Relatia Dintre Imaginea DE Sine A Persoanei Si Agresivitatea In Cuplu

RELAȚIA DINTRE IMAGINEA DE SINE A PERSOANEI ȘI AGRESIVITATEA ÎN CUPLU

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea cercetării. Relațiile de cuplu reprezintă un subiect care mereu va prezenta interes cercetătorilor din diverse domenii. Viața în cuplu decurge pe mai multe axe de direcționare, putem spune chiar că este împărțită în diverse sfere ca: sfera profesională, socială, familială, relația de cuplu, se pare că viața de cuplu este cea asupra căreia ne îndreptăm atenția cu predilecție.

Nu dragostea ține doi oameni împreună pe termen lung, ci respectul care există între ei; reciprocitatea posibilă a schimburilor dintre ei și vitalitatea mesajelor pe care și le trimit unul celuilalt. Pentru cuplu, comunicarea este, alături de intercunoaștere, principalul instrument de dezvoltare a structurii și relațiilor cu rol familial, deoarece doar comunicând putem înlătura stările de tensiune ce ar putea duce la instaurarea unui comportament agresiv. Atunci când partenerii sunt capabili să se asculte unii pe alții, să comunice asertiv, ei pot colabora și interacționa optim, astfel ca fiecare să fie stimulat în a-și dezvolta imaginea de sine pozitivă și a resimți satisfacție.

În orice problemă de cuplu este bine ca cei doi parteneri să se concentreze în primul rând pe aspectele care vizează ameliorarea agresivității dintre ei. Orice conflict ar fi bine să fie abordat direct, nicidecum evitat sau ignorat. Așadar, identificăm problema și încercăm să găsim împreună cu partenerul cea mai bună soluție de a o rezolva. Spre exemplu, putem adopta acele comportamente care știm că oferă plăcere partenerului nostru. Este bine să ne comportăm astfel încât să oferim satisfacție celui de lângă noi. Psihologii consideră că gradul de satisfacție într-un cuplu este dat de numărul de interacțiuni pozitive între parteneri. Cei care nu se înțeleg bine au mai multe interacțiuni negative decât pozitive. Interacțiunile negative sunt generatoare de sentimente ostile și contradictorii. Partenerii se supără unul pe celălalt, se blamează sau se pedepsesc reciproc.

În concluzie, o dificultate, o criză, o problemă profesională sau o problemă sexuală pot să separe un cuplu sau pot să-i apropie și mai mult pe cei doi, totul depinzând de răspunsul lor la situația cu care se confruntă. De asemenea scăderea stimei de sine ar putea genera manifestarea agresivității în cuplu. Dar dacă partenerii sunt dispuși să-și acorde încredere și să-și împărtășească unul celuilalt temerile, ei pot să-și fortifice și mai mult relația.

Oricare ar fi problema, ea nu poate fi rezolvată decât dacă ambii parteneri sunt dispuși să o recunoască și să o trateze, să caute împreună o soluție și să o pună în aplicare. Cei doi parteneri au responsabilități egale în ceea ce privește aducerea problemei în discuție, căutarea și găsirea unei soluții.

Problema cercetării experimentale vizează impactul manifestărilor agresive asupra Eului ca structură a personalității și implicit asupra imaginii de sine, stimei de sine și autoaprecierii partenerilor de cuplu.

Obiectul cercetării experimentale. Identificarea relației dintre calitatea autoaprecierii, autoafirmării, autoprezentării, stimei de sine și formele de manifestare a agresivității în relația dintre partenerii de cuplu.

Scopul cercetării experimentale. Selectarea metodelor elocvente de psihodiagnostic în scopul identificării particularităților autoaprecierii și autoafirmării partenerilor de cuplu, identificării raportului dintre componentele structurale ale Eului și formele de manifestare ale agresivității în relația de cuplu.

Obiectivele investigației:

Cercetarea teoretică și identificarea concepțiilor cu referință la imaginea de sine, stima de sine, agresivitate și comportament agresiv.

Proiectarea și realizarea experimentului de cercetare în scopul determinării impactului manifestărilor agresive în relația de cuplu asupra imaginii de sine a persoanei.

Determinarea instrumentelor de diagnostic.

Aplicarea testelor pe un eșantion de 24 cupluri.

Interpretarea rezultatelor, înaintarea concluziilor și a recomandărilor.

Ipoteza teoretică a cercetării. Imaginea de sine (la nivel de autoapreciere și de autoafirmare) a partenerilor determină manifestarea agresivității în relația de cuplu.

Ipoteze operaționale:

Stările emoționale ale partenerilor de cuplu determină creșterea nivelului de agresivitate a acestora.

Cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității se confruntă cu dificultăți de autoprezentare.

Cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității posedă o autoapreciere inadecvat joasă, aspirații scăzute de dezvoltare și o motivație joasă a autoafirmării.

Baza conceptuală a cercetării: elaborările teoretice referitoare la conceptul de eu și a imaginii de sine (H. G. Schaffer, C. Rogers, W. James, Sharon S. Brehm); teorii privind formarea și conținutul imaginii de sine (J. W. Kinch, P. Fraisse, D. Cristea, D. Wegner, D. Wallacher, J. Laird, R. Zajonc, F. Strack, M. Lepper, L. Festinger, S. Schachter, J. Singer, S. Kassin, P. Linville); conceptul „stima de sine” (C. André, Fr. Lelord, N. Branden, P. Iluț, E. Higgins); abordări conceptuale cu referință la agresivitate (J. Laplache, J. Pontalis, Freud S., K. E. Moyer, C. Păunescu, N. Mitrofan); modelele explicative ale agresivității (G. Moser, K. Lorenz, I. Eibl-Eibesfeldt, J. Dollard, L. Doob, N. Miller, O. Mowrer, R. Sears, L. Berkowitz, B. Skinner, A. Bandura, D. Zillman); agresivitatea ca comportament de adaptare (J. Piaget, M. Ștefan, H. Wallon, D. Lagache, T. Guillaume, P. Janet, A. Porot).

Metode, procedee și tehnici de cercetare.

Metode teoretice: analiza și sinteza literaturii psihologice, metodico-științifice privind problema de cercetare lansată; metoda ipotetico-deductivă pentru lansarea ipotezelor, interpretarea și explicarea rezultatelor obținute în cercetare.

Metodele empirice. Experimentul de constatare a fost realizat prin utilizarea următoarelor metode:

Testul de autoapreciere Dembo-Rubinshtein, varianta Prihojan;

Testul de agresivitate Cagan-Moss;

Metoda de diagnostic a indicilor și formelor agresivității Bass și Darkey;

Testul „Autoaprecierea stării psihice: starea emoțională, activismul general, dispoziția” (SAN);

Testul „20 de Eu”.

Metode statistice: calculele statistico-matematice au fost realizate prin intermediul programului computerizat SPSS 14‚ folosindu-se mai multe metode: de calcul al abaterii standard‚ a mediilor și semnificațiilor mediilor‚ a cotelor procentuale‚ de comparare a două medii în cazul eșantioanelor independente și eșantioanelor perechi (t-Student)‚ de corelație a mediilor la două distribuții (Bravais-Pearson). S-a recurs atât la analiza cantitativ-statistică‚ cât și calitativă.

Etapele investigației.

I etapă: stabilirea problemei, obiectului și subiectului cercetării;

II etapă: stabilirea scopului și obiectivelor operaționale;

III etapă: elaborarea aparatului conceptual;

IV etapă: analiza sistemică a obiectului cercetării

V etapă: înaintarea ipotezelor cercetării;

VI etapă: planificarea strategică experimentală;

VII etapă: analiza eșantionului și a unităților observaționale;

VII etapă: analiza metodelor și procedeelor de culegere a datelor;

VIII etapă se referă la selectarea unui grup experimental și a unui grup de control din rândul persoanelor ce urmează a fi supuse testării;

IX etapă realizarea experimentului de constatare;

X etapă elaborarea concluziilor și înaintarea recomandărilor

Baza experimentală a cercetării. În cadrul cercetării noastre a fost selectat un eșantion de 48 de persoane, ce formează 24 de cupluri, cu vârsta cuprinsă între 27 – 36 ani. Eșantionul cuprinde cuplurile cu nivel înalt de manifestare a agresivității (acesta formând grupul experimental) și nivel scăzut (grupul de control).

Valoarea teoretică și practică a lucrării. La nivel primar al unei cercetări este necesară și indispensabilă sinteza teoriilor, abordărilor teoretice, evidențierea aporturilor cercetătorilor predecesori în scopul evitării unor repetări inutile. Partea teoretică a lucrării constituie o trecere în revistă a particularităților investigate în partea practică. Teoria inclusă în cercetare nu se prezintă doar ca o introducere ce motivează investigarea practică ci prin sine însuși formulează concluzii, paralele între fenomenele abordate uneori prin controverse de diverși autori.

Termenii cheie: agresivitate, autoapreciere, autoprezentare, comportament agresiv, comportament de adaptare, imagine de sine, parteneri conjugali, stimă de sine.

1. АBОRDĂRI TEORETICO-ȘTIINȚIFICE АLЕ EULUI, IMAGINII DE SINE ȘI STIMEI DE SINE

1.1. Eul și imaginea de sine în structura personalității – delimitări conceptuale

În cadrul acestui capitol sunt prezentate principalele concepte ale lucrării: Eu, imagine de sine, stima de sine.

Eul este perceput ca element nodal al activității psiho-individuale și al ansamblului relațiilor psihosociale pe care persoana le inițiază și le întreține cu sine însăși, cu ceilalți și cu societatea în general, una dintre cele mai esențiale preocupări ale psihologiei personalității o constituie descifrarea originii, configurației și atribuțiilor Eului [18].

Un rol aparte între componentele orientative ale personalității revine imaginii de sine care rezultă dintr-o orientare constantă și o trebuință marcantă de autocunoaștere. H. G. Schaffer consideră conștiința de sine ca fiind primul pas în formarea sinelui. Omul percepe și-și formează un model informațional cognitiv nu numai despre obiectele și fenomenele lumii externe, el se percepe și pe sine însuși, se autoanalizează și se autointerpretează în primul rând ca o realitate fizică, ca înfățișare exterioară, formându-și o imagine mai mult sau mai puțin obiectivă și completă despre Eul fizic, asociată cu judecățile de valoare corespunzătoare (frumos/urât, agreabil/dezagreabil, puternic/slab), iar în al doilea rând, se percepe, se autoanalizează și se autointerpretează ca realitate psihosocială, sub aspectul posibilităților, capacităților, aptitudinilor și trăsăturilor caracteriale, formându-și, o imagine mai mult sau mai puțin fidelă și obiectivă despre Eul său psihic, spiritual, despre statusul social, asociată și aceasta cu judecăți de valoare (capabil-incapabil, înzestrat-neînzestrat, tolerant-intolerant, bun-rău) [apud 40, p. 58].

Conceptul de Eu a fost pus în centru edificiului personalității ca factor integrator care asigură interpretarea și sinteza informațiilor despre propria persoană și despre lume într-un ansamblu de reprezentări, credințe și idei ce conduce la formarea imaginii de sine și a imaginii de altul [20].

C. Rogers scrie despre Eul autentic, adică despre Eul netrucat, nemascat, așa cum este el în realitate. Eul autentic, autoactualizat nu se poate atinge în orice societate, ci numai într-o societate Eu-psihică [apud 10].

Principalele forme de exprimare ale Eului sunt imaginea de sine și conștiința de sine, între care identificăm o relație de intercondiționare și implicare reciprocă.

Imaginea de sine constituie modul subiectiv prin care individul devine conștient de propria persoană, se reprezintă pe sine din punct de vedere al sentimentelor, trăsăturilor, capacităților, gândurilor, atitudinilor, concepțiilor și convingerilor. Ea se conturează în urma acțiunii reflexive, având la bază sentimentul de identitate și persistență a propriei persoane [26].

Imaginea de sine ne apare ca un complex construct mintal, care se elaborează treptat în cursul evoluției ontogenetice a individului, în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea construcției lumii obiective, printr-un lung șir de procese și operații de comparație, clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare [18, p. 45]. Cele două componente de bază ale ei (imaginea Eului fizic și imaginea Eului spiritual, psihic și psihosocial) nu numai că se întregesc reciproc, dar interacționează și se intercondiționează în mod dialectic. W. James susține că ele se pot afla în relații de cații de consonanță sau de disonanță, de coordonare, având aceleași rang valoric în complexul vieții și activității individului, sau de subordonare, uneia atribuindu-i-se o valoare mai mare decât celeilalte [apud 18, p. 46].

Sharon S. Brehm evaluează aspectele sinelui din perspectiva psihologiei sociale și identifică:

concepția despre sine (self concept), sau componenta cognitivă, ce înglobează ansamblul de concepții și convingeri față de sine însuși;

stima de sine (self-esteem), sau componenta afectivă, ce se referă la valoarea acordată propriei persoane;

prezentarea de sine (self-presentation) care se referă la strădaniile atitudinale și acționale prin care culege putere, influență, simpatie și aprobare din partea celorlalți [apud 18].

Formarea imaginii de sine nu este nici un proces exterior, care se desfășoară cumva pe lângă dinamica evolutivă a organizării interne a personalității, ea se întrepătrunde organic și constituie o direcție esențială a devenirii personalității, reprezintă o cerință logică necesară a unei relaționări și coechilibrări adecvate cu lumea externă [26].

În virtutea simplului fapt că omul este o ființă intrinsec activă, imaginea de sine se include încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate (motivație) și situațiile și solicitările externe. Modul general de raportare a individului la realitate, gradul de veridicitate și adecvare a opțiunilor, hotărârilor și acțiunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine (completitudine, fidelitate, obiectivitate) [41].

Comparând indivizii între ei, se constată existența unor mari deosebiri în ceea ce privește caracteristicile structural-funcționale ale imaginii de sine. La unii, aceasta are un caracter difuz, vag, este structurată mai mult pe criterii de ordin impresiv-subiectiv decât pe criterii de ordin cognitiv-obiectiv, este rigidă și refractară la influențe externe care reclamă schimbare; la celălalt pol se situează persoanele la care această imagine este elaborată la un grad înalt de completitudine și obiectivitate, este permanent deschisă spre lume, implică operatorii comparației, ai revizuirii critice și ai acceptării eventualelor influențe de schimbare [10].

Imaginea despre sine reprezintă un gen de filtru prin care trec și se compară atât solicitările interne proprii ale individului (motivele și scopurile activității lui), cât și solicitările externe, condiționând modul concret de a proceda al persoanei la fiecare împrejurare și situație particulară [19]. Ea se evidențiază și în modul de ierarhizare și integrare a pretențiilor, drepturilor, și a răspunderilor și obligațiilor. Corespunzător, ea devine un factor optimizator și protector al echilibrului și sănătății psihice sau, dimpotrivă, un factor predispozant la dereglare și tulburare patologică.

În jurul imaginii despre sine se elaborează și mecanismele de apărare a Eului. Apărarea constă în modalități speciale de efort pentru a face față stresului psihic care rezultă din conflictul dintre solicitări (interne și externe). Recurgând la un mecanism de apărare, persoana se angajează în self-deception (autodecepție) în ceea ce privește natura acestor solicitări conflictuale și în felul acesta pare să rezolve conflictul și să se reducă stresul pricinuit de el [20]. Autodecepția sau apărarea este comună tuturor și ea capacitează pe majoritatea oamenilor să trăiască rezonabil, fără a mai continua să înfrunte problemele care sunt prea dificile pentru a se coechilibra cu ele într-un mod mai bun. O modalitate de a ne menține echilibrul în fața inevitabilității morții este de a înceta să ne mai gândim sau să mai vorbim despre acest subiect (cea mai mare parte a timpului) [18]. Întâlnim persoane care, în pofida faptului că suferă de un cancer incurabil, refuză să admită că sfârșitul lor este inevitabil și apropiat, făcând proiecte și planificând activități viitoare, ca și când ar mai avea de trăit încă o viață.

Imaginea de sine însuși este puternic afectată de aspirațiile și idealurile noastre, în elaborarea ei intervenind masiv scara valorilor personale și eul dorit, acesta din urmă condensând, la rândul lui, felul în care percepem așteptările persoanelor semnificative (părinți, prieteni etc.) față de noi [26].

1.2. Contribuții teoretice privind formarea și conținutul imaginii de sine

Concepția individului despre sine însuși se formează în urma interacțiunilor sociale și ghidează comportamentul acelui individ. După Kinch, conceptul de sine este o organizare a calităților, pe care individul și le atribuie lui însuși, calități ce includ atât atribute, cât și valori [apud 16].

Concepția de sine și imaginea de sine – se admite în psihologia socială că imaginea de sine nu este doar rezultatul unei simple introspecții. P. Fraisse, atenționa asupra dualității modului de percepție a propriei ființe, omul fiind capabil de o dublă cunoaștere:

una prin care el sesizează propriile gânduri, sentimente, senzații;

a doua în care se vede pe sine trăind și acționând așa cum îl văd că acționează și ceilalți. Și din acest unghi el se cunoaște pe sine așa cum îi cunoaște și pe ceilalți [apud 10].

Din punct de vedere psihogenetic imaginea de sine rezultă din interiorizarea schemei unui semen al nostru. Copilul percepe propriile atribute uneori întâi la altul, apoi le recunoaște la el însuși. Psihologii sociali au subliniat faptul că înțelegerea propriei identități de către copil este ecoul reacțiilor celorlalte persoane față de el.

Una din principalele funcții ale Eului este aceea de a sintetiza informațiile obținute pe calea autopercepțiilor și a percepțiilor sociale ce conduc la constituirea unui ansamblu de reprezentări, credințe, idei despre sine și despre alții. Imaginea de sine reprezintă forma subiectivă prin care luăm cunoștință și ne reprezentăm propria persoană [6]. Procesul de constituire și evoluție a imaginii de sine este continuu realizându-se pe baza apariției și cristalizării sentimentului de identitate, unitate și continuitate a propriei persoane, imaginea de sine fiind o sinteză între percepția de sine și percepția de altul.

D. Cristea delimitează componentele sferei imaginii de sine care după aprecierea lui sunt următoarele: imaginea de sine despre propriul corp, identitatea socială, modul de înțelegere a ceea ce gândim, simțim și facem la un moment dat prin raportare la anumite repere valorice și atitudinale conștientizate că ne aparțin, reprezentările despre poziția și rolurile jucate de noi în societate în momente de viață relevante, sentimentele față de noi înșine, față de ceilalți și față de evenimentele semnificative în care am fost implicați, istoria personală, un puternic sentiment al prezentului, sistemul de relații interpersonale semnificative, spațiul fizic și psihosocial „personalizat” etc. [apud 18].

Aceste aspecte principale cuprinse în sfera imaginii de sine permit și conturarea funcțiilor îndeplinite de ea: de mediator al percepției și cunoașterii interpersonale și totodată a raporturilor interpersonale prin jocul complex dintre Eul subiectiv și Eul autentic, dintre Eul reflectat și Eul ideal, de înserare a prezentului psihologic în dinamica istoriei individuale, de autoreglare atitudinală și comportamentală a individului prin referire la idealurile asumate conștient [39].

Formarea concepției de sine cât și a imaginii de sine dinamica dintre cele două realități presupune un proces de autocunoaștere și existența unor surse și a unor mecanisme psihosociale facilitatoare ale formării și menținerii conceptului și imaginii de sine [11].

Cunoașterea de sine este imaginea Eului în oglinda socială. Din trebuința de a descoperi care sunt izvoarele formării concepției despre sine psihosociologii au conturat următoarele surse:

prima sursă a autocunoașterii este considerată dinamica succeselor și eșecurilor proprii. Succesele ridică nivelul autoaprecierii, eșecurile îl coboară. Pe termen lung balanța succes-eșec duce la o stabilizare relativă a imaginii de sine, proces înlesnit și mijlocit de comparația cu altul;

a doua sursă a cunoașterii de sine o constituie comparația cu altul și situarea în repere oferite de contextul social;

a treia sursă a autocunoașterii o constituie opinia grupului – prețuirea sau disprețul colectiv – în versiunea intimă a conștiinței de sine, se află sub incidența mecanismelor de apărare a Eului (raționalizare, negare, proiecție pe care individul nu le controlează în mod conștient) [28].

Oferind cadrul social de comparație grupul (familial, social, profesional, de loisir etc.) constituie „matricea” în care se cristalizează imaginea de sine.

Datele provenite din diferite surse sunt supuse unor mecanisme de reflectare socială, de comparare și diferențiere socială, de apărare sau menținere a imaginii de sine [24].

Două teorii s-au impus în a explica rolul autopercepției în constituirea conceptului de Eu: Teoria elaborată de Daryl Bem și teoria identificării acțiunii elaborată de D. Wegner și D. Wallacher . Teoria lui Daryl Bem consideră că oamenii învață despre ei în același mod în care din afară, se observă uitându-se la propriul comportament. Se consideră că teoria lui Bem cu privire la concepția de sine este simplă și profundă. Aceasta susține că atunci când starea internă este slabă și greu de interpretat, oamenii își apreciază starea internă observând comportamentul lor și situația [apud 10].

Cu alte cuvinte, oamenii învață despre ei înșiși prin autopercepție numai atunci când situația singură pare insuficientă să fi cauzat comportamentul lor. Procesul autopercepției poate fi uneori mai complicat decât pare. Bem a presupus că oamenii se autoapreciază observându-și propriul comportament. Wallacher și Wegner au sugerat că interpretarea comportamentului este cea ce contează [apud 6]. După cei doi autori toate acțiunile umane pot fi înțelese sau identificate referindu-ne la o ierarhie a înțelesurilor. În această ierarhie oamenii se văd acționând la nivel înalt sau la nivel scăzut. Teoria identificării acțiunii arată că interpretările noastre cu privire la comportamentul nostru în termeni succes de nivel înalt sau scăzut (insucces) formează bazele percepției de sine. Deci teoria identificării acțiunii se referă la cauzele și efectele a ceea ce gândim despre propriul comportament la diferite niveluri. Oamenii sunt dispuși să facă aprecieri despre comportamentul lor în termeni de nivel crescut.

Teoria cu privire la percepția de sine a generat două ipoteze:

a) ipoteza feed-back-ului facial care arată că expresia facială poate produce o experiență emoțională (zâmbetul îi face pe oameni să se simtă fericiți). Este neclar dacă expresia facială apare datorită autopercepției sau fiindcă se produc schimbări fiziologice legate de emoție;

b) ipoteza suprarecompensării (justificării) care presupune că oamenii deseori își scad nivelul motivației interne pentru o activitate care este asociată cu recompense sau alți factori externi; suprajustificarea sau efectul paradoxal al recompensei, premiului [18].

Ipoteza feed-backului facial – Psihologii sociali care au studiat emoția au testat această ipoteză. James Laird le-a spus subiecților că vor lua parte la un experiment despre activitatea mușchilor faciali [apud 36]. După ce a atașat electrozi pe fețele subiecților, el le-a arătat o serie de caricaturi. Înaintea fiecărei caricaturi subiectul era instruit să contracte un anumit mușchi pentru a crea un zâmbet, sau încruntare, nemulțumire. După cum Laird a prezis, subiecții care au fost puși să zâmbească au raportat că s-au simțit fericiți, în timp ce atunci când s-au încruntat s-au simțit nemulțumiți. De ce se întâmplă aceasta s-au întrebat specialiștii. Cu 80 de mușchi ai feței umane se pot crea mai mult de 7000 de expresii. Pot oamenii să-și manipuleze propriile emoții contractându-și anumiți mușchi și variind anumite expresii? Unii cercetători sugerează că se poate. Totuși nu este clar cum se pot explica rezultatele. În acord cu Laird expresia facială afectează emoția până la produsul de autopercepție (percepția de sine) Eu zâmbesc, eu trebuie să fiu fericit. Eu mă încrunt, eu trebuie să fiu nefericit [apud 36].

Fritz Strack și colegii (în anul 1988 au realizat alt studiu Ei au cerut subiecților să țină un stilou cu dinții din față, sau cu buzele, ca probă a abilităților lor de a utiliza diferite părți ale corpului pentru sarcini diferite. Apoi au fost puși să evalueze o serie de caricaturi. Subiecții cu stiloul în dinți le-au găsit mai hazlii decât le-au găsit cei cu stiloul între buze. A fost necesar procesul percepției de sine ? Se pare că nu. Contractând mușchii faciali asociați cu zâmbetul este influențată starea subiectului chiar dacă el nu se autopercepe ca zâmbind. Această experiență ne învață – spune Brehm – că este posibil să ne schimbăm starea punându-ne fața să arate așa [apud 6].

Suprarecompensare – suprajustificare. Din punctul de vedere al teoriei percepției de sine apare o interacțiune între motivația intrinsecă și motivația extrinsecă.

Când oamenii sunt recompensați pentru că ascultă muzică, joacă jocuri, sau mănâncă lucruri plăcute, comportamentul lor devine suprarecompensat și poate fi atribuit motivației extrinseci ca și celei intrinseci. Pentru cei care se percep pe sine aceste suprarecompense (suprajustificări) pot fi periculoase: observând că eforturile lor sunt plătite oamenii încep să se întrebe dacă activitatea urmată de ei de plăcere (motivată intrinsec) a fost evaluată, recompensată (motivată extrinsec).

Marx Lepper și colegii lui au realizat o experiență de suprarecompensare la preșcolari. Pe baza rezultatelor obținute au ajuns la concluzia că efectele recompensei depind de modul în care sunt percepute la nivelul Eului [apud 28]. Când sunt percepute ca fiind suprarecompensate eforturile lor apare la copii tendința de diminuare a motivației intrinseci pentru acele activități, dar când premiul este perceput ca un bonus pentru performanțe superioare și nu ca o plată pentru realizarea activității atunci motivația intrinsecă va crește.

Altă sursă a formării concepției de sine este influența socială, în sensul că modul în care ne văd alții influențează modul în care ne definim. Noi ne definim (autodefinim atunci când suntem întrebați) apelând în parte la comparații cu alții (sunt mai inteligent ca y, mai curajos ca x).

Din contribuțiile teoretice la acest subiect exemplificăm prin teoria comparării sociale elaborată de Leon Festinger și teoria celor doi factori emoționali elaborată de S. Schachter; J. Singer [apud 40].

L. Festinger a elaborat teoria comparării sociale prin care subliniază că atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la abilitățile și opiniile lor ei își evaluează propriile abilități și opinii comparându-se cu alții asemănători [apud 40]. Alți cercetători au testat teoria comparării sociale punând-o să răspundă la două întrebări principale:

Când ne orientăm către alții pentru a ne compara pentru informații comparative?

Dintre milioanele de oameni care locuiesc pe pământ cu cine ne comparăm noi?

La prima întrebare, Jerry Suls & Barbara Fletcher, prin studii de arhivă au examinat compararea socială între oameni de știință. Înainte de a trimite un articol spre publicare, cercetătorii deseori își consultă colegii care sunt experți în redactarea și analiza rezultatelor. Deoarece cercetătorii în fizică au mai multe metode obiective și standarde pentru evaluare decât cercetătorii din domeniul social, Suls și Fletcher au emis ipoteza că fizicienii se angajează mai puțin în comparații sociale decât cei din domeniul social. Pentru a-și testa această predicție ei au studiat notele de subsol în care se adresau mulțumiri de către autorii a 633 de articole publicate în reviste de chimie, fizică, psihologie și sociologie. Rezultatele au confirmat consistent expectanțele: – în medie fizicienii și chimiștii mulțumesc cu mult mai puțin – 0,5% pe articol; sociologii în medie cu 2% pe articol și, psihologii în medie de 1,2% pe articol [apud 6].

La întrebarea nr. l – răspunsul este că cercetătorii din științele umaniste caută mai frecvent aprobarea la colegi.

La întrebarea nr. 2 – către cine ne orientăm atunci când facem comparații – răspunsul dat a fost: către persoane similare nouă.

Teoria celor doi factori emoționali. Așa cum a reieșit din cercetările lui L. Festinger oamenii fac comparații sociale pentru a-și evalua opiniile și abilitățile. Dar îi utilizam noi pe alții pentru a ne determina emoțiile? s-au întrebat psihologii sociali [apud 40].

La această întrebare au dat răspuns S. Schachter și colaboratorii formulând și testând teoria celor doi factori emoționali [apud 6].

Schachter și colegii s-au întrebat dacă este posibil ca atunci când oamenii sunt nesiguri cu privire la emoțiile lor (ce vor simți în experiment) emoțiile lor sunt determinate de reacțiile celor din jurul lor? Ca răspuns la această întrebare cercetătorii au presupus că doi factori sunt necesari pentru ca un individ să experimenteze o emoție specifică:

persoana trebuie să simtă o activare psihică (bătăi accelerate de inimă, transpirație, puls accelerat, convulsii ale stomacului);

persoana trebuie să facă o interpretare cognitivă care să explice sursa activării [apud 28].

Deci, teoria celor doi factori ai emoției este bazată pe trezirea psihologică și o interpretarea cognitivă a acestei activări.

Schachter și Jerome Singer au organizat următorul experiment, ei au injectat unor subiecți bărbați epinegrim (un drog) care produce agitație psihică. În timp ce un grup a fost avertizat despre efectele injecției, al doilea grup nu a fost avertizat. La al treilea grup li s-a injectat un medicament placebo. Înainte de injecție, aceasta a fost descrisă ca un supliment de vitamine. Subiecții au fost lăsați împreună cu un bărbat (colaborator al experimentatorului) introdus ca alt subiect care primise aceeași injecție. Acesta s-a comportat într-o manieră euforică – pentru unii timp de 20 de minute. Pentru alți subiecți s-a comportat agresiv [apud 39].

La grupul informat asupra efectelor drogului subiecții au început să-și simtă inima bătând, stomacul contorsionându-se etc. Ei așteptând aceste simptoame nu au simțit nevoia de alte explicații.

În grupul placebo, subiecții nu simțeau efectul agitației psihologice deoarece ei nu aveau efecte de explicat. În al doilea grup, a celor neinformați asupra efectului drogului, grupul care deodată a simțit bătăi de inimă, puls accelerat, transpirație, contractarea stomacului, subiecții au cerut să-și explice senzațiile apelând la alții în aceeași situație în cazul de față, la subiectul introdus de către experimentatori (la colaborator).

Rezultatele experimentale au confirmat ipoteza lui Singer și Schachter. Subiecții neinformați asupra drogului și-au raportat senzațiile simțite la performanțele subiectului introdus de experimentator (subiect complice). În multe momente ei chiar s-au purtat similar cu acesta (fericit sau agresiv) [apud 6].

În cazul grupului informat și a celui cu efect placebo, subiecții au fost mai puțin influențați de comportamentul altora (subiectul complice).

Deși teoria celor doi factori emoționali a atras multe comentarii și critici – totuși se pot extrage două concluzii importante:

când oamenii sunt nesiguri cu privire la propriile stări emoționale ei și le interpretează (interpretează ce simt) privind la alții. Această teorie are implicații în diverse experiențe de viață cum ar fi anxietatea socială, agresivitatea și dragostea pasională;

teoria celor doi factori emoționali – susține că noi pentru a ne evalua emoțiile îi utilizăm și pe ceilalți.

Influența altor persoane în formarea concepției de sine este bine redată și de o cugetare populară: „când doi îți spun că ești prost începi să crezi și tu”. Un exemplu elocvent pe această linie îl constituie didactogeniile bazate pe evaluări constant negative ale profesorilor.

Între sursele generării conceptului de Eu se ia în considerare memoria autobiografică.

Memoria realizează coerența vieții interioare și a legăturilor interdependente cu realitatea. Viața psihică a omului fără memorie ar fi doar un „ghem” de impresii senzoriale adică un prezent fără trecut și fără viitor [27].

Fără memorie autobiografică nu poți avea o concepție de sine. Dacă n-ai putea să-ți amintești părinții, prietenii din copilărie, locurile în care ai trăit, școlile prin care ai trecut și experiențele avute nu ai avea conștiința de sine. Memoria formează conștiința de sine, dar și aceasta la rândul ei restructurează memoria.

Eul orientează reamintirile noastre în trei moduri:

prin efectul de autoreferire – oamenilor le place mai mult să-și reamintească ceva – un cuvânt, eveniment, concept – dacă acestea sunt relevante pentru sine, decât atunci când nu sunt.

De exemplu, într-un studiu realizat de Rogers, subiecții au fost puși în fața unui microcomputer să privească 40 de trăsături exprimate prin adjective (prietenos, ambițios etc.). Unor subiecți li s-a dat consemnul să ia în considerare cuvintele erau autodescriptive (li se potriveau). Alți subiecți, au fost puși să măsoare lungimea cuvintelor și alții să fie atenți la înțelesul lor. Mai târziu ei au fost puși să-și reamintească un număr cât mai mare de cuvinte. Cei care și-au reamintit cele mai multe cuvinte au fost cei care le-au considerat referindu-se la ei (primul grup). Autoreferirea poate facilita reamintirea, dar poate, de asemenea duce la distorsiuni ale trecutului.

2) prin efectul erorii egocentrice – eroarea în perceperea și reamintirea noastră ca un actor central în variate feluri de evenimente. Memoria autobiografică prezintă uneori erori egocentrice constând în aceea că oamenii tind să-și accentueze rolul lor propriu în evenimentele trecute. A. Greenwald (1980) spunea „trecutul este reamintit dacă a avut loc un eveniment dramatic în care Eul a jucat un rol important.

3) Al treilea mod de influențare a concepției de sine de către memoria autobiografică îl constituie – greșelile de prevedere. Aceste fenomene constau în tendința noastră ca odată ce un eveniment se produce să ne supraestimăm abilitățile noastre în a fi prevăzut rezultatele. Oamenii spun (după ce s-a petrecut un eveniment cum ar fi un cutremur, un faliment, dezastru economic, divorț etc. “Am știut asta cu mult timp înainte” [apud 31].

Dorința specialiștilor de a descifra cum se formează concepția de sine și cum influențează ea voința omului a condus la cercetări care au reliefat rolul schemelor de sine (self-schemas) în interpretarea și structurarea informațiilor despre Eu. Ce sunt schemele de sine și care este rolul lor sunt întrebări la care au căutat răspuns și psihosociologii de orientare cognitivă [16].

În acord cu Hasel Markus “moleculele cognitive” ale conceptului de Eu se numesc scheme de sine, credințe despre sine care ghidează procesarea informațiilor relevante despre sine [apud 10].

Schemele de sine sunt pentru conceptul de sine al unui individ, ceea ce sunt ipotezele pentru o teorie, ceea ce cărțile sunt pentru o librărie. Oamenii pot gândi despre ei ca fiind independenți ori dependenți, liberali ori conservatori, introvertiți ori extravertiți. Tinerii și adulții se descriu repede citând trăsături fizice, psihologice și sociale.

Schemele despre sine sunt importante deoarece ele fac ca oamenii să-și interpreteze și să-și reamintească experiența lor de viață în acord cu temele relevante pentru ei (cuprinse în scheme). Concepția despre sine cuprinde un număr mare de scheme despre sine integrate conștiinței de sine ca ipotezele pe care omul de știință le integrează unei teorii. Ea determină și complexitatea Eului.

Concepția despre sine are mai multe fațete date de scheme de sine variate. Complexitatea Eului este o însușire definită de psihologi ca numărul de identități diferite pe care o persoană le are; cu cât sunt mai multe identități cu atât sunt mai complexe (prieten, jucător de tenis, scriitor, psiholog etc.).

Și în cercetările Patriciei Linville complexitatea Eului a fost găsită mai favorabilă evenimentelor grele, dificile ale vieții. Cei care au un Eu complex se adaptează, găsesc soluții mai ușor evenimentelor dificile [apud 20].

Dezvoltarea imaginii despre sine se poate efectua mulțumită abilității de autoscindare caracteristică conștiinței umane, aceea de a fi obiect și subiect al analizei și evaluării. Prin intermediul acestei abilități individul joacă rolul de subiect (cel care efectuează procesele de

prelucrare-integrare a informației) și de obiect (cel care oferă informații, cel care suportă analiza cognitivă).

Imaginea de sine se conturează progresiv și se modifică continuu, întreaga viață [13]. Funcțiile îndeplinite de imaginea de sine au o mare importanță pentru progresul individului [42]. Imaginea de sine garantează trăinicia vieții psihice și îl protejează de agenții exteriori cauzatori de stres și tensiune [38]. Imaginea de sine armonizează și sistematizează viața psihică, îndeplinind un rol esențial în achiziția sistemului axiologic și aspirațional [26].

Componenta cognitivă a Eului interacționând dinamic cu imaginea de sine este în interdependență cu stima de sine cea mai afectivă parte a Eului.

1.3. Aspecte psihosociale asupra stimei de sine

În structura Eului social alături de concepția de sine un loc deosebit ocupă stima de sine.

Cu privire la imaginea de sine și cunoașterea propriei persoane suntem puși în fața unui oarecare paradox: avem toate condițiile să ne cunoaștem cât mai bine, fiindcă nimic nu ne este mai apropiat decât ființa proprie, dar, în același timp, nimic nu ne este mai drag decât această ființă, având deci toate șansele de a o privi și considera cu mare îngăduință, de-a distorsiona percepția în favoarea unei imagini pozitive. Voi încerca în această secvență să pun în lumină punclele mai de relief ale multiplelor și subtilelor probleme pe care le ridică atitudinea față de sine, evaluarea în termeni axiologici a caracteristicilor pe care crezi că le deții, adică a cât de mult te prețuiești pe tine însuți, conținut psiho-spiritual captat și consacrat în sintagma “stima de sine" (self-esteem) [4].

Dacă imaginea de sine se referă la părerea conștientă pe care o persoană o are față de sine, percepție ce înglobează aspecte cognitive, atunci stima de sine constitue o componentă evaluativă a sinelui ce include atât aspecte cognitive cât și comportamentale și afective [11].

Când vorbim de stima de sine ne referim la evaluările pozitive sau negative despre noi înșine. În timp ce mulți oameni gândesc bine despre ei înșiși, ocazional ei suferă perioade de timp de îndoială de sine când se simt incompetenți într-o problemă. În conformitate cu schemele de sine, oamenii se evaluează favorabil în anumite privințe și nefavorabil în altele [16].

Stima de sine este o componentă complexă a Eului ce se bazează pe sentimentul intim al propriei valori corelat cu concepția despre sine, încredere în forțele proprii, convingerea omului că merită să fie fericit [19].

Stima de sine ca fenomen psihosocial are o tonalitate afectivă care însoțește imaginea de sine, încrederea în sine și iubirea de sine, cele trei aspecte fiind considerate componentele de bază ale stimei de sine [6]. Tonalitatea afectivă conferă stimei de sine o funcție dinamogenă si reglatorie a comportamentului individului în diferite situații și roluri.

Componentă a stimei de sine, încrederea în sine reprezintă sentimentul de încredere în raport cu propria capacitate de a gândi și acționa, de a face față evenimentelor și provocărilor vieții, de a alege și lua decizii pe baza propriilor capacități și însușiri psihofizice. În timp acest sentiment devine convingere (formă motivațională) și chiar însușire caracterială ce poate lua formele de încredere în sine de nivel înalt sau de nivel scăzut (neîncredere în sine). Această componentă a stimei de sine se află sub influența educației familiale și a balanței succes-eșec [8].

Psihologii apreciază că iubirea de sine reprezintă elementul de bază în structurarea stimei de sine. Iubirea de sine este sentimentul de dragoste de sine necondiționată, o experiență intimă ce evoluează din instinct și trebuințele de bază sălășluind în adâncul ființei [10]. Ca sentiment iubirea de sine o găsim la toți oamenii, chiar și la cei năpăstuiți de viață, cu handicap sau la care balanța este înclinată în favoarea eșecurilor și insucceselor. Din iubire de sine apar resurse pentru a rezista și a face față eșecului. În cadrul stimei de sine iubirea de sine susține încrederea în sine și o concepție favorabilă de sine, între cele trei existând o relație de „simbioză”.

Stima de sine poate atinge un nivel înalt sau un nivel scăzut. Nivelul stimei de sine are implicații profunde în viața și activitatea individului. Psihologii care au cercetat stima de sine apreciază că stima de sine de nivel ridicat corelează cu raționalitatea, intuiția, creativitatea, independența, flexibilitatea, capacitatea persoanei de a-și recunoaște și corecta greșelile, în timp de stima de sine scăzută se asociază cu negarea realității, iraționalitatea, reacții defensive, teama de nou și necunoscut, comportament servil sau tiranic, anxios și ostil [4; 26].

Efectele stimei de sine se nasc din modul în care oamenii își trăiesc zilele vieții. Aceia care simt bine despre ei, se evaluează pozitiv sunt în general fericiți, plini de succes și adaptabili în situații de stres. În contrast, cei care se evaluează în termeni negativi sunt relativ anxioși, depresivi, pesimiști cu privire la viitor. Problema este că atitudinea de autoapărare poate cuprinde persoana într-un cerc vicios.

Stima de sine este una dintre dimensiunile esențiale ale personalității, relevă raportul pe care îl are fiecare cu sine însuși. Este o analiză a propriei persoane, necesară stabilirii unei vieți psihice armonioase. Asocierea ei cu o valență pozitivă, ghidează conduita individului spre parcurgerea eficientă a obstacolelor vieții [16].

Stima de sine reprezintă abilitatea de a te considera apt pentru biruirea problemelor de bază ale vieții și pentru trăirea sentimentului de fericire. Dintre toate judecățile formulate de individ pe parcursul vieții, cea mai mare importanță o are cea referitoare la noi înșine [42].

Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile, mecanismul circularității cauzale funcționând aici deosebit de pregnant: cei cu o înaltă apreciere de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult și reușesc mai bine, ceea ce consolidează părerea bună despre sine [3, p. 92]. Dimpotrivă, o joasă stimă de sine sporește riscul insucceselor, determinând astfel o viziune și mai sumbră asupra propriei persoane. Și cercul vicios s-a instalat din plin, fiind greu demontabil. Mai mult, s-a constatat că în timp ce indivizii cu o ridicată stimă de sine își interpretează succesele în moduri diferite, apelând la o gamă largă de atribuiri, și se comportă mai variat, cei cu o stimă de sine scăzută au comportamente și autoatribuiri mai restrânse și deci mult mai previzibile [18].

S-au pus in evidență și efecte fiziologice ale nivelului stimei (evaluării) de sine [18]. Inducerea experimentală a unei evaluări de sine negative a produs slăbirea sistemului imunitar și de aici o mai mare vulnerabilitate în fața anumitor boli. Se fac speculații și în legătură cu o posibilă legătură dintre serotonin, o substanță biochimică implicată în constricțiă vaselor sanguine, stimularea mișcărilor musculare fine și transmiterea impulsurilor între celulele nervoase, și stima de sine. Studii pe comportamentul maimuțelor au arătat că masculii cu un mai pronunțat statut social și mai afiliați și tandri cu femelele au un nivel mai ridicat de serotonin, pe cand cei cu un nivel mai scăzut sunt mai impulsivi și agresivi. S-ar putea ca la oameni o mai crescută stimă de sine să determine o mai mare cantitate de serotonin, cu efecte individuale și sociale benefice, tot așa cum nu este exclus ca stima de sine, eul pozitivat să fie induse prin administrare de serotonin. Neuro-transmițători și neuromodelatori – cum este și serotoninul – se pare că au o mare importanță nu doar în determinarea proceselor strict fiziologice, ci și în modelarea raspunsurilor comportamentale mai complexe, psihosociale. De resubliniat însă cauzalitatea reciprocă, convertibilă de cele mai multe ori în una circulară, dintre neuronal-endocrinologic și psihosocial, ceea ce ar întări argumentele pentru dezvoltarea unui nou câmp al cunoașterii: psihosocioneuroendocrinologia.

Stima de sine este profund legată de raportul dintre sinele auto-perceput – conceptul de sine – și sinele ideal (sau dorit), adică modul în care am vrea să arate, sub multiple aspecte, persoana noastră. Sunt autori care consideră chiar că discrepanțele de sine (self-discrepancies), adică distanăa dintre conceptul de sine și sinele dorit ne dă măsura prețuirii (stimei) de sine. Deși am putea distinge între prețuirea de sine și mulțumirea de sine, și admițând că expresia din urmă desemnează propriu-zis respectiva discrepanță la limită, cineva se poate considera valoros (se prețuiește) și totuși să nu fie mulțumit de sine, dincolo de posibilele nuanțări semantice, apare oricum limpede că o mare distanța dintre cele două sine-uri produce stări sufletești mai degrabă negative decât pozitive. Cercetările empirice aduc unele specificări, astfel, într-un studiu efectuat de E. Higgins și colaboratorii li s-a cerut studenților să completeze chestionare pe tema conceptului de sine, sinele dorit de ei inșiși, precum și felul în care cred ei că sunt percepuți de tată, mamă și de cel mai bun prieten și cum consideră ei că arată sinele lor dorit de aceste persoane. S-a constatat că o distanță mare între sinele actual (perceput) și sinele dorit conduce la stări deprimante, dar nu neapărat de același tip. Dacă discrepanțele se manifestau între imaginea de sine și sinele dorit de individul în cauză, rezultatul era dezamăgirea și supărarea, pe când dacă distanța apărea între sinele actual și sinele dorit (așteptat) de părinți și prieteni, precumpănitor se degaja anxietatea. De pildă, neconcordanța percepută dintre așteptările tatălui ca fiul său să devină un om de afaceri de succes și slaba speranță de a se întampla astfel i-a produs studentului în cauză o oarecare neliniște și anxietate, și nu supărare. Când însă acesta și-a dorit mult să devină jucator de baschet, dar nu a reușit, sentimentele au fost de amărăciune, supărare și dezamăgire. Alte investigații indică faptul că nivelul stimei de sine este legat de valoarea sau important și semnificația pe care subiecții o acordă calităților dorite, sau de frecvența percepută a diferitelor calități în rândul populației. În acest sens, combinația care provoacă cea mai joasă stimă de sine este aceea dintre trăsături dorite, dar foarte comune, și trăsături nedorite, dar rar prezente în mediul populațional [apud 18].

Deoarece stima de sine este un element-cheie al sistemului personalității și al comportamentelor interpersonale și sociale ale indivizilor, cu deosebire în cultura euro-americană, ea a devenit obiectiv principal al acțiunilor psihopedagogice și psihoterapeutice și în România.

S. Harter a arătat ca programele de îmbunătățire a stimei de sine lansate în SUA în anii '60 care se axau pe promovarea și însușirea de către indivizi a tehnicilor psihologice prin care să se simtă bine, să-și prețuiască propria persoană s-au dovedit insuficiente. Autoarea propune, în schimb, programe care să vizeze crearea de oportunități prin care indivizii să se poată realiza în sectoare considerate de ei importante. Ideea de bază este aici că obținem o stimă de sine crescută prin performanțe efective în domenii relevante pentru diferiți membri ai unei societăți. Două strategii cu caracter de masă sunt productive în acest sens: a încuraja societatea să recunoască meritele și beneficiile competențelor în diverse sectoare și activități, nu doar în cel școlar-academic; a-i face pe oameni, și în special pe tineri, să înțeleagă că educația, școlaritatea este totuși, principalul instrument de apropiere a succesului și de a acorda un suport psihosocial și educațional suplimentar celor cu performanțe școlare reduse. Experiențele educaționale cu elevii hispanici din SUA, ca și situația sportivilor de performanță din liceele și colegiile americane, au confirmat în substanțială măsură predicțiile lui S. Harter [apud 26].

Literatura de specialitate indică la importanța a patru factori în creșterea stimei de sine:

identificarea cauzelor unei scăzute prețuiri (stime) de sine și definirea domeniilor importante de competență;

suportul psiho-afectiv și aprobarea socială;

asimilarea motivației de realizare, afirmare (achievement);

tehnici psihologice de a face față dificultăților și stresului (coping).

Factorii enumerați sunt în raporturi de intercondiționare și toți trebuie antrenați în eforturile de îmbunătățire a stimei și încrederii față de propria persoană desigur cu ponderi diferite de la situație la situație și de la individ la individ. După cum am văzut însă în pasajele anterioare, la scară statistică, într-o abordare macro și mezosocială atunci când e vorba de politici și programe, primii doi factori sunt decisivi și operanți [18, p. 87].

2. ANALIZA PSIHOSOCIALĂ A AGRESIVITĂȚII DIN PERSPECTIVA RELAȚIEI DE CUPLU

2.1. Agresivitate – delimitări conceptuale și forme de manifestare

Fără îndoială, problemele pe care le suscită manifestările agresive – în deosebi cele cu caracter antisocial – sunt de mare actualitate, mass-media semnalând zilnic omniprezența violenței în societatea noastră sub aspectul ei extrem și spectacular: asasinate, tâlhării, violuri, atacuri cu mână armată, atentate etc. Iată de ce, agresivitatea este privită ca o problemă socială pentru care se așteaptă o soluție, studiul științific al cauzelor violenței, precum și al mijloacelor de a reduce prevalența acestora fiind de o importanță majoră într-o lume caracterizată printr-o creștere a agresivității atât la nivelul relațiilor interpersonale, cât și la nivelul celor internaționale.

Fără a adera în mod necesar la o filosofie potrivit căreia omul este funciarmente bun – și deci societatea este cea care îl pervertește – sau rău – și atunci societatea este cea care direcționează, canalizează și inhibă natura sa – omul de pe stradă și-a făcut o idee mai mult sau mai puțin clară asupra originii comportamentului agresiv. În linii generale, se pot distinge următoarele puncte de vedere. Astfel, agresiunea ar fi:

un comportament natural și instinctual propriu fiecăruia;

un fapt social generat de constrângerile, dificultățile vieții în comun;

o reacție la frustrare;

un comportament învățat.

Aceste concepții reflectă – cel puțin în parte – diferitele abordări teoretice care au fost întreprinse în acest domeniu: biologice, etologice, sociologice, psihologice și psihosociologice. În ce privește încercările de definire, analiză și interpretare a agresivității de către specialiști, nu numai că nu întâlnim un consens mai general dar se pare că evantaiul punctelor de vedere exprimate este mai mare decât în cazul altor fenomene psihologice.

O primă accepție dată agresivității este aceea de comportare agresivă. Din această perspectivă agresivitatea se poate defini ca „ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient sau fantasmatic în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane, unui obiect investit cu semnificație socială sau orientate spre propria persoană (autoagresivitate), cum sunt conduitele autodistructive întâlnite în unele tulburări psihice sau chiar în afara lor (suicidul rațional)” [17, p. 110-111].

Alți autori, referindu-se la conceptul de agresivitate, o definesc ca o tendință specific umană marcată prin voința, dorința de a comite un act de violență asupra altuia. Astfel, Laplanche și Pontalis definesc agresivitatea ca „tendință sau ansamblu de tendințe care se actualizează în conduite reale sau fantasmatice, acestea urmărind rănirea altuia, distrugerea, constrângerea sau umilirea lui” [21, p. 34]. Din perspectivă psihanalitică, ideea de agresivitate, pe care Freud o definește prin termenul de „agresiune” (termen care desemnează atât agresiunea cât și agresivitatea) se situează în interiorul individului. Potrivit Dicționarului de Psihologie Larousse, agresivitatea este definită ca tendința de atacare a integrității fizice sau psihice a unei alte ființe vii [42, p. 19].

În spatele acestei definiții simple se ascunde însă o ambiguitate majoră a acestui concept. Dintr-o astfel de perspectivă, agresivitatea este situată la nivelul dispozițiilor, reprezentând acea tensiune care pune organismul în mișcare, până când motivația actului comportamental va fi redusă sau satisfăcută. Or, această definire a agresivității este foarte largă și, așa cum numeroși autori au subliniat, rezultă că agresivitatea constituie o dispoziție indispensabilă pentru ca o persoană să se poată constitui, pentru ca o ființă vie să-și poată ocupa locul în mediul social și geografic. Din acest punct de vedere, dualitatea traducerilor engleze este interesantă. „Aggressiveness” se referă la o agresivitate pozitivă, la baza dinamismului general al personalității și al comportamentelor adaptative; agresivitatea ar fi aici sinonimă cu combativitatea. „Aggressivity” traduce agresivitatea în sensul său negativ obișnuit. Această distincție are meritul de ilustra ideea conform căreia un comportament agresiv poate fi o tentativă, mai mult sau mai puțin reușită, de adaptare la condițiile de mediu și nu doar o simplă proiecție a unei energii interne [49, p. 54-55].

Putem spune, deci, că într-un sens larg, extensiv, agresivitatea desemnează o caracteristică generală a organismelor vii, referitoare la excitabilitate și la activitățile de explorare necesare satisfacerii trebuințelor fundamentale. Într-un sens mai restrâns, raportându-ne exclusiv la ființa umană, comportamentul agresiv este un comportament verbal sau acțional ofensiv orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalți semeni, spre distrugerea unor obiecte investite cu semnificații sociale sau contra propriei persoane.

Manifestarea agresivității este foarte diferită. Se disting două tipuri de manifestări ale agresivității:

agresivitate cu scop bine determinat – realizarea agresivității în calitate de act planificat din timp, scopul căruia este de a cauza prejudiciu obiectului;

agresivitate instrumentală – se realizează ca mijloc de atingere a unui anumit rezultat care, în esența sa, nu se prezintă ca un act agresiv.

Manifestările agresive se disting în dependență de structura lor:

În dependență de orientare:

heteroagresivitatea – orientată spre exterior;

autoagresivitate – orientată spre sine.

În dependență de scop:

agresivitate intelectuală;

agresivitate ostilă.

În dependență de modul de manifestare:

agresivitate fizică;

agresivitate verbală.

În dependență de nivelul de manifestare:

agresivitate directă;

agresivitate indirectă.

În dependență de prezența inițiativei:

agresivitate de inițiativă;

agresivitate de apărare.

Conform opiniei lui K. E. Moyer, principalele forme de agresivitate sunt [apud 45, p. 115]:

agresivitatea de prădare sau predătoare este declanșată de un număr redus de stimuli și este slab influențată de prezența sau absența hormonilor gonadotropi. Comportamentul de prădare este controlat în special de hipotalamusul lateral.

agresivitatea indusă de frică există într-un număr mic de cazuri, mai ales când reacția de fugă s-a declanșat, dar nu se poate desfășura normal.

agresivitatea indusă de iritare poate fi întărită prin frustrare, privare sau durere. Hipotalamusul ventromedian este implicat în mod deosebit în determinarea acestei forme de agresivitate.

agresivitatea teritorială și agresivitatea maternă sunt reacții specifice la situații determinate.

agresivitatea intragrupală se manifestă între indivizii aceluiași grup.

agresivitatea intergrupală include conflicte și lupte între diferite grupuri, populații sau clanuri în interiorul aceleiași specii.

Constantin Păunescu realizează o altă clasificare a agresivității. El face distincția între excitabilitate, impulsivitate, propulsivitate, violență, comportamente aberante și comportament agresiv [35].

Nicolae Mitrofan întocmește o tipologie a agresivității după următoarele criterii [apud 31, p. 435]:

în funcție de agresor sau de persoana care manifestă comportamentul agresiv, se poate vorbi despre: agresivitatea tânărului sau adultului; agresivitatea masculină sau feminină; agresivitatea individuală și colectivă; agresivitatea spontană sau prelucrată.

în funcție de mijloacele folosite în scopul concretizării intențiilor agresive avem agresivitatea fizică sau verbală; agresivitatea directă (cu efecte asupra victimei) și agresivitatea indirectă (între agresor și victimă existând intermediari).

după obiectivele urmărite, deosebim agresivitatea ce are ca scop obținerea unor beneficii și agresivitatea ce urmărește în primul rând rănirea unei persoane sau distrugerea acesteia.

după forma în care se manifestă, avem de-a face cu agresivitatea violentă sau nonviolentă și agresivitatea latentă și manifestă.

2.2. Modele explicative ale agresivității

În ultimii 70 de ani au fost întreprinse un număr considerabil de cercetări asupra agresivității umane, cercetări care și-au fixat ca obiective identificarea cauzelor și condițiilor favorizante sau frenatoare în apariția conduitelor agresive, precizarea proceselor care le mediază și încercarea de explicitare a mijloacelor de modelare a unui astfel de comportament. Propunându-și ca obiectiv identificarea condițiilor în care un individ este susceptibil a se angaja în acte agresive, psihologia socială, fără a fi în măsura să rezolve toate problemele și să ofere „rețete miracol” pentru a evita toate agresiunile, deschide posibilitatea controlării și prevenirii acestora.

S-au propus, astfel, mai multe ipoteze privind etiologia comportamentelor agresive, fiecare încercând să ofere cea mai bună explicație și să reliefeze factorii responsabili implicați. Numărul acestor teorii explicative elaborate de-a lungul timpului este extrem de mare. G. Moser identifică patru concepții majore în ceea ce privește comportamentul agresiv [apud 23, p. 8]:

teoriile instinctuale – consideră ca agresiunea este o manifestare a unei pulsiuni sau instinct înnăscut;

teoriile reactive – consideră comportamentul agresiv ca o reacție la situațiile frustrante, dezagreabile;

teorii ale învățării – potrivit cărora comportamentul agresiv este un comportament achiziționat prin intermediul unor diferite mecanisme cum este, de pildă, învățarea prin imitație și/sau observație;

abordarea cognitivă – care pune accentul pe procesele cognitive centrale interne inserate între stimuli și răspunsul comportamental al individului. În varianta mai specifică a costurilor și beneficiilor, perspectiva cognitivă sugerează că și comportamentele agresive sunt rezultanta unui proces decizional: decizia de a acționa agresiv este funcție de raportul dintre costurile și beneficiile prezumate.

Teorii instinctuale ale agresivității. Psihanaliza și teoria etologică sunt principalele curente ale teoriei instinctuale. Acestea se diferențiază prin funcția atribuită agresivității. Dacă în cazul psihanaliștilor agresivitatea are funcția de reglare internă a individului, atunci etologii o privesc ca mecanism de asigurare a vieții sociale și de evoluției a speciei.

Abordarea psihanalitică. Sigmund Freud consideră agresivitatea ca fiind o consecință a instinctului primar numit Thanatos. Acest impuls înnăscut, orientat spre dezintegrare, este direcționat spre sine, considera Freud. Dacă până în acest punct are dreptate, probabil ar trebui să ne sinucidem cu toții. Dar acest lucru nu se întâmplă din două motive: în parte, datorita lui Eros (impulsul înnăscut spre viață), care de obicei învinge, dar și datorită orientării spre exterior a energiilor auto-distructive, care ne determină să-i agresam pe ceilalți, pentru a evita să ne agresam pe noi înșine. Cum, atunci, evită oamenii violența teribilă asupra celorlalți? Răspunsul, după Freud, este catharsis-ul. Urmărirea evenimentelor violente sau angajarea în manifestări slabe de mânie diminuează impulsul agresiv și ne purifică emoțional, ne calmează [apud 50, p. 50].

Teoria pulsională a lui Freud este un principiu explicativ dar nu este analizabilă în mod empiric. Ea este contestată chiar de câțiva discipoli ai lui Freud, care consideră agresivitatea ca un fenomen reactiv și social [apud 49, p. 58].

Teoria etologică. Pentru etologi agresivitatea este un comportament instinctiv. Energia agresivă s-ar dezvolta în organism independent de stimulii externi și s-ar descărca periodic datorită unor stimuli externi adecvați, în special prin frustrări (blocaje ale scopurilor) și amenințări. Teoria subliniază importanța patternurilor comportamentale cu valoare adaptativă (de supraviețuire) pentru specie. Astfel, este subliniată agresivitatea intraspecifică, selectarea resurselor și apărarea.

Konrad Lorenz, reprezentatul cel mai de vază a teoriei etologice, în cartea sa On Aggression, definește agresiunea ca fiind „instinctul de luptă la animale și om care este orientat împotriva membrilor aceleiași specii” [22, p. 9].

În urma studiilor efectuate, Lorenz a trasat următoarele idei:

el a identificat trei forme ale agresivității, care contribuie însă la conservarea speciei și la adaptarea ei la mediu: teritorialitatea, înlăturarea rivalilor sexuali și protejarea puilor.

agresivitatea joacă un rol însemnat în dezvoltarea unei structuri sociale, datorită ierarhiei printre membrii unui grup.

impulsul agresiv posedă funcția de „motivație”.

Irenäus Eibl-Eibesfeldt, cel mai important elev al lui K. Lorenz, face o diferențiere între agresivitatea inter- și intra-grupală, prin care fapt îmbunătățește teoria mentorului său. Agresivitatea intergrupală se manifestă prin agresiunea unui grup împotriva altui grup, iar cea intragrupală se manifestă mai ales prin lupta pentru un anumit statut în cadrul ierarhiei [14, p. 188].

Teoreticienii agresivității ca instinct tind să asocieze exprimării agresivității un efect catharctic, dar rezultatele cercetărilor experimentale nu susțin aceasta idee. Observațiile curente contrazic și ele aceasta idee: în cuplurile care se ceartă cel mai mult este mai de așteptat să apăra violența; cel mai bun predictor al probabilității unui individ de a manifesta violența criminală anul acesta, este violența sa criminală de anul trecut; violența pare a hrăni violența, în loc să o reducă [50, p. 51].

Teorii reactive asupra comportamentului agresiv. Cele mai cunoscute teorii reactive sunt ipoteza frustrare-agresiune și modelul lui Berkowitz.

Ipoteza frustrare – agresiune. Dollard, Doob, Miller, Mowrer și Sears au arătat că „apariția comportamentului agresiv presupune întotdeauna existența unei frustrări” și că „existența frustrării conduce întotdeauna la o anumită formă de agresiune” [12, p. 8].

Relația dintre frustrare și agresiune este, deci, una liniară: intensitatea răspunsului agresiv este direct proporțională cu intensitatea frustrării. Intensitatea frustrării rezultă din importanța pentru subiect a activității blocate sau a scopului propus și din intensitatea, forța acestui blocaj. La acest postulat de bază se adaugă teze complementare, în număr de trei, ținând de inhibiție, deplasarea agresiunii și de catharsis [49].

a) Inhibiția agresiunii. Interdicția, pentru subiect, să agreseze, sau blocajul agresiunii nu diminuează în același timp, dispoziția de a agresa. Firește dacă comportamentul agresiv este pedepsit se produce, apare o inhibare a manifestării acestui comportament. În măsura în care probabilitatea administrării unor pedepse crește, probabilitatea unui comportament agresiv se diminuează. În alți termeni, forța inhibiției unui act agresiv variază în funcție de pedeapsa anticipată. În absența posibilității de actualizare a comportamentului agresiv, tendința în a se angaja într-un astfel de comportament rămâne însa.

b) Deplasarea agresiunii. De obicei, reacția agresivă este dirijată, în mod spontan, asupra agentului frustrant însuși. Dacă însă, pentru agresor este imposibil să atace agentul frustrant datorită, de exemplu, amenințării punitive, atunci agresiunea este supusă unei deplasări, unei devieri. În acest caz, ea este dirijată fie împotriva unui alt subiect reprezentând o amenințare punitivă mai puțin puternică sau un substitut al agentului frustrant, fie către agentul frustrant dar sub formă deghizată (ironie, sarcasm, bârfă etc.). Potrivit lui N. E. Miller, în cazul unei deplasări a agresiunii, alegerea țintei ar fi determinată de trei factori [apud 48, p. 3]:

intensitatea dispoziției de a agresa;

intensitatea inhibiției în a agresa;

asemănarea, similitudinea fiecărei victime potențiale cu agentul frustrant.

Dacă admitem, potrivit lui Miller, că forța inhibiției descrește mai rapid decât dispoziția de a agresa, în funcție de asemănarea țintei cu agentul frustrant, agresiunea se va produce atunci când inhibiția este mai puțin intensă decât dispoziția de a agresa. Dacă atacul asupra agentului frustrant sau asupra eventualelor sale substitute devine imposibil, sau dacă individul are motive să creadă că originea frustrării este internă, poate să rezulte un alt tip de deplasare a agresiunii îmbrăcând forma autoagresiunii.

c) Catharsisul. Exprimarea activă a agresiunii diminuează tendința de a agresa, și invers, inhibiția blochează agresiunea să se actualizeze, dar nu diminuează, în același timp, tendința de a se angaja într-un astfel de comportament. Rezultă că, singurul factor care poate reduce motivația de a agresa este catharsisul sau abreacția. Orice act de agresiune chiar și ironia, indirectă sau nevătămătoare pentru altul, ar funcționa ca și catharsis și datorită acestui fapt ar diminua tendința de a se angaja în alte acte agresive. Astfel, potrivit lui Dollard, nu este absolut necesar să rănim pe altul, deoarece chiar și comportamente cum sunt „datul cu pumnul în masă” reduc motivația ulterioară de a agresa.

Acest punct de vedere este foarte optimist în ceea ce privește controlul social al agresiunii fiind suficient, dintr-o asemenea perspectivă, să oferim individului oportunitatea de a agresa. Dar cât ar fi atunci durata acestor efecte cathartice?

În plus, însăși noțiunea de catharsis este viu criticată de cercetătorii adepți ai teoriei învățării sociale a comportamentului agresiv.

Modelul lui Berkowitz. Pentru Berkowitz, frustrarea nu este decât o condiție sau un facilitator, fiind necesari stimuli externi pentru provocarea unei reacții agresive. El neagă relația automată și liniară între frustrare și comportamentul agresiv, introducând două elemente intermediare: reacția emoțională la frustrare – furia și prezența unor „indici evocatori” indispensabili actualizării agresivității [apud 7, p. 15].

El face, astfel, distincția între: o condiție internă (reacția emoțională) și o condiție externă (indicii evocatori). Prin urmare, frustrarea nu este o condiție suficientă pentru actualizarea agresivității, ea dă naștere unei reacții emoționale, furia, care, la rândul ei, nu este decât o stare de disponibilitate de a se angaja în acte agresive. În plus, reacția emoțională nu este întotdeauna urmarea directă unei frustrări, ea depinde de caracterul atribut frustrării (este ea voluntară sau involuntară?) și de evaluarea mai generală a comportamentului celuilalt în situația specifică de interacțiune victimă-agresor.

Furia, ca excitație emoțională internă, este condiția necesară pentru ca indicii din mediul înconjurător să funcționeze ca declanșatori ai unei conduite agresive. În sfârșit, potrivit lui Berkowitz, pentru ca individul să se angajeze într-un comportament agresiv sunt necesare condiții situaționale adecvate, adică stimuli externi asociați cu elementul provocator al frustrării. Prezența acestor „indici evocatori” devine astfel o condiție de ocurență a agresiunii. Acești indici evocatori pot fi asociați în mod direct cu stimuli care dau naștere furiei sau pot fi semnale agresive mai generale cum sunt armele de toate tipurile. Indicele evocator cel mai adecvat este, firește, agentul frustrant însuși, dar indivizii sau obiectele evocându-l pot, în egală măsură, să provoace agresiunea datorită asociațiilor multiple.

Teoria lui Berkowitz – cu toate că face apel la furie ca stare intermediară – este o teorie behavioristă în ceea ce privește rolul stimulilor declanșatori, în special în ceea ce privește generalizarea efectului stimulilor frustranți sau evocatori prin contiguitate temporală sau prin analogie. Acest model – ca și ipoteza frustrare-agresiune – se referă doar la agresiunea impulsivă, caracterizată printr-un minimum de procese cognitive mediatoare. Potrivit lui Berkowitz, cu cât excitația emoțională este mai mare cu atât subiectul este mai puțin conștient și deci componenta impulsivă a agresiunii este mai importantă, ceea ce exclude orice explicație a agresiunii instrumentale, premeditată de subiect [5, p. 81].

Mai târziu, Berkowitz revine cu noi precizări: starea psihică de afectare negativă, indusă de evenimente, situații sau persoane adverse, însoțită și de modificări fiziologice, este un mobil puternic de a acționa violent, dar transpunerea lui în planul acțiunii concrete depinde de o serie de factori cognitivi (asocierea cu experiențe trecute, evaluarea consecințelor comportamentale etc.).

Teorii ale învățării, una din cele mai importante contribuții la studiul conduitelor agresive, consideră – contrar modelului frustrare-agresiune – că un comportament agresiv, la fel ca multe alte comportamente sociale, este dobândit prin învățare socială, în măsura în care poate fi obiectul unui sprijin social sau o valorizare a imaginii de sine. Procesul de socializare înseamnă și achiziția de răspunsuri agresive, fie prin învățare directă, instrumentală – acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente – fie mai ales prin observarea conduitelor și a consecințelor lor la alții (învățarea prin observație).

Punctul de plecare al acestei concepții este faptul că individul are capacitatea să-și modifice comportamentul și să se adapteze la situații specifice în funcție de experiențele achiziționate anterior.

Printre diferitele mecanisme de învățare în general, distingem: condiționarea clasică (I. Pavlov), învățarea instrumentală (B. Skinner) și învățarea prin observație și imitație (A. Bandura); ultimele două tipuri sunt cele care au reținut, în mod special, atenția cercetătorilor.

Învățarea directă instrumentală. Ipoteza învățării agresivității a fost studiată dintr-o perspectivă instrumentală care consideră că achiziționarea unui comportament agresiv se realizează dacă acesta este urmat de o întărire pozitivă. În învățarea instrumentală (învățarea prin încercare și eroare) există o achiziție a unui nou mod de reacționa ca urmare a unor „încercări” spontane din care doar cele care se încheie cu un succes sunt reținute, cele care conduc la un eșec fiind abandonate. În aceste condiții, acest tip de comportament devine o strategie pentru a obține recompense sau a evita pedepse. Astfel, învățarea se realizează prin întărire, respectiv reîntărire pozitivă (succes, recompensă) sau negativă (eșec, pedepse) a comportamentului subiectului.

Consecințele pozitive ale unui comportament agresiv contribuie la înscrierea lui printre schemele de acțiune posibile în situații asemănătoare și viceversa, dacă comportamentul agresiv este urmat de un eșec sau de o pedeapsă, are loc o inhibare a comportamentului respectiv [49, p. 66].

Învățarea prin observație. Una dintre cele mai reprezentative teorii ale învățării sociale, aparține lui Albert Bandura, conform căruia agresivitatea este un comportament social învățat. În concepția acestuia agresivitatea umană se poate explica prin raportare la relațiile interumane, la anumite comportamente pe care indivizii le dezvoltă ca reacție la stimulii proveniți din mediul înconjurător. Bandura susține că agresivitatea se poate învăța la fel ca celelalte comportamente, în special prin observație. Diferitele tipuri de comportamente agresive se formează prin imitație și modelare. În procesul de socializare a individului acesta achiziționează anumite tipuri de răspunsuri agresive. Acest proces are loc direct (învățare instrumentală) prin acordare de recompense și pedepse, sau indirect prin observarea comportamentelor agresive și a efectelor pe care acestea le au asupra celorlalți (învățare observațională) [apud 46, p. 11].

Perspectiva învățării sociale leagă actele agresive de o arie mai extinsă de factori, cum ar fi: experiența trecută a individului, reîntăririle prezente asociate acestor acte, prestanța modelului, evaluarea situației și a posibilelor consecințe. Ea apare, deci, mult mai complexă decât viziunea biologistă și este mai convingătoare. În plus, așa cum remarca R. Baron și D. Byrne, este și mult mai optimistă, în ceea ce privește controlul și prevenirea agresiunii: agresiunea fiind un comportament învățat, reducerea și controlul ei pot fi realizate prin intermediul unor procese similare [apud 47].

Abordarea cognitivă pune accentul pe procesele cognitive centrale înserate între stimuli și răspunsul comportamental al individului. Abordarea cognitivă face referință la o structură cognitivă sub forma unor procese de identificare, transformare și procesare a semnificației obiectelor sau evenimentelor-stimul externe, acestea condiționând reacția individului.

Potrivit lui Zillman, individul are capacitatea să mobilizeze procese cognitive complexe pentru a aprecia circumstanțele situaționale și răspunsul comportamental în funcție de nivelul de excitare neuropsihică (arousal). Numai un nivel de excitare mediu oferă condițiile optimale, permițând subiectului să aprecieze circumstanțele „provocării” căreia îi este obiect. În acest caz, răspunsul subiectului va fi în funcție de: intenția acțiunii căreia îi este obiect, tipul acțiunii, costul și efortul pe care-l presupune reacția sa și diverse considerații morale respectiv [apud 49, p. 68].

Interpretarea actului de către subiect este o variabilă intermediară care condiționează decizia sa în ce privește comportamentul care să fie adoptat într-o situație dată, comportament în acord cu normele sociale care guvernează situația.

Abordarea cognitivă nu neagă, deci, rolul furiei ca stare emoțională ce poate determina o reacție agresivă, dar încearcă să explice prin procese cognitive emergența și exprimarea ei la individ. Furia și agresiunea ostilă ca răspuns la provocare, atac sau frustrare depind atunci mai puțin de intensitatea acestor provocări decât de caracteristicile care pot fi atribuite acțiunii „provocatorului”.

În varianta ei mai specifică a costurilor și beneficiilor, perspectiva cognitivă sugerează că și comportamentele agresive antisociale sunt rezultanta unui proces decizional, prin care, pe baza unor informații, indivizii doresc prin acțiunile lor să-și maximizeze câștigurile. Decizia de a acționa agresiv și antisocial este în funcție de raportul dintre costurile și beneficiile anticipate.

Gradul de raționalitate în aceste decizii depinde de mai multe variabile, putând vorbi în acest sens de un continuum, ce are la una dintre extreme reacții de agresivitate spontane, iar la cealaltă, comportamente antisociale calculate până în cele mai mici detalii. La acest al doilea pol se grupează acele acte agresive care urmăresc lezarea unor persoane sau grupuri în vederea atingerii unor scopuri practice și ele sunt subsumate conceptului de agresivitate instrumentală. În asemenea cazuri, nu furia provocată de cineva determină reacția agresivă, ci pur și simplu faptul că prin agresare se obține un beneficiu [39, p. 216].

2.3. Agresivitatea ca comportament de adaptare

Fenomenul adaptării este conceptul ce interesează toate științele despre om. Prin sfera și conținutul extrem de larg, adaptarea se leagă de tot ceea ce este mișcare, acțiune, viață [36, p. 45].

Referindu-ne la principalele finalități adaptive putem spune că ființa umană, adaptându-se, răspunde unor scopuri de interes personal și social. Aceasta s-ar traduce prin aceea că individul reușește să se potrivească, să se modifice intern și extern (adaptarea autoplastică), ori să producă schimbări la nivelul ambiental (adaptare aloplastică). În felul acesta, ființa adaptată este „aptă de”, „capabilă de”, „compatibilă cu”, „ complementară cu”, „în raport cu”. Ea se simte „ca acasă”, iar pentru ceilalți „nu mai este un străin”, stabilind, astfel, o corelație de referință pentru sine și mediu și contribuind, totodată, la viața socială, la creșterea treptată a independenței ființei.

Pe de altă parte, adaptarea vizează:

conservarea și dezvoltarea funcțională a structurilor biopsihologice în limitele lor, în condiții variate, chiar agresante din partea mediului;

modificarea unui ciclu organizat;

organizarea Eului și o independență progresivă a acestuia, rezultată din stabilirea psihismului în sensul unei stabilități cinematice caracterizată printr-o deschidere crescândă a posibilităților dobândite în cursul evoluției ontogenetice; prin deplasări de echilibre în raport cu modele autoreglatoare.

Utilitatea pentru personalitate constă într-o semnificație fundamentală a adaptării prin relația cu ceva, cu cineva. Orice acțiune este îndreptată spre o țintă, iar aceasta nu poate fi îndreptată decât în funcție de utilitatea ei pentru viața personală a individului. În consecință, personalitatea umană presupune un dinamism corespunzător ce explică organizarea gândirii și comportamentului.

În același timp, fenomenele vieții sunt supuse parțial determinismului extern, dar ele se desfășoară în conformitate cu un scop și ținând seama de un anume film genetic. Caracterul teleologic face din personalitate un subiect al acțiunii în sensul că ea nu reacționează numai la stimulii din mediu pentru a se adapta, ci acționează asupra lumii în forma practică, adică își realizează propriile sale proiecte și totodată schimbă mediul pentru al adapta la proiectele sale.

Mecanismele adaptării. Principalele efecte și indicatori adaptivi sunt: integrarea, echilibrul dinamic și autoorganizarea.

Integritatea desemnează însușirea unui sistem de a reuni într-un tot unitar componentele sale, ele fiind astfel subordonate funcției întregului. Dar fiecare componentă sau organ luat separat nu are însușirea ființei în totalitatea sa.

Echilibrul dinamic poate fi înțeles ca un flux permanent de materie, energie, informație dinspre un sistem către mediul ambiant și invers, în condițiile păstrării integralității organismului/sistemului.

Echilibrul este expresia de stabilitate a unei entități în mediul de apartenență, concomitent cu tendința sa de a se deosebi de restul lumii. La rândul său, ruperea echilibrului dinamic produce prăbușirea, dezorganizarea structural-funcțională a sistemului.

Autoreglarea (autoorganizarea) reprezintă o proprietate a întregului, dar și a părților sale constituente, implicându-se în selectarea informațiilor și demersurilor adecvate ce răspund intereselor de moment și de perspectivă a sistemului. Adecvarea răspunsului la necesitățile sistemului presupune, de fiecare dată, compararea valorilor structural-funcționale atinse de un sistem cu comanda acestuia.

Autoreglările presupun comparări active între anumite norme și perturbări externe, suferite sau anticipate, înțeleasă în sensul unei capacități de a face față unor situații, forțe, rezistente.

J. Piaget consideră că operațiile fundamentale ale adaptării sunt: asimilarea și acomodarea. El consideră că aceste operații se constituie ca poli complementari ce funcționează sincron, sinergic [ibidem, p. 99].

Asimilarea presupune încorporarea unor elemente actuale la o organizare prealabilă a subiectului, la structura acestuia. Ea poate fi considerată ca aducere la „numitorul cunoașterii individuale” a unor date noi.

Un caracter generalizat are orice asimilare, presupunând repetarea cumulativă, încorporarea treptată a obiectelor într-un cadru astfel reprodus. Anumite condiții duc la repetarea spontană.

Asimilarea se produce sub formă de cicluri, de mișcări sau acte care se antrenează unele pe altele și se închid, devenind un tot [1, p. 132]. Acest tip de asimilare, numit generalizatoare, dă naștere la procedee care să-i permită încorporarea de obiecte din ce în ce mai variate la schemele existente, de exemplu, la o schemă reflexă.

Acomodarea are drept corespondent planul structural și are drept scop determinarea, obișnuirea, potrivirea, familiarizarea, sensibilizarea a ceva în raport cu altceva. Ea desemnează orice modificare a schemelor de asimilare sub influența situațiilor exterioare.

Acomodarea este ajustarea la împrejurări noi a schemelor anterior constituite. La început, vorbim de o ajustare globală, iar în perspectivă, de conduite din ce în ce mai precise, soldate cu desprinderea treptată a realului de subiect, subiectul descentrându-se tot mai mult, iar realitatea înconjurătoare fiind percepută tot mai obiectiv.

Adaptarea implică activ subiectul uman, acesta trebuind să facă față permanent agresivităților de tot felul, mai mult sau mai puțin intense. Specificul situațional, influențele mediului se dovedesc a fi deosebit de importante pentru procesul adaptiv. Dar ele nu creează organe biologice sau psihologice, ci numai selectează variațiile fenotipice, le fixează, le dezvoltă. De exemplu, comportamente mimetice, homocromii, imitații există la nivelurile de evoluție ale omului.

De asemenea agresivitatea poate fi considerată a fi „o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte” [24, p. 63].

Când acțiunea asupra mediului capătă aspect distructiv, nefiind motivată de nevoile individului și ale speciei, se vorbește de un act agresiv.

Ca atare putem vorbi de adaptare socială prin folosirea comportamentului agresiv și a agresivității, în general, îndreptată fie spre colectivitate, în special spre legile morale, fie spre rezultatele muncii – distrugeri de bunuri, de opere de artă, furturi, vandalisme, incendii, etc., fie spre propria persoană – autoagresivitate, automutilare, etc.

Agresivitatea ca modalitate de adaptare poate îmbrăca o serie de forme. O încercare de grupare a lor a fost făcută de Milea Ștefan, evidențiindu-se patru categorii; împărțind după aparență la una din aceste categorii manifestările comportamentale, astfel: demisia, opoziția, compensarea, imitația.

Legat de noțiunea de comportament adaptativ au fost elaborate o serie de concepte-definiții. Autori Wallon, Lagache, Guillaume preferă termenul de „conduită”.

P. Janet integrează în obiectul de studiu al psihologiei atât comportamentul (behaviorismul), cât și viața psihică interioară (psihanaliza) dezvoltând conceptul de conduită adaptativă care circumscrie:

totalitatea manifestărilor vizibile orientate spre exterior;

totalitatea proceselor de organizare (interne) ale manifestărilor exterioare.

De aceeași părere este și A. Porot care definește comportamentul adaptativ ca o „modalitate de a fi sau de a reacționa a unui individ în viața obișnuită sau în prezența unor circumstanțe speciale”.

Însă, indiferent de terminologia folosită, majoritatea autorilor evidențiază că principala funcție a comportamentului este acea de relaționare între individ și mediul său. M. Trament dă următoarea definiție a comportamentului: „domeniul propriu psihicului individual care cuprinde forțele dirijate sub forma de acțiuni necesare pentru relațiile cu lumea exterioară, cu cea a semenilor noștri și cea a Eului”.

Modalitatea de relaționare la mediu este însă funcție pe de o parte, de latura afectiv-motivațională a individului, iar pe de altă parte, de contextul situațional în care acesta se găsește la un moment dat. De aceea se poate spune despre comportament că reprezintă: „ansamblu de tendințe emotivo-afective, ereditare sau dobândite care reglează raporturile individului cu condițiile mediului”.

Ca atare, confruntându-se cu un mediu atât de schimbător, adaptarea indivizilor este o cerință „sine-qua-non”. Însă, adaptarea – cu transformarea mediului și armonizarea la noi condiții – nu urmează aceeași curbă la toți indivizii.

3. STUDIU EMPIRIC A IMPACTULUI MANIFESTĂRILOR AGRESIVE ÎN RELAȚIA DE CUPLU ASUPRA IMAGINII DE SINE A PERSOANEI

3.1. Obiective și ipoteze

Problema cercetării experimentale vizează impactul manifestărilor agresive asupra Eului ca structură a personalității și implicit asupra imaginii de sine, stimei de sine și autoaprecierii partenerilor de cuplu.

Obiectul cercetării experimentale. Identificarea relației dintre calitatea autoaprecierii, autoafirmării, autoprezentării, stimei de sine și formele de manifestare a agresivității în relația dintre partenerii de cuplu.

Scopul cercetării experimentale. Selectarea metodelor elocvente de psihodiagnostic în scopul identificării particularităților autoaprecierii și autoafirmării partenerilor de cuplu, identificării raportului dintre componentele structurale ale Eului și formele de manifestare ale agresivității în relația de cuplu.

Obiectivele investigației. Proiectarea și realizarea experimentului de cercetare în scopul determinării impactului manifestărilor agresive în relația de cuplu asupra imaginii de sine a persoanei.

Determinarea instrumentelor de diagnostic.

Aplicarea testelor pe un eșantion de 24 cupluri.

Interpretarea rezultatelor, înaintarea concluziilor și a recomandărilor.

Pentru atingerea obiectivelor am plecat de la următoarele ipoteze.

Ipoteza teoretică a cercetării. Imaginea de sine (la nivel de autoapreciere și de autoafirmare) a partenerilor determină manifestarea agresivității în relația de cuplu.

Ipoteze operaționale:

Stările emoționale ale partenerilor de cuplu determină creșterea nivelului de agresivitate a acestora.

Cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității se confruntă cu dificultăți de autoprezentare.

Cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității posedă o autoapreciere inadecvat joasă, aspirații scăzute de dezvoltare și o motivație joasă a autoafirmării;

Etapele investigației.

I etapă: stabilirea problemei, obiectului și subiectului cercetării;

II etapă: stabilirea scopului și obiectivelor operaționale;

III etapă: elaborarea aparatului conceptual;

IV etapă: analiza sistemică a obiectului cercetării

V etapă: înaintarea ipotezelor cercetării;

VI etapă: planificarea strategică experimentală;

VII etapă: analiza eșantionului și a unităților observaționale;

VII etapă: analiza metodelor și procedeelor de culegere a datelor;

VIII etapă se referă la selectarea unui grup experimental și a unui grup de control din rândul persoanelor ce urmează a fi supuse testării;

IX etapă realizarea experimentului de constatare;

X etapă elaborarea concluziilor și înaintarea recomandărilor

Baza experimentală a cercetării. În cadrul cercetării noastre a fost selectat un eșantion de 48 de persoane, ce formează 24 de cupluri, cu vârsta cuprinsă între 27 – 36 ani. Eșantionul cuprinde cuplurile cu nivel înalt de manifestare a agresivității (acesta formând grupul experimental) și nivel scăzut (grupul de control).

Mеtоdе dе cеrcеtаrе

Metode, procedee și tehnici de cercetare.

Metodele empirice. Experimentul de constatare a fost realizat prin utilizarea următoarelor metode:

Testul de autoapreciere Dembo-Rubinshtein, varianta Prihojan

O metodă metrică pe 6 segmente fixându-se nivelul de dezvoltare al calităților indicate (inteligența, voința, autoritate, dibăcie, aspect fizic plăcut, încredere în sine) și dorința de a atinge valori mai înalte. Rezultatele se calculează prin însumarea valorilor căpătate din măsurarea segmentelor și determinarea coeficienților medii prin împărțirea la 6. Prima medie indică la autoapreciere care este: până la 45 joasă, 46-59 joasă medie, 60-74 înaltă 75-100 foarte înaltă. Al doilea coeficient – la aspirațiile de dezvoltare: până la 60 joase, 61-74 medie joase, 75-89 înalte, 90-100 foarte înaltă. Diferența indică la motivația dezvoltării: până la 7 joasă, 7-25 adecvată, 26-35 tensiunea internă, peste 36 conflicte interne, ultimele legate de incoerența dintre autoapreciere și aspirație.

Testul de agresivitate Cagan-Moss

Metoda este destinată diagnosticului agresivității. Ne permite clasarea respondenților în dependență de nivele de manifestare a agresivității: scăzut, mediu, înalt. Testul a fost aplicat în scopul confirmării suplimentare a rezultatelor obținute la metoda Bassa-Darkey.

Metoda de diagnostic a indicilor și formelor agresivității Bass și Darkey

Scopul: de a determina nivelul de agresivitate. Testul constă din 75 de întrebări, la care subiecții trebuie să răspundă prin da, probabil da, sau nu, probabil nu. În rezultatul aplicării, testul determină 8 forme de agresivitate:

agresivitatea fizică

agresivitatea verbală

agresivitate indirectă

negativism

iritabilitate

suspiciune

supărare

sentimentul de vinovăție

Indicele agresivității include rezultatele de la scala 1, 2, 3 norma fiind egală cu 21 plus – minus 4. Indicele agresivității ostile include rezultatele de la scala 6 și 7, norma este egală cu 6,5-7 plus-minus 3.

0-30 – nivel jos;

30-60 – nivel mediu;

60-110- nivel înalt.

Testul „Autoaprecierea stării psihice: starea emoțională, activismul general, dispoziția” (SAN).

Scopul: Aprecierea operativă a stării psihice după 3 parametri: starea emoțională; activismul; dispoziția.

Descrierea metodei: Chestionarul constă din 30 perechi de caracteristici opuse, pe baza cărora subiectul este rugat să-și aprecieze starea sa psihică. Fiecare pereche de caracteristici reprezintă în sine o scală, pe baza căreia subiectul înseamnă gradul actualizării unei sau altei caracteristici a stării sale psihice. În harta pentru răspunsuri între caracteristicele opuse este amplasată scala de raiting (3210123).

Prelucrarea rezultatelor: se numără punctajul acumulat de la 1 la 7 puncte. Gradul marginal al pronunțării caracteristicii cu valoare negativă se apreciază cu un punct, iar gradul marginal al caracteristicii cu valoare pozitivă se apreciază cu 7 puncte. Este important, de a lua în considerație, că valoarea scalelor permanent se schimbă, dar stările pozitive permanent se apreciază cu un punctaj înalt, iar cele negative – cu punctaj jos. Punctajul acumulat se grupează în conformitate cu „cheia” în trei categorii, și se calculează numărul de puncte acumulate la fiecare categorie.

Testul „20 de Eu”. Testul “Cine sunt eu?” sau „20 de eu”‚ propus de M. H. Kuhn și T. S. McPartland în 1954‚ identifică conținutul și calitatea imaginii de sine. Subiecților li se propune să răspundă timp de 15 minute la întrebarea “Cine sunt eu?”‚ folosind în acest scop 20 de propoziții. Analiza testului prevede câteva proceduri.

În primul rând‚ este stabilit nivelul autoprezentării. Dacă au fost alcătuite nu mai mult de 8 propoziții‚ se poate constata asupra unei autoprezentări deosebit de lacunare. Subiectul nu cugetă asupra sa‚ se limitează la concluzii superficiale‚ sau prea poate nu dorește să se cunoască. 9-17 propoziții prezintă un nivel mediu‚ moderat al autocunoașterii. Asemenea autoprezentare mărturisește la fel despre lipsa de dorință a subiectului de a cugeta asupra propriei identități ori despre un control strict al raționamentelor despre sine‚ despre modestie‚ închidere în sine. 18-20 de propoziții oferă subiecții cu un nivel înalt al autoprezentării‚ conștienți sau tinzând spre cunoașterea structurilor eului. Dar este nevoie și de o analiză a conținutului: dacă se repetă aceleași calități‚ fapt care denotă prezența unei probleme prioritare‚ ele urmează a fi însumate și calculate drept una. Dacă s-au alcătuit mai mult de 20 de propoziții‚ se poate constata despre o atenție exagerată față de propria identitate‚ care mărturisește despre supraevaluarea sau prea poate subevaluarea de sine.

În al doilea rând‚ se calculează calitățile evocate în funcție de conținutul lor: cu referință la aspectul fizic‚ la rolurile și statusurile sociale‚ la caracteristicile psihologice‚ sau la atribute cu conținut filozofic. Exagerarea sau diminuarea numerică a unui grup denotă anumite probleme: a celor fizice – legate de exterior; sociale – de încadrarea în mediu‚ psihologice – de interiorizare a propriilor trăiri‚ filozofice – de abandonarea realului în favoarea unei lumi imaginare‚ fantastice.

Poate fi calculată și analizată calitativ și atitudinea față de sine pozitivă‚ negativă‚ indiferentă etc.

Metode statistice: calculele statistico-matematice au fost realizate prin intermediul programului computerizat SPSS 14‚ folosindu-se mai multe metode: de calcul al abaterii standard‚ a mediilor și semnificațiilor mediilor‚ a cotelor procentuale‚ de comparare a două medii în cazul eșantioanelor independente și eșantioanelor perechi (t-Student)‚ de corelație a mediilor la două distribuții (Bravais-Pearson). S-a recurs atât la analiza cantitativ-statistică‚ cât și calitativă.

Cercetarea experimentală. Analiza cantitativă și calitativă a datelor

Ipoteza operațională nr. 1: „Stările emoționale ale partenerilor de cuplu determină creșterea nivelului de agresivitate a acestora”.

În scopul verificării ipotezei operaționale nr. 1 a fost aplicat testul de agresivitate Cagan-Moss și testul SAN care include trei scale corespunzătoare caracteristicilor investigate. Ne interesează în special starea emoțională a persoanelor din grupul experimental „cuplurile cu nivel înalt de manifestare a agresivității”.

Tabelul 1. Rezultatele în procente pentru testul Cagan-Moss

În grupul experimental nu au fost înregistrați parteneri de cuplu cu agresivitate scăzută în timp ce în grupul de control agresivitate scăzută a fost obținută de 34% subiecți. La capitolul „agresivitate nivel mediu” cele două grupuri obțin rezultate similare (grup experimental – 41%; grup de control – 42%) ceea ce confirmă ideea lansată în ipoteza operațională nr. 1.

Figura 1. Rezultatele în procente pentru testul Cagan-Moss

Totuși rezultatele procentuale obținute la grupul experimental sunt evident mai înalte, constituind la 59% – ceea ce reprezintă partea dominantă de subiecți, în timp ce același nivel înalt la grupul de control se manifestă doar la 24% dintre cupluri.

Tabelul 2. Statistica descriptivă pentru variabila agresivitate, testul Cagan-Moss

Pentru o analiză complexă am recurs la analiza statisticii descriptive pentru testul Cagan-Moss prezentate în tabelul 2. Media obținută de partenerii cuplurilor din grupul experimental poate fi caracterizată ca încadrându-se în limitele agresivității accentuate (>10) în timp ce grupul de control în medie obține rezultate ce pot fi caracterizate ca „agresivitate medie”. Diferența de medii între grupuri este DM=ME-MC=3,11.

Figura 2. Reprezentarea grafică a datelor medii pentru pentru variabila agresivitate, testul Cagan-Moss

Urmează a aplica coeficientul statistic de comparație T-Student pentru a determina dacă diferențele de procente și de medii sunt semnificative.

Tabelul 3. Compararea T-Student pentru variabila agresivitate, testul Cagan-Moss

Compararea datelor înregistrate la testul de agresivitate Cagan-Moss indică asupra unei diferențe semnificative a agresivității între grupurile investigate, cu accentuare la grupul experimental, care manifestă o agresivitate semnificativ mai înaltă decât grupul de control (t=4,589; p=,000).

Tabelul 4. Rezultatele în procente obținute la chestionarul SAN (întreg eșantionul)

Tabelul 4 include rezultatele obținute la calculele în procente a manifestărilor variabilelor: „stare emoțională”, „activism general”, „dispoziție” pe întreg eșantionul de subiecți investigați (48 persoane). Observăm că cei mai mulți subiecți dau dovadă de stare emoțională nesatisfăcătoare (55%), activism general nesatisfăcător (47%) și dispoziție de același nivel (55%).

Figura 3. Rezultatele în procente obținute la chestionarul SAN

Trebuie să menționăm că starea afectivă a persoanei poate fi determinată de o multitudine de factori: de la particularitățile de personalitate, până la factori externi cum ar fi evenimentele din familie, problemele sau succesele personale, starea sănătății, manifestările hormonale, nivelul de fatigabilitate.

Vom prezenta rezultatele separat pe grupuri investigate.

Considerăm că rezultatele obținute la testul „Autoaprecierea stării psihice: starea emoțională, activismul general, dispoziția” sunt destul de alarmante. Acestea ne indică asupra unui disconfort emoțional la eșantionul cercetat, care determină stări emoționale, dispoziție nesatisfăcătoare. Pentru a putea generaliza aceste date asupra partenerilor de cuplu este bineînțeles nevoie de un eșantion mai mare, totuși scorurile critice ne determină a afirma că subiecții participanți la cercetare (cel puțin 1/2) au nevoie de o intervenție a psihologului.

Limitele pozitive ale manifestării variabilelor obțin cantități aproximativ egale la ambele grupuri de subiecți (23% dispoziție pozitivă; 23% activism general pozitiv; 20% stare emoțională pozitivă).

Tabelul 5. Rezultatele în procente obținute la chestionarul SAN (grup experimental / grup de control)

În tabelul 5 sunt elucidate rezultatele obținute pentru fiecare grup cercetat. Remarcăm că în grupul experimental prevalează starea emoțională nesatisfăcătoare (55%), activismul general nesatisfăcător (47%) și dispoziția nesatisfăcătoare (55%), ceea ce vorbește despre posibilele tulburări de afectivitate care caracterizează cuplurile ce manifestă nivel înalt de agresivitate. Este evident procentajul scăzut de manifestare pozitivă a variabilelor cercetate: doar 25% dintre subiecți denotă stare emoțională satisfăcătoare, activism general satisfăcător (30%) și dispoziție satisfăcătoare 22%.

În coloana alăturată sunt prezentate rezultatele pentru aceleași variabile la grupul de control. Starea emoțională nesatisfăcătoare este prezentă la 35% dintre subiecți. În preponderență (72%) dintre subiecți prezintă activism general satisfăcător și pozitiv. Cu toate că 25% dintre parteneri manifestă dispoziție nesatisfăcătoare (ceea ce este cu 30% mai puțin decât în cazul grupului experimental), restul 75% pot fi caracterizați ca având o dispoziție satisfăcătoare și bună.

Figura 4. Rezultatele în procente la testul SAN pe grupuri de subiecți

În diagrama de mai sus sunt prezentate rezultatele în procente pentru cele două grupuri investigate. Este evidentă prevalarea nivelelor negative de manifestare la grupul experimental.

Tabelul 6. Statistica descriptivă pentru scalele chestionarului SAN

Mediile scorurilor la întreg eșantionul se încadrează în limitele nesatisfăcătoare de manifestare a variabilelor, deși maximele înregistrate la subiecții diagnosticați ating tendințele de manifestare pozitivă atât a „stării emoționale” cât și a „activismului general” și a „dispoziției”.

Figura 5. Reprezentarea grafică a datelor medii pentru scalele chestionarului SAN

Pentru a verifica dacă aceste diferențe sunt semnificative am recurs la coeficientul de comparație T-Student pentru eșantioane neomogene.

Tabelul 7. Comparația T Student între grupul experimental și cel de control (chestionarul SAN)

Observăm rezultate foarte semnificative între grupurile de subiecți la cele trei variabile investigate cu ajutorul testului SAN. În baza rezultatelor obținute putem concluziona următoarele:

Starea emoțională la subiecții grupului experimental este mai pozitivă (t= -14,863; p=,000);

Activismul general la subiecții grupului experimental este mai pozitiv (t=-5,938; p=,000);

Dispoziția la subiecții grupului experimental este mai pozitivă (t=-10,298; ,000).

Procentajele scăzute obținute la grupul experimental comparativ cu grupul de control la variabilele „activism general”, „dispoziție”, „stare emoțională”, diferențele semnificative între aceste grupuri la scalele chestionarului SAN ne demonstrează că ipoteza nr. 1 operațională are valoare de adevăr, într-adevăr.

Tabelul 8. Rezultatele în procente Testul Bassa-Darkey

Pentru verificarea ipotezei oeraționale nr. 1 de asemenea a fost administrat și testul Bassa-Darkey. În tabelul 8 sunt prezentate global datele pentru ambele grupuri. La grupul de control agresivitatea fizică scăzută este înregistrată la ¼ dintre respondenți, atunci în grupul experimental doar 4% dintre subiecți denotă un asemenea nivel de agresivitate. Grupul de control manifestă agresivitate indirectă sporită în pondere de 47% cu 14% mai mult decât grupul experimental. În același timp agresivitatea indirectă de nivel mediu la fel prevalează la grupul experimental – cu 31% mai mult decât la grupul de control. Iritație de nivel mediu este prezentă la 50% din grupul experimental și doar 18% din grupul de control. O mai mare pondere de cupluri din cadrul grupului experimental manifestă negativism de nivel mediu și ofensă de nivel mediu. Nivelul înalt de manifestare a acestor scale predomină la grupul de control. Cuplurile din grupul de control manifestă în mai mare pondere suspiciune de nivel scăzut (37% comparativ cu 24% la grup experimental).

Agresivitatea verbală de nivel scăzut se remarcă la 34% din subiecții grupului de control, ceea ce este cu 27% mai mult decât manifestarea aceluiași nivel de agresivitate verbală la grupul experimental. Ofensitatea accentuată este caracteristică pentru 85% dintre copiii grupului experimental, ceea ce este cu 28% mai mult decât în cazul lotului de control.

Agresivitatea generală scăzută este remarcată la mai mult de ¼ dintre subiecții grupului de control și doar la 2% din grupul experimental. În rest grupul experimental manifestă în pondere de 48% agresivitate generală medie și 50% agresivitate generală înaltă, iar simțul vinei de nivel scăzut nu este înregistrat.

Figura 6. Rezultatele în procente Testul Bassa-Darkey (grup experimental)

În figura 6 sunt prezentate grafic rezultatele în procente obținute la grupul experimental. Rezultatele de top sunt înregistrate la variabila „ofensitate”, agresivitate generală, simțul vinei și agresivitate fizică. Nivel scăzut de agresivitate este remarcat în pondere de 24% la variabila „suspiciune”. La restul variabilelor nivel scăzut de manifestare este prezent în pondere mai mică de 15%.

După suspiciune, la grupul experimental, negativismul manifestă rezultatele procentuale cele mai scăzute (20% negativism înalt).

Agresivitatea fizică de nivel scăzut a fost remarcată doar la 4% dintre subiecții grupului experimental, restul 54% manifestă agresivitate fizică medie și 41% prezintă agresivitate fizică înaltă.

Figura 7. Rezultatele în procente Testul Bassa-Darkey (grup de control)

În figura 7 sunt prezentate rezultatele în procente pentru grupul de control. Este evident că comparativ cu grupul precedent analizat, nivelul scăzut de manifestare a scalelor are o pondere mai înaltă. Mai mult de ¼ dintre subiecții grupului de control manifestă agresivitate generală scăzută, iar 39% au înregistrat nivel mediu la aceeași scală.

Totuși 35% dintre respondenți prezintă agresivitate generală înaltă.

Grupul de control înregistrează rezultate de top la „simțul vinei” – 57% nivel înalt de manifestare, „ofensitate” – 53% nivel înalt de manifestare, „negativism” – 52% nivel înalt de manifestare.

Cele mai scăzute rezultate la grupul de control au fost obținute la agresivitatea generală, agresivitatea verbală și ofensă.

Pentru o analiză mai profundă a rezultatelor înregistrate am recurs la statistica descriptivă conform scalelor testului Bassa-Darkey. Remarcăm că cea mai mare diferență de medii a fost înregistrată la agresivitatea verbală: DM=ME-MC=3,02 și la sentimentul de culpabilitate DM=ME-MC=2,09 cu prevalarea la grupul experimental. De fapt media la toate scalele testului Bassa-Darkey este mai înaltă la grupul experimental.

Tabelul 9. Statistica descriptivă Testul Bassa-Darkey

Media obținută la agresivitatea generală la grupul experimental este cu 10,85 mai înaltă decât media la aceeași scală la grupul de control. Diferența de medii la scala „ofensă” pentru cele două grupuri investigate constituie DM=ME-MC=2,46.

Figura 8. Rezultatele medii la scalele testului Bassa-Darkey

Pentru o vizualizare mai eficientă a rezultatelor medii obținute la testul Bassa-Darkey am recurs la prezentarea datelor în diagrama din figura 8 unde fiecare axă simbolizează grupul investigat corespunzător conform eratei. La grupul experimental media pe lotul de subiecți la agresivitatea fizică (M=6,15) corespunde nivelului înalt de manifestare a variabilei în timp ce rezultatul mediu pe grupul de control (M=5,13) este în limita manifestării medii a agresivității.

Media obținută la agresivitatea indirectă la ambele grupuri poate fi caracterizată ca fiind de intensitate medie doar că grupul experimental tinde spre limita de sus a nivelului mediu. Subiecții grupului de control obțin în mediu suspiciune de nivel scăzut, iar cei din grupul experimental – nivel înalt.

Tabelul 10. Compararea datelor T-Student pentru variabilele testului Bassa-Darkey

În scop de a determina dacă diferențele obținute la analiza procentuală și a mediilor sunt semnificative vom recurge la coeficientul statistic de comparație T-Student pentru eșantioane neomogene. Au fost găsite diferențe semnificative în favoarea grupului experimental la următoarele scale:

agresivitate fizică (t=3,058; p=,003);

agresivitate indirectă (t=5,580; p=,005);

iritație (t=4,819; p=,010);

supărare (t=6,242; p=,013);

agresivitate verbală (t=7,301; p=,007);

agresivitate generală (t=14,234; p=,000);

ofensitate (t=7,965; p=,000).

Datele obținute la compararea statistică T-Student ne permit a conchide că subiecții din grupul experimental prezintă un nivel mai sporit semnificativ de agresivitate comparativ cu grupul de control.

Pentru a demonstra că agresivitatea subiecților din grupul experimental este determinată de dificultățile emoționale a acestora am recurs la corelarea datelor cu ajutorul coeficientului de corelație Bravis Pearson.

Tabelul 11. Raportul dintre agresivitate și stările emoționale

Au fost depistate raporturi indirecte între scalele agresivității și cele ale stării emoționale:

cu cât este mai scăzută starea emoțională, cu atât este mai înaltă agresivitatea (R=-,329; p=,001);

cu cât este mai scăzut starea emoțională cu atât partenerul de cuplu are o agresivitate fizică mai înaltă (R=-,328; p=,001);

cu cât este mai rea starea emoțională cu atât este mai evidentă iritația partenerului (R=-,452; p=,005);

cu cât este mai scăzută starea emoțională cu atât este mai înalt nivelul supărării (R=-,558; p=,008);

cu cât este mai diminuată starea emoțională cu atât agresivitatea verbală a partenerului este mai înaltă (R=-,517; p=,000);

partenerii cu starea emoțională nesatisfăcătoare vor manifesta o agresivitate generală înaltă (R=-,662; p=,000);

partenerii cu starea emoțională scăzută vor prezenta nivel înalt al ofensei (R=-,393; p=,000);

cu cât activismul general este mai înalt cu atât este mai scăzută agresivitatea (R=-,336; p=,001);

cu cât activismul general este mai înalt cu atât partenerul manifestă o agresivitate fizică mai scăzută (R=-,304; p=,003);

la partenerii cu activismul general înalt iritația va fi mai scăzută (R=-,481; p=,005);

supărarea este mai scăzută cu cât activismul general la parteneri este mai înalt (R=-,441; p=,008);

cu cât activismul general la parteneri este mai înalt, cu atât agresivitatea verbală este mai scăzută (R=-,436; p=,000);

cu cât activismul general este mai înalt cu atât agresivitatea generală este mai scăzută (R=-,600; p=,000);

la partenerii cu activismul general înalt ofensitatea se manifestă mai puțin (R=-,322; p=,002);

există raport direct între dispoziția și agresivitatea partenerilor (R=-,350; p=,001);

cu cât dispoziția este mai înaltă cu atât partenerul este mai puțin agresiv fizic (R=-,326; p=,002);

cu cât dispoziția la parteneri va fi mai dezvoltată cu atât mai puțină iritație vor manifesta (R=-,486; p=,005);

cu cât partenerul are o dispoziție mai pozitivă cu atât mai puțină supărare el manifestă (R=-,530; p=,008);

agresivitatea verbală este mai înaltă la partenerii cu dispoziția mai scăzută (R=-,495; p=,000);

agresivitatea generală va fi mai pronunțată cu cât dispoziția va fi mai diminuată (R=-,656; p=,000);

ofensitatea partenerilor va fi cu atât mai înaltă cu cât dispoziția va fi mai scăzută (R=-,372; p=,000).

Analiza procentuală a datelor și determinarea unui raport între starea emoțională mai scăzut la partenerii cu agresivitate înaltă, la fel ca și analiza mediilor și determinarea prevalării agresivității la subiecții din grupul experimental de rând cu compararea statistică a datelor și corelarea raporturilor dintre variabile ne permite a conchide asupra valorii de adevăr a ipotezei operaționale nr. 1: „Stările emoționale ale partenerilor de cuplu determină creșterea nivelului de agresivitate a acestora”.

Verificarea ipotezei operaționale nr. 2: „Cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității se confruntă cu dificultăți de autoprezentare”.

În calitate de metode de control a ipotezei date am utilizat testul „20 de Eu”. Datele obținute pe eșantionul experimental au fost comparate cu cele din cadrul lotului de control. În tabelul 12 am ilustrat rezultatele căpătate pe eșantionul experimental și de control prin aplicarea testului „20 de eu”.

Tabelul 12. Rezultatele aplicării testului „20 de Eu” pe lotul experimental și pe cel de control

Comparând mediile lotului experimental și celui de control din tabelul 12, observăm următoarele diferențe. Lotul experimental are o apreciere joasă a exteriorului său, eul fizic pozitiv are o valoare mică – media egală cu 0,67. Lotul de control au în medie 3,27 puncte ce denota o imagine bună despre exteriorul lor. O diferență semnificativă între lotul experimental și cel de control prezintă eul social pozitiv, lotul experimental cu media 1,30 este o valoare mică în comparație cu cel experimental ce are media de 5,80 puncte. Este văzută cu ușurință problema de relaționare, comunicare și închidere în sine la partenerii cuplurilor cu nivel înalt de manifestare a agresivității. Eul psihologic la aceștia, deși bine pronunțat, denotă o atitudine negativă despre sine, media numărului calităților negative fiind de 4,47.

Pentru o ilustrare mai elocventă a rezultatelor am recurs la prezentarea lor grafică.

Figura 9. Autoprezentarea și cunoașterea aspectelor eului de către subiecții din lotul experimental și de control

În scopul identificării unor particularități ale partenerilor din grupul experimental în cât privește autoprezentarea și cunoașterea aspectelor eului am comparat datele obținute pe cele două loturi (tabelul 13).

Tabelul 13. Rezultatele comparării datelor la testului „20 de Eu” de pe lotul experimental și de pe cel de control

Prin compararea mediilor (tabelul 13) s-a stabilit o diferență statistică semnificativă dintre rezultatele obținute pe eșantionul experimental și cel de control la Eul fizic pozitiv (t = – 8,4, p<0,001 ), Eul social pozitiv (t = – 11,5, p<0,001 ), Eul social negativ (t = -3, p<0,004), Eul psihologic pozitiv (t =3,3, p<0,002), Eul psihologic negativ (t =6,2, p<0,001).

Tabelul 14. Rezultatele corelării datelor la testului 20 de eu de pe lotul experimental

În urma corelării datelor cu ajutorul coeficientului statistic Bravais Pearson am obținut următoarele rezultate: corelare pozitivă există la următoarele scale Eul fizic pozitiv se află în raport direct cu Eul social negativ, ceea ce înseamnă că dacă crește Eul fizic pozitiv neapărat crește și Eul social negativ și invers și Eul social negativ tot se află în raport direct cu Eul filozofic. În corelare negativă se află: Eul fizic pozitiv cu Eul psihologic pozitiv ceea ce înseamnă că dacă Eul fizic pozitiv va crește atunci Eul psihologic pozitiv va scădea. Eul social pozitiv și Eul psihologic pozitiv se află în raport direct cu Eul psihologic negativ aceasta înseamnă că dacă cele două Eul vor creste atunci Eul psihologic negativ va scădea

Analiza datelor a confirmat a doua ipoteză experimentală: cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității se confruntă cu dificultăți de autoprezentare.

Verificarea ipotezei operaționale nr. 3: cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității posedă o autoapreciere inadecvat joasă, aspirații scăzute de dezvoltare și o motivație joasă a autoafirmării.

Ipoteza experimentală nr. 3 a fost verificată prin intermediul aplicării Testul de autoapreciere Dembo-Rubinshtein, varianta Prihojan. În tabelul 15 am ilustrat rezultatele obținute pe lotul experimental și de control.

Tabelul 15. Rezultatele cercetării capacității de autoapreciere pe lotul experimental și pe cel de control

Nivelul aspirațiilor la partenerii de cuplu cu grad înalt de manifestare a agresivității este de 90,87 – aspirații foarte înalte arată că persoana este incapabilă de judecată la adresa sa. Nu mai puțin înalte sunt și aspirațiile lotului de control de 92,13.

Autoaprecierea la grupul experimental este de 35,33, nivel jos. Respectiv motivația dezvoltării, egală cu 54,97 denotă conflict intern, nemulțumire și neexteriorizarea lor duce la dezvoltarea comportamentul agresiv. La persoanele din grupul de control nivelul de autoapreciere este real – 68,33 și respectiv motivația dezvoltării este adecvată – 23,73.

Datele sunt ilustrate grafic în figura 10 pentru o ilustrare mai elocventă a rezultatelor.

Figura 10. Capacitatea de autoapreciere a subiecților din lotul experimental și de control

Pentru a identifica unele particularități ale partenerilor ai cuplurilor caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității la capitolul autoapreciere am comparat datele obținute pe cele două loturi (tabelul 16).

Tabelul 16. Rezultatele comparării mediilor la testului de autoapreciere (lotul experimental și de control)

Precum în cazurile precedente au fost comparate datele obținute în cadrul a două loturi (tabelul 16) s-a depistat iarăși o diferență semnificativă și anume la nivelul de autoapreciere (t = 8,4 la p<0,001) și demonstrând încă o dată ca partenerii cuplurilor caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității au o autoapreciere mult mai joasă față de cei din grupul de control. Încă o diferență semnificativa este la motivația dezvoltării (t = 7,5 la p<0,001) ce denotă conflict intern în cazul persoanelor din grupul experimental, iar la persoanele din grupul de control motivația dezvoltării este adecvată.

Datele analizate au confirmat a treia ipoteză experimentală: cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității posedă o autoapreciere inadecvat joasă, aspirații scăzute de dezvoltare și o motivație joasă a autoafirmării.

Confirmarea ipotezelor operaționale ne indică la confirmarea ipotezei de fond a cercetării: „Imaginea de sine (la nivel de autoapreciere și de autoafirmare) a partenerilor determină manifestarea agresivității în relația de cuplu”.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Deseori ne punem întrebarea: care este secretul fericirii unui cuplu? Încercăm a găsi formule secrete, combinații de comportamente cauzale care ar putea ameliora relațiile interpersonale ale partenerilor. Totuși fraza înaripată: „ceea ce este genial este simplu”, rămâne a confirma de nenumărate ori că succesul unui cuplu este determinat pe de o parte de atitudinea manifestată de partenerii de cuplu și pe de altă parte imaginea de sine conturată.

Pentru a încerca să avem o relație bună cu partenerul de cuplu trebuie să acceptăm că de fapt nu poate exista o relație perfectă, la fel cum nu poate exista o creștere perfectă. Presiunea perfecțiunii are multiple baze, culturale, morale, sociale, de imagine.

După ce a trecut perioada de maximă combustie interioară, începem să ne vedem partenerul un pic cu alți ochi. În acest moment trebuie să vedem ce anume ne-a plăcut la el și ce anume ne va face sa rămânem cu persoana respectivă. Trebuie să avem în minte gândul că dacă vrem să avem o relație funcțională, singura modalitate ar fi să ne iubim partenerul așa cum este, cu toate defectele lui. Ar fi vorba să învățăm sensul cuvintelor „toleranță”, „acceptare”, „apreciere”, „stimă de sine și de altul” pentru a putea să ne regăsim în timp față de cel ales și pentru a exista o relație armonioasă.

Mai trebuie spus ca în acest demers există grade de acceptare și toleranță. Partenerul ar putea să fie pentru cel vizat o oglindă care să îi reflecte consecințele și rezultatele acestor comportamente sau „defecte”, oferind soluții pentru o reflexie și eventual o îmbunătățire a lor.

Agresivitatea, ca ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient sau fantasmatic în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane sau orientate spre propria persoană (autoagresivitate), instaurează un climat distructiv în relațiile de cuplu.

Cercetarea empirică realizată în lucrarea de față a vizat scopul identificării particularităților autoaprecierii și autoafirmării partenerilor de cuplu, identificării raportului dintre componentele structurale ale Eului și formele de manifestare ale agresivității în relația de cuplu.

Studiul experimental a debutat cu verificarea ipotezei operaționale nr. 1: „stările emoționale ale partenerilor de cuplu determină creșterea nivelului de agresivitate a acestora”.

În scopul verificării ipotezei lansate au fost aplicat testul de agresivitate Cagan-Moss, Metoda de diagnostic a indicilor și formelor agresivității Bass și Darkey și testul SAN.

Rezultatele în procente pentru testul Cagan-Moss ne indică spre faptul că în grupul experimental nu au fost înregistrați parteneri de cuplu cu agresivitate scăzută, 41% prezintă agresivitate medie și 59% agresivitate înaltă. În cadrul grupul de control avem următorul tablou: 34% agresivitate scăzută, 42% agresivitate medie și 24% agresivitate înaltă.

Statistica descriptivă ne-a arătat că media obținută de partenerii cuplurilor din grupul experimental poate fi caracterizată ca încadrându-se în limitele agresivității accentuate (>10) în timp ce grupul de control în medie obține rezultate ce pot fi caracterizate ca „agresivitate medie”.

Compararea datelor indică asupra unei diferențe semnificative a agresivității între grupurile investigate, cu accentuare la grupul experimental, care manifestă o agresivitate semnificativ mai înaltă decât grupul de control (t=4,589; p=,000).

În urma aplicării testului SAN am obținut următoarele rezultate: în grupul experimental prevalează starea emoțională nesatisfăcătoare (55%), activismul general nesatisfăcător (47%) și dispoziția nesatisfăcătoare (55%). Este evident procentajul scăzut de manifestare pozitivă a variabilelor cercetate: doar 25% dintre subiecți denotă stare emoțională satisfăcătoare, activism general satisfăcător (30%) și dispoziție satisfăcătoare 22%.

La grupul de control starea emoțională nesatisfăcătoare este prezentă la 35% dintre subiecți. În preponderență (72%) dintre subiecți prezintă activism general satisfăcător și pozitiv. Cu toate că 25% dintre parteneri manifestă dispoziție nesatisfăcătoare (ceea ce este cu 30% mai puțin decât în cazul grupului experimental), restul 75% pot fi caracterizați ca având o dispoziție satisfăcătoare și bună.

Mediile scorurilor la întreg eșantionul se încadrează în limitele nesatisfăcătoare de manifestare a variabilelor, deși maximele înregistrate la subiecții diagnosticați ating tendințele de manifestare pozitivă atât a „stării emoționale” cât și a „activismului general” și a „dispoziției”.

Pentru a verifica dacă aceste diferențe sunt semnificative s-a recurs la coeficientul de comparație T-Student pentru eșantioane neomogene, unde am obțiut următoarele rezultate: starea emoțională la subiecții grupului experimental este mai pozitivă (t= -14,863; p=,000); activismul general la subiecții grupului experimental este mai pozitiv (t=-5,938; p=,000); dispoziția la subiecții grupului experimental este mai pozitivă (t=-10,298; ,000).

Pentru verificarea ipotezei oeraționale nr. 1 de asemenea a fost administrat și testul Bassa-Darkey. Datele căpătate ulterior au fost transformate în procente, calculînd valorile medii s-a realizat statistica descriptivă, corelarea datelor.

Analiza procentuală a datelor și determinarea unui raport între starea emoțională mai scăzut la partenerii cu agresivitate înaltă, la fel ca și analiza mediilor și determinarea prevalării agresivității la subiecții din grupul experimental de rând cu compararea statistică a datelor și corelarea raporturilor dintre variabile ne permite a conchide asupra valorii de adevăr a ipotezei operaționale nr. 1: „Stările emoționale ale partenerilor de cuplu determină creșterea nivelului de agresivitate a acestora”.

Pentru verificarea ipotezei operaționale nr. 2: „Cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității se confruntă cu dificultăți de autoprezentare” am aplicat testul „20 de Eu”.

Lotul experimental are o apreciere joasă a exteriorului său, eul fizic pozitiv are o valoare mică – media egală cu 0,67. Lotul de control au în medie 3,27 puncte ce denota o imagine bună despre exteriorul lor. O diferență semnificativă între lotul experimental și cel de control prezintă eul social pozitiv, lotul experimental cu media 1,30 este o valoare mică în comparație cu cel experimental ce are media de 5,80 puncte. Este văzută cu ușurință problema de relaționare, comunicare și închidere în sine la partenerii cuplurilor cu nivel înalt de manifestare a agresivității. Eul psihologic la aceștia, deși bine pronunțat, denotă o atitudine negativă despre sine, media numărului calităților negative fiind de 4,47.

În scopul identificării unor particularități ale partenerilor din grupul experimental în cât privește autoprezentarea și cunoașterea aspectelor eului am comparat datele obținute pe cele două loturi. Prin compararea mediilor s-a stabilit o diferență statistică semnificativă dintre rezultatele obținute pe eșantionul experimental și cel de control la Eul fizic pozitiv (t = – 8,4, p<0,001 ), Eul social pozitiv (t = – 11,5, p<0,001 ), Eul social negativ (t = -3, p<0,004), Eul psihologic pozitiv (t =3,3, p<0,002), Eul psihologic negativ (t =6,2, p<0,001).

În urma corelării datelor cu ajutorul coeficientului statistic Bravais Pearson am obținut următoarele rezultate: corelare pozitivă există la următoarele scale Eul fizic pozitiv se află în raport direct cu Eul social negativ, ceea ce înseamnă că dacă crește Eul fizic pozitiv neapărat crește și Eul social negativ și invers și Eul social negativ tot se află în raport direct cu Eul filozofic. În corelare negativă se află: Eul fizic pozitiv cu Eul psihologic pozitiv ceea ce înseamnă că dacă Eul fizic pozitiv va crește atunci Eul psihologic pozitiv va scădea. Eul social pozitiv și Eul psihologic pozitiv se află în raport direct cu Eul psihologic negativ aceasta înseamnă că dacă cele două Eul vor creste atunci Eul psihologic negativ va scădea

Analiza datelor a confirmat a doua ipoteză experimentală: cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității se confruntă cu dificultăți de autoprezentare.

Verificarea ipotezei operaționale nr. 3, „cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității posedă o autoapreciere inadecvat joasă, aspirații scăzute de dezvoltare și o motivație joasă a autoafirmării”, s-a realizat prin intermediul aplicării Testul de autoapreciere Dembo-Rubinshtein, varianta Prihojan.

Nivelul aspirațiilor la partenerii de cuplu cu grad înalt de manifestare a agresivității este de 90,87 – aspirații foarte înalte arată că persoana este incapabilă de judecată la adresa sa. Nu mai puțin înalte sunt și aspirațiile lotului de control de 92,13.

Autoaprecierea la grupul experimental este de 35,33, nivel jos. Respectiv motivația dezvoltării, egală cu 54,97 denotă conflict intern, nemulțumire și neexteriorizarea lor duce la dezvoltarea comportamentul agresiv. La persoanele din grupul de control nivelul de autoapreciere este real – 68,33 și respectiv motivația dezvoltării este adecvată – 23,73.

Pentru a identifica unele particularități ale partenerilor ai cuplurilor caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității la capitolul autoapreciere am comparat datele obținute pe cele două loturi.

Precum în cazurile precedente au fost comparate datele obținute în cadrul a două loturi (tabelul 5) s-a depistat iarăși o diferență semnificativă și anume la nivelul de autoapreciere (t = 8,4 la p<0,001) și demonstrând încă o dată ca partenerii cuplurilor caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității au o autoapreciere mult mai joasă față de cei din grupul de control. Încă o diferență semnificativa este la motivația dezvoltării (t = 7,5 la p<0,001) ce denotă conflict intern în cazul persoanelor din grupul experimental, iar la persoanele din grupul de control motivația dezvoltării este adecvată.

Datele analizate au confirmat a treia ipoteză experimentală: cuplurile caracterizate prin nivelul înalt de manifestare a agresivității posedă o autoapreciere inadecvat joasă, aspirații scăzute de dezvoltare și o motivație joasă a autoafirmării.

Confirmarea ipotezelor operaționale ne indică la confirmarea ipotezei de fond a cercetării: „Imaginea de sine (la nivel de autoapreciere și de autoafirmare) a partenerilor determină manifestarea agresivității în relația de cuplu”.

Propun următoarele recomandări pentru partenerii de cuplu în vederea diminuării agresivității și dezvoltării imaginii de sine pozitive:

Depășirea propriului cadru de referință și acceptarea deliberată a opiniilor partenerului.

Identificarea cadrului valoric comun ambilor parteneri de cuplu și promovarea acestuia în cadrul sistemului de iterrelaționare.

Învățarea modalităților eficiente de gestionare a emoțiilor ce ar putea dăuna parcursului armonios al relației de cuplu.

Soluționarea tensiunilor de cauză internă și externă prin recurgerea la comunicarea asertivă cu partenerul.

Accentuarea calităților pozitive identificate la partener și încurajarea acestora.

Lucrul cu propriul Eu (schimbarea atitudinii față de neajunsurile partenerului).

Utilizarea autosugestiei ca tehnică de dezvoltare a stimei de sine, de instaurare a unei imagini pozitive de sine.

Informarea și conștientizarea crizelor de cuplu și alocarea efortului comun în depășirea acestora.

Adoptarea comportamentelor aprobate de partener, comportament ce îi produc emoții pozitive.

Solicitarea ajutorului din partea persoanelor terțe (psiholog, rude, prieteni) în rezolvarea tensiunii, a neînțelegerilor, a agresivității din cuplu.

BIBLIОGRАFIЕ

Adler A. Cunoașterea omului. București: IRI, 1996. 276 p.

André Chr; Lelord Fr. Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege cât mai bine cu ceilalți. București: Trei, 1999. 299 p.

Bandura A. Social foundation of thought and action. New York: Lexington Books, 1999. 683 p.

Baumeister R. F. The self. In: Handbook of Social Psychology, 1998, vol. 2, p. 680-740.

Berkowitz L. Aggression: its causes, consequences and control. New York: McGraw-Hill, 1993. 485 p.

Boncu Șt.; Ilin C.; Sulea C. Manual de psihologie socială aplicată. Timișoara: Universității de Vest, 2007. 346 p.

Bourhis R., Leyens J.P. Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri. Iași: Polirom, 1997. 320 p.

Branden N. Cei șase stâlpi ai încrederii în sine. București: Amsta Publishing, 2008. 234 p.

Bunescu-Chilimciuc R. Formarea identității de sine a adolescentului. In: Conferința științifică internațională „Asistența Psihologică, Psihopedagogică și Socială ca factor al dezvoltării societății”, 2011, vol. 1, p. 229-233.

Chelcea S. și a. Psihosociologie: teorii, cercetări, aplicații. Iași: Polirom, 2008. 420 p.

Doise W.; Deschamps J.-C.; Mugni G. Psihologie socială experimentală. Iași: Polirom, 1996. 255 p.

Dollard J. and oth. Frustration and aggression. New Haven: Yale University Press, 1991. 385 p.

Doron R.; Parot F. Dicționar de psihologie. București: Humanitas, 1999. 886 p.

Eibl-Eibesfeldt I. Agresivitatea umană. București: Trei, 2009. 392 p.

Ferreol G. și a. Dicționar de sociologie. Iași: Polirom, 1998. 254 p.

Gavreliuc A. De la relațiile interpersonale la comunicarea socială: psihologia socială și stadiile progresive ale articulării sinelui. Iași: Polirom, 2006. 267 p.

Gorgos C. Dicționar enciclopedic de psihiatrie. Vol. IV. București: Medicală, 1992. 344 p.

Iluț P. Sinele și cunoașterea lui. Iași: Polirom, 2001. 219 p.

Iluț P. Valori, atitudini și comportamente sociale: teme actuale de psihosociologi. Iași: Polirom, 2004. 256 p.

Krâsico V. Psihologia socială. București: Europress Group, 2007. 265 p.

Laplache J.; Pontalis J. Vocabularul psihanalizei. București: Humanitas, 1994. 285 p.

Lorenz K. On aggression. London: Routledge, 2002. 324 p.

Martin (Popescu) D. M. Inteligența emoțională și agresivitatea la locul de muncă: rez. al tezei de doctor în psihologie. B., 2014, 61 p.

Miclea M.; Radu I. Analiza complexă a comportamentului. In: Introducere în psihologia contemporană, 1991, nr. 4, p. 51-87.

Mitrofan I.; Ciuperca C. Psihologia relațiilor dintre sexe. București: Alternative, 1997. 368 p.

Modrea M. Imagine de sine și personalitate în adolescență. Focșani: Aliter, 2006. 224 p.

Moscovici S. Psihologie socială. București: Ideea Europeană, 2010. 737 p.

Moscovici S. și a. Psihologia socială a relațiilor cu celălalt. Iași: Polirom, 1998. 256 p.

Moscovici S.; Buschini F. Metodologia științelor socioumane. Iași: Polirom, 2007. 556 p.

Murthy T. Agresivitatea pasivă. Cum o recunoști și o controlezi la tine și la ceilalți. București: trei, 2013. 448 p.

Neculau A. Psihologia socială. Aspecte contemporane. Iași: Polirom, 1996. 488 p.

Neculau A. și a. Manual de psihologie socială. Iași: Polirom, 2004. 352 p.

Nuță A. Psihologia cuplului. București: Sper, 2007. 200 p.

Pahlavan F. Comportamentul agresiv. Iași: Institutul European, 2011. 266 p.

Păunescu C. Agresivitatea și condiția umană. București: Tehnică, 1994. 228 p.

Piaget J. Psihologia inteligenței. București: Științifică și Enciclopedică, 2012. 204 p.

Popescu O. Laborator P.E.U: dezvoltare și transformare în grup. București: SPER, 2010. 96 p.

Popescu-Neveanu P. Dicționar de psihologie. București: Albatros Humanitas, 1978. 783 p.

Radu I. Psihologie socială. Cluj-Napoca: EXE, 1994. 346 p.

Rusnac S. Preocupări contemporane ale psihologiei sociale. Chișinău: F. E.-P. Tipografia Centrală, 2007. 264 p.

Scîrneci F. Introducere în sociologia identității. Brașov: Universității ”Transilvania”, 2009. 177 p.

Sillamy N. Dicționar de psihologie. București: Univers Enciclopedic, 1996. 347 p.

Simon B. A place in the world Self and social categorization. In: The Psychology of the Social Self, 1999, p. 47-69

Stănciulescu E. Sociologia educației familiale. Iași: Polirom, 1997. 268 p.

Turchină T. Semnificația și funcțiile agresiunii. In: Studia Universitatis Moldaviae, 2014, nr. 9(79), p. 114-119

Văduva (Răducanu) F. Familia ca sursă de agresivitate și violență la elevii din ciclul primar: rez. al tezei de doctor în șt. ale educației. B., 2012, 41 p.

Surse electronice

Florea M. Teorii psihologice asupra agresivității [Online]. 2003. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.history-cluj.ro/SU/anuare/2003/Florea.htm#_ftn40>

Nechifor C. Perspective de interpretare a conduitelor agresive II [Online]. 2013. Accesibil pe Internet: <URL: http://iamnotscared.pixel-online.org/data/database/publications/536_28%20perspective%20de%20interepretare%20a%20agresivitatii_2.pdf>

Rusu D. Psihologie socială: suport de curs [Online]. 2013. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.academia.edu/7953706/Psihologie_sociala_-_suport_de_curs>

Stoica-Constantin A. Fundamente teoretice ale conflictului: suport de curs [Online]. 2008. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.psih.uaic.ro/~aconstantin/romana/docs/Fundamente_teoretice_ale_conflictului_Curs_ID_ASC.pdf>

BIBLIОGRАFIЕ

Adler A. Cunoașterea omului. București: IRI, 1996. 276 p.

André Chr; Lelord Fr. Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege cât mai bine cu ceilalți. București: Trei, 1999. 299 p.

Bandura A. Social foundation of thought and action. New York: Lexington Books, 1999. 683 p.

Baumeister R. F. The self. In: Handbook of Social Psychology, 1998, vol. 2, p. 680-740.

Berkowitz L. Aggression: its causes, consequences and control. New York: McGraw-Hill, 1993. 485 p.

Boncu Șt.; Ilin C.; Sulea C. Manual de psihologie socială aplicată. Timișoara: Universității de Vest, 2007. 346 p.

Bourhis R., Leyens J.P. Stereotipuri, discriminare și relații intergrupuri. Iași: Polirom, 1997. 320 p.

Branden N. Cei șase stâlpi ai încrederii în sine. București: Amsta Publishing, 2008. 234 p.

Bunescu-Chilimciuc R. Formarea identității de sine a adolescentului. In: Conferința științifică internațională „Asistența Psihologică, Psihopedagogică și Socială ca factor al dezvoltării societății”, 2011, vol. 1, p. 229-233.

Chelcea S. și a. Psihosociologie: teorii, cercetări, aplicații. Iași: Polirom, 2008. 420 p.

Doise W.; Deschamps J.-C.; Mugni G. Psihologie socială experimentală. Iași: Polirom, 1996. 255 p.

Dollard J. and oth. Frustration and aggression. New Haven: Yale University Press, 1991. 385 p.

Doron R.; Parot F. Dicționar de psihologie. București: Humanitas, 1999. 886 p.

Eibl-Eibesfeldt I. Agresivitatea umană. București: Trei, 2009. 392 p.

Ferreol G. și a. Dicționar de sociologie. Iași: Polirom, 1998. 254 p.

Gavreliuc A. De la relațiile interpersonale la comunicarea socială: psihologia socială și stadiile progresive ale articulării sinelui. Iași: Polirom, 2006. 267 p.

Gorgos C. Dicționar enciclopedic de psihiatrie. Vol. IV. București: Medicală, 1992. 344 p.

Iluț P. Sinele și cunoașterea lui. Iași: Polirom, 2001. 219 p.

Iluț P. Valori, atitudini și comportamente sociale: teme actuale de psihosociologi. Iași: Polirom, 2004. 256 p.

Krâsico V. Psihologia socială. București: Europress Group, 2007. 265 p.

Laplache J.; Pontalis J. Vocabularul psihanalizei. București: Humanitas, 1994. 285 p.

Lorenz K. On aggression. London: Routledge, 2002. 324 p.

Martin (Popescu) D. M. Inteligența emoțională și agresivitatea la locul de muncă: rez. al tezei de doctor în psihologie. B., 2014, 61 p.

Miclea M.; Radu I. Analiza complexă a comportamentului. In: Introducere în psihologia contemporană, 1991, nr. 4, p. 51-87.

Mitrofan I.; Ciuperca C. Psihologia relațiilor dintre sexe. București: Alternative, 1997. 368 p.

Modrea M. Imagine de sine și personalitate în adolescență. Focșani: Aliter, 2006. 224 p.

Moscovici S. Psihologie socială. București: Ideea Europeană, 2010. 737 p.

Moscovici S. și a. Psihologia socială a relațiilor cu celălalt. Iași: Polirom, 1998. 256 p.

Moscovici S.; Buschini F. Metodologia științelor socioumane. Iași: Polirom, 2007. 556 p.

Murthy T. Agresivitatea pasivă. Cum o recunoști și o controlezi la tine și la ceilalți. București: trei, 2013. 448 p.

Neculau A. Psihologia socială. Aspecte contemporane. Iași: Polirom, 1996. 488 p.

Neculau A. și a. Manual de psihologie socială. Iași: Polirom, 2004. 352 p.

Nuță A. Psihologia cuplului. București: Sper, 2007. 200 p.

Pahlavan F. Comportamentul agresiv. Iași: Institutul European, 2011. 266 p.

Păunescu C. Agresivitatea și condiția umană. București: Tehnică, 1994. 228 p.

Piaget J. Psihologia inteligenței. București: Științifică și Enciclopedică, 2012. 204 p.

Popescu O. Laborator P.E.U: dezvoltare și transformare în grup. București: SPER, 2010. 96 p.

Popescu-Neveanu P. Dicționar de psihologie. București: Albatros Humanitas, 1978. 783 p.

Radu I. Psihologie socială. Cluj-Napoca: EXE, 1994. 346 p.

Rusnac S. Preocupări contemporane ale psihologiei sociale. Chișinău: F. E.-P. Tipografia Centrală, 2007. 264 p.

Scîrneci F. Introducere în sociologia identității. Brașov: Universității ”Transilvania”, 2009. 177 p.

Sillamy N. Dicționar de psihologie. București: Univers Enciclopedic, 1996. 347 p.

Simon B. A place in the world Self and social categorization. In: The Psychology of the Social Self, 1999, p. 47-69

Stănciulescu E. Sociologia educației familiale. Iași: Polirom, 1997. 268 p.

Turchină T. Semnificația și funcțiile agresiunii. In: Studia Universitatis Moldaviae, 2014, nr. 9(79), p. 114-119

Văduva (Răducanu) F. Familia ca sursă de agresivitate și violență la elevii din ciclul primar: rez. al tezei de doctor în șt. ale educației. B., 2012, 41 p.

Surse electronice

Florea M. Teorii psihologice asupra agresivității [Online]. 2003. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.history-cluj.ro/SU/anuare/2003/Florea.htm#_ftn40>

Nechifor C. Perspective de interpretare a conduitelor agresive II [Online]. 2013. Accesibil pe Internet: <URL: http://iamnotscared.pixel-online.org/data/database/publications/536_28%20perspective%20de%20interepretare%20a%20agresivitatii_2.pdf>

Rusu D. Psihologie socială: suport de curs [Online]. 2013. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.academia.edu/7953706/Psihologie_sociala_-_suport_de_curs>

Stoica-Constantin A. Fundamente teoretice ale conflictului: suport de curs [Online]. 2008. Accesibil pe Internet: <URL: http://www.psih.uaic.ro/~aconstantin/romana/docs/Fundamente_teoretice_ale_conflictului_Curs_ID_ASC.pdf>