Relatia Dintre Joc – Invatare

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I

I .GRĂDINIȚA,CADRU FAVORABIL DE DEZVOLTARE ARMONIOASĂ A COPILULUI DE 3- 6 ANI

I.1.Grădinița – treaptă a sistemului de învațământ din țara noastră

I.2.Funcțiile instructiv -educative ale grădiniței

CAPITOLUL II

II.CARACTERISTICI DE VÂRSTĂ ȘI INDIVIDUALE ALE PREȘCOLARILOR

II.1. Particularități psihologice ale copilului preșcolar

II.2. Relațiile cu mediul familiar ca proiecție a nevoii de sociabilitate a copilului preșcolar

II.3.Elemente ale maturizării intelectuale la copilul preșcolar

II.4. Formarea personalității la vârsta preșcolară

CAPITOLUL. III

III .ABORDAREA FORMELOR DE ACTIVITATE SPECIFICE VÂRSTEI PREȘCOLARE DIN PERSPECTIVA FORMĂRII PERSONALITĂȚII

III.1.Jocul- activitate specific umană

III 2.Jocul – activitate predominantă în grădiniță

III 3Implicațiile jocurilor în dezvoltarea copiilor

III 4Clasificarea jocurilor copiilor

III.5. Specificul învățării la vârsta preșcolară

III.6. Mecanismul trecerii de la joc la activitățile de învățare de tip școlar

CAPITOLUL. IV

IV.1. Introducere despre problema de cercetare

IV.2. Ipotezele cercetării

IV.3 .Scopul cercetării

IV. 4.Obiectivele cercetării

IV. 5. Metode de cercetare

IV. 5 Testări inițiale

IV.6 .Concluziile cercetării

CONCLUZII GENERALE DESPRE LUCRARE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ARGUMENT

Motto: “Omul este un om întreg numai atunci când se joacă” (Fr. Schiller)

În contextul actual de regândire a structurii și conținutului sistemului de învâțământ preuniversitar, în perspectiva reformei, se pune problema dezvoltării copilului în vederea formării unei personalități creative și autonome capabile să se integreze productiv în societate.

Astfel, fiecare cadru didactice, ar trebui sǎ se implice, prin competență și experiență acumulată, la dezvoltarea copilului .

În prezent, starea de „pregatire psihologică” prin care este asiguratǎ integrarea și adaptarea copilului la mediul școlar,este rezultatul întregii activitați din gradiniță.

Pregatirea preșcolarului pentru clasa pregătitoare este un obiectiv major pentru fiecare educatoare, de aceea, în gradiniță se depune efort pentru asigurarea climatului educativ propice acestui deziderat.

Didactica moderna se bazează pe racordarea acțiunilor instructiv-educative la nevoile și potențele copiilor, pe considerarea particularităților de vârstă și individuale ca indicator obiectiv prioritar.Cunoașterea copilului trebuie considerată ca punctul de plecare în orice acțiune formativă.

Strategia individualizării educației și învățământului nu-și poate dovedi menirea decât pe baza unei bune cunoașteri a copilului.

Proiecția personalității copilului începe în fragedă copilarie. Învățământul preșcolar deschide porțile spre cultură și descifrează direcțiile dezvoltării copilului.

Această deschidere și proiectare pe care o face grǎdinița, în calitate de continuatoare a operei formative a familiei, nu poate fi rezultatul unei simple inspirații, ci ea presupune cu precǎdere studierea și cunoasterea personalității copiilor.În grupa mare , accentul cade pe sarcinile formative care vizează dezvoltarea operațiilor intelectuale și a dragostei față de învățătură, față de cunoaștere a copiilor.

Atingerea acestor scopuri și obiective vor avea eficiență maximă dacǎ întreg procesul instructiv-educativ din grǎdiniță va fi axat pe crearea unei atmosfere ludice propice dezvoltării preșcolarului..

“Jocul este activitatea umană conștientă; are caracter universal, permanent și polivalent” (Florica Mitu, Ștefania Antonovici, 2003)

Jocul didactic este acea formă de activitate atractivă și accesibilă copilului prin care se realizează o bună parte din sarcinile educaționale în instituțiile preșcolare. În primul rând, fiecare joc didactic trebuie să-i instruiască pe copii, să le consolideze și să le precizeze cunoștințele despre lumea înconjurătoare. În cadrul jocului didactic se îmbină armonios elementul instructiv și exercițiul cu elementul distractiv. Învățând prin joc, copilul trebuie să se distreze în același timp, adică să se joace. Împletirea în jocul didactic a elementului distractiv cu cel instructiv duce la apariția unor stări emoționale complexe care stimulează și intensifică procesele de reflectare directă și mijlocită a realității.

Jocul didactic pentru a rămâne joc, trebuie să conțină elemente de așteptare, de surpriză, de comunicare între copii. Toate acestea fac ca aspectul instructiv să se îmbine cu cel distractiv. Valoarea practică a jocului didactic constă în faptul că în procesul desfășurării lui, copilul are posibilitatea să își aplice cunoștințele, să-și exerseze priceperile și deprinderile ce s-au format în cadrul diferitelor activități.

Jocul didactic este subordonat pedagogului, este creat de el, face parte din fondul influenței lui pedagogice și influențează conținutul activității intelectuale a copilului. El ne ajută să organizăm activitatea intelectuală a copilului în forme cât mai plăcute, atrăgătoare, accesibile și de o vădită eficiență. Jocurile didactice sunt un mijloc de influențare a senzațiilor și percepțiilor. La vârsta preșcolară, copilul distinge cu greu culorile și nuanțele asemănătoare, cu tendința de a percepe obiectele în întregime, fără a-i deosebi părțile componente, de a se opri la detalii dar scapă esențialul.

Prin jocurile didactice, educatoarea orientează percepțiile, le perfecționează, le leagă în cuvinte. Ea aduce în câmpul conștient al copilului o anume însușire a unui obiect, în așa fel încât, el să perceapă, să o lege de cuvântul care o denumește și să o recunoască dintr-un complex de însușiri, împreună cu care s-ar afla tot la fel în alte ocazii. În acest fel, jocul didactic contribuie la bogăția, exactitatea și finețea senzațiilor și reprezentărilor despre lumea înconjurătoare, la precizarea, lărgirea și întărirea reprezentărilor copilului, la îmbogățirea și achiziționarea vocabularului lui.

Prin intermediul regulilor și sarcinilor stabilite în joc, educatoarea activează percepțiile anterioare ale copilului, atât prin stimulenți concreți neverbali (imagini, fotografii), cât și prin stimulenți verbali (prin indicațiile verbale folosite) activand insusirea de noi cunostinte.

Esența jocurilor didactice constă în faptul că acest gen de activitate îmbină armonios elementul de instruire cu elementul de joc. Tocmai această îmbinare favorizează apariția unor stări emotive prielnice stimulării și intensificării proceselor de cunoaștere, a muncii intelectuale, formarea unor trăsături morale, formarea deprinderilor de muncă independentă.

Prin această lucrare doresc să evidentiez relația dintre joc –învățare care contribuie implicit la dezvoltarea copilului pe tot parcursul vieții .Grădinița pune bazele celor ,,șapte ani de acasă ’’ ,educația fiind continuata în toate instituțiile de învățământ pâna la formarea individului ca om .

CAPITOLUL I

I. GRĂDINIȚA, CADRU FAVORABIL DE DEZVOLTARE ARMONIOASĂ A COPILULUI DE 3- 6 ANI

I.1 Grădinița –treaptă a sistemului de învățământ din Romania

În contextul actual, rolul învǎțǎmântului, pentru îmbunǎtǎțirea calitații vieții este deosebit de important și dobândește noi valențe educative în sensul cǎ democratismul în educatie înseamnǎ printre altele și valorificarea în folosul societații a potențialitǎtilor tuturor individualitatilor și implicit valorificarea uneia din cele mai importante resurse naturaleinteligenta umanǎ. Școala este sarcina importantǎ de a pregati tânǎra generație pentru viatǎ( pentru muncǎ ,creație și pentru adaptarea unui comportament democratic).

În consens cu Mialaret ( G.Mialaret, 1981)putem sublinia cǎ “ …. Pentru educator a pregati lumea de mâine și a pregati pentru lumea de mâine înseamnǎ a forma oameni care vor avea cultura generalǎ și cunoștințe suficiente pentru a implini un rol activ în ansamblu armonios al societǎții viitoare, vor avea o personalitate destul de puternicǎ….”și vor fi ființe autonome conștiențe de responsabilitǎtile lor fațǎ de ei înșiși, și fatǎ de întreaga societate. În sistemul de învățamânt din România o primǎ treaptǎ este grǎdinita, în zilele noastre grǎdinițele de copii au cǎpǎtat funcții și valori noi în viața socialǎ, în consens cu dezvoltatrea rolului acestor institutii în toate țarile civilizate ale lumii.

Psihologia și pedagogia contemporanǎ acorda un interes deosebit problemelor privind dezvoltarea psihică și educația copilului în perioada preșcolară. Ideea dupǎ care evoluția școlara a copiulului depinde în mǎsurǎ însemnatǎ de felul cum este educat la vârsta preșcolarǎ a caștigat în ultimul timp cât mai mult teren. Acest proces nu are loc în mod spontan ci în strânsǎ dependențǎ de condițiile de mediu și educație. De aceea psihologia și pedagogia modernǎ insistǎ asupra influenței hotǎrâtoare a mediului social și în special a educației organizate asupra dezvoltǎrii intelectuale a copilului.

Încǎ din anul 1961, Hunt scria “ Nu este nesǎbuit a dori sǎ descoperi mijloacele de a orândui, în special în timpul primei copilǎrii, contactele fructuoase între copii și mediul înconjurator, de a accelera substanțial dezvoltarea sa intelectualǎ și de a se realiza, la vârsta adultǎ un nivel mintal net superior “. La noi în țarǎ, învǎțǎmântul preșcolar s-a dezvoltat rapid pe fondul general al dezvoltǎrii învǎțǎmântului de toate gradele.

Procesul de industrializare accentuatǎ a determinat de asemenea creșterea numǎrului de grǎdinițe cu program prelungit sprijinindu-se astfel familiile copiilor de vârstǎ preșcolarǎ din cadrul cǎrora mamele, în general, au fost atrase în munca din cadrul unor instituții și secții.

Despre rolul grǎdiniței de copii s-au formulat, de-a lungul timpului, mai multe opinii.

Unele dintre acestea privesc aceasta prima treaptǎ a sistemului școlar doar ca institutie menitǎ sǎ competeze educația familiei.Altele îi atribuie gradiniței funcții sporite, ajungând pânǎ la o similitudine de organizare, funcționare, de conținut și metode cu școala.

Referitor la aceste pǎreri diferite trebuie sǎ subliniem faptul cǎ din totdeauna, grǎdinița și-a afirmat funcția socialǎ de sprijinire a familiei în creșterea și educarea copiilor, și de pregatire pentru scoalǎ. Multǎ vreme funcția sa de ajutor acordat mamelor în creșterea copiilor, generat de participarea femeilor în producție era preponderentǎ. Dar obiectivele educației preșcolare a evoluat pe mǎsură ce exigențele fațǎ de pregatirea copiilor și tinerilor au crescut ,instituțiile preșcolare amplificându-și în mod sensibil funcțiile în sistemul școlar.

În cadrul acestui proces, funcția lor educativǎ, de completare și adeseori de compensare a educației familiale, s-a accentuat mult în ultimele decenii.

Treptat, în contextul preocupǎrii de extindere a perioadei de formare a tinerei generații în cadrul unui sistem de educație instituționalizat,apare tot mai pregnantǎ funcția ei preponderentǎ, grǎdinița preluând misiunea de a-i pregati pe copii pentru abordarea fructuasǎ a învatamantului primar. Legat de acesta schimbare a rolului și funcțiilor grǎdiniței, atât în țara noastrǎ, cât și pe plan mondial, în evoluția sistemelor școlare au avut loc importante orientǎri. Astfel s-a trecut la debutul școlarizǎrii la o vârstǎ mai micǎ, preluându-se o parte din anii care erau consacrați educației în instituții preșcolare. De asemenea s-a procedat la extinderea învǎțǎmântului preșcolar și accentuarea funcțiilor instructiv-educative ale acestuia , în deseori cu copii din grupa pregătitoare.

De asemenea, grǎdinița are forme de organizare a activitǎții și metode specifice. În privința obiectivelor educației preșcolare s-au manifestat și se mai susțin și în prezent mentalitǎți diferite, uneori eșuate sau exagerate. Pe de o parte, amplificarea funcției grǎdiniței în direcția pregǎtirii pentru școala a copiilor întâmpina obiecții exprimate prin: ”forțarea”dǎunatoare sau “școlarizarea prematurǎ”, precum și formulǎri ceori de compensare a educației familiale, s-a accentuat mult în ultimele decenii.

Treptat, în contextul preocupǎrii de extindere a perioadei de formare a tinerei generații în cadrul unui sistem de educație instituționalizat,apare tot mai pregnantǎ funcția ei preponderentǎ, grǎdinița preluând misiunea de a-i pregati pe copii pentru abordarea fructuasǎ a învatamantului primar. Legat de acesta schimbare a rolului și funcțiilor grǎdiniței, atât în țara noastrǎ, cât și pe plan mondial, în evoluția sistemelor școlare au avut loc importante orientǎri. Astfel s-a trecut la debutul școlarizǎrii la o vârstǎ mai micǎ, preluându-se o parte din anii care erau consacrați educației în instituții preșcolare. De asemenea s-a procedat la extinderea învǎțǎmântului preșcolar și accentuarea funcțiilor instructiv-educative ale acestuia , în deseori cu copii din grupa pregătitoare.

De asemenea, grǎdinița are forme de organizare a activitǎții și metode specifice. În privința obiectivelor educației preșcolare s-au manifestat și se mai susțin și în prezent mentalitǎți diferite, uneori eșuate sau exagerate. Pe de o parte, amplificarea funcției grǎdiniței în direcția pregǎtirii pentru școala a copiilor întâmpina obiecții exprimate prin: ”forțarea”dǎunatoare sau “școlarizarea prematurǎ”, precum și formulǎri ca “rǎnirea farmecului copilǎriei” etc… De aceea în multe țǎri se manifestǎ reținere în însușirea, la vârsta preșcolarǎ a tehnicilor de baza (lectura, scrierea și calculul), tehnici specifice învǎțǎmantului primar. De asemenea se manifestǎ încǎ prudentǎ în însușirea unor elemente de matematicǎ moderna sau în învǎțarea unei limbi strǎine. Se apreciazǎ ca aceste activitǎți determinǎ un grad mare de intelectualizare, o sistematizare a vieții infantile, considerate dǎunǎtoare copilului în dezvoltarea sa ulterioarǎ. În unele cazuri se susține modificarea sensibilǎ a programelor preșcolare apropiindu-le tot mai mult de cele ale școlii.

Copilăria reprezintă o unitate interioară ,iar în succesiunea vârstelor nu se produce la întamplare în viața copiilor ci,odata cu dispariția unor trăsături ,apare altele,calitativ noi, care le vor lua locul.Odata cu trecerea spre o nouă etapă –vârsta preșcolară-orizontul copilului depășește cadrul restrâns al familiei.

Frecventând grădinița el este pus în fața unor condiții de viață și a unor cerințe noi, mult deosebite față de periada anterioara.Influentele educative sunt mult mai complexe și mai bine organizate.Copilul preșcolar imită ceea ce observă în jurul său ,tinde să-și însușească în mod activ felul de a trăi și de muncă al adultilor din jurul său.Formarea caracteristică de reflectare a realității înconjurătoare este ,pentru preșcolari, jocul ,care devine activitatea sa dominantă.

Aceasta se impune, știut fiind faptul cǎ adesea, în familie, copii sunt apostrofați în mod cu totul greșit, de cǎtre pǎrinți prin amenințǎri de tot felul: “Lasǎ cǎ te duci tu la școalǎ!” sau “O sǎ vinǎ ea școala!”. De aceea, în consens cu educatoarea este necesar ca familia sǎ se preocupe de formarea unei motivații pozitive fațǎ de școalǎ.

Din cele discutate reiese faptul cǎ grǎdinița ofera copiilor o sumǎ de experiențe și activitǎti care favorizeazǎ succesul școlar.

I.2. Funcțiile instructiv-educative ale grădiniței

Într-o accepțiune generală, educația este procesul (acțiunea) prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane. Ea constituie o necesitate pentru individ și

pentru societate. Ca urmare, este o activitate specific umană, realizată în contextul existenței sociale a omului și, în același timp, este un fenomen social specific, un atribut al societății, o condiție a perpetuării și progresului acesteia. Așadar, ea se raportează, în

același timp, la societate și la individ.

Între formele educației figurează și educația formală, care are un caracter organizat, sistematizat, instituționalizat. În ansamblul procesului permanent al educației, ea constituie o perioadă de formare intensivă care face din acțiunea educativă un obiectiv central. Ea se adresează vârstei de formare și asigură asimilarea sistematică a cunoștințelor, exersarea intensivă a comportamentelor sociale și dezvoltarea capacităților

individuale.

Numeroase cercetări arată că, pentru orice problemă care apare în dezvoltarea unui copil, cu cât intervenția este mai timpurie, cu atât șansa de remediere este mai mare. De asemenea, cu cât intervenția se produce mai târziu, cu atât mai mari sunt costurile asociate și prognosticul poate fine favorabil.

În acest context, analizând procentul de repetenție în învățământul primar, dar și rata de părăsire timpurie a școlii (ținând cont de cercetările existente, conștientizăm din ce în ce mai mult faptul că o modalitate clară de reducere a repetenției (în special la

nivelul învățământului primar) și a părăsirii timpurii a școlii este intervenția la vârstele mici și foarte mici.

De asemenea, suntem conștienți de faptul că educația timpurie poate fi o pârghie esențială de reducere a inegalităților sociale. Educația timpurie, ca primă treaptă de pregătire pentru educația formală, asigură intrarea copilului în sistemul de învățământ obligatoriu (în jurul vârstei de 6 ani), prin formarea capacității de a învăța.

Premisă de bază de la care pornește educația timpurie ca parte a educației și întregirii pentru dezvoltare la vârste, timpurii este că investiția în vârstele mici ale copilului promovează o dezvoltare optimă pentru fiecare copil .

Deprinderile și cunoștințele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altora ulterior, iar deficiențele de cunoștințe și deprinderi produc în timp deficiențe mai mari, oportunități de învățare ratate sau slab valorificate.

Grădinița, ca serviciu de educație formală asigură mediul care garantează siguranța și sănătatea copiilor și care, ținând cont de caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului, implică atât familia cât și comunitatea în procesul de învățare.

Ca note distinctive ale educației timpurii am putea aminti:

• copilul este unic și abordarea lui trebuie să fie holistică (comprehensivă din toate punctele de vedere ale dezvoltarii sale);

• la vârstele mici este fundamental să avem o abordare pluridisciplinară (îingrijire, nutriție și educație în același timp);

• adultul/educatorul, la nivelul relației “didactice”, apare ca un partener de joc, matur, care cunoaște toate detaliile jocului și regulile care trebuie respectate;

• activitățile desfășurate în cadrul procesului educațional sunt adevărate ocazii de învățare situațională;

• părintele nu poate lipsi din acest cerc educațional, el este partenerul-cheie în educația copilului, iar relația familie – grădiniță – comunitate este hotărâtoare.

Sistemul de învățământ românesc a înregistrat progrese remarcabile, în ciuda condițiilor economice grele și a deselor schimbări sociale înregistrate după 1989. La sfârșitul anului 1990 țara înregistra o stagnare economică, dar după 1998, ca rezultat al democratizării treptate și a infuziei fondurilor europene și ale Băncii Mondiale, reforma în educație a fost demarată.

Situațiile de învățare,activitățile și interacțiunile adultului cu copilul trebuie să corespundă diferențelor individuale în ceea ce privește interesele, abilitățile și capacitățile copilului. Copiii au diferite niveluri de dezvoltare, ritmuri diferite de dezvoltare și învățare precum și stiluri diferite de învățare.

Aceste diferențe trebuie luate în considerare în proiectarea activităților, care trebuie să dezvolte la copil stima de sine și un sentiment pozitiv față de învățare. În același timp, predarea trebuie să ia în considerare experiența de viață și experiența de învățare a copilului, pentru a adapta corespunzător sarcinile de învățare.

Jocul este forma cea mai naturală de învățare și, în același timp, de exprimare a conținutului psihic al fiecăruia. Un bun observator al jocului copilului poate obține informații prețioase pe care le poate utiliza ulterior în activitățile de învățare structurate.

Evaluare care urmarește progresul copilului în raport cu el însuși și mai puțin raportarea la norme de grup (relative). Progresul copilului trebuie monitorizat cu atenție, înregistrat, comunicat și discutat cu părinții (cu o anumită periodicitate).

Mediul educațional permite dezvoltarea liberă a copilului și să pună în evidență dimensiunea interculturală și pe cea a incluziunii sociale.

Mediul trebuie astfel pregătit încât să permită copiilor o explorare activă și interacțiuni variate cu materialele, cu ceilalți copii și cu adultul (adulții).

Rolul familiei în aplicarea prezentului curriculum este acela de partener. Părinții ar trebui să cunoască și participe în mod activ la educația copiilor lor desfășurată în grădiniță.

Implicarea familiei nu se rezumă la participarea financiară, ci și la participarea în luarea deciziilor legate de educația copiilor, la prezența lor în sala de grupă în timpul activităților și la participarea efectivă la aceste activități și, în general, la viața grădiniței și la toate activitățile și manifestările în care aceasta se implică.

Totodată, curriculumul pentru învățământul preșcolar promovează conceptul de dezvoltare globală a copilului, considerat a fi central în perioada copilăriei timpurii.

Din punct de vedere istoric, conceptul de „domeniu de dezvoltare” apare în secolul XX, între cele două războaie mondiale. Printre primii care urmăresc dezvoltarea copilului de la naștere este Arnold Gesell și el elaborează una dintre primele inventare de dezvoltare structurat pe domeniile de dezvoltare. Abordarea curriculumului din perspectiva dezvoltării globale vizează cuprinderea tuturor aspectelor importante ale dezvoltării complete a copilului, în acord cu particularitățile sale de vârstă și individuale.

Întrucât finalitățile educației în perioada timpurie (de la naștere la 6/7 ani) vizează dezvoltarea globală a copilului, obiectivele cadru și de referință ale prezentului curriculum sunt formulate pe domenii experiențiale, ținându-se cont de reperele stabilite de domeniile de dezvoltare.

În acest sens, domeniile experiențiale devin instrumente de atingere a acestor obiective și, în același timp, instrumente de măsură pentru dezvoltarea copilului, în contextul în care ele indică deprinderi, capacități, abilități, conținuturi specifice domeniilor de dezvoltare.

Învǎțǎmântul preșcolar contribuie la dezvoltarea armonioasǎ a copiilor, la stimularea

gǎndirii și inteligenței, la însușirea unor cunoștințe pentru școalǎ, la educarea multilateralǎ, la formarea trǎsǎturilor de caracter și de comportare civilizatǎ.

Perioada vârstei preșcolare imprimă cele mai profunde, durabile și fructuoase amprente asupra individualitǎții copilului.Cu cât copilul este orientat mai devreme și mai mai corect în mediul în care traiește, cu atât mai repede reușește sa-l cunoască și să-și însușească modalitățile de acțiune corespunzătoare.

Grădinița reprezintă pentru copil,cadrul adecvat de instruire și educare,de dezvoltare psihică și fizică în conformitate cu particularitățile de vârstă.

Tinta acțiunilor instructiv-educative o reprezintă în primul rând,cunoașterea mediului ambiant, îmbogațirea cunoștințelor despre aceasta și adaptarea unei conduite corecte a copilor față de el.

Întreaga experiență a activității instructiv educative din gradiniță atestă posibilitatea și utilitatea cultivarii limbajului vorbit prin exerciții de povestire,de pronunție , de exprimare, conversatie.

De altfel experiența muncii didatice în clasele elementare arată cât este de important ca copii de varsta acestor clase să știe să și comunice prin limbaj oral. De aceea un accent deosebit trebuie pus pe activitatile de comunicare,pe dialogul liber.

În ceea ce privește însușirea unor operații aritmetice mintale,acestea sunt de natură să ușureze introducerea copiilor în studiul sistematic al calculului matematic și constiutue exerciții de mare valoare formativă pentru dezvoltarea gandirii copiilor.

La acestea se mai adaugǎ și alte preocupǎri ale grǎdiniței cum sunt: însușirea unor tehnici de lucru manual, folosirea creionului, a plastilinei, au ca scop formarea unor deprinderi de lucru, educarea esteticǎ, dezvoltatrea creativitǎții și imaginației copiilor,vieții efective.

Eficiența educației preșcolarilor nu constă în multitudinea cunostințelor și deprinderilor însușite de copii la aceastǎ vârstă, ci și de nivelul lor intelectual general de dezvoltare multilateralǎ a personalitǎții lor și de însușirea acelor capacități care-i fac apți pentru o integrare fireascǎ și rodnicǎ în activitatea școlarǎ. De aceea, în conținutul activităților didactice cu copii în grǎdinițe, dincolo de însușirea unor mecanisme specifice și înainte de aceasta este mai importantǎ varietatea activițăților și exersarea acestora care favorizează în cel mai înalt grad dezvoltarea forțelor creatoare ale copilului atat în domeniul cognitiv cât și în cel al comportamentului, precum și îmbogățirea vieții afective ale acestuia.

După cum este cunoscut, dezvoltarea vieții psihice a copilului la vârsta preșcolarǎ sub influența jocului și a activitǎților comune cu întreaga grupǎ dobândește noi particularitǎți psihice. Experiența cognitivǎ se imbogǎțește, sfera reprezentǎrilor se extinde, funcția reglatoare a sistemului verbal se intensifica, momentul nodal constituindu-l varsta de 5 ani. O evoluție corespunzǎtoare dobândește și conduita voluntarǎ a preșcolarilor. Astfel copii sunt educați pentru a renunța la propriile dorinte în favoarea unor scopuri cu o anumitǎ motivație socialǎ acecesibilǎ vârstei. O atenție deosebitǎ acord metodelor și procedeelor de lucru cu copii, corelǎrii lor cu particularitǎțile de vârsta și de grupǎ.

De asemeni, reușita strategiei didactice depinde de alegerea unui conținut interesant, nou, atractiv, care sǎ fie accesibil copilului, dar în același timp sǎ asigure formarea unei noi deprinderi, noțiuni, capacitǎti intelectuale. Prin activitatea sistematicǎ desfǎșuratǎ în grǎdinițǎ în scopul însușiri de noi cunoștințe, preșcolarii pot fi obișnuiți treptat cu primele elemente ale muncii intelectuale. Observând diferitele obiecte, sunt deprinși cu modul de percepere activǎ, folosind un limbaj corespunzator, urmǎrind de fiecare datǎ realizarea unor legǎturi între obiecte și fenomene.

La început percepția copilului este puțin diferențiatǎ dar prin acțiuni didactice, sistematice, repetate se poate realiza trecerea treptatǎ la percepția organizatǎ încât la grupa mare copilul sǎ poatz analiza un întreg, sǎ desprindǎ pǎrțile lui componente și legăturile lor esențiale pe care le percep în raport cu întregul. Procentul de formare a noțiunilor este un complex de operații: analiza, sinteza, generalizarea și abstractizarea. În cadrul activitǎților din grǎdinițǎ în special prin lecturile dupǎ imagini, copii își formeaza capacitatea de a descrie, a raporta și a compara.

Analiza fiecarui aspect din ilustrație este susținutǎ de intrebarile educatoarei care cere copiilului sǎ descrie acțiunea ampla a tabloului ilustrat. Cu pricepere educatoarea trebuie sǎ solicite copiilor un efort de analizare, a cunoștințelor anterioare, pentru formularea de rǎspunsuri corecte la întrebǎrile formulate.

Activitǎțile de dezvoltare a limbajului se desfǎșoarǎ printr-o multitudine de forme de activitate în diferite (lecturi dupǎ imagini, povestiri, memorizǎri, jocuri didactice, convorbiri tematice, lecturi ale educatoarei,etc.) cu scopul de a forma copiilor un limbaj corect, coerent, expresiv și pe cât posibil nuanțat. La sfârșitul grupei mari copii trebuie sǎ se exprime în propoziții și fraze corect construite, să redea conținutul unei povestiri sau lecturi, să diferențieze cuvintele dintr-o propoziție, silabele din cuvinte și chiar sunetele care intră în componența silabelor. Pe lângă preocuparea de dezvoltare a comunicării pe cale orală, activitățile din grădinița sunt îndreptate și in sensul formării deprinderilor necesare scrierii.

Copii sunt deprinși să execute un numar mare de semne grafice existând preocupare pentru acuratețea execuției siguranță și nu în ultimul rând,pentru desfașurarea acestor activități din placere. În dialogul cu învățătoarele privind condițiile formării la copii a aptitudininii de școlaritate a rezultat că sunt importante nu numai aspectele instrumentale(deprinderi mai sus amintite,abilități cognitive) ci și disponibilitățile de acțiune și relaționare optimă în grupul de copii. Iata de ce, încă din grădiniță sunt fructificate din plin activitățile instructiv-educative pentru crearea de disponibilități sociale la copii pentru că „mediul școlar este esențial-mente un mediu social” .De aceea gradinița trebuie să puna accent în continuare pe educația globală a personalității,a comportamentului social în deosebi.Existâ o serie de norme ale conduitei pe care preșcolarii și le însușesc in timpul anilor petrecuți în gradiniță.

Pregatirea pentru școala înseamnă formarea ,antrenarea și cultivrea de abilități,deprinderi,atitudini de acțiune, disponibilitați motivaționale–afective, care să-l facă apt pe copil de a face față solicitărilor școlare cu care se confruntă acesta în timpul școlii.

Îndeplinirea acestor obiective, fara susținere cu ceea ce revine școlii și fara forțări nefirești,prin mijloace specifice, reprezintă cadrul adecvat, pentru realizarea unei continuități organice între învățământul preșcolar și școală.Pe lângă faptul demonstrat că grădinița este, în primul rând, o instituție educativă, ea îndeplinște și o a doua funcție, și anume aceea de protecție a copilăriei. Ca instituție, ea vine în spijinul familiei, întărind răspunderea primei educații pe base științifice și creează condițiile egalizării șanselor tuturor copiilor de a avea asigurată o bună adaptare școlara.

Dacă un copil se află într-o grădinița, fară doar și poate se va familiariza cu scris-cititul fiindcă „nu se poate concepe grădinița fără cărți pentru copii, prindre alte numeroase jocuri.”Frecventarea grădiniței amelioreaza unele deficiențe sesizate la timp și contribuie la asigurarea condițiilor de antrenare socială a părinților, prin eliberarea temporară de grijile purtate copiilor.

La acestea se adaugă faptul că sub influiența schimburilor de păreri și prin transmiterea de sfaruri educative competente din partea educaroarelor, parinții beneficiaza de un real sprijin în preocuparea lor de a fi buni educatori ai propriilor copii.Există pareri care sustin că astfel de instituții sunt deschise numai pentru o anumită categorie privilegiată a populației , după cum după altii, ele reprezintă centre de joc și nimic mai mult.

CAPITOLUL II

II .CARACTERISTICI DE VÂRSTĂ ȘI INDIVIDUALE ALE PREȘCOLARILOR

„Începeți prin a vă studia mai bine copiii, căci cu siguranță

nu-i cunoașteți deloc”.- J. J. Rouseau

Preșcolaritatea se caracterizează print-o dezvoltare complexă și interesantă cu influențe asupra evoluției biopsihice ulterioare. Expresia celor 7 ani de acasă reflectă tocmai importanța constituirii bazelor activității psihice și conturarea trăsăturilor de permeabilitate ce își pun pecetea pe comportamentele viitoare.

Copilul preșcolar traversează etapa cunoașterii prin lărgirea contactului cu mediul social și cultural din care asimilează modele de viață ce determină o integrare tot mai activă la condiția umană.

Mediul solicită copilului nu numai adaptări ale comportamentului la sisteme diferite de cerințe dar creează în același timp o mai mare sesizare a diversității lumii și vieții, o mai densă și complexă antrenare a deciziilor, curiozității, trăirilor interne la situații numeroase și inedite. În același timp se dezvoltă bazele personalității copilului și capacității de cunoaștere, comunicare, expresia și emanciparea comportamentelor ce ating grade de complexitate raportate la caracteristicile de vârstă și dezvoltare psihologică.

Rerceperea realității este incărcată emoțional și alimentează imaginația, comportamentele și strategiile mintale ce utilizează o simbolistică amplă ancorată situațional în realitatea înconjurătoare imprimând perioadei preșcolare acea unicitate și minunăție ce face din ea “vârsta de aur a copilăriei” (U.Șchiopu). La conturarea acestui context contribuie și tipul fundamental de activitate care este jocul cu semnificația decentrării pshisicului de pe activitatea de percepere, pe activitatea de implantație în viața cultural-socială. Jocul facilitează tipuri de relații ce se nuanțează și diversifică, amplificându-se conduitele din contextul colectivelor de copii și o mai fină diferențiere a conduitelor față de alte persoane.

Perioada preșcolară, este împărțită în trei substadii: perioada preșcolarului mic (3 – 4 ani), perioada preșcolarului mijlociu (4 – 5 ani) și perioada preșcolarului mare (5 – 6/7 ani) (P. Golu, M. Zlate, E. Verza, 1997.)

Preșcolarul mic (3 – 4 ani) este puțin deosebit de antepreșcolar, el întâmpină dificultăți de adaptare la mediul grădiniței deoarece este dependent de mamă, dar și datorită faptului că nu înțelege prea bine ce i se spune și nu știe să se exprime clar. Activitatea de bază este jocul, presărată cu câteva activități sistematice, scurte ca durată și relativ simple de conținut, care iau tot forma jocului. Copilul se joacă mai mult singur, iar jocul practicat este sărac, preșcolarul mic este curios, atras de obiectele din jur, invetigativ chiar, percepe ceea ce îi “sare în ochi”, memorează relativ ușor, gândirea sa este subordonată acțiunii cu obiectele; limbajul său păstrează un pronunțat caracter situativ; comunicările din timpul jocului sunt reduse; nu înțelege prea bine indicațiile verbale care i se dau. Pe plan afectiv este instabil, trece rapid de la o stare la alta, trăiește foarte intens emoțiile. În plan motric este neândemânatic, face mișcări bruște, insuficient coordonate. Preferă compania adulților, adresându-le nenumărate întrebări în lanț, un răspuns devenind un pretext pentru o altă întrebare. A.G. Gesell consideră această vârstă (4 ani) drept “vârsta de personalizare primară a viitoarei personalități”.

Preșcolarul mijlociu (4 – 5 ani) se adaptează cu mai mare ușurință mediului grădiniței, are preocupări variate, jocul devine mai bogat în conținut, activitățile obligatorii mult mai solicitante, se dezvoltă mult limbajul, în această perioadă se câștigă cam 50 de cuvinte pe lună, se amplifică puterile imaginative și creatoare ale copilului, se conturează caracterul voluntar al proceselor psihice (memorare, imaginație etc). Se formează limbajul interior, spre vârsta de 5 ani, care va ajuta la dezvoltarea psihică a copilului. Reacțiile emotive sunt mult mai controlate și în concordanță cu cerințele educatoarei și părinților. Se accelerează ritmul de socializare a copilului iar copilui se identifică cu grupul educativ din care face parte. Interesele se lărgesc, apar primele atitudini, se instalează unele trăsături caracteriale care constituie nucleul viitoarei personalități.

Preșcolarul mare (5 – 6/7 ani) se adaptează la mediul grădiniței, cât și în contact cu orice situație nouă. Deși activitatea dominantă este jocul, își fac loc și activități de învățare sistematică. În această perioadă este pregătit pentru școală, pentru noile responsabilități care îi vor reveni. Își organizează mai bine propriile activități. Limbajul, după cum susține M. Zlate, capătă o structură mult mai închegată decât în etapele anterioare, fiind construit după regulile gramaticale; apar primele forme ale gândirii logice orientate spre sistematizarea și observarea faptelor particulare; sunt utilizate unele procedee de memorare, atenția voluntară își prelungește durata. Se adaptează ușor, se atașează repede, opoziția față de adult oscileză cu tendința de reconciliere cu acesta.

II.1 Particularitățile psihologice ale copilului preșcolar

Una din nevoile fundamentale pe care o resimte copilul la această vârstă este nevoia de mișcare. Preșcolarul, mai mult ca antepreșcolarul, găsește o adevărată plăcere în a întreprinde tot felul de acțiuni: el imită ceea ce fac adulții, își însoțește și subliniază cuvintele prin gesturi, își exprimă stările emoționale prin mimică și pantomimică, deci prin mișcările diferitelor segmente ale feței sau ale corpului. Mișcăriel bruște, relativ necoordonate de la 3 ani, sunt înlocuite în cursul celui de al patrulea an cu mișcări fine, suple, armonioase. Pe măsură ce se apropie de vârsta de 6 ani, când copilul se pregătește pentru a intra în școală, grația se estompează în favoarea forței. Pregătirea pentru școală, pentru exigențele ei, restrâng într-un fel libertatea de mișcare, spontaneitatea ei în favoarea forței, a rigorii și preciziei. Trecerea de la bruscare la grație și apoi la forța mișcărilor reprezintă o tendință generală a evoluției motricității.

De asemenea, susține M. Zlate, trebuie avut în vedere și că nevoia de acțiune, finalizată prin executarea diferitelor mișcări, stă la baza dezvoltării psihice a copilu-lui. Un preșcolar care acționează cu un obiect are șanse mai mari de a-și elabora o imagine adecvată despre el, decât un altul care contemplă doar obiectul de la distanță, deoarece îngrădirea acțiunii cu obiectul se soldează cu simplificarea și sărăcirea cunoașterii lui; mai mult decât atât îngrădirea acțiunii cu obiectul poate fi însoțită de deformarea percepției, de apariția unor iluzii. Se recomandă lărgirea spectrului acțiunii cu obiectul, copilul pătrunde mai adânc în intimitatea acestuia, își extinde și îmbogățește cunoașterea.

Motricitatea și acțiunea cu obiectele este necesară pentru îmbogățirea și diversificarea planului cognitiv al copilului, cât și la închegarea personalității sale. Pe măsura elaborării și consolidării diferitelor tipuri de conduite motorii independente, preșcolarul se detașează tot mai pregnant de mediul înconjurător, se individualizează. Copilul care știe să mănânce singur, să-și facă singur toaleta, își creează un puternic suport de autonomie reală, își conștientizează mai clar responsabilitățile în raport cu propria sa persoană.

Copilul vrea să afle, să știe cât mai multe lucruri, curiozitatea lui este vie și permanentă. Pentru satisfacerea trebuinței de cunoaștere, copilul trebuie să dispună de procese, funcții, însușiri și capacități psihice care să-i permită cunoașterea noilor obiecte și fenomene, ca urmare, procesele senzorial-perceptive în conformitate cu noile schimbări. Sensibilitatea copilului se adâncește și se structurează astfel că, sensibilitatea vizuală și auditivă captează prioritar informațiile.

Sensibilitatea auditivă devine de două ori mai fină în această perioadă. Ea se dezvoltă mai ales în procesul comunicării verbale, în procesul de învățare a cântecelor sau a altor activități muzicale, în jocurile care cer o sesizare și o diferențiere rapidă a unor cuvinte. În ceea ce privește sensibilitatea cromatică, aproape toți copiii de vârstă preșcolară mică deosebesc culorile fundamentale ale spectrului (roșu, galben, verde, albastru), iar începând cu vârsta de 5 ani ei reușesc să diferențieze și culorile intermediare (portocaliu, violet). Aceasta înseamnă că dezvoltarea sensibilității cromatice se încheie cu vârsta preșco-lară.

Senzațiile tactile se subordonează văzului și auzului, ca instrument de control și susținere a acestuia. Ele se dezvoltă în strânsă legătură cu cele kinestezice, prin contactul cu obiectele. În condițiile activității din grădiniță sensibilitatea kinestezică este de două ori mai fină. De asemenea, crește mult sensibilitatea tactilă propriu-zisă, sporește posibilitatea diferențieriii gradelor de presiune a obiectelor asupra suprafețelor cutanate, a aprecierii formei sau dimensiunilor unor obiecte pe cale tactilă.

Percepțiile preșcolarului se formează ca urmare a acțiunii directe cu obiectele, acestea presupun accesul la obiecte, manipularea, compunerea și descompunerea lor, toate acestea duc la o mai bună cunoaștere și o mai corectă formare a percepțiilor. La pre-școlari percepțiile sunt stimulate și susținute de curiozitatea lor foarte mare; saturate emoțional, ele sunt foarte vii. Exploatarea perceptivă este facilitată de transferurile mai ușoare de la tact și auz la văz, astfel încât chiar dacă preșcolarul doar vede un obiect poate să se refere și la celelalte calități ale lui. Percepția preșcolară poate fi dirijată verbal de către adult, în special de către educatoare (T. Crețu, 2001).

Un rol însemnat în dezvoltarea percepțiilor preșcolarului îl are jocul, mai ales jocul didactic. Copilul alege un obiect sau altul, pentru necesitățile jocului, diferențiază obiectul după culoare, densitate, mărime etc.

Treptat, copiii se desprind să privească obiectele în conformitate cu sarcina dată de educatoare, iar mai târziu încep ei înșiși să formuleze verbal sarcini, să-și organizeze percepția în conformitate cu scopul pe care îl propun.

În activitatea cu obiectele (apucarea lor cu mâna, aruncarea lor etc) și în deplasările lui față de obiecte se formează legături temporare tot mai strânse între impresiile vizuale tactile și kinestezice. Pe baza acestor legături preșcolarul apreciază tot mai bine însușirile spațiale ale obiectelor și distanțele.În jurul vârstei de 5 ani, copilul poate să facă deosebire între prezent, trecut și viitor.

Deprinderea unor însușiri mai importante ale obiectelor, fixarea lor în cuvinte constituie premisa formării reprezentărilor. Cu cât descrierea unui obiect este mai bogată, cu atât ea se bazează pe un suport intuitiv sugestiv, cu atât reprezentările preșcolarului vor fi mai clare și mai stabile. Pentru aceasta este necesar să se utilizeze cuvântul pentru a facilita desprinderea unui obiect de fond și a unor însușiri ale obiectului din masa tuturor celorlalte. La această vârstă reprezentările au un caracter intuitiv, situativ, fiind încărcate de însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor. Caracterul lor schematizat și generalizat se prefigurează însă pe la sfârșitul preșcolarității (P. Golu, M. Zlate, E. Verza, 1997,).

Gândirea îndeplinește în sistemul psihic uman un rol central, orientează, conduce și valorifică toate celelalte procese și funcții psihice: limbajul, memoria, imaginația, atenția. Gândirea este definitorie pentru om ca subiect al cunoașterii logice, rațioanle.

La baza oricărui proces de cunoaștere stă comparația ca determinare a asemănărilor și deosebirilor. De la cea mai fragedă vârstă ființa umană se raportează la lumea concretă, stabilește asemănări și deosebiri între obiecte, fenomene, situații, ținând seama de un anumit criteriu (culoare, greutate, volum, formă, mărime etc) ea compară, clasifică.

În toată activitatea psihică participă operații de analiză și sinteză, de descompunere a întregului în părți și recompunere în întreg. Modalitățile de operare a gândirii sunt de la particular la general, de la concret la abstract și invers, de la general la particular, de la abstract la concret.

Dezvoltarea intelectuală a copilului de la naștere până la adolescență cunoaște mai multe stadii după spusele lui Piaget.

Primul stadiu, al inteligenței senzoriomotorii cuprinde perioada de la 0 la 2 ani, se caracterizează prin trecerea de la nivelul reflexelor necondiționate ale copilului la organizarea unor acțiuni senzoriomotorii coerente, sub forma reacțiilor circulare primare, secundare și terțiare, prin asimilări și acordări reciproce ale schemelor, formarea unor deprinderi motorii, stocarea unor reprezentări și dobândirea unor semne ce pot simboliza obiecte.

Stadiul preoperațional ce cuprinde perioada de la 2 la 7 ani reprezintă o perioadă de intensă dezvoltare, se caracterizează prin interiorizarea acțiunilor, multiplicarea schemelor diferențiate și asimilate reciproc, expansiunea simbolisticii reprezentative, a semnalizării și comunicării verbale. Treptat, în această perioadă, copilul se eliberează de limitele acțiunilor motorii concrete, le înlocuiește în cadrul jocului prin acte simbolice, este o perioadă de intensă verbalizare și organizare a limbajului, cuvântul și propoziția constituind mijloace de schematizare, integrare și clasificare a obiectelor și elementelor după diferite criterii. În acest stadiu, gândirea preșcolarului este preconceptuală și intuitivă, este o gândire egocentrică și magică. Mentalitatea sa egocentrică derivă din incapacitatea de a distinge suficient de bine realitatea obiectivă de cea personală, copilul crezându-se centrul universului. Pentru preșcolarul mic aproape totul este insuflețit: soarele, luna, norii, frunzele, ceasul, toate sunt ființe vii. De asemenea copilul este frapat de puterea adultului, care în viziunea sa, el face să apară alimentele când îi este foame, cu un singur gest face lumină sau întuneric, face apa să curgă sau să se oprească, el este cel care-i alină durerile când este bolnav. Este firesc de aceea ca preșcolarul să renunțe în fața puterii adultului, să-i recunoască forța, să-l considere ca aflându-se la originea universului, dar și a vieții în general.

Treptat preșcolarul va conștientiza faptul că gândirea altuia este diferită de a sa, ceea ce îl va face să admită că perspectiva sa particulară nu este singura posibilă. El începe să distingă existența a două puncte diferite. Totodată el trece la analiza mai obiectivă a realității, începe să imite lucrurile așa cum sunt, construiește case, grădini, este capabil de a juca rolul altuia. Aceasta permite trecerea de la egocentrismul inițial la reciprocitate. Deși o dată cu socializarea conduitei sale, ca și cu descoperirea perspectivei altora asupra realității, gândirea preșcolarului face progrese insemnate, acestea având la bază relaționarea mai mult sau mai puțin la întâmplare a însușirilor obiectelor și nu atât după logica lor. Copilul face confuzii între parte și întreg, combină însușirile obiectelor astfel încât acestea își pierd identitatea proprie. Inconsistența reprezentărilor și incapacitatea de a folosi raționamente explică această caracteristică a gândirii.

Definitorie pentru gândirea preșcolarului este o altă caracteristică și anume organizarea structurilor operative ale gândirii, apariția noțiunilor empirice care deși sunt, după cum se exprimă Wallon, “insule” în gândirea copilului, necoordonate și neorga-nizate în sisteme coerente, are mare importanță pentru cunoașterea realității (P. Golu, M. Zlate, E. Verza, ”, 1997).

În finalul perioadei preoperaționale apar grupuri operaționale care permit conceptualizări și coordonări ale conceptualizării, se intră în stadiul operațiilor con-crete (situat între 6 și 10 – 12 ani), se dezvoltă capacitatea de a coordona între ele operațiile gândirii, de a le grupa în sistem unitar, devine posibilă reversibilitatea prin inversiune (I. Damșa, M.Toma – Damșa, Z. Ivănuș, p.17).

Străns legată de evoluția gândirii este evoluția limbajului. Limbajul și gândirea se intercondiționează, a vorbi bine înseamnă a te conforma, esenței limbajului, care contribuie efectiv la constituirea, precizarea și vehicularea exactă a gândirii, făcând-o consistentă și comunicabilă. Prin limbaj, copilul face deducție, stabilește raporturi, își amin-tește situațiile trecute, cere explicații cauzale asupra unor obiecte, ale unor conduite. Nu există limbaj nesemantic, comunicarea fiind un proces de transmitere a informațiilor, a mesajelor, între comunicare și cunoaștere existând un raport de unitate. Nu se poate gândi fără mijloacele limbajului, acestea având multiple funcții: de comunicare, cognitivă, simbolic-reprezentativă, expresivă, ludică.

Preșcolaritatea este perioada de organizare și pregătire a dezvoltării vorbirii. Activitățile desfășurate în grădiniță, caracterul organizat al activității copiilor se răs-frânge direct asupra limbajului lor care se îmbogățește cantitativ de la o etapă la alta. Câștigând în coerență, vocabularul activ crește de la 800 – 1000 de cuvinte la 3 ani, la 1600 – 2000 cuvinte la 4 ani, la cca 3000 de cuvinte la 5 ani, până la 3500 – 4000 cuvinte la 6 – 7 ani.

De la dominația aproape exclusivă a limbajului situativ în perioada anterioară, la preșcolar sporește treptat ponderea limbajului contextual, mai ales sub forma povestirii monologate despre cele văzute de el în timpul plimbărilor, despre relațiile lui cu alți copii, despre tot ce s-a întâmplat în viața și activitatea preșcolară.

Cu timpul din limbajul monologat se desprinde o nouă formă de limbaj și anume: limbajul interior, proces ce are loc între 3 ½ și 5 ½ ani. Apaiția limbajului interior sporește enorm de mult posibilitățile copiilor de a-și planifica mintal activitatea, de a și-o regla permanent, contribuie substanțial la dezvoltarea intelectuală a copilului. Vorbind cu sine, mai ales atunci când se află în situații dificile, copilul își poate ordona acțiunile, își poate stabili punctele nodale ale activității, găsește soluții.

În preșcolaritate se dezvoltă mai mult latura fonetică a limbajului, deși datorită unor particularități ale aparatului fonator, ale analizatorului verbomotor și analizatorului auditiv, pronunția nu este încă perfectă. Sunt posibile omisiuni, substituiri, inversiuni de sunete. Preșcolarul mic întâmpină mari dificultăți, atât pe plan auditiv, cât și articular, în diferențierea consoanelor sibilante “ș”, “s”, “j” de “ș”, “s”, “z” (apar substituiri de tipul “sase” în loc de “șase”, “zoc” în loc de “joc”), a consoanelor semiocluzive c (ce, ci), g (ge, gi), ț, (în loc de “ceai” copilul pronunță “țeai”; în loc de “cine” – “ține”; în loc de George sau Gigi – “Dzordze”, “Dzidzi”). Greu se pronunță și se diferențiază sonantele 1 și 3 care adesea sunt substituite sau omise (“lață” sau “ață” în loc de “rață”, “tlei” sau “tei” în loc de “trei”, “iampa” sau “ampa” în loc de “lampa”). Alteori întâlnim omisiuni de diferite tipuri: una din două consoane alăturate (“caun” în loc de scaun; “crie” în loc de “scrie”); silabele accentuate (“biți” în loc de “biscuiți”; “bonu” în loc de “balonul”). Caracteristice sunt și unele inversiuni: “prentru” – “pentru”; “pac” – “cap”; “hazăr” – “zahăr”; “stlică” – “sticlă”; “pocap” – “copac”.

Pentru corectarea acestor defecte de pronunție specifice vârstei, în grădăniță se folosesc diferite metode, cum ar fi:

a) exemplul educatoarei în pronunția corectă;

b) jocuri cu caracter imitativ care se combină cu jocuri de mișcare, ca de exemplu “Ursulețul și albinele” – bzz…; “Fetița și gâștele” – g …; “Cucu” – c…; “De-a gâștele” – l …, lipa, lipa;

c) frământări de limbă – combinarea consoanelor respective cu toate vocalele;

d) munca individuală;

e) jocuri – exerciții de vorbire în șoaptă, de pronunțare surdă și de vorbire rapidă;

f) jocuri didactice propriu zise în care se demonstrează pronunția corectă și este antrenată întreaga grupă.

La preșcolarii mijlocii frecvența defectelor de pronunție scade considerabil. În mod normal, pe la 5 – 6 ani, copilul și-a însușit pe deplin structura fonetică și ritmică a cuvintelor, normele ortoepice, elementele intonaționale și metodice ale frazei.

În condiții normale de educație, la sfârșitul perioadei preșcolare copilul stăpânește lexicul de bază al limbii materne. Astfel, sub aspectul compoziției lexicale, cerințele impuse limbajului de relațiile copilului cu mediul social sunt pe deplin satisfăcute.

Prezintă interes repartiția cuvintelor pe diverse categorii gramaticale, în cadrul vocabularului. Numeric predomină substantivele (aproape 2/3). O mare valoare funcțională o au verbele, de asemenea deosebit de frecvente sunt instrumentele gramaticale (propozițiile, conjuncțiile) necesare mereu în vorbire, pentru a stabili legătura dintre cuvinte, propoziții. Utilizarea corectă a diferitelor elemente ale frazei are loc progresiv. Pronumele personale și posesive sunt cele care facilitează dialogul, ele sunt achiziționate între 2 și 4 ani, mai întâi în formă lor de singular și abia apoi în forma de plural, către vârsta de 5 ani. Primele sunt achiziționate prepozițiile și adverbele ce exprimă posesiunea, apoi, către vârsta de 3 – 4 ani, cele de loc, iar cele de timp par să fie ultimele achiziții între 4 și 5 ani (Tourrette și Guidetti,, p.102, 2003,).

Tatiana Slama Cazacu evidențiază că în utilizarea verbelor se fixează mai întâi timpul prezent, contaminând celelalte timpuri verbale construite mai târziu, mai ales perfectul compus care este la început format după structura prezentului. Pe parcursul perioadei, copiii folosesc din ce în ce mai corect acordul gramatical al cazurilor și timpurilor verbale (G. Sion, p.109).

Trebuie subliniat faptul că, dezvoltarea limbajului la preșcolari nu se reduce la creșterea cantitativă a vocabularului. Odată cu asimilarea fondului lexical copilul își însușește și semnificația cuvintelor, adică noțiunile care se schimbă, se îmbogățesc și se precizează treptat pe măsura acumulării experienței și a perfecționării operațiilor de gândire.

Un alt aspect important în evoluția limbajului la această vârstă îl constituie desăvârșirea structurii gramaticale. La sfârșitul perioadei preșcolare, copilul stăpânește practic principalele forme și categorii gramaticale ale limbii materne. Aceasta se răsfrânge substanțial mai ales asupra limbajului contextual. Acumularea experienței verbale duce treptat la formarea unor generalizări lingvistice empirice, la elaborarea așa numitului “simț al limbii”. “Receptivitatea” față de fenomenele lingvistice în general, inclusiv față de structura gramaticală, este o trăsătură caracteristică a preșcolarului, dar limba nu este încă pentru el un “obiect de studiu”.

Pe baza acestui “simț al limbii” construit în practica vorbirii, copiii ajung să folosească tot mai corect formele și categoriile gramaticale, chiar să intervină când observă o greșeală în vorbirea altora. Auzind pe un copil de 3 ani spunând: “caile fuge repede”, un alt copil de 5 ani și jumătate îl corectează: “nu se spune așa; trebuie să spui: “caii fug repede”. Dar fiind întrebat de ce se spune așa, copilul nu poate justifica altfel decât afirmând: “așa nu e bine, nu se spune așa !”

O caracteristică a preșcolarității o reprezintă și formarea independentă a cuvintelor, inventarea lor, care are la bază creșterea capacității de generalizare a unor relații gramaticale deja consolidate. De exemplu, combinația dintre un substantiv, câinele și sufixul “luș”, duce la constituirea cuvântului “câineluș”.

O altă particularitate a limbajului preșcolarului constă în apariția unor defecte, care reprezintă o abatere de la dezvoltarea normală a limbajului. Cele mai răspândite sunt: dislalia – pronunția incorectă a diferitelor foneme; absența totală sau denaturarea unor sunete, de exemplu, (1) absența sunetului “r” sau pronunția lui graseiată; (2) înlocuirea unui sunet, articularea incorectă; rinolalia sau nazalizarea – alternarea patologică a vocii și a majorității sunetelor; bâlbâiala – întreruperea cursului firesc al vorbirii prin repetarea unor sunete, silabe sau împiedicarea bruscă în pronunțarea lor. Ele nu trebuie confundate cu ușoarele greșeli de pronunție sau de vorbire care au un caracter fiziologic și se înscriu în limitele normalului. Corectarea defectelor de vorbire se face prin intermediul unui tratament logopedic (P. Golu, M. Zlate, E. Verza,).

Materialul necesar desfășurării normale a gândirii și limbajului este furnizat de realitate, de povestirile adulților, în special a educatoarei, de experiența de viață a copilului, de relațiile sale cu ceilalți copii. În relațiile cu lumea și cu ceilalți copilul își formeză treptat și capacitatea de a întipări, păstra, reactualiza experiența sa de viață. Trecerea de la unele forme inferioare și relativ neproductive de memorare la altele superioare, cu un grad mare de productivitate este posibilă datorită îmbogățirii experienței copilului și perfecționării instrumentelor sale intelectuale. Conținutul memoriei este foarte bogat, se memoreză mișcări, stări afective, imagini, cuvinte, idei. La această vârstă a preșcolarității însușirile memoriei se dezvoltă mult ceea ce determină creșterea volumului memoriei. Experimentele arată că din cinci cuvinte prezentate o singură dată cu voce tare, copiii de 3 – 4 ani memorează în medie un cuvânt, cei de 4 – 5 ani câte trei cuvinte, iar cei de 5 – 6 ani aproximativ patru cuvinte. Performanțele cresc dacă memorarea are loc în condiții naturale, de joc și mai ales ca urmare a exersării. De asemenea crește și intervalul de timp în care este posibilă recunoașterea unui material după o singură percepție. Un copil de 3 ani poate recunoaște într–un interval de câteva luni, unul de 4 ani aproape după doi ani, unul de 6 ani chiar și după doi ani. Cu toate că memoria preșcolarului este capabilă de asemenea performanțe, totuși aceasta este nediferențiată, difuză, are un caracter incoerent, nesistematizat, haotic. Amintirile unui copil sunt uneori fragmentare, izolate, copilul memorează repede, dar uită tot atât de repede.

Dezvoltarea limbajului la vârsta preșcolară se realizează prin toate activitățile din cadrul grădiniței, activități care se desfășoară în grupuri mici și individual. Jocurile – exercițiu pentru însușirea exprimării orale corecte, exercițiile de observare a obiectelor, a fenomenelor, de stabilire a relațiilor și interdependenței dintre acestea și motivarea verbală, în scopul îmbogățirii vocabularului activ și a celui pasiv, exercițiile pentru descrierea unui fapt concret care presupune relatare, comentare în scopul comunicării fluente, coerente, logice, exercițiile de mimică și gest, precum și redarea dialogată în interpretări de roluri cunoscute și îndrăgite de copii, învățarea conținutului poeziilor predate în activitățile obligatorii, povestirile după desen, pictură, imagini din cărți, reviste, de asemenea oferă variate posibilități pentru cultivarea limbajului și a gândirii preșcolarului (I. Damșa, M.Toma – Damșa, Z. Ivănuș, 1996).

Dezvoltarea vorbirii și gândirii preșcolarului urmărește pregătirea copilului pentru școală și implicit pentru viață. Dezvoltarea unor elemente componente ale intelectului copilului n-ar fi posibilă fără prezența atenției, care este capacitatea de orientare, focalizare și concentrare asupra obiectelor și fenomenelor în vederea reflectărilor adecvate. Dacă până la începutul preșcolarității copilul a achiziționat ambele forme de atenție – involun-tară și voluntară – în preșcolaritate, sub influența gândirii și limbajului, începe procesul organizării atenției voluntare. Crește stabilitatea și concentrarea ei, se mărește volumul, atenția capătă un tot mai pronunțat caracter activ și selectiv. Fixarea unor sarcini de către adult, precizarea obiectivelor unor activități, exprimarea clară, caldă expresivă, solicitarea copilului prin întrebări, îndrumarea copiilor în ceea ce au de făcut, sunt mijloace ce ar putea contribui la dezvoltarea și educarea atenției copiilor.

Viața afectivă a preșcolarului o continuă pe cea a atepreșcolarului suportând modificări, astfel, dacă în perioada anterioară emoțiile erau nediferențiate, fiind implicate stări afective confuze – plânsul și râsul în același timp – acum are loc un progres care face ca emoțiile să fie mai profunde, mai complexe și să apară stări emotive deosebite, cum ar fi cea cunoscută sub numele “sindromul bomboanei amare” în care se manifestă o stare afectivă complexă, rezultată din primirea unei recompense nemeritate deplin. În preșco-laritate se face trecerea de la emoții la sentimente, ca stări afective stabile și generale. Se conturează clar unele sentimente morale: rușinea, mulțumirea, prietenia, atașamentul și dragostea. Afectivitatea preșcolarului devine mult mai controlată. Ca urmare a dezvoltării capacitții de a-și stăpâni emoțiile, copilul începe să manifeste o serie de reticențe afective (nu plânge când cade, refuză să fie mângâiat în prezența altor copii, consideră că astfel de gesturi sunt mai potrivite față de cei mici), se constată declinul plânsului și al țipetelor. Important este și adâncirea și nuanțarea trăirilor afective. Cu toate acestea afectivitatea preșcolarului este încâ destul de instabilă. Foarte frecvent au loc explozii afective, concretizate în treceri de la plâns la râs sau invers, uneori râd având lacrimi pe obraz (V. Șchiopu, “Curs de psihologia copilului”, 1963, p.245).

II.2Relațiile cu mediul familiar –ca proiecție a nevoii de sociabilitate a copilului preșcolar

Mediul familiar constituie cadrul în care se petrece sociabilitatea primară a copilului, context în care se face experiența contactului cu anumite norme ,valori și modele pe care va încerca să le înțeleagă și să le apropie și să le interiorizeze .

Deși toate relațiile interumane sau unice ,cele dintre părinți și copii au un caracter aparte ,concretizat în impactul puternic pe care-l au asuprea dezvoltării ulterioare a preșcolarului .Prima și cea mai importantă experiență umană o constituie relația mamă-copil ,de succesul sau eșecul acestuia depinzând relațiile viitoare ale copilului .La trei ani relația este blandă și satisfacătoare ,atât pentru mamă cât și pentru copil .Pe la trei ani și jumătate copilul se simte cam nesigur în relație și o întreabă pe mamă de nenumarate ori ,,Mă iubești?’’ ,culminând cu atitudinea de revoltă și opoziția pe care o manifestă preșcolarul la patru ani .

Și dacă la cinci ani relația mamă-copil este prietenoasă ,docilă, sportivă copilul fiind chiar dornic să se supună instrucțiunilor mamei ,la sfârșitul perioadei preșcolare apare o atitudine sfidătoare și concomitent ,plină de emotivitate ,prin treceri bruște de la o extremă la alta.

Mamele trebuie să cunoască acestă caracteristică a copilului și să se raporteze cu tact la manifestările copilului adaptându-și rolul de mamă la specificul psihologic al vârstei .În acest timp ,ele trebuie să actioneze pe direcția întăririi conduitei afective a copiilor, oferind prilejuri frecvente de contact și comunicare cu propriul copil ,insuflându-i un sentiment de încredere în el .(Florinda Golu ,p 15,2009)

Tatăl reprezintă stabilitatea ,fermitatea în familie .El ,este cel căruia mama îi spune dacă copilul s-a purtat urât ,este cel care oferă recompense importante ,dar și pedepse la fel de importante .La vârsta de trei ani ,deși mama tinde să fie părintele preferat ,tatal îi poate lua adesea locul ;acum este momentul când fetița își cere în căsătorie tatal ,simbolul perfecțiunii masculine pentru ele .

Ulterior printr-un singur cuvant al tatalui ,,rebelul ‚’’ de patru ani devine docil și obedient ,,tatăl ’’ este pentru mulți copii autoritatea supremă (chiar și cel mai mofturos copil poate devenii o ființă plină de blândețe când tatal îi acorda atenție );la cinci ani copilul este din ce în ce mai mandru de tatal său și foarte legat de el ,la șase ani când copilui încearcă ,,să se elibereze de mama ’’are mai mult respect pentru autoritatea paternă decât pentru cea maternă(R.Vicent 1973).

Și relațiile cu frații /surorile au conotații importate în această perioadă .Inițial ,relațiile sunt relativ bune dar nu sunt foaarte consistente de vreme ce copilul de trei ani își tachinează frații mai mari ori le strică lucrurile .La patru ani copilul este egoist ,dur, nerăbdător cu fratii mai mici ,enervant pentru cei mari cu certuri și chiar lupte fizice .

Marimea familiei influentează și ea relațiile coplilului cu familia .Într-o familie mică, datorită implicărilor masive a părinților ,copilul se află sub presiunea de a se ridica la înălțimea părinților .Achizitiile lui măsurate cu cele ale colegilor sau prietenilor copilul, dezvoltă ulterior manifestări individualiste ,izolare socială .

În acest caz părintii incearca sa promoveze un sistem educational axat pe calitate .În familia mare ,copilul trebuie să învețe să se adapteze din mers schimbărilor variate care apar:de statut și de rol ,de responsabilitate .Numărul crescut de organizare și disciplină,iar frecvența redusă a contactului părinte –copil va determina acumularea de frustrare la nivelul nevoilor interne ,psihologice ale copilului preșcolar .(Florinda Golu, 2009)

Relațiile familiale au un impact major asupra dezvoltării afective a copilului. Constanța atitudinilor, frecvența interacțiunilor și calitatea lor contribuie în primul rând la acest proces. Interrelațiile din triunghiul copil – mamă – tată plămădesc matrițele afectivității pentru întreaga viață (T. Crețu, 2001).

Dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relațiilor pe care copilul le stabilește cu adulții din mediulsău, aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoțională.

După H. Wallon, dezvoltarea personalității coplilului în perioada preșcolară corespunde stadiului personalismului. În cursul acestui stadiu se pot distinge trei substadii și anume perioada de opoziție, de la 3 la 4 ani; perioada de grație de la 4 la 5 ani; și perioada de imitație de la 5 la 6 ani.

Un mediu familiar închegat ,pozitiv ,pune bazele unei atitudini pline de încredere la copil ,facând să apară indicii de sociabilitate , autonomie , originalitate și curiozitate,toleranță crescută la frustrare și la stres ,integrare facilă în planul social .

În schimb un mediu dezbinat ,stresant , transformă pe copil într-o ființă nesigură, timidă ,nesociabilă și anxioasă .Relațiile pozitive și echilibrate cu mediul familiar conduc la o adaptare socială optimă a copilului .Astfel pe langă funcția sa economică ,de ocrotire, familia are și functii educativ-formative de călăuzire ,de influențare și optimizare a dezvoltării plenare a personalitătii copilului ajutându-i să se elibereze treptat de angoasele și complexele care pot devia cursul normal al dezvoltării(P .Golu 2001)

Caracteristica stadiului este în continuare centripetă, copilul fiind încă centrat pe sine.În perioada de opoziție copilul bazându-se pe relativa independență și autonomie nou cucerită, câștigă prin opoziția față de ceilalți, conștiința de sine, ca fiind diferit de ceilalți.

În cealaltă etapă, denumită perioada de grație, copilul caută aprobarea, îi place să se dea în spectacol și se vrea seducător pentru adultul din preajmă și pentru propria sa satisfacție. Această perioadă este una de narcisism. Ultima perioadă, cea a imitației, corespunde momentelor când copilul consacră mai mult timp imitației adultului, nu doar prin gestică ci și la nivelul rolurilor, personajelor, atitudinilor (H. Wallon apud Grațiela Sion, 2003).

II.3 Elemente ale maturizării intelectuale la copilul preșcolar

Intelectul cuprinde o gamă largă de procese și activități psihice (gândirea, limbajul, memoria ,imaginația care permite psihicului detașarea de stimulul concret ce actionează direct asuprea organelor de simț permițând astfel depășirea experienței senzoriale .

Intelectul copilului ,deși insuficient format ,integrează în periada preșcolară o serie de restructurări importante.Gândirea este stimulată de activitățile practice concrete,motiv pentru care devine din ce în ce mai complexă .

Spre deosebire de etapa anterioară experiența de viață este mai bogată,iar gândirea este implicată în două procese importante:de confruntare a experienței noi cu cea veche;de integrare și clasificare (ordonare)latentă și discretă a intregii experiențe cognitive.

Gândirea preșcolarui optează cu o serie de constructe care nu sunt nici noțiuni individualizate ,dar nici noțiuni generale.De exemplu, când copilul pronunță cuvântul ,,tata’’ el nu se referă doar la persoana tatălui din familia sa,dar nici la noțiunea abstractă de paternitate.El are în vedere bărbatul din familia sa ,dar și alti indivizi ,care intr-un fel sau altul seamană cu tatăl sau .,,Cu ajutorul cuvântului care este un simbol ,copilul reușește să își reprezinte realitarea.Treptat ,preconceptele vor câștiga în generalitate ,în precizie conducând astfel la construirea claselor logice.Cu toate astea ,gândirea sa are un caracter intuitiv ,ea rămâne legată de imagine și demersurile individuale,de aceea uneori este inconfundabilă’’.(P Golu E.Verza M.Zlate, p.84).

În urma mai multor cercetări J.Piaget (1973)a observat câteva caracteristici ale gândirii copilului preșcolar (3-4 ani):egocentrismul,sincretismul,caracterul animist și ilogismul.

Egocentrismul reprezintă raportarea tuturor evenimentelor de la sine și la dispozițiile sale ,incapacitatea de a repara realitatea personala de cea obiectivă .

Sincretismul se traduce prin îmbinarea făra logică la întamplare a însușirilor și relațiilor dintre fenomene .

Evidentiază forme de înțelegere globală ,nedistinctă,nediferențiată.

Animismul (antropomorfismul)gândirii se continuă din stadiul precedent fiind foarte pragmatic la 3-4 ani .Piaget evidentiază patru stadii animiste: antropomorfismul profund (3ani)când totul este profund ,la 3 ani și jumătate sunt vii doar jucăriile apoi acestea sunt vii doar în joc ,la 5 ani jucăriile încetează a mai fi însuflețite ,la șase ani atunci când observă frunzele uscate ,copilul le consideră vii deoarece se mișcă dacă le bate vântul .Incertitudinea persistă în ceea ce privește ceasul,radioul ,televizorul.

Gândirea preșcolarului operează cu strategii complexe și este situativă adică este încarcată de perceptii și reprezentări de structuri emoționale și sugestive.De exemplu dacă o fetiță de 5ani își povestește visul ,după care este rugată și sora sa mai mică să povestească ea va răspunde tot același lucru.Perioada preșcolară este dominată de curiozități și întrebari permanente ale copiilor.

II.4 Formarea personalității la vârsta preșcolară

Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, perioada apariției primelor relații și atitudini ce constituie un nivel superior al organizării vieții psihice a copilului.

De un real folos în formarea personalității este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul asimilându-și rolul își asimilează implicit și relațiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv. De asemenea, un rol foarte important în formarea personalității preșcolarului îl au și stilurile comportamentale parentale. Stilul parental influ-ențează gradul de reținere sau de agresivitate a copilului, comportamentul lui social, el facilitează sau perturbă elaborarea imaginii de sine a preșcolarului, el poate favoriza sau întârzia elaborarea valorilor morale sau dezvoltarea competenței sociale (M. Zlate, 1996).

Un rol esențial în punerea bazelor pesonalității preșcolarului il joacă formarea sferei afectiv –motivaționale a vieții sale psihice .Copilul începe să se detașeze ,ca ființă umană distinctă de persoana adultului .Acum apar primele instante etice și un nou tip de conduită ,conduita personală .Motivele ei se organizează în sisteme ierarhice și ,pe fondul atracției emoționale pe care o exercită scopul acțiunii ,apare capacitatea de a presta un efort voluntar organizat și concentrat .Copilul începe să –și orienteze conduita în funcție de modul cum își reprezintă ceea ce e bine sau ceea ce e rău .El conștientizeză și înțelege propriile trăiri afective ,propriile acte și pe această bază ,se dezvoltă autoaprecierea, capacitatea copilului de a-și da seama de locul pe care îl ocupă în sistemul interacțiunilor cu adultul și cu cei de-o vârstă.

Elementul central în dezvoltarea emotională a copilului preșcolar este identificarea .Acest proces este amplu și gradual;astfel la trei ani identificarea ,presupune intensificarea ,,stărilor afective difuze ,în care copilul plânge cu lacrimi și râde în hohote (..),exploziile lui de afecțiune ,de abandon sau de mânie ,după care se simte ,,vinovat’’. (U.Schiopu E .Verza ,1981).La patru ani copilul se identifică ,modelelor umane apropiate, adică celor adulte ,parentale întâi pe baza similitudinilor fizice cu părinții ,apoi previn similitudini psihice ,ca în final copilul preșcolar să se identifice pe baza conduitelor și gesturilor pe care acesta și le însușește. Procesul de identificare se intensifică ,pe masură ce numărul similitudinilor cu modelul crește devenind mai activ în cadrul modelului părintelui de același sex.Între vârstele de 5-6 ani ,asistăm la procesul de identificare mai amplu și mai complex ,datorită multitudinii de contacte și valori social și cultural –morale pe care copilul le întâlnește.

Efectul benefic al acestor identificări cu părintele constă în punerea bazelor, conștiințelor copilui și mai ales în dezvoltarea intensă a structurilor psihice interne ale copilului .Interiorizarea copilului este intens colorată emoțional ,,cu motivații complexe (…)și rezonanțe ulterioare .(T .Osterrieth ,1976).

Vorbind despre procesul identificării subliniem rolul central al triadei afective mamă-tată-copil .Astfel băiatul îl consideră pe tatal său o piedică pe care trebuie neapărat să îl înlature ,însă paradoxal îl iubește și îl admiră .Iubirea lui pentru mama nu este fericită, deoarece este interzisă.Pe de alta parte fetița îl vede pe tata ca pe o persoana puternică ;și este atrasă de el ;totodată ea o iubește și pe mama ,dar nu pierde niciodată ocazia să o respingă ,manifestându-se ostil deoarece mama este ,,rivala ‚’’ ei .Aceste trăiri intense ale preșcolarului sunt o permanentă sursă de insatisfacții pentru el .Soluția apre prin identificarea cu părintele de același sex ,pentru a păstra dragostea părintelui de sex opus . Observăm aici rolul esenția al imitației în rezolvarea acestor conflicte interne, care constituie esența complexului eodipian (R.Vicent ,1972).Copilu îi va interioriza astfel pe ambii părinti ,părintele-rival fiind modelul ,idealul sau actual ,iar cel de sex opus devine modelul său ulterior care se va atașa mai târziu.

În planul dezvoltării personalității fenomenul identificării devine o nuanțare mai manifestată a emoțiilor și sentimentelor .

Ca element specific afectivității ,emoțiile determină comuniunea și comunicarea la vârsta preșcolară .Relațiile care se nasc ,,rafinează mijloacele lor de expresie ,le transformă în instrumente de sociabilitate ,din ce în ce mai specializate .Pe masura ce aceste instrumente ,se specializeză ,semnificațiile lor le face mai autonome și ele se separă de emoții’’(H.Wallon ,1975).

Elementele de ordin afectiv motivațional de la debutul personalității ating o prefigurare în jurul vârstei de 5-6 ani .Axa afectivă se îmbogățește ,copilul manifestă plăcerea pentru jocurile de asamblare ,respect pentru adulți ,grija pentru obiecte animate. La fel în ceea ce privește terebuințele ,sfârșitului etapei de vârsta ,poate efectua sarcini fără sa aibă la ,,vedere ’’obiectul recompensei .

El are tendinta de relaxare și de ,,măcinare’’ între alternative egal atrăgătoare ,dar incompatibile și dușmănoase ,oscileză între tendințe opuse(prudența versus impulsivitatea compromis versus elan creator);apare la copil tendința de a-și controla activitatea conform unui plan dinainte stabilit ,trăind și dorind cu ardoare lauda și dojeana și aspirand la succesul in joc si activitate .La nivelul intereselor ,prescolarul manifeste curiozitate de cunoaștere acea ,,sete ’’de nou și de tot ,este atras de jocurile de rol ,cu preferinte pentru anumite roluri ,de jocurile de indemanare ,,decupaje.La 5-6 ani copilul devine capabil atat de a stabilii subiectul unui joc (de exemplu ,,de-a doctorul ’’) cât și de a se conforma unui scop fix anterior ,putând enunța la dorințe trecătoare și de a stabilii mijloacele de realizare a scopurilor , căile de acțiune,alege cuburi de diferițe mărimi, culori pentru a le asambla ori selectează culorile cu care va colora (E.Badea ,1997).

Dar cea mai importantă achiziție în plan motivational ,la vârsta preșcolara este apariția unei forme primare de motivație de cunoaștere ,intrinsecă grafată pentru trebuințele cognitive ale copilului preșcolar ,viitor școlar .

,,Copilăria nu este o progresie blândă , netedă regulata ‚’’(M.Debesse ,1970 )apar numeroasele conflicte și izbucniri la nivel motivational ,dar și mai multe progrese. Această perioadă de ,,perturbatii’’ emoțional-motivaționale ,constituie un semn al moralității și al evoluțiilor continue și premergătoare școlaritatii ,mai calme ale coplilului. În dezvoltarea dimensiunii motivaționale la vârta preșcolară ,putem vorbi de apariția unui alt tip de motivație ,superioară celei biologice ale cărei coordonate dominante sunt:

-interesul pentru joc ;

-interesul pentru grupul de copii ca început al școlarizării ;

-curiozitartea epistemică ,satisfacută printr-o informare mai bogată a copilului ;

-dorința de a urmării programe specifice lor și de a desfășura activități cât mai variate și bogate în conținut ;

-interesul pentru școală caracerizat prin plăcerea de a executa unele activități școlare și preocuparea pentru apreciere celor din jur ,prin preferințe pentru jocurile ,,de-a școala ‚’’ ,,de-a elevul ‚’’ ,asociată cu tendința de a se remarca și compara permanent cu celalalt .

Trăsăturile de personalitate:aptitudini ,deprinderi ,caracter ,temprament se exprimă și în comportament iar activitatea ludică constituie un teren fertil prin care se pot evidenția aceste caracteristici .

În fiecare moment participantii la joc îndeplinesc o serie de sarcini ,roluri depun un anumit efort pentru finalizare a acțiunii ,manifeste priceperi și deprinderi ,respectă condițiile de joc,actioneză ,sunt atenți pe deplin .

După modul de adaptare și integrare în joc ,,mai rapid si mai lent , după respectarea regulilor de joc și al acțiunii celorlaltor participanți ,după felul în care cooperează și îndeplinește sarcinile jocului ,se pot aprecia voința și perseverența ,spritul de observație de organizare .

Normele de condută morală și spiritul de egalitate însușite ca modalități de conviețuie socială se aplică și se exersează în activiatea ludică (H. Wallon ,1975) .La vârsta preșcolară întâlnim un nivel optim al receptivității și sensibilității copilului ,care permită o achiziție însemnată de potentialități specific umane .Formele de joc îl pun pe copil în situația de a stabili legături între fenomene ,,gândirea având un caracter

concret-intuitiv.

Oferindu-i-se obiecte ,pe care le poate grupa după culoare ,formă ,mărime ,-deci după anumite criterii copilul face deja un pas spre operații de generalizare .

CAPITOLUL. III

III .ABORDAREA FORMELOR DE ACTIVIATE SPECIFICE VÂRSTEI PREȘCOLARE DIN PERSPECZIVA FORMĂRII PERSONALITĂȚII

III.1.Jocul –activitate specific umană

Existǎ puține subiecte în domeniul psiho-pedagogic care sǎ fi suscitat în ultima jumǎtate de secol atât de multe cercetzri ca jocul. ,, Omul nu este intreg decât atunci când se joacǎ ’’ scria Schiller. ,,Arta, știința, religia nu sunt adesea decât niște jocuri serioase. Omul se joaca de-a pictatul, de- a facut rime, așa cum joacǎ șah. Multe opere care au încântat generații întregi, n- au fost pentru autorii lor decât niște jocuri admirabile. Într-adevar evadând în lumea jocului omul pǎrǎsește lumea nevoilor, aceasta lume interesatǎ care se înconjoara și se încǎtușeazǎ. Toate acestea sunt cu atât mai adevǎrate la copil, pentru care aproape orice activitate este jocul. Jocul este acea formǎ de manifestare care satisface cel mai bine nevoia de activitate a copilului. Prin natura sa psihologica și socialǎ, jocul copilului se deosebește de jocurile animalelor. Jocul copilului reflectǎ un variat conținut social. Copilul cunoaște, treptat, lumea din jurul lui, intrând într- un sistem de relații social- umane din ce in ce mai larg. Pe mǎsurǎ ce se dezvoltǎ și pǎtrunde mai adânc în sfera relațiilor cu obiectele și persoanele din jur, el simte nevoia sǎ acționeze așa cum acționeazǎ oamenii maturi. Deoarece posibilitǎțile copilului pentru a desfașura unele activitǎti sunt limitate, el având cunoștinte și deprinderi insuficiente pentru îndeplinirea acțiunilor dorite, apare contradicția dintre dorintǎ și posibilitate. Aceasta contradicție se rezolva prin joc. Astfel, copilul poate fi șofer, doctor, etc. mânuind obiecte din imediata apropiere. Mânuind un disc, copilul ,,conduce’’ mașina substituindu-se în plan imaginar șoferului. Pentru copilul preșcolar, jocul este tipul fundamental de activitate.

Sub influența lui copilul se formeazǎ, se dezvoltǎ și-și restructureazǎ întreaga activitate psihicǎ. Prin intermediul jocului copilul își însușește o sumǎ de cunoștințe despre mediul înconjurǎtor. De asemeni i se dezvoltǎ procesele psihice de reflectare a realitǎtii (percepții, reprezentri, memoria, gândirea, imaginația, limbajul, etc.)

Prin mânuirea în timpul jocului a diferitelor obiecte copilului i se dezvoltǎ percepțiile de marime, formǎ, culoare, greutate, asperitate, etc. Pentru a construiește un bloc, copilul trebuie sǎ- și reprezinte initial imaginea concretǎ a acestuia, acțiunile oamenilor, comportamentul acestora. În felul acesta copilul își adâncește și- și îmbogǎteste reprezentǎrile. Jocurile cu subiecte presupune dezvoltarea imaginației reproductive și a celor creatoare prin obținerea unor ,, picturi ’’ sau ,, castele ’’ originale. Copiii își transpun imaginar diversele situații de la care pleacǎ în jocurile lor. Cercetǎrile au relevant faptul cǎ funcțiile memoriei ( întipǎrire, recunoaștere, reproducere ) ca și operațiile gândirii (comparația, generalizarea, clasificarea etc. ) se realizeazǎ mai ușor prin jocuri decât în alte condiții. Necesitatea memorǎrii unor reguli este motivate de cerințele jocului și astfel ea se realizeazǎ cu mai multǎ ușurintǎ. În strânsǎ acuitate cu celelalte procese de cunoaștere, prin joc se dezvoltǎ și limbajul preșcolarului.

Jocurile nu se pot desfǎșura fǎrǎ comunicare, așa cum nu existǎ jocuri fǎrǎ mișcare și fǎrǎ acțiune. Copilul vorbește chiar și atunci când se joacǎ singur, deoarece subiectul, acțiunile pe care le efectueazǎ, ridicǎ numeroase probleme. Jocul este și un important mijloc de prin care se statornicesc relații bazate pe sentimente de prietenie, compasiune, solidaritate, spirit colectiv, etc. În același timp, jocul contribuie la dezvoltarea conduitei și a trǎsǎturilor de caracter. Jocul oferǎ posibilitatea copilului de a se stradui sǎ învingǎ obstacolele întǎlnite, sǎ depuna eforturi voluntare, sǎ- și subordoneze dorințele, sǎ persevereze în realizarea rolurilor. Dupǎ cum am arǎtat, la vârsta preșcolarǎ, jocul este activitatatea fundamentalǎ în progresul cǎreia se realizeazǎ dezvoltarea psihica a copilului, dar nu este singura. Cu toate posibilitǎtile largi pe care le oferǎ, jocurile nu sunt suficiente pentru a-l înarma pe copil cu cunoștințe sistemice și organizate despre mediul înconjurǎtor, pentru a- l forma diferite procese și însușiri psihice. Activitǎțile care întregesc și desǎvârșesc funcția educativǎ a jocului sunt activitǎțile de învatare și muncǎ. În cadrul activitǎților obligatorii se planificǎ predarea cunoștințelor și formarea deprinderilor în legǎturǎ cu dezvoltarea vorbirii, cunoașterea mediului înconjurator, desenul, modelajul și alte activitǎți cu materiale, înnumaratul, etc.

Prin joc putem îndrepta atenția copilul spre obiectele și formele naturale din mediul înconjurător ,care vor stimula și vor satisface curiozitatea acestuia ,în timp ce-i dezvoltă entuziasmul și încrederea în sine ;tot acum ,preșcolarul învață să-și organizeze acțiunile pe care le sincronizează cu cele ale partenerului de joc. Activitatea ludică dă copilului preșcolar ,,simțul’’ ideilor importante ,care vor construi mijlocul cu ajutorul căruia el va cuprinde concepte complexe în drumul sau spre o gândire mai profundă (F.Golu)

Orice joc presupune atingere unei prformanțe ,a unei reușite , ,respectarea unui set de reguli ,,ghidarea după un scop și plan.Si acestea ,deoarece jocul reprezintă un ,,instrument de afirmare a eului’.’ (M Debesse ,1970) La vârsta preșcolară copilul nu deține alte posibilități de a se afirma decât jocul ,,pe când adultul are posibilitatea de afirmare prin muncă și alte activități specifice .Copilul dorește acum să fie cât de cât egal adultului ,dorința care dispare brusc la debutul școlarității, motivul fiind progresul mecanismelor intelectuale ,datorită cărora copilul poate să aprecieze mai obiectiv realitatea .

Jocul în schimb ,rămâne atașat unei reusite ,și afirmări prezente ,actuale pe măsura specificității vârstei copilului .Astfel ,el va asigura acea încredere în propria persoana ,fară de care copilul se va închide în sine .,,Jocul este cel mai bun element ,de echilibru psihic la copil, el asigură baza personalității .’’(Ibidem)Lipsa jocului va avea urmări grave asuprea caracterului ;jocul poate fi la fel de important,ca activitățile obligatorii de învățare ,aceastea din urmă rămânând ineficiente fără primele.Datorită disciplinei de la grădiniță ,copilul învață să se controleze mai bine în timp ,să se joace,și să se supună regulilor grupului de joacă; grupul de joacă deține propria sa ierarhie cu rânduielile sale acceptate de toti.Jocul relevă elemente importante ale activităților copiilor de a da sens mediului înconjurător ,ale abilităților lingvistice ,cognitive și sociale și în ceea ce privește dezvoltarea generală a personalității .În joc copiii își exerseză mintea ,deoarece gândesc și actionează ca și cum ar fi altă persoană ;când are loc această transformare copilul face un pas către gândirea abstractă, în sensul că ,gândurile sale sunt echilibrate,de centrarea pe obiecte concrete .De asemenea jocul este asociat cu creativitatea ,în mod special cu acea abilitate de a fi mai puțin rigid și flexibil în gândire.În același timp ,jocul oferă copilului situații de siguranță în care să-și exprime acele idei și sentimente care nu ar fi acceptate în alte cadre.Jucându-se copilul poate să –și exprime liber ostilitatea ,furia ,ori poarte să aducă în prim plan evenimentele dureroase pentru el, jocul ajută copilul să–și însușească propriile sentimente și să vină în acord cu aspectele mai dure ale realității .(R.E.Slavin ,1991)

Așadar jocul stimulează ,,creșterea capacității de a trăi din plin ,cu pasiune fiecare moment ,organizând tensiunea proprie a acțiunilor cu finalitate realizată ,având funcția de o mare și complexă școală a vieții .’’(U. Schiopu ,R.Verza,1981)

Și pânǎ la vârsta preșcolarǎ copilul învǎța sǎ- și formeze unele deprinderi de autoservire, dar antepreșcolarul învațǎ și muncește dupǎ un ,,program propriu’’, sub impulsul contactului nemijlocit cu mediul înconjurǎtor, de aceea aceste activitǎti au un caracter spontan, neorganizat, nesistematic. La vârsta preșcolarǎ, în cadrul activitǎților obligatorii copilul se obișnuiește, treptat sǎ asculte atent, disciplinat expunerea educatoarei, sǎ exerseze în ceea ce privește pronuntarea corectǎ a cuvintelor, învatǎ sǎ facǎ unele generalizǎri care conduc la precizarea conținutului noțional al cuvintelor ceea ce constitue o noua treaptǎ în dezvoltarea intelectuala a preșcolarului. De multe ori, învǎțarea este realizatǎ prin includerea procedeelor de joc, mai ales la preșcolari din grupa micǎ. Astfel se capteazǎ mai bine atenția, se intensificǎ procesele de analizǎ, sintezǎ, se dirijeazǎ miscarile și acțiunile, se menține viu interesele copiilor pentru activitate.

În formarea personalitǎții preșcolarului, pe langǎ joc și învatare, un rol important îl deține și munca. Desigur, preșcolarul nu are cunoștințele și deprinderile care sǎ- i permitǎ sǎ munceascǎ la fel ca adulții. În activitatea practicǎ a instituțiilor preșcolare se realizeazǎ pregatirea psihologicǎ a copiilor pentru munca în direcțiile formǎrii de reprezentǎri despre munca adulților, dezvoltǎrii unor deprinderi practice elementare, educǎrii copiilor în spiritul dragostei fațǎ de muncǎ și al aprecierii muncii în sine. Sub influența unor forme simple ale motivației sociale ale muncii, în condițiile unei educații juste în grǎdinițǎ și familie, copilul lucreazǎ cu plǎcere și duce lucrurile pânǎ la capǎt. Motivul social (a face ceva folositor pentru alții ) este cu mult mai puternic decât motivele jocului sau ale activitǎții în folos personal.

Preșcolarii sunt atrași și de rezultatul obiectiv al muncii. Este foarte important ca ei sǎ înteleagǎ bine ce fac și pentru cine fac. Este evident cǎ educarea dragostei fațǎ de muncǎ la preșcolari constituie o verigǎ foarte importantǎ a pregǎtirii pentru școala. Prin urmare, cele trei forme de activitate- jocul, învǎțare și muncǎ- exercitǎ o influențǎ pozitivǎ asupra dezvoltarii psihice a copilului. ,, În virtutea esenței lor comune (activitǎțile) se sprijinǎ și se pregǎtesc una pentru alta. Ceea ce înseamnǎ cǎ o noua activitate ia naștere în urma celei precedente și odatǎ apǎrute, nu o suprimǎ pe aceasta, ci o continuǎ. O continuǎ, dar nu direct ci intersectând-o și subsumându- o propriului ei sistem, ’’ ilustreazǎ psihologul și pedagogul Pantelimon Golu, foarte sugestiv.

Urmǎrind matricea relațiilor dintre joc, învǎțare și muncǎ, trei dintre cele mai importante activitǎți:

J I M

–––––––––––––––––

J A a a

–––––––––––––––––

I a A a

–––––––––––––––––-

M a a a

a – actiune

activitate

Matricea relațiilor dintre joc( J), învǎțare( I) și muncǎ (M), conceputǎ în termeni de activitate (A) și acțiune ( a).

Apare o singurǎ datǎ în postura de acțiune, conducǎtor și la fel, învǎțǎtura și muncǎ. Totusi elementul de joc se ține și dupǎ aceea sub ,,tutela’’ învǎțǎrii și a muncii, ceea ce schimbǎ profilul jocului, ridicându-l pe o treaptǎ superioarǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ școlarul și mai ales adultul a captat activitatea conducǎtoare este învǎțarea și, respectiv, munca care se raporteazǎ la joc ca la o activitate secundarǎ, de pe poziția cu roluri impregnante de alte griji si rǎspunderi.

E. Claparede, referindu-se la joc și muncǎ, considerate principale forme de activitate umanǎ, puncteazǎ câteva etape prin care trebuie sǎ treacǎ individual de la cele mai simple și ușoare forme de joc, la modalitǎțile cele mai laborioase.

1. Jocul primitiv, jocul în forma lui cea mai pura, în acest stadiu, jocul constǎ într-o singurǎ acțiune pe care nici un scop conștient nu o determinǎ, scopul acestei activitǎti este,, activitatea însǎși’’.

2.Jocul cu un pseudoscop, în care se ,,strecoarǎ’’ urmǎrirea unui scop, dar acesta nu este decat un pretext de activitate. Copilul se joacǎ ,,Ascunde-te , ascunde-te! ’’ dar nu cautǎ sǎ gǎseascǎ. El simuleazǎ dorința descoperirii obiectului pentru plǎcerea de a cauta.

3.Ocupația reprezintǎ un al patrulea stadiu. Aici se încadreazǎ activitatea ușoarǎ intermediarǎ dintre joc și muncǎ. Caracterul lucid al ocupației scade pe masurǎ ce scopul este mai clar urmǎrit. Aici se poate exemplifica cu acțiunile de colecționare de timbre, plante, insecte, cartoane, etc.

4.Urmatorul stadiu este numit de autor ,,activitate cu scop lucid’’. Acum scopul este urmǎrit cu precizie, acestuia fiindu- i subordonate acțiuni care pot sǎ nu aprținǎ activitǎții de joc. De exemplu, memorarea unui rol pentru dramatizare. Scopul este atrǎgǎtor însǎ memorarea rolului nu are nimic ,,ludic’’

5. O ultimǎ etapǎ ne conduce la jocul superior. Operațiile, în acest stadiu, sunt foarte apropiate de condițiile muncii, dar întrunesc și condițiile jocului. Putem aminti aici toate creațiile spontane ale artei, ca și cercetarea care au drept m/obil purǎ curiozitatea omului de stiințǎ.

Următoarele etape urmǎresc diferite moduri de muncǎ din ce în ce mai puțin asemanatoare cu jocul. ,,Jocul ne conduce în paradis munca ne întoarce spre contingențele terestre’’, afirmǎ Claparede. Stadiile urmatoare se succed astfel: munca superioarǎ ( tipul desǎvârșit de muncǎ ), munca cu nobiluri intrinseci ( deși nu prezintǎ interes în sine, produce imediat rezultatul dorit ), munca cu nobiluri extrinseci ( cazul cel mai general de muncǎ ), corvoada și munca forțatǎ ( supliciile infernale ) . Este demn de remarcat semnalul de alarmǎ ape care autorul îl dǎ în privința pericolului pe care reprezintǎ mediul școlar în perioada tranzitorie de la gradinitǎ. ,,Dacǎ în loc de a continua sǎ urmeze calea naturii, școala deviazǎ brusc și transplanteazǎ copilul, din domeniul jocului cel mai naiv, în acela al muncii celei mai respingǎtoare, în domeniul muncii forțate… silind copilul din domeniul jocului cel mai naiv, în acela al muncii celei mai respingǎtoare, în domeniul muncii forțate…’’ silind elevul sǎ munceascǎ fǎrǎ ca el sǎ simtǎ dorința sau nevoia intimǎ de a munci. ,,Munca devine cu adevǎrat rodnica-spune psihologul și pedagogul Claparede-atâta vreme cat putem introduce în ea elemente lucide”.

Am vazut cǎ la vârsta preșcolarǎ, jocul este tipul fundamental de activitate, dar aceasta nu este unica formǎ de activitate în procesul cǎreia se realizeazǎ dezvoltarea armonioasǎ a copilului. Asimilarea de noi cunostințe, exercițiul care asigurǎ formarea diferitelor deprinderi presupun o activitate precum munca. În procesul de intruire al copiilor preșcolari apelǎm la forme organizate și de învǎțare și muncǎ. Este adevarat cǎ învǎțarea la vârstǎ preșcolarǎ se deosebește de varsta scolara. Astfel, în cadrul activitatilor obligatorii planificate pentru dezvoltarea vorbirii se folosesc anumite procedee care vizeaza insusirea limbii materne: povestiri despre modelul dat de educatoare, povestiri dupa plan, povestiri dupa imagini, etc. In felul acesta vorbirea copilului se dezvolta multilateral: din punct de vedere fonetic, semantic si grammatical. La vârsta preșcolarǎ procesul de învǎțare se realizeazǎ în strânsǎ legaturǎ cu jocul. Legatura dintre acestea nu rǎmâne constantǎ pe parcursul celor trei ani pe care copilul îi petrec în grǎdinițǎ.

Pe masurǎ ce trece de la o grupǎ preșcolarǎ la alta, activitǎtile obligatorii câstigǎ teren din ce în ce mai mult. La vârsta preșcolarǎ mare copiii manifestǎ un interes viu pentru învǎțǎturǎ, ceea ce face posibilǎ învǎțarea. În grǎdinițǎ activitǎțile de învǎtare sunt îmbrǎcate în haina jocului.

III.2.Jocul –activitate predominantă în grădinița

Jocul este una din activitățile umane fundamentale. El este acea activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară pe care și-o creează singur (E. Vrășmaș, 1999, p.112).

Jocul este divertisment, recreere și în același timp nevoie vitală de re-construcție imaginară a realității. Copilul care se joacă construiește lumea, o apropie, analizează și caută să o înțeleagă.Ed.Claparede, M.Montessoti, J.Piaget, A.N.Leontiev, D.Dodge, P.P.Neveanu, U.Șchiopu sunt doar câteva nume ale celor ce au lucrări de referință în domeniu.Ideea primordială a tuturor studiilor este aceea că în joc copilul învață, antrenează creativitatea și depune efortul unei activități de muncă.

Cercetătorii au demonstrat că jocul copilului este esențial pentru dezvoltarea personalității lui și că prin joc se dezvoltă capacitățile și competențele de bază.

Vârsta preșcolară este considerată drept perioada imaginației, fanteziei și jocului.

Jocul este considerat activitatea principală prin care copilul cunoaște, învață și își apropie realitatea, o transformă și îi identifică dimensiunile valorice. Jocul copilului face posibilă învățarea.

S-a observat demult că preșcolarul este o ființă deosebit de activă. Nimic nu este mai puțin propriu copilului sănătos de 3 – 6/7 ani, decât starea de apatie. Îmbrăcând forma jocului, activitatea este tot atât de necesară dezvoltării fizice și psihice a copilului ca și lumina soarelui. Un copil sănătos, cu organismul în creștere, nu poate să nu se joace. A-l opri de la joc înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică și psihică.

Dezvoltarea înseamnă construirea capacităților, performanțelor, a face progrese, maturizare și realizarea propriilor talente.

K.Edenhammar și C.Wahlund (1988) denumesc chiar așa cartea lor despre joc:”Fără joc nu există dezvoltare”.

Copiii se joacă singuri, în perechi sau în grup. Natura jocului se modifică în funcție de etapa de dezvoltare a copilului.

Jocul dă copiilor posibilitatea să facă descoperiri în realitatea înconjutătoare. Pe acest temei, unii psihilogi (H.Vallan) consideră jocul ca o activitate de preînvățare. Acționând asupra obiectivelor din jur, copilul cunoaște treptat ambianța, își satisface nevoia de mișcare și înțelegere, dobândește încredere în forțele proprii. Esența jocului constă în reflectarea și transformarea, pe plan imaginar, a realității înconjurătoare. Prin jocuri, cunoșterea lumii devine accesibilă și atractivă pentru copii. Pe măsură ce copilul înaintează în vârstă și se dezvoltă, conținutul jocului se extinde, cuprinzând și relațiile sociale dintre semeni. Jocurile încep să oglindească tot mai mult fenomene complexe ale vieții sociale, aspectele variate din viața oamenilor adulți. Tot prin joc se actualizează potențele vitale, se dezvoltă funcțiile latente, întrucât ființa cea mai înzestrată este aceea care se joacă cel mai mult. Maria Monressori (1966) consideră că “jocul este munca copilului”.

III.3 Implicatiile jocului în dezvoltarea copilului

Dezvoltarea înseamnă dezvoltarea capacităților ,performanțelor ,a face progrese, maturizarea și realizarea proprilor talente.Jocul dezvoltă copilul prin oferirea ocaziilor de învățare prin încercare și eroare spontană ,prin imitație .

K.Edenhammar și C.Wahlund (1998)denumesc cartea lor despre joc:,,Fără joc ,nu exisată dezvoltare .Ideea esențiala este că prin joc copiii își integrează și înțelege lumea înconjurătoare .Jucându-se copilul se cunoaște pe sine ,își dă seama unde este mai puternic și unde este mai slab,își cunoaște interesele și nevoile .Jocul ajută copilul să se dezvolte intelectual ,fizic și socio-emoțional .Copii se joacă singuri în perechi sau în grup.subliniem că natura jocului se modifică în funcție de etapa de dezvoltare a a copilului .

Jocul are începutul odata cu începutul vieții .Copilul nou –născut poate să vadă dar nu să înțeleagă tot ce vede .;să audă dar să nu asculte ;să zambească dar să nu râdă ;să scoată zgomote dar să nu vorbească.

Va invața să facă toate acestea prin joc împreună cu o altă persoană adultul ,care îi îngrijește și îl crește –mama de obicei.În primul an de viață toate formele de joc sunt mediate de adult și de alți copiii. (K.Edenhammar si C.Wahlund (1998)

Ce cresc și se dezvoltă copiii utilizeză și rafinează prin joc ,tot mai mult ,căile specifice de cunoaștere pentru învățare și adaptare la viață :simțurile ,componentele fizice și cele psihologice .Explorează îndelung înainte de a folosi obiecte în jocul lor .Folosindu-și simțurile ei pipaie ,ating ,miros văd și ascultă .Mânuirea și manipularea obiectelor sunt și ele părți importante din joc .La vârste foarte fragede ,copiii manevrează obiectele, le exporeză mai mult decât se jocă cu ele .Explorarea se realizeză prin încercare și eroare.Exempul cel mai cunoscut este copilul care demontează masinuța,spre tristețea părinților care nu înteleg de ce el nu se joacă frumos cu ea .În fapt copilul se joacă dar nu frumos ci cu folos pentru înțelegerea lui .El incearcă să o analizeze .Să vadă din ce este făcută.Să ii identifice părtile componente să le asambleze la loc și astfel o poate cunoaște mai bine .Un alt exemplu este aminitit la copiii mai mici care duc la gură toate obiectele cu care vin în contact .Acest tip de cunoaștere demonstrează tot o faza de cunoaștere prin încercare și eroare .(E .Vrasmas ,2014)

Toate acete aspecte menționate mai sus constituie elemente de învățare realizate prin intermediul jocului .Însă la vârsta preșcolară ,jocul nu este unica formă de activitate în care asimilarea de noi cunoștinte să ducă la o continuă dezvoltare psihică a copilului .Cu toate posibilitatile largi pe care le oferă ,jocurile nu sunt suficiente pentru a-l înarma pe copil cu cunoștințe sistematice despre mediul înconjurător ,pentru a-i forma diferite procese și însușiri psihice .

Este necesara o asemenea formă de activitate ,în care asimilarea de noi cunoștinte să duca la dezvoltarea intelectuală,în care exercițiul să asigure formarea și perfecționarea diferitelor deprinderi și a trăsăturilor de personalitate .Aceasta activitate care întregește și desăvârșește funcția educativă a jocului este activitatea de învățare de tip preșcolar (activitățile obligatorii ).În cadrul acestora se planifică ,potrivit programei pentru învățământul preșcolar ,

predarea cunoștintelor și formarea deprinderilor în legătură cu dezvoltarea vorbirii ,cunoașterea mediului ,număratul ,socotitul .

Observarea activităților preșcolare relevă faptul că în însuși interiorul activităților de joc se elaborează mecanismele trecerii către învățarea de tip scolar .Cu cât ne apropiem mai mult de vârsta preșcolara mare ,se constată o proliferare a unor acțiuni de învățare variate în cadrul jocului :actiuni matematice ,literale .Odata cu creșterea acestor acțiuni de învățare înlăuntrul jocului se petrec mutații și la nivelul variabilei motivaționale ,pentru copil căpătând tot mai mult sens nu numai faptul de a se juca ci și mai ales faptul de a învața .Treptat vechea formă de activitate jocul ,pierde ceva din statutul de formă de activitate conducatoare și cedează locul noii forme de activitate .

Așadar mecanismele trecerii de la joc la învatare nu este ceva adaugat din afara ci se prepara chiar în intersecția dintre cele două forme de activitate (F.Golu ,2004).Se face astfel trecerea de la interacțiunea copil –adult ,la autonomia copilului exprimata prin :

-conduite diferențiate ;

-alegeri de roluri ,reguli ;

-motivația intrinsecă pentru activitate ;

-diminuarea autorității adultului ;

-acceptarea autonomiei copilului ;

-cooperearea este preferată competiției ;

-atmosferă securizantă ;

-autocontrolul .

În gradiniță jocul copilului are nevoie nu de îndrumare și autocontrol ,ci de stimuale și organizare de condții orientate în sensul dezvoltării copiilor .

Jocul împreună cu adultul este deasemenea foarte importantă ca și cel de manevrare a obiectelor .Unii copiii se joacă mai mult singuri ,,alții preferă să vorbească cu mama sau educatoarea în grădiniță .

Pentru copii mici ca și pentru preșcolari este de recomandat ca jocul să fie stimulat atât de obiectele și jucăriile propuse cât și prin jocul în comun cu adultul .

Educatoarea , ca și mama care se joacă cu copilul trebuie să aibă în vedere următoarele;

-să aleagă acele activitati care corespund nivelului de dezvoltar al copilului ;

-să aibă o mare flexibilitate în alegerea metodelor de interacțiune cu copilul ,urmărind în fapt independența acestuia ,și nu tutela modelului ;

-să laude, să incurajeze pozitiv eforturile copilului ,și când el nu reușeste;

-să creeze o legatura efectivă de comunicare cu copilul ,prin atenție și concentrare asuprea ctivitaților comune ;

-să incurajeze jocuri diferite pentru copil ;

-să exprime prin gesturi și mimică plăcerea acțiunii comune cu copilul ;

-să nu ceară copilului pertrecerea unui interval de timp prea lung,ci atât cât mai posibil cu creșteri ale timpului de concentrare ;

-jocul este o activitate care se poate organiza în pași mici ,și activitațile pot fi eventual repetate ;

– să sprijine învățarea unor comportamente prin demonstrarea celor de efectuat ;

– să dea coplilului posibilitatea să se joace singur ,și să-i lase și acestă alegere .

Jocul dă copiilor posibilitatea să facă descoperiri în realitatea înconjurătoare .Ei dau lucrurilor întrebuințări și cunoștințe care dovedesc nu numai dorința lor de joc ,ci și dezvoltarea imaginației lor.Putem exemplifica cu utilizare cratițelor ,capacelor ,tacâmurilor care fac zgomote și care sunt predilecte în jocul unor copiii în afara jucăriilor interesante și sofisticate .

În jocul lor copiii ,de cele mai multe ori să fie însotiți de un partenet.În general ,copiii repetă mișcările sunt zgomotoși ,până când cineva se va juca cu ei sau le va da atentie ,desi pentru adulti galagia pe care o fac nu pare deloc o joacă .

Un element important pentru copil este ca jocul lui să fie luat în serios .Adică adultul să se aplece cu seriozitate și atenție spre jocul său .Să nu uităm că toți copiii au nevoie să fie înțeleși și să inteleagă lumea care îi înconjoară .Ei nu vor să se joace doar cum li se spune sau doar pentru că așa le arată adulții să facă .Ei simt nevoia soluțiilor personale ,ceea ce prefigurează în fapt stilul personal de învățare și cunoaștere .Iar atunci când copilul este satisfăcut de rezultatul jocului el repetă de mai multe ori . .(E .Vrasmas ,2014)

Copiii invață și prin imitație , atât în folosirea diferitelor obiecte și lucruri cât și în însușirea rolurilor și metodelor sociale(imită rolurile adulților).

Copiii imită în joc nu doar rolurile adulților ,ei dau și roluri noi ,dezvoltând imaginația și exprimând propriile lor trăiri .În jocurile copiilor apar chiar situațiile din familie și de la grădiniță.Un exemplu bun în acest sens este modul în care începe și se dezvoltă la copil jocul de rol.Apărut la hotarul dintre prima copilarie și vârsta preșcolară ,jocul de rol se dezvoltă intens și atinge un nivel superior în a doua jumătate a vârstei preșcolare .Stadiul dezvoltării jocului cu roluri este interesant în mai multe privințe :

-o asemenea cercetare dezvaluie mai profund esența jocului ca instrument de învățare socială;

-analiza relației dintre diferitele componente structurale ale jocului de rol în dezvoltarea lor poate fi utilă în munca educatorilor și în orientarea eficientă a acestui gen de activitate pentru a cunoște problemele care apar în viața copilului în modul în care reflectă realitatea socială .

-Identificând rolurile preferate ale copilului ,modul în care le prezintă și problemele pe care le ridică ,educatorul poate avea o mulțime de informații despre copil și dezvoltarea socială a acestuia.

În joc copilul învață să comunice prin imitație .Încă de la începutul vieții ,ei imită sunetele ,cuvintele ,gesturile ,și astfel pas cu pas imită limbajul nonverbal și paraverbal și pe cel rostit .Chiar și când se joacă copii imită sunetele pe care le fac mașinuțele ,avioanele .Ei vorbesc cu jucăriile și ,,le dau viață ‚’’.Pe de o parte ,își dezvoltă punțile de legătură cu obiectele și semenii ,precum și linbajul propriu pe de o parte ,pe de altă parte își apropie și analizeză ,prin mijloacele lor lumea materială și socială .

Este cert ca activitatea de joc a copilului este mai complexă și nu se poate reduce la procesul de învățare prin încercare ,eroare și imitatie .Jocul are nevoie și de impulsuri ,de stimuli exprimabili prin acele elemente care imită copilul la joc :muzică ,obiecte ,cuvânt. Aceste elemente orientează copilul spre a alege ceea ce dorește să facă vor păstra sensul jocului și vor trezii fantezia ,vor crea plăcerea continuării și noi descoperiri .Iată de ce este la fel de importantă tendința firească spre joc a fiecărui copil din domeniile personalității :dezvoltarea motorie ,socială ,emotională ,intelectuală .

Jocul contribuie la dezvoltarea fizică a copilului .Este vorba de dezvoltarea motorie largă și de cea fină .De aceea trebuie să oferim copiilor posibilitatea să își exerseze prin joc mișcările și să capete astfel tot mai mult siguranță .La copilul nou născut și la sugar , părinții încurajeză jocul cu obiecte colorate ,care emit sunete plăcute dar copilul mic se joacă cu mainile sale ,cu picioarele , pernuța sau păturica .Mai tarziu în grădinița mișcarea este un element natural ,necesar și obligatoriu .

Acasa și la grădiniță copilul își mișcă corpul ,utilizeză mâinile și picioarele , în activitățile organizate dar și libere ,pentru propria placere ,jocul .Aleargă ,urcă și coboară scările , sare diferite obstacole dar simte și nevoia de a exersa mișcări de dans ,de bucurie ,de libertate . .(E .Vrasmas ,2014)

Iată de ce statul pe scaun cu mâinile la spate nu este o măsură de a sta copiii cuminți ci o restricție la mișcare și ;libertatea de mișcare .Pozitia cea mai potrivită este cea care este mai comodă pentru copil ,și ea depinde de tipul activității .Ascultarea unei povești se poate face mai comod pe un covor sau pe o pernuță ,iar când copiii construiesc cu cuburi este nevoie să se miște și să se exprime și corporal efortul unei activități complexe .Este de dorit ca în sala de grupă copiii să se poată mișca liber în anumite activități de joc.Activitățile standard să fie reduse la minim ,ca și pozițiile impuse și rigide .Pe de altă parte recunoaștem faptul că orice copil are nevoie de mai multe activități în aer liber, în mediu cât mai natural și cu materiale din natură .

Jocul asigură și dezvoltarea socilă a copilului .În învățare și dezvoltarea socială ,rolul educatorilor și părinților este mai mare .Ei trebuie să încurajeze experiențele personale ,să evidențieze valoarea și identitatea fiecărui copil ,în același timp cu recunoașterea celorlalți ,să promoveze colaborarea între copiii ,cu acceptarea diferențelor și rezolvarea pozitivă ,cât mai optimă a conflictelor inerente dintre aceștia .

Jocul este și un mijloc de dezvoltare emoțională .Când un copil începe să înțeleagă cine este ,poate să își identifice emoțiile și poate învăța cum să îăi stăpânească trăsăturile negative și cum să facă fața situațiilor neplăcute.Pentru copil ,cel mai sigur și eficient este să învețe prin intermediul jocului cum să se stăpânească și de ce .

Jocul asigură dezvoltarea intelectuală .În joc se integreză și domeniile academice ale învățării ,diferitele discipline de studiu (științe naturale ,matematice ).

Am precizat faptul că pentru copil jocul este foarte serios .Jocul este învățarea plăcută și temeinică .Prin joc își exercită cunoștintele ,își clarifică concepte ,își organizeză propriile strategii de cunoaștere .În joc își formează concepte spațiale .(E .Vrasmas ,2014)

Istoria jocului infantil este “istoria personalității care se dezvoltă și a voinței care se formează treptat” (Chateau). Din propria experiență didactică, fiecare educator știe cu câtă seriozitate copilul își realizează rolul în joc, cât de mult este absorbit de ocupația lui, cum se identifică cu personajul pe care îl joacă (medic, șofer, gospodină). Prin jocuri se îmbogățește sfera cognitivă, afectivă și creativă a vieții psihice a copilului. Se formează interesele și se incită curiozitatea .Se poate spune că: “Jocul este activitatea prin care copilul se dezvoltă dar acest lucru este dependent de: libera sa alegere, de motivația sa intrinsecă, de orientarea către proces și de implicarea participării active” (E. Vrășmaș, 1999).

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mișcare și de acțiune a copilului, el deschide în fața copilui nu numai universul activității ,ci și universul variat al relațiilor cu ceilalți .Totodată el oferă posibilitea preșcolarului de a-și apropia relațiile înconjurătoare ,de a-și însuși funcția socială a obiectelor ,de a se familiariza cu semnificația socio-umană a activității adultilor ,de a cunoște lumea ambiantă .În ansablu jocul formeză ,dezvoltă și restructurează întreaga viață psihică a copilului .Jucându-se cu obiectele ,copilul își dezvoltă principiile de formă ,mărime ,culoare ,greutate ;își formeză capacitatea de a observare ca formă complexă și superioară a percepției .Jocul are rol deosebit în dezvoltarea planului percepției și al activității reprezentărilor .El socializeză își antrenează vigoarea,forța fizică ,rapiditatea ,suplețea și coordonarea motorie ,,echilibrul evaluarea spațialității.Concomitent jocul solicită coordonarea oculo-motorie (ținta) ,audio-motorie,tactul ,sensibilitatea cutanată .Deosebit de activ se manifestă capacitatea de memorare.O serie de psihologi –Decroly ,Lentiev ,J.Piaget arată că memoria este mai activă în joc .Confruntându-se acțional regulilor jocului ,respectându-le copiii se dezvoltă sub raportul activității voluntare ,își formeză însușirile voinței, răbdarea, perseverența ,stăpânirea de sine .(U .Schiopu 1981)Copii petrec cea mai mare parte a timpului jucându-se. Jocul element esențial al dezvoltării copilului ,poate fi caracterizat după cum urmează:

-este voluntar ,placut spontan ,

-presupune respectarea ori elaborarea unor comportamente deja achiziționate promovând totodata noi abilități ;

-este creativ și nonliteral ,conținând elemente de realitate ,întegrate cu fantezia;

– determină modificări în dezvoltarea copilului ;

Caracterul dominant al carenței ludice stă la baza conceperii activităților instructiv –educative cu preșcolarii pe coordonatele generale ale jocului specific vârstei .E.Claparede afirmă faptul că la grădinița de copii ,,ar fi cu totul imposibil să facem altfel’’.Ar fi imposibil ca la acest nivel al dezvoltării stadiale ,nu sunt constituite mecanismele psihice ale actelor neludice ,pe care se sprijină activitatea de învățare sistematică .Aceste mecanisme se află în fazele inițiale de construire ,ritmul evolutiv și al perfecționării lor depinzând la nivelul în care se află jocul însuși .Indicii psihologici semnificativi de care se ține seama în conceperea activității instructiv-educative ,din grădiniță în ansamblul lor, sunt foarte direriți și numeroși ,pentru ca jocul la această vârstă este foarte complex sub aspectul formelor ,variantelor și nuanțelor specifice .Oricum se ține seama de dorința copiilor de a săvârșii acțiuni și fapte asemănătoare cu ale acelora în mijlocul cărora trăiesc ,caracterul predominant imaginativ al scopurilor care determină actele lor comportamentale ,de apreciere a scopului ca mobil psihologic în sine instabil și fluctuant, având simpla rațiune de a susține activitatea ,de a fi un pretext al acesteia ,indiferent dacă i se păstrează sau nu conținutul inițial și ,deci ,indiferent dacă i se finalizeză ca atare . Se tine seama de caracterul simbolic al acțiunilor ,al faptelor ,săvârăite de către copil ,de valoarea simbolică a jucăriilor și a materialelor pe care le mânuiește el ,în procesul activității .Se află în vedere faptul ca domeniul cel mai plăcut și cel mai accesibil activității copilului este jocul cu tot ceea ce mintea sa este în stare să imagineze ,pentru ca mediul pe care și-l crează ,astfel să i se potrivească în exclusivitate ,spre a-i menține treze interesele ,motivele ,încrederea în forțele proprii .(F .Golu )

Conceperea jocului ca formă de activitate este cel mai important aspect particular al formelor pe care le îmbracă învățarea la acest nivel.O mare parte din timp copiii ,îl ocupă în grădiniță cu activități preferențiale .Ei au largi posibilități de exersare a jocului ,cu nuanțele lor specifice :de la jocul cel mai naiv ,cu scop fictiv la activitățile cu scop ludic ,scop precis și stabil capabil să subordoneze mijloacele .Pe masură ce copilul trece de la o grupă la alta ,intervenția sa în loc este mult mai activă, mai organizată ,intenționată și voluntară ,jocul capatând un cadru funcțional ,organizată cu scop și finalizare elaborată Sub influența jocului se formează ,se dezvoltă și se restructurează întreaga activitate psihică a copilului.

Modul serios și pasiunea cu care se joacă copii,constituie indicatorii dezvoltării și perfecționării proceselor de cunoaștere .Au loc acțiuni de comparație și de recunoaștere, asociați prin asonanțe ,bazate pe raționament ,gândire și inventivitate ,pe imaginație creatoare.Imaginația joacă un rol esențial în viața copilului ,fiind permanent prezentă în activitățile lui .Alături de aceste structuri cognitive ,ea îi permite copilului să ia în stăpânire comportamentele realității ,să le grupeze în combinații noi.Așadar imaginația presupune o independență foarte mare între reprezentarea obiectului și obiectul în sine.Este o caracteristică activă și care trebuie exersată pentru a da posibilitatea de a o stăpâni.Este o bogăție neînchipuită a fanteziei pe care o dovedește copilul când ,de exemplu ,atribuie unui obiect neînsemnat toate calitățile dorite ,preșcolarul însufletește lucrurile ,personifică literele și cifrele își atribuie personalitățile cele mai diverse și transfigurează realitatea .

Un aspect esențial al dezvoltării intelectuale îl reprezintă curiozitatea ,,experimentarea intelectuală sau joc al atenției ‚’’(Ibidem),acest femomen apare datorită nevoilor copilului de a se informa ,de a-și realiza dezvoltarea .Modalitatea de satisfacere a acestei nevoi este dată de observare,experimentare ,căutare a mecanismului lucrurilor ,iar curiozitatea infantilă reprezintă ,de fapt un exercițiu de pregătire a instinctului iscoditor al copilului și de îmbogatire a volumului cunoștințelor sale determinând dezvoltarea intelectuală. Totodată ,prin joc se dezvoltă personalitatea copilului prin crearea și dezvoltare progresivă a unor contradicții între libertatea de acțiune și conformitatea la schema de joc, între imitație și inițiativa ,între repetiție și variabilitate între dorința de joc și pregătirea prealabilă necesară ,între ceea ce este parțial cunoscut și ceea ce se cunoaște bine ,între absența vreunui rezultat material util și bucuria jocului în sine ,între operarea cu obiecte reale și efectuarea de acțiuni simbolice ,între emoțiile dictate de rolul îndeplinit și emoția pozitivă provocată de pariciparea la joc. (Ecaterina Vrășmaș) Perioada preșcolară se caracterizeză prin dilatarea vieții interioare ceea ce are o independență relativă ,ca și jocul ,dominant de proiecții ample și care îl ajută pe copil să descopere noi modalități de expresie atitudinală ,sporindu-i vigoarea actională și dinamismul .În toate jocurile intervin și se exersează elementele creative ,mobilitatea și flexibilitatea gândirii ,capacitatea de imaginare a unor soluții ,aplicarea unora în situați concrete .Toate laturile vieții psihice începând cu cele mai simple și terminand cu cele mai complexe se educă ,se exerseză și se perfectioneză prin intermediul activităților ludice .

III.4 Clasificarea jocurilor copiilor

Prin caracter, conținut și structură jocurile sunt foarte numeroase și variate. Toți psihologii și pedagogii care au studiat jocul au constatat că acesta ia forme variate și că trecerea de la o formă la alta este continuă. Jocul continuă să existe în copilărie reprezentând una din formele principale de viață a copilului.

Una din cauze care imprimă jocului un caracter diversificat și variat îl constituie influențele multiple care se exercită asupra lui. Copilul acționează în funcție de felul în care se exercită influențele asupra sa.

O altă cauză o constituie prezentarea unor imbolduri de natură umană cum sunt: trebuințele, motivele, interesele, convingerile.Cu cât copilul are mai conștientizate toate aceste imbolduri cu atât activitatea lui este mai variată și mai nuanțată. Din această cauză prezența imboldurilor de natură umană acționează în aceeași măsură în care acționează și influențele externe.

“Există scheme de clarificare a jocurilor mai simple și mai complexe după un criteriu sau altul, de obicei mai multe criterii având la bază schema de sondaj longitudinal sau sondaj transversal” (U. Șchiopu, 1975, ).

Quarat vorbește de trei categorii de jocuri:

a) jocuri cu caracter ereditar (lupta, urmărirea, vânătoarea);

b) jocuri de imitație privind activitățile umane, inclusiv ale vieții de fiecare zi (jocurile “de-a familia”, “de-a gospodina”, etc.)

c) jocuri de imitație.

K. Gross a clasificat jocurile în:

– jocuri de experimentare

– jocuri în funcții generale

– jocuri senzoriale

– jocuri motorii

– jocuri intelectuale

– jocuri afective și de vionță

Eduard Claparede, pornind de la funcțiile pe care le dezvoltă jocurile, a întocmit următoarea clasificare:

I. Jocuri care exersează funcții generale:

1. Jocuri senzoriale – copii foarte mici au plăcerea unor simple senzații (să guste, să producă sunete, să examineze culorile)

2. Jocuri motorii, care dezvoltă: coordonarea mișcărilor (jocuri de îndemânare); forță și promptitudine (alergarea, săritura), vorbirea prin frământare de limbă (fraza greoaie de pronunțat repede “Un vultur stă pe pisc c-un pix în plisc”)

3. Jocuri psihice care se împart în:

a) jocuri intelectuale – solicită o activitate intelectuală complexă, antrenează comparații simple și complexe (joc loto, domino), raționamente (șah), judecată și inversiunea (ghicitori și enigme), imaginație (joc cu subiect) etc.

b) jocuri afective – în care sunt antrenate emoții estetice, subtile.

II. Jocuri care exersează funcții speciale:

1. jocuri de luptă (cu caracter sportiv)

2. jocuri de vânătoare (de-a v-ați ascunselea)

3. jocuri sociale

4. jocuri familiale (de-a mama, cu păpușa)

5. jocuri de imitație

O altă clasificare prin care se face pentru prima dată încercarea de a răspunde problemelor metodologice ale clasificării, aparține psihologului elvețian J. Piaget. El definește jocul drept o activitate prin care copilul se dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale intelectuale, marcate prin trei tipuri succesive de structură (scheme senzio-motorii, scheme simbolice și scheme socializate ale gândirii).

J. Piaget clasifică jocurile în trei grupe succesive:

I. Jocuri exerciții, care constau în repetarea pentru plăcerea activităților însușite pe alte căi, în scopul adaptării. Piaget le împarte în două categorii:

1. jocuri senzio – motorii simple sau de mânuire (manipulare) care la rândul lor, se împart în mai multe categorii:

simboluri

a) jocuri – exerciții simple

b) jocuri de combinații de obiecte și acțiuni cu scopuri,

2. jocuri de exercitare a gândirii

II. Jocuri simbolice, servesc asimilării realului în sisteme simbolice. Jocul conturează și prelungește exerciții evocate de simbol.

III. Jocuri cu reguli care pot fi:

– jocuri senzoriale (cu mingea, cu bila)

– jocuri intelectuale (cărți, table, remy)

– jocuri cu reguli incluse în coduri complicate, abstracte (J. Piaget, 1976).

Clasificarea lui Jean Piaget este deosebit de utilă în munca concretă de educație. Prin elaborarea unei clasificări acceptabile este necesară selectarea criteriilor, pe de o parte ținând seama de sarcinile educării multilaterale a preșcolarului, iar pe de altă parte la ponderea influenței formative a jocurilor asupra dezvoltării psihice generale a copilului. În funcție de aceste considerente, pedagogia preșcolară clasifică jocurile în următoarele patru categorii:

1. Jocuri de creație: – jocuri cu subiecte din viața cotidiană;

– jocuri cu subiecte din povești și basme, dramatizări;

– jocuri de construcție;

2. Jocuri didactice

3. Jocuri de mișcare

4. Jocuri distractive

Prin elaborarea unei clasificări acceptabile este necesară selectarea criteriilor, pe de o parte ținând seama de sarcinile educării multilaterale a preșcolarului, iar pe de altă parte la ponderea influenței formative a jocurilor asupra dezvoltării psihice generale a copilului. În funcție de aceste considerente, pedagogia preșcolară clasifică jocurile în următoarele patru categorii:

1. Jocuri de creație: – jocuri cu subiecte din viața cotidiană;

– jocuri cu subiecte din povești și basme, dramatizări;

– jocuri de construcție;

2. Jocuri didactice

3. Jocuri de mișcare

4. Jocuri distractive

Aplicând la noțiunea de joc clasificarea dihotomică Hristu Barbu elaborează o clasificare mult mai riguroasă din punct de vedere logic pornind de la o analiză temeinică a realității (B. Hristu, E. Popescu, F. Șerban, 1993, p.35).

În funcție de registrul psihologic specific copiilor trei-șase, șapte ani, jocurile practicate de preșcolari în grădinița de copii se divid în:

I. Jocuri simbolice (jocuri specifice preșcolarilor, jocuri cu reguli intrinseci)

II. Jocuri cu reguli (jocuri specifice vârstei, dar indispensabile instruirii, jocuri cu reguli extrinseci)

I. Jocurile simbolice:

1. jocuri primare neevoluate:

a) jocuri – exerciții (jocuri de manipulare): “Hrănim păpușa”, “Conducem mașina”

b) jocuri imitative “Telefonul”, “De-a mama”, “De-a șoferii” etc.

2. jocuri secundare (evoluate)

a) jocuri cu subiect din viața cotidiană

– jocuri de construcții

– jocuri de conviețuire socială: “De-a mama și copilul”

b) jocuri cu subiecte din basme și povești

– jocuri de dramatizare: “De-a Scufița Roșie”

– dramatizări: “Ridichea uriașă”

II. Jocuri cu reguli (extrinseci)

1. jocuri didactice

a) jocuri psihice – cognitive

– jocuri de expresie afectivă (teatru de păpuși)

b) jocuri motrice – simple

– complexe (jocuri motrice competitive) – cu subiect

– fără subiect

Jocurile cognitive pot fi:

a) jocuri senzoriale

b) jocuri intelectuale – jocuri de memorie

– jocuri de inteligență

2. Jocuri distractive

Această clasificare cuprinde toate jocurile practicate în anii preșcolarității. După modul în care jocul contribuie la dezvoltarea copilului Sarah Smilamski și Leah Shefatya au identificat patru tipuri de jocuri (Lindberg, 1985):

Jocul funcțional – în care copiii explorează funcțiile și proprietățile obiectelor și a materialelor din mediul lor. Ei trec acestea prin simțurile lor și astfel, curiozitatea este stimulată

Jocul de construcții – copiii utilizează obiectele pe care le-au cunoscut prin jocul funcțional, în a realiza construcții de case, drumuri, obiective complexe

Jocul cu reguli – în acest tip de activități, copii se conduc după reguli pe care le respectă toți participanții. Aceste reguli trebuie cunoscute, acceptate și respectate pentru ca jocul să reușească. Ex.: “De-a v-ați ascunselea”

Jocurile de roluri – în acest tip de jocuri copiii se prefac că sunt cineva:

“De-a mama și tata”,

“De-a medicul”.

Din cele arǎtate pânǎ acum reiese clar cǎ jocul este un mijloc foarte important de dezvoltare psihicǎ multilateralǎ a copilului, fiind la vârsta preșcolarǎ forma specificǎ de activitate a copilului. Este important sǎ cunoaștem când si sub ce forma apare jocul în viața copilului. Copilul are o perioadă, în viața sa când nu se joacă. Aceasta este perioada sugarului. Pentru prima dată, jocul apare cu așa zisele mișcări de mânuire a obiectelor. Mișcările copilului au un caracter imitative, el mânuind obiectele așa cum a vazut că le folosesc adulții.

Abia începând de la vârsta de 2 ani, copilul începe să substituie pe plan imaginar funcțiile specifice ale obiectelor. Acum degetul dus la gura păpușii are functia de ,, linguriță”, un bețișor așezat sub brațul păpușii, are funcția de ,,termometru’’, un cub devine ,,seringă’’. El nu simte nevoia să găsească vreo asemanare între obiectul folosit și cel pe care și-l imaginează în joc. Spre sfârșitul perioadei de vârstă antepreșcolară și începutul perioadei preșcolare copilul ajunge la apogeul jocului simboli. Acesta pune în mișcare fantezia copilului. În joc băiatul devine ,,cal, covorul ,,câmpie’’, patul ,,munte’’, etc. Copilul ia atitudine față de fiecare ,,personaj’’ mângâind sau, dupa caz, lovind ,,calul’’, îngrijind și dezmierdând păpușa.

H. Wablon susține că ,, una din cele mai importante performanțe ale jocului este trecere de la jocurile exerciții la simbol și apoi la jocurile de creație’’.

La vârsta preșcolarǎ micǎ (3-4 ani), locul principal în jocul copiilor este ocupat de aspectul exterior al acțiunilor cu obiecte, copilul fiind atras de acțiunea repetatǎ, neobosit, fǎrǎ ca subiectul jocului sǎ fie dezvoltat. Pregǎtind mâncare pentru pǎpuși, fetița repeta la nesfârsit aceleași acțiuni, dar ,,servirea’’ pǎpușii nu apare în joc, pǎpușile rǎmânând nemâncate. Conținutul sǎrac al jocului la aceastǎ vârstǎ se datoreazǎ experienței de viațǎ redusǎ precum și preponderenta jocului individual, în joc copilul neintrând în relații cu alți copii. Îndeplinind rolul de ,, șofer’’, copilul conduce masina fǎrǎ a se îngriji de ,, pasageri’’, relațiile sociale dintre oameni transpar înca.

La copiii de 4- 5 ani conținutul jocului se îmbogațește și se dezvoltǎ apreciabil în sensul reflectǎrii relațiilor sociale dintre oameni. De asemeni acțiunile externe cu obiecte tragice pe plan secund, pierzând din preponderențǎ. De la aceastǎ vârstǎ copii se înteleg între ei, aleg împreunǎ subiectul, își împart rolurile și își aleg jucǎriile. Jucându- se ,,de-a doctorul’’, copiii își repartizeazǎ rolurile de : doctor, asistentǎ, pacienți. Doctorul face consultul , asistenta face injecții, pacienții stau la rând la consult. Copiii se inspirǎ din realitatea înconjuratoare și cu cai experiența de viațǎ a copilului se imbogǎțește, jocurile de creație vor avea un conținut din ce în ce mai bogat. Jocurile copiilor opereazǎ cu obiecte cǎrora le dau semnificații imaginare, în schimb conținutul și ordinea realǎ a acțiunilor nu sunt modificate, ele reflectând viața realǎ. Astfel, copilul se subordoneazǎ tot mai mult unor reguli precise. În jocul ,,de-a trenul’’ copiii respectǎ diferite reguli impuse de ei însǎși. Potrivit acestor reguli, mecanicul, conducǎtorul trenului, pasagerii, șeful de garǎ, casiera, etc. Actioneazǎ în joc încercând sǎ se comporte cât mai aproape de felul în care acționeazǎ oamenii.

La vârsta preșcolarǎ mare, jocurile copiilor sunt mult mai bogate în conținut, dezvǎluind relații sociale complexe, cu semnificațiile velatoare ( fațǎ de vârsta anterioarǎ ) pentru bagajul de cunoștințe net superior. Copiii fiind bine familiarizați cu apecte din diferite profesii, dovedesc întelegerea semnificației sociale a acestora. În aceste situatii se accentueazǎ caracterul colectiv al jocului, existǎ o mai buna concordanta între acțiunile copiilor, un control reciproc între participanții la joc.

În jocurile de creație cu subiecte din basme și povești, copilul se transpune în situația personajului pozitiv preferat, trecând printr- o gamǎ largǎ de trǎiri emoționale. El interpreteazǎ rolul eroului, în aceasta situație apropiindu- se de dramatizarea poveștii sau a basmului sau, dacǎ sunt folosite jucǎrii și personaje de la teatrul de pǎpuși, copilul devine ,,regizor’’, iar jucǎriile manevrate de el, ,,actori’’. În grǎdinițǎ, pe lǎngǎ jocurile de creație mai întâlnim foarte des jocurile de construcție. La început, la vârsta preșcolarǎ micǎ, raportul dintre obiectul rezultat și semnificația pe care copilul o dǎ acestuia este diferit fațǎ de vârstele preșcolare mai mari, iar treptat semnificația devine dominantǎ în raport cu obiectul obținut . Pe mǎsurǎ ce crește, copilul abordeazǎ teme din ce în ce mai complexe, cu eforturi creatoare- progresive. Specific jocurilor de construcție este faptul cǎ totul este fǎcut de copiii, lui revenindu- i rolul principal în joc. Dupǎ opinia mea, jocurile de construcție sunt în bunǎ mǎsura jocuri de creație, uneori apropiindu- se foarte mult de specificul lor .

Alǎturi de jocurile amintite mai sus, jocurile de mișcare ocupǎ o bunǎ parte din perioada efectuatǎ din grǎdinițǎ. Aici se desfǎsoarz: jocuri cu text, jocuri de mișcare, cu subiect și jocuri fǎrǎ un anumit subiect. În general jocurile de mișcare contribuie la dezvoltarea motricitǎți, la formarea unei ținute corecte stimuleazǎ limbajul, dezvoltǎ atenția, spiritual de inițiativ, curajul, colaborarea și întrajutorarea, contribuie la dezvoltarea proceselor de cunoaștere. Prin caracterul lor atractiv, dinamic , în general, jocurile de mișcare contribuie la deconectarea nervoasǎ a copiilor, întronând în aceștia o atmosferǎ de voioșie și buna dispozitie.

O altǎ categorie de jocuri o reprezintǎ jocurile cu reguli. Acestea se transmit, în cadrul social, de la copil la copil și ponderea lor în programul zilnic crește o datǎ cu vârsta. Cauza pentru care jocurile cu reguli se constitue mai greu la copii este, cea de Piaget numește ,,efectul egocentrismului’’, efect observat la copii mici. Aceștia preferǎ compania semenilor lor dar nu acceptǎ sǎ-i coordoneze acțiunile, fiecare acționeazǎ pentru sine, cu sau fǎrǎ asimilare reciprocǎ. Chiar și la 5- 6 ani, fiecare copil aplicǎ regulile astfel încat în final fiecare iese câștigǎtor. Și totuși, considera Piaget, tocmai acest tip de joc, jocul cu reguli este unul dintre punctele de pornire ale procesului de realizare progresivǎ. La punctul de plecare, copilul nu cunoaște nici reguli nici semne și trebuie sǎ le cucereascǎ printr- o adaptare continuǎ. Aceasta apare în stadiul gândirii pre- operatorii ( 2- 7 ani ), dar nu mai inainte de etapa constituirii unor scheme acționale, care au devenit destul de simple. Pentru a utiliza jocuri cu reguli, copilul are nevoie de o anumitǎ întelegere a acțiunii ,,intentia articulatǎ”. Prin conținutul, caracterul și structura lor, jocurile sunt extreme de variate și numeroase. În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe încercǎri de clasificare a jocurilor .

Psihologul german W. Stern clasificǎ jocurile copiilor ținând seama de factorii ,, interni’’ și ,, externi’’ ai dezvoltǎrii, astfel:

a) Jocuri individuale ( interni );

b) Jocuri sociale ( externi );

Aceastǎ clasificare, suferǎ un neajuns ca nu ia în considerare valoarea formativǎ a jocului, influenta lui asupra dezvoltǎrii psihice a copiilor.

O altǎ încercare de soluționare a problemei este a lui Ph.Buhler care gǎsește cinci grupe de jocuri:

a) Jocuri funcționale ( senzorio- motrice);

b) Jocuri iluzorii ( de ficțiune);

c) Jocuri receptorii;

d) Jocuri de construcție;

e) Jocuri colective.

Potrivit concepției acestui autor, copilul trece de la o categorie de jocuri la alta, în conformitate cu tendințele dezvoltǎrii, pe masurǎ ce dobândește, pe rând, funcțiile necesare adaptǎrii la condițiile de mediu.

Psihologul elvetian J. Piaget definește jocul drept o activitate prin care copilul se dezvoltǎ în conformitate cu etapele formǎrii sale intelectuale.

Aceste etape sunt:

a) Scheme senzorio-motrice;

b)Scheme simbolice

Formele naționale (socializarea) ale gândirii în funcție de pozitia copilului în joc, același autor mai clasificǎ:

c) Jocuri de miscare

d) Jocuri sedentare

Dupa autorul Maurice Debesse, jocurile sunt clasificate dupa cum urmezǎ:

a) jocuri funcționale

b) jocuri de imitație

c) jocuri cu reguli arbitrare

În grǎdinițǎ, aratǎ M. Debesse, jocurile funcționale apar sub forma mai complexǎ: jocuri cu alergǎri, cu strigǎte; jocurile de imitatie au ca scop imitarea personajelor sau a propriilor manifestǎri. Sa ne jucǎm “ de-a cǎzutul” sau “ de-a dormitul”, spun copii, imitând actiunile respective, trǎind situații trecute și imaginându- și lumea așa cum și- o dorește. Prin aceste jocuri el își dezvoltǎ anumite calitǎți. Valoarea lor constǎ în felul cum imitǎ copilul și nu în obiectul imitației. Jocurile cu reguli arbitrare sunt jocuri inventate de copii și de aceea ele sunt foarte variate.

Ținând seama cǎ criteriile de clasificare, de sarcinile educǎrii multilaterale a preșcolarilor, pe de o parte și de ponderea influenței formative a jocului asupra dezvoltǎrii psihice generale a copilului, pedagogia preșcolara clasificǎ jocurile în urmatoarele trei categorii:

a) jocuri de creație

b) jocuri didactice

c) jocuri de mișcare

Acestǎ clasificare corespunde în cel mai înalt grad sarcinilor dezvoltǎri fizice, intelectuale, morale și estetice a copiilor.

Opinii actuale se pronunțǎ pentru clasificarea jocurilor în: jocuri specifice și jocuri nespecifice. Cele specifice sunt jocuri de imitație, simbolice, de ficțiune, de creație. Jocurile nespecifice sunt jocurile cu reguli, cu roluri, și reguli date, învǎțate, sau jocuri didactice, de mișcare și jocuri hazlii. Aceste jocuri sunt mai puțin abordate de copiii preșcolari din propria inițiativǎ.

Copiii se orienteazǎ mai puțin spre astfel de jocuri deoarece ele au ca principal element al structurii interne regula, caracterul nespecific al jocurilor cu reguli nu exclude, însǎ, posibilitatea practicǎrii lor de cǎtre preșcolari. Dupa ce au fost învǎțate, ele apar frecvent în preocupǎrile ludice ale preșcolarilor.

III.5. Specificul învățării la vârsta preșcolară

La vârsta preșcolară jocul nu este unica formă de activitate în procesul căruia se realizeză dezvoltarea psihică a copilului .Cu toate posibilitațile largi pe care le oferă jocurile nu sunt suficiente pentru a-l înarma pe copil cu cunoștinte sistematice despre mediul înconjurător,pentru a-i forma diferite procese și însușiri psihice(vorbirea,…etc) Este necesară o asemenea formă de activitate în care asimilarea de noi cunoștinte să ducă la o continuă dezvoltare intelectuală în care exercițul să asigure formarea și perfecționarea diferitelor deprinderi și a trăsăturilor de personalitate.Aceaste activitate care întregește și desavârșește funcția educativă a jocului este activitatea de tip preșcolar(activitățile obligatorii).În cadrul activităților obligatorii se planifică (potrivit prevederilor programei pentru învățământul preșcolar)predarea cunoștintelor și formarea deprinderilor în legatură cu dezvoltarea vorbirii ,cunoașterea mediului ,activitățile din domeniul om și societate și domeniul estetic și creativ.Acestea sunt forme organizate de învățare prin intermediul cărora educatoarea influențează dezvoltarea psihică a copiilor.Desigur ca și până la vârsta preșcolară copilul învață ,își însușește cunoștințe și își formează unele deprinderi elementare .Dar asimilarea până la vârsta preșcolară se deosebește în mod direct de învățare în cadrul activităților obligatorii.Antepreșcolarul reține și asimilează numai acele informații care satisfac trebuințele și interesele sale nemișlocite .S-ar spune că el învață după un ,,program propriu’’.Asimilarea cunoștințelor la această vârstă este rezultatul contactului direct al copilului cu mediul înconjurător și al comunicării nemișlocite cu cei din jur .De aceea învățarea are un caracter,,spontan’’ neorganizat și nesistematic.( Chircev .A Radu. I. Mares V. Rosca M)

La vârsta preșcolară situația se schimbă .Transmiterea cunoștințelor ,dezvoltarea proceselor psihice ,formarea deprinderilor ,obișnuintelor,intereselor,se realizează nu numai prin intermediul jocului ,ci și după un anumit program .Astfel în cadrul activităților obligatorii ,planificate pentru dezvoltarea vorbirii,se folosesc anumite procedee în vederea formării vocabularului:poveștiri ale educatoarei ,poveștiri după imagini.Însușirea cunoștintelor începe să se realizeze și pe cale verbală independent de acțiunile copilului în joc ,prin explicațiile directe ale educatoarei ,prin eforturile copilului de a reproduce și verbaliza cele văzute și auzite.În felul acesta vorbirea preșcolarului se dezvoltă multilateral din punct de vedere fonetic,semantic și gramatical.Prin urmare în cadrul activităților desfășurate în grădiniță experiența nemișlocită a copilului începe să fie reglată și organizată de educatoare pe cale verbală.Copilul se obișnuiește treptat să asculte atent și disciplinat expunerea educatoarei ,ceea ce constituie o cerință deosebit de importantă pentru integrarea copilului în viața școlară unde învățarea devine preocuparea lui principală .Formarea deprinderii de a asculta ,de a urmării atent explicațiile educatoarei ,constituie o nouă treaptă în dezvoltarea intelectuală a preșcolarului .Ea marchează trecerea de la formele de analiză și sinteză senzorială (perceperea nemislocită a obiectelor)spre formele mai complexe de analiză și sinteză verbală.Așa cum arată datele cercetărilor experimentale ,jocul însăși contribuie la dezvoltarea formelor mai complexe de analiză și sinteză verbala numai dacă devine o activitate obligatorie(jocul didactic).

În funcție de nivelul de dezvoltare psihică a preșcoalrilor procesul de învățare prezintă anumite particularități.Aceste particularități sunt de fapt rezultatul legăturilor funcționale ce se elaborează în această periodă între joc și învățare.Relația amintită între cele două forme de activitate nu rămâne constantă .Ca regulă generală pe măsură ce se face trecerea ascendentă de la o grupă la alta activitățile obligatorii câștigă teren din ce în ce mai mult. La această vârstă copiii manifestă interes pentru o formă mai organizată de asimilare pentru învățatură.Învățarea ca atare nu apare ,însă aproape deloc în preocuparile copiilor.Altfel se prezintă lucrurile la jocurile preșcolarilor mai mari .În centrul jocurilor se află activitatea propriu- zisă de învățare .

Acțiunile de joc constau în a ,,scrie ‚’’ ,,a citi’’ într-un cuvant în a face tot ceea ce preocupă un copil care învață.Prin urmare spre șase ani învățatura ocupă un loc central. Semnificativ este și faptul că rolul preferat de copiii este acela de elev.

Relația dintre joc și învățare la diferitele etape ale vârsei preșcolare este conditionată de nivelul general de dezvoltare psihică a copilului.

La vârsta preșcoalră mică asimilarea cunoștintelor și formarea deprinderilor în cadrul activităților obigatorii sunt indisponibil legate de joc. Copilul manifestă tendința de a transforma în joc activitățile programate de educatoare(în scopul de a transmite cunoștinte și a forma deprinderi). Astfel ,copilul mânuiește cu multă plăcere creionul pe hârtie dar fără intenția de a ,,desena ’’ceva în pofida indicațiilor verbale ale educatoarei.Copilul rămâne oarecum nereceptiv la acestea.Pe el îl captivează însuși actul de mânuiere a creionului ,faptul că trasând cu creionul pe hârtie apar anumite linii întortochiate.La fel se întamplă și cu celelalte activități.Asimilarea cunoștințelor și însușirea deprinderilor nu constituie penru copil o problemă de rezolvat .Cu toate prin îmbinarea elementelor de învățare cu cele de joc și invers copilul își însușește unele cunoștințe și face primii pași în formarea deprinderilor ,efortului intelectual .Această particularitate psihologică a învățării la vârsta preșcolară mică ,face necesară includerea ,,procedeelor de joc’’ în desfășurarea activităților obligatorii.Pe această cale se captează mai ușor atenția ,se identifică procesele de analiză și de sinteză senzorială și mentala se dirijeză mișcările și acțiunile obiectuale ,se menține viu interesul coplilului pentru activitățile desfășurate.În felul acesta îmbinat în mod rational cu elementele de învățare, jocul devine un important instrument de însușire a cunoștințelor și formarea deprinderilor elementare.

La vârsta preșcolară mijlocie ,dar mai ales la cea mare procesul de însușire a cunoștintelor și formarea deprinderilor începe să se elibereze treptat acțiunile cu caracter de joc.Copilului i se dezvolta interesul pentru cunoștintele comunicate verbal ,pentru observarea ilustrațiilor ,pentru desen ,modelaj .Nu este întâmplător ca această cotitură se produce în jurul vârstei de cinci ani când se intensifică funcția reglatoare a procesului verbal.

Copilul începe să urmarească atent expunerea educatoarei și să înțeleagă necesitatea de a reține explicațiile în legatură cu modul de a se efectua desenul,construcțiile.Prescolarul mai mare nu se apucă de lucru deîndată ce a fost anunțată tema .El întelege că mai întâi trebuie să fie atent la explicație deoarece numai astfel va știi să procedeze .La această vârstă copilul pune educatoarei întrebări ,îi cere precizări atunci când nu înțelege ceva .Toate acestea atestă că mai înainte de a se apuca de lucru ,el își reprezintă acțiunea ,se gândește la ce are de făcut.

Asimilarea activă a cunoștintelor se intensifică și mai mult.O dată cu acestea încep să se contureze anumite ,,procedee’’ mentale de lucru.Încetul cu încetul preșcolarul înțelege mai bine problemele care i se pun în față ,caută să gasească mijloace adecvate pentru rezolvarea lor și începe să se simtă atracția pentru însușirea procesului muncii intelectuale desfașurate în cadrul activităților obligatorii.I se dezvoltă atitudinea critică și capacitatea de apreciere și autoapreciere a posibilităților și rezultatelor proprii ,precum și ale altor copii.Copilul învață să observe greșelile pe care le comite (când pronunță cuvintele,povestește ,desenează ,decupează)și se străduiește să le îndrepte .În felul acesta în procesul desfășurării activităților obigatorii sunt create premisele psihologice favorabile pregătirii preșcolarului pentru activitatea de învățare din școală.

Sprijinirea viitoarei activități școlare o realizeză grădinița scopul ei final fiind pregătirea multilaterală a copilului pentru școală prin intermediul jocului și învățării ,mai ales ca activitățile de învățare dirijată din grădiniță pregătesc pe copil pentru lecția de clasa.

Legătura grădiniță –școala are ca scop principal continuitatea dezvoltării copilului și continuitatea procesului instructiv –educativ .

O preocupare deosebită în procesul pregătirii pentru școala este activizarea gândirii copilului prin posibilitățile oferite de problematizare ;o mai mare atenție se va acorda formulării răspunsurilor ,deoarece după cum se știe ,copilul este mai în avans în acțiune decât în vorbire.

Așadar ,pregătirea copilului pentru școală depinde atât de formarea în grădiniță a unor deprinderi specifice activităților din școală :scris ,citit ,socotit ,cât și de continuarea în scoală a unor activități specifice grădiniței –jocul.Valorificând cu tact capacitatea fiecarui copil de a-și imbogății fondul aperceptiv și volumul de reprezentări ,precum si comunicarea corectă cu cei din jur ,educatorul asigură o dezvoltare continuă și adecvată a tuturor funcțiilor psihice ale preșcolarului.

Implicarea treptată și antrenarea copiilor în acțiuni tot mai complexe pe care sunt ajutați și indrumați să le rezolve corect ,reprezintă,de fapt,realizarea scopului final și anume pregătirea temeinică a preșcolarului pentru activitatea următoare :cea școlară.

III.6 Mecanismul trecerii de la activitatea de joc la cea de invatare de tip scolar

Ca activitatate specifică stadiului preșcolar jocul,determină și celelalte activități de învățare ,de muncă ,creație și îl va ajuta pe copil să-și construiască imaginea sa despre lume ,și mai departe mecanismele prin copilul se adaptează la ea .Maria Montessori (1977)consideră,ca jocul este munca copilului atragând în felul acesta atenția asuprea efortului pe care îl depune copilul în joc.

Piaget(1973) consideră că atunci când copilul se joacă ,el pune în mișcare toată capacitatea sa de stăpânire și de a influența realitatea.E.Erikson (1963)consideră jocul un instrument prin care copiii actioneză și evidentiază sentimente și idei interne.Astfel se poate rezolva anumite experiențe traumatice sau plăcute,iar copilul câstigă cunoștințe despre lumea înconjuratoare.

Jocul este un comportament intrinsec liber ales, plăcut și orientat către proces.Scopul lui este de a satisface dorințele și aspirațiile jucătorului,iar atingerea scopului în joc duce la stabilirea unui echilibru în viața psihică și stimulează funcționalitatea ei de ansamblu.Jocul asigură dezvoltarea copilului ,între joc și dezvoltare fiind o relație de interdependență și necesitate .Lipsa jocului ne oferă un semnal că este ceva în neregulă cu copilul respectiv.Copilul știe să se joace intuitiv ,dar are nevoie de sprijin pentru a-și orienta jocul.

Jocul are o dimensiune culturală fiind specific tuturor vârstelor și constituie forma principală de dezvoltare și constituire a personalității la copil .Este activitatea principală prin care copilul cunoaște ,învață și își apropie realitatea,o transformă și îi identifică dimensiunile valorice .

Jocul oferă copilului plăceri și satisfacții fiind rezultatul unui impuls spontan și dând în același timp ,posibilitatea manifestării spontaneității ;în joc copilul întrezărește apariția imediată a unui rezultat ,,care îi va satisface anumite trebuințe și dorință.

Așadar se consideră ca jocul este motivat exclusiv intrinsec.

El declanșeză satisfacții personale și buna dispozitie orientând copilul către trăirea intensă a momentului prezent ,de aici și de acum .Rolurile formative ale jocului conduc către dobândirea unor achiziții psihice necesare dezvoltării potențialului intelectual al copilului ,ce va fi din plin solicitat în învățarea de tip scolar (F.Golu 2004).

Trecerea are loc pe fondul maturității unor premise psihice interne ,cum ar fi:capacitatea de a efectua acțiuni variate în plan material și mental;dezvoltarea memoriei logice și a gândirii abstracte ;exersarea capacității de a efectua raționamente ;dezvoltarea intereselor de cunoaștere și transmiterea lor în suport al efortului intelectual dirijat.etc.

Activitatea de învățare în grădiniță este realizată prin intermediul jocului ,numită și invatare didactică ,ea transmite în mod organizat informații ,cunoștinte ,ajută la formarea deprinderilor ,concură la reglarea experiențelor copilului pe cale verbală. Aceasta deoarece factorii psihici care condiționează învățarea de tip școlar ,sunt în curs de formare iar atmosfera de joc realizează echilibrul între motivatiile de tip extrinsec și cele de tip intrinsec (B.A.Liebling ,P.Shaver ,1973)

În gradinita, jocul utilizat cu preponderenta in scopul invatarii este jocul didactic

Termenul "didactic" asociat jocului accentuează componenta instructivă a activității și evidențiază că acesta este organizat în vederea obținerii unor finalități de natură informativă și formativă specifice procesului de învățamânt.

Jocul didactic prezintă ca notă definitorie îmbinarea armonioasă a elementului instructiv cu elementul distractiv, asigurând o unitate deplină între sarcina didactică și acțiunea de joc.

Această îmbinare a elementului instructiv-educativ cu cel distractiv face ca, pe parcursul desfășurării sale, copiii să trăiască stări afective complexe care declanșează, stimulează, intensifică participarea la activitate, cresc eficiența acesteia și contribuie la dezvoltarea diferitelor componente ale personalității celor antrenați în joc.

Jocul didactic, încadrându-se în categoria jocurilor cu reguli, este definit prin obligativitatea respectării regulilor care precizează căile ce trebuie urmate de copii în desfășurarea acțiunii ludice.

Jocurile didactice pot contribui la realizarea unor obiective educaționale variate și complexe. Acestea pot viza dezvoltarea fizică a copilului în cazul jocurilor motrice, sportive, sau dezvoltarea unor subsisteme ale vieții psihice (procesele psihice senzoriale, intelectuale, volitive, trăsături de personalitate, ș.a.). De asemenea, jocurile didactice pot contribui la rezolvarea unor sarcini specifice educației morale, estetice.

Prin jocul didactic se precizează, se consolidează, se sintetizează, se evaluează și se îmbogățesc cunoștințele copiilor, acestea sunt valorificate în contexte noi, inedite.

Reușita unui joc didactic depinde și de materialele didactice utilizate în joc. Acestea trebuie să fie adecvate conținutului, variate și atractive, ușor de manevrat și să provină din mediul apropiat, familiare copiilor (planșe, jetoane, jucării, figuri geometrice, etc). Atractivitatea și eficiența jocului depind de ingeniozitatea educatoarei de a îmbina o sarcină educativă accesibilă de către copii, nici prea grea, nici prea ușoara, cu un joc simbolic sau cu reguli atrăgătoare. Elementele de joc artificiale, nestimulative, îngreunează învățarea și plictisesc pe copii. Plăcerea cu care participă copiii la joc este singura justificare a recurgerii la jocul didactic.

Oricare ar fi natura și orientarea acestor teorii asupra jocului (biologistă sau sociologizantă), cert este că autorii sunt unanimi în a recunoaște funcțiile formative ale jocului. Într-adevăr, jocul are o semnificație funcțională esențială și nu este un simplu amuzament. (Chateau, Jean, 1970)

Clasificarea jocurilor didactice: Există mai multe clasificări ale jocurilor didactice.

Una dintre aceste clasificări cuprinde criteriile:

A. După scopul educațional urmărit:

*jocuri de mișcare (jocuri motrice) – care urmăresc dezvoltarea calităților, priceperilor și deprinderilor motrice

*jocuri ce vizează dezvoltarea psihică – acestea se pot clasifica în:

*jocuri senzoriale ce vizează, în principal dezvoltarea sensibilității. Se pot organiza jocuri diferite pentru:

dezvoltarea sensibilității auditive;

dezvoltarea sensibilității tactile și chinestezice;

dezvoltarea sensibilității vizuale;

dezvoltarea sensibilității gustativ – olfactive.

   *jocuri intelectuale care, la rândul lor, se pot diferenția în:

jocuri vizând precizarea, îmbogățirea cunoștințelor (jocuri cognitive);

jocuri de dezvoltare a capacității de comunicare orală sau scrisă;

jocuri de exersare a pronunției corecte;

jocuri de atenție și orientare spațială;

jocuri de dezvoltare a memoriei;

jocuri de dezvoltare a gândirii;

jocuri de dezvoltare a perspicacității;

jocuri pentru dezvoltarea imaginației și creativității;

*jocuri pentru stimularea inhibiției voluntare și a capacității de autocontrol;

jocuri de expresie afectivă.

 B. După sarcina didactică urmarită cu prioritate, jocurile didactice se împart în:

*jocuri pentru fixarea și sistematizarea cunoștințelor;

* jocuri de verificare și evaluare a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor;

*jocuri de transmitere și însușire de noi cunoștințe, care se folosesc numai în cazuri deosebite.

C.  După conținut, jocurile didactice se pot grupa în:

*jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurator;

*jocuri didactice pentru educarea limbajului – ce pot fi jocuri fonetice, lexical – semantice, gramaticale;

* jocuri didactice cu conținut matematic și jocuri logico – matematice;

 *jocuri pentru însușirea unor norme de comportament civilizat, formarea unor deprinderi și obișnuinte de conduită morală, de circulație rutieră;

*Jocuri didactice muzicale;

*Jocuri didactice interdisciplinare.

       D. După prezența sau absența materialului didactic, deosebim:

 *jocuri cu material didactic natural sau confecționat: jucării, jocuri de masă, imagini, diafilme, diapozitive, obiecte de uz casnic sau personal, mozaicuri, materiale din natură (conuri de brad, ghinde, castane, frunze, flori, scoici) ș.a.

*jocuri fără material didactic (ghicitorile, de exemplu, materialul didactic fiind cuvântul).

        E.După locul pe care-l ocupă în activitate, jocurile didactice pot fi:

  * jocuri organizate ca activitate de sine stătătoare;

  *jocuri integrate în activitate, ca momente ale acesteia sau în completarea ei.

O altă clasificarea jocurilor didactice conține criteriile:

După conținut pot fi:

jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător;

jocuri didactice pentru educarea limbajului (cuprind aspecte fonetice, lexical-semantice și gramaticale ale limbii )

jocuri didactice cu conținut matematic

jocuri didactice pentru însușirea unor norme de comportament civilizat și jocuri didactice pentru însușirea unor norme de circulație rutieră.

După prezența sau absența materialului didactic, deosebim:

jocuri didactice orale (fără material didactic: ghicitorile, de exemplu, materialul didactic fiind cuvântul)

jocuri didactice cu ajutor material:

cu material didactic-jucării, jocuri de masă, cuburi;

cu material ajutător-diferite obiecte și jucării.

jocuri de interpretare a unor povești, lecturi, jocuri de numărat.

C. După scopul urmărit:

Jocuri senzoriale:

– pentru dezvoltarea sensibilității tactile și chinestezice;

– pentru dezvoltarea sensibilității vizuale;

– pentru dezvoltarea sensibilității auditive;

– pentru dezvoltarea sensibilității gustativ-olfactive.

Jocuri intelectuale:

– de stimulare a comunicării orale;

– de exersare a pronunției corecte;

– de atenție și orientare spațială;

– de analiză și sinteză mentală;

– de realizare a comparației mentale;

– de realizare a abstractizării și generalizării;

– de dezvoltarea perspicacității;

– pentru dezvoltarea imaginației;

– pentru dezvoltarea voinței și autocontrolului.

Structura jocului didactic:

Spre deosebire de alte tipuri de jocuri, jocul didactic are o structură aparte. Elementele componente ale acestuia sunt:

→scopul jocului : reprezintă o finalitate generală spre care tinde jocul respectiv și se formulează pe baza obiectivelor de referință din Curriculumul național.

Scopurile jocului didactic pot fi diverse: consolidarea unor cunoștințe teoretice sau deprinderi, dezvoltarea capacității de exprimare, de orientare în spațiu și timp, de discriminare a formelor, mărimilor, culorilor, de relaționare cu cei din jur, formarea unor trsături morale, de verificare a acestora etc.

→conținutul jocului: Include totalitatea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor cu care copiii operează în joc. Acestea au fost însușite în activitățile anterioare. Conținutul poate fi extrem de divers: cunoștințe despre plante, animale, anotimpuri, viața și activitatea oamenilor, cunoștinte matematice, istorice, geografice, conținutul unor basme, povești, ș.a.

Conținutul jocului trebuie să fie bine dozat, în funcție de particularitățile de vârstă ale copiilor, să fie accesibil și atractiv.

→sarcina didactică: Indică ce anume trebuie să realizeze efectiv copiii pe parcursul jocului pentru a realiza scopul propus. Se recomandă ca sarcina didactică să fie formulată sub forma unui obiectiv operațional, ajutându-l pe copil să conștientizeze ce anume operații trebuie să efectueze. De asemenea, se recomandă ca sarcina didactică să nu solicite doar sau în primul rând procese numerice, ci să implice în rezolvarea sa și gândirea (cu operațiile acesteia): imaginația, creativitatea copiilor. Aceasta trebuie să fie în concordanță cu nivelul de dezvoltare al copilului, accesibilă și, în același timp, să fie atractivă.

→regulile jocului: concretizează sarcina didactică și realizează legatura dintre aceasta și acțiunea jocului. Precizează care sunt căile pe care trebuie să le urmeze copiii în desfășurarea acțiunii ludice pentru realizarea sarcinii didactice.

Sunt prestabilite și obligatorii pentru toți participanții la joc și reglementează conduita și acțiunile acestora în funcție de structura particulară a jocului didactic.

Regulile jocului prezintă o mare varietate:

indică acțiunile de joc;

precizează ordinea, succesiunea acestora;

reglementează acțiunile dintre copii;

stimulează sau inhibă anumite manifestări comportamentale.

Cu cât regulile sunt mai precise și mai bine însușite, cu atât sarcinile didactice sunt ușor de realizat, iar jocul este mai interesant și mai distractiv.

Regulile trebuie să fie simple, ușor de reținut prin formulare și posibil de respectat de către toți copiii, accesibile.

→elementele de joc: Includ căile, mijloacele folosite pentru a da o coloratură placută, atractivă, distractivă activității desfașurate. Conceperea lor depinde în mare măsură de ingeniozitatea cadrului didactic. Literatura de specialitate oferă o serie de sugestii în acest sens: folosirea unor elemente surpriză, de așteptare, întrecere individuală sau pe echipe, mișcarea, ghicirea, recompensarea rezultatelor bune, penalizarea greșelilor comise, ș.a. Sarcina cadrului didactic este de a găsi pentru fiecare joc, elemente de joc cât mai variate, deosebite de cele folosite în activitățile anterioare, în caz contrar existând riscul ca acestea să nu mai prezinte atractivitate pentru copii, esența jocului fiind, în acest caz, compromisă.

Funcțiile jocului didactic:

În concepția lui J. Piaget jocul îndeplinește următoarele funcții:

funcția de adaptare:prin joc didactic, copilul se adaptează la realitatea exteriară, dar și realitatea exterioară este adaptată particularităților de vârstă și individuale ale copilului.

funcția formativă:prin jocul didactic copilul nu numai că își consolidează anumite deprinderi, cunoștințe, priceperi, abilități, dar este format în a respecta anumite reguli și să îdeplinească anumite sarcini individual sau în echipă.

funcția de socializare:copiii au un lider de echipă sau îndeplinesc pe rând anumite roluri, ceea ce îi ajută în socializare.

funcția de descărcare energetică și de rezolvare a conflictelor emoționale: jocul satisface cel mai bine din punct de vedere energetic nevoile specifice vârstei preșcolarilor și îndeplinesc rolul de a reda echilibrul emoțional acestora.

În concepția lui L.S. Vîgotski, „jocul este activitatea fundamentală a preșcolarului.” El conține toate condițiile dezvoltării și cuprinde situații imaginare în care copilul preia rolul adultului.

Condiții de organizare a jocului

Orice joc didactic presupune existența unor reguli, care să ordoneze ritmul și ansamblul acțiunilor ce urmează a fi efectuate. Pentru copiii de 7 -8 ani, jocul devine mai interesant când regulile sunt mai grele, când cer un anumit efort de gândire. Pentru că jocul didactic apare în programul întregii activități la disciplinele matematică, limba română, cunoașterea mediului, atât ca activitate cu întreaga clasă de elevi, cât și cu fiecare elev în mod independent, aceasta realizează o continuitate între activitatea de joc și cea de învățare. Pentru acest lucru, învățătorul trebuie să asigure o concordanță între tema jocului și materialul didactic existent, să folosească cuvântul ca mijloc de îndrumare prin întrebări, răspunsuri explicații, aprecieri.

Din punct de vedere educativ, trebuie să fie asigurată o justă proporționare a jocului cu munca, elementul distractiv cu efortul fizic și intelectual. Îmbinarea judicioasă a elementelor de joc cu cele de învățare constituie un mijloc important de pregătire psihologică a elevului în școală.

În organizarea și desfășurarea activităților structurate pe jocul didactic trebuie

-să se ia în considerare următoarele condiții:

-să fie pregătit de învățător în direcția dozării timpului și a materialului folosit;

-să fie variat, atractiv, să îmbine forma de divertisment cu cea de învățare – recuperare;

-să creeze momente de relaxare, de odihnă, în vederea recuperării energiei nervoase a copiilor;

-să urmărească formarea deprinderii de muncă independentă a copiilor;

-să valorifice cu maxim de eficiență posibilitățile intelectuale ale copiilor;

indicațiile privind desfășurarea activităților să fie clare, precise, conștientizate de către copii și să le creeze o motivație pentru activitate;

să nu facă abuz de joc, astfel încât procesul de învățare – recuperare să se transforme în joacă și să fie luat ca atare de către copii;

-să nu fie nici prea ușoare nici prea grele;

regulile de joc să fie explicate clar și să se urmărească respectarea lor de către copii.

Jocul, pentru a fi antrenant și vioi, trebuie să includă elemente de joc cum ar fi: întrecerea, ghicirea, surprizele etc. Aceste elemente creează stări emoționale care întrețin interesul, dând colorit viu activității.

Un dicton celebru spune: ,,Omul este singura ființă care se joacă toată viața”. Așadar jocurile pot fi folosite și în activitățile cu copiii mai mari sau mai bine zis jocul este implicat în contextul vieții la toate vârstele, mai ales că jocurile au și o funcție terapeutică.

Prin folosirea jocurilor didactice în toată varietatea lor, se urmărește să se dezvolte, în primul rând, capacitățile intelectuale, activismul intelectual, deprinderi de muncă intelectuală, de conduită morală, de activitate fizică, toate aceste deprinderi active realizându-se pe fonduri psihice proprii fiecărui copil.

În mod obișnuit în desfășurarea jocului didactic cuprinde următoarele etape:

Introducerea în joc, care de obicei se face sub forma unor surprize (sosirea unui personaj îndrăgit de copii) sau printr-o scurtă povestire sau ghicitoare. Prin acest procedeu se creează o atmosferă favorabilă, se trezește interesul și curiozitatea copiilor pentru ceea ce va urma. De la clasele a doua și a treia jocul poate să înceapă printr-o scurtă conversație cu un rol motivațional, dar și cu un rol de actualizare a unor cunoștințe necesare. La unele jocuri introducerea se face prin prezentarea directă a materialului, atunci când de logica materialului este legată acțiunea jocului (de exemplu jocurile logice).

Prezentarea materialului este legată de primul moment al activității pe bază de joc și materialul se poate prezenta copiilor sub forma unei surprize (personajul îndrăgit le aduce copiilor materialul cu care vor lucra) sau materialul este prezentat direct de către cadrul didactic. Pentru reușita actului didactic, învățătorul trebuie să aibă în vedere:

alegerea materialului;

intuirea și familiarizarea copiilor cu materialul;

modul de distribuire.

Intuirea materialului constituie momentul de satisfacere a curiozității copiilor față de ,,secretele” pe care le conține și asigură înțelegere modului în care va fi folosit în activitate. Intuirea materialului se poate face cu ajutorul copiilor, descrierea materialului poate constitui momentul de reactualizare a cunoștințelor. Forma de prezentare trebuie să satisfacă cerințele psiho – pedagogice și estetice, iar conținutul trebuie să corespundă scopului activității, să exprime în mod evident atributele ce se cer a fi recunoscute și numite în joc și cu care copilul va opera. Cadrul didactic trebuie să folosească materialul demonstrativ pentru exemplificările pe care le va face în joc, dar și pentru situațiile problemă (variantele de complicare a jocului).

Materialul este demonstrativ pentru învățător și distributiv pentru copii. Materialul distributiv trebuie pus deja în pliculețe, coșulețe, poate fi adus de personajul ce joacă un anumit rol, poate fi împărțit prin autoservire sau de către un copil. Momentul în care copilul primește materialul este ales, în funcție de joc, la începutul activității sau în timpul jocului.

Titlul jocului și scopul acestuia. Învățătorul trebuie să acorde o atenție deosebită formulării scopului jocului deoarece precizarea scopului atrage după sine conținutul jocului și implicit alegerea titlului. Denumirea jocului are rolul de a sintetiza tocmai esența jocului și se constituie ca un laitmotiv pe parcursul desfășurării acțiunii:,,La țintă”, ,,La cules de ciupercuțe”, etc. , jocul fiind condus pe baza acestor formule. Astfel ,titlul jocului trebuie să fie scurt și sugestiv, astfel nu s-ar putea apela formula din titlu ca sarcină a jocului, ritmul ar fi prejudiciat, copiii nu ar reține titlul și valoarea formativă a jocului nu ar fi atinsă. Din formularea scopului este evidentă sarcina de verbalizare cerută în joc, conținutul cunoștințelor solicitate și deci obiectivele operaționale ce sunt realizate prin desfășurarea sa. Învățătorului îi revine sarcina de a preciza elementele de joc și regulile.

Explicarea și demonstrarea jocului au un rol hotărâtor pentru eficiența lui. În această etapă cadrului didactic îi revin următoarele sarcini:

Să-i facă pe copii să înțeleagă sarcinile ce le revin;

Să precizeze regulile jocului și să verifice că au fost înțelese corect și reținute de către copii;

Să prezinte conținutul jocului și principalele lui momente;

Să dea indicații cu privire la folosirea materialului didactic de către copii;

Să fixeze sarcinile conducătorului de joc și cerințele pentru a deveni câștigători;

Să stabilească variante de complicare pentru a doza efortul intelectual al copiilor și exersarea deprinderilor în alte situații.

Demonstrația jocului este absolut necesară și constituie partea esențială a orientării în sarcină. Modelul și demonstrația sunt însoțite de explicații, cu rolul de a fixa prin cuvânt anumite procedee, proprietăți, denumiri noi. Explicarea dirijează percepția vizuală și fixează minimul necesar de cunoștințe pentru ca jocul să atingă scopul propus.

Fixarea regulilor se face la începutul sau în timpul execuției dacă jocul are o acțiune mai complicată. De cele mai multe ori fixarea nu este necesară decât dacă se constată greșeli la jocul de probă.

Executarea jocului de probă de către copii. Jocul începe la semnalul conducătorului jocului. Învățătorul intervine mai des în joc, reamintind regulile, succesiunea etapelor, dând indicații organizatorice.

În general sunt practicate două forme de conducere a jocului:

conducerea directă – învățătorul are rolul de conducător;

conducerea indirectă – învățătorul transmite rolul de conducător unui copil.

Pe parcursul desfășurării jocului, învățătorul poate trece de la conducerea directă (jocul de probă), la conducerea indirectă (complicarea jocului). Totuși, în cazul în care nu este conducător de joc, , îndrumarea cadrului didactic este prezentă, are un caracter stimulativ și urmărește:

să imprime un anumit ritm jocului;

să mențină atmosfera de joc, integrând elementele de joc (mișcarea, aplauzele, întrecerea);

să urmărească evoluția jocului, evitând momentele de monotonie;

să controleze modul în care copiii rezolvă sarcina de lucru respectând regulile și folosind limbajul implicat în sarcină;să creeze condițiile necesare pentru ca fiecare copil să rezolve sarcina didactică, independent sau în grup, în funcție de modul de organizare a jocului;

să urmărească comportarea copiilor și modul corect de colaborare (dacă jocul o cere);

să antreneze toți copiii în acțiune.

În urma desfășurării semidirijate a jocului de probă, învățătorul face observații în funcție de modul de realizare a sarcinii de către copii și corectează cu tact greșelile, apreciază rezultatele și revine cu explicații suplimentare în cazul unor greșeli tipice.

Executarea jocului de către copii se face după jocul de probă. Și în această Complicarea jocului asigură transferul deprinderii prin aplicare în situații noi și variate și se realizează după ce se constată că întreg colectivul de copii a realizat corect jocul. Acum se pot introduce noi materiale, elemente noi de joc, sau se pot complica sarcinile jocului introducându-se situațiile problemă. În cazul în care este necesar, variantele de complicare se pot executa semidirijat în funcție de gradul lor de dificultate. Cadrul didactic urmărește ca elementele de joc să se integreze firesc în desfășurarea jocului și se stabilesc criteriile de performanță.

Încheierea jocului este momentul în care copiii sunt apreciați în funcție de evoluție, se formează concluzii asupra modului cum s-au respectat regulile de joc, cum s-au executat sarcinile de către fiecare copil sau echipă, se stabilesc câștigătorii. În încheiere se repetă denumirea jocului executat și scopul său.

CAPITOLUL IV

IV .METODOLOGIA CERCETĂRII

IV.1 Introducere despre problema de cercetare:

Cercetarea studiazǎ modalitǎți de pregǎtire a copiilor, pentru debutul cu succes al școlaritǎți, cu accent deosebit pe utilizarea jocului (activitate prin care se realizeză învățarea )în vederea dezvotării armonioase a personalității .

IV.2 Ipotezele cercetării

Presupunem că o bună cunoștere a nivelului dezvoltării unor diverse componente psihice și de personalitate ale copilului preșcolar este de natură să faciliteze luarea unor decizii adecvate prin inserția lui în activitățile școlare .

Dacă se utilizează jocurile în activitatile instructiv-educative din grădiniță, atunci influențăm pozitiv dezvoltarea unor subsisteme ale vieții psihice a preșcolarului (gândirea, memoria, imaginația, atenția, spiritul de observație, ș.a.)pregătindu-l pentru dezvoltarea sa psihică.

IV.3 Scopul cercetării

Dezvoltarea armonioasă a vieții psihice a preșcolarilor prin utilizarea sistematică a jocului didactic în activitățile instructiv-educotarea sa psihică din grădiniță.

IV.4 Obiectivele cercetarii

O1-Investigarea particularităților sferei active și motivaționale a personalității ;

O2-Surprinderea și analiza dinamicii componentelor cognitiv-afectiv-motivaționale în procesul dezvoltării psihice la vârsta preșcolarității ;

O3 – Identificarea rolului jocului în realizare achizițiilor fundamentale pentru activitatea școlară;

O4– stabilirea modalităților de antrenare a proceselor psihice prin intermediul jocului ;

O5 – evidențierea efectelor produse in comportamentul copiilor prin utilizarea jocului în activitățile din grădiniță.

IV.5. Organizarea cercetarii

Descrierea grupei de preșcolari

Pentru verificarea ipotezei de lucru și atingerea obiectivelor, mi-am orientat atenția asupra unui eșantion reprezentând o grupă de preșcolari cu vârsta cuprinsă între 6-7 ani de la Grădinița cu Program Normal Buda Craciunesti Cislǎu.

Structura eșantionului apare redată în tabelul următor:

Grupa este destul de echilibrată în ceea ce privește numărul de fete și cel al băieților și omogenă din punct de vedere al vârstei copiilor.

Cei mai mulți dintre copii au împlinit 6 ani în timpul anului școlar 2013 – 2014 la grupa mare .

Anul acesta la grupa, prezența a fost între 85% – 95% zilnic, absențele fiind doar din motive obiective (condiții climatice, probleme de sănătate).

42% dintre părinții copiilor au studii medii, constatându-se la aceștia o mare deschidere spre cunoaștere, dorind să asigure copiilor o cât mai bună educație.

La mijlocul grupei nu există copii cu probleme grave de sănătate.

IV.6. Metode de cercetare

În alegerea metodelor de cercetare am avut în vedere următoarele:

-recurgerea la metode obiective de cercetare, adică la metode prin care să poată fi observate, înregistrate și măsurate reacțiile subiectului la acțiunea directă sau indirectă a diferiților stimuli externi;

-utilizarea de metode care să facă posibile abordarea sistematică a fenomenului investigat;

-folosirea unui sistem complementar de metode, care să permită investigarea fenomenului, atât sub aspectul manifestării sale generale, cât și specifice;

Am folosit experimentul psiho-pedagogic, metoda probelor psihologice de cunoaștere a copiilor preșcolari, dar și observația. În funcție de cerințele concrete ale cercetării am recurs și la alte căi și mijloace de informare:

-observarea elevilor în timpul activităților desfășurate;

-analiza unor lucrări și materiale realizate de copii;

-sondaje privind preferințele și interesele copiilor;

-analiza corelațiilor dintre calificativele obținute înainte și după introducerea experimentului.

IV.7. Testări inițiale

Primul pas în realizarea efectivă a cercetării constă în testarea nivelului de dezvoltare a proceselor psihice ale copiilor.

Astfel, am planificat la începutul anului școlar 2013 – 2014 teste inițiale. În general sunt probe ce pot fi aplicate cu ușurință, cu materiale la îndemână, astfel încât nu am întâmpinat dificultăți în administrarea lor efectivă.

Fiind prezentate sub o formă atractivă, ele au trezit interesul copiilor și au dezvăluit aspecte importante pentru cercetare.

În această direcție am aplicat următoarele probe predictive:

Proba de percepție a formelor.

Raportul formă-culoare în percepția copilului.

Probă de atenție si limbaj.

Desfășurare: se amestecă cele 32 părți, se pun în fața copilului, cerându-i-se să reconstituie întregul.

Am notat reușita sau nereușita în funcție de numărul de imagini construite corect.

Tabel 2.

Fig.2

RAPORTUL FORMĂ – CULOARE ÎN PERCEPȚIA COPILULUI

2.Material: Obiecte de forme diferite (cuburi, jetoane rotunde, triunghiuri, pătrate, bețe etc) colorate în albastru și roșu.

Desfășurare: se cere copiilor să clasifice obiectele. Li se spune: "Puneți la un loc toate obiectele care sunt la fel!”

Se urmărește dacă realizează clasificarea după formă sau după culoare.

Tabelul 3 – Tabel sintetic al rezultatelor

Fig 3

2.PROBA DE ATENȚIE SI LIMBAJ

a)Volumul atenției si limbajului

Material: o cutie cu capac, diferite obiecte

Desfășurare: introducem în cutie la început 3 obiecte cunoscute copilului cum ar fi: un creion, o jucărie, o minge, apoi creștem treptat numărul obiectelor.

Descoperim cutia și cerem subiectului să se uite în ea. Din clipa în care se uită, număr în gând 1,2 și acopăr. Se cere copilului să enumere ce a văzut.

Se va puncta enumerarea unui număr cât mai mare de obiecte vizualizate și evocate ulterior cat si pronuntarea corecta a denumirii acestora

Rezultatele obținute sunt evidențiate în tabelul 3, de mai jos :

Tabelul 4 – Rezultate obținute

fig 4

b) Organizarea unor jocuri în care modificăm poziția unei persoane într-un grup. Cel supus probei trebuie să observe, în prealabil, grupul, apoi iese din clasă. În timp ce lipsește, se efectuează modificarea dorită ( 1 minut).Nu i se spune dinainte ce sarcină va avea. ,i se cere numai să se uite la grupul respectiv. Se va identifica : gradul de atenție, memoria, spiritul de observație. Rezultatele au fost următoarele :

Tabelul 5 – Centralizarea rezultatelor

fig 5

3 COMPORTAMENTUL INTELIGENT

Material: 4 mese de înălțimi diferite, 2 mese mai mari, 4-5 scaune de dimensiuni și forme diferite, o jucărie atârnată pe perete la 2 metri înălțime, câteva bețe de 60 cm așezate la întâmplare, scaunele și mesele din sală, câteva tije ce se pot îmbina prin prelungire.

Desfășurare: măsuțele, mesele și scaunele le plasăm la distanțe de peretele pe care se află atârnată jucăria. Se spune copilului să ia jucăria atârnată pe perete, astfel: « Vezi această jucărie sus ? Va fi a ta dacă poți să o ajungi. Procedează cum poți să folosești tot ceea ce este prin sala de grupă ». Subiectul este încurajat până începe să acționeze. Dacă acționează, i se sugerează arătându-i un scaun, un băț etc. Acest experiment l-am desfășurat individual. Rezultatele obținute sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul 6 – Rezultate obținute, pe fiecare preșcolar din grupǎ:

fig 6

Analiza rezultatelor obținute prin executarea temelor de mai sus a relevat urmatoarele date:

Tabel 7

Copiii descoperǎ și pozitiile în care se poate așeza mulțimea. Ei pot alcǎtui șirul crescǎtor și descrescǎtor avǎnd ca punct de reper un jeton, în funcție de care se ordoneazǎ și celelalte obiecte ale mulțimi.

Sarcina didacticǎ realizatǎ sub forma jocului pornește de la ceea ce copilul cunoaște și încǎ trebuie sǎ-l determine pe copil sǎ gǎseascǎ soluțiile, sǎ sesizeze unele relații prin aplicarea soluțiilor cunoscute în condiții noi.

Cunoscǎnd nivelul de cunoștințe ale grupei și ușurințǎ cu care copiii rezolvǎ problemele , educatoarea poate sǎ mǎreascǎ gradul de dificultate ale sarcinilor matematice. Înainte de a cunoaște numerele (naturale) și paralel cu activitǎțile de predare a acestora, copilul stabilește contacte nemijlocite și mulțimile de obiecte, le descoperǎ proprietǎțile caracteristice, stabilește relațiile între ele, efectueazǎ diverse operații din care rezultǎ noi mulțimi cu noi proprietǎți caracteristice. Toate acestea solicitǎ, exersarea și pregǎtirea elementelor necesare gǎndirii : analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, etc., netezesc calea pentru formarea noțiunilor, a judecǎților și a raționamentelor, îl înzestreazǎ pe copil cu un limbaj adecvat, în stare sǎ exprime relațiile dintre obiectivele lumii înconjuratoare.

IV .8 Concluziile cercetării

Cercetǎrile intreprinse pe plan mondial atestǎ ideea ca vǎrsta preșcolarǎ dispune de suficiente resurse cognitive și operaționale insuficient valorificate.

Astfel , Z. P. Dienes aratǎ cǎ numerele naturale sunt noțiuni abstracte care nu au o existențǎ concretǎ, ca ele sunt proprietǎți relative ale mulțimilor de obiecte, pledeazǎ pentru o “ apropiere raționalǎ de numar “, întelegerea noțiunii de numar se poate realiza prin cunoașterea lumii obiectelor, apoi a lumii mulțimilor, aceasta fiind intermediarǎ între prima și lumea numerelor.

Subliniind rolul jocului, M. Malita aratǎ cǎ “ dacǎ jocul copiilor va fi adaptat pǎnǎ la 6 ani conceptelor de bazǎ ale teoriei mulțimilor, ei vor fi apti de a castiga noțiunile matematice și de a dobǎndi astfel cunoștințe științifice în cursul dezvoltǎrii lor.

Jocurile matematice în ansamblul lor, dar mai ales regula de joc, sugereazǎ de cele mai multe ori calea spre conceptual matematic. Scopul principal este a-i înzestra pe copii cu un aparat logic suplu și polivalent care sǎ le permitǎ a se orienta în problemele realitǎții înconjuratoare, sǎ exprime judecǎți și raționamente variate întru-un limbaj simplu, familiar. Modalitatea de organizare a acestor activitǎți în scopul obținerii unui randament maxim este jocul didactic.

În organizarea jocurilor logice se folosesc truse (seturi, blocuri,colectii), de piese cu un numar de atribute limitat și ușor de distribuit. Dintre aceste truse cel mai adesea este utlizatǎ trusa Dienes, având multe avantaje în utilizarea ei. Cǎnd cerințele didactice impun folosirea unui numar mai restrâns de piese se poate renunța la o variabila sau la o valoare a sa. De pildǎ programa preșcolarǎ recomandǎ cǎ în jocurile organizate cu copiii.

Pregǎtirea copilului pentru școalǎ trebuie realizatǎ potrivit ideii ca prescolaritatea reprezintǎ o perioada optimǎ, de dezvoltare a ființei umane.

Prin activitatea instructive-educative ce se desfǎșoarǎ în grǎdinițǎ se pot realiza importante progrese în dezvoltarea psiho-fizicǎ a copilului deoarece, așa cum menționa A. Chircev aceastǎ perioadǎ este de o mare receptivitate și sensibilitate, de mobiltate și flexibilitate psihicǎ.

Prin conținut, metode, sistem de atitudini, grǎdinița constituie locul unde copilul se formeazǎ și învațǎ sǎ cucereascǎ propria lui independențǎ, personalizându-se din punct de vedere cognitiv, afectiv, socio-moral, volitiv.

Prin jocurile practicate în grǎdinițǎ cât și prin activitățilei comune realizate între care jocurile didactice ocupǎ o pondere însemnată, se dă posibilitatea educatorilor sǎ creeze climatul propice învǎțǎrii unor acțiuni, creații.

Tot prin intermediul jocurilor copii învațǎ sǎ reținǎ ceea ce trebuie dintr-un fapt social, concret, din aspecte de viațǎ concrete, fragmente de poezii, cântece, povești exersându-și memoria, determinând dezvoltarea memoriei voluntare, a trǎiniciei și durabilitǎți ei.

Reținerea regulilor de joc, executarea unor acțiuni cerute de acestea contribuie la educarea atenției voluntare, la formarea deprinderilor de muncǎ intelectualǎ.

Din conținutul și formele de activitate am cǎutat sǎ întǎresc rolul conducǎtor al limbajului în formarea personalitǎții. Copilul trebuie sǎ se facǎ înteles de alții, trebuie sǎ învețe sǎ-și autoregleze propriile fapte de conduitǎ. Jocurile didactice oferǎ posibilitatea realizǎrii unei sarcini importante pe care și-o propune grǎdinița, aceea a stǎpânirii limbajului de cǎtre copii. Tot jocurile didactice reprezintǎ mijloace eficace de sociabilizare a copiilor antrenandu-i cât mai mult într-o activitate preferatǎ sau impusǎ, activitate ce se cere a fi finalizatǎ prin eforturi voluntare, deprindere cheie în munca de învǎțare în școalǎ.

În organizarea și desfǎșurarea diferitelor activitǎți sub formǎ de joc cu reguli. Educatoarea urmǎrește și depistarea defectelor de vorbire ale copiilor.

Jocurile didactice de dezvoltarea limbajului și comunicǎrii, prin conținutul lor dezvoltǎ auzul fonetic la preșcolari, aceasta constituiind o sarcinǎ importantǎ care contribuie la corectarea deficiențelor de vorbire, la formarea și precizarea unor noțiuni, ajutǎ la îmbogǎțirea și activizarea vocabularului copiilor.

Pentru desfǎșurarea jocurilor și activitǎtilor matematice, testarea în permanențǎ a nivelului de dezvoltare a copiilor, precum și pregatirea pentru muncǎ independentǎ practicatǎ de viitorul elev sunt deziderențe ce stau permanent în atenția grǎdiniței.

Jocurile didactice de cunoaștere a mediului înconjurǎtor ocupǎ un rol central în programa preșcolarǎ. Respectarea principiului accesilitǎtii în dozarea lor la disponibilitǎțile copilului, astfel încât efortul solicitat din partea copilului sǎ nu depașeascǎ posilitǎțile acestuia particularitǎțile dezvoltǎrii sale psihice la diferite grupe de vârsta.

O atenție sporitǎ accord în activitatea mea jocurilor didactice care formeazǎ deprinderi și obijnuinte de comportare civilizatǎ în societate, în familie, etc.

Neglijarea acestui aspect important în educație reprezintǎ una din țǎrile școlii mulțimilor, decenii iar rezultate nu sunt grele de observat astǎzi în conduita multor tineri care intra în contradicție cu legile țǎrii dar și cu cele necrise ale strǎbunilor.

Dacǎ este mult mai greu a corecta unele deprinderi de conduitǎ, anumite trǎsǎturi caracteristice negative decât a forma comportarea corectǎ, o atitudine idealǎ fațǎ de semeni, atunci este imperios necesar sǎ folosim toate mijloacele de care dispunem pentru educarea copiilor astfel încât în orice împrejurare sǎ aibǎ o conduitǎ corectǎ, civilizatǎ, sǎ fie cinstiți si corecți in relațiile îndrumate.

Se întelege cǎ în grǎdinițǎ nu se pot aborda toate domeniile vieții sociale și nici nu se definitiveazǎ procesul formǎrii deprinderilor și obijnuintelor de comportament. Aceasta muncǎ migǎloasǎ se va continua pe celelalte trepte ale școlaritǎtii de educație este ca toți factorii educaționali sǎ acționeze unitar, convergent pe linia educǎrii copiilor.

În grǎdinițǎ, pe lǎngǎ celelalte activitǎți și jocuri desfǎșurate pentru educarea copiilor în spiritul unei conduite civilizate jocurile didactice constituie bune ocazii de exersare a deprinderilor de comportament ale copiilor în situații diferite create prin elementele de joc.

Aceste jocuri didactice sunt cu atât mai utile pentru formarea copiilor cu cât ei participǎ cu multǎ placere la joc, transpunându-se în roluri impuse de joc și acționând în virtutea regulilor pe care le respecta cu strictețe.

Reușita tuturor genurilor de activitate depinde de modul cum sunt pregatite și conduse de cǎtre educatoare.

În acest scop nu trebuie sǎ cunoascǎ numai arsenalul bogat de metode și procedee moderne ale didacticii, ci în plus, este nevoie sǎ se aleagǎ cea mai bunǎ variantǎ potrivitǎ nivelului de cunoștințe pe care îl prezintǎ grupa de copii.

Corelând datele proprii cu cele cunoscute în literatura de specialitate consultată, pot susține cu suficient temei că jocul didactic are un rol deosebit în dezvoltarea proceselor psihice.

Jocurile didactice prin regulile impuse sunt un mijloc deosebit de eficient pentru dezvoltarea stăpânirii de sine, disciplinei conștiente, autocontrolului, spiritului de independență, perseverenței, sociabilității. Respectarea regulilor de joc educă copiilor simțul de răspundere, onestitate, comportament și atitudini corecte pentru a nu intra în conflict cu colectivul .

Jocurile didactice exercită un ansamblu de influențe pozitive nu numai asupra laturii intelectuale ci și asupra întregii personalități a copilului

În urma activității de cercetare am constatat următoarele :

Pentru obținerea datelor se pot folosi metode și procedee care asigură abordarea complexă a copilului, adică studierea personalității în procesul principalelor forme ale activității și relațiilor ei.

Asimilarea cunoștințelor cu ajutorul jocului didactic permite dezvoltarea mobilității, flexibilității gândirii, folosirea unor strategii euristice de învățare.

Desfășurarea activităților sub forma jocului didactic asigură cadrul manifestării libere a copiilor, oferind astfel posibilitatea observării psihologice a acestora.

Acțiunea de cunoaștere a prescolarului, de analiză a cauzelor rămânerii în urmă trebuie să însoțească permanent activitatea instructiv – educativă pentru a pune în evidență transformările în dinamica dezvoltării diferitelor trăsături ale personalității.

La vârsta preșcolară, activitatea de învățare, ce abia se conturează, are o mare încărcătură afectivă. Noțiunile noi prezentate vor fi cu atât mai accesibile, cu cât vor fi prezentate în cadrul unei forme de activitate mai atractive, mai interesante. În cadrul activităților am căutat să stârnesc curiozitatea, să scot în evidență facultățile lor inventive și să le stimulez satisfacția lucrului împlinit.

Pentru a stârni interesul copiilor și a fi atractive, toate jocurile didactice desfășurate trebuie să fie concepute în mod creator, adăugând multă imaginație și fantezie în pregătirea lor.Sarcina cadrului didactic este de a-i stimula pe copii pe calea cunoașterii, încurajându-i, ajutându-i să depășească dificultățile prin efort propriu. Copilul trebuie pus în situația de a simți satisfacția muncii depuse de el.Prin intermediul acestei lucrări, am încercat să demonstrez eficiența jocului didactic în formarea achizițiilor fundamentale necesare integrǎrii preșcolarilor în activitatea școlarǎ.

În concluzie, studiind problematica jocului, aflăm ce loc ocupă acesta în viața oamenilor, în special în viața copiilor. Teoria jocului ne oferă răspuns la cauzele jocului. Ea ne ajută să înțelegem cum a evoluat de-a lungul timpului concepția despre joc a oamenilor și care este astăzi concepția oamenilor de știință despre jocul copiilor, o concepție la care aderă: E. Claparede, J. Piaget, P. Popescu Neveanu, U. Șchiopu etc. Studiind atent teoria jocului aflăm care sunt principalele elemente psihologice care facilitează compor-tamentul ludic, cum evoluează jocul în viața copiilor preșcolari. Aflăm că jocul îmbracă forme variate de manifestare, că între diferite forme există determinări strânse, didactice, realitate pusă în evidență de clasificarea logică a jocurilor. – “Copilul râde: înțelepciunea și iubirea mea e jocul” (L.Blaga, “Trei fețe”).

CONCLUZII GENERALE DESPRE LUCRARE

În concluzie se poate spune că jocul și învățarea sunt forme de activitate sub influența cărora copilul preșcolar se formează și se dezvoltă. Între aceste forme există o strânsă legătutură .La diferitele etape ale vârstei presșolare relațiile reciproce dintre joc și învățare îmbracă forme interfuncționale caracteristice .La vârsta preșcolară mica ,jocul ocupă în preocupările coplilului un loc central.Învățarea se realizeză cu ajutorul jocului.Totuși în forme mai simple motivele învățării încep să se contureze încă de la vârsta preșcolară.La preșcolarii de cinci ani și la copiii de șase ani interesul pentru a învăța tot ceea ce este nou crește din ce în ce mai mult.Cu toate acestea jocul nu își pierde din însemnatate nici la această vârstă .El rămâne mai departe tipul fundamental de activitate ,îndeplinind importante funcții normative.Astfel în procesul jocului copilul își însușește mai bine semnificația socială a muncii adultului și își formează mai ușor deprinderile practice elementare .O dată cu înaintarea preșcolarului în vârstă ,jocul și învățarea ating un nivel educațioanal tot mai înalt și intră în relații inter-funcționale mereu noi.Faptul acesta face ca influența lor instructiv-educativă să se accentueze din ce în ce mai mult .La preșcolarii de cinci –șase ani jocul și învățarea se desfășoară pe fondul unor activități psihice cu mult mai complexe și cu un grad mai mare de dezvoltare.Din acest motiv acțiunea modelatoare a celor trei forme de activitate în care se integrează copilul devine mai eficientă .

Prin urmare cele două forme de activiate jocul și învățarea exercită o influență pozitivă asuprea dezvoltării psihice generale a copilului.La rândul lor ele suferă influentă pozitivă din partea acestei dezvoltări .Nivelul tot mai înalt al dezvoltării psihice generale actionează pozitiv asuprea nivelului la care se desfășoara cele două forme de activitate.În acesta constă influența reciprocă,relația dialectică între joc și învățare pe de o parte și dezvoltarea psihică a preșcolarului pe de altă parte.Fiind factori importanți ai dezvoltării psihice jocul și învațarea sunt și un efect al acestei dezvoltări.

BIBLIOGRAFIE

ALECU, SIMONA – „Metodologia cercetǎrii educaționale”, Editura Fundației Universitare „Dunarea de Jos”, Galați ,2005

ANTNOVICI STEFANIA, NICU ,GABRIELA , Jocuri interdisciplinare, material auxiliar pentru educatoare, Editura Aramis, 2003

ANTOHE, VALERIAN, GHERGHINOIU, CONSTANTIN; OBEADA, MONICA ,Metodica predǎrii matematicii. Jocul didactic matematic. Suport de curs, Editura ExLibris, Brǎila 2002

ALEXANDRU SURDU ,DAN POTOLEA ,RODICA NICULESCU ,Revistă de pedagogie Nr.10- 12 , 2009

BAJENARU LENUȚA ,Contribuția jocului didactic la dezvoltarea limbajului, Revista Învatâmântului Preșcolar, Nr. ½, București, 1996

CIOFLICA MARIA SMARANDA, ANA AURELIA, Jocuri didactice pentru educarea limbajului, îndrumator metodic, Editura Tehno-Art, 2000

COSMOVICI ANDREI ,Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași 1998

CREȚU TINCA , Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine-București, 2001

CRISTEA, SORIN ,Dicționar de termeni pedagogici,Editura Didacticǎ și Pedagogică- București

EUGENIA, ERBAN FILOFTEIA, Pedagogie preșcolară, Didactică, Editura Didactică și Pedagogică- București-1993

GOLU FLORINDA ,Joc și învățare la copilul preșcolar .Ghid pentru educatori, părinți și psihologi ,Editura Didactică și pedagogică R.A, 2009,

GOLU PANTELIMON ,Învatare și dezvoltare,Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1985

GOLU PANTELIMON, ZLATE MIELU, VERZA EMIL ,Psihologia copilului,manual pentru clasa a XI-a- școli normale, Editura Didactică și Pedagogică- București- 1997

H. WALLON, H. WALLON APUD GRATIELA SION, Psihologia vârstelor, 2003,

NICOLA IOAN ,Pedagogie” EDP R.A., București, 1992

NICOLA IOAN, FARCAȘ DOMNICA Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, manual pentru clasa a XI-a, școli normale, EDP., RA., București, 1993

P. GOLU, M. ZLATE, E. VERZA, SCHIOPU, Curs de psihologia copilului

PIAGET JEAN Judecata morala la copii, Ed. Cartier, 2005 -Ed. Omfal Esential, Bucuresti, 2007

PIAGET JEAN, BÄRBEL INHELDER ,Psihologia copilului, Ed. Cartier, 2005

RAFAILA ELENA ,Pedagogie preșcolară, Ed. Printech, București, 2007 –

RAICU SANDA, STANA EMILIA, MARINACHE FLORICA, – “Metodica dezvoltării vorbirii”, Revista învatamântului preșcolar, Nr.3/4-1996 si 1/2-1997 București

ȘCHIOPU URSULA, VERZA EMIL, – “Psihologia vârstelor”- Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

TAIBAN MARIA, PETRE MARIA, NISTOR VALERIA, BERESCU ANTONIA, Jocuri didactice pentru grădinițele de copii, Editura Didactică și Pedagogică,

VASILESCU ANTON, DIMA SILVIA, Copilul preșcolar și dezvoltarea vorbirii,Revista de Pedagogie, București, 1988

VERZA EMIL – “Psihologia vârstelor”, Editura Hiparion, Bucuresti, 1993

VRĂȘMAȘ ECATERINA – “Educația timpurie ”- Editura Arlequin București, 2014

ANEXE

JOC DIDACTIC: ALEGE CUM ÎȚI PLACE

Scop:

Verificarea număratului până la9

Raportarea numărului la cantitate.

Consolidarea deprinderii de a constitui grupe de obiecte după formă, mărime și culoare.

Sarcina didactică:

Separarea obiectelor de aceeași formă, mărime sau culoare și numărarea obiectelor din fiecare grupă constituită.

Regulile jocului:

Preșcolarii numiți vor rezolva sarcinile și vor răspunde întrebărilor educatoarei.

Fiecare răspuns corect este recompensat prin aplauze, iar cel greșit va fi îndreptat.

Elemente de joc: personajul îndrăgit.

Material didactic: creioane, ascuțitori, cărți, ceșcuțe, popice, bile, mingiuțe etc.

Desfășurarea jocului:

Un personaj îndrăgit de copii (iepuraș, ursuleț, păpușă) sosește în clasă și aduce copiilor o cutie cu jucării. Personajul va ruga preșcolarii să-1 ajute să separe jucăriile după formă (culoare sau mărime) și să precizeze numărul obiectelor din fiecare grupă.

Exemplu: Cine alege creioanele roșii? Câte sunt?

Cine alege popicele? Câte sunt?

Separați popicele mari de cele mici. Câte sunt din flecare?

Variantă:

Pe fiecare masă vor fi așezate jetoane reprezentând diverse obiecte. Preșcolarii vor avea sarcina de a le separa și de a le aduce educatoarei în ordinea solicitată.

Exemplu: Aduceți grupa în care este un obiect. Aduceți grupa în care sunt două obiecte. Preșcolarii care execută sarcina motivează acțiunea

.

JOC DIDACTIC:”CE TREBUIE SĂ FACI?”

Scopul: consolidarea și verificarea cunoștințelor despre prevenirea accidentelor rutiere.

Obiective operaționale:

să cunoască regulile de traversare a străzii;

să deosebească cele două tipuri de semafoare;

să explice semnificația culorilor semafoarelor;

să respecte culorile semaforului.

Regulile jocului: Copilul numit va răspunde la întrebarea ce-i este adresată (despre culorile semafoarelor, deosebirile dintre cele două tipuri de semafoare: pentru pietoni și pentru mașini).

Elemente de joc: mișcarea, aplauzele, interpretarea rolurilor.

Material didactic: două semafoare: unul pentru pietoni, altul pentru mașini, cercuri reprezentând volanele mașinilor.

Desfășurarea jocului:

Copiii sunt așezați pe scăunele, în formă de semicerc. Sunt prezentate cele două semafoare pe care copiii le vor deosebi, explicând semnificația culorilor acestora și modul în care sunt alternate culorile: când semaforul pentru mașini are aprinsă culoarea verde, cel pentru pietoni are aprinsă culoarea roșie; când semaforul pentru mașini are culoarea roșie aprinsă, cel pentru pietoni are aprinsă culoarea verde.

Se desfășoară apoi un joc de mișcare: doi copiii sunt „semafoarele”, ceilalți sunt pietonii și mașinile. Copiii care sunt „semafoarele” țin în mâini două, respectiv trei palete cu culorile semaforului. Pentru a fi feriți de accidente, „pietonii” vor circula pe trotuar sau pe partea stângă a drumului și vor traversa strada numai la culoarea verde a „semaforului”. „Mașinile” vor circula pe partea dreaptă a drumului vor respecta culorile semaforului: opresc la culoarea roșie, se pregătesc la culoarea galbenă, pornesc la culoarea verde.

Evaluare: sunt apreciați verbal copiii care au respectat regulile de circulație.

JOC DIDACTIC:” CĂND SPUNEM”

Scopul: consolidarea deprinderii de a utiliza formulele de salut

Obiective operaționale:

să utilizeze salutul în funcție de momentul zilei și persoana căreia îi este adresat;

să recunoască momentul zilei redat în imagine;

Regulile jocului: Copiii se vor saluta între ei în funcție de momentul zilei specificat (dimineață, după-amiază, seară, noapte); vor selecta imaginile în funcție de momentele zilei.

Elemente de joc: dialogul, surpriza, separarea imaginilor

Material didactic: planșe cu imagini ale acțiunilor efectuate în diferite momente ale zilei.

Desfășurarea jocului

Copiii sunt așezați pe covor, în formă de semicerc. Imaginile sunt prezentate succesiv sub formă de surpriză. Fiecare copil întoarce o imagine, denumește acțiunea ilustrată, momentul zilei în care se petrece, precum și formula de salut adecvată. Pentru fiecare răspuns corect copiii sunt aplaudați.

Este menționat faptul că cel care intră în încăpere trebuie să fie primul care salută, iar ceilalți să fie atenți să îi răspundă, că salutul dintre colegii de grupă nu este același cu salutul față de un adult.

Evaluare

Copiii trebuie să corecteze o afirmație, astfel încât formula de salut să fie cea corectă. De exemplu: „Când venim la grădiniță spunem bună seara.” ; „Persoanelor mai în vârstă le spunem la revedere”; „Când mergem la culcare spunem bună dimineața”.

JOC DIDACTIC :” POȘTAȘUL”

Scopul: sistematizarea cunoștințelor despre formulele de adresare utilizate în diferite împrejurări

Obiective operaționale:

să cunoască numele colegilor de grupă;

să folosească în mod corect formulele de politețe;

să se exprime corect în propoziții și fraze.

Regulile jocului: copilul care interpretează rolul poștașului trebuie să treacă pe la casele oamenilor (ceilalți copii); se vor utiliza formulele de politețe adecvate; rolul poștașului este interpretat pe rând, de toți copiii.

Elemente de joc: mișcarea, interpretarea rolurilor, recompensa

Material didactic: geantă pentru poștaș, plicuri, bani confecționați din hârtie.

Desfășurarea jocului:

Măsuțele sunt numerotate și așezate în ordine de o parte și de alta a clasei, reprezentând „casele oamenilor”. În fiecare „casă” locuiește o familie: mama, tata, copiii. „Poștașul” merge la casa ce are același număr ca cel de pe plic, ciocănește la „ușă” apoi, în funcție de persoana care răspunde, sunt utilizate formulele de adresare: „Bună ziua”, „Bună dimineața”, „Vă mulțumesc”, „La revedere”. Pe parcursul desfășurării jocului este urmărită exprimarea corectă a copiilor din punct de vedere gramatical.

Jocul continuă cu înlocuirea copilului ce interpretează rolul poștașului.

Evaluarea: se fac aprecieri verbale asupra modului în care copiii s-au comportat în timpul jocului.

JOC DIDACTIC: „ LA MAGAZIN’’

Scopul: exersarea deprinderii de exprimare corectă prin folosirea formulelor de politețe în diverse cazuri și a capacității de a relaționa cu cei din jur respectând normele de comportare civilizată.

Obiective operaționale:

să folosească formulele de politețe potrivite;

să formuleze propoziții corecte fonetic, lexical și sintactic;

să imite acțiunile desfășurate într-un magazin.

Regulile jocului: „Cumpărătorii” care vin la „magazin”, intră, salută apoi cer politicos un obiect pe care doresc să-l cumpere. După ce primesc obiectul respectiv, plătesc cu bani (realizați din hârtie) apoi pleacă salutând.

Elemente de joc: imitarea, utilizarea „banilor”, mișcarea.

Material didactic: jucării, sacoșe, bani.

Desfășurarea jocului:

Educatoarea are rolul de vânzător într-un magazin de jucării, iar copiii pe cel de cumpărători. „Cumpărătorul” intră în magazin, salută, apoi cere politicos jucăria dorită. „Vânzătorul” cere unele detalii despre jucăria respectivă, iar răspunsul trebuie să fie propoziții complete și corecte din punct de vedere gramatical.

Rolul de „vânzător” poate fi atribuit apoi unui copil din grupă.

Evaluare: este apreciată activitatea fiecărui copil

JOC DIDACTIC : „COPILUL POLITICOS”

Scopul: dezvoltarea capacității de a aprecia situațiile concrete din punct de vedere moral și civic. Obiective operaționale:

să identifice din imagini acțiunile ce reprezintă fapte bune, respectiv fapte rele;

să grupeze jetoanele după criteriul cerut (fapte bune-fapte rele);

să exemplifice fapte bune ale personajelor din poveștile cunoscute.

Regulile jocului: copiii vor analiza fiecare imagine și vor specifica ce fel de comportament este prezentat (pozitiv sau negativ), motivând alegerea făcută; vor spune cum ar proceda ei în aceeași situație.

Elemente de joc: mișcare, aplauze

Material didactic:

imagini reprezentând comportamente pozitive și comportamente negative (un copil stând pe scaun, în timp ce o bătrână stă în picioare \ un copil care cedează locul său unei bătrâne; un copil traversând strada la culoarea roșie a semaforului \ altul, traversând pe culoarea verde; un copil stă în autobuz \ altul, pe scara acestuia; un copil se joacă cu jucăriile \ altul le strică).

jetoane pe care sunt redate fapte bune si fapte rele.

Desfășurarea jocului:

Copiii sunt așezați la măsuțe în formă de careu. În partea din față a clasei sunt așezate imaginile ca vor fi prezentate succesiv. Copiii descriu imaginile cu precizarea comportamentului ce este redat (pozitiv sau negativ), argumentând apoi alegerea făcută. Dacă este prezentat un comportament negativ, copiii vor exemplifica întâmplări asemănătoare trăite de ei și modul în care au procedat. După analizarea comportamentului din fiecare imagine, copiii primesc jetoane cu fapte bune și fapte rele, pe care le vor așeza pe două panouri de culori diferite: unul pentru faptele bune, altul pentru faptele rele.

Evaluare: Copiii vor da exemple de fapte bune ale personajelor din poveștile cunoscute: „Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă, „Sarea în bucate” de Petre Ispirescu, „Albă-ca-Zăpada” de Frații Grimm etc.

JOC DIDACTIC:” CÂND SPUNEM…??”

Scopul: verificarea cunoștințelor privind regulile de circulație ce trebuie respectate de pietoni.

Obiective operaționale:

să denumească locurile prin care trebuie traversată strada;

să cunoască semnificația culorilor semaforului;

să răspundă corect la întrebări pe teme rutiere;

să identifice pietonii care nu respectă regulile de circulație.

Regulile jocului: fiecare echipă trebuie să răspundă corect la trei întrebări, să identifice din imagini persoanele care nu respectă regulile de circulație; fiecare răspuns corect este puntat iar câștigătoare este echipa care acumulează mai multe puncte.

Elemente de joc: scrisoarea din partea unui agent de circulație, competiția, zgomotul sirenei a unei mașini de poliție.

Material didactic: plic pentru scrisoare, cutie de carton, jucărie (mașină de poliție), cretă, planșe ce prezintă respectarea sau nerespectarea regulilor de circulație de către pietoni.

Desfășurarea jocului:

Un „poștaș” (un copil mai mare) aduce un colet din partea agentului de circulație, care conține o scrisoare, 10 imagini cu copii care nu respectă regulile de circulație, o mașină de poliție (de jucărie).

Copiii sunt împărțiți în două echipe și așezați pe scăunele în forma literei „V” . Fiecare echipă răspunde la un număr de trei întrebări:

„Pe care loc vă așezați când plecați la drum, cu mașina, împreună cu părinții?”

„Pe care parte a drumului public vă deplasați, dacă nu există trotuare sau poteci laterale?”

„Pe ce parte a trotuarului trebuie să meargă un copil ținut de mână?”

„De ce trebuie să circulăm numai pe partea stângă a drumului?”

„Prin ce locuri trebuie să traversați strada?”

„Unde trebuie să învățați mersul pe bicicletă?”

Dacă răspunsul este corect, echipa primește un punct; dacă este incorect, se declanșează sirena mașinii de poliție. Fiecărei echipe îi sunt prezentate apoi cinci imagini în care vor fi identificate persoanele care nu respectă regulile de circulație. De exemplu: un copil ce aleargă pe mijlocul străzii, unul ce traversează strada la culoarea roșie a semaforului, etc.

Evaluare: după numărarea punctelor acumulate de fiecare echipă, este desemnată cea câștigătoare prin acordarea diplomei pentru cei mai buni pietoni.

JOC DIDACTIC: „CE ESTE ȘI LA CE SE FOLOSEȘTE?”

Scopul: aprofundarea cunoștințelor despre obiectele de uz personal (denumire, caracteristici, mod de folosire).

Obiective operaționale:

să denumească obiectele de igienă personală;

să cunoască modul de folosire a obiectelor de igienă;

să imite mișcările anumitor acțiuni: spălatul pe mâini, pe față, pe dinți, pieptănatul, etc

Regulile jocului: Copilul atins de educatoare alege un obiect pe care îl descrie; ceilalți copii ghicesc denumirea obiectului și efectuează mișcarea corespunzătoare.

Elemente de joc: surpriza, imitarea acțiunilor, ghicirea

Material didactic: obiecte de igienă personală: săpun, șampon, pastă și periuță de dinți, prosop, pieptene, batistă, săpunieră, burete de baie.

Desfășurarea jocului:

Copilul atins de bagheta de educatoare alege un obiect (pe care ceilalți copii nu îl văd) pe care îl descrie. De exemplu: „Am un obiect care ne ajută să nu fim ciufuliți”, „Am un obiect cu care ne spălăm pe mâini.”, „Am un obiect care face spumă și face dinții curați”. Din descrierea făcută, ceilalți copiii ghicesc denumirea obiectului și imită mișcarea respectivă. Jocul continuă până sunt descrise toate obiectele.

Evaluare: copiii răspund la ghicitori despre obiectele de igienă personală

„Spumă albă, mentolată,

Curăță gurița toată”- pasta de dinți

„Dacă-l uzi, el face spumă

Și-ți alunecă din mână” – săpunul

BIBLIOGRAFIE

ALECU, SIMONA – „Metodologia cercetǎrii educaționale”, Editura Fundației Universitare „Dunarea de Jos”, Galați ,2005

ANTNOVICI STEFANIA, NICU ,GABRIELA , Jocuri interdisciplinare, material auxiliar pentru educatoare, Editura Aramis, 2003

ANTOHE, VALERIAN, GHERGHINOIU, CONSTANTIN; OBEADA, MONICA ,Metodica predǎrii matematicii. Jocul didactic matematic. Suport de curs, Editura ExLibris, Brǎila 2002

ALEXANDRU SURDU ,DAN POTOLEA ,RODICA NICULESCU ,Revistă de pedagogie Nr.10- 12 , 2009

BAJENARU LENUȚA ,Contribuția jocului didactic la dezvoltarea limbajului, Revista Învatâmântului Preșcolar, Nr. ½, București, 1996

CIOFLICA MARIA SMARANDA, ANA AURELIA, Jocuri didactice pentru educarea limbajului, îndrumator metodic, Editura Tehno-Art, 2000

COSMOVICI ANDREI ,Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași 1998

CREȚU TINCA , Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine-București, 2001

CRISTEA, SORIN ,Dicționar de termeni pedagogici,Editura Didacticǎ și Pedagogică- București

EUGENIA, ERBAN FILOFTEIA, Pedagogie preșcolară, Didactică, Editura Didactică și Pedagogică- București-1993

GOLU FLORINDA ,Joc și învățare la copilul preșcolar .Ghid pentru educatori, părinți și psihologi ,Editura Didactică și pedagogică R.A, 2009,

GOLU PANTELIMON ,Învatare și dezvoltare,Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1985

GOLU PANTELIMON, ZLATE MIELU, VERZA EMIL ,Psihologia copilului,manual pentru clasa a XI-a- școli normale, Editura Didactică și Pedagogică- București- 1997

H. WALLON, H. WALLON APUD GRATIELA SION, Psihologia vârstelor, 2003,

NICOLA IOAN ,Pedagogie” EDP R.A., București, 1992

NICOLA IOAN, FARCAȘ DOMNICA Teoria educației și noțiuni de cercetare pedagogică, manual pentru clasa a XI-a, școli normale, EDP., RA., București, 1993

P. GOLU, M. ZLATE, E. VERZA, SCHIOPU, Curs de psihologia copilului

PIAGET JEAN Judecata morala la copii, Ed. Cartier, 2005 -Ed. Omfal Esential, Bucuresti, 2007

PIAGET JEAN, BÄRBEL INHELDER ,Psihologia copilului, Ed. Cartier, 2005

RAFAILA ELENA ,Pedagogie preșcolară, Ed. Printech, București, 2007 –

RAICU SANDA, STANA EMILIA, MARINACHE FLORICA, – “Metodica dezvoltării vorbirii”, Revista învatamântului preșcolar, Nr.3/4-1996 si 1/2-1997 București

ȘCHIOPU URSULA, VERZA EMIL, – “Psihologia vârstelor”- Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

TAIBAN MARIA, PETRE MARIA, NISTOR VALERIA, BERESCU ANTONIA, Jocuri didactice pentru grădinițele de copii, Editura Didactică și Pedagogică,

VASILESCU ANTON, DIMA SILVIA, Copilul preșcolar și dezvoltarea vorbirii,Revista de Pedagogie, București, 1988

VERZA EMIL – “Psihologia vârstelor”, Editura Hiparion, Bucuresti, 1993

VRĂȘMAȘ ECATERINA – “Educația timpurie ”- Editura Arlequin București, 2014

ANEXE

JOC DIDACTIC: ALEGE CUM ÎȚI PLACE

Scop:

Verificarea număratului până la9

Raportarea numărului la cantitate.

Consolidarea deprinderii de a constitui grupe de obiecte după formă, mărime și culoare.

Sarcina didactică:

Separarea obiectelor de aceeași formă, mărime sau culoare și numărarea obiectelor din fiecare grupă constituită.

Regulile jocului:

Preșcolarii numiți vor rezolva sarcinile și vor răspunde întrebărilor educatoarei.

Fiecare răspuns corect este recompensat prin aplauze, iar cel greșit va fi îndreptat.

Elemente de joc: personajul îndrăgit.

Material didactic: creioane, ascuțitori, cărți, ceșcuțe, popice, bile, mingiuțe etc.

Desfășurarea jocului:

Un personaj îndrăgit de copii (iepuraș, ursuleț, păpușă) sosește în clasă și aduce copiilor o cutie cu jucării. Personajul va ruga preșcolarii să-1 ajute să separe jucăriile după formă (culoare sau mărime) și să precizeze numărul obiectelor din fiecare grupă.

Exemplu: Cine alege creioanele roșii? Câte sunt?

Cine alege popicele? Câte sunt?

Separați popicele mari de cele mici. Câte sunt din flecare?

Variantă:

Pe fiecare masă vor fi așezate jetoane reprezentând diverse obiecte. Preșcolarii vor avea sarcina de a le separa și de a le aduce educatoarei în ordinea solicitată.

Exemplu: Aduceți grupa în care este un obiect. Aduceți grupa în care sunt două obiecte. Preșcolarii care execută sarcina motivează acțiunea

.

JOC DIDACTIC:”CE TREBUIE SĂ FACI?”

Scopul: consolidarea și verificarea cunoștințelor despre prevenirea accidentelor rutiere.

Obiective operaționale:

să cunoască regulile de traversare a străzii;

să deosebească cele două tipuri de semafoare;

să explice semnificația culorilor semafoarelor;

să respecte culorile semaforului.

Regulile jocului: Copilul numit va răspunde la întrebarea ce-i este adresată (despre culorile semafoarelor, deosebirile dintre cele două tipuri de semafoare: pentru pietoni și pentru mașini).

Elemente de joc: mișcarea, aplauzele, interpretarea rolurilor.

Material didactic: două semafoare: unul pentru pietoni, altul pentru mașini, cercuri reprezentând volanele mașinilor.

Desfășurarea jocului:

Copiii sunt așezați pe scăunele, în formă de semicerc. Sunt prezentate cele două semafoare pe care copiii le vor deosebi, explicând semnificația culorilor acestora și modul în care sunt alternate culorile: când semaforul pentru mașini are aprinsă culoarea verde, cel pentru pietoni are aprinsă culoarea roșie; când semaforul pentru mașini are culoarea roșie aprinsă, cel pentru pietoni are aprinsă culoarea verde.

Se desfășoară apoi un joc de mișcare: doi copiii sunt „semafoarele”, ceilalți sunt pietonii și mașinile. Copiii care sunt „semafoarele” țin în mâini două, respectiv trei palete cu culorile semaforului. Pentru a fi feriți de accidente, „pietonii” vor circula pe trotuar sau pe partea stângă a drumului și vor traversa strada numai la culoarea verde a „semaforului”. „Mașinile” vor circula pe partea dreaptă a drumului vor respecta culorile semaforului: opresc la culoarea roșie, se pregătesc la culoarea galbenă, pornesc la culoarea verde.

Evaluare: sunt apreciați verbal copiii care au respectat regulile de circulație.

JOC DIDACTIC:” CĂND SPUNEM”

Scopul: consolidarea deprinderii de a utiliza formulele de salut

Obiective operaționale:

să utilizeze salutul în funcție de momentul zilei și persoana căreia îi este adresat;

să recunoască momentul zilei redat în imagine;

Regulile jocului: Copiii se vor saluta între ei în funcție de momentul zilei specificat (dimineață, după-amiază, seară, noapte); vor selecta imaginile în funcție de momentele zilei.

Elemente de joc: dialogul, surpriza, separarea imaginilor

Material didactic: planșe cu imagini ale acțiunilor efectuate în diferite momente ale zilei.

Desfășurarea jocului

Copiii sunt așezați pe covor, în formă de semicerc. Imaginile sunt prezentate succesiv sub formă de surpriză. Fiecare copil întoarce o imagine, denumește acțiunea ilustrată, momentul zilei în care se petrece, precum și formula de salut adecvată. Pentru fiecare răspuns corect copiii sunt aplaudați.

Este menționat faptul că cel care intră în încăpere trebuie să fie primul care salută, iar ceilalți să fie atenți să îi răspundă, că salutul dintre colegii de grupă nu este același cu salutul față de un adult.

Evaluare

Copiii trebuie să corecteze o afirmație, astfel încât formula de salut să fie cea corectă. De exemplu: „Când venim la grădiniță spunem bună seara.” ; „Persoanelor mai în vârstă le spunem la revedere”; „Când mergem la culcare spunem bună dimineața”.

JOC DIDACTIC :” POȘTAȘUL”

Scopul: sistematizarea cunoștințelor despre formulele de adresare utilizate în diferite împrejurări

Obiective operaționale:

să cunoască numele colegilor de grupă;

să folosească în mod corect formulele de politețe;

să se exprime corect în propoziții și fraze.

Regulile jocului: copilul care interpretează rolul poștașului trebuie să treacă pe la casele oamenilor (ceilalți copii); se vor utiliza formulele de politețe adecvate; rolul poștașului este interpretat pe rând, de toți copiii.

Elemente de joc: mișcarea, interpretarea rolurilor, recompensa

Material didactic: geantă pentru poștaș, plicuri, bani confecționați din hârtie.

Desfășurarea jocului:

Măsuțele sunt numerotate și așezate în ordine de o parte și de alta a clasei, reprezentând „casele oamenilor”. În fiecare „casă” locuiește o familie: mama, tata, copiii. „Poștașul” merge la casa ce are același număr ca cel de pe plic, ciocănește la „ușă” apoi, în funcție de persoana care răspunde, sunt utilizate formulele de adresare: „Bună ziua”, „Bună dimineața”, „Vă mulțumesc”, „La revedere”. Pe parcursul desfășurării jocului este urmărită exprimarea corectă a copiilor din punct de vedere gramatical.

Jocul continuă cu înlocuirea copilului ce interpretează rolul poștașului.

Evaluarea: se fac aprecieri verbale asupra modului în care copiii s-au comportat în timpul jocului.

JOC DIDACTIC: „ LA MAGAZIN’’

Scopul: exersarea deprinderii de exprimare corectă prin folosirea formulelor de politețe în diverse cazuri și a capacității de a relaționa cu cei din jur respectând normele de comportare civilizată.

Obiective operaționale:

să folosească formulele de politețe potrivite;

să formuleze propoziții corecte fonetic, lexical și sintactic;

să imite acțiunile desfășurate într-un magazin.

Regulile jocului: „Cumpărătorii” care vin la „magazin”, intră, salută apoi cer politicos un obiect pe care doresc să-l cumpere. După ce primesc obiectul respectiv, plătesc cu bani (realizați din hârtie) apoi pleacă salutând.

Elemente de joc: imitarea, utilizarea „banilor”, mișcarea.

Material didactic: jucării, sacoșe, bani.

Desfășurarea jocului:

Educatoarea are rolul de vânzător într-un magazin de jucării, iar copiii pe cel de cumpărători. „Cumpărătorul” intră în magazin, salută, apoi cere politicos jucăria dorită. „Vânzătorul” cere unele detalii despre jucăria respectivă, iar răspunsul trebuie să fie propoziții complete și corecte din punct de vedere gramatical.

Rolul de „vânzător” poate fi atribuit apoi unui copil din grupă.

Evaluare: este apreciată activitatea fiecărui copil

JOC DIDACTIC : „COPILUL POLITICOS”

Scopul: dezvoltarea capacității de a aprecia situațiile concrete din punct de vedere moral și civic. Obiective operaționale:

să identifice din imagini acțiunile ce reprezintă fapte bune, respectiv fapte rele;

să grupeze jetoanele după criteriul cerut (fapte bune-fapte rele);

să exemplifice fapte bune ale personajelor din poveștile cunoscute.

Regulile jocului: copiii vor analiza fiecare imagine și vor specifica ce fel de comportament este prezentat (pozitiv sau negativ), motivând alegerea făcută; vor spune cum ar proceda ei în aceeași situație.

Elemente de joc: mișcare, aplauze

Material didactic:

imagini reprezentând comportamente pozitive și comportamente negative (un copil stând pe scaun, în timp ce o bătrână stă în picioare \ un copil care cedează locul său unei bătrâne; un copil traversând strada la culoarea roșie a semaforului \ altul, traversând pe culoarea verde; un copil stă în autobuz \ altul, pe scara acestuia; un copil se joacă cu jucăriile \ altul le strică).

jetoane pe care sunt redate fapte bune si fapte rele.

Desfășurarea jocului:

Copiii sunt așezați la măsuțe în formă de careu. În partea din față a clasei sunt așezate imaginile ca vor fi prezentate succesiv. Copiii descriu imaginile cu precizarea comportamentului ce este redat (pozitiv sau negativ), argumentând apoi alegerea făcută. Dacă este prezentat un comportament negativ, copiii vor exemplifica întâmplări asemănătoare trăite de ei și modul în care au procedat. După analizarea comportamentului din fiecare imagine, copiii primesc jetoane cu fapte bune și fapte rele, pe care le vor așeza pe două panouri de culori diferite: unul pentru faptele bune, altul pentru faptele rele.

Evaluare: Copiii vor da exemple de fapte bune ale personajelor din poveștile cunoscute: „Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă, „Sarea în bucate” de Petre Ispirescu, „Albă-ca-Zăpada” de Frații Grimm etc.

JOC DIDACTIC:” CÂND SPUNEM…??”

Scopul: verificarea cunoștințelor privind regulile de circulație ce trebuie respectate de pietoni.

Obiective operaționale:

să denumească locurile prin care trebuie traversată strada;

să cunoască semnificația culorilor semaforului;

să răspundă corect la întrebări pe teme rutiere;

să identifice pietonii care nu respectă regulile de circulație.

Regulile jocului: fiecare echipă trebuie să răspundă corect la trei întrebări, să identifice din imagini persoanele care nu respectă regulile de circulație; fiecare răspuns corect este puntat iar câștigătoare este echipa care acumulează mai multe puncte.

Elemente de joc: scrisoarea din partea unui agent de circulație, competiția, zgomotul sirenei a unei mașini de poliție.

Material didactic: plic pentru scrisoare, cutie de carton, jucărie (mașină de poliție), cretă, planșe ce prezintă respectarea sau nerespectarea regulilor de circulație de către pietoni.

Desfășurarea jocului:

Un „poștaș” (un copil mai mare) aduce un colet din partea agentului de circulație, care conține o scrisoare, 10 imagini cu copii care nu respectă regulile de circulație, o mașină de poliție (de jucărie).

Copiii sunt împărțiți în două echipe și așezați pe scăunele în forma literei „V” . Fiecare echipă răspunde la un număr de trei întrebări:

„Pe care loc vă așezați când plecați la drum, cu mașina, împreună cu părinții?”

„Pe care parte a drumului public vă deplasați, dacă nu există trotuare sau poteci laterale?”

„Pe ce parte a trotuarului trebuie să meargă un copil ținut de mână?”

„De ce trebuie să circulăm numai pe partea stângă a drumului?”

„Prin ce locuri trebuie să traversați strada?”

„Unde trebuie să învățați mersul pe bicicletă?”

Dacă răspunsul este corect, echipa primește un punct; dacă este incorect, se declanșează sirena mașinii de poliție. Fiecărei echipe îi sunt prezentate apoi cinci imagini în care vor fi identificate persoanele care nu respectă regulile de circulație. De exemplu: un copil ce aleargă pe mijlocul străzii, unul ce traversează strada la culoarea roșie a semaforului, etc.

Evaluare: după numărarea punctelor acumulate de fiecare echipă, este desemnată cea câștigătoare prin acordarea diplomei pentru cei mai buni pietoni.

JOC DIDACTIC: „CE ESTE ȘI LA CE SE FOLOSEȘTE?”

Scopul: aprofundarea cunoștințelor despre obiectele de uz personal (denumire, caracteristici, mod de folosire).

Obiective operaționale:

să denumească obiectele de igienă personală;

să cunoască modul de folosire a obiectelor de igienă;

să imite mișcările anumitor acțiuni: spălatul pe mâini, pe față, pe dinți, pieptănatul, etc

Regulile jocului: Copilul atins de educatoare alege un obiect pe care îl descrie; ceilalți copii ghicesc denumirea obiectului și efectuează mișcarea corespunzătoare.

Elemente de joc: surpriza, imitarea acțiunilor, ghicirea

Material didactic: obiecte de igienă personală: săpun, șampon, pastă și periuță de dinți, prosop, pieptene, batistă, săpunieră, burete de baie.

Desfășurarea jocului:

Copilul atins de bagheta de educatoare alege un obiect (pe care ceilalți copii nu îl văd) pe care îl descrie. De exemplu: „Am un obiect care ne ajută să nu fim ciufuliți”, „Am un obiect cu care ne spălăm pe mâini.”, „Am un obiect care face spumă și face dinții curați”. Din descrierea făcută, ceilalți copiii ghicesc denumirea obiectului și imită mișcarea respectivă. Jocul continuă până sunt descrise toate obiectele.

Evaluare: copiii răspund la ghicitori despre obiectele de igienă personală

„Spumă albă, mentolată,

Curăță gurița toată”- pasta de dinți

„Dacă-l uzi, el face spumă

Și-ți alunecă din mână” – săpunul