Relatia Dintre Imaginea de Sine Si Reusita Scolara la Adolescenti

Teza de licență

Relația dintre imaginea de sine și reușita școlară la adolescenți.

Cuprins

1. Întroducere…

Captolul.I.  Abordări  teoretice privind conceptul de imagine de sine și reușita școlară la adolescenți.

1.1.  Definiția   conceptului de imagine de sine

I. 2.     Imaginea de șine și importanța aceștia în structură personalității

I. 3.     Particularitățile  imaginii de șine la adolescenți

I. 4.     Definiția conceptului de reușită școlară

I. 5.    Activitatea de învățare a adolescentului – particularități

I. 6.    Factorii determinanți al succesului /insuccesului școlar

I. 7.    Relația dintre imaginea de șine și reușita școlară la adolescenți

CAPITOLUL ÎI:  DESIGN-UL experimental

II.1. Metodologia cercetării

II.2.  Rezultatele cercetării și analiză lor

II.3.  Concluzii și recomandări

ÎNTRODUCERE

 Imaginea de sine este una dintre cele  mai mări calități său cele mai mări defecte în personalitate,  ea fiind   un catalizator pentru atingerea obiectivelor dar și un inhibator în realizarea obiectivelor și obiectivelor personale.  

Altfel spus imaginea de sine  este cheia pentru succesul personal în ceea ce privește personalitatea,  acest lucru fiind valabil pentru orice vârsta de la adolescent la maturitate.              

   Imaginea de sine este expresia concretizată a modului în care se vede o persoană său se reprezintă pe sine. Ea se referă la perspectivă individuală asupra propriei personalități și este reprezentarea mentală a propriei persoane, o structură organizată de cunoștințe despre sine.

Adolescenții sunt cei care tând în permanență spre căutarea Eului, în căutarea propriei identități, joacă roluri, exemple preluate din familie, societate.

El dorește să se afirme, să fie unic, de aceea el are nevoie de prezența imagini de sine bună. Această din urmă îi permite adolescentului să-și păstreze entuziasmul, energia și bună dispoziție pozitivă și constructivă, mobilizându-l pentru obținerea succesului în activitatea s-a. Totodată o imagine de sine slabă nu doar pune piedici în drumul spre succes, doar poate creă și o sumedenie de frustrări, insuccese în activitatea de muncă, comunicare, învățare suportă insuccese.

Activitatea de învățare a adolescentului poartă direct amprente imaginii de sine, în foarte multe cazuri această fiind principal cauză a reușitei/nereușitei școlare.

Imaginea de sine este definită de modul în care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc dimensiunile eului nostru. În funcție de percepția noastră la un moment dat al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim său ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal și eul viitor.

Pentru că omul să fie adaptabil și eficient, el trebuie să fie format într-un mod timpuriu și ajutat să-și mențină disponibilitățile pe care le are la cote înalte de funcționare. Într-o lume a căutărilor și eforturilor spre mai bine, referirea la o personalitate cu adevărat eficientă încetează să mai fie o problemă.

 Imaginea de sine are o influență unidirecțională și  foarte important este faptul că   este un rezultat al mediului din care venim:  de la situația socială de dezvoltare a lui Vîgoțki până la normele generale de existență a societății în care creștem și ne dezvoltăm.

 Imaginea de sine se referă la    la perspectivă individuală asupra propriei personalități și constituie  reprezentarea mentală a propriei persoane,  o structură organizată de cunoștințe despre sine   și  este un determinant  important,  definitoriu   al reușitei  personale,  indiferent de vârsta.

Obiectul cercetării:    Imaginea de sine și reușita școlară la adolescenți.

Scopul cercetării:  Stabilirea corelației dintre imaginea de sine și reușita școlară la adolescenți.

Obiectivele cercetării:

       O 1 – Documentarea teoretică la temă propusă spre cercetare.   

      O 2 –  Definirea termenilor de imagine de sine și reușită școlară.

      O 3 –  Selectarea și aplicarea metodelor specifice de cercetare.

      O 4 – Analiză statistico matematică a datelor obținute.

      O 5 – Interpretarea rezultatelor obținute.

      O 6 – Elaborarea de concluzii și recomandărilor.

Ipoteză  cercetării:  

• Există o legătură dintre imaginea de sine și reușită școlară la adolescenți. 

Metodele de cercetare:  

• Teoretice:  - studiul biografic,

• Practice. 

      -   Testul la  „ Imaginea de sine”  – Tănase Viorel.

-   Testul statistic de corelație - Pearson.

Bază experimentală a cercetării: pentru cercetarea dată ne-am propus un eșantion în număr de 40  

Persoane,  adolescenți,  pentru a determină  nivelul imaginii de sine  și  reușita școlară ,  în dependență de  media  notelor din registrul de note.

Bază conceptuală a cercetării:     

1.Imaginea de sine este o modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman și

este considerată în primul rând în unitate cu activitatea socială de transformare a lumii, de adaptare de țip uman. Ea își păstrează la nivel social și individual, legătură să vitală cu activitatea și dobândește, în plan subiectiv formă de desfășurare a activității, pentru că, după cum arată A. N. Leontiev odată cu transformarea structurii activității omului se schimbă și structură imaginii de sine.

2 .Reușita școlară se raportează la totalitatea rezultatelor elevilor, atât în ceea ce privește 

n nivelul de pregătire științifică, acumularea cunoștințelor și formarea abilitaților de aplicare

a acestora, cât și dezvoltarea capacității intelectuale, formarea unor trăsături de personalitate,

a interesului și motivației față de învățătura, a capacității de a se instrui

Utilitatea teoretică a cercetării: Stabilirea importanței imaginii de sine în activitate de a investigare a adolescentului .

Utilitatea practică a cercetării: Aportul științific în problemele reușitei școlare la adolescenți.

Termeni cheie:  imaginea de sine și reușita școlară.

1.1. Definiția   conceptului de imagine de sine

De-a lungul timpului, asupra personalității au fost elaborate o multitudine de teorii. Fie că se numesc pozitiviste, psihanalitice, personaliste, existențialiste, umaniste, dinamiste, factoriale, socioculturale, fie că interpretează omul că ființă reactiva său proactiva, fie că se concentrează asupra descoperirii și inventarierii elementelor componențe ale personalității său că au o deșchidere mai mare spre social, spre ceilalți oameni, toate încearcă să surprindă esența personalității, originalitatea și unicitatea să. În personalitatea integrală a omului, percepută că personalitate concretă și că ideal al realizării, semnificației au nu atât însușirile, ci modul particular de integrare și utilizare comportamentală a acestora.

Acceptarea de către o persoană a propriei puteri și a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătățiri este bazată pe credințele și presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfățișare, resurse emoționale, locul fiecăruia în lume, percepția potențialului și sentimentul importanței fiecăruia.

Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieții din experiențele pe care le are copilul cu celelalte persoane și din acțiunile pe care le realizează și la care participă. Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Procesul construirii personalității începe din primele zile ale copilăriei și continuă toată viața omului. Omul nu se naște cu personalitate, ci devine personalitate. La naștere el este un candidat pentru dobândirea acestui atribut dobândire care se realizează în timp sub influența nenumăraților factori. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinților, ale profesorilor, colegilor, fraților (surorilor), prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.

Nu ne propunem să definim pe larg personalitatea întrucât este un concept mult prea complex și în lucrarea de față nu ne interesează toate lațurile și aspectele personalității ci numai cele legate de identitatea de sine. Personalitatea este tratată de marele psiholog american G. W. Allport că “o unitate existentă <<acolo undeva>>, posedând o structură internă specifice. Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic.”

Personalitatea auto evaluată nu este altceva decât imaginea de sine, ea cuprinzând “totalitatea reprezentărilor, ideilor, credințelor individului despre propria să personalitate este vorbă de felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc își atribuie în raport cu ceilalți.” Imaginea de sine este un integrator și organizator al vieții psihice a individului, cu rol major în alegerea valorilor și scopurilor, ea este nucleul central al personalității, reper, orientativă a ei, element definitoriu al stătutului și rolului social. Imaginea de sine, după a constatat și M. Zlate, își trage sevă atât din personalitatea reală cât și din personalitatea ideală, din cea manifestată său din cea proiectată. La construirea imaginii de sine contribuie personalitatea proiectată (această cuprinde “ansamblul gândurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ că le au, le nutresc, le fac ceilalți asupra sa”).

Cunoașterea și acceptarea de sine sunt variabile fundamentale în funcționarea și adaptarea optimă la mediu social, în menținerea sănătății mentale și emoționale. Un adolescent are nevoie să simtă că nu este necesar că el să fie premiant său olimpic pentru a fi iubit, acceptat și respectat. Afecțiunea, aprecierea, respectul nu trebuie condiționate de performanțe școlare său de altă natură (ex. Sportive). Respectul, aprecierea, recompensă sunt stimuli ce încurajează dezvoltarea personală, previn și remediază atitudini și comportamente deficitare său problematice. Conform psihologiei umaniste dezvoltată de Carl Rogers și Abraham Maslow, fiecare persoană este valoroasă în sine. Prin natură să umană, are capacitatea de a se dezvolta și de a-și alege propriul destin, de a-și valida calitățile și caracteristicile pozitive în măsura în care mediul îi creează condițiile de actualizare a sinelui. Acceptarea necondiționată (indiferent de performanțe) și gândirea pozitivă (convingerea că fiecare persoană are ceva bun) sunt atitudini care favorizează dezvoltarea personală.

Imaginea de sine se dezvoltă odată cu vârsta și cu experiențele prin care trecem. Pe măsură ce persoană avansează în etate, dobândește o capacitate mai mare și mai acurată de auto-reflexie. Totuși, niciodată nu vom putea afirma că ne cunoaștem pe noi înșine în totalitate; cunoașterea de sine nu este un proces care se încheie odată cu adolescența său tinerețea. Confruntarea cu evenimente diverse poate scoate la iveală dimensiuni noi ale personalității său le dezvoltă pe cele subdimensionate. Imaginea de sine este un proces cognitiv, afectiv și motivațional individual, dar suportă influențe puternice de mediu.

Imaginea de sine se referă la totalitatea percepțiilor privind abilitățile, atitudinile și comportamentele personale.

Imaginea de sine poate fi înțeleasă că o reprezentare mentală a propriei persoane său că o structură organizată de cunoștințe declarative despre sine care ghidează comportamentul social. Altfel spus, imaginea de sine presupune conștientizarea a "cine sunt eu" și a "ceea ce pot să fac eu". Imaginea de sine influențează atât percepția lumii cât și a propriilor comportamente. O persoană cu o imagine de sine săracă său negativă vă tinde să gândească, să simtă și să se comporte negativ. De exemplu, un elev care se percepe pe sine că o persoană interesantă, vă percepe lumea din jurul său și vă acționa complet diferit față de un alt elev care se vede pe sine drept o persoană anostă. Imaginea de sine nu reflectă întotdentele personale.

Imaginea de sine poate fi înțeleasă că o reprezentare mentală a propriei persoane său că o structură organizată de cunoștințe declarative despre sine care ghidează comportamentul social. Altfel spus, imaginea de sine presupune conștientizarea a "cine sunt eu" și a "ceea ce pot să fac eu". Imaginea de sine influențează atât percepția lumii cât și a propriilor comportamente. O persoană cu o imagine de sine săracă său negativă vă tinde să gândească, să simtă și să se comporte negativ. De exemplu, un elev care se percepe pe sine că o persoană interesantă, vă percepe lumea din jurul său și vă acționa complet diferit față de un alt elev care se vede pe sine drept o persoană anostă. Imaginea de sine nu reflectă întotdeauna realitatea. O adolescentă cu o înfățișare fizică atractivă se poate percepe că fiind urâtă și grasă și invers.

Imaginea de sine, deși greu de definit, joacă un rol esențial în conduită; deseori omul apară, afirmă, dorește să creeze celor din jur o imagine pozitivă despre sine. Imaginea de sine are la bază fenomenul percepției sociale; se realizează treptat în procesul de socializare, prin raportarea la sistemul de norme și valori socio-culturale ale grupului. Ne formăm și ne schimbăm imaginea de sine prin părerile, atitudinile, comportamentul celorlalți față de noi, ne reflectăm în alții. Este vorbă de o percepție, care indiferent dacă este său nu adevărată, ea vă acționa asupra imaginii de sine.

Imaginea de sine este modul în care te simți și gândești, despre calitățile și defectele tale. Abilitatea noastră de a ne evalua corect și realist, de a fi capabili să ne acceptăm așa cum suntem, de a ne cunoaște realist potențialul și limitele personale definește imaginea de sine.

Acceptarea de către o persoană a propriei puteri și a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătățiri este bazată pe credințele și presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfățișare, resurse emoționale, locul fiecăruia în lume, percepția potențialului și sentimentul importanței fiecăruia.

D. Salade definește imaginea de sine că și capacitatea individului de a integra într-un tablou unitar toate impresiile, informațiile și trăirile care se referă la persoană să, și de a vedea just pe bază acestora locul său între ceilalți (Bonchis, 1997, pagină 12).
Vasile Pavel sublinia că această «imagine de sine este cheia aproprierii de cei din jur, mă cunosc prin alții, iar pe alții îi identific prin mine obiectivarea eului, cristalizarea imaginii adevărate despre șine se produce prin reversibilitatea imaginii despre sine cu imaginea altora despre noi cu capacitatea de a ne privi cu ochii altora și de a privi pe altul cu ochii noștrii» (Bonchis, 1997, pagină 12).

R. Peron constată că există o multitudine de termeni pentru a determina realități apropriate între ele: reprezentarea de șine, percepția de șine, cunoașterea de șine nu sunt identice, bă chiar au nuanțe diferite,ele referindu-se la realități distincte.

Conștiința de sine este un rezultat al cunoașterii de șine, dar în același timp autocunoașterea este proces, iar conștiința de sine este un produs. În literatură de specialitate, unii autori definesc autocunoașterea ca imaginea de sine, conștiința de sine sau cunoaștere de sine.

Importantă pentru cunoașterea de șine este autoanaliză. Autoanaliză este investigația și

meditația ori e spre obținerea unei imagini de sine, vând la bază autoobservarea și raportarea la alții,

având ca scop perfecționarea modelului de comportare.

În virtutea comunicării realizate cu alții, omul devine conștient de el însuși conștientizându-se că obiect pentru sine. În conștientizarea de sine, locul central îl ocupă gândirea, procesele intelectual cognitive, potrivit lui Mead (Zlate, 1997). și Cooley fundamentul Eu-lui se află în experiență afectiva.

Autoaprecierea presupune cunoașterea calităților și defectelor proprii, a aptitudinilor, a atitudinilor, trăsăturilor de personalitate, gradul lor de dezvoltare realizându-se prin comparație cu ceilalți.
Fără îndoială, imaginea de sine are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor asupra destinului că ființă umană, ea putând influența atât reușită, cât și eșecul.
Există unii oameni care își accentuează aspectele negative și nu reușesc niciodată să se împlinească, să-și pună în valoare calitățile de care dispun și să-și folosească întregul potențial uman.
Imaginea de sine chiar dacă nu o putem atinge, simți său vedea. Imaginea de sine este propria noastră părere despre ce fel de persoană suntem. Este rezultatul experiențelor trecute, reușitelor său eșecurilor, umilințelor său triumfurilor și poartă amprentă modului în care am fost tratați de ceilalți, mai ales în primii ani ai copilăriei. Această imagine odată formată noi o socotim corectă. Dar ea poate fi falsă – și în multe cazuri ea chiar este falsă – dar important este faptul că noi ne comportăm că și cum ar fi adevărat. Teoretic ea este adevărată. Ăsta înseamnă că imaginea de sine, cea a unei ființe pline de slăbiciune, a unei victime, căreia i se întâmplă tot felul de lucruri este cea adevărată. Viața noastră se desfășoară că și cum imaginea ar fi adevărată. Imaginea personală se poat schimba,este nevoia de o altă perspectivă.

Imaginea de sine, putem spune stă la temelia întregii noastre personalități. În raport cu ea, experiențele noastre tând să se adeverească și să întărească propria imagine, ducând astfel la un cer vicios.

Toate acțiunile și sentimentele noastre sunt în concordanță cu imaginea de sine a noastră .

Ne vom comporta așa cum credem că suntem .

Pur și simplu nu putem acționa astfel, indiferent de câtă voința am da dovadă. care se socotește un "ratat" vă face în așa fel încât să răteze, oricât de mult s-ar strădui să cunoască succesul și oricâte șanse iar ieși în cale. Cel care se socotește "ghinionist" vă face în așa fel încât să demonstreze că este într-adevăr victimă "ghinionului".

Ne dăm seamă că imaginea de sine poate fi dușmanul său prietenul nostru, depinde; depinde dacă se hrănește din eșecurile din trecut pentru a ne submina în prezent, său dacă se hrănește din succesele trecute pentru a ne da curaj să trăim în prezent și să progresăm. Trebuie să descoperim secretul conviețuirii cu propria persoană și să nu ne temem de nimic. O imagine personală sănătoasă este cheia conviețuirii cu sine. Dacă ne percepem realist și ne acordăm respectul meritat, acumulând succesele și sentimentele, păstrându-ne încrederea în sine în ciudă eșecurilor și iertându-ne propriile greșeli, ajungem într-adevăr să trăim în armonie cu propria persoană. Trebuie să practicăm deprinderea de a ne accepta așa cum suntem, în loc să ne forțăm să devenim ceea ce nu suntem. Acceptarea de sine ne dă încredere, în timp ce încercarea de a ține pasul cu ceilalți duce la o stare de tensiune permanentă.

Pentru că omul să fie adaptabil și eficient, el trebuie să fie format că atare de timpuriu și ajutat să-și mențină disponibilitățile pe care le are la cote înalte de funcționare. Într-o lume a căutărilor și eforturilor spre mai bine, referirea la o personalitate cu adevărat eficientă, încetează să mai fie o problemă de conjunctură efemeră și perisabilă, devenind, dimpotrivă, una de interes maximal.

Fiecare persoană posedă un mecanism interior, asemănător unui computer, care o poate propulsa pe drumul spre succes. Creierul și sistemul nervos formează un servomecanism pe care îl folosim și care funcționează asemănător unui computer electronic. El este un sistem de ghidare pe care îl putem folosi pentru a avea succes și pentru a ne desăvârși procesul de dezvoltare personală.

Imaginea de sine este o modalitate procesuală superioară a sistemului psihic uman și trebuie considerată în primul rând în unitate cu activitatea socială de transformare a lumii, de adaptare de țip uman. Ea își păstrează la nivel social și individual, legătură să vitală cu activitatea și dobândește, în plan subiectiv, formă de desfășurare a activității, pentru că, după cum arată A. N. Leontiev (27, p. 138), odată cu transformarea structurii activității omului se schimbă și structură imaginii de sine. El precizează: „în față omului se află rețeaua fenomenelor naturii. Omul instinctelor, sălbaticul nu se desprinde pe sine din natură.

Omul conștient se desprinde pe sine, categoriile sunt treptele acestei desprinderi, adică ale cunoașteri lumii, puncte nodale în rețeaua care-l ajută s-o cunoască și s-o “cucerească “(27, p.139). Imaginea de sine este un proces de reflectare cognitivă de către om a lumii și a lui însuși. Vorbim astfel despre conștiința despre lume și conștiința despre sine,în timp de conștiința despre lume este coercitivă, prezentând măsură reală a lucrurilor, necesitatea obiectivă inexorabilă, conștiința despre sine este condiția esențială a activismului autoreglator, a selectivității și a intervenției creative în mediu. Conștiința despre lume se bazează pe modele sau imagini ale realității obiective, pe când conștiința despre sine se întemeiază pe modelul eului și pe trăsăturile personale. Eul este nucleul personalității în alcătuirea căruia intră cunoștințele și imaginea despre sine, precum și atitudinile fie conștiente, fie inconștiente față de cele mai importante interese și valori.

V. Ceausu (6) consideră că omul are de-a face cu mai multe oglinzi în care, aproape paradoxal, același obiect creează imagini diferite, „că și cum ele ar fi determinate mai puțin de prezența lui, cât de calitatea materialului care constituie suprafețele reflectate “. Cât despre „obiectul “care generează aceste imagini, el rămâne, în stadiul actual al psihologiei, în mare măsură necunoscut, în sensul că nu se reflectă în întregime în nici una dintre înfățișările enumerate.

În Dicționarul enciclopedic de psihologie (1997) imaginea de sine apare că expresia concretizată a modului în care se vede o persoană oarecare său se reprezintă pe sine, că trăirea aspectului unificator de coeziune a personalității. Imaginea de sine este contaminată de dorințe dar și de modul în care evaluează ceilalți persoană respectivă și de identitatea trăită.

Este vorbă cu alte cuvinte de felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc își atribuie în raporturile cu ceilalți. Adică, imagine de sine este rezultatul unui proces de autoevaluare a personalității și reprezintă totalitatea cerințelor, reprezentărilor, ideilor individului despre propria să personalitatea (M.Zlate). Imaginea de sine este expresia concretizată a modului în care se vede o persoană său se reprezintă pe șine.

Imaginea de sine se referă la perspectivă individuală asupra propriei personalități.

Formarea imaginii de sine constă în primul rând într-o construcție subiectivă și implică trei aspecte:

– Importanța părerii celorlalți în construcția acesteia;

– Elementele pe bază cărora se realizează percepția celorlalți;

– Măsura în care conduită și motivația influențează crearea imaginii de sine.

Imaginea de sine este modul în care te simți și gândești, despre calitățile și defectele tale. Abilitatea noastră de a ne evalua corect și realist, de a fi capabili să ne acceptăm așa cum suntem, de a ne cunoaște realist potențialul și limitele personale definește imaginea de sine.

Imaginea de sine se referă la totalitatea percepțiilor privind abilitățile, atitudinile și comportamentele personale. Imaginea de sine poate fi înțeleasă că o reprezentare mentală a propriei persoane său că o structură organizată de cunoștințe declarative despre sine care ghidează comportamentul social. Altfel spus, imaginea de sine presupune conștientizarea a "cine sunt eu" și a "ceea ce pot să fac eu". Imaginea de sine influențează atât percepția lumii cât și a propriilor comportamente. O persoană cu o imagine de sine săracă său negativă vă tinde să gândească, să simtă și să se comporte negativ. De exemplu, un elev care se percepe pe sine că o persoană interesantă, vă percepe lumea din jurul său și vă acționa complet diferit față de un alt elev care se vede pe sine drept o persoană anostă. Imaginea de sine nu reflectă întotdeauna realitatea. O adolescentă cu o înfățișare fizică atractivă se poate percepe că fiind urâtă și grasă și invers.

I. 2.     Imaginea de sine și importanța aceștia în structură personalității

Imaginea de sine este expresia concretizată a modului în care se vede o persoană său se reprezintă pe sine. Oamenii tând să se compare cu cei asemănători lor din punct de vedere al imaginii. Oamenii recunosc intuitiv importantă imaginii de sine în ceea ce privește eficientă și sănătatea lor mintală – de aceea încearcă să o mențină și să o ridice.

Un rol important în formarea imaginii de sine îl joacă conștiința eficienței proprii. Această vă determină la subiect o valoare motivaționala deosebită, care la rândul ei vă determină o creștere apreciabilă a nivelului de aspirație, care la rândul lui vă spori considerabil perseverență și investiția de efort pe termen mai lung. Problemă care se pune în acest moment este să înțelegem cum la același nivel aptitudinal performanțele obținute de subiect sunt total diferite în funcție de autoaprecierea eficienței proprii. Acest lucru poate să presupună o evoluție în dublu sens: atât ascendentă (din succes în succes) cât și descendența (din eșec în eșec).

Un exemplu concret îl constituie modul în care o persoană său altă rezistă la acțiunea factorilor de stres. Rezultatele sunt diferite; astfel, la o persoană cu o conștiința a eficienței scăzute (cum ar fi la anxioși și depresivi) apare o decompensare rapidă la confruntarea cu un factor stresant, mergând chiar până la diminuarea sistemului imunitar. La polul opus, o persoană care abordează cu încredere încercările vieții nu se expune la modificări fiziologice defavorabile. Astfel, imaginea de sine nu este un simplu epifenomen, ci ea este însoțită de modificări pe toată scală sistemului bio psiho social. Omul participă cu întreaga lui ființă la evenimentele vieții cotidiene (A. Bandură).

Apare limpede că viețile noastre nu reprezintă doar desfășurarea unui program natural genetic dat de la naștere, ci conjuncția acestuia cu deciziile altora în legătură cu noi (în copilărie) și mai apoi cu propriile alegeri între diverse alternative de moduri de viața. Această împletire între factorii natural ereditari și socializanți educative este însa atât de fină și complexă, inextricabilă, încât greu ne putem pronunța asupra ponderii unora său altora în edificarea aspectelor legate de auto-stima și auto-eficienta. Sigur însa că opțiunile de viața, încrederea în posibilitățile proprii și în eficientă de sine sunt drastic limitate social, atât la nivel micro (mediul familial, profesie etc.) cât și la nivel macrosocial. Se pare că corelația pozitivă între eficacitatea de sine și performanță se datorează chiar și producerii unor anumite substanțe biochimice endogene care anihilează oboseală și durerea provocată de eforturi fizice prelungite în cazul activității unor sportive de performanță (A. Bandură).

Psihosociologii se pare că nu au studiat încă în profunzime condițiile concrete în care noi căutăm să ne îmbunătățim pe noi înșine, ce atribuții sunt prioritare în acest efort și ce surse de informație folosim. Chiar iluziile pozitive despre noi în sine care însa nu merg prea departe de datele reale, pot crea funcții adaptative și pot contribui la creșterea de sine. Se ajunge la ideea mai veche a lui Adler a compensării, potrivit căreia persoanele care nu au aptitudini său nu reușesc într-un domeniu își focalizează potențialitățile în altul, unde cred că vor avea succes, unde se vor afirma.

În personalitatea integrală a omului, percepută că personalitate concretă și că ideal al realizării, semnificație au nu atât însușirile, ci modul particular de integrare și utilizare comportamentală a acestora.

O mare importantă are ce este omul în realitate, ce crede el că este, ce dorește să fie, ce gândește despre alții, ce consideră că gândesc alții despre el, comportamentul său manifestat fiind în funcție de unul său altul dintre aceste elemente său de modul particular de integrare și funcționare a acestora.

Acceptarea de către o persoană a propriei puteri și a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătățiri este bazată pe credințele și presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfățișare, resurse emoționale, locul fiecăruia în lume, percepția potențialului și sentimentul importanței fiecăruia.

Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieții din experiențele pe care le are copilul cu celelalte persoane și din acțiunile pe care le realizează și la care participă. Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Procesul construirii personalității începe din primele zile ale copilăriei și continuă toată viața omului. Omul nu se naște cu personalitate, ci devine personalitate. La naștere el este un candidat pentru dobândirea acestui atribut dobândire care se realizează în timp sub influența nenumăraților factori. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinților, ale profesorilor, colegilor, fraților (surorilor), prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.

Încrederea în sine presupune felul în care conștientizezi valoarea personală, modalitatea de a fi său nu mândru/a de ține. O bună încredere influențează comportamentul. Un tânăr adolescent care are o imagine de sine înaltă își poate face cu ușurință prieteni, se poate adapta repede în orice mediu, vă avea mai mult control asupra comportamentului său și se vă bucura mai mult de viața. Imaginea de sine este percepția tânărului față de propria înfățișare. În perioadă adolescenței, cele două aspecte sunt foarte strâns legate una de cealaltă. Acest lucru se întâmplă mai ales datorită faptului că ei trec de la perioadă copilăriei la adolescentă, printr-o serie de transformări care pe unii îi pot depăși că înțelegere și amploare. Ei au, astfel, nevoie de părerea celor din jur. Iar acest lucru îi face deosebit de vulnerabili.

Fără îndoială, imaginea de sine are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor asupra destinului că ființă umană, ea putând fi influențată atât de reușită, cât și eșecul. Una din cele mai mări aventuri ale vieții noastre este cunoașterea de sine. Este o adevărată tragedie faptul că unii oameni își petrec întreaga viața fără a avea o țintă precisă, împotrivindu-se în frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei înșiși său despre felul în care ar trebui să abordeze problemele, multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc. După cum am văzut imaginea de sine integrează o serie de componențe de ordin cognitiv, afectiv, motivațional și, la rândul ei, se integrează în personalitate.

În aceste condiții este absolut necesar să menționăm aici câteva lucruri despre personalitate, Eu și despre felul în care se integrează imaginea de sine în sistemul personalității omului.
– Personalitatea

Nu ne propunem să definim pe larg personalitatea întrucât este un concept mult prea complex și în lucrarea de față nu ne interesează toate lațurile și aspectele personalității ci numai cele legate de identitatea de sine. Personalitatea este tratată de marele psiholog american G. W. Allport că “o unitate existentă <<acolo undeva>>, posedând o structură internă specifică (). Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic.”

Modelul sintetic integrativ al personalității elaborat de M. Zlate propune o abordare analitică a personalității ce cuprinde personalitatea reală (PR), personalitatea autoevaluată (PĂ), personalitatea ideală (PI), personalitatea percepută (PP) și personalitatea proiectată (PPro) și personalitatea manifestată.

Personalitatea autoevaluată nu este altceva decât imaginea de sine, ea cuprinzând “totalitatea reprezentărilor, ideilor, credințelor individului despre propria să personalitate () este vorbă de felul cum se percepe individul, ce crede el despre sine, ce loc își atribuie în raport cu ceilalți.” Imaginea de sine este un integrator și organizator al vieții psihice a individului, cu rol major în alegerea valorilor și scopurilor, ea este nucleul central al personalității, reper, orientativă a ei, element definitoriu al stătutului și rolului social. Imaginea de sine, după a constatat și M. Zlate, își trage sevă atât din personalitatea reală cât și din personalitatea ideală, din cea manifestată său din cea proiectată. La construirea imaginii de sine contribuie personalitatea proiectată (această cuprinde “ansamblul gândurilor, sentimentelor, aprecierilor pe care crede un individ că le au, le nutresc, le fac ceilalți asupra să”).

Toate acțiunile sportivului, sentimentele, comportamentul – chiar și capacitățile sportivului de performanță – sunt întotdeauna în concordanță cu propria imagine despre sine. Imaginea de sine poate fi modificată, ameliorată. Imaginea despre sine este o "premisă" pe bază căreia se construiește întreaga personalitate, comportamentul și chiar o parte din realizări. Astfel, experiențele trecute păr să verifice și să întărească imaginea despre sine, ajungându-se la un cerc vicios (în caz de eșec, când în ciudă bunelor intenții și a voinței persoana care se percepe "tip-eșec" vă găsi invariabil o cale spre eșec) din care nu se mai poate ieși.

"Am să fiu mai calm și mai relaxat pe viitor". PRESCOT LECKZ a conceput personalitatea că un "sistem de idei" consecvențe între ele. Dacă acestea nu păr a fi consecvențe, ele sunt respinse său nu sunt respectate. Imaginea despre sine reprezintă astfel bază pe care se construiește întreaga personalitate aflându-se în centrul sistemului de idei (eul ideal).

Cunoașterea și acceptarea de sine sunt variabile fundamentale în funcționarea și adaptarea optimă la mediu social, în menținerea sănătății mentale și emoționale. Un adolescent are nevoie să simtă că nu este necesar că el să fie premiant său olimpic pentru a fi iubit, acceptat și respectat. Afecțiunea, aprecierea, respectul nu trebuie condiționate de performanțe școlare său de altă natură (ex. Sportive). Respectul, aprecierea, recompensă sunt stimuli ce încurajează dezvoltarea personală, previn și remediază atitudini și comportamente deficitare său problematice. Conform psihologiei umaniste dezvoltată de Carl Rogers și Abraham Maslow, fiecare persoană este valoroasă în sine. Prin natură să umană, are capacitatea de a se dezvolta și de a-și alege propriul destin, de a-și valida calitățile și caracteristicile pozitive în măsura în care mediul îi creează condițiile de actualizare a sinelui. Acceptarea necondiționată (indiferent de performanțe) și gândirea pozitivă (convingerea că fiecare persoană are ceva bun) sunt atitudini care favorizează dezvoltarea personală.

Imaginea de sine se dezvoltă odată cu vârsta și cu experiențele prin care trecem. Pe măsură ce persoană avansează în etate, dobândește o capacitate mai mare și mai acurată de auto-reflexie. Totuși, niciodată nu vom putea afirma că ne cunoaștem pe noi înșine în totalitate; cunoașterea de sine nu este un proces care se încheie odată cu adolescența său tinerețea. Confruntarea cu evenimente diverse poate scoate la iveală dimensiuni noi ale personalității său le dezvoltă pe cele subdimensionate. Imaginea de sine este un proces cognitiv, afectiv și motivațional individual, dar suportă influențe puternice de mediu.

Imaginea de sine se referă la totalitatea percepțiilor privind abilitățile, atitudinile și comportamentele personale. Imaginea de sine poate fi înțeleasă că o reprezentare mentală a propriei persoane său că o structură organizată de cunoștințe declarative despre sine care ghidează comportamentul social. Altfel spus, imaginea de sine presupune conștientizarea a "cine sunt eu" și a "ceea ce pot să fac eu". Imaginea de sine influențează atât percepția lumii cât și a propriilor comportamente. O persoană cu o imagine de sine săracă său negativă vă tinde să gândească, să simtă și să se comporte negativ.

De exemplu, un elev care se percepe pe sine că o persoană interesantă, vă percepe lumea din jurul său și vă acționa complet diferit față de un alt elev care se vede pe sine drept o persoană anostă. Imaginea de sine nu reflectă întotdeauna realitatea. O adolescentă cu o înfățișare fizică atractivă se poate percepe că fiind urâtă și grasă și invers.

Fără îndoială, imaginea personală are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor asupra destinului că ființă umană, ea putând influența atât reușită, cât și eșecul.

Există unii oameni care își accentuează aspectele negative și nu reușesc niciodată să se împlinească, să-și pună în valoare calitățile de care dispun și să-și folosească întregul potențial uman.
Imaginea personală este reală, chiar dacă nu o putem atinge, simți său vedea. Eșecul și succesul sunt la fel de reale. Imaginea personală este propria noastră părere despre ce fel de persoană suntem. Este rezultatul experiențelor trecute, reușitelor său eșecurilor, umilințelor său triumfurilor și poartă amprentă modului în care am fost tratați de ceilalți, mai ales în primii ani ai copilăriei. Această imagine odată formată noi o socotim corectă. Dar ea poate fi falsă – și în multe cazuri ea chiar este falsă – dar important este faptul că noi ne comportăm că și cum ar fi adevărat. Teoretic ea este adevărată. Ăsta înseamnă că imaginea de sine, cea a unei ființe pline de slăbiciune, a unei victime, căreia i se întâmplă tot felul de lucruri este cea adevărată. Viața noastră se desfășoară că și cum imaginea ar fi adevărată. Dar, oare, este? Imaginea personală se poate schimba, este nevoia de o altă perspectivă. Imaginea personală, putem spune, stă la temelia întregii noastre personalități. în raport cu ea, experiențele noastre tând să se adeverească și să întărească propria imagine, ducând astfel la un cer vicios. Toate acțiunile și sentimentele noastre sunt în concordanță cu imaginea noastră personală. Ne vom comporta așa cum credem că suntem. Pur și simplu nu putem acționa astfel, indiferent de câtă voința am da dovadă. Cel care se socotește un "ratat" vă face în așa fel încât să răteze, oricât de mult s-ar strădui să cunoască succesul și oricâte șanse iar ieși în cale. Cel care se socotește "ghinionist" vă face în așa fel încât să demonstreze că este într-adevăr victimă "ghinionului". Ne dăm seamă că imaginea de sine poate fi dușmanul său prietenul nostru, depinde; depinde dacă se hrănește din eșecurile din trecut pentru a ne submina în prezent, său dacă se hrănește din succesele trecute pentru a ne da curaj să trăim în prezent și să progresăm. Fiecare persoană posedă un mecanism interior, asemănător unui computer, care o poate propulsa pe drumul spre succes. Creierul și sistemul nervos formează un servomecanism pe care îl folosim și care funcționează asemănător unui computer electronic. El este un sistem de ghidare pe care îl putem folosi pentru a avea succes și pentru a ne desăvârși procesul de dezvoltare personală.

I. 3.     Particularitățile  imaginii de șine la adolescenți

Eului este perceput că element nodal al activității psiho-individuale și al ansamblului relațiilor psihosociale pe care persoană le inițiează și le întreține cu șine însăși, cu ceilalți și cu societatea în general, una dintre cele mai esențiale preocupări ale psihologiei personalității o constituie descifrarea originii, configurației și atribuțiilor Eului. Sharon S. Brehm evaluează aspectele sinelui din perspectivă psihologiei sociale și identifică:

– Concepția despre sine (șelf concept), său componentă cognitivă, ce înglobează ansamblul de concepții și convingeri față de sine însuși;

– Stimă de sine (self-esteem), său componentă afectivă, ce se referă la valoarea acordată propriei persoane;

– Prezentarea de sine care se referă la strădaniile atitudinale și acționale prin care culege putere, influență, simpatie și aprobare din partea celorlalți;

Concepțiile despre sine se conturează, având la bază informații preluate prin intermediul activităților de interacțiune socială, în care individul își formează o părere despre sine în funcție de atitudinile și concepțiile proiectate de ceilalți asupra să. Acestea evoluează continuu de-a lungul copilăriei și adolescenței datorită dezvoltării capacităților cognitive, intensificării și multitudinii experiențelor și relațiilor sociale întreprinse, asumării și interiorizării sistemului normativ și axiologic promovat de societate. În adolescență se manifestă intens tendința de a referi la propria persoană prin intermediul calității relațiilor interpersonale inițiate, mai ales cu membrii grupului de egali prin imaginea pe care persoanele semnificative o proiectează asupra lor.

Eul constituie punctul central al personalității, pivotul cheie al ei, ce se dezvoltă și evoluează o dată cu ea, iar dacă considerăm că personalitatea individului este originală, înglobează mai multe fațete, atunci și Eul este unic, constituit din mai multe fațete distincte. Manieră proprie de îmbinare a fațetelor Eului generează dezvoltarea unor tipuri de Euri, cu profile specifice, precum Euri omogene și armonios dezvoltate, dedublate, instabile, accentuate. (Zlate, 2004) Principalele forme de exprimare ale Eului sunt imaginea de sine și conștiința de sine, între care identificăm o relație de intercondiționare și implicare reciprocă.

Imaginea de sine constituie modul subiectiv prin care individul devine conștient de propria persoană, se reprezintă pe șine din punct de vedere al sentimentelor, trăsăturilor, capacităților, gândurilor, atitudinilor, concepțiilor și convingerilor. Ea se conturează în urmă acțiunii reflexive, având la bază sentimentul de identitate și persistență a propriei persoane. Imaginea de sine se referă la părerea conștientă pe care o persoană o are față de sine, percepție ce înglobează aspecte cognitive, iar stimă de sine constituie o componentă evaluativă a sinelui ce include atât aspecte cognitive cât și comportamentale și afective.

Dezvoltarea imaginii despre sine se poate efectua mulțumită abilității de auto scindare caracteristică conștiinței umane, aceea de a fi obiect și subiect al analizei și evaluării. Prin intermediul acestei abilități individul joacă rolul de subiect (cel care efectuează procesele de prelucrare integrare a informației) și de obiect (cel care oferă informații, cel care suportă analiză cognitivă). Imaginea de sine se conturează progresiv și se modifică continuu, întreaga viață.

Funcțiile îndeplinite de imaginea de sine au o mare importanță pentru progresul individului. Imaginea de sine garantează trăinicia vieții psihice și îl protejează de agenții exteriori cauzatori de stres și tensiune. (V. Ceaușu). Aurora Liiceanu (1982) apreciază că imaginea de sine armonizează și sistematizează viața psihică, îndeplinind un rol esențial în achiziția sistemului axiologic și aspirațional. (apud. Modrea, 1997)

Stimă de sine este una dintre dimensiunile esențiale ale personalității, relevă raportul pe care îl are fiecare cu sine însuși. În viziunea lui Chr. Andre, este o analiză a propriei persoane, necesară stabilirii unei vieți psihice armonioase. Asocierea ei cu o valență pozitivă, ghidează conduită individului spre parcurgerea eficientă a obstacolelor vieții. (Chr. André, Fr. Lelord, 1999).

Stimă de sine reprezintă abilitatea de a te considera apt pentru biruirea problemelor de bază ale vieții și pentru trăirea sentimentului de fericire. Dintre toate judecățile formulate de individ pe parcursul vieții, cea mai mare importanță o are cea referitoare la noi înșine.

I. 4.     Definiția conceptului de reușită școlară 

Conceptul de reușita școlară se referă la eficiența crescută a activității de învățare, la performanțele superioare ale elevului în învățarea școlară, performanțe ce se raportează la cerințele programei de învățământ. Reușita școlară se apreciază prin măsura în care au fost însușite cunoștințele, deprinderile intelectuale și practice, strategiile cognitive și competențele prevăzute de progrămele disciplinelor școlare. Putem menționa astfel că reușita său nereușita la învățătură nu poate fi judecată în ssine, fără raportarea la exigențele normelor școlare. I. Jude, 2002 (apund C. Tulbure, 2010, p. 38) realizează o diferențiere terminologică între conceptul de succes școlar și reușită școlară, apropiind succesul școlar de performanță și eficiență, iar reușita școlară de randament: „reușita școlară poate fi considerată că acea stare calitativă în raport cu un anumit obiectiv propus spre realizare, pe când succesul presupune reușita la performanțe înalte”. Reușita școlară vizează și alte obiective și indicatori comensurabili: dezvoltarea potențialului intelectual, motivația în activitatea de învățare și integrarea ulterioară în activitatea socio profesională. (ibidem) Rezultatele școlare reprezintă după I. T. Rădu (2000, p. 183) o realitate complexă, definind efectele activității didactice, diferite prin natură lor. Abordate din perspectivă ordonării ierarhice a obiectivelor, dar și a complexității nivelului de performanță, rezultatele școlare ale elevilor se clasifică în:

– Cunoștințe acumulate: date, fapte, concepte, definiții, formule, teoreme, etc.;

– Capacitatea de aplicare a cunoștințelor în realizarea unor acțiuni practice, a unor demersuri teoretice, concretizată în priceperi, deprinderi, stăpânirea unor moduri/tehnici de lucru;

– Capacități intelectuale exprimate în elaborarea de raționamente, puterea de argumentare, și de interpretare, independența în gândire, capacitatea de a efectua operații logice, creativitatea;

– Trăsături de personalitate, atitudini, conduite formate, (ibidem, p. 184).

Performanțele elevilor, măsurate și evaluate prin intermediul diferitelor instrumente docimologice, sunt raportate la un anumit nivel de cerințe, stabilite în funcție de vârstă, dar și de exigențele specifice sistemului educațional. Nivelurile înalte (calitativ și cantitativ) ale acestor rezultate școlare se obțin printr-o mobilizare optimă a tuturor resurselor adaptative ale elevului și a tuturor resurselor de intervenție formativă a mediului școlar și corespund reușitei în activitatea școlară, (V. Negovan, 2006, p. 169). Reușita școlară reprezintă o rezultantă a confluenței tuturor factorilor implicați în activitatea de învățare școlară. În abordarea pedagogică se diferențiază două categorii de factori ai reușitei școlare: (I. Nicola, 1992, p. 269)

– Factorii socio pedagogici său factorii externi reprezentați de structură instituțională a învățământului, factorii familiali, și organizarea pedagogică a procesului de învățământ;

– Factorii biopsihologici său factorii ce țin de interioritatea elevului includ factorii biologici/starea de sănătate și factorii psihologici ce sunt divizați în factori intelectuali și non intelectuali E. Macavei (apund V. Negovan, 2006, p. 170) abordează același criteriu de diferențiere, însă în categoria factorilor interni, subiectivi încadrează maturitatea psiho-sociala capacitatea intelectuală, abilitățile, motivația pentru învățătură și motivația pentru succes, iar că factori externi sunt enumerați mediul socio-cultural, familial, grupul de prieteni, politică școlară, organizarea pedagogică, structură și conținutul învățării, competența profesională a profesorului, politică conducerii școlii. O abordare psihologică a determinanților reușitei școlare este realizată de T. Kilovar în 1978. Autorul menționează două categorii de factori:

– Factorii intelectuali analizați sub termenul de inteligență școlară ce se diferențiază de termenul de inteligență generală globală mai ales prin specificitatea conținutului său; din această perspectivă autorul menționează că definirea inteligenței școlare se realizează numai prin raportarea la activitatea școlară, și depinde de variațiile permanențe ale școlii, ale sarcinilor școlare și ale personalității elevului;

– Factorii non intelectuali: motivația pentru activitatea școlară, nivelul de aspirație, angajarea elevului în activitatea școlară, dimensiuni ale personalității elevului (astenie/stenie, stabilitate/instabilitate emoțională), conflictele familiale și tulburările afective, încrederea în sine și autoreglarea

Dificultățile pe care un individ le poate întâmpina în viața școlară său profesională reflectă, adesea, o lipsă de motivare său de implicare față de anumite sarcini cerute. Ori, interesul reușitei școlare său profesionale depinde, în mare parte, de imaginea pe care o persoană o are despre sine. Sentimentele pozitive și valorificarea imaginii de sine sunt factori importanți pentru motivarea activității. În copilărie, indivizii își formează o imagine despre ei înșiși fondată pe modul în care sunt tratați de către persoanele care joacă un rol important în viața lor: părinți, profesori, prieteni, colegi de școală etc. Această apreciere pozitivă său negativă despre imaginea de sine constituie stimă de âne. S. Coopersmith (1984) definește stimă de sine că fiind un ansamblu de atitudini și opinii pe care indivizii le pun în joc, în raporturile lor cu lumea exterioară. Încrederea în reușita personală, mobilizarea în vederea atingerii unor obiective, resimțirea mai mult său mai puțin a unui eșec, ameliorarea performanțelor prin valorificarea experiențelor anterioare sunt atitudini legate strict de stimă de sine. Cu alte cuvinte, stimă de sine cuprinde o dispoziție mentală care pregătește individul pentru a reacționa conform cu așteptările sale de succes, acceptarea și determinarea personală.

1.  5.    Activitatea de învățare a adolescentului – particularități

ÎNVĂȚAREA

Vârsta școlară mare său adolescența este perioadă cuprinsă între 14/15 și 18/19 ani. La întrebarea: „Ce este adolescența?", N. Rădu (1995) răspunde că această etapă de vârstă apare, mai curând, că rezultat al modului de raportare a celor „mări" și a celor „mici" și câte culturi există atâtea moduri de raportare se constată, că să nu mai vorbim de variațiile din interiorul fiecărei culturi (cf. N. Rădu, 1995, p. 9). Perioadă adolescenței și preadolescenței este perioadă de maxim a creșterii capacitaților perceptive și de reprezentare. Crește activitatea senzorială și se modifică pragul minimal și maximal al diverșilor analizatori și pragurile diferențiale (U. Șchiopu, 1963, p. 425). Crește acuitatea vizuală, capacitatea de acomodare, vederea la distanță (gradul de distanță), se lărgește câmpul vizual, crește acuitatea vizuală și vederea sub unghi mic, precum și vederea fină a detaliilor amănuntelor. Sensibilitatea auditivă se dezvoltă foarte mult pe linia reproducerii, înțelegerii nuanțelor din vorbire, a identificării obiectelor său ființelor după însușiri perceptive auditiv. Interesul pentru muzică și pictură frecvent în preadolescența și adolescență susține creșterea și antrenarea sensibilității vizuale și auditive. Se dezvoltă gustul, mirosul, sensibilitatea cutanată. Are loc erotizarea sensibilității. Că urmare se restructurează și procesele percepției. Observația este folosită pentru a verifica, pentru înțelege și pentru a dezvolta teme proprii de interes, percepția fiind clar potențată de interesul stârnit de un anume domeniu, obiectiv, problemă. Adolescentul dispune de o percepție complexă, voluntară și perseverentă (U. Șchiopu, 1963).Se dezvoltă atenția voluntară și atenția involuntară și involuntară își modifică mult aspectul, devin mai eficiențe. Sunt structurate noi particularități ale atenției datorită sporirii cunoștințelor, datorită lărgirii intereselor de cunoaștere și datorită creșterii spiritului de observație. Sunt capabili de eforturi sporite pentru controlul atenției și sunt conștienți de anumite deficiențe și relativ în măsură a le corijă. Are loc o schimbare calitativă a memoriei și anume se îmbogățește cu memoria logică, se îmbogățește capacitatea de operare cu scheme logice. În măsura în care gândirea și atenția extrag esențialul dintr-un material, memoria adolescentului poate operă cu aspecte esențiale. Memoria operează acum mai frecvent cu reprezentări și noțiuni din ce în ce mai bogate și mai complexe. Actualizarea este mai rapidă și pentru că procesarea informației devine mai structurată, ea începe chiar cu momentul fixării procedând la restructurări ce conduc la o organizare mai inteligibilă a materialului. Această are consecințe asupra capacitații de învățare care devine de 4-5 ori mai eficientă decât în perioadă micii școlarități (U. Șchiopu, 1963, p. 432). Procesul de învățământ solicită foarte mult adolescentul și dezvoltarea gândirii sale este astfel antrenată, mai solicitată în probleme noi, mai complexe și mai variate. Adolescentul capătă deprinderea de a raționa logic și sunt întărite acum capacitățile operative intelectuale. Crește randamentul activității intelectuale prin intermediul algoritmilor de mai mare complexitate. Se dezvoltă formele raționale abstracte ale gândirii, se dezvoltă posibilitatea de determinare logică a relațiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv și inductiv, sunt urmărite logic trăsăturile de similitudine și diferența dintre clase de fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. În conformitate cu teoria lui Piaget, intrarea în adolescență presupune desăvârșirea stadiului operațiilor formale. Operațiile de gândire devin formale în condițiile în care se operează asupra informației prin generalizare și transfer. Generalizarea operațiilor de clasificare său a relațiilor de ordine duce la ceea ce se numește o combinatorică (combinări permutări) în cursul căreia cea mai simplă operație constă în combinări propriu-zise său din clasificări ale tuturor clasificărilor (J. Piaget, B. Inhelder, 1976, p. 112). Adolescentul dezvoltă acum numeroase alte instrumente de activitate intelectuală cum ar fi: capacitatea de argumentare, contră argumentare, de demonstrare, elaborare de ipoteze. Științele verbale se corelează puternic cu extinderea, varietatea și bogăția conceptelor individului, cel puțin în măsura în care aceste concepte sunt simbolizate prin cuvinte (John B.Carroll, 1979, p.95).

Tipuri și forme ale învățării la adolescenți

Există numeroase forme și tipuri ale învățării, care vor fi prezentate pe scurt, insistânddoar asupra acelora pe care le considerăm mai importante.

1) Învățarea perceptivă

Această este formă de învățare prin care luăm cunoștință, mai întâi, de mărimea și forma obiectelor, de distanțele la care se află, greutatea și volumul lor, formele pe care le îmbracă. Învățarea perceptivă nu se rezumă însă la asimilarea cunoștințelor despre mărime, formă etc. Prin intermediul ei subiectul află ce este în spatele mărimilor, formelor, distanțelor. Când privim său percepem o fotografie, ne survin date despre suprafața ei, care este plană, despre duritatea hârtiei fotografice dar și despre peisajul său obiectele tridimensionale pe care le reprezintă, deoarece și în învățarea perceptivă intervine experiența anterioară a subiectului în calitate de suport.

În acest țip de învățare sunt actualizate și utilizate cunoștințele anterioare, care le îmbunătățesc pe cele prezențe, le imprimă un conținut mai variat, mai clar. Învățarea perceptivă se ridică la un nivel calitativ superior atunci când se bazează pe percepția intențională, dirijată, planificată și selectivă, adică pe observație. Despre un elev se spune că dispune de o capacitate perceptivă deosebită și de un „spirit de observație" atunci când poate descoperi în lucruri „ceea ce nu sare imediat în ochi" dar poate fi util dintr-un alt punct de vedere. Acest înțeles al învățării perceptive prezintă, din punctul de vedere al psihologiei școlare, o însemnătate imensă pentru procesul de instruire și educare. Oameni de știință au studiat și cercetat modalități adecvate de dezvoltare a capacității de învățare perceptivă elevilor, contribuind astfel la îmbunătățirea învățării școlare. Deși, sunt bine cunoscute, vom prezenta totuși câteva dintre ele.

A) Folosirea explicațiilor verbale

Nu este suficient că în fața adolescenților să se efectueze demonstrația intuitivă său că ei să fie scoși în mijlocul naturii cu prilejul lecțiilor de botanică, geografie etc. Trebuie folosite explicațiile verbale adecvate, întrucât cuvântul reglează întreaga activitate de percepere. Prezentând subiecților o serie de desene numai din linii întrerupte și cerându-le să spună ce reprezintă fiecare desen, vom constata că foarte puține dintre obiectele desenate vor fi recunoscute. În schimb, dacă întrebăm „unde este un automobil?", „unde este o pisică?", etc. Atunci liniile întrerupte păr să se completeze dintr-o dată și recunoașterea (perceperea) este foarte ușoară (apud Al. Roșca, 1958, p. 22).

B) Desenarea pe tablă

Desenarea pe tablă exclude influența unor stimuli secundări, pentru că activitatea de percepere a elevilor este concentrată pe schema respectivă. Desenul executat pe tablă trebuie să respecte cerințele de corectitudine, proporționalitate, numerotare, vizibilitate, denumirea componentelor lui, sublinierea prin îngroșare său culoare de cretă a elementelor mai importante.

Adolescentă este o etapă mai liniștită decât perioadă anterioară, tânărul adoptând o poziție mai conștientă față de mediul social. Copilul se orientează mai mult către lumea externă, dar își îndreaptă atenția și către propria-i viața psihică.

Caracteristicile cele mai importante ale adolescenței sunt:

1. Dezvoltarea conștiinței de sine;

2. Afirmarea propriei personalități;

3. Integrarea treptată în valorile vieții.

1. Dezvoltarea conștiinței de sine

Adolescentă se manifestă prin autoreflectare, prin conștiința că existența proprie se deosebește substanțial de a celorlalți oameni, reprezentând o valoare care trebuie prețuită și respectată. Adolescentul încearcă, cu înfrigurare, să se cunoască și să se autoevalueze în raport cu realizările sale și ale altora. El se întreabă adeseori, 'cine sunt eu?', iar răspunsurile ce și le da se bazează pe maturizarea intelectual-afectiva foarte evidență pentru unii adolescenți, chiar de la 16 ani, iar pentru alții la 18 ani.

Conștiința de sine este un proces complex care include, pe de-o parte, raportarea subiectului la sine însuși, la propriile trăiri, iar pe de altă parte, confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăiește. Cel mai înalt nivel al conștiinței de sine este atins de elev atunci când el se poate privi că subiect al activității sociale, că membru al colectivului. Un factor de seamă al conștiinței de sine îl constituie activitatea școlară și natură relațiilor cu adulții, aprecierile acestora față de calitățile și muncă adolescentului.

O caracteristică a adolescenței este și proiectarea idealului în viitor; un aspect al acestei preocupări este interesul pentru profesia pe care o vă îmbrățișa, determinându-l la reflecție asupra vieții sale interioare. Capacitatea de a se preocupa de propria persoană nu înseamnă însa fugă de societate. Caracteristică principală a adolescentului este un puternic impuls către acțiune. Acum dispar dorințele vagi și apăr țelurile bine conturate, visarea ia forme conștiente.

2. Afirmarea propriei personalități;

Descrierea, oricât de schematică, a "portretului" adolescenței nu poate ignoră problemă originalității că atribut predilect al indivizilor care o traversează. Dorința de originalitate reprezintă, din punct de vedere psihologic, o caracteristică esențială a adolescenței, numită tendința afirmării de șine, tendința de afirmare a propriei personalități.

Dorind să atragă atenția asupra să, adolescentul se consideră punctul central în jurul căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele. Forțele proprii sunt considerate superioare față de ale celorlalți oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaștere de ssine. Acesta dorește că toate acțiunile sale să fie cunoscute și apreciate de adult.

Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenții căutând să se evidențieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferențiază, care scoate în relief propria persoană. Vizibilă este și o altă expresie a tentației originalității în adolescentă – limbajul "colorat", presărat cu expreșii "căutate", cu neologisme și arhaisme.

Adolescentul își alege cu grijă cuvintele, utilizează din abundență citate și expreșii celebre, maxime și cugetări savante despre care insinuează că i-ar aparține. În privința limbajului, adolescenței îi este proprie și tendința de ermetizare a acestuia, de folosire a unei vorbiri "cifrate", și anume, a unei vorbiri populate de expreșii argotice. De obicei, circulația acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în grupuri spontan constituite și combaterea acestui fenomen necesită eforturi educative prelungite.

În strânsa legătură cu limbajul, tentația originalității se exprimă și în corespondența adolescenților, caracterizată prin aceeași "ploaie" de citate, prezența în limbajul lor.

Dominantă pentru tentația originalității la această vârsta este prezența spiritului de contradicție. În special discuțiile dintre adulți, la care iau parte și adolescenții, ajung repede să fie monopolizate de întrebările iscoditoare ale acestora din urmă, de afirmarea spiritului lor de contradicție. Nu de puține ori, adolescentul se contrapune în discuție chiar când e conștient de faptul că nu are dreptate. El e mobilizat atunci de aceeași statornică tentație de a atrage atenția asupra să, de a se afirma, de a fi luat în seamă.

Adolescenții manifestă tendința de a se afirma nu numai individual ci și în grup: vor să activeze, să se distreze împreuna. Ei sunt atrași și de viața politică; în politică adolescentul vede o înalta activitate socială.

3. Integrarea socială

Esența integrării sociale constă în atașamentul din ce în ce mai conștient și mai activ la grupul căruia îi aparține (clasă, școală, marele organism social). Cu cât înaintează în vârsta, cu atât el este mai obiectiv în judecățile sale, aprecierile efectuându-se în funcție de criteriile sociale pe care și le-a însușit. Dorința de a cunoaște valorile sociale și culturale se manifestă riguros și tenace. Integrarea adolescenților în aceste valori ale colectivității contribuie la formarea concepției despre lume și viața.

Datorită experienței de viața limitată și a lipsei unor criterii de autoapreciere corectă, adolescenții au nevoie de consiliere și îndrumare discretă, fiind sprijiniți să-și formeze idealul de viața, să-și perfecționeze judecățile morale și să-și ridice nivelul conștiinței și al conduitei morale.

I. 6.    Factorii determinanți al succesului /insuccesului școlar.

FACTORII CARE MODELEAZĂ SUCCESUL ȘCOLAR

Factorii care modelează succesul școlar (și, implicit, insuccesul școlar) sunt de natură individuală (caracteristici ale elevului, de natură cognitivă său non cognitivă), relațională, legați de climatul familial, de mediul școlar său de ambianța socială generală. Factorii cognitivi ai succesului se referă la capacitățile de cunoaștere ale elevului (nivelul la care se desfășoară funcțiile și procesele sale cognitive perceptive logice, de memorare, imaginative, verbale, acționale). Acești factori cognitivi pot fi evaluați din perspectivă inteligenței generale (factorul g) și a inteligenței specifice (factorul s). Că o formă a inteligenței specifice, inteligența școlară este sinonimă cu capacitatea elevului de a se adapta la solicitările specifice activității de învățare. Factorii non cognitivi său diferențiali includ: trăiri emoționale, interese, motivații, atitudinea față de școală, profesori, colegi, care se pot constitui în catalizatori său inhibitori ai factorilor cognitivi. Pe lângă aceștia, autoaprecierea este foarte importantă în construirea propriei experiențe legate de reușita său eșecul școlar. De aceea, elevul trebuie să aibă la dispoziție un model corect de apreciere a rezultatelor, pe care îl poate prelua din familie, de la grupul școlar său de la grupul de prieteni. Eșecul de țip cognitiv se referă la nerealizarea de către elevi a obiectivelor pedagogice. Ele atestă nivelul scăzut de competență la elevul respectiv, explicate prin întârzieri în dezvoltarea intelectuală său prin deficiențe în plan motivațional, volițional și operațional. Dar tot în categoria factorilor individuali care pot determina eșec școlar se înscriu și: existența unor boli, deficiențele fizice său senzoriale, trăsături psihologice particulare său specifice unei anumite perioade de dezvoltare (hiperexcitabilitatea, fragilitatea, instabilitatea emoțională etc.). Factorii de țip relațional pot determina un eșec școlar de țip non cognitiv, ce se referă la inadaptarea elevului la exigențele ambianței școlare, la rigorile vieții de elev, la normele și regulile impuse de mediul școlar. Elevul dezadaptat recurge la absenteism, la abandon școlar în favoarea unui mediu școlar mai permisiv. Uneori, cauzele profunde ale acestei dezadaptări pot fi de natură afectivă (teamă său repulsia față de școală).

Succesul școlar se raportează la totalitatea rezultatelor elevilor, atât în ceea ce privește planul instruirii (nivelul de pregătire științifică, acumularea cunoștințelor și formarea abilităților de aplicare a acestora), cât și planul dezvoltării personale (dezvoltarea capacităților intelectuale, formarea unor trăsături de personalitate, a interesului și motivației față de învățătură, a capacității de a se instrui, de a deveni). În concordanță cu această semnificație, se profilează două criterii de evaluare a succesului școlar: unul de evaluare internă care privește măsura în care sunt îndeplinite obiectivele activității didactice; altul de evaluare externă care presupune aprecierea pregătirii elevilor prin competențele și conduită ce le dovedesc pe treptele următoare de învățământ său după absolvire, în activitatea profesională și în viața socială. Progresul școlar exprimă aprecierea rezultatelor obținute și a evoluției situației la învățătură a elevului prin raportarea acestora la performanțe anterioare.

Corelat cu progresul școlar, succesul nu implică un nivel limită de performanță școlară, ci are un caracter de proces, se află în continuă devenire, ceea ce înseamnă că rezultatele obținute de elev se raportează, în orice moment, atât la obiectivele stabilite cât și la posibilitățile proprii într-un moment al dezvoltării sale. La polul opus, insuccesul școlar reprezintă incapacitatea elevului de a face ață cerințelor educative și comportamentale impuse de mediul școlar. Eșecul școlar se poate manifesta variat, de la incapacitatea parțială de a face față exigențelor instruirii, până la abandonul școlar.

1.7.Relatia dintre imaginea de sine si reusita scolara la adoliscenti.

Reusita în învatare suporta influenta combinata a factorilor externi si interni. Motivele învatarii, aptitudinile, trasaturile de personalitate ale elevului se numara printre cei mai importanti factori interni ce conditioneaza randamentul scolar. Dintre factorii externi amintim mediul familial, profesia parintilor, personalitatea profesorului, metodele sale de predare si sistemul de cerinte instructiv-educative.

Reusita sau nereusita elevului la învatatura se realizeaza în functie de exigenta normelor scolare (Pavelcu, apud Radu, 1983). Succesul scolar poate fi considerat, în mod schematic, o expresie a concordantei între capacitatile si interesele elevului si exigentele scolare, formulate si prezentate elevului prin diverse metode instructiv-educative. Astfel, daca succesul exprima o potrivire, insuccesul, vazut ca ramânerea în urma la învatatura, reprezinta o discordanta între posibilitatile elevului si exigenta impusa printr-o anumita metoda instructiv-educativa (Radu, 1983).

Din punct de vedere psihologic, reusita sau nereusita poate fi traita de elev sub forma sentimentului succesului sau insuccesului, performanta sa putând fi sau nu în acord cu ceea ce individul asteapta de la actiunea întreprinsa (Nuttin, apud Kulcsar, 1978). Astfel, conditia esentiala a succesului sau esecului psihologic consta în angajarea eului în realizarea sarcinii.

Succesul da nastere unor trairi afective pozitive ce dinamizeaza, sustin si directioneaza conduita elevului spre obtinerea unor performante înalte – „Succesul naste succes”. Astfel, în timp ce elevul bun tinde spre noi realizari, elevul slab si mediocru decade tot mai mult pe scara nereusitei. Insuccesul la învatatura retrait de elev poate deveni o frâna puternica în dezvoltarea sa intelectuala si volitiv-caracteriala (Vrabie, 1975).

Spre exemplu, un elev dezinteresat de randament, datorita neangajarii în activitate, nu îsi va mobiliza posibilitatile reale în vederea realizarii optime a sarcinii. În acest caz el nu resimte nereusita sa obiectiva sub forma insuccesului. În alte cazuri, elevul poate fi satisfacut chiar si de un rezultat socotit de altii drept nesatisfacator, sau, dimpotriva, el poate fi nemultumit de o performanta cotata de altul ca satisfacatoare. Prin urmare, se poate vorbi despre diferente individuale accentuate la acest nivel.

În concluzie, se poate afirma faptul ca randamentul scolar nu exprima niciodata în stare pura aptitudinile elevului, ci mai degraba eficienta scolara a aptitudinilor, conditionata si de interesele, motivatia, perseverenta, stabilitatea emotionala, atitudinea elevului fata de activitatea scolara. Acesti factori interni ai succesului scolar se modeleaza sub influenta continua a factorilor externi (familiali, pedagogici, sociali).

Apreciata drept „unitatea centrala a experientei noastre la care raportam, în ultima instanta, totul”, stima de sine reprezinta suportul supravietuirii noastre psihice, suport la fel de important ca propria noastra sanatate trupeasca. (Birkenbihl, apud Albu, 2002).

Sentimentul stimei de sine tine de valoarea pe care si-o da individul lui însusi, de autopretuire (Branden, apud Albu, 2002). Oamenii au nevoie de recunoastere, au nevoie sa simta ca exista, ajungând sa se simta în largul lor în momentul în care propriile merite le sunt recunoscute. În acest caz, devenind mai sigur pe sine, elevul va avea si un nivel de productivitate mai mare, fiind, deci, mai cooperativi si mai eficienti în ceea ce realizeaza. Contrar acestei stari, în momentul în care stima de sine lipseste într-o mai mare masura decât de obicei, atunci capacitatea noastra de a functiona se diminueaza.

Elevii care au o buna stima de sine provin, de obicei, dintr-un context familial favorabil, parintii ocupându-se de ei si de studiile lor. De asemenea, nivelul stimei de sine prezice valoarea strategiilor care vor fi utilizate în momentul în care elevul se va confrunta cu dificultati scolare – o stima de sine ridicata este asociata cu comportamente de adaptare, capacitati de refacere, confruntare activa cu realitatea etc. O stima de sine scazuta este mai frecvent corelata cu atitudini mai putin productive, indicând riscul ca situatia sa fie agravata – fatalism, evitarea problemei, anticipari negative.

Se poate spune ca cel mai bun predictor al reusitei scolare este atributul demersului educational de a ameliora stima de sine. Astfel, pentru a reusi în studiile pe termen lung nu conteaza doar competentele intelectuale si cantitatea de lucru, ci si stabilitatea emotionala, rezistenta la esecuri, toate fiind legate de stima de sine (Andre, Lelord, 1999). Trebuie sa se tina seama de faptul ca între viata de acasa si cea de la scoala schimbarea poate fi una brutala, putând avea repercusiuni asupra stimei sale de sine, moment în care rolul familiei devine unul esential în a face aceasta trecere sa fie mai putin problematica.

Procesul de învatamânt presupune desfasurarea unor activitati distincte, dar strâns corelate: una care se refera la activitatea de comunicare, predare de cunostinte, ce tine de profesor, si o a doua care se refera la activitatea de însusire a cunostintelor, lucru ce tine de elev. Strâns corelat de acestea, profesorul trebuie sa stie în ce masura au fost realizate obiectivele propuse, pe când elevul trebuie sa stie daca ceea ce a întreprins a fost realizat în conformitate cu cerintele avute, ceea ce presupune un demers de evaluare.

Reglajul optim al eforturilor depuse este conditionat de cunoasterea rezultatelor, actul de evaluare pedagogica îndeplinind în primul rând functia de masurare a rezultatelor, de apreciere a progresului realizat ca prestatie efectiva.

În al doilea rând, evaluarea scolara este un act formativ, întrucât aprecierea profesorului devine pentru elev un reper în autoapreciere. Datorita acestui aspect se va forma la elev o anumita atitudine fata de propria activitate, fata de sine, influentând dezvoltarea sa intelectuala, constientizarea nivelului sau, precum si sfera volitiv-afectiva prin intermediul trairii succesului si esecului.

De asemenea, o importanta deosebita pe care evaluarea o are în rândul elevilor este aceea din perspectiva relatiilor interpersonale stabilite. În acest caz, elevul se va raporta la membrii grupului scolar din care face parte, grupul fiind „spatiul de comparatie” în care se contureaza imaginea de sine, sentimentele de respect si stima de sine fiind în functie de atitudinea colegilor si profesorului fata de acesta (Radu, 1983).

Exista trei categorii în care elevii pot fi clasificati în functie de interesul pe care îl au fata de note (Radu, 1983):

a)Elevi care manifesta interes general neselectiv fata de note;

b)Elevi care manifesta interes selectiv pentru note;

c)Elevi pe care nu „îi intereseaza” notele.

Acesti elevi din ultima categorie provin din rândul elevilor slabi de cele mai multe ori. Astfel, elevii slabi depreciaza notele deoarece au avut parte numai de rezultate proaste, fapt care îi duce sa disimuleze adevarata reactie, recurgând la formule pentru a-si masca adevaratele sentimente. Neajungând la satisfactia dorita, elevul slab declara ca satisfactia nu merita osteneala, ca notele nu au nici o valoare, fapt pentru care el este dezinteresat de acestea.

Nivelul de aspiratie al elevului capata expresie în limbajul notelor scolare. Se poate vorbi de o nota critica definind aspiratia, în sensul unei note-prag, peste care elevul se declara multumit (Radu, 1983). Aceasta nota este sugerata la început de parinti, ceea ce determina o anumita presiune a familiei asupra nivelului de aspiratie al elevului. Astfel, mediul familial nu este lipsit de tensiuni, iluzii si contradictii. Când rezultatele la învatatura se afla sub nivelul de aspiratie sugerat de familie, elevul începe sa fie presat de esec, se descurajeaza, se simte frustrat. Presiunea venita din partea familiei împinge elevul spre o stare continua de tensiune. Teama de esec face ca elevul anxios sa se astepte mereu la mai putin, decât sa riste deceptia. Acest comportament pe care elevul îl însuseste este datorat nevoii de a-si mentine echilibrul psihologic. Asadar elevul spera mai putin pentru a nu fi deceptionat, încearca sa evite esecul prin tinerea unui nivel scazut al aspiratiei. Astfel, presiunea spre „mai mult” are drept efect aspiratia spre „mai putin”. În acest caz putem vorbi despre rolul pe care familia îl are, despre realismul ce trebuie manifestat în legatura cu aspiratiile privitoare la copii.

Importante probleme se ridica si în legatura cu raportul dintre teama de esec si nivelul de aspiratie, teama putând avea un efect inhibitor. Esecul va fi resimtit cu atât mai dureros cu cât nivelul de aspiratie este mai ridicat, adica cu cât nivelul de expectatie si cel de reusita este mai mare.

În ceea ce priveste stilurile de gândire trebuie sa amintim întâi ceea ce presupune conceptul de stil. Stilul este ansamblul de caracteristici semnificative si specifice prin care se exprima identitatea unei persoane, concretizata în structuri si actiuni concrete.

În psihologie stilurile de gândire au fost pe larg abordate, iar actul lor de nastere este semnat de teoria auto-guvernarii mentale al carei autor este R. J. Sternberg. Exista o nevoie a fiecarei persoane de a-si controla orice activitate cotidiana si cum fiecare cauta un echilibru în cadrul acestor activitati, fiecare persoana îsi va crea un stil propriu de auto-guvernare mentala în raport cu situatiile date (Sternberg, 1999).

Capitolul II.

Studiu experimental

ÎI.1. Metodologia cercetării.

Demersul teoretic din paginile anterioare a dezvăluit existența unor legături dintre particularitățile de personalitate și în special auto estimarea, imaginea de sine și activitatea, reușita omului în diferite perioade de dezvoltare ontogenetică a acestuia, accentul fiind pus pe perioada adolescentă și reușita școlară a acestuia.

Obiectul investigației noastre se conturează în necesitatea practică de a da răspuns la întrebarea, care este relația dintre imaginea de sine și reușita școlară a adolescenților. Această necesitate este determinată de observațiile multor pedagogi dar în special psihologi școlari care susțin că adolescenții cu o imagine de sine puternică, siguri în forțele proprii, se manifestă mult mai liber, activi și participativi la ore, ceea ce presupune și o reușită mai înaltă de cât adolescenții cu un nivel scăzut al imaginii de sine.

Ținând cont de faptul că la ora actuală, sunt prezente mai multe tipuri de liceie (oraș și sat), unde condițiile materiale, igienico-sanitare, didactico-metodice, atitudinale, diferă între ele, mi-am propus să studiez care este diferența imaginii de sine la adolescenți în dependență de tipul liceului (oraș, sat).

Scopul lucrării:

Studierea legăturii dintre nivelul imaginii de sine și reușita școlară la adolescenți.

Studierea nivelului imaginii de sine la adolescenți în dependență de categoria liceului: particular și de sat.

Ipotezele studiului propus sunt următoarele:

Ipoteza cercetării:

h.1 Imaginea de sine influențează reușita școlară la adolescenți.

Ipoteza de nul:

Nivelul imaginii de sine la adolescenți nu influențează reușita școlară.

Ipoteza cercetării:

. Nivelul imaginii de sine la adolescenții care învață în licee de la oraș diferă de imaginea de sine a adolescenților care învață în liceul din sat.

Ipoteza de nul:

Imaginea de sine nu diferă semnificativ în funcție de statutul liceului: oraș sau de la sat.

Toate ipotezele vor fi elucidate în capitolul dat al tezei.

Realizarea scopului propus vizează următoarele obiective practice necesare studiului experimental:

Studiu teoretic și analiza literaturii.

Descrieri conceptuale ale termenilor – cheie: imagine de sine, autoapreciere, reușita școlară.

Specificarea rolului factorilor de personalitate: imaginea de sine, auto estimarea în activitatea de bază a adolescentului.

Identificarea eșantionului cercetării.

Prelucrarea matematică statistică a rezultatelor.

Elaborarea de concluzii și recomandări.

Inovația științifică constă în identificarea relației dintre imagine de sine și reușită școlară în adolescență. Identificarea relației dintre imaginea de sine la adolescenți și statutul liceului (la oraș și sat).

Valoarea teoretică și practică:

Consemnarea și prevenirea eșecului școlar prin ridicarea nivelului imaginii de sine.

Literatura propusă permite o cunoaștere aprofundată a variabilelor descrise.

Eșantion. În cercetare a participat un eșantion în număr de 40 subiecți, adolescenți cu vârsta cuprinsă între 17-18 ani, din clasele 10-11. Subiecții au fost selectați aleatoriu, din cadrul a două

licee din municipiu .

Chișinău și Șoldănești;20 de adolescenți din liceul „Ștefan cel Mare” și 20 adolescenți din liceul „Gaudeamus”.

Numărul de subiecți inculși în cercetare.

tab. 1

Pentru verificarea primei ipoteze, toți cei 40 de subiecți au constituit un eșantion în baza căruia s-a evaluat relația dintre variabila independentă (imaginea de sine) și variabila dependentă (reușita școlară).

Înaintarea celei de-a doua ipoteză, mi-a solicitat că cei 40 subiecți să fie selectați în dependență de locul de studiu: liceul „Gaudeamus” și liceul „Ștefan cel Mare”, astfel obținând două eșantiane a câte 20 subiecți din fiecare liceu. (tab. 1)

Criteriul după care au fost selectați subiecții pentru participare la studiu a fost consimțământul persoanelor pentru completarea chestionarului – test și implicarea activă la convorbire liberă privind reușita școlară a fiecăruia dintre ei, aceasta din urmă fiind confirmată de registru pe anul de studiu 2009-2010. În baza notelor din registru s-a făcut o medie aproximativă (am preferat numere întregi (de exemplu notele 7,3; 8,4 – prin aproximare 7; 8; iar notele 7,6; 7,8 – prin aproximare 8), pentru a ușura procedura statistică ulterioară fără a fi influențată negativ).

II.2. Rezultatele cercetării și analiza lor

II.2.1 Metode de investigație.

În corespundere cu scopul, ipotezele și obiectivele lucrării, a fost întocmit un ansamblu de metode pentru aplicarea lor în cadrul cercetării de constatare.

S-au utilizat:

Testul la „Imaginea de sine” – Tănase Viorel.

Testul proiectiv „Animalul Inexistent”

Coeficientul de corelație liniară Pearson.

Testul statistic t.

Test de sine.

Testul este elaborat de psihologul roman Tănase Viorel și reprezintă o modalitate validă și informativă de studiere a imaginii de sine, determinând în mare măsură, particularitățile acesteia în structura personalității.

Imaginea de sine este o perspectivă individuală asupra propriei personalități, care poate determină entuziasmul, energia și motivația către succes, sau poate crea o sumedenie de frustrări, insuccese.

Testul este alcătuit din 40 itemi cu răspunsuri de confirmare sau negare a acestora. Itemii se referă la două aspecte: atitudinea față de propria persoană ca eu – personal și că eu – social, importanța părerii celorlalți pentru subiect.

Prelucrarea răspunsurilor se realizează în raport cu tabelul de cotare a răspunsurilor din test, răspunsurile fiind apreciate cu 1 punct sau 0 puncte. Punctajul minim de interpretare este 11, iar maxim 40.

În urma prelucrării datelor subiecții vor fi clasificați în funcție de punctajul acumulat:

11 – puncte – imagine de sine slabă, neîncredere în forțele proprii.

12 – 24 puncte – imagine de sine bine conturată dar cu multe dubii și sentimente de insecuritate.

25 – 40 puncte – imagine de sine puternică și bine conturată. Scorul de 40 semnifică aroganță.

Coeficientul de corelație liniară Pearson

Este testul statistic care măsoară “gradul de asociere” dintre două variabile măsurate pe același grup de subiecți, fiecare variabilă reprezentând altceva. Prin acest test se măsoară dacă există o legătură între variația valorilor unei variabile în raport cu cealaltă variabilă pe același eșantion.

Testul statistic t pentru eșantioane independente.

Este testul statistic ce compară mediile unei variabile (de regulă tip dependentă) măsurată pe două eșantioane compuse din subiecți care diferă sub aspectul unei alte variabile (de regulă independentă).

II.2.2. Prelucrarea și interpretarea datelor

Datele au fost prelucrate utilizând testul statistic Pearson pentru prima ipoteză, testul T pentru eșantioane independente pentru cea de-a două ipoteză

Tabelul datelor brute la testul “Imaginea de sine”.

Tab.nr.1

În vederea verificării primei ipoteze am obținut următoarele rezultate la testul Imaginea de sine:

Expresia numerică și (%) pe nivele de sine.

Tab.nr.2

Analizând datele din tabel, la cei 40 subiecți, (tab. Nr.2) observăm că 20 de subiecți ceea ce alcătuiește 50 % s-au plasat pe nivelul imaginii de sine puternice; 11 subiecți, ceea ce alcătuiește 27,5% pe nivelul imaginii de sine medii; și 9 subiecți ceea ce alcătuiește 22,5 % pe nivelul imaginii de sine scăzută.

Expresia grafică (%) a Imaginii de sine

Grafic. Nr.1

Se observă o prevalență a nivelului imaginii de sine puternice, bine conturată, ea alcătuind 50% din toate unitățile informaționale.

Imaginea de sine slabă alcătuiesc cei mai puțini subiecți cu 22,5 %. Pe poziția de mijloc se plasează imaginea de sine medie cu 27,5%.

În ce privește ca de-a doua variabilă și anume reușita școlară, am obținut următoarele rezultate (tab. Nr.4):

Expresia numerică și (%) a notelor școlare

Tab. Nr.3

Analizând datele din table, observăm că media reușitei de nota 10 o are doar un subiect, ceea ce alcătuiește 2,5%; pe nota 9 – s-au plasat 13 subiecți, ceea ce alcătuiesc 32,5%; nota 8 – alcătuiesc 10 subiecți cu 25%; nota 7 – alcătuiesc 6 subiecți cu 15%; nota 6 – sunt 9 subiecți cu 22,5% și pe nota 5 este doar un subiect cu 2,5%.

Expresia grafică (%) a notelor școlare

Grafic nr.2

Expresia graficului ne ilustrează clar prevalența notei de 9 cu 32,5%, după care nota 8 cu 25%, apoi nota 6 cu 22,5%, nota 7 cu 15% și nota 10 și nota 5 – doar cu 2,5%.

Un alt pas în prelucrarea cantitativă a datelor, este stabilirea numerică și procentuală a notelor școlare în raport cu nivelele imaginii de sine. Astfel obținem următorul tablou (tab.nr. 5):

Expresia numerică și (%) a notelor școlare în dependență de nivelele Imaginii de sine.

Tabelul. Nr.5

Analizând datele din tabelul respectiv, observăm că din cei 20 de subiecți plasați pe nivelul imaginii de sine puternice, doar un subiect are o reușită generală de nota 10, ceea ce alcătuiește 2,5%; 13 subiecți au reușita școlară de nota 9, ceea ce alcătuiește 32,5%; 5 subiecți s-au ales cu nota 8, adică 12,5%; și doar un subiect cu 2,5% s-a plasat pe nota 7. Pe nota 6 și 5 nu s-a plasat nici un subiect.

Reprezentarea grafică a notelor școlare pe nivelul imaginii de sine puternice.

Grafic nr.3.

Reieșind din reprezentarea grafică pe acest nivel, se observă clar o prevalență a notei școlare 9 cu 32,5% și notei 8 cu 12,5%.

Pe nivelul imaginii de sine medii – s-au plasat 11 subiecți dintre care 3 subiecți cu 7,5% au o reușită de nota 6 și nota 7; și 5 subiecți ceea ce alcătuiește 12,5% – pe nota 8. Pe nota 5, 9 și 10 – nu s-a plasat nici un subiect.

Reprezentarea grafică a notelor școlare pe nivelul mediu al imaginii de sine

Graficul nr.4.

Se observă clar prevalența notei școlare 8 cu 12,5%, după care nota 6 și 7 cu valoarea de 7,5%.

Nivelul imaginii de sine scăzut – alcătuiesc 9 subiecți, dintre care un subiect, cu 2,5% pe nota 5; 6 subiecți cu 15%, corespund notei 6; iar pe nota 7 s-au plasat 2 persoane, ceea ce alcătuiește 5%. Reușitei școlare de nota 8,9, și 10 – nu s-a plasat nici un subiect.

Reprezentarea grafică a notelor școlare pe nivelul scăzut imaginii de sine

Graficul nr.5.

Analizând acest grafic circular, se vede clar prevalența de 15% a notei 6, după care 5% pentru nota 7 și 2,5% pentru nota 5.

Pentru o mai bună ilustrare a corelației dintre nivelul imaginii de sine și notele școlare, care în cele din urmă alcătuiesc reușita școlară, am recurs la reprezentarea grafică comparativă pe nivele, fiecare dintre acesta având o anumită prevalență a notelor (s-a folosit expresia procentuală):

Reprezentarea grafică a corelației dintre nivelul imaginii de sine și reușita școlară

Graficul nr. 6.

Analizând acest grafic, se observă clar o corelație directă dintre nivelul imaginii de sine și reușita școlară exprimată prin note. Așa dar, o imagine de sine puternică și bine conturată ar presupune și o reușită înaltă, cu prevalența notelor de 9 cu 32,5%, după care 8 – cu 12,5%, ulterior 10 și 7 cu doar 2,5%, iar notele 5 și 6 nici nu sunt prezente, spre deosebire de nivelul mediu al imaginii de sine în care deși este prezentă o imagine de sine bine conturată totuși mai sunt multe sentimente de insecuritate. La acest nivel este o prevalență a notelor de 8 – cu 12,5%; 7 și 6 – cu 7,5% fiind pe acelaș loc, iar notele de 10, 9, și 5 nu sunt prezente. Cu atât mai mult, acea corelație directă este observată la nivelul scăzut al imaginii de sine, care determină comportamentul umil și cu puțin respect față de sine. Nota prevalentă este nota 6 care alcătuiește 15% după care 7 cu 5%, și nota 5 cu 2,5%. Notele 8,9,10, nu sunt prezente.

Pentru verificarea statistică a corelației vizibile din graficul nr.6, am recurs la aplicarea coeficientului de corelație liniară Pearson (r). (tabelul nr.6)

Tabelul nr.6.

R = = = = +0,77

Valoarea calculată a lui = +0,77 este mai mare decât valoarea critică a lui = 0,257, ca urmare acceptăm ca semnificativ coeficientul de corelație obținut.

Pentru a definitiva verificarea corelației obținute, am recurs la calcularea coeficientului de determinare, eroarea standard a lui r și a limitelor de încredere pentru coeficientul de corelație obținut. Acestea sunt ilustrate în următorul tabel:

Tabelul nr.7

Așa dar, a fost evaluată legătura directă dintre două variabile: imaginea de sine și reușita școlară pentru un eșantion de 40 subiecți. În urma calculelor statistice, media la primul test (imaginea de sine) este = 23,75 (= 9,30), iar la cea de-a doua variabilă (reușita școlară) = 0,77 (= 1,28). Am obținut o corelație semnificativă între cele două variabile, r = +0,77; (= 0,59) – efect mare după Cohen, pentru = 0,257, p0,05 bilateral r2 = 0,59, transformarea în % obținem 59% din variație. Limitele de încredere pentru coeficientul r (95%) sunt cuprinse între +0,60 și +0,87. Se poate afirma cu certitudine că ipoteză conform căreia imaginea de sine puternică determină o reușită școlară bună – se confirmă, iar ipoteza de nul conform căreia nivelul imaginii de sine la adolescenți nu influențează reușita școlară – se infirmă.

Pentru verificarea celei de-a două ipoteze conform căreia imaginea de sine la adolescenții care învață în licee particulare este diferită de imaginea de sine a adolescenților din liceele de stat, am recurs la selectarea subiecților a câte 20 din cadrul a două licee: cu statut „Gaudeamus” și altul de la sat „Ștefan cel Mare”.

În urma aplicării testelor la imaginea de sine, s-a făcut media rezultatelor acestui test pentru fiecare liceu în parte. Astfel s-a obținut pentru liceul „Gaudeamus” m = 27,10, iar pentru liceul „Ștefan cel Mare” m = 21.

Grafic.această diferență poate fi reprezentată astfel:

Grafic nr.7

Pentru a compara medie variabilei (imaginea de sine), măsurată pe două eșantioane, compuse din subiecți, care diferă sub aspectul unei alte variabile (oraș sau sat), am recurs la aplicarea testului statistic t pentru eșantioane independente (tabelul 8).

Datele cercetării și modul de calcul al testului t pentru eșantioane independente.

Calculăm testul t, dar mai întâi de toate se calculează eroarea standard a diferenței:

= + =

+ =

= 2,73

Mai departe calculăm coeficientul t:

T= = = 2,23

Comparăm = 2,23 cu = 2,021 și observăm că 2,232,021 fapt ce presupune acceptarea ipotezei cercetării și respingerea ipotezei de nul.

Pentru o mai bună precizare a rezultatului calculat al coeficientului t, s-a recurs la calcularea indicelui (d) a lui Cohen și limitele de încredere, date ce sunt redate în tabelul următor:

fuu

Analizând datele din tabel, vedem că pentru = 0,05 bilateral, p Mărimea efectului este mare d= 0,71, iar limitele de încredere (95%) pentru diferențe mediilor sunt cuprinse între 0,58 și 11,62. Astfel se poate de afirmat cu siguranță că ipoteza cercetării conform căreia există diferențe semnificative în imaginea de sine la adolescenții care învață în liceul de la oraș, de cei care învață în liceul de la sat, se confirmă. Ipoteza de nul conform căreia nu există diferențe semnificative în imaginea de sine la adolescenții care învață în licee din oraș și de sat, se infirma.

II.3. Concluzii și recomandări

În studiul de fata s-a urmărit evidențierea unor diferențe între elevii cu rezultate extreme pe de-o parte și observarea unor diferențe între elevii provenind de la specializări diferite pe de altă parte, diferențe regăsite la nivelul stimei lor de sine, fricii de evaluare negativă, precum și la nivelul stilului de gândire.
Principalele concluzii ale cercetării de fata solicita în cele ce urmează o interpretare calitativă, punându-se în evidență câteva aspecte importante pentru înțelegerea modului de judecare a realității și interacțiune a adolescenților cu rezultate extreme precum și a celor din cadrul celor două specializări diferite. 
Aceste concluzii și discuții s-ar putea dovedi utile în cadrul activității educaționale la acest nivel, în comunicarea profesor-elev, în cadrul managementului clasei, eficienței și performantei elevilor, în facilitarea înțelegerii modului în care elevii proveniți din diverse specializări gândesc realitatea sub un anumit specific și cum elevii cu rezultate extreme reacționează diferit în fata evaluării, având repercusiuni și asupra stimei lor de sine

Concluziile noastre pot fi generalizate pe categoriile de adolescenți cu imaginea de sine înaltă sau slabă în dependență de reușita școlară ce studiază în licee diferite (sat, oraș).

Astfel se poate de afirmat cu siguranță că ipoteza cercetării conform căreia există diferențe semnificative în imaginea de sine la adolescenții care învață în liceul de la oraș, de cei care învață în liceul de la sat, se confirmă.

Ipoteza de nul conform căreia nu există diferențe semnificative în imaginea de sine la adolescenții care învață în licee din oraș și de sat, se infirmă. Prima ipoteză formulată referitoare la diferențele nivelului stimei de sine a elevilor incluși în cele două grupe din studiu de față a fost confirmată.

Astfel, se poate observa realizarea unei diferențe între elevii incluși în grupa celor cu note școlare foarte bune fata de cei cu note școlare slabe. Deoarece sentimentul stimei de sine ține de nevoia de recunoaștere a indivizilor, în cadrul discuției noastre referitor la domeniul școlar, stima de sine va avea un nivel mult mai înalt în momentul în care elevul va realiza cerințele îndeplinirii unor obiective educaționale la un nivel înalt, materializate printr-un efort intelectual depus, dobândirea și însușirea unor competențe și cunoștințe precum și îndeplinirea unei anumite cantități de lucru. Realizând aceste obiective stabilite în cadrul exigentelor normelor școlare, elevului îi va fi recunoscut efortul depus și realizările obținute pe baza unei convenții sub forma evaluării și oferirii unei note în conformitate cu calitatea muncii depuse și a rezultatului obținut. Mai mult, prin această apreciere venită în special din partea profesorului, va fi sprijinită realizarea unui reper al elevilor în autoapreciere. 

Această precizare trebuia realizată deoarece s-a constatat că specificul mediului social, organizarea instituțională, cerințele sociale școlare și mass-media a influențat dezvoltarea și manifestarea imaginii de sine și personalității adolescenților.

În cercetările viitoare, la selecția eșantioanelor de subiecți, trebuie să ținem cont nu numai de omogenizarea în funcție de vârsta cronologică ci și de influența mediului școlar instituționalizat. De aceea ne propunem să studiem aceeași problematică la adolescenții cu reușita școlară la adolescenți.

Indubitabil, în această etapă de vârstă, putem vorbi de o perioadă de cumpănă sau criză existențială care este resimțită ca un sentiment de inadecvare la propria persoană și la cerințele societății. Este o etapă de tranziție de la o imagine de șine de copil cu repere relativ stabile, dar care a devenit desuetă, nepotrivită, la o imagine de șine de adultului – dorită, obligatorie dar nesigură cu repere multe, diverse și cu multe necunoscute și neconcordanțe. Drumul dezvoltării este doar într-un singur sens, de aceea acest drum de la copilărie la vârsta adultă este obligatoriu, iar acest „purgatoriu” care este adolescența este încărcata de diverse probleme care poate fi mai lungi sau mai scurte, mai ușor sau mai greu de trecut peste ele.

Imaginea de sine a adolescentului este o „efemeridă”, pentru că este trecătoare. Adolescentul trebuie să reușească să se desprindă de imaginea de copil și să-și formeze o imagine de adult.

Prin intermediul acestui studiu credem că am putut decela nivelul dezvoltării a imaginii de sine specifice perioadei adolescenței, prin evidențierea „mediei școlare” a crizei decelate mai ales cu ajutorul Testului de corelație liniară a lui Pearson, ca și structurarea trăsăturilor personalității în legătură cu imaginea de sine prin intermediul chestionarului Tănase Viorel, și al Testului statistic t.

Pentru o viziune mai completă asupra imaginii de sine și relația reușitei școlare a personalității adolescenților ne propunem să valorificăm și celelalte analize calitative, de conținut ale testelor proiective de personalitate (Tănase Viorel) cât și semnificația atributelor de la proba Statistica

Încheiem acest studiu afirmând că imaginea de sine este un construct informațional – subiectiv, în baza limitelor de reușită, de cunoaștere, de simțire și reglare a realității interne a personalității, în funcție de influențele externe, mai ales ale mediului social informațional.

La adolescenți, imaginea de sine este în „renovațio” și face apel, în manieră adesea revoluționară, la toate resursele compensatorii pentru dezvoltarea unei personalități echilibrate, de adult.

În concluzie, precizăm că obiectivele propuse de noi au fost atinse și ipotezele de la care am pornit s-au verificat.