajunga la o armonie totala, moment in care vor iesi la suprafata diferentele dintre ei. Solutia reala a acestei probleme consta in dezvoltarea cuprinzatoare a personalitatii fiecaruia, care in multe cazuri nu poate fi realizata decat cu asistenta psihologica.
Jung considera ca exista patru functii de care ne folosim in orientarea noastra in lume (si de asemenea, in lumea noastra interioara): senzatia care este preceptie prin simturi; gandirea care da semnificatie si inteligenta; sentimentul care cantareste si evalueaza; si intuitia care ne vorbeste despre viitoarele posibilitati si ne da informatia despre atmosfera care inconjoara intreaga experienta.

Extravertitul se gandeste la lumea exterioara, fiind interesat de fapte si materie. Inventeaza formule si concepte care demonstreaza logic ceva ilogic; isi coordoneaza viata dupa aceste formule si i-ar place ca si ceilalti sa faca la fel.Cei apropiati sunt inclusi in "schema lor logica", iar tot ceea ce nu poate fi incadrat in schema, nu este recunoscut.Ii displace irationalul si reprima emotia si sentimentele, tinzand sa devina glacial si lipsit de intelegere pentru slabiciunea omeneasca.Pentru el, prietenia si familia nu inseamna prea mult, astfel incat este capabil sa-si sacrifice prietenii si familia pentru principiile lor.Adesea are un puternic simt al datoriei, iar formulele sale sunt foarte bune.Ceea ce este insa rau este modul in care incearca sa le puna in aplicare.
Gandirea introvertitului nu este determinata de fapte, ci de idei.Ea formuleaza intrebari si creeaza teorii, deschide perspective si produce intuitii, dar in prezenta faptelor manifesta o atitudine rezervata.Ganditorul introvertit este interesat de lumea interioara si nu de cea exterioara.El nu se gandeste ca ideea pe care o are poate fi de folos lumii sau uneori chiar ar putea-o salva.Din cauza preocuparilor sale pentru lumea interioara, el nu tine socoteala de ceea ce se petrece in lumea exterioara, nu stie ce gandesc sau ce simt ceilalti; este timid si tacut in compania lor, sau face vreo remarca nepotrivita.Un exemplu edificator este cel a lui Schopenhauer, care statea pierdut in ganduri in mijlocul unui razor din parcul orasului. Vazandu-l, gradinarul il intreaba ce face acolo, la care el raspunde:"Ar fi bine daca as sti!"
Tipuri afective sunt , in general femeile, in timp ce barbatii sunt tipuri ganditoare. In afaceri, intermediarii au nevoie de o afectivitate bine dezvoltata.Sentimentul priveste in special relatiile umane si valoarea lor, comportamentul lor unii fata de altii.

Tipul afectiv extravertit este interesat in primul rand de relatiile personale si are adesea tact si farmec, este plin de intelegere, saritor la nevoie, sarmant.Tipul afectiv introvertit este guvernat de factori subiectivi; da impresia glacialitatii, dar in realitate castiga in intensitate prin lipsa de expresie, fiind o ilustrare a proverbului "apele linistite sunt adanci". Desi par rezervati, se bucura de simpatia si aprecierea prietenilor intimi si a oricui se afla in suferinta sau nevoie. La femeia de acest tip, dragostea pentru copii este foarte mare.Ea se observa mai ales atunci cand acestia sunt departe, sau sunt bolnavi.

Tipul afectiv introvertit se exprima in religie, poezie, muzica sau intr-o extraordinara jertfire de sine; este neadaptabil.
Senzatia este dependenta de stimul (de obiectul care determina perceptia senzoriala).Tipul extravertit pune accentul pe obiectul care a determinat senzatia, in timp ce, pentru introvertit, importanta este senzatia.Artistii si muzicienii apartin acestui din urma tip.

Majoritatea celor din tipul senzorial introvertit sunt extrm de greu de inteles.Ei sunt coplesiti de impresii pe care au nevoie de timp sa le analizeze, adesea fiind preocupati de imagini din inconstientul colectiv.
Intuitia este functia opusa senzatiei , asa cum sentimentul este functia opusa gandirii. Jung defineste intuitia ca fiind "preceptia unor realitati necunoscute constiintei si care circula via inconstient." Ea apare acolo unde este nevoie de gasirea unei solutii pe dibuite: la oameni de stiinta si medici, inventatori, judecatori, generali.

Tipul intuitiv extravertit traieste mai ales prin intuitie, pentru el importanta fiind sfera posibilului. Acestui tip ii displace cu totul orice este familiar, sigur sau bine stabilit. Pentru ca nu respecta religia, legea sau datina, pare un aventurier fara nici un fel de moralitate, dar aceasta este doar o parere. Pentru el, a nu profita de "sansa" este echivalent cu afi fricos, sau prost. Dezavantajul sau este ca el seamana , dar niciodata nu culege, isi risipeste viata in posibilitati, in timp ce altii se bucura de ceea ce au; ii este imposibil sa duca un lucru pana la capat.Relatiilew personale sunt foarte slabe.

Intuitivul extravertit este preocupat de ceea ce numim lumea realitatii, in timp ce intuitivul introvertit este preocupat de inconstientul colectiv, de tot ceea ce este straniu si neobisnuit pentru extravertit. Intuitivul introvertit este uneori visator, mistic si vizionar, capricios, fantast si artist.
In comunitatile primitive, intuitivii aveau valoare si impuneau respect, dar, cu exceptia misticilor din comunitatile religioase, nu prea este loc pentru ei astazi.In general, sunt inofensivi si ciudati, dar, daca sunt apucati de viziunea lor interna, devin posedati de o forta ce ii influenteaza in bine, sau in rau si care este foarte contagioasa.Intuitivul se multumeste cu preceptia.Daca este un artist creator, se limiteaza la fasonarea perceptiei. In arta sa se impletesc semnificativul si banalul, gratiosul si grotescul.William Blake este un bun exemplu de intuitiv introvertit – pictor, gravor si poet.
Omul nu este foarte simplu, de aceea nu poate fi gasit tipul absolut pur.Cu toate ca adesea functia principala este destul de clara, ea este secondata de o alta, care o completeaza si defineste clar tipul respectiv. Foarte adesea nevroticii isi dezvolta o functie in asa masura incat o duc la perfectiune, celelalte fiind neglijate. Astfel, intuitivii neglijeaza de obicei senzatia si propriile lor corpuri care se imbolnavesc fiziceste. Sanatatea mentala depinde deci de dezvoltarea functiei neglijate, asa incat personalitatea sa poata deveni mai aproape de intreg.

Cei mai multi oameni utilizeaza o functie, cei mai complicati doua functii, iar personalitatile extrem de diferentiate fac uz de trei functii.
Includerea celei de-a patra functii tine de ceea ce Jung a numit procesul de individuatie si de recomcilierea tendintelor opuse ale naturii cuiva.

3.Creativitatea

In contrast cu informatiile existente, se manifesta o situatie paradoxala: termenii de ceatie si creativitate sunt preluati si vehiculati cu o anumita ambiguitate semantica. De cele mai multe ori nu de disociaza creatia, ca proces, de creativitate, care este un atribut, o capacitate sau o functie a personalitatii, in general, si a anumitor aptitudini sau procese psihice, in special. Creatia care, dupa Lucian Blaga "este singurul suras al tragediei noastre", reprezinta oentru A. K. Koestler rezultatul unui proces intelectual si afectiv.

Termenul de creativitate a fost introdus in circuitul stiintific de catre Moreno. Ulterior s-a ajuns la considerarea creativitatii ca facultate a spiritului de a reorganiza elementele campului de perceptie intr-o forma originala.

In literatura de specialitate, "creativitatea este considerata functia sau aptitudinea inventiva a imaginatiei, facultatea psihica ce face posibila creatia ca ptoces psihic si act material prin care se obiecteaza opera finala".
Termenul de creativitate deriva din cuvantul latinesc "creare" ( a naste, acrea, a fauri, etc.). Numerosi cercetatori sustin ca, in psihologie, el a fost introdus in anul 1937 de G. Allport, semnificand capacitatea de a produce noul, sau desemnand prin el dispozitia generala a personalitatii umane spre nou, precum si o anumita organizare a proceselor psihice in sistemul personalitatii, datorita intelegerii faptului ca substratul psihic al creatiei este ireductibil la aptitudini.

"Creativitatea este procesul prin care se focalizeaza, intr-o sinergie de factori (biologici, psihologici, sociali), intreaga personalitate a individului si care are drept rezultat o idee sau un produs nou, original, cu sau fara utilitate sociala".

"Creativitatea umana este un continuum si, in acelasi timp, un discontinuum."

In epoca zborurilor cosmice, precizeaza N.P.Harding, gandirea creatoare se impune ca o cerinta sociala acuta. In ceea ce priveste studiul creativitatii, numeroasele teorii emise denota ca esenta procesului creator a fost inteleasa destul de diferit.Dintre acestea, cele mai cunoscute teorii psihologice care si-au propus sa elucideze enigmele creatiei au fost:
Teoria psihanalitica a creativitatii, care isi are punctul de plecare in opera lui S. Freud.aceasta teorie are la baza teoria sublimarii. Spre deosebire de cercetatorii care inclinau sa identifice creatia cu imitatia, considerand-o un proces de mimesis ( M. Baumgarten), autorii psihanalisti o considera un proces de catharsis, o sublimare de factura simbolica.
Pentru A. Adler, creativitatea constituie o modalitate privilegiata de a lichida complexul de inferioritate, ce caracterizeaza fiinta umana.
Teoria asociationista a creativitatii, promovata de J. Maltzmann, considera creativitatea ca un proces asociativ intre anumite elemente date, cat mai putin inrudite intre ele, proces care este dirijat de exigente sau finalitati deosebite si in urma carora apar combinatii noi.
Teoria gestaltista ( configurationista) a creativitatii sustine, prin reprezentantii sai de baza ( W. Kohler, R. L. Mooney etc), ca importanta este, in creativitate, intelegerea faptelor prin intuitie (Einsight, Insight, momentul "aha!") si nu prin ratiune; demersul creativ trebuie sa aiba in vedere intregul problemei si sa descopere structura interna a situatiei respective.
Teoria behaviorista a creativitatii lansata si sustinuta de C.F. Osgood, J.Rossman, J.Parness, R.Huyman, etc, incearca sa explice fenomenul creator apeland la clasicul model S-R (stimul-raspuns). Ca urmare, creativitatea depinde considerabil de modul in care au fost stimulate manifestarile creative.

Teoria existentialista(umanista) considera ca prin creatie, fiinta umana isi poate valorifica unicitatea. Psihologii existentialisti (A. Maslow, R.May, C.L.Rogers ,etc) considera creativitatea drept corolarul intalnirii omului cu lumea.Se apreciaza ca produsul creator este dovada celui mai inalt nivel de "sanatate emotionala".

Paul Popescu -Neveanu a elaborat o teorie bifactoriala a creativitatii, care plaseaza creativitatea in "interactiunea optima(…) dintre aptitudini si atitudini". Completativ, L.Leboutet remarca rolul factorilor de mediu in creatie, in concretizarea capacitatilor virtuale ale persoanei.
Fiecare din aceste teorii a contribuit in felul sau, sau specific, la descoperirea anumitor dimensiuni, caracteristici, trasaturi, pe cat de diferite, pe atat de importante ale structurii personalitatii umane.

Creativitatea imbraca mai multe forme de manifestare, in functie de specificul domeniului de activitate. Ba, chiar mai mult, chiar in acelasi domeniu, creativitatea prezinta mai multe fatete diferite.Daca ne ghidam dupa domeniul de activitate, atunci putem distinge o creativitate:tehnica, didactica, artistica, militara, de conducator, s.a.In cadrul fiecarui tip de creativitate putem face delimitari, in functie de anumite sectoare.Astfel, creativitatea artistica se poate referi la activitatea:scenica, literara, muzicala, interpretativa sau de compozitie, etc.Tot din acest punct de vedere putem vorbi despre o creativitate:

expresiva, implicata predominant in arta si consta in noutatea, originalitatea si puterea de impresionare a expresiei artistice;

inventiva, al carui rezultat este un produs nou, spiritual sau material;

inovativa, care aduce ameliorari substantiale unei situatii, putand sa o modifice calitativ;

emergenta, realizarile ei depasesc granitele unui singur domeniu de activitate, putand dobandi caracter de universalitate;

productiva, evidentiata printr-un control al jocului liber si imbunatatirea tehnicilor de realizare.

In desfasurarea actului creator distingem mai multe faze, pe care majoritatea autorilor le-au stabilit pornind de la analiza propriului proces de creatie. Semnificative sunt patru etape: preparatia, incubatia, inspiratia si verificarea.
Preparatia sau munca pregatitoare este faza initiala a oricarui act de creatie. Este necesara o pregatire constienta, adeseori intensa si de lunga durata, in care se strange materialul cerut de alcatuirea unei opere.
Incubatia este perioada de framantari, de cautari a solutiei. Se fac numeroase incercari, experimentari. Ea este puternic saturata din punct de vedere afectiv, fiind traita ca o asteptare plina de nelinisti, sperante.
Inspiratia sau iluminatia este momentul aparitiei ideii noi, cand procesul creator ajunge la punctul culminant.Ea reprezinta inceputul muncii de executie, de intruchipare a ideii in forma concreta.Ea este rezultatul mobilizarii tuturor fortelor si aptitudinilor omului, al concentrarii totale a atentiei asupra obiectului creatiei.Inspiratia poate sa apara si in mod brusc, cand nu este asteptata, ca din senin.

Verificarea sau revizuirea este stadiul final al actului creator, cand rezultatul este confruntat cu realitatea.Nu orice produs al inspiratiei rezista in aceasta confruntaresi, de aceea, ciclul creator trebuie reluat.
Complexitatea creativitatii necesita participarea unui numar mare de factori diversi ca natura.Intre cercetatori nu s-a ajuns la un acordin privinta factorilor specifici ai creativitatii. Totusi se pot face unele clasificari. Astfel putem vorbi despre factori:

subiectivi, reprezentati de insusiri ale personalitatii;

obiectivi, reprezentati de conditiile obiective ale vietii (indeosebi de cele de natura social-economica si climat cultural). In cadrul factorilor subiectivi distingem: factori intelectuali(inteligenta indeosebi), aptitudinile si factorii motivationali-voluptivi.

Frecvent sunt desemnati ca factori indispensabili in procesul creator: flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea.Tocmai de aceea, in psihodiagnoza creativitatii, testele destinate investigarii acestora sunt cele mai judicios elaborate, deci si cele mai folosite.
Fluiditatea se refera la bogatia si rapiditatea debitului asociativ, respectiv la numarul de raspunsuri obtinute. de exemplu, se prezinta o imagine si se cere subiectului sa spuna cat mai multe corpuri cu care seamana.
Parerile despre raportul dintre fluiditate si creativitate sunt diferite. Astfel, Al.Rosca, datorita aspectului cantitativ, o considera nespecifica creativitatii, iar Popescu-Neveanu o considera alaturi de originalitate, ca fiind factor central in creativitate, datorita faptului ca, cu cat numarul raspunsurilor e mai mare, creste si sansa apaririei unui raspuns original.
Flexibilitatea se refera la capacitatea de restructurare a traiectoriei gandirii in functie de noile cerinte, adica la varietatea raspunsurilor formulate; schimbarea usoara a punctului de vedere, a directiei gandirii, a modului de abordare a unei situatii sau probleme in functie de cerintele noii situatii.Opusul flexibilitatii este rigiditatea, care inseamna perseverarea, intr-o situatie noua, a legaturilor corticale anterior formate, a modalitatilor anterioare de rezolvare a problemelor, manifestarea stereotipiei in gandire.
In legatura cu flexibilitatea exista opinii ale unor psihologi care o considera influentata si chiar conditionata de mobilitatea neuropsihologica de natura temperamentala.
Originalitatea se refera la aptitudinea subiectului de a da raspunsuri neuzuale (cu frecventa mica). Un raspuns va fi considerat original, daca este inedit si relevant, adica corespunde exigentelor realitatii.
Ea presupune independenta in gandire si imaginatie creatoare puternic dezvoltata, fiind atributul cel mai specific al creativitatii.Originalitatea face ca produsele procesului creator sa se caracterizeze prin singularitate, noutate, unicitate, inventivitate, prospetime.

Conform unicitatii, fiecare caz de originalitate difera de orice alt caz, iar produsele originale sunt incomparabile, intraductibile si unice.Majoritatea autorilor considera originalitatea ca fiind factorul fundamental al creativitatii.

Un alt factor intelectual ce influenteaza creativitatea este stilul perceptiv, aprehensiunea.Acest factor desemneaza modalitatea de reactie cognitiva la problemele de rezolvat.

PREDICTORII CREATIVITATII

Se considera ca randamentul scolar constituie un criteriu defectuos de diagnosticare si prognozare a elevilor.Urmarindu-se corelatia dintre randamentul scolar si creativitate se constata ca e semnificativa la 11-12 ani si la 14-15 ani.Corelatia dintre cele doua se datoreaza fuiditatii, bazata pe faptul ca invatamantul nostru e preponderent verbal.Corelatia dintre celelalte componente, flexibilitate si originalitate, e foarte redusa.Studii recente releva faptul ca, in invatamantul nostru, sansele de a obtine un randament scolar superior sunt favorabile pentru cei care exceleaza prin inteligenta, fata de cei care se detaseaza prin creativitate.

La elev, creativitatea se manifesta prin: descoperirea adevarurilor deja cunoscute, pe cai proprii; gasirea de solutii originale si inedite in rezolvarea diferitelor probleme; invatarea de tip logic; aplicarea cu usurinta a cunostintelor in practica;stabilirea unor legaturi intre cunostintele predate la diferite obiecte de invatamant; formarea rapida a priceperilor si deprinderilor.
In functie de modul in care este organizat si orientat, procesul de invatamant poate duce fie la dezvoltarea gandirii creatoare, fie la dezvoltarea unei gandiri sablon. Daca profesorul se multumeste cu reproducerea textuala, de catre elevi sau studenti, a materialului, fie ca este inteles sau nu, si acorda calificative mari pentru aceasta reproducere, ei nu se vor stradui sa prezinte materialul consultat (notite, manual, bibliografie) intr-o forma personala, sa gandeasca aspura lui, sa caute solutii originale etc. Rezultatele vor fi diametral opuse daca prin notele atribuite si prin alte cai se va stimula studiul individual al elevului, incercarea de a gasi solutii originale, de a gandi independent.

Numeroase cercetari experimentale au scos in evidenta faptul ca, in grup, eficienta gandirii creste; productivitatea gandirii este mai mare in conditiile rezolvarii in grup a problemelor decat in conditiile rezolvarii individuale. Ceea ce determina, in primul rand, productivitatea mai mare a grupului, este cresterea flexibilitatii gandirii subiectilor in conditiile rezolvarii in grup a problemelor. In fata aceleiasi probleme de rezolvat, initial, orientarea gandirii subiectilor este diferita. Aceasta orientare intr-o directie sau alta, determinata de modul de organizare a experientei trecute a fiecareia, prezinta o anumita inertie raport cu noile conditii. Dat fiind ca orientarea subiectilor este diferita, in cursul rezolvarii are loc o zdruncinare reciproca a stereotipiei. Aceasta relatie din cadrul grupului determina o crestere a flexibilitatii gandirii la fiecare membru al grupului, ceea ce are ca efect usurarea rezolvarii problemelor.

Urmarind mai de aproape modul de rezolvare al problemelor in grup, se poate constata ca adeseori o solutie abia schitata de un membru al grupului si lasata in suspensie este luata de altul si dezvoltata, eventual dusa pana la capat. De exemplu, in cursul rezolvarii problemei care cerea gasirea regulii de organizare a numarului 2479121417, unul din membrii grupului constata ca intre 2 si 4 este diferenta de 2, intre 4 si 7 este diferenta de 3, intre 7 si 9 din nou de 2; dar aici se opreste si spune ca regula nu se aplica mai departe, pentru ca dupa 9 urmeaza 1. Un alt subiect preia insa aceasta initiativa, spunand ca numarul care urmeaza dupa 9 poate fi nu 1, ci 12, apoi 14 si 17, astfel ca regula 2-3-2-3 etc. se aplica la intregul numar.
Un alt predictor mai elocvent si mai obiectiv, existent in scoala, este considerat notele de la obiectul preferat.

Alte studii au relevat ca activitatile extrascolare sunt mai edificatoare pentru creativitate, comparativ cu inteligenta.Referindu-se la prescolar si la scolarul mic, unii cercetatori au considerat ca acestia nu ar fi capabili sa desfasoare o activitate creatoare, deoarece, corespunzator particularitatilor de varsta, factorii creativitatii nu sunt constituiti.Analizand, insa, dezvoltarea psihica a copilului, chiar la varsta scolara mica, vedem ca el poseda elemente care apartin factorilor creativitatii si, prin urmare, poate desfasura o activitate creatoare.Cei care sustin ca scolarul mic nu ar putea fi creator, fac greseala de a aprecia copilul din prespectiva adultului si, deci, pun un semn de egalitate intre creativitatea copilului si cea a adultului.
Tendinta de creativitate la copil este prezenta chiar si in cazul in care elementele de originalitate apar intr-o proportie mai redusa decat cele de reproducere.Scolarul mic este creativ daca incearca sa nu reproduca intocmai schemele sau modelele oferite de invatator, sau manual.Astfel, el este creativ daca incheie in alt fel o povestire, daca gaseste idei in plus intr-un text, sau chiar daca coloreaza altfel un desen.
La varsta scolara medie, dezvoltarea psihica a copilului se apropie de nivelurile corespunzatoare maturizarii. Exista deci, premise favorabile desfasurarii unor activitati creatoare autentice.
La varsta scolara mare, sau in adolescenta , dezvoltarea diverselor procese psihice se incheie. In ceea ce priveste factorii specifici ai creativitatii, in forme corespunzatoare adultului, sunr gata constituiti.
Alte mijloace de predictie a creativitatii ar fi (dupa Torrance):

capacitatea de a-si ocupa timpul liber in mod atractiv;

preferinta pentru o vestimentatie deosebita;

tendinta dea depasi prin preocupari suplimentare sarcinile scolare;

posibilitatea de a se amuza ingenios cu lucruri simple;

placerea de a organiza jocuri;

tendinta de a desena in timpul orei.

Acesti predictori enumerati reprezinta obiectivari ale creativitatii in fenomene palpabile si, deci, accesibile, dar cu caracter nespecific, care nu pot oferi dacat aproximari cu privire la profilul creativ.

4.APTITUDINEA

– ca latura instrumental operationala a personalitatii –

Stim cu totii ca oamenii se deosebesc intre ei dupa posibilitatile lor de actiune (practice, intelectuale, artistice, sportive,etc) si sunt executate de diversi indivizi de diverse niveluri calitative cu o eficienta mai mare sau mai mica, uneori foarte reduse. Toti oamenii normali pot executa diverse si nenumarate activitati, insa intereseaza calitatea. Toti pot sa cante, dar unii starnesc admiratie si impresioneaza,iar altii sunt deplorabili. De unde si calificarile fixate in limba de "apt pentru…" prelungite prin termeni de aptitudine, inaptitudine sau capacitate,incapacitate iar referitor la "zestrea ereditara": dotat,nedotat.

Rezultatele oricarei activitati sunt evaluate si distribuite pe o scara ampla (se uzeaza de un punctaj, ce poate ajunge pana la 160, pentru testarea inteligentei), astfel incat cu usurinta se stabilesc grupele mari de slab, mediu(mijlociu) si superior.Performata ce atesta o capacitate trebuie sa fie cotata ca supramedie, situata pe o treapta din zona superioara.

Pare ciudat, dar aptitudinea nu este simplu de definit, pentru ca in literatura de specialitate, conceptul de aptitudine a manifestat atitudini extrem de diverse. Unii autori de manuale de psihologie, prin aptitudine, sunt denumite o serie de alte "realitati "psihice si chiar psihofiziologice, cum ar fi predispozitiile sau capacitatile. Din perspectiva pragmatismului ;lor, Americanii, nici nu definesc aptitudinile.

In dictionarele de psihologie vom intilni informatii referitoare la "masurarea aptitudinilor, dar nu si cu privire la conceptul general de aptitudine si alte concepte, cum ar fi cele de inteligenta sau creativitate.Cateva maniere distincte de definire a acestora sint relevate in cercetarea unor lucrari despre aptitudini.

Definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile

"Aptitudinea" este substratul congenital al unei capacitati, preexistand acesteia din urma care va depinde de dez.naturala a aptitudinilor,de exercitii si de formatia educativa .Numai capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind o virtualitate. Stim cu totii ca oamenii se deosebesc intre ei dupa posibilitatile lor de actiune (practice, intelectuale, artistice, sportive,etc) si sunt executate de diversi indivizi de diverse niveluri calitative cu o eficienta mai mare sau mai mica, uneori foarte reduse. Toti oamenii normali pot executa diverse si nenumarate activitati, insa intereseaza calitatea. Toti pot sa cante, dar unii starnesc admiratie si impresioneaza,iar altii sunt deplorabili. De unde si calificarile fixate in limba de "apt pentru…" prelungite prin termeni de aptitudine, inaptitudine sau capacitate,incapacitate iar referitor la "zestrea ereditara": dotat,nedotat.

Rezultatele oricarei activitati sunt evaluate si distribuite pe o scara ampla (se uzeaza de un punctaj, ce poate ajunge pana la 160, pentru testarea inteligentei), astfel incat cu usurinta se stabilesc grupele mari de slab, mediu(mijlociu) si superior.Performata ce atesta o capacitate trebuie sa fie cotata ca supramedie, situata pe o treapta din zona superioara.

Aptitudinea este interpretata ca o conditie congenitala a unei anumite modalitati de eficienta. Dupa opinia unor autori aceasta definitie nu este acceptata. "Chiar daca am reusi sa diminuam influenta oricarei formatii educative sistematice, nu vom putea niciodata cunoaste substratul congenital decat in starea in care l-au adus conditiile de viata ale subiectului si le-a cunoscutg, inainte de a fi examinat, conditii ce sunt in functie de factori sociali economici,

Reiese, din cele din urma definitii ca aptitudinea este anterioara capacitatii, ea este o conditie a ei, doar o virtualitate. Acest fapt a fost intuit de unii psihoti sai romani."Capacitatea, este aptitudinea plus castigul ei in calitate si cantitate, venit prin exercitiu (Fl.Stefanescu Goanga, apnd:[19],p.86). Fara a fi intrutotul incorecta, dar nici intrutotul corecta, o asemenea maniera de definire a aptitudinilor, sugereazaistenta unei relatii ca de la o parte la intreg, la (aqptitudinea) putand fi considerata doar ca un saegment de capacitati, care alaturi de aptitudini cuprinde si segmente. Este evident ca intre aptitudini si capacitati nu exista doar diferente de sfera.Aptitudinea se demonstreaza intotdeauna prin reusita in activitati.Aptitudinile constituie latura instrumentala si executiva a personalitatii.

Aptituidinile sunt subsisteme sau sisteme operationale , superior dezvoltate care mijlocesc performante supramedii in activitate. Aptitudinea arata ce poate individul, nu ce stie el. Inteligentul(individul), extrage dintr-un minim de cunostinte un maxim de efect.

Definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor.

Majoritatea psihologilor, atunci cand definesc aptitudinile se refera la rezultatul intrari lor in functiune. Finalitatea aptitudinilor o reprezinta obtinerea unui randamnent superior mediei,intr-un anume domeniu de activitate."Aptitudinea este orice insusire psihica sau fizica considerata sub unghiul randamentului."(47).La fel crede si T.G.Andrews (1952), ca aptitudinea este posibilitatea unui individ de a dobandi sau ameliora un anumit randament ,daca se gaseste in conditii favorabile si binenteles, daca este antrenat.Notiunea de randament se refera atat la calitatea cat si la cantitatea activitatilor subiectului,la usurinra sau rapiditatea cu care se desfasoara activitatea. Recent,notiunea de randament a flost inlocuita cu cea de :comportament eficient.

Aptitudinea este o formatiune psihologica complexa la nivelul personalitatii care faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul activitatii.

Definirea aptitudinilor prein sesizarea continutului lor specific

Aptitudinea este o insusire complexa de personalitate, produs complex al intregii personalitati, al intregii experiente, al vitalitatii fizice al echipamentului informational ori al desprinderii, al metodelor de al integrarii sau conflictului intereselor, al capacitatilor intelectuale. Se poate observa in structura aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (deprinderi, informatii, inmterese,capacitati0.

Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale acestora,dar nici una dintre ele nu solutioneaza complet problema. Am putea iesi din impas, in aceste printr-o definire generala.

Conditii printr-o definitie generala si sintetica a aptitudinilor, insotita de explicatii suplimentare:

Aptitudinera reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.

Nu orice insusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe oameni in privinta posibilitatii de a atinge performante superioare in diverse activitati.

O serie de insusiri (pripeala, lenea, nervozitatea, incetineala reactiilor etc), desi sunt individuale nu pot fi considerate ca aptitudini, deoarece ele nu faciliteaza activitatea si o si impiedfica.

Insa, insusirea care asigura indeplinirea activitatii la un nivel superior calitativ poate fi considerata aptitudine.Insusiri ca(priceperi, cunostinte,deprinderi) asigura si ele indeplinirea activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit uneori stereotipizat chiar automatizat si nu trebuie confundate cu aptitudinile.

Insusirile izolate, separate unele de altele, se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar.

Deci ,pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine trebuie sa satisfaca o serie intreaga de cerinte si anume:

sa fie individuala, diferentiatoare in planul randamentului activitatii;

sa asigure efectiv finalitatea activitatii;

sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitatii;

d) sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta;

Forma calitatii superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. Acesta se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare,ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr- o activitate de importanta istorica pentru viata societatii,pentru progresul cunoasterii umane a culturii, a tehnicii,stiintei,conducand la o puternica originalitate o reprezinta geniul [vezi(246);(19)].

– Ca si criterii de evaluare a aptitudinilor- se poate observa lesne,din chiar definitiile de mai sus,prezenta sau absenta aptitudinilor la un individ se face dupa rezultatul obtinut sau dupa o serie de caracteristici ale acestuia (originalitate, noutate, eficienta).

Aceasta constatare ridica o problema: se poate evalua aptitudinea numai dupa produs, dupa ceea ce se obtine? Aici facem referire la exemplul cu cei doi elevi din zece care au rezolvat bine,chiar performant o anumita problema,Daca analizam procesul prin care s-a ajuns la obtinerea acestui produs aprecierea noastra va fi mai exacta,descoperim,posibil,ca unul din cei doi elevi a solutionat problema intr-un timp record (scurt) din proprie initiativa si fara ajutor,pe o cale noua, poate chiat neobisnuita, in timp ce al doilea elev a consumat timp mai mult, a primit ajutor, a fost impins, iar calea rezolvarii a fost comuna,chiar banala. Abia acum putem afirma ca produsul obtinut de primul elev se datoreaza prezentei aptitudinilor, in timp ce produsul obtinut de al doilea elev este rezultatul muncii, efortului, a altor capacitati psihice decat a prezentei aptitudinilor. In concluzie,aprecierea prezentei sau absentei aptitudinilor la un subiect trebuie facuta nu numai dupa particularitatile laturii procesuale(durata,viteza,noutatea procedeului utilizat): Diferentele aptitudinale dintre doua sau mai multe persoane atunci cand procesele ssi produsele sunt asemanatoare le evaluam dupa: latura structural-functionala a aptitudinii,dupa comportamente si mai ales dupa modul de relationare a acestora. Tori(relativ) dispunem de capacitatea de a diferentia sunetele, culorile sau formele, de reprezentari vizuale de spirit de observatie, reprezentari auditive, de operatiile pentru efectuarea calculului matematic, dar nu fiecare dintre noi suntem, muzicieni,pictori,matematicieni.

Rezulta ca aptitudinile sunt adevarate sisteme operationale ce presupun relationarea si interactiunea reciproca a componentelor lor,in urma carora apar fenomene,ca cel al compensarii ce asigura functionalitatea si eficienta lor maxima.

Diferentele aptitudinale dintre oameni, fizionomia lor specifica pot fi evaluate si dupa alt criteriu: dupa locul si rolul aptitudinilor in structura personalitatii, dupa cum se raporteaza si se leaga de alte elemente ale vietii psihice.

De exemplu: Al. Rosca si B.Zonga(204) afirmau ca orice proces psihic raportat la functia sau la procesul sau dobandeste caracterul de aptitudine – Procesul gandirii, raportat la functiile sale (abstractizarea, rezolvarea problemelor,generalizarea) dobandeste caracterul de aptitudine si devine o componenta esentiala a inteligentei.

Potrivit acestui punct de vedere s-ar parea ca aptitudinile sunt configurarii de procese psihice, dar, in realitate ele sunt mai mult decat simple configuratie a proceselor psihice, deoarece pe langa procese psihice sunt constituite dintr-o multime de alte insusiri si calitati psihice legate prin relatii complexe si dispunand de o determinare reciproca, sunt insusiri sintetice ale intregii personalitati si nu al unuia sau altuia dintre procese psihice componente. Procesele si insusirile lor psihice nu pot fi concepute separat de intreaga configuratie psihica a persoanei, dupa cum nu pot fi "topite" intr-un tot nediferentiat,intr-o masa omogena lipsita de diferentieri interne.

O problema controversata a aptitudinilor o reprezinta caracterul lor inascut sau dobandit; S-a crezut ca ele ar fi un "dar de la divinitate", in felul acesta formulandu-se teoriile spiritualitate, mai apoi ele au fost considerate ca fiind innascute si transmise ereditar. Astfel au luat nastere teoriile biologizante (lucrarea lui Galton, intitulata sugestiv "Hereditary Genius"-1869) care demonstra si lansa, prin argumente ideea geniului innascut.In esenta se aduc doua categorii de argumente:

transmiterea aptitudinilor de la parinti la urmasi

manifestarea pretimpurie a aptitudinilor

La aceste argumente s-au adus ,contraargumente: nu toti urmasii (unor personalitati) au manifestat aptitudini; exista si cazuri de manifestare tirzie a aptitudinilor (exemple: Walter Scott si-a scris primul roman in jurul varstei de 30 ani, Cervantes si-a publicat opera capitala pe la 60 de ani; Unele personalitati au avut grave dificultati chiar in domeniul in care s-au remarcat – Newton era ultimul din clasa, Napoleon a fost un mediocru in liceul militar, Roentgen a fost eliminat din scoala cu calificativul "cretin incurabil", Verdi a fost respins la Conservator, Moliere n-a putut invata sa citeasca mult timp, Hegel la absolvirea seminarului a primit calificativul "idiot",etc).

Numeroase demonstratii concludente in legatura cu faptul ca factorii ereditari joaca un rol important in aptitudinile umane,nu ne pot abate de la parerea ca factorii mediului inconjurator pot juca un rol crucial ca sursa de diferentiere individuala.

Aptitudinile ca moduri interne de actiune rapida, precisa, originala si eficienta se "decupeaza" si se formeaza dupa modelul activitatii externe, a componentelor si formelor ei concrete".

Relatia dintre aptitudini, activitate si predispozitii, pe langa problema teoretica, ridica si o importanta problema practica: pe atitudine trebuie sa manifeste educatorul fata de aptitudini?

In procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditatea ori mediul,cat calitatea lor.Cand calitatea celor doua categorii de factoori ereditari si de mediu este mult prea diferita, efectele asupra aptitudinilor sunt nefevorabile. In anumite cazuri limita, insa, diferentele de calitate a celor doua categorii de factori pot duce la efecte benefice ca urmare a intrarii in functiune a fenomenului compensarii. Daca factorii ereditari coincid cu cei sociali din punct de vedere al calitatii lor, atunci performantele sunt maxime.

CAPITOLUL II

LIDER SI LEADERSHIP

1.Activitatea de conducere

Din punct de vedere al psihologiei organizationale, conducerea este un proces dinamic de organizare, coordonare, decizie, control, a unui grup de catre alt grup pentru realizarea unor scopuri, largindu-se astfel spectrul activitatii desfasurate de conducator.

Conducerea eficienta este conducerea adaptata noilor cerinte ale momentului, epocii contemporane, cu o mobilitate crescuta, reorganizare permanenta, criza sistemelor de valori traditionale.

Un lider, pe langa rolul de a conduce va avea si rolul de negociator, motivator, de integrare a oamenilor.

Teorii cu privire la conducere:

Teorii personologice – teoria trasaturilor. Premisa acestei teorii este ca conducatorii se nasc, nu devin, teoria se bazeaza pe trasaturile de personalitate innascute, care ii deosebesc pe conducatori de subordonati si se centreaza pe cel care conduce, nu pe activitatea in sine. Sugereaza ca liderii trebuie gasiti, selectati, nu formati.

Teorii comportamentiste – se centreaza pe ce se face, pe comportamentul liderului.

Teorii situationale – se axeaza pe rolul situatiei in cadrul activitatii de conducere – oameni diferiti, cu potentialitati diferite, devin lideri in diferite situatii. Liderul este persoana cea mai potrivita pentru o anume situatie. Comportamentul liderului este influentat de particularitatile situatiei.

Teoriile contingentei – nu exista conducatori buni sau slabi, un lider eficient intr-o situatie poate fi ineficient in alta, trebuie sa specificam situatiile in care liderii actioneaza bine sau prost.

Teoriile cognitive – putem intelege si prevedea cum vor actiona oamenii la anumite evenimente, cunoscand cauza acestor evenimente.Liderul este un procesor de informatii, cauta informatii pentru a explica de ce se produce un eveniment.

Teoria interactiunii sociale – sunt teoriile conducerii charismatice, credinta subordonatilor ca un individ are abilitatea de a inspira, ca liderul e nemaipomenit, fara a fi necesar ca acesta sa detina toate aceste trasaturi.

2.Stilul de conducere

Leadership-ul este pattern-ul de comportament folosit de un lider pentru a influenta membrii grupului si de a lua decizii privind misiunea, strategia si operatiile activitatilor de grup.

Fiecare lider are un stil de conducere propriu, ce se caracterizeaza prin rapiditatea si corectitudinea in luarea deciziilor, prin modul cum orienteaza in sarcina, prin modul cum repartizeaza responsabilitatile, autoritatea pe care o are, modul in care stie sa dezvolte spiritul de echipa etc.

Aceste variabile ale comportamentului de conducere determina diferente intre lideri si rezultatele pe care le obtin in activitatea de conducere.

Astfel, un lider corect, stapan pe el, dinamic, obiectiv in relatiile cu membrii echipei sale va obtine rezultate mai bune in activitatea de conducere decat un lider nesociabil, inchis in sine, nepopular in relatiile cu subordonatii, instabil.

Prin combinarea variabilelor incluse intr-un comportament de conducere se pot obtine o varietate de stiluri de conducere. Mielu Zlate prezinta in lucrarea sa “Psihologia muncii- relatiile interpersonale” directiile de abordare in cercetarea stilurilor de conducere.

In realizarea unei tipologii a stilurilor de conducere, Kurt Lewin si colaboratorii sai au luat drept criteriu luarea deciziilor, stabilind urmatoarele tipuri de stiluri de conducere:

Stilul de conducere autoritar caracterizat prin: conducatorul nu participa la activitate, iar realizarea activitatilor se face de subordonati fara consultarea sau acordul lor. Acest stil de conducere determina fie un climat psihosocial agresiv, fie unul de apatie.

Stilul de conducere democratic. Acest stil de conducere permite participarea tuturor membrilor grupului la indeplinirea sarcinilor, colaborarea intre grup si lider ceea ce determina un climat psihosocial de cooperare, de stimulare, care determina obtinerea de performante inalte.

Stilul de conducere liber “laissez-faire” este caracterizat de lipsa totala de participare a conducatorului la activitatea grupului, iar grupul este lasat la voia intamplarii.

Brown vorbea de 3 tipuri de stil autoritar:

strict – conducator sever, dar corect, conduce singur, tendinta conservatoare, este generos atunci cand cei din jur isi fac datoria.

binevoitor – se preocupa si de oameni, e foarte apreciat de subordonati.

incompetent – infantil, fara scrupule, corupe, minte, isi ia masuri pentru a-si realiza propriile scopuri.

De asemenea, mai putem vorbi de lider formal, care este conducatorul

“en-titre” al grupului, desemnat oficial, care stabileste regulile si normele grupului si de liderul informal, care poate fi orice persoana din grup care indirect conduce grupul, este liderul de opinie al grupului.

Black vorbeste de o “grila manageriala” avand in vedere doua dimensiuni: orientarea liderilor spre relatii umane sau spre sarcinile profesionale, rezultand 81 tipuri de conducere.

Bales vorbea de lider specialist in sarcina si de lider specialist in probleme socio- afective.

Reddin face o clasificare avand in vedere 3 dimensiuni: orientarea spre sarcina, orientarea spre relatii umane si orientarea spre randament. De aici au rezultat 8 stiluri:

negativul – nu are nici o orientare.

Birocratul – orientat spre randament.

Altruistul – orientat spre relatii umane.

Autocratul – orientat spre sarcina.

Promotorul – orientat spre randament si relatii umane.

Autoritar- binevoitor – orientat spre sarcina si randament.

Ezitant – orientat spre sarcina si relatii umane.

Realizatorul – orientat spre toate trei.

3.Caracteristicle psihosociale ale liderului.

1 Toleranta la stress. Obtine o performanta stabila sub presiune sau / si împotriva unei opozitii. Raspunde controlat în siutatii stressante.

2 Flexibilitate. Abilitatea de a-si modifica propriul comportament, de a adopta un stil diferit, pentru atingerea unui obiectiv.

3 Adaptabilitate. Abilitatea de a-si mentine eficienta într-un mediu în schimbare, de exemplu în fata unor noi responsabilitati, sarcini sau oameni.
4 Tenacitate. Abilitatea de a persevera în legatura cu o problema pâna când aceasta este rezolvata sau pâna când obiectivul nu mai poate fi atins în mod rezonabil.

5 Independenta. Actiuni bazate mai degraba pe propriile convingeri decât pe dorinta de a face placere cuiva. Disponibilitatea de a se opune “liniei partidului”.

6 Integritate. Abilitatea de a respecta normele sociale, organizationale si etice în activitati legate de serviciu.

7 Atentie la detaliu. Îndeplinirea totala a unei sarcini sau responsabilitati, prin atentie fata de toate aspectele implicate, indiferent de dimensiunea lor.

8 Planificare si organizare. Abilitatea de a stabili în mod eficient un plan potrivit de actiune pentru propria persoana si / sau pentru altii, în scopul atingerii unui obiectiv.

9 Control managerial. Întelegerea si aprecierea rolului elementelor de control asupra proceselor, oamenilor, responsabiltatilor, precum si actiunile întreprinse pentru asigurarea îndeplinirii controlului.

10 Delegare. Alocarea efectiva a luarii deciziei si a altor responsabilitati unor subordonati corespunzatori.

11 Leadership. Folosirea unor stiluri si a unor metode interpersonale potrivite pentru a directiona indivizii si grupurile catre îndeplinirea obiectivelor.

12 Dezvoltarea subordonatilor. Dezvoltarea abilitatilor si competentelor subordonatilor prin instruire si dezvlotarea activitatilor legate de functii prezente si viitoare.

13 Sensibilitate organizationala. Capacitatea de a percepe impactul si implicatiile unor decizii si actiuni asupra organizatiei.

14 Judecata. Abilitatea de a evalua informatiile si cursul actiunilor si de a ajunge la decizii logice. O abordare nepartinitoare, rationala.

15 Analiza problemei Eficienta în identificarea problemelor, în cautarea informatiilor relevante, în recunoasterea informatiilor importante si în identificarea cauzelor posibile ale problemelor.

16 Fermitate. Hotarâre în luarea deciziilor, exprimarea opiniilor, trecerea la actiune si implicare personala.

17 Creativitate. Abilitatea de a oferi solutii inovative la diverse situatii. Capacitatea de a identifica alternative radicale la metodele traditionale.

18 Analiza numerica. Abilitatea de a analiza, organiza si prezenta date, de ex. date financiare si statistice.

19 Simt comercial. Abilitatea de a întelege problemele esentiale ale unei afaceri, care afecteaza profitul si cresterea unei organizatii, precum si abilitatea de a actiona în consecinta pentru maximizarea succesului.

20 Asumarea riscului . Luarea sau initierea unei actiuni care implica un risc deliberat în scopul de a obtine un beneficiu recunoscut.

21 Ascultare. Abilitatea de a capta informatii importante în comunicarea orala. Întrebarile si rectiile non-verbale indica ascultare activa.

22 Comunicare orala convingatoare Abilitatea de a exprima idei sau fapte într-un mod clar si convingator. A-i convinge pe altii de propriul punct de vedere.

23 Comunicare scrisa. Abilitatea de a se exprima clar în scris, conform regulilor gramaticale, în asa fel încât sa fie usor de înteles.

24 Sensibilitate interpersonala. Constient de ceilalti oameni, de mediu si de propriul impact asupra acestora. Actiunile indica consideratie pentru sentimentele si nevoile celorlalti; a nu se confunda cu simpatia.

25 Impact. Face o prima impresie buna asupra altora si reusteste sa mentina aceasta impresie în timp.

26 Sociabilitate. Abilitatea de a comunica usor cu altii. Vorbaret, extrovert, participativ.

27 Lucru în echipa. Dorinta de a face parte ca membru dintr-o echipa în care nu este în mod necesar conducatorul sau chiar si atunci când echipa lucreaza în mod evident la ceva ce nu îl sau o intereseeaza în mod direct si personal.

28 Initiativa. Influentarea activa a evenimentelor în locul acceptarii lor în mod pasiv; sesizarea oportunitatilor si actionarea în consecinta. Trece la actiune.

29 Rezistenta. Abilitatea de a-si mentine eficienta în situatii în care este respins sau contrazis.

30 Energie. Abilitatea de a genera si mentine un nivel corespunzator de activitate directionata. Dovedeste ambitie, putere si capacitatea de a munci din greu.

31 Standarde de lucru. Stabilirea unor teluri înalte sau a unor standarde ridicate de performanta pentru propria persoana, pentru altii si pentru organizatie. Nesatisfacut de o performanta medie.

32 Implicare. Convingere în propriul job sau rol si în valoarea acestuia fata de organizatie; face eforturi suplimentare pentru organizatie, chiar daca nu este întotdeauna în propriul interes.

33 Automotivare. Importanta activitatii în obtinerea satisfactiei personale. Nevoie ridicata de a reusi.

34 Atentia fata de client. Depasirea asteptarilor clientilor prin implicare totala în identificarea si implementarea solutiilor la cele mai înalte standarde posibile, pentru satisfacerea nevoilor clientilor.

4.Relația dintre leadership si personalitate din perspectiva psihologiei organizaționale

Atributul major care separa organizațiile de succes de cele cu insuccese este acela al unui leadership dinamic si eficient. Tocmai de aceea, foarte multe lucrări de specialitate (ce vizează si alte domenii decât cel al psihologiei) au dezbătut problematica leadership-ului si al stilului de conducere si influenta acestora asupra organizațiilor din care oamenii fac parte.

Din perspectiva procesualitatii, leadershipul este un proces dinamic in care relația leader-subordonat este reciproca si influenteaza atât performanta individului cat si pe cea organizaționala.

Sunt multe modalitati de a privi leadership-ul si multe interpretări ale semnificației sale. Leadership-ul poate fi interpretat in termeni simpli, ca „a-i face pe alții sa urmeze”, „a-i face pe oameni sa facă ceva prin voința lor” sau poate fi interpretat mai specific, ca de exemplu, „a utiliza autoritatea in luarea deciziilor”. Poate fi exercitat ca un atribut al unei poziții sau datorat cunostintelor si intelepciunii personale.

Leadership-ul se poate baza pe o funcție a personalitatii sau poate fi privit ca o categorie comportamentala. Poate fi inteles in termeni de rol al leaderi-lor si a capacitatii lor de a realiza performante prin intermediul altora. Leadership-ul este relaționat cu motivația, comportamentul interpersonal si cu procesul comunicării. Un bun leadership implica procesul efectiv al delegării.

Fred Fiedler este unul dintre primii psihologi care a pus in discuție si a studiat stilul de leadership, considerând ca „daca stilul de leadership nu se potrivește slujbei, trebuie sa invatam cum sa proiectam slujba pentru a se potrivi stilului de leadership” (apud Judith Gordon, „Organizational Behavior”, pag. 127).

Acest punct de vedere susține si supoziția ce a stat la baza cercetării de fata, si anume ca exista o legătura relativ stabila intre tipul de personalitate si stilul de conducere, legătura ce trebuie identificata si analizata pentru a fi implicata in situațiile in care ea este corespunzătoare si vine in întâmpinarea unui leadership eficient. Fiedler considera ca stilul de conducere se refera la nevoile fundamentale, personale ale leaderului care ii motivează comportamentul. Ceea ce se schimba cu situația este comportamentul, pe când stilul de leadership este o variabila constanta, imposibil de schimbat.

O serie de dimensiuni ale personalitatii nu pot sa nu influențeze comportamentul desfasurat de leader (temperamentul, aptitudinile psihosociale, caracterul etc.).

Concepția conform căreia stilul este variabil, iar personalitatea este stabila, o structura ce nu poate fi ușor de modificat, a generat o serie de contradicții, deoarece nu s-a inteles ca pentru a schimba stilul nu este necesara schimbarea personalitatii in ansamblu.

Uneori este necesara doar o reechilibrare a dimensiunilor personalitatii, a ponderii pe care aceste dimensiuni le produc in plan comportamental, efectele pozitive fiind accentuate, iar cele negative înfrânate, tocmai de aceea susținem necesitatea cunoașterii celor mai frecvente tipuri de personalitati care stau la baza comportamentului managerial, pentru ameliorarea lor reala. Interpretarea personalitatii intr-o maniera dinamica, evolutiva, ar putea contribui la soluționarea dilemei.

Pentru facilitarea cercetării acestor considerente, s-au alăturat conceptele de management si leadership, deoarece ele au sfere ce se întrepătrund, raporturile dintre ele (in sensul de gen proxim) fiind diferit intelese de psihologi. Datorita acestei legături dintre cele doua concepte, si pentru a elimina problemele delicate legate de leadership-ul formal si informal, cercetarea prezenta testează stilul de leadership al managerilor (care prin poziția si statutul ocupat dispun de leadership formal).

Mielu Zlate identifica intr-o maniera foarte exacta problemele cu care se confrunta organizațiile din ziua de astăzi in ceea ce privește managementul si activitatea manageriala, considerând ca „organizațiile moderne au atât de multe probleme, atât de grele si variate, cu implicații atât de extinse si profunde încât a crede ca toate acestea vor putea fi soluționate cu usurinta si dintr-o data, prin vechile metode manageriale, ar fi nu doar o enorma eroare, ci si extrem de periculos.

Nevoia flexibilizării structurilor organizatorice, cea a atragerii cat mai multor subordonați la fixarea si apoi realizarea obiectivelor, nevoia sporirii eficientei si eficacitatii organizaționale, poate cea mai presanta dintre toate, au impus cu necesitate „inventarea” unor noi si noi forme manageriale” („Managementul anilor ‚80,’90”, 1997, pag. 13).

Recunoscuta fiind si existenta unor diferente intre cele doua concepte, totuși punem accent pe legătura strânsa dintre leadership si management in munca organizației, recunoscând ca nu este ușor a le separa ca activitati distincte.

Pentru a fi un manager eficient este necesar a exercita rolul de leadership, o viziune obișnuita fiind aceea ca meseria de manager necesita abilitați de leadership si ca leadership-ul este de fapt un subset al management-ului, deși unii autori considera ca leadership-ul este un atribut special care poate fi distins fata de alte elemente ale management-ului.

CAPITOLUL III

MICROCERCETARE

Pentru fundamentarea cercetării de fata, s-a recurs la interpretarea personalitatii leaderi-lor din perspectiva conceptului de Tip psihologic dezvoltat de către Carl Jung si evaluat cu ajutorul MBTI, instrumentul de diagnoza psihologica creat de către Katherine Briggs si fiica sa Isabel Briggs.

In privința utilitatii acestui instrument pentru studierea personalitatii in corelație cu stilul de leadership, putem aminti părerea a doi psihologi – Catherine Fitzgerald, psiholog specializat in training managerial si executiv, care valorizează testul MBTI mai presus decât toate celelalte, deoarece crede ca acest test ii ajuta pe leaderi ( si astfel pe organizațiile lor) sa beneficieze cu adevărat de cea mai noua si revoluționara dintre teoriile viitorului.

Autoarea considera ca „elementul cheie pentru a transforma organizațiile (ca si pe leaderii lor) implica a creste capacitatea lor de a intelege, valoriza si a face fata cu bine diferitelor (multiplelor) dimensiuni ale „diferențierii”.

Tot in privința susținerii utilizării acestui test, putem aminti opinia unui alt psiholog, Tom Golatz, consultant in ceea ce privește tipul si calitatea sa si co-designer si facilitator al tipului si al TQM (managementul calitatii totale) care considera ca „organizațiile trebuie sa realizeze ca procesul calitatii trebuie efectuat de către oameni si fiecare tip poate avea o contribuite importanta asupra calitatii.”

Programele calitative implica „a alege omul potrivit pentru sarcina potrivita” sau „a traduce sarcinile intr-un limbaj acceptabil stilului sau tipului ce se ocupa de sarcina respectiva, dar nu este orientat in mod natural spre ea.”

In acest mod, tipurile psihologice au fost extinse si particularizate si la funcția si poziția de manager, realizându-se caracterizări corespunzătoare ale acestora, obținute prin aplicarea testului MBTI si prin investigarea amununtita a subiecților in cadrul proceselor de consultanta si evaluare psihologica, ele putând fi adaptate ca „tipuri manageriale”, ce trebuie considerate in calitatea lor de cadre generale de descriere a personalitatii oamenilor ce ocupa poziții de conducere.

Tabelul nr. 1 de mai jos reprezintă sintetizarea unor astfel de evaluări ale caracteristicilor comportamentale ale stilurilor manageriale:

Tipurile manageriale au suscitat si determinarea :punctelor slabe” si a celor „forte” considerate ca fiind specifice managerilor, in sensul nu al susținerii unor tipuri bune si a altora lipsite de valoare, ci al posibilitatii de identificare si cunoaștere a unor eventuale calitati pentru a le valoriza la maximum si a unor eventuale „slăbiciuni” pentru a le neutraliza sau elimina, prezentate in tabelul nr. 2.

Mitroff si Klimann au utilizat si ei instrumentul si i-au rugat pe manageri sa spună istorioare despre organizația ideala așa cum o vad ei. Autorii au raportat o „remarcabila si foarte puternica similaritate intre istorioarele indivizilor care aveau același tip de personalitate (de exemplu – ST) si o remarcabila si foarte puternica diferența intre istorioarele celor patru tipuri de personalitate”.

ST – accentuează detaliile practice, trăsăturile fizice ale muncii, certitudinea, specificitatea si controlul organizațional impersonal (in mod normal ar trebui sa fie puternic orientat pe dimensiunea sarcinii –n.a.)

NT – povestioare care accentuau problemele globale extinse si au oferit teorii ale organizațiilor care erau idealist impersonale

NF – au spus povestioare cu teorii globale accentuând pe valori generale, personale si umaniste, au descris organizația ca pe ceva ce exista pentru a servi umanitatii

SF – s-au centralizat asupra faptelor si preciziei dar in termeni de relații umane in interiorul unei organizații specifice (in mod normal ar trebui sa fie puternic orientat pe dimensiunea oameni/ relații umane – n.a.)

In cadrul unei alte cercetări, in care s-a utilizat MBTI pentru a studia deciziile manageriale, Henderson si Nutt au examinat asumarea riscului. Rezultatele unor astfel de cercetări sunt prezentate in tabelul nr. 3:

Au fost conturate inclusiv modalitatile tipurilor manageriale de a se raporta la subordonați, de a se relaționa cu oamenii, încercând in acest fel o anticipare, o intelegere „intuitiva” a corelațiilor care au fost analizate in partea interpretativa a cercetării pentru edificarea stiintifica a corelațiilor prezentate intre dimensiunile tipurilor psihologice si dimensiunile leadership-ului.

1. Obiective teoretice si aplicative:

Depasirea aspectelor situaționale privind stilul de conducere, determinându-se dincolo de acestea ceea ce transpare in spatele fluctuațiilor si variațiilor comportamentale, prin stabilirea tipului psihologic, ca patern intern ce determina orientarea spre un anumit stil de leadership.

Elaborarea unor profile psihologice care sa corespunda celor doua tipuri de conducere, căutându-se corespondenta dintre tipurile psihologice (descrise de MBTI) si orientările pe sarcina si/ sau relații umane

Fundamentarea unei teorii privind existenta sau nonexistența diferentelor dintre stilurile de conducere adoptate de femei si de barbati, pornindu-se de la premisa ca, in cazul in care diferentele exista, sunt date de apartenența la un anumit tip psihologic (determinat pe baza frecventelor de apariție a acestuia), existând diferente intre tipurile psihologice cele mai frecvente ale barbatilor si ale femeilor ce dețin funcții de conducere si adopta un anumit stil de leadership

Lărgirea sferei de aplicabilitate a testului MBTI, ca test apt de a schita si predispoziția spre un anumit stil de leadership – in sensul de orientare pe sarcina, versus orientare pe relații umane

2. Ipoteze de cercetare ale studiului realizat:

Existenta unei corelații semnificative pozitive intre preferința puternica spre dimensiunile: F (sentimente) si E (extraversie) ale tipului psihologic (MBTI) si orientarea înalta spre relațiile umane (ca stil de leadership)

Existenta unei corelații semnificative pozitive intre preferita puternica spre dimensiunile: J (judecata), S (senzorialitate), T (gândire) si I (introversie) ale tipului psihologic (MBTI) si orientarea înalta spre sarcina (ca stil de leadership)

Existenta unor diferente semnificative intre stilurile de conducere adoptate de barbati si femei, prin diferențierea frecventei tipului psihologic ce corespunde fiecărei categorii, determinând un tip psihologic managerial specific fiecărei categorii in parte

3. Lotul de subiecți:

Lotul de subiecți pe care s-a realizat cercetarea a fost constituit din 60 de subiecți (30 de femei si 30 de barbati), leaderi formali, prin pozițiile de conducere deținute in cadrul organizației din care fac parte, cu vârsta cuprinsa intre 35 si 60 de ani, integrați in organizații cu specific de producție si nivel educațional înalt.

4. Testele aplicate (instrumente de cercetare):

Pentru determinarea tipului psihologic al subiecților incluși in cercetare, s-a utilizat testul MBTI (Meyers – Briggs Type Indicator), forma G, cu o fidelitate de .83 si validitate interna de .88, cu media de .86. In urma aplicării testului se pot identifica atitudinile subiecților, in sensul stilului de viata, stilul de procesare a informațiilor, stilului de a lua decizii, stilului de interacțiune, temperament si modul de utilizare a timpului, metode specifice de acțiune etc.

Pentru determinarea stilului de leadership, s-a utilizat testul T-P Leadership Questionnaire, construit de McDougall, pe baza căruia se pot obține “notele” la cele doua dimensiuni – T = task (sarcina) ce indica orientarea slaba/ medie/ puternica asupra sarcinii in stilul de conducere si P = people (oameni), care indica orientarea slaba/ medie/ puternica asupra relațiilor umane in stilul de conducere.

5. Analiza datelor si interpretarea rezultatelor

Analiza statistica a frecventelor cu care se manifesta tipurile psihologice in cadrul celor doua categorii departajate in funcție de variabila sex, a pus in evidenta existenta unei diferente in ceea ce privește tipurile manageriale adoptate de femei si respectiv de barbati.

FRECVENTELE TIPURILOR PENTRU SEXUL FEMININ

DIMENSIUNI frecventa procent procent valid procent cumulat

Valid ESTJ 5 16.7 16.7 16.7

ENTJ 1 3.3 3.3 20.0

ENTP 1 3.3 3.3 23.3

ESFJ 7 23.3 23.3 46.7

ESFP 2 6.7 6.7 53.3

ESTP 4 13.3 13.3 66.7

ENFP 2 6.7 6.7 73.3

INTJ 1 3.3 3.3 76.7

INTP 1 3.3 3.3 80.0

ISFP 1 3.3 3.3 83.3

ISTP 1 3.3 3.3 86.7

ISTJ 4 13.3 13.3 100.0

Total 30 100.0 100.0

TIPUL CEL MAI FRECVENT ESTE ESFJ

In urma analizei frecventei diferitelor tipuri prezentate de subiecții de sex feminin testați, a reieșit ca cel mai frecvent tip feminin managerial întâlnit este ESFJ, care apare in 23,3% din cazuri. Deviza acestui tip este “cea mai buna gazda din lume”.

Tipul se exprima prin:

E interese largi

S încredere in fapte

F căldura si simpatie

J organizare

Satisfacția profesionala pentru acest tip înseamnă o activitate care:

permite stabilirea si intretinerea de relații interpersonale calde si reale cu alte persoane

ofera beneficii practice oamenilor

permite exercitarea controlului, lucrând cu multe persoane si ajutându-le sa acționeze in armonie, pentru un obiectiv comun

are asteptari clare, performanta fiind judecata pe baza unor criterii stabilite si explicit formulate

se desfasoara intr-un mediu cooperant, echilibrat de conflicte si de tensiuni

permite a lua decizii si a utiliza proceduri eficiente

oferă ocazii de interacțiune cu oamenii pe durata programului si de a lua parte la procesul de adoptare a deciziilor

permite organizarea muncii proprii si pe a celor din jur

se desfasoara intr-un mediu prietenos, unde oamenii isi exprima aprecierile pentru realizările proprii, unde simt aprobare si sprijin, unde isi considera colegii niște prieteni

se desfasoara intr-un mediu de organizare clara, unde ierarhia este cunoscuta si inteleasa, iar autoritatea este respectata

Aceiași analiza a frecventelor efectuata cu ajutorul programului SPSS, a fost efectuata si in cazul tipurilor psihologice prezentate de subiecții de sex masculin cu funcții de conducere testați.

FRECVENTELE TIPURILOR PENTRU SEXUL MASCULIN

DIMENSIUNI frecventa procent procent valid procent cumulat

Valid ESTP 5 16.7 16.7 16.7

ENTJ 1 3.3 3.3 20.0

ESFP 1 3.3 3.3 23.3

ESTJ 7 23.3 23.3 46.7

INTJ 3 10.0 10.0 56.7

ISFJ 1 3.3 3.3 60.0

ISFP 1 3.3 3.3 63.3

ISTJ 11 36.7 36.7 100.0

Total 30 100.0 100.0

TIPUL CEL MAI FRECVENT ESTE ISTJ

Tipul cel mai frecvent adoptat este ISTJ, întâlnit intr-un procent de 36,7%. Se poate observa ca funcțiile S si J (senzorialitate si judecata) au rămas constante, in timp ce in locul funcției E (extraversie) a apărut funcția I (introversie) si in locul funcției F (judecata bazata pe sentimente), a apărut funcția T (judecata bazata pe gândire), acestea fiind elementele ce diferentiaza tipul psihologic managerial feminin de cel masculin. Deviza acestui tip este “Fac ceea ce trebuie făcut”.

Tipul se exprima prin:

I concentrare profunda

S încredere in fapte

T logic si analitic

J organizare

Satisfacția profesionala pentru acest tip înseamnă o activitate care:

are o natura tehnica si permite dependenta de capacitatea de a utiliza fapte si detalii importante

implica un produs material sau un serviciu efectuat intr-o maniera logica si eficienta, preferabil prin folosirea unor proceduri de operare standard

permite a fi independent, cu timp suficient pentru a munci singur si a-si intrebuinta excelentele capacitati de concentrare pentru a îndeplini proiectele sau sarcinile

se desfasoara intr-un mediu stabil si tradițional, unde nu se cere asumarea de riscuri inutile

are rezultate tangibile si măsurabile, la care se folosesc si se respecta precizia si standardele exacte

are obiective explicite si o structura organizatorica definita clar

oferă timp suficient de pregătire înainte de a prezenta sau preda rezultatele muncii

oferă niveluri sporite de responsabilitate

se desfasoara intr-un mediu in care experiența si judecata practica sunt apreciate si răsplătite

permite stabilirea si atingerea de obiective definite, asigurându-se resursele necesare

Tinand cont de faptul ca acestea sunt tipurile ce apar in calitate de paternuri de personalitate mai frecvent întâlnite la subiecții cu funcții manageriale, am analizat corelația acestor dimensiuni cu cele doua stiluri de leadership, pentru a contura existenta unor relații confirmate si statistic intre aceste variabile, in virtutea cărora se pot desprinde anumite legitati privind adoptarea unui stil de leadership in funcție de tipul de personalitate.

Astfel s-au analizat relațiile existente intre dimensiunile tipului care apar cel mai frecvent – E(extraversie), I (introversie), S (senzorialitate), T (gândire), F (sentimente), J (judecata), cu cele doua dimensiuni polare ale stilului de leadership – orientarea pe sarcina si orientarea pe relații umane, determinându-se:

corelații semnificative pozitive la un prag de semnificație de 0.01 intre dimensiunea F si dimensiunea E cu orientarea pe relații umane a stilului de leadership

corelații semnificative pozitive la un prag de semnificație de 0.01 intre dimensiunea J, dimensiunea I si dimensiunea T si orientarea pe sarcina stilului de leadership

corelații semnificative pozitive la un prag de semnificație de 0.05 intre dimensiunea S si orientarea pe sarcina a stilului de leadership (ex. in figura nr. 1)

corelații nesemnificative intre dimensiunea E si orientarea pe sarcina a stilului de leadership pe de o parte si dimensiunea I si orientarea pe relații umane a stilului de leadership, pe de alta parte

Dimensiunile N si P nu au fost analizate, deoarece au apărut la număr redus de cazuri, care se pretează la o interpretare specifica, individualizata si contextualizata, in timp ce acesta cercetare, si-a propus sa identifice cazurile generale, cel mai probabil de manifestat, si a legitatilor după care se conduc acestea.

CONCLUZII

Astfel, in urma aplicării testelor privind determinarea tipului psihologic (MBTI) si a testului T-P pentru determinarea stilului de leadership, datele obținute au fost prelucrate conform programului statistic SPSS. Prin aceasta interpretare s-a avut in vedere si s-a obținut care este cel mai frecvent tip psihologic al femeilor si respectiv al barbatilor care ocupa funcții manageriale, de conducere, determinându-se astfel ca tipul cel mai frecvent al femeilor este ESFJ, iar cel al barbatilor este ISTJ.

In continuare, s-a urmărit a se determina in ce măsura aceste tipuri (considerate ca specifice leaderilor), determina sau se asociază in mod constant si in orice situație cu un anumit stil de leadership, in acest caz fiind considerate cele doua aspecte cele mai generale ale oricărei clasificări privind stilul de leadership – orientarea pe sarcina respectiv orientarea pe relațiile umane. Prin aplicarea corelației bivariate Pearson, s-a determinat ca dimensiunile S si J din cadrul primului profil se asociaza constant cu stilul de leadership orientat pe sarcina, iar dimensiunile F si E se asociaza constant cu orientarea pe relațiile umane.

Aceste rezultate ne oferă un tablou coerent si consistent despre modul in care personalitatea conceputa intr- o maniera dinamica si complexa, nu statica si reductionista, poate sa determine si sa influențeze comportamentul uman spre a adopta un anumit stil de conducere (leadership).

In cazul femeilor ce exercita funcții manageriale, se constata un echilibru relativ intre cele doua dimensiuni ale unui stil de leadership complex si complet, echilibru determinat de patern-ul intern al structurii peresonalitatii, ce permite in acest caz orientarea bidimensionala a subiectului in activitatea de conducere.

Aceasta permite anticiparea eficientei crescute a unui astfel de model intern al personalitatii in exercitarea funcțiilor de leadership., care se poate concretiza intr-o pista de continuare a acestei cercetări. Aceste rezultate obținute in urma prelucrării statistice, au fost confirmate si de stilul real al subiecților.

Analog, in cazul barbatilor s-a determinat tipul psihologic cel mai frecvent ca fiind ISTJ. Se conserva cele doua dimensiuni prezente in cadrul tipului feminin – S si J, ambele orientate spre sarcina, si intervin alte doua dimensiuni – I si T, care s-a determinat in urma prelucrării statistice (prin corelație bivariata Pearson), ca se asociază in mod constant cu orientarea pe sarcina, ceea ce ne-a condus la stabilirea concluziei conform căreia barbatii cu funcții manageriale sunt orientați exclusiv asupra sarcinilor.

Rezultatele reale au confirmat si aici rezultatele statistice. Si in acest caz s-a pus in evidenta influenta personalitatii asupra stilului de leadership, putându-se anticipa ca acest stil de conducere este mai puțin eficient decât cel anterior, cel puțin in calitate de premisa, de predispoziție, deoarece neglijează aspectele de ordin uman ale organizației. O posibila continuare a cercetării este de a determina cu exactitate eficienta acestui stil si eventual de a integra pe cei care prezintă un astfel de tip, intr-un program de training care sa le permită dezvoltarea abilitaților de interacțiune si armonizare si cu partea umana a organizației, pentru a determina daca eficienta stilului se ameliorează sau nu.

Studiul a evidențiat si diferentele de natura psihologica dintre barbati si femei cu poziții manageriale, care adopta stiluri diferite sau relativ asemănătoare (având in vedere ca orientarea spre sarcina este prezenta in ambele cazuri), ceea ce implica faptul ca structura personalitatii este cea care determina adoptarea unor stiluri diferite de leadership si nu neapărat presiunile externe si stereotipiile.

BIBLIOGRAFIE

Cherrington D. (1989) – „Organizational Behavior – The Management of Individual and Organizational Performance”; Allyn & Bacon, USA, Massachusetts

DePree M. (1989) – „Leadership is an Art”, Dell Publiching New York

Griffin R., Moorhead G. (1986) – „Organizational Behavior”, Houghton Mifflin Company

Gordon J. (1983) – „A DiagNUstic Approach to Organizational Behavior”, Boston College, USA, Allyn & Bacon Inc.

Hellriegel D., Slocum J., Woodman R. (1990) – „Organizational Behavior”, West Publishing Company

Hersey P., Blanchard K. (1982) – „Management of Organizational Behavior – Utilizing Human Resources” , Prentice-Hall Inc., Englewood Cliffs, New Jersey

Hodgetts R. (1991) – „Organizational Behavior – Theory and Practice”, Florida International University

Johns Gary (1998) – „Comportament organizational”, Ed. EcoNUmica, Bucuresti

Luthans F. (1985) – „organizational Behavior”, McGraw Hill Book Company, USA

McCollumm J. (1994) – „idei americane pentru manageri romani”, Ed. Management general, Bucuresti

Mink O., Schultz J. (1991) – „Developing & Managing – Open Organizations – A Model & Methods for Maximizing Organizational Potential”, Library of Congress Cataloging in Publication Data

Mullins L. (1993) – „Management and Organizational Behavior”, Pitman Publishing

Robbins S. (1990) – „Organizational Behavior – Concepts, Controversies and Applications”, Prentice Hall, New Jersey

Rosenberg J. (1993) – „Dictionary of Business & Management”, John Wiley & Sons Inc. USA

Schermerhorn J.R., Hunt J., Osborn R. (1988) – „Managing Organizational Behavior”, Pitman Publishing Inc.

Tieger P., Tieger Barron B. (1998) – „Descoperirea propriei personalitati”, Ed. Teora, Bucuresti

Tosi H., Rizzo J., Stephen C. (1986) – „Managing Organizational Behavior”, Pitman Publishing Inc.

Tosi H., Hamner W.C. (1985) – „Organizational Behavior and Management”, Grid Publishing Company, Colombus Ohio

Zlate M. (1981) – „Psihologia muncii – relatii interumane”, Ed. EDP, Bucuresti

Zlate M. (1997) – „Managementul anilor ‚’80,’90” („Psihologia vietii cotidiene, vol. Coord. Zlate M.), Ed. Polirom, Iasi

Webber R. (1981) – „To Be a Manager – Essentials of Management”, Richard D. Irwin Inc. IlliNUis