Relatia Dintre Globalizare Si Investitii Straine Directe
RELAȚIA DINTRE GLOBALIZARE ȘI INVESTIȚII STRĂINE DIRECTE
C U P R I N S
INTRODUCERE
Capitolul I: INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ
1.1. Incursiune în istoria recentă a fluxurilor internaționale de capital
1.2. Descrierea principalelor componente ale fluxurilor externe de capital
1.3. Societățile transnationale-principala sursă a fluxurilor investiționale internationale
1.4. Caracteristicile economiilor gazdă – element important în decizia de a realiza
investiții străine directe
1.5. Rolul stimulentelor investiționale în orientarea capitalului străin la nivel mondial
Capitolul II: GLOBALIZAREA ECONOMICĂ-istoric, concept, costuri
și beneficii
2.1. Rădăcinile istorice ale globalizării
2.2. Cauze ale globalizării și efectele acesteia
2.2.1. Cauze și elemente definitorii ale globalizării
2.2.2 Efectele globalizării
2.3. Costurile și beneficiile globalizării
2.3.1. Costurile și beneficiile gestionării globalizării economice de către instituțiile economice internaționale
2.3.2 Politicile economice promovate de instituțiile economice internaționale și universalitatea lor
Capitolul III: GLOBALIZAREA ȘI EVOLUTIA INVESTIȚIILOR
STRĂINE DIRECTE
3.1. Companiile transnaționale în procesul de globalizare
a economiei contemporane
3.1.1. Istoricul companiilor transnaționale
3.1.2. Rolul companiilor transnaționale în globalizare și redistribuirea factorilor de producție
3.1.3. Investițiile străine directe –cel mai dinamic instrument al CTN în procesul globalizării
3.2 Analiză comparativă a evoluției ISD-urilor și a exporturilor în perioada 2000-2006
în Uniunea Europeană
3.3 Tratatele privind investițiile străine directe în perioada 2000-2006
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Lista tabelelor
Tabel 1 Principalii participanți pe piața mondială a bunurilor…………………………………………..53
Tabel 2 Distribuția intrărilor de ISD în țările Uniunii Europene în perioada 2000-2006……….59
Tabel 3 Distribuția ieșirilor de ISD din țările Uniunii Europene în perioada 2000-2006……….60
Tabel 4. Evoluția exporturilor în perioada 2000-2007 la nivel mondial……………………………….69
Tabel 5. Totalul tratatelor internaționale pe regiuni , cumulate în 2005……………………………….74
Tabel 6. Modificări ale reglementărilor naționale privind ISD (2000-2005)…………………………77
Lista figurilor
Fig. 1 Dinamica fluxurilor ISD în lume în anii 1982, 1990, 2001-2004 (mil. euro)……………….15
Fig. 2 Evoluția intrărilor de ISD în UE în perioada 1999-2002 (mil. euro)………………………….54
Fig. 3 Evoluția ieșirilor de ISD din UE în perioada 1999-2002 (mil. euro)………………………….55
Fig. 4 Evoluția exporturilor UE-25 cu SUA, țările EFTA, China,Rusia,Japonia,
Corea de Sud, Canada și Australia în milioane de euro,1999-2006…………………………….56
Fig. 5 Evoluția exporturilor UE-27 în milioane euro,1999-2006………………………………………….57
Fig. 6 Evoluția exporturilor, a intrărilor și a ieșirilor de ISD ale UE în perioada
2000-2006 (procente)……………………………………………………………………………………………58.
Fig. 7 Principalii participanți pe piața mondială a bunurilor în 2005 (exporturi)
(mil. euro)…………………………………………………………………………………………………………..62
Fig. 8 Ponderea pe piața mondială a bunurilor în exporturi in 2004 (procente)……………………63
Fig. 9 Evoluția ISD din UE în perioada 2000-2006-ieșiri (milioane euro) …………………………64
Fig. 10. Evoluția ieșirilor și a intrărilor de ISD din/în UE în perioada 2000-2006
(mil. euro)…………………………………………………………………………………………………………..68
Fig. 11. Procente din total exporturi în perioada 2000-2006………………………………………………70
Fig. 12. Numarul de BIT-uri și DTT-uri încheiate în perioada 2000-2006……………………………73
Fig. 13. Totalul BIT-urilor pe grupuri de țări la sfârșitul anului 2006 (procente)………………….75
Fig. 14. Totalul DTT-urilor la sfârșitul lui 2006, pe grupe de țări (procente)……………………….75
Fig. 15. Modificări ale reglementările privind ISD în anul 2005 după natură și regiune
(procente)…………………………………………………………………………………………………………..78
INTRODUCERE
Globalizarea reprezintă o realitate care a devenit din ce în ce mai prezentă în viețile noastre și care a apărut din transformarea treptată a economiei mondiale într-un sistem complex și contradictoriu.Astfel s-au format noi piețe de mărfuri și capitaluri, s-au dezvoltat considerabil mijloacele de comunicație, s-a accentuat procesul de integrare a națiunilor, fiind necesară o coordonare a acestora printr-un fenomen global.
În aceste condiții, în care și fluxurile de investiții străine directe au crescut la nivel mondial, este indicată o analiză comparativă a ISD–urilor în contextul globalizării pentru a evidenția legătura puternică care există între companiile transnaționale ca reprezentanți ai acestui fenomen și evoluția fluxurilor de ISD la nivel mondial.
În condițiile globalizării, problema investițiilor străine directe (ISD), influența lor asupra modernizării economiilor în tranziție, continuă să se înscrie în categoria problemelor-cheie ale teoriei economice.ISD-urile, prin esența lor, asigură dezvoltare economică și prosperitate, necesitatea atragerii lor și utilizarea eficientă derivând din dorința de integrare a economiilor naționale în economia mondială.
Experiența mondială denotă că, în multe țări în curs de dezvoltare, saltul investițional în economie a început anume cu venirea capitalului străin.
În prezent, atât în literatura străină, cât și în cea autohtonă, problemelor investițiilor străine directe li se acordă o atenție tot mai mare. Există un număr important de lucrări teoretice în care sunt examinate problemele ISD alaturi de cele ale globalizarii.
În această lucrare s-a prezentat istoricul ISD-urilor așa cum s-a și evidențiat legătura dintre fenomenul globalizării și ISD, legătură realizată prin societățile transnaționale și prin activitatea lor.Au fost prezentate concepte de bază referitoare atât la investițiile străine directe cât și la globalizare, cercetarea fiind orientată, în primul rând, pe clarificarea aspectelor conceptuale și pe analiza evoluției fluxurilor ISD în contextul extinderii acestui fenomen.
Proiectul constă în introducere, trei capitole, concluzii, anexe și bibliografie .
Capitolul I, intitulat „Investițiile străine directe în economia contemporană” conține un istoric al fluxurilor ISD însoțit de studierea principalelor componente și caracteristici ale acestora.. În continuare, în acest capitol, sunt studiate tendințele noi în dinamica ISD pe plan mondial, precum și evoluția societăților transnaționale ca principali promotori ai ISD.
În capitolul II, „Globalizarea economică: istoric, concept, costuri și beneficii” sunt prezentate noțiuni teoretice despre globalizare, referitoare la cauzele acesteia, la costurile și beneficiile pe care le implică precum și la efectele acesteia.
Capitolul III – „Globalizarea și evoluția investițiilor străine directe” – conține mai întâi informații despre companiile transnaționale ca promotori ai globalizării, urmată de o analiză comparativă a evolutiei ISD –urilor și a exporturilor în perioada 2000-2006 la nivelul Uniunii Europene.De asemenea, în vederea susținerii ideii de dependență a ISD –urilor față de extinderea fenomenului globalizării, a fost prezentată și problema tratatelor în aceeași perioadă, care au înregistrat o evoluție favorabilă, antrenând din ce în ce mai multe țări în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate.
Analiza comparativă a exporturilor și a ISD–urilor s-a realizat la nivelul Uniunii Europene, pe principalele țări dezvoltate dar a cuprins și țările mai puțin dezvoltate, în scopul evidențierii ideii centrale a proiectului, aceea că, datorită extinderii globalizării, fluxurile ISD au cunoscut o evoluție ascendentă și au fost pozitiv influențate de acest fenomen.
CAPITOLUL I
INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ
În orice economie, investițiile constituie un fenomen aparte, cu trăsături proprii, distincte în raport cu alte activități. El nu are însă o manifestare automată, fiind întotdeauna dependent și subordonat strategiilor și politicilor de dezvoltare ale firmelor, sectoarelor de activitate, comunităților etc. La investiții se apelează numai în măsura în care obiectivele urmărite, referitoare la dezvoltarea producției și serviciilor în concordanță cu nevoile identificate, cu cererea previzionată, nu pot fi realizate în condiții avantajoase.
În ceea ce privește investițiile străine directe, acestea au o istorie de decenii. Noțiunile juridice, principiile, normele și cutumele au evoluat constant, au generat controverse politice și excese la nivelul economiilor naționale ale unor state, indiferent de regimul politic, au cunoscut reglementări diverse în cadrul organizațiilor internaționale și regionale, iar în prezent, se află în fața unei provocări majore, căreia trebuie să-i facă față, generată de impetuoasa și implacabila tendință de globalizare a economiei mondiale. În ultimele două decenii ale secolului XX-lea, trăsătura dominantă a fluxurilor de investiții externe a fost intensificarea într-un ritm fără precedent a fluxurilor de investiții externe directe.
În acest capitol sunt prezentate aspecte teoretice ale investițiilor externe directe, evoluția acestora de-a lungul istoriei, precum și descrierea principalelor componente ale acestora. De asemenea, sunt avute în vedere și analizarea stimulentelor investiționale în orientarea capitalului străin la nivel mondial, impactul acestora asupra țărilor gazde și a celor de origine, precum și politicile de atragere a investițiilor străine directe.
1.1. Incursiune în istoria recentă a fluxurilor internaționale de capital
Investiția externă directă reprezintă o relație investițională de durată, între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă; de regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit. Sunt considerate investiții directe: capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi, creditele dintre acest investitor și întreprinderea în care a investit, precum și profitul reinvestit de către acesta.
Noțiunile juridice, principiile, normele și cutumele au evoluat constant, au generat controverse politice și excese la nivelul economiilor naționale ale unor state, indiferent de regimul politic, au cunoscut reglementări diverse în cadrul organizațiilor internaționale și regionale, iar în prezent se află în fața unei provocări majore, căreia trebuie să-i facă față, generată de impetuoasa și implacabila tendință de globalizare a economiei mondiale. Investițiile se efectuează în scopul de a realiza, construi bunuri durabile care vor constitui suportul speranței privind obținerea, în viitor, a unui profit/venit așteptat, a unei valori, respectiv a unor avantaje utile dorite, necesare.
Considerate un factor activ al dezvoltării și adaptării economiei la cerințele pieței, ale competitivității, investițiile externe reprezintă un element care condiționează realizarea programului de restructurare propus de reforcapitalului străin la nivel mondial, impactul acestora asupra țărilor gazde și a celor de origine, precum și politicile de atragere a investițiilor străine directe.
1.1. Incursiune în istoria recentă a fluxurilor internaționale de capital
Investiția externă directă reprezintă o relație investițională de durată, între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă; de regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit. Sunt considerate investiții directe: capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi, creditele dintre acest investitor și întreprinderea în care a investit, precum și profitul reinvestit de către acesta.
Noțiunile juridice, principiile, normele și cutumele au evoluat constant, au generat controverse politice și excese la nivelul economiilor naționale ale unor state, indiferent de regimul politic, au cunoscut reglementări diverse în cadrul organizațiilor internaționale și regionale, iar în prezent se află în fața unei provocări majore, căreia trebuie să-i facă față, generată de impetuoasa și implacabila tendință de globalizare a economiei mondiale. Investițiile se efectuează în scopul de a realiza, construi bunuri durabile care vor constitui suportul speranței privind obținerea, în viitor, a unui profit/venit așteptat, a unei valori, respectiv a unor avantaje utile dorite, necesare.
Considerate un factor activ al dezvoltării și adaptării economiei la cerințele pieței, ale competitivității, investițiile externe reprezintă un element care condiționează realizarea programului de restructurare propus de reforma economică. Atunci când investiția nu se finanțează prin eforturile proprii ale agentului întreprinzător, acesta poate fi sprijinit de economiile altor indivizi sau firme, ceea ce presupune ca la nivel mondial creșterea formării capitalului să fie finanțată de o realocare a venitului în cadrul pieței mondiale, prin economii private sau guvernamentale.
Într-o țară, dacă nivelul cererii de investiții excede economiile interne, al căror nivel viitor se prezintă sub condițiile economice din prezent, atunci economiile din alte țări pot fi transferate pentru a compensa deficitul intern de resurse financiare. În final, se ajunge ca țara primitoare să poată importa mai mult decât poate plăti prin exporturile făcute și, astfel, ea are posibilitatea de a aloca mai mult pentru economie și consum decât i-ar permite nivelul propriului venit. Dacă în practica economică se întâlnesc asemenea situații se spune că țara respectivă a primit un transfer net de resurse din străinătate sau că țara a făcut un transfer net în cazul în care economiile depășesc cererea internă de investiții. Datorită dominației în plan economic a țărilor dezvoltate cu economie de piață, o creștere proporțională a economiilor și investițiilor acestora poate crea condiții de creștere a rezervelor investiționale în celelalte grupe de țări.
Istoria fluxurilor externe de capital începe în secolul al XIX-lea, când predominante erau împrumuturile și investițiile de portofoliu. Anglia (în special) și Franța dețineau cea mai mare parte a plasamentului de acest gen. Alături de firmele private statul juca un rol important. Caracteristic pentru aceste fluxuri internaționale de capitaluri era faptul că ele nu erau stimulate în primul rând de diferențele dintre ratele dobânzii din diferite țări ci, mai ales, de nevoile de finanțare a activității economice externe, în condițiile expansiunii coloniale.
Firme precum Siemens, General Electric, Standard Oil deveniseră cunoscute în lume, iar alături de Anglia și Franța își fac apariția Germania și Statele Unite în calitate de investitori de capital peste granițe. Primul război mondial și criza economică mondială din 1929-1933 răstoarnă ierarhia țărilor-exportatoare de capital. Statele Unite devin primul exportator, iar Germania primul importator de capital.
Trecerea la o nouă etapă a economiei mondiale, cea a dominației investițiilor externe directe (IED), este marcată de perioada de după cel de-al doilea război mondial. Sistemul de la Bretton Woods induce, pe termen lung, așa-numitul paradox al lui Trippin conform căruia lichiditățile internaționale nu pot să crească decât în funcție de deficitul balanței de plăți externe americane și de slăbirea dolarului. Pe termen scurt, însă, exporturile de capital americane au evoluat în sens invers față de evoluția ciclului intern caracteristic SUA, ceea ce a atenuat repercusiunile negative pe plan internațional. După trecerea la sistemul ratelor de schimb flexibile, acest mecanism regulator este tot mai mult slăbit, datorită amplificării mișcărilor de capital pe termen scurt, dezvoltării spectaculoase a operațiunilor speculative asupra cursurilor de schimb.
„În anii ’80 contribuția fluxurilor de investiții externe directe la formarea capitalului mondial s-a majorat cu 2%, în timp ce în anii ’90 aceasta s-a majorat cu 4%, astfel, pe parcursul a aproximativ un deceniu contribuția fluxurilor de IED la nivel mondial s-a dublat.” (Georgeta Ilie: „Investiții internaționale”, Ed. Universul Juridic, București, 2006, pag. 71).
La început de secolului XXI, corporațiile transnaționale reprezintă una din marile forțe ce acționează în domeniul economic, financiar, științific și tehnologic, având un cuvânt greu și în politica mondială. Companiile de acest tip au ajuns să aibă o asemenea extindere, încât, și-au pierdut într-un anumit sens, caracterul național. Pentru aceste firme concurența nu se mai duce în plan național, ci în plan internațional, cu companii străine de același profil, pentru ocuparea unor segmente cât mai mari din piața globală.
„Investitorul extern direct este o persoană juridică, persoană fizică sau grup de persoane ce acționează împreună, care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris (respectiv din capitalul de dotare al entităților fără personalitate juridică) sau cel puțin 10% din voturi, într-o întreprindere situată în afara propriei țări de rezidență.” (www.bnr.ro).
Investițiile externe directe se definesc ca proprietatea asupra unor active de către un rezident străin, cu scopul de a controla folosirea acestor active. Particularitatea investițiilor străine directe o constituie tocmai controlul exercitat de către investitor asupra activelor în care a fost făcută investiția. Acest tip de investiții presupune transferul unui „pachet industrial”, în care sunt cuprinse capitalul, tehnologiile, metodele de organizare industrială, expertiză managerială, cunoștințele de marketing etc., care permit investitorului să exercite dreptul de control asupra investiției. Totuși, este greu de stabilit ce înseamnă controlul. Este vorba de o participare directă la conducerea și organizarea producției activelor în care s-a investit.
Deși criteriile variază de la țară la țară, diferența de procente nu modifică esența fenomenului, având în vedere că, de obicei, proporția deținută de un investitor străin este cu mult mai mare (de regulă peste 50%). Participarea directă la conducerea și organizarea producției și controlul asupra activității firmei constituie diferența fundamentală dintre investiția străină directă și cea de portofoliu.
Prelungirea activității unei firme într-o țară străină presupune fluxuri de capital, de tehnologie și de calități antreprenoriale în țara gazdă. Transferul acestui „pachet” de servicii de factori rămâne sub controlul întreprinderii investitoare, ca și activitățile ulterioare de producție și comercializare pe care le efectuează țara gazdă. Tipologia teoriilor economice privind investițiile externe directe (IED) este foarte diversificată, iar clasificările propuse de diferiți autori folosesc ca punct de plecare următoarele:
concurența perfectă a piețelor;
modelul imperfecțiunilor pieței, teoria întreprinderilor multinaționale și modelele electrice;
modelul internalizării și abordarea dezvoltării macro economice.
Primele teorii despre IED argumentează că fluxurile de investiții sunt determinate, ca și în cazul investițiilor de portofoliu, de diferențele de profit (sau de dobândă) din diferite țări. Aliber (1970), propune o teorie în care IED sunt explicate ca un fenomen al zonei valutare.
Economia mondială este împărțită în mai multe zone valutare, fiecare zonă are un risc valutar propriu, și bazat pe estimările evoluției fenomenului valutar, se poate determina dacă zona respectivă este importatoare sau exportatoare de capital și dacă încurajează intrările sau ieșirile de capital străin.
1.2. Descrierea principalelor componente ale fluxurilor externe de capital
Modelele naționale de investiții străine sunt influențate și de diferențele ratei de formare a capitalului. Teoria investițiilor internaționale de portofoliu explică mișcarea capitalului la nivel mondial, ca factor de producție. În cazul acestora se pleacă de la premisa potrivit căreia deplasarea capitalului dintr-o țară în alta este determinată de diferența de dobândă. Deplasarea IED între țări are la bază diferența dobânzilor practicate și reflectă abundența de capital din țările furnizoare de investiții.
Investițiile externe directe au următoarele componente:
Capitaluri proprii: cuprind capitalul social subscris și vărsat, atât în numerar cât și prin contribuții în natură, deținut de nerezidenți în companii rezidente, precum și cota aferentă din rezerve; în mod corespunzător, în cazul sucursalelor, se ia în considerare capitalul de dotare aflat la dispoziția acestora.
Creditul net: respectiv creditele primite de către întreprinderea investiție directă de la investitorul străin direct sau din cadrul grupului de firme nerezidente din care face parte acesta, mai puțin creditele acordate de către întreprinderea investiție directă investitorului străin direct sau unei alte firme din cadrul grupului de firme.
Întreprinderea investiție directă este o întreprindere cu sau fără personalitate juridică, în care un investitor străin deține cel puțin 10% din capitalul social subscris sau din voturi, respectiv din capitalul de dotare în cazul întreprinderilor fără personalitate juridică (sucursale). Deținerea a cel puțin 10% din capitalul social subscris sau din voturi, respectiv din capitalul de dotare, este primordială în stabilirea relației de investiție directă.
Tipurile investițiilor externe directe sunt diferențiate după contribuția la dezvoltarea și înnoirea activelor economice în țara gazdă receptoare de investiții externe directe:
● Greenfield: investiții în întreprinderi înființate și dezvoltate de către sau împreună cu investitori străini, sub forma unor investiții pornite de la zero;
● Brownfield: investiții în întreprinderi preluate integral sau parțial de către investitori străini de la rezidenți, mai mult de 50% din imobilizările corporale și necorporale fiind realizate după preluare;
● Preluări integrale sau parțiale de întreprinderi: investiții în întreprinderi preluate integral sau parțial de către investitori străini de la rezidenți, mai mult de 50% din imobilizările corporale și necorporale fiind realizate înainte de preluare.
După momentul aderării României, cu excepțiile pentru zone libere/defavorizate, se acordă următoarele categorii de stimulente financiare, în conformitate cu angajamentele asumate și regulile UE privind ajutorul de stat:
1. sume cu titlu gratuit pentru investiții de capital (granturi);
2. acordarea terenului necesar investiției la un preț redus;
3. amenajări industriale (infrastructura necesarã proiectului de investiții).
1.3. Societățile transnaționale ca principala sursă a fluxurilor investiționale internaționale
Încă de la apariția acestora, societățile transnaționale au creat controverse referitoare fie la modul de definire al acestora, fie la conținutul și rolul lor. Numeroase definiții pun accentul pe caracterul internațional al acestor companii astfel: C. A. Michelet prezintă CTN drept ’’o întreprindere ( sau un grup de întreprinderi ) de talie mare, care pornind de la o bază națională, și-a implantat mai multe filiale în țări diferite, adoptând o organizare și o strategie la scară mondială.”, punând accentul pe organizarea și strategia firmei la nivel global, în timp ce autorii români discută despre extinderea activității economico-financiare la scară internațională, domeniu unde firmele transnaționale obțin cele mai mari profituri.“S. Dumitrescu și A. Bal apreciază în lucrarea lor că o societate transnațională este o firmă care și-a extins activitatea economico-financiară dincolo de granița țării de origine printr-un vast ansamblu la scară internațională format dintr-o societate principală și un număr de filiale dependente de firma-mamă implantate în diferite țări’’.( Suciu Titus, op. cit.,pag.48)
Un factor foarte important al globalizării îl reprezintă investițiile străine directe, în special cele directe. Investițiile străine directe stimulează dezvoltarea tuturor sectoarelor economiei, determină sporirea producției și a numărului locurilor de muncă, îmbunătățirea condițiilor de muncă, creșterea productivității muncii, sporirea veniturilor și a cererii populației, a eficienței economice și a nivelului de trai al populației.
Originea investițiilor străine directe o reprezintă societățile transnaționale (STN) deși studiile teoretice arată că sursele investițiilor străine directe sunt multiple. STN-urile își extind capitalul în străinătate, căutând să-și extindă piața de desfacere atât în țările dezvoltate cât și în cele în curs de dezvoltare, și în același timp organizează producția internațională.Liberalizarea investițiilor străine directe a favorizat expansiunea fără precedent a societăților transnaționale, facilitând intrarea acestora pe piețele interne la nivel global, ceea ce a generat creșterea puternică a producției industriale. În acest context, se poate afirma că ISD reprezintă nu numai mecanismul principal de integrare a piețelor, ci și liantul dintre sistemele productive ale diverselor țări. În consecință, societățile transnaționale, în calitatea lor de principal vehicul investițional, reprezintă motorul internaționalizării producției și prin aceasta, al globalizării. Fluxurile generate de aceste societăți (fluxuri finaciare, tehnologice etc.) sunt principala formă de manifestare a globalizării ( urmare a acordurilor de liberalizare a investițiilor).
“Specialiștii în domeniu subliniază faptul că, începând cu a doua jumătate a anilor ’90, investițiile străine directe au crescut la nivel mondial mai rapid decât alți indicatori macroeconomici, cum ar fi produsul intern brut, exporturile sau investițiile interne.În ultimele două decenii, a avut loc o adevărată explozie a ISD, fluxul anual al acestora majorându-se de la 47 miliarde euro în anul 1982, până la 522 miliarde în anul 2004. S-a mărit și stocul ISD, în anul 2004, atingând suma de 8 trln.euro, sporind cu 10% în comparație cu anul 2003 și de circa 5 ori față de anul 1990”. (Doltu Constantin, op. cit.,pag. 28), așa cum reiese și din figura nr. 1.
Fig. 1 Dinamica fluxurilor ISD în lume în anii 1982, 1990, 2001-2004 miliarde euro
Sursa:www.unctad.org:World Investment Report
Societățile transnaționale organizează producția internațională, efectuează procesul de expansiune a capitalului peste hotare. Urmărind scopul maximizării profitului prin creșterea volumului vânzărilor, STN caută în permanență să-și extindă piața de desfacere atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare. Manevrând aparatul productiv amplasat în diferite țări, aceste societăți găsesc cea mai eficientă utilizare a capitalului.
Conform datelor UNCTAD, între 1986-2000 ISD-urile au crescut cu aproximativ 27,8%, depășind astfel exporturile mondiale (8,33%) și producția mondială. În perioada 1999-2004, numărul total de STN a crescut de la 37 de mii la 70 de mii, în timp ce numărul filialelor din străinătate a avut un spor de 4 ori, ajungând de la 170 de mii la 690 de mii.La nivelul anului 2004 volumul total de ISD al societăților transnaționale era de 9 trilioane de $, acestea administrând peste 66,6% din întregul comerț mondial și peste 80% din investițiile străine.Evoluția fluxurilor ISD după anul 2000 a fost caracterizată atât de reduceri ale acestor fluxuri (2001-2003) cât și de creșteri, astfel că în perioada 2004-2005 ISD-urile au depășit PIB-ul mondial cât și exporturile atingând un ritm de creștere de 28,15%, față de 10,6% (PIB) si 16,95% (exporturile).În anul 2005 activele totale ale filialelor străine au atins circa 46 mld.USD, iar valoarea adăugată de acestea a fost estimată la 4,5 trilioane USD în timp ce numărul total al acordurilor privind investițiile internaționale se ridica la circa 5.500 din care 2.495 tratate bilaterale de liberalizare a investițiilor (BIT), 2.758 acorduri privind dubla impunere (DTT) și 232 de acorduri internaționale între firme. Acordurile internaționale privind investițiile au devenit din ce în ce mai complexe, incluzând și aspecte de interes public cum ar fi cele legate de sănătate (protecția socială, protecția mediului, securitate etc.). Aceste acorduri sunt caracteristice domeniilor precum industria automobilelor, farmaceutică, informatică, electronică și petrolieră care asigură un nivel înalt de dezvoltare țărilor în care sunt încheiate.
În ultimele decenii, a crescut și ponderea STN din țările în curs de dezvoltare. În etapa actuală, acestea contribuie activ la sporirea fluxurilor mondiale ale investițiilor. Cota lor în fluxul total al ISD a sporit de la 6% la mijlocul anilor ’80, până la 11% în a doua jumătate a anilor ’90, apoi s-a micșorat până la 7-8% în anii 2001-2003. În grupul respectiv de STN, în frunte, se situează companiile din asemenea țări în curs de dezvoltare, ca Hong-Kong, Malayesia și Coreea de Sud. Actualmente, mai mult de 1/3 din operațiunile exportului mondial sunt efectuate prin intermediul livrărilor intercorporative dintre STN.
“Deși numărul STN este mereu în creștere, rolul principal în economia mondială aparține unui număr limitat de firme supraputernice. În anul 2003, cele mai mari 100 de corporații transnaționale, ce constituiau circa 0,2% din numărul lor total, administrau peste 7,5 trln.euro. În filialele străine ale acestora, erau angajați circa 15 milioane de persoane. În anul 2004, aceste 100 de STN de profil nefinanciar au acumulat 12% din active, 18% din vânzările filialelor străine și 14% din numărul. În prezent, ele pot fi numite conglomerate-gigant, activitatea cărora se extinde asupra tuturor ramurilor economiei contemporane a majorității regiunilor lumii”.
Datele prezentate mai sus evidențiază legătura directă între ISD-uri și globalizare. Fenomenul de globalizare se realizează prin creșterea exportului de capital sub formă de ISD determinând o evoluție ascendentă a fluxurilor de investiții străine directe, și stimulând astfel companiile transnaționale să încheie cât mai multe acorduri investiționale.
1.4. Caracteristicile economiilor gazdă – element important în decizia de a realiza investiții străine directe
Investițiile străine directe erau o parte nesemnificativă în cadrul activității generale de investiție, centrată pe anumite domenii și regiuni specifice. Ulterior, în perioada interbelică, această situație a suferit anumite schimbări, dar numai după al doilea război mondial se poate spune că atitudinile și pozițiile adoptate în această privință au început să se cristalizeze. Perioada postbelică se distinge în cadrul istoriei investițiilor internaționale prin două aspecte: pe de o parte, volumul investițiilor efectuate în țările în dezvoltare a crescut într-un ritm rapid, iar pe de altă parte, aceste investiții au fost realizate, în principal, sub forma investițiilor directe.
„Poziția țării sau regiunii reprezintă un avantaj de localizare specific țării gazdă, astfel producția locală este preferabilă unei alte opțiuni alternative. Aici sunt incluși factori care se referă la procese de producție superioare, costuri mari de transport, forță de muncă mai ieftină, apropiere față de clienți sau consumatorii finali, dezvoltarea unei imagini locale sau barierele puse în calea comerțului.”(Georgeta Ilie, op. cit.,pag. 45)
Ideea necesității și aceea a posibilelor beneficii care ar rezulta din investițiile străine directe a început să se contureze, la nivel internațional, încă din perioada interbelică timpurie. Cu toate acestea, în plan psihologic, pentru o perioadă care a durat mai mult de trei decenii și a atins anul 1970, atitudinea generală față de investițiile străine a fost contradictorie, în sensul că un nivel foarte mare de neîncredere față de acest fenomen era prezent în majoritatea statelor lumii. Considerațiile ideologice au fost principala motivație a acestei atitudini, respectiv consecințele naționalizărilor postbelice în Europa de Vest și instaurarea comunismului în Europa de Est.
Nevoia de capital și de investiții, care se ridică la un nivel mult peste posibilitățile economice actuale, impune ca o condiție obiectivă apelarea la capitalul străin sub forma atragerii de investiții directe de capital, caracteristică comună tuturor statelor ex-comuniste.
Investițiile externe directe au stârnit interes de ambele părți, atât din partea investitorilor și capitalului străin, cât și din partea investitorilor interni. Integrarea statelor din estul și centrul Europei alături de cele vest-europene în Uniunea Europeană, stimulată de interese strategice de ambele părți, impune atât o extindere a cooperării internaționale cu alte state și mai ales cu cele dezvoltate, cât și o accelerare a tranziției la economia de piață, care să deschidă orizonturi reale cooperării internaționale. De altfel, imediat după destrămarea sistemului socialist, țările din Europa centrală și de Est ca Ungaria, Polonia și fosta Cehoslovacie, precum și Bulgaria și România au inițiat diverse demersuri pentru anumite acțiuni regionale de cooperare cum ar fi între țările riverane Mării Negre, crearea de zone economice trans-frontaliere etc. De asemenea, acestea au trecut la solicitarea unor înțelegeri cu Comunitatea Europeană, cu care au și semnat mai târziu acorduri de asociere, iar, pe de altă parte, acestea au semnat acorduri de liber schimb cu AELS (Asociația Europeană a Liberului Schimb).
Disponibilul de capital este foarte important pentru accelerarea procesului de tranziție la economia de piață și a aderării la U.E.. Conștiente de aceste realități, statele vest-europene, interesate în procesul de atragere a fostelor state socialiste la sistemul economiei de piață, au demarat el însele o serie de programe de sprijin comunitar al statelor aflate în tranziție. Au fost încheiate acorduri de asociere cu Comunitatea Europeană de către toate țările est și central-europene. Asemenea acorduri au fost semnate de Polonia, Ungaria, Cehoslovacia în 1991, apoi de către România și Bulgaria în 1993, Rusia 1996 etc. Condiția primordială a acestor asocieri constă tocmai în realizarea unei stabilități economice și politice, a unei stabilități instituționale, ca o garanție a ordinii de drept și a democrației, precum și a trecerii la un sistem economic bazat pe economia de piață, care să creeze condiții de compatibilitate între economiile naționale asociate și cele ale statelor comunitare.
Realizarea de investiții constituie începutul necesar pentru lansarea oricărei activități economice, industriale. Statele vest-europene și-au declarat disponibilitatea de a sprijini acest proces, prin acordarea unei serii de facilități statelor asociate în relațiile comerciale și de cooperare, precum și anumite ajutoare de capital prin programe comune cum este programul PHARE, care prevede acordarea de consultanță și de transferuri de tehnologie, de know-how necesare retehnologizării economiilor de tranziție.
În acordurile de asociere, Uniunea Europeană s-a angajat în mod explicit în sprijinirea eforturilor de consolidare a democrației și a celor de finalizare a tranziției la economia de piață și de creare a unor economii competitive în aceste state. Mai mult, în acordurile de asociere s-a stipulat că „Comunitatea va examina acordarea, în anumite circumstanțe, a unor fonduri pentru stabilizarea macroeconomică” pe care le-a legat și de sprijinul celorlalte state din Grupul celor 24 și al instituțiilor financiare internaționale. (Ioan Denuța, op. cit.,pag. 91)
Statele în tranziție din statele estul și centrul Europei au fost conștiente că obstacolul principal pe care îl au de înfruntat îl constituie lipsa de capital și, respectiv, de investiții în domeniul privat, productiv și al serviciilor, țările vest-europene dezvoltate manifestând un real interes în acordarea de ajutoare financiare economiilor în tranziție.
Tranziția spre economia de piață este caracterizată în toate statele est și central-europene de o instabilitate a economiilor naționale, de declin economic, de o adevărată criză de capital și o rată periculos de mică a investițiilor, mai ales a celor productive.
Dezechilibrul reprezintă o caracteristică a tuturor economiilor aflate în tranziție. Rata formării brute a capitalului a scăzut la niveluri de-a dreptul alarmante, lucru datorat atât scăderii productivității muncii și a timpului efectiv lucrat, cât și presiunii sindicale asupra salariilor și scăderii capacității manageriale a noilor echipe de conducere.
O altă cauză a scăderii ratei de acumulare, precum și a înclinației spre investiții o constituie rata mare a dobânzilor. În aceste condiții este evidentă incapacitatea fiecărei economii naționale foste comuniste de a face față, singură, nevoii absolute de capital pentru a se asigura o minimă creștere economică.
Nevoia de capitalul străin rezidă în incapacitatea propriilor economii naționale ex-comuniste de a satisface nevoia, chiar minimă, de capital pentru refacerea economică și pentru relansarea investițiilor, care, în situația menținerii reculului din anii imediat de după 1990, riscă să arunce aceste economii în totală dependență de lumea dezvoltată, cu grave consecințe pe termen mediu și lung. Pe de altă parte, această nevoie de capital străin este amplificată și de nivelul tehnologic mult rămas în urmă al dotărilor și producției industriale din țările aflate în tranziție. Retehnologizarea întreprinderilor din aceste țări este pusă în prim-planul strategiilor de dezvoltare pe termen scurt de către toate statele est și central-europene, fără această retehnologizare competitivitatea produselor acestor economii devenind deosebit de precară.
Factorii de localizare reprezintă o categorie de variabile ale procesului investițional ce contează în luarea deciziei numai în condițiile în care există avantaje de proprietate și de internalizare. „Creșterea fluxului investițiilor străine private directe destinate țărilor în dezvoltare este deosebit de importantă la ora actuală, având în vedere dificultățile pe care multe din aceste țări le întâlnesc în procesul de adaptare la deficiențele crescânde privind balanța de plăți.” (Rusu Mirela,op. cit.,pag. 21).
1.5. Rolul stimulentelor investiționale în orientarea capitalului străin la nivel mondial
Pentru atragerea de investiții străine este nevoie de acordarea unor stimulente (financiare, fiscale etc.) investitorilor străini, deși aceste metode sunt uneori contestate. În general la nivelul investitorilor, stimulentele sunt plasate pe ultimele locuri în ierarhia factorilor de influență în luarea deciziei de a investi. Și totuși, în țările care au receptat un volum însemnat de capital străin acordarea de stimulente a jucat un rol important. Foarte larg utilizate sunt stimulentele fiscale care presupun reduceri ale taxelor de import și de export precum și scutiri sau reduceri de impozitare. Stimulentele fiscale sunt practicate mai mult în țările în curs de dezvoltare, deoarece în acest caz resursele financiare sunt insuficiente pentru acordarea de stimulente directe.
În vederea sensibilizării investitorilor străini s-au folosit și altfel de metode în afara celor financiare. Acestea s-au dovedit destul de eficiente și constau în: vânzarea la prețuri preferențiale a terenului, crearea unor căi de acces, asigurarea școlarizării, acordarea de spații de lucru etc. Acordarea stimulentelor financiare este în general condiționată de alinierea proiectului investițional la unele cerințe ce țin de criterii de performanță. Cel mai frecvent utilizat criteriu de performanță este impunerea unei limite minime a conținutului local al produsului finit de regulă cu investițiile din anumite ramuri. Practica economică pune în evidență diferite modalități de abordare a acestor stimulente de către țările lumii.
Acordarea de facilități este foarte des întâlnită considerându-se că acestea joacă un rol important în determinarea deciziei de investire. În cadrul economiei americane nu există reglementări cu privire la acordarea de stimulente pentru IED. Politicile privind capitalul străin sunt decise la nivel de stat sau de autorități locale. Acestea pot oferi tot ceea ce este solicitat de către electorat și din această cauză există situații în care stimulentele ajung la sume de ordinul sutelor de milioane de dolari.
În ceea ce privește țările din cadrul Uniunii Europene există anumite restricții privitoare la stimulentele acordate. Comisia Europeană monitorizează aceste stimulente, existând și unele prevederi amănunțite asupra genului de facilități care pot fi oferite în diferite regiuni, în funcție de factori ca: nivelul șomajului, ramuri industriale în declin etc. Scopul acestor reglementări este de a asigura condiții echitabile de concurență pentru toate sectoarele și de a evita obținerea de către unele companii de avantaje competitive nejustificate ca urmare a stimulentelor, acordate de către guverne.
Modul de acordare a facilităților urmărește să asigure condiții echilibrate de concurență pentru toate sectoarele și să evite manifestarea unor raporturi de concurență neloială prin stimulentele acordate de guvern. S-a constatat în practică că prin acordarea unor sume cu „titlu gratuit” ca stimulente pentru realizarea unor mari proiecte de investiții străine, guvernele câștigă mai mult decât dacă ar folosi aceste sume pentru acțiuni promoționale.
Atractivitatea unor stimulente depinde de numeroși factori cum ar fi: cultura companiei care face investiția, sectorul de activitate, natura investiției. Tipologia stimulentelor acordate de către țările occidentale este foarte variată și constă în principal în următoarele:
participarea cu titlu gratuit Ia capital de până la 50% din valoarea proiectului, în condițiile satisfacerii unor cerințe ce vizează domeniul în care se investește, durata investiției, mărimea producției, numărul locurilor de muncă create;
vânzarea terenului la preț subvenționat;
închirierea de terenuri sau clădiri cu o perioadă de grație în care nu se plătește chirie;
posibilitatea cumpărării de terenuri sau clădiri pentru care investitorul nu plătește impozit pe o perioadă de timp;
suportarea de către agenția de promovare a investițiilor străine a cheltuielilor cu transferul și instalarea echipamentelor de producție;
repararea și modernizarea clădirilor existente pe cheltuiala agenției de promovare a investițiilor străine;
acordarea de credite cu dobândă redusă la începutul proiectului de investiții;
acordarea unor perioade de grație la creditele luate de investitorul străin;
acordarea de garanții guvernamentale;
sprijinirea investitorului în atingerea mai rapidă a unei mase critice a producției prin subvenționarea cheltuielilor cu forță de muncă;
participarea guvernului, prin intermediul agenției de promovare a investițiilor străine, la capitalul societății comerciale;
finanțarea pregătirii personalului angajat de investitorul străin;
subvenționarea salariilor personalului angajat de investitorul străin;
realizarea pe cheltuiala agenției de promovare a investițiilor străine care va însoți investitorul străin în toate demersurile sale legate de realizarea investiției.
Un factor important, pentru atragerea investițiilor străine, este crearea un climat atractiv și care să beneficieze de stabilitate. Principalele tehnici uzitate de statele care primesc investiții, pentru asigurarea unui climat favorabil acestora, constau în absența unor măsuri administrative oneroase privind intrarea lor și, în general, a cerințelor privind proprietatea sau controlul lor, ca o condiție a pătrunderii pe piață. Adițional la reglementarea absenței unui astfel de control, statele pot oferi anumite facilități investitorilor, ca rezultat al politicilor de privatizare, beneficii fiscale sau economice, precum și crearea unor zone economice speciale, zone libere la export. De asemenea, statele pot oferi garanții constituționale privind dreptul de proprietate, garanții ce pot fi implementate și regarantate prin concluzionarea unor convenții bilaterale.
În principal există trei mari categorii de cerințe pentru asigurarea unui climat favorabil investițiilor străine, dar acestea diferă în general de la un stat la altul:
a) Aspectele economice și financiare, care includ: cadrul macroeconomic, respectiv balanța de plăți a unei țări, deficitul său bugetar, rata inflației; cadrul microeconomic, respectiv nivelul de mobilitate al factorilor de producție și dimensiunea concurenței libere pe piață, sistemul de prețuri și calitatea instituțiilor însărcinate cu managementul economiei; politicile comerciale ale statului respectiv; caracteristicile sectorului financiar și trăsăturile infrastructurii de bază, incluzând serviciile publice și profesionale, precum și posibilitatea de a procura din străinătate bunuri și servicii care nu sunt disponibile pe piața internă.
b) Aspectele legislative, care implică nu numai faptul de a furniza un suport, în acest sens, investițiilor, dar mai ales de a beneficia de o rețea legislativă pozitivă, în atitudinea sa, față de acest fenomen, atât în substanță, cât și în modalitatea în care prevederile legale sunt aplicate. O protecție inadecvată, în fapt și în drept, a proprietății și a drepturilor contractuale, corelată cu proceduri ineficiente și inflexibile din legislația internă în domeniul soluționării diferendelor reprezintă factori notorii care contribuie la descurajarea investițiilor străine. Această situație încurajează corupția și atrage investitori ce urmăresc un profit pe termen scurt, generat de avantajele pe care eludarea legii sau o legislație inadecvată le creează.Afirmarea în legislația anumitor state a unor politici restricționiste privind investițiile străine contribuie la reducerea posibilităților de afaceri pe teritoriul lor și, implicit, a beneficiilor ce decurg din aceste oportunități, iar, în particular, la declinul factorilor de producție din economia națională.
Un cadru legislativ favorabil investițiilor străine presupune adoptarea unor prevederi legale, în acest domeniu, sub forma unor acte normative stabile, care să confere siguranță investitorilor străini. Multe din statele cu o economie în dezvoltare sau în tranziție, conștiente de acest fapt, au reglementat problematica admiterii și operării pe teritoriul lor a investițiilor străine sub forma unor legi sau chiar a unor legi speciale, respectiv coduri.
c) Aspectele politice, informaționale și culturale, care depind foarte mult de integrarea pieței locale în cadrul practicilor comerciale internaționale, de stabilitatea politică internă și de relațiile statului respectiv cu alte state de la care poate obține asistență financiară pentru investițiile locale sau piețe pentru export. Disponibilitatea sistemului informațional este, de asemenea, relevant, în această categorie se include și atitudinea generală a opiniei publice și a autorităților oficiale ale statului în cauză față de problema investițiilor străine și, implicit, față de investitori.Necesitatea de a furniza investitorilor străini anumite garanții financiare împotriva riscurilor noncomerciale, existente în statele în dezvoltare, a apărut și s-a dezvoltat ca o modalitate de a îmbunătăți climatul privind investițiile în aceste țări și, implicit, de a stimula curgerea investițiilor către ele. Aproape toate statele dezvoltate, și chiar două țări cu o economie în dezvoltare, au stabilit programe oficiale de furnizare de garanții împotriva riscurilor noncomerciale pentru naționalii lor care investesc în statele în dezvoltare sau cu o economie în tranziție.
ISD pot avea efecte pozitive majore asupra climatului economic al țării-gazdă prin transferul de capital, tehnologie și resurse manageriale la care altfel țara respectivă nu ar avea acces.Un tablou sintetic al rolului pe care poate să-l joace influxul de capital în țările receptoare de ISD este prezentat în continuare:
• influxul de capital poate să suplimenteze resursele interne, acoperind sau reducând deficitul între economiile interne și necesarul de investiții;
• în mod indirect, activitatea ST (societăților transnaționale) poate contribui la mobilizarea economiilor locale, care altfel ar ramâne nefolosite sau ar fi utilizate în activități mai puțin productive, prin oferirea unor oportunități de investiții atractive; pot fi astfel antrenate și investiții ale unor firme locale în activități economice situate în amonte sau în aval față de obiectul de activitate al filialei străine;
• prezența și operațiunile ST pot stimula intrarea de alte fluxuri financiare, credite din partea unor agenții internaționale sau chiar asistență nerambursabilă; în unele cazuri, cum ar fi cele ale țărilor cu economiile în tranziție, succesiunea este inversă: asistența financiară internațională, constând în creditele acordate de Banca Mondială sau de FMI, contribuie la construirea unei anume credibilități și atrage după sine intrarea fluxurilor investiționale private.
CAPITOLUL II
GLOBALIZAREA ECONOMICĂ-istoric, concept, costuri și beneficii
Modificările din ultimele decenii în cadrul economiei mondiale au generat largi comentarii purtate îndeosebi pe marginea creșterii explozive a șomajului, a ritmurilor necontrolate ale inflației, dobânzilor sufocante, crizei datoriei externe, evoluției contradictorii a procesului integrării economice, meandrelor comerțului internațional, deficitelor bugetare, uluitoarelor modificări tehnologice,intensificării concurenței, degradării mediului înconjurător etc., toate, la un loc, alcătuind un pachet masiv de probleme a căror rezolvare n-a fost considerată, întotdeauna, mulțumitoare.De aceea era necesară folosirea unor concepte economice noi, capabile să explice cu o mai mare acuratețe transformările enorme apărute în ultima vreme în economia mondială.Unul dintre aceste concepte care a contribuit la înțelegerea consecințelor și cauzelor acestor schimbări a fost cel de globalizare economică.
Problematica globalizării nu poate fi abordată fără a avea o reprezentare relativ clară și riguroasă asupra felului în care ar arăta o economie globalizată, și a felului în care aceasta constituie o nouă fază în dezvoltarea economiei internaționale și un mediu total diferit despre actorii economici naționali. “După părerea noastră, globalizarea ar trebui să însemne dezvoltarea unei noi structuri economice, și nu doar o schimbare conjuncturală direcțională spre intensificarea comerțului și a investițiilor internaționale, în cadrul unor relații economicedeja existente. Trebuie să facem deosebire între o nouă economie globală și simplele extinderi și intensificări ale relațiilor economice internaționale. Creșterea importanței comerțului exterior și a fluxurilor internaționale de capital nu constituie dovada unui nou fenomen distinct, numit <<globalizare>>”.
Începând cu anii 1860, odată cu dezvoltarea economiei moderne pe baza tehnologiei industriale, a apărut conceptul de economie internaționalizată drept etapă a economiei internaționale.Acest tip de economie,în societatea actuală, este caracterizată prin comerț liber mult mai extins și mai instituționalizat și prin faptul că investițiile străine diferă în modalitați și în destinații.
Economia globalizată reprezintă un model diferit de economia internațională, după cum afirma Monica Iuliana Bacescu, în lucrarea sa :”Globalizarea economică în confruntările de idei contemporane”, în care afirma:” economiile naționale diferite sunt subsumate și rearticulate în sistem prin procesele și tranzacțiile internaționale”.(Monica Condruz-Băcescu,op. cit.,pag. 14)
Pentru înțelegerea profundă a acestor realități, trebuie luat în seamă un proces cu totul nou și deosebit de important și anume acela că economiile naționale au devenit tot mai interdependente, s-au format noi piețe de mărfuri și capitaluri, s-au dezvoltat considerabil mijloacele de comunicație, s-a accentuat procesul de integrare a națiunilor. Pe scurt, economia mondială s-a constituit în sistem și o schimbare dintr-un subsistem al acesteia are implicații,unele nebănuite și greu de controlat, în alte subsisteme.Economia mondială s-a transformat în mod treptat într-un sistem complex și astfel lumea a devenit interdependentă și s-au accentuat contradicțiile dintre principalele puteri.De asemenea s-au ivit probleme noi de orientare și de coordonare a activității la nivel național și mondial. “Se poate spune că economiile naționale s-au constituit în sisteme cibernetice deschise către economie mondială și care pentru a funcționa în condiții de echilibru general au nevoi de orientare, coordonare și de reglare.”( Monica Condruz-Băcescu,op. cit.,pag. 15)
Răspunsurile la aceste concepte și realități se pot extrage astfel din definirea și analiza fenomenului de globalizare la nivel mondial.
2.1. Rădăcinile istorice ale globalizării-globalism, globalitate, globalizare
Termenul de globalizare este folosit pentru prima dată de Theodore Levitt, în lucrarea „Globalization and Markets”.In anii 1980, termenul de globalizare avea în vedere progresele tehnologice care au făcut mai ușoare și mai rapide tranzacțiile internaționale și de asemenea se referea la extinderea dincolo de granițele naționale ale acelorași forțe de piață care au operat de secole la toate nivelele activității economice umane.
O altă definiție și totodata cea mai întâlnită a globalizării este cea a lui R. Robertson care, în lucrarea sa ”Globalization”, subliniază: “Globalizarea este procesul complex de multiplicare a legăturilor și interconexiunilor dintre statele ce compun sistemul mondial”.
În alte lucrări, globalizarea este privită drept o americanizare. În lucrarea “Lexus și măslinul” Thomas Friedman scrie: “globalizarea înseamnă de fapt americanizare; globalizarea are urechile lui Mickey Mouse, bea Pepsi sau Coca cola, mănîncă Big Macs, lucrează pe laptopuri IBM . Multe societăți din lume o văd ca pe ceva bun , dar altele o consideră ca o amenințare fundamentală” .
Evoluția globalizării a fost una complexă.Ea a apărut și s-a dezvoltat cunoscând etape diferite de evoluție, până a atins pragul în care nu a mai putut fi explicată prin vechile metode și a fost necesară elaborarea unui nou sistem conceptual al economiei politice în scopul oglindirii cât mai clare a noilor realități intervenite în relațiile economice internaționale. Este adevărat că, o lungă perioadă de timp, manifestarea acestor relații de interdependență economică n-a pus cu atâta acuitate problema găsirii unor definiții noi, menite să refacă din temelii vechea structură categorială intrată în rutină. Din acest punct de vedere, globalizarea poate fi considerată ca un concept nou, născut pe fondul evoluției vertiginoase a evenimentelor economice, caracteristice ultimei părți a secolului XX și atingerii pragului mediatizatului an 2000.
Utilizarea tot mai frecventă a noțiunii de globalizare se face la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI.
De multe ori întâlnim o utilizare a noțiunilor de globalizare, globalism și globalitate, fără a consemna o distincție de sens între acestea. O distincție netă o realizează Monica Iuliana Băcescu în lucrarea sa astfel:”Globalismul presupune distribuția puterilor în sensul că o parte domină celelalte părți ale globului ca întreg. Deci globalismul este văzut ca o formulă de forță girată de principiul adversității și deviată în cele din urmă de ambițiile mondialismului și hegemonismului.”( Monica Iuliana Condruz Bacescu, op. cit.,pag.20).
Globalitatea redă cel mai bine limitele ordonării și reordonării lumii după principiul adversității, în sensul că lumea structurată pe acest principiu al concurenței, are o multitudine de neputințe și promovează exploatarea sub cele mai terifiante forme ideologice. Globalitatea are ca metodă de lucru cooperarea interguvernamentală și acceptă doar soluții care conservă suveranitatea statală.
Globalizarea presupune o nouă ordine economică și politică în lume, a cărui principiu ordonator nu mai este principiul adversității.
Fără îndoială, una din problemele teoretice pe larg dezbătută în legătură cu fenomenul globalizării vizează momentul declanșării lui, cu alte cuvinte al începutului său. Ca de obicei, cercetătorii n-au ajuns, încă, la un punct de vedere comun. Făcând abstracție de o serie de detalii istorice, se poate spune că, până la urmă, s-au conturat trei puncte de vedere și anume:
● unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar din timpuri străvechi, efectele acestui proces resimțindu-se mai mult sau mai puțin în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită;
● după alții, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic modernizării și dezvoltării capitalismului, cu mențiunea că în ultimele decenii a evoluat intr-un ritm accelerat;
● în fine, întâlnim și punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un proces recent, asociat, însă, cu alte evenimente economice și sociale cunoscute deja sub denumirea de postindustrializare, postindustrialism sau reorganizarea capitalismului pe alte baze .
Desigur, acest fenomen poate fi plasat la începuturile istoriei, însa această afirmație este mai puțin plauzibilă, pare a fi o exagerare, în ciuda unor argumente care, pe alocuri, par pertinente.
Printre acestea sunt avute în vedere apariția primelor imperii, procesul de răspândire a creștinismului în lume .
Încă de la începuturile sale, globalizarea a fost privită ca fiind un concept care acoperă trei domenii ale vieții sociale: economic, politic și cultural. Evident, partea economicului vizează toate fazele procesului de reproducție, adică producția, repartiția, schimbul și consumul, reprezentând structura de rezistență, coloana vertebrală a globalizării, pe baza căreia apar și se dezvoltă celelalte două componente, reflectate de relațiile politice și culturale. Dacă tendința de globalizare a economiei a fost evidentă încă din fazele sale incipiente, celelalte două laturi, derivate din prima, au stârnit numeroase suspiciuni, deoarece ele au fost interpretate ca o consecință directă a expansiunii, mai întâi a Europei, apoi a întregii lumi occidentale asupra tuturor teritoriilor situate în afara așa-zisului "perimetru civilizator", în scopul consolidării puterii politice a unor state și instaurării mimetismului cultural străin tradițiilor locale.
Însă aceste concepte au evoluat, astfel că în lucrarea lor: ”Globalizarea economiei”, Gh. Postelnicu și C. Postelnicu prezintă o ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces, în cadrul căreia se regăsesc elemente specifice tuturor celor trei arii de cuprindere ale sale. Ele sunt prezentate în felul următor:
● faza germinală (Europa, 1400 – 1750), când apar primele hărți ale planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, omenirea începând să devină conștientă că locuiește pe o planetă (glob) care nu este situată în centrul sistemului nostru solar (revoluționarea astronomiei de către Copernic), este adoptat calendarul universal și încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;
● faza incipientă (Europa, 1750 – 1875), în cadrul căreia apar statele-națiune, încep să se dezvolte relațiile dintre ele, apar primele convenții legale internaționale, precum și primele idei despre internaționalism și universalism;
● faza decolării (take off), 1875 – 1925, când se conștientizează existența unei singure societăți internaționale și a unei singure umanități, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dintre națiuni independente, extinderea comunicațiilor, apariția unor migrații de masă (îndeosebi dinspre Europa spre );
● faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925 – 1969), declanșată de primul război mondial și apoi reafirmată de cel de-al doilea război mondial, temperate, într-o oarecare măsură, de înființarea Ligii Națiunilor și, după aceea, a Organizației Națiunilor Unite, care a implementat conceptele de crime de război și crime împotriva umanității și a atras atenția, prin intermediul unor organisme specializate ale sale, asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, malnutriția, subdezvoltarea economică ș.a.);
● în final, în ultimele decenii ale secolului XX, când s-au făcut progrese uriașe în explorarea spațiului cosmic și în telecomunicații, au apărut diferite forme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaționale a muncii.
De asemenea, David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt și Jonathan Perraton în cartea “Transformări globale. Politică, economie și cultură” prezintă 4 forme istorice ale globalizării, respectiv patru faze istorice delimitate prin caracteristici spațio-temporale și organizaționale. Astfel ei analizează următoarele forme istorice ale globalizării:
● globalizarea premodernă, care începe cu formarea de centre distincte și separate ale civilizației agrare sedentare în Eurasia, Africa și cele două Americi, cu aproximativ 9.000-11.000 de ani în urmă. Această epocă este omogenizată parțial de limitele globalizării în toate formele sale multiple, întrucât, deși existau importante inovații sociale și de infrastructură în multe domenii – în special în transport și comunicații –posibilitățile dezvoltării unor interacțiuni globale durabile erau influențate într-o măsură foarte mare de tehnologia disponibilă. Mai mult, a fost o epocă în care globalizarea era caracterizată, în primul rând, de întâlniri între regiuni sau între civilizațiile din cadrul Eurasiei; Oceania și cele două Americi au rămas civilizații autonome, în timp ce legătura între laturile de vest (Europa atlantică), de est (Asia de Sud-Est și Japonia) și de sud (Africa de Sud) ale teritoriului afro-eurasiatic se făcea prin rețele sau fluxuri neglijabile, chiar dacă erau directe sau regularizate.
● globalizarea modernă timpurie (1500-1850).La începutul secolului al XVI-lea a început ascensiunea Occidentului și astfel au apărut instituții importante în societate, s-au achiziționat tehnologii și resurse de putere. Globalizarea a fost determinată în această perioadă de fluxuri demografice, ecologice și epidemiologice între Europa, Americi și .S-au dezvoltat relațiile politice și militare și s-au format imperiile europene globale. Noi forme de globalizare economică au început să ia amploare, așa cum au fost cele inițiate de marile companii comerciale. La mijocul secolului al XIX-lea au fost înființate avanposturi slab populate pe coasta de vest a Africii și în Africa de Sud. Prezența britanică în devenea și mai pregnantă, în timp ce, mai spre est se simțea și influența europeană în insulele Asiei de Sud-Est: spaniolii în Filipine, olandezii în Java, portughezii în și . De-a lungul vastelor câmpii ale Asiei Centrale și Siberiei, prezența și puterea rusă sporeau constant, atingând coasta Pacificului.
● globalizarea modernă (1850-1945). În condițiile în care s-au extins expansiunile politice și militare, această epocă a fost martora unor modele de globalizare economică foarte extinse, intense și semnificative din punct de vedere social –comerțul și investițiile globale au luat avânt.În urma decăderii comerțului cu sclavi lucrători cu contracte de ucenicie au părăsit Asia în căutarea unui loc de muncă în America de Nord și de Sud și în coloniile Europene din Oceania, Asia, Africa și Caraibe. Epoca a fost marcată de începuturile unui nou val de interconexiuni internaționale în plan ecologic, pe măsură ce în Europa a apărut poluarea transfrontalieră pe scară restrânsă, defrișarea tropicală organizată sub deciziile imperiale a luat amploare, iar răspândirea globală a industrialismului și a utilizării combustibilului fosil au început să trasforme, fără a se ști la acea vreme, compoziția atmosferei. Această epocă a globalizării avea să fie întreruptă rapid și abrupt de primul război mondial.
● globalizarea contemporană. După 1945 s-a produs un nou val de fluxuri și interconexiuni globale. Epoca postbelică a fost considerată o formă istorică distinctă de globalizare întrucât s-au simțit puternic influențele celui de-al doilea razboi mondial precum și ale evenimentelor ce i-au urmat.În epoca contemporană s-au remarcat diferite forme de globalizare: în domeniul politic, al dreptului și guvernării, în domeniul militar și cultural.Mai mult, această epocă a experimentat inovații extraordinare în infrastructurile de transport și comunicații și o dezvoltare incomparabilă de instituții de guvernare și reglementare globală. Globalizarea contemporană a fost profund conturată de consecințele structurale ale celui de-al doilea război mondial: înfrângerea puterilor Axei, epuizarea fostelor puteri imperiale europene și izbucnirea Războiului Rece între SUA și Uniunea Sovietică, toate acestea au modificat structura de putere globală. În același timp, s-a format o nouă ordine politică mondială, care avea la bază ONU și principalele sale instituții și agenții.
La sfârșitul secolului XX,în urma imperiilor de altădată a apărut un nou sistem de state-națiune acoperit de sisteme multilaterale, regionale și globale de reglementare și guvernare.Statele națiune au devenit o necesitate și o realitate în economia contemporană și sunt puternic dominate de fluxuri și interconexiuni. Caracterul aproape universal al statului-națiune este un element determinant al globalizarii în condițiile în care niciun stat nu a fost exclus din procesul de dezvoltare și modernizare mondială.
În opinia lui Gh. Postelnicu :”globalizarea poate fi cel mai bine înțeleasă ca un fenomen spațial, având două extreme: la un capăt comunitățile locale cu problemele lor specifice, iar la celălalt societatea globală spre care tindem, dar nu știm deocamdată dacă se va realiza vreodată. În opinia noastră, dezrădăcinarea și migrația sunt aspecte negative ce le depășesc, în multe cazuri, pe cele pozitive ce însoțesc globalizarea.
Unele zone sărace au devenit și mai sărace, iar decalajele de ordin economic între țări/ zone bogate și cele sărace s-au adâncit.” ( Gheorghe Postelnicu, C.Postelnicu,op. cit.,pag. 283).
“Apariția, la nivel planetar, a unor mișcări cetățenești, în măsura în care exprimă aspirațiile unei majorități de a împărți mai bine beneficiile globalizării între țările dezvoltate și cele în dezvoltare, constituie un fenomen firesc, în condițiile dezvoltării democrației. Nu același lucru se poate spune însă despre acea minoritate care își maschează huliganismul printr-un așa zis protest politic. (…) Societatea globală va răsturna, probabil pașnic, tot ceea ce astăzi ne pare imuabil. Cetățeanul umanității va depăși etapa de utopie. El va străbate teritorii fără frontiere, din Alaska în Australia, bucurându-se – grație tehnologiilor – de avantajele timpului și spațiului, de cunoștința universalității, dar și unicității sale, neîngrădit de epica etnoteritorială și de amintirea numeroaselor războaie pe care le-au purtat strămoșii lui ca să apere frontiere inevitabil vremelnice” , afirma dealtfel același autor în lucrarea sa evidențiind importanța globalizării pentru omenire.
2.2. Cauze ale globalizării și efectele acesteia
2.2.1. Cauze și elemente definitorii ale globalizării
Globalizarea a fost cunoscută inițial prin sintagma “satul planetar” și deși este prezentată ca un fenomen specific sfârșitului de mileniu, ea a cunoscut o istorie amplă. Sub acest aspect din urmă, globalizarea reprezintă consecința aproape naturală a cursului tot mai accelerat imprimat istoriei, dacă nu de Renaștere, atunci cel puțin de prima Revoluție industrială. Ceea ce deosebește fenomenul contemporan al globalizării de precedentele procese integraționiste sunt scara (anterior regională, actual mondială), ritmul schimbărilor (este suficient să luăm în considerare rata anuală a „universalizării" internetului) și sprijinirea într-o mare măsură decât oricând înainte pe progresul tehnologic cu impact imediat asupra condițiilor vieții cotidiene.
Una dintre cele mai uzitate definiții ale conceptului de globalizare este faptul că “globalizarea apare astăzi tot mai mult ca un proces prin care distanța geografică devine un element mai putin important in stabilirea si evolutia relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale.”
În această accepțiune sunt cuprinse atât aspectele obiective, cât și cele subiective pe care le implică acest concept. Pe de o parte, geografia își pierde din importanță datorită noilor tehnologii, noilor strategii ale agenților economici, precum și politicilor acestora, atât de ordin național, cât și internațional. Pe de altă parte, globalizarea devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că oamenii au început să simtă tot mai clar noile conditii pe care dezvoltarea le ofera de utilizare a tehnologiilor noi, precum și de punerea în practică a noilor strategii și politici. Atunci când se acționează în concordanță cu dinamica globalizării are loc exact impulsionarea desfășurării procesului de globalizare.
Globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică.Ea a devenit un factor de integrare a omului în comunitatea mondială și a determinat dispariția barierelor determinate de distanța geografică în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și socioculturale internaționale care determină dealtfel globalizarea.
Având în vedere cele de mai sus, se pot formula cel puțin trei concluzii:
● Globalizarea, după cum consideră Martin Albrow, cuprinde procesele prin care popoarele lumii devin o singură societate globală;
● Globalizarea constă “în intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o
asemenea măsură localități îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite
prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, și invers.” (Monica Iuliana Condruz Băcescu, op. cit. ,pag. 34).
● După Emanuel Richter globalizarea este o rețea care a adunat toate comunitățile planetei într-o unitate mondială singulară;
Caracteristicile curentului globalizării sunt: internaționalizarea producției, noua diviziune internațională a muncii, noile mișcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state agenții ale lumii globalizate.
În concluzie, globalizarea economică ar putea fi privită ca fiind procesul complex și deosebit de dinamic al dezvoltării interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii legăturilor transnaționale în cadrul sferelor vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept consecință internaționalizarea problemelor naționale, fiind necesară astfel o soluționare mai curând globală decât națională a acestora.
2.2.2 Efectele globalizării
Dintre efectele globalizării cel mai des menționate în literatura de specialitate amintim următoarele:
● dificultatea deosebită a guvernării economiei globalizate deoarece interdependența țărilor ar conduce la apariția unor conflicte între agențiile de reglementare, conflicte care ar slăbi mai departe eficiența guvernării publice la nivel global și ar determina transformarea companiilor multinaționale în companii transnaționale.
Spre deosebire de companiile multinaționale, companiile transnaționale nu vor mai putea fi controlate sau chiar constrânse de politicile anumitor state naționale. Mai degrabă se vor supune numai standardelor de reglementare internaționale, impuse și stabilite de comun acord. Guvernele naționale nu ar mai putea să adopte nici un fel de reglementare efectivă contra acestor standarde în detrimentul societăților transnaționale.
● scăderea influenței politice și a puterii de negociere economică a forței de muncă organizate;
● creșterea multipolarității în sistemul politic internațional: “O serie de organizații de la agențiile non-profit internaționale până la companiile transnaționale vor dobândi mai multă putere în detrimentul guvernelor naționale și folosindu-se de piețele globale și de media ar putea apela și obține legitimitatea de la consumatori/cetățeni de-a lungul granițelor naționale.
În acest fel puterile disciplinare distincte ale statelor naționale vor scădea, chiar dacă majoritatea cetățenilor lor, mai ales în țările avansate, vor rămâne atașați național. Într-o astfel de lume, puterea națională militară ar fi mai puțin eficientă. Nu va mai putea fi folosită pentru a realiza obiective economice”.
2.3. Costurile și beneficiile globalizării
2.3.1. Costurile și beneficiile gestionării globalizării economice de către instituțiile economice internaționale
Rolul și funcțiile FMI, Băncii Mondiale și OMC în gestionarea Globalizării
La început de secol XXI nu se mai pune problema dacă globalizarea este bună ori rea: ea este o forță care unora le-a adus numeroase beneficii. Însă din cauza faptului că a fost greșit gestionată, milioane de oameni nu s-au bucurat de beneficiile aduse de ea, iar situația altor milioane de oameni chiar s-a înrăutățit. “Problema care se pune în prezent este legată de reforma globalizării, de ce anume trebuie făcut pentru ca ea să servească nu numai bogaților și țărilor industrializate dezvoltate, ci și săracilor și țărilor mai puțin dezvoltate.”
În vederea unei mai bune înțelegeri a gestionării fenomenului globalizării este foarte importantă analiza influenței celor trei instituții implicate în procesul globalizării: FMI, Banca Mondială și OMC.
FMI și Banca Mondială s-au aflat în centrul problemelor economice majore ale ultimelor două decenii, amintind aici inclusiv crizele financiare și tranziția fostelor state comuniste la economia de piață. FMI și Banca Mondială sunt rezultatul Conferinței Monetare Financiare de la Bretton Woods, statul New Hampshire, din iulie 1944, și reprezintă un factor al misiunii de reconstrucție a Europei după distrugerile provocate de război și de prevenire în viitor a crizelor economice mondiale. Denumirea oficială a Băncii Mondiale- Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare- reflectă misiunea inițială a acesteia; ultimul cuvânt “dezvoltare”, a fost adăugat aproape ca o completare. Sarcina mai grea a asigurării stabilității economice la scară globală a fost încredințată FMI. Participanții la reuniunea de la Bretton Woods aveau foarte clar în memorie criza economică mondială din anii 1930, Fondul Monetar Internațional fiind însărcinat cu prevenirea izbucnirii unei alte asemenea crize. Acest lucru urma să se realizeze prin exercitarea de presiuni asupra țărilor care nu se achitau în mod corespunzător de datoria de a contribui la menținerea cererii agregate la scară globală la un nivel constant. De asemenea un alt obiectiv al acestei instituții era asigurarea lichiditații sub formă de împrumuturi acordate țărilor care se confruntau cu un declin al economiei și care nu erau capabile să stimuleze cererea agregată apelând la resursele proprii.
În anii care au trecut de la crearea sa, FMI s-a schimbat foarte mult. Fondat pe convingerea că piețele funcționau adeseori prost, el apără acum supremația acestora.În prezent FMI furnizează de regulă fonduri numai dacă statele adoptă politici constând de exemplu în reducerea deficitelor bugetare, creșterea impozitelor sau mărirea ratelor dobânzilor, care duc la restrângerea activității economice.
În relațiile cu o anumită țară, FMI a fost conceput să se limiteze la problemele de macroeconomie, la deficitul bugetului de stat, la politica monetară, la inflație, la deficitul comercial, la politica de contractare de credite din surse externe. Banca Mondială a fost concepută să se ocupe de problemele structurale – pe ce anume cheltuia banii guvernul țării respective, instituțiile financiare ale acesteia, piața forței de muncă, politicile comerciale.
În lucrarea :”Globalizarea economică în confruntările de idei contemporane”, Monica Iuliana Băcescu afirma:”După părerea noastră, cele două instituții ar fi putut furniza țărilor în dezvoltare diferite unghiuri de abordare a unora dintre problemele specifice dezvoltării și tranziției, având astfel posibilitatea să contribuie la consolidarea proceselor democratice. Ele se aflau însă la voia Grupului celor Șapte (al guvernelor celor mai importante șapte state industrializate avansate: SUA, Japonia, , Italia, Franța și Marea Britanie), mai ales al miniștrilor de finanțe și secretarilor trezoreriilor acestora.La o jumătatea de veac de la fondarea sa, este clar că FMI nu și-a îndeplinit misiunea. Nu a făcut ceea ce ar fi trebuit să facă – să furnizeze fonduri țărilor confruntate cu declinul economiei, astfel încât aceasta să revină cât mai aprope de nivelul de ocupare completă” , susținând ideea ineficienței activitătii FMI.
2.3.2 Politicile economice promovate de instituțiile economice
internaționale și universalitatea lor
Politicile economice elaborate la Washington de instituțiile economice internaționale și aplicate în țările în dezvoltare nu au adus prea multe avantaje sau beneficii țărilor în dezvoltare întrucât acestea au fost obligate să-și deschidă piețele pentru produsele de import și astfel determinând o stagnare a celor realizate de unele ramuri ale economiei sale naționale.Consecințele acestui fapt au fost dezastruoase în plan social și economic. Majoritatea țărilor industrializate avansate – inclusiv SUA și Japonia – și-au creat economii solide protejându-și în mod înțelept și selectiv unele ramuri de activitate până când acestea au fost suficent de puternice ca să facă față concurenței companiilor străine. Deși adesea protecționismul total nu a dat rezultate în țările care l-au încercat , același lucru se poate spune și despre liberalizarea accelerată a comerțului.
Astfel că în urma deciziilor adoptate de către FMI ca țările în curs de dezvoltare să aplice în mod continuu politici monetare restrictive, locurile de muncă au dispărut în mod sistematic, agricultorii săraci din țările în curs de dezvoltare pur și simplu nu au putut face față concurenței produselor puternic subvenționate din Europa din SUA, înainte ca industria și agricultura acestor țări să poată să se dezvolte și să creeze noi locuri de muncă.De asemenea ratele dobânzilor au atins niveluri care au făcut imposibilă crearea de locuri de muncă chiar și în condițiile cele mai favorabile. Iar pentru că liberalizarea comerțului s-a realizat mai înainte de a se lua măsurile de protecție socială necesare, cei care și-au pierdut locul de muncă au sărăcit. Astfel principala consecință a liberalizarii a fost accentuarea sărăciei și a subdezvoltării.
În multe țări, modul de aplicare a reformelor FMI a dus la creșterea șomajului și a sărăciei. Din această cauză numeroase guverne ale țărilor în curs de dezvoltare au făcut critici la adresa FMI, la adresa programelor de ajustare structurală, și chiar analiza efectuată de FMI asupra acestora a scos în evidență numeroasele lor neajunsuri. Analiza respectivă conține trei părți: analiza internă, efectuată de personalul FMI , analiza externă, efectuată de către specialiști independenți, și raportul întocmit de personalul FMI către consiliul director al FMI, care rezumă concluziile celor două analize.
Efectele politicilor FMI sunt din ce în ce mai evidente pe măsură ce săracii din Indonezia, Maroc sau Papua-Noua Guinee beneficiază de subvenții mai mici pentru combustibil și hrană, cei din Thailanda văd cum SIDA se răspândește din cauza reducerii impuse de FMI a cheltuielilor cu sănătatea, iar familiile din multe țări în curs de dezvoltare, nevoite să plătească școlarizarea copiilor lor în cadrul așa-numitelor programe de “recuperare a costurilor”,aleg să nu-și trimită copiii la școală. Rezultatele procesului de globalizare, așa cum s-a desfășurat el până acum, nu sunt cele așteptate deoarece s-a înregistrat mai degrabă un regres al economiilor naționale decât un fenomen de creștere economică.
Numeroși observatori consideră că globalizarea “este întreținută în mod artificial tocmai de cei ce beneficiază de pe urma ei și mai puțin de cei ce au înregistrat pierderi, sau au fost pur și simplu marginalizați. Cei de pe urmă recunosc că globalizarea reprezintă în multe privințe un fenomen nou, dar care operează după reguli vechi. Datorită acestui fapt, nu am avea de-a face cu o <nouă economie>, ci cu un fel de <economie cazinou> (casino economy), în care un volum enorm de bani este antrenat în operațiuni speculative. Mergând pe această linie, unii adoptă un ton și mai dur, considerând că am avea de-a face cu un fel de <colonialism corporatist> care vizează țările cele mai sărace și pe săracii din țările bogate”. ( Gh.Postelnicu, C. Postelnicu, op. cit.,pag. 301).
Importanța activității FMI este susținută prin următoarele argumente:
● Prezența FMI se resimte în momentul adoptării de către țări a unor politici de devalorizare competitivă pentru a-și echilibra balanța comercială.Efectele acestor devalorizări sunt dezechilibrele monetare, care determină crizele la nivel regional și global ,ele fiind una dintre cauzele pentru care FMI a fost creat: să evite devalorizările competitive în lanț;
● În prezent s-a accentuat mobilitatea capitalului și managementul ratei de schimb și al rezervelor de lichidități aceste fenomene fiind determinate de condiții de risc și incertitudine.În acest context FMI reprezintă încă un element de bază în reducerea riscurilor și eșecurilor financiare, dar și în determinarea unor noi jucători de a intra pe piață.
A spune că FMI este indispensabil nu înseamnă că trebuie să fie acceptată politica prezentă adoptată de către FMI și efectele acesteia. Ba din contră, un nou FMI ar trebui să fie gândit astfel încât să reducă hazardul moral și să aibă o eficență ridicată în contextul adâncirii interdependențelor între economiile lumii. Sistemul monetar internațional ar trebui să aibă la bază un sistem bancar sigur, bazat pe principii asemănătoare celor oferite de Comitetul de la Basel, astfel încât băncile care acordă împrumuturi riscante trebuie să suporte și ele efectele crizei.” Sistemul bancar ajunge în situație de colaps din cauza riscului excesiv pe care și-l asumă băncile când acordă aceste împrumuturi. Acest lucru este permis de existența “unor plase de siguranță” care, în momentul apariției lor, au îndepărtat disciplina verificărilor din comportamentul bancar . Băncile își permit astfel să acorde împrumuturi cu grad mare de risc, știind că în caz de eșec își vor recupera banii din taxele plătite de contribuabili.
În vederea diminuării problemelor legate de hazardul moral, este necesar ca FMI să practice rate ale dobânzii cel puțin egale cu cele ale pieței, sa-și limiteze mai bine atribuțiile față de cele ale Băncii Mondiale, lăsând acesteia rolul de bancă pentru dezvoltare care să acorde împrumuturi pe termen mediu și lung.Astfel, Fondului i-ar rămâne rolul de a supraveghea sistemul financiar global și de a interveni pentru stabilizarea acestuia prin împrumuturi pe termen scurt în cazul crizelor de lichidități și numai țărilor solvabile. În acest mod , complementaritatea celor două instituții și colaborarea dintre ele ar conduce la creșterea eficenței asistenței financiare internaționale.
Reformarea FMI-ului este o necesitate reclamată de creșterea continuă a împrumuturilor acordate de FMI.Această creștere a fost amplă până în anul 1999, după care a fost urmată de un regres în anul 2000, și au cunoscut o ușoară revigorare în 2001.Această instituție a fost acuzată, adeseori de către țările beneficiare de condiții mult prea aspre impuse, de neluarea în considerare a specificităților naționale – economice și sociale, proces alimentat și de unele eșecuri răsunătoare.În ultimii 3-4 ani FMI a introdus noi politici de modernizare și adaptare a asistenței financiare și tehnice, corelate cu o nouă viziune asupra condiționărilor impuse.Această reformă are în principal două consecințe: repoziționarea FMI în ecuația responsabilităților împărțite de FMI și guvernele țărilor beneficiare de asistența sa financiară; renunțarea la implementarea programelor de redresare macroeconomică unice sau mimetice.
Desigur, obstacolele în calea acestei intenții sunt încă numeroase. Cea mai dificilă problemă rămâne trasarea unei linii sigure între măsurile critice și cele adiacente asigurării succesului unui program susținut de către FMI.
“Unul dintre principalele obiective este crearea unui sistem financiar mult mai stabil, care să susțină creșterea economică globală. Întrebat înainte de criza asiatică unde crede că va izbucni un nou “Mexic”, directorul de atunci al FMI, Michel Camdessus, a răspuns că în mod sigur viitoarea criză economică va începe cu o criză bancară sau va fi intensificată de o asemenea criză. Și așa s-a și întâmplat. În multe țări, managementul bancar deficitar, supravegherea firavă și condițiile macroeconomice nefavorabile au lăsat sistemul bancar într-o situație vulnerabilă, chiar periculoasă. Mai mult, când sistemul bancar este vulnerabil, țările deseori ezită să înăsprească politicile macroeconomice, atunci când ar trebui să o facă, temându-se să nu declanșeze criza în sistemul bancar. În aceste condiții, o criză bancară este un accident susceptibil a apărea rapid. Trebuie să se pună accent pe îmbunătățirea managementului intern al fiecărei bănci și pe întărirea disciplinei pieței în privința practicilor bancare. Este nevoie, de asemenea, de o îmbunătățire a reglementărilor și de supravegherea băncilor.” 41
FMI numără în prezent 183 de membri astfel că este recunoscut drept instituție cu rol intens la nivel mondial.Pentru a-și îndeplini acest rol de susținere financiară a țărilor în curs de dezvoltare, el încearcă să dezvolte în prezent un sistem flexibil de mecanisme de creditare, în continuă adaptare la noile nevoi ale acestor tari. Aceste măsuri urmăresc asigurarea redresării economice a țării în cauză, precum și posibilitatea de restituire a creditului. În aceste programe sunt cuprinși indicatori cuantificabili, obiective indicative și criterii de performanță prin care sunt urmărite atât aplicarea măsurilor, cât și efectele lor.O altă restricție a derulării cu succes a creditelor contractate sau a sistării lor este determinată de derularea programelor FMI, la care se adaugă condiționarea volumului creditelor de cotă parte.
CAPITOLUL III
GLOBALIZAREA ȘI EVOLUȚIA INVESTIȚIILOR STRĂINE DIRECTE
3.1. Companiile transnaționale în procesul de globalizare a economiei contemporane
Globalizarea înseamnă circulația liberă a capitalului, mărfurilor, tehnologiei, informației și într-o măsură mai mică a forței de muncă.
Companiile transnaționale (CTN), ca principal motor al globalizării, acționează într-o economie globală care se referă la : producție globală, capital global, piață globală.
Principalele motive care determină firmele să-și internaționalizeze activele sunt obținerea unor profituri cât mai mari cu costuri mici și a unei rentabilități sporite. Acestea se pot realiza prin valorificarea unor oportunități pe care le oferă alte țări cu resurse materiale și umane mai ieftine, prin pătrunderea pe piețe avantajoase pentru export. 42
Companiile transnaționale reprezintă un interes major și pentru țările gazdă deoarece prin transferul de capital, tehnologie, management performant se creează noi locuri de muncă acolo unde se deschid întreprinderi noi, care fac să crească productivitatea muncii, care la rândul ei aduce cu sine salarii mai bune pentru angajații din țara gazdă.Produsele devin mai competitive pentru export iar creșterea volumului de produse la export îmbunătățește balanța de plăți, crește venitul la buget. CTN joacă un rol important în promovarea exporturilor, accentuarea transferului de capital și tehnologie, în infuzia de competențe manageriale de înaltă calificare. În procesul globalizării lor firmele au parcurs trei stadii: creșterea ponderii exporturilor în totalul producției lor, globalizarea producției prin construcția de întreprinderi în afara granițelor și globalizarea competențelor și a sistemelor organizaționale, ceea ce înseamnă abilitate de a opera la cele mai înalte standarde pretutindeni în lume. Astfel companiile transnaționale se afirmă ca principala forță a globalizării economice.
Însă procesul de globalizare are efecte adverse atât pentru țările gazdă cât și pentru țările de origine manifestate prin: transferul în alte țări a unei părți din activele CTN contribuie la reducerea locurilor de muncă și creșterea șomajului în țările de origine.
Totodată creșterea șomajului se poate realiza prin creșterea productivității muncii, prin transferul de tehnologie, informații, inovații în țările gazdă și astfel categoriile necalificate sau cu o calificare mai redusă sunt defavorizate.De asemenea țările gazdă sunt nemulțumite de faptul că operațiunile de cercetare-dezvoltare se află în țările de origine ale CTN, iar inovațiile tehnologice nu sunt implementate concomitent în țările gazdă.
3.1.1. Istoricul companiilor transnaționale
Conform UNCTAD, instituția cea mai specializată în domeniul cercetării tranzacțiilor internaționale și a impactului acestora pentru diferite grupuri de țări, “companiile transnaționale (CTN) sunt întreprinderi alcătuite din una sau mai multe firme-mamă și filialele acestora în străinătate. Firma-mamă este o întreprindere care controlează activele altor entități în țări diferite de țara sa de origine, de obicei prin deținerea unei ponderi din totalul acțiunilor acestora (ponderea necesară variază, fiind considerată peste 10% in SUA și peste 25% în Uniunea Europeană).” Filiala din străinătate este o întreprindere în cadrul căreia un investitor rezident în altă deține un pachet de acțiuni care îi oferă posibilitatea de decizie și control și participarea directă la conducere.
Potrivit raportului World Investment Report (1997) numărul CTN era estimat la cca 44500 firme cu aproape 280000 filiale care controlează mai mult de o treime din activitatea sistemului privat mondial.
Date mai recente arată creșterea într-un ritm alert a CTN și filialelor. În economia mondială în anul 2002 sunt peste 63000 CTN cu peste 820000 filiale răspândite în întreaga lume , acoperind toate domeniile de activitate. Peste 90% din CTN își au sediul în țările Triadei. Topul celor 100 din cele mai mari este astfel distribuit : 49 se află în Europa Occidentală, 26 în SUA, 18 în Japonia, 2 în Australia, 2 în Canada, 2 în China, câte 1 în Mexic și Venezuela.
La nivelul anului 1992, ponderea în PIB-ul mondial a primelor societăți transnaționale, a crescut în anul 1992 de la 27.2% la 24.7% , scăzând în anul 1998 la 26.3%.
Din punct de vedere istoric se pot distinge mai multe etape în apariția și dezvoltarea spectaculoasă a companiilor transnaționale.
a) Înainte de 1945: primele extinderi internaționale
În primele decenii ale secolului XX, numărul întreprinderilor industriale moderne din SUA era considerabil mai mare decât cel din Marea Britanie sau , celelalte puteri industriale ale lumii. Încă dinaintea primului război mondial, anumite companii americane realizaseră investiții directe în afara granițelor naționale.
Una dintre primele companii americane ce s-a extins pe plan internațional a fost Standard Oil Trust, urmată de Ford , care și-a deschis câteva filiale străine înainte de 1914. Alte companii care au efectuat investiții extinse în străinătate au fost General Electric si Vacuum Oil (predecesoarea firmei Mobil). După 1914 acest proces s-a accelerat mărindu-se influența companiilor transnaționale americane. Acest proces se explică prin dimensiunea mare a pieței locale și în creșterea standardului de viață în SUA, care au dus la proliferarea companiilor moderne, integrate.
Firmele americane s-au aflat într-o continuă dezvoltare și au adoptat o organizare bazată pe divizii operaționale multifuncționale autonome și au înființat și o filială sau o divizie internațională care se ocupa cu managementul și dezvoltarea activităților externe.
General Electric a creat o divizie internațională în 1919, Standard Oil în 1927, iar General Motors ( care înființase o companie de export încă din 1911) și-a consolidat operațiunile pe piața europeană prin achiziția firmelor Vauxhall din Anglia (1925) și Adam Opel din Germania (1929), precum și pe piața Americii Latine prin crearea unei filiale General Motors în Brazilia (1925). La nivelul anului 1939, filialele străine ale companiei IBM realizau deja cca 12,5% din vânzările sale totale. Aceste filiale înființate de companiile americane în străinătate înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial au constituit baza de dezvoltare a operațiunilor internaționale în perioada postbelic.
b) 1945-1959: perioada dominației companiilor americane
Reconstrucția europeană a determinat pătrunderea puternică a firmelor americane în Europa la sfârșitul anului 1950.În perioada postbelică, firmele americane și-au continuat expansiunea internațională si au dominat toate domeniile vieții economico-sociale.În anul 1959 marea majoritate a companiilor transnaționale era americană și numai 6 erau europene.
c) 1960-1974: perioada dezvoltării europene
Principalele companii transnaționale europene au crescut spectaculos în această perioadă, astfel încât în 1974 în clasamentul celor mai importante 50 de companii transnaționale din lume se aflau 20 de firme europene. Celor șase deja existente li s-au adăugat firme precum Siemens, Daimler-Benz,Volkswagen, Fiat, BASF, Hoechst, Bayer, Renault, British-American Tobacco.Creșterea în dimensiune a firmelor europene a determinat diversificarea activității lor, extinzându-și gama de producție la nivel internațional.
Companiile americane și-au intensificat la rândul lor eforturile de extindere internațională.Procter & Gamble de exemplu a înființat în 1963 Centrul Tehnic European cu scopul de a sprijini și coordona activitățile sale pe piața europeană. Totuși, numărul firmelor americane aflate în topul primelor 50 de transnaționale din lume a scăzut de la 44 (în etapa anterioară) la 24, declin explicat prin expansiunea accelerată a firmelor europene, dar și prin recesiunea din anii '70 care a determinat restrângerea operațiunilor internaționale ale multor companii puternice cu baza în SUA. Structura multidivizională a companiilor americane a suferit modificări, departamentele internaționale care până atunci coordonau și monitorizau activitățile internaționale fiind înlocuite cu divizii constituite pe criterii geografice sau pe produs.Tot în această perioada își fac simțită prezența și firmele japoneze.
d) 1975-1989: perioada expansiunii companiilor asiatice
Anii '70-'80 au constituit o etapă în care companiile europene și-au diversificat activitatea, transformându-se în companii transnaționale organizate pe produs, în timp ce companiile americane au trecut printr-un proces de restructurare a producției și a marketingului prin intermediul diviziilor internaționale, iar firmele japoneze și – mai târziu- cele sud-coreene, s-au extins cu rapiditate pe plan internațional. Astfel, în 1989 structura primelor 50 de companii transnaționale ale lumii cuprindea 21 de companii europene, 17 americane și 12 asiatice.
Cele mai mari companii transnaționale japoneze și-au dezvoltat rețele funcționale globale organizate inițial pe filiale de marketing, apoi de producție, ele fiind urmate la sfârșitul anilor '80 de dezvoltarea Chaebol-urilor coreene, organizate sub forma de conglomerate de produs.
Deceniul 1970-1980 a constituit perioada care a urmat după boom-ul postbelic prelungit. În noua perioadă s-a revenit la o dezvoltare economică ciclică și la înlocuirea sistemului monetar internațional bazat pe aur-devize cu fluctuația liberă, necontrolată a monedelor în funcție de factori conjuncturali, fluctuație avantajoasă pentru dolarul american. Tot în acest deceniu s-a declanșat criza petrolieră când OPEC a ridicat excesiv prețul țițeiului. Între 1973-1975 a avut loc o puternică recesiune a cărei caracteristică principală a fost fenomenul de stagflație. Această criză a generat probleme dificile corporațiilor transnaționale atât celor energetice, de producție, de desfacere cât și celor financiare.
e) 1990 -până în prezent : explozia fuziunilor si achizițiilor
Începutul ultimului deceniu al secolului XX pentru firmele Caterpillar, Du Pont, Xerox General Motors, IBM, Philips, Matsushita, se caracterizează printr-un val de fuziuni și achiziții internaționale ( pe orizontală, pe verticală și conglomerate).
La nivelul anului 2000, dintr-un clasament al celor mai puternice 1000 de companii din lume, rezultă că 485 dintre ele, adică aproape jumătate aparțin SUA.
General Electric se situează în continuare pe primul loc în lume dupa valoarea de piață a acțiunilor.După cifra de afaceri în multe domenii de activitate, firmele americane ocupă primele locuri: aeronautică (Boeing), computere (IBM), software (Microsoft), spectacole (Walt Disney), automobile (General Motors), petrol (Exxon Mobil), farmaceutice ( Merck ), cosmetice ( Procter & Gamble).
Companiile europene și-au păstrat supremația în doar câteva domenii-cheie, cum ar fi industria chimică (BASF) și cea a materialelor de construcții (Saint Gobain), în timp ce companiile japoneze dețin poziția fruntașă în domenii precum industria electronică (), siderurgie (Nippon Steeel), telecomunicații (NTT) și comerț (Mitsubishi).
3.1.2. Rolul companiilor transnaționale în globalizare și redistribuirea factorilor de producție
CTN joacă un rol important în crearea de noi locuri de muncă, promovarea exporturilor, accentuarea transferului de capital și tehnologie, în infuzia de competențe manageriale de înaltă calificare. În procesul globalizării lor firmele au parcurs trei stadii: creșterea ponderii exporturilor în totalul producției lor, globalizarea producției prin construcția de întreprinderi în afara granițelor și globalizarea competențelor și a sistemelor organizaționale, ceea ce înseamnă abilitatea de a opera la cele mai înalte standarde pretutindeni în lume. Astfel companiile transnaționale se afirmă ca principala forță a globalizării economice.
Pe fondul diversificării și globalizării producției, valoarea adăugată creată în activitățile desfășurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obținută pe piața internă.
“Producția unei valori adăugate mai mari în străinătate decât în țara – mamă se explică , credem noi, prin aceea că transnaționalele ca oligopoluri, includ în valoarea adăugată un adaos comercial mai mare respectiv un profit mai mare, deoarece costul de producție este mai mic datorită salariilor mai mici și astfel la același preț de vânzare, profitul este mai mare”, afirma Dana Pop în lucrarea sa:” Globalizare și teorii ale dezvoltării”. (Dana Pop: op. cit.,pag.89)
Societățile transnaționale sunt astfel și un factor de redistribuire în interesul lor a PIB-ului dintr-o țară sau alta.
Companiile transnaționale reprezintă un element important al noului val al mondializării capitalului. Liberalizarea comerțului, a investițiilor și piețelor de capital, diversificarea serviciilor și relaxarea măsurilor de control asupra activității desfășurate de companiile multinaționale reprezinta elemente care vin să susțină favorabil acest proces. În aceste condiții, administrarea eficientă a activelor deținute în străinătate a devenit pentru firme un obiectiv extrem de important, de care depinde în mod nemijlocit viteza cu care ele își fac simțită prezența pretutindeni în lume.
Globalizarea concurenței a determinat apariția unor parteneriate strategice între companiile transnaționale în vederea reducerii costurilor de producție și riscurile la care erau supuse acestea.Aceste parteneriate au determinat implicarea industriilor automobilelor și aeronautică în primul rând, urmând ca alte domenii să fie incluse,domenii din care segmentul computerelor a determinat impulsionarea procesului de concentrare a capitalului. În intervalul 1985-1995 pe teritoriul SUA au fost create 575 de societăți mixte de cercetare. Cele mai multe înțelegeri au fost semnalate în domeniul informațiilor, comunicațiilor și în construcția de automobile.
În acest mod s-a ajuns la apariția unor noi forme de piată oligopolistă bazate pe trei piloni: abilitatea de a identifica un mic număr de competitori, apoi un set de produse sau de industrii în cadrul cărora avea loc o concurență oligopolistică și identificarea traiectoriei tehnologice probabile pe care produsele respective o vor urma.
Apariția companiilor transnaționale determină extinderea sferei de activitate a întreprinderilor, întrucât orice companie de acest fel are tendința să se extindă atât pe piețele interne cât și în exterior, pe piețele altor țări.
Centrul coordonator al CTN-urilor impune, de regulă, unităților componente relații de schimb pe care trebuie să le întrețină între ele, precum și prețurile practicabile. De obicei, prețurile la care bunurile sunt schimbate sunt fixate pe baza costurilor de producție. Sunt însă și cazuri când societatea-mamă impune unei filiale să cumpere producția alteia la un preț diferit de cel practicat pe piața mondială. Asemenea situații apar atunci când se urmărește obtinerea unei poziții dominante, disparitia controlului schimbului valutar și protejarea față de fluctuațiile monetare. Astfel, subfacturarea materiilor prime, a produselor intermediare, permite filialei care le primește să vândă la prețuri mai mici. Urmărind maximizarea profitului global, societatea transnațională, influențează prețurile pentru a mări beneficiul filialei din țară unde rata impozitului este scăzută și invers. Însă în momentul în care o devalorizare este iminentă, societatea transnațională va căuta să scoată din țara respectivă cea mai mare parte a profitului și să o îndrepte spre țările cu monedă forte. Profitul este astfel transferat de la o filială la alta sau adus în țara de origine.
Structurile transnaționale pot fi de două feluri având în vedere criteriul orientării investițiilor de capital:
a) Structura introvertită, care presupune o activitate orientată prioritar spre interior, spre piața națională a societății-mamă. Pe termen lung, investițiile efectuate în de origine le depășesc ca volum pe cele externe. Este cazul societăților transnaționale cu sediul în țări dezvoltate mari.O asemenea structură caracterizează și alte societăți transnaționale din țări dezvoltate mari: , Fujitsu, , Renault, Fiat. Conform calculelor UNCTAD aceste companii au cel mai scăzut indice de transnaționalitate: de la 30.7% (General Electric) la 20% (Hitachi);
b) Structura extravertită se formează în condițiile în care se consideră foarte importantă activitatea externă. Această structură este caracteristică îndeosebi societăților transnaționale cu sediul în țări dezvoltate mici. Nestlé (Elveția) avea în 1996 active externe de aproape 31 de miliarde de dolari, față de numai 3,1miliarde de dolari în țara de origine. Indicele de transnaționalitate al acestor societăți transnaționale este cel mai ridicat: Nestlé 95,3%, Electrolux (Suedia) 88,7%, Philips 84,9%.
Ambele structuri transnaționale presupun o diviziune a muncii intrafirmă, între unitățile componente ale societății transnaționale. Această diviziune se produce fie pe orizontală (ca în cazul industriei de automobile), fie pe verticală (cum se întâmplă în industria petrolului).
Aceste diviziuni crează rețele de tip național care implică atât societațile transnaționale cât și alte firme exterioare,independente și nelegate prin raporturi de proprietate. Este vorba de așa-numitele alianțe strategice interfirme, tot mai numeroase în ultimii ani (Apple-Sony, Renault-Volvo).
Investițiile străine directe pot constitui de asemenea o legătură puternică între țările gazdă și companiile transnaționale.Astfel că politicile duse de acestea din urmă în domeniul investițiilor străine directe creează o puternică dezvoltare a globalizării. Companiile transnaționale înființând filiale în diferite țări ale lumii creează noi locuri de muncă, iar prin transferul de tehnologie și management creează condiții de creștere a productivității muncii, de care depinde în mod decisiv nivelul de salarizare a forței de muncă. În țările unde se creează filiale și se fac investiții străine directe, de orice fel, însăși piața de desfacere capătă dimensiuni mai mari, este mai bine aprovizionată, se dezvoltă serviciile, se modernizează căile și mijloacele de transport, crește accesul la credite bancare, sunt mai bine satisfăcute nevoile de informare și comunicare, se extinde și se perfecționează învățământul general și cel pe diverse specialități.
În ceea ce privește corporațiile multinaționale, se pot trage următoarele concluzii:
Procesul de globalizare a economiei reprezintă atât un rezultat al intensificării activității companiilor multinaționale cât și o motivație a extinderii și implicării lor pe plan internațional;
În contextul diversificării și globalizării producției, valoarea adăugată creată în activitățile derulate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obținută pe piața internă;
Se confirmă tendința de concentrare a afacerilor în sectoarele cu cele mai mari avantaje comparative și spre piețele cu un potențial înalt al cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare și deschidere;
Promotorii noului val al globalizării capitalului, corporațile multinationale,cuprind din ce în ce mai multe activități în acest fenomen;
În cadrul unei economii globalizate, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esențial. Mărimea companiilor condiționează expansiunea lor peste hotare. Firmele nu urmăresc doar atingerea unor dimensiuni optime, ci își focalizează atenția și spre consolidarea rețelelor de producție globale.
3.1.3. Investițiile străine directe –cel mai dinamic instrument al CTN în procesul globalizării
Fluxurile de investiții străine directe au existat și s-au dezvoltat de-a lungul timpului, însă acestea intră într-o nouă etapă de evoluție în cadrul investițiilor internaționale după Al Doilea Război Mondial când SUA realizează investiții masive în reconstrucția Europei Occidentale.
O primă definiție a investițiilor străine directe este aceea de: înființarea sau cumpărarea unui activ generator de venit într-o străină asupra căruia firma investitoare deține controlul.
Într-o definiție ulterioară prin ISD se înțelege “achiziționarea pachetului de acțiuni de control în cumpărarea unor întreprinderi sau construirea pe loc gol în străinătate. Nici din această definiție nu rezultă ce fel de firmă achiziționează acțiuni, cumpără sau construiește întreprinderi”.
Sunt și unii autori care exprimă în mod direct raportul dintre CTN și ISD. “Investiția străină directă este o categorie a investițiilor internaționale care reflectă scopul unei entități rezidente într-o țară (investitorul direct) de a obține un interes de durată într-o companie rezidentă în altă (investiția directă). În cadrul acestei definiții CTN este <<investitorul direct>> care prin intermediul unei filiale a sa efectuează <<investiția directă>>, respectiv ISD”.( Suciu Titus,op.cit.,pag. 88)
Drept urmare este evidentă necesitatea analizei ISD împreună cu CTN deoarece reprezintă principalul producător de venit al ISD-urilor. Pe de altă parte ISD se află la baza constituirii CTN, fiind componenta sa cea mai dinamică.
Investițiile străine directe oferă posibilitatea ca mărfurile produse de filialele CTN în țările receptoare să nu mai suporte taxele vamale, deoarece în condițiile unei politici protecționiste este tot mai dificil să se păstreze o piață numai pe calea exporturilor. Astfel, devine necesar să se producă direct în străinătate.
Societățile transnaționale impulsionează comerțul internațional al societății-mamă deoarece filialele implantate în exterior au nevoie de mașini și utilaje, de cunoștințe tehnice, pe care le procură, în mare măsură, din țara de origine. În al doilea rând societatea transnațională poate profita cel mai bine de pe urma diferențelor dintre ratele naționale ale dobânzii. Firma transnațională va împrumuta de acolo unde condițiile sunt cele mai favorabile și va acorda fondurile unei filiale aflate în țara de implantare în condiții de împrumut nefavorabile. În al treilea rând societatea transnațională profită din plin de pe urma fluctuațiilor monetare. Astfel, cumpără masiv moneda țării unde se așteaptă o revalorizare pentru ca, după aceea, să fie schimbată pe monedele ale căror cursuri au rămas constante, rezultând în acest mod câștiguri semnificative.
Însă în acest context apar o serie de probleme astfel: practica evaziunii fiscale va lua amploare în condițiile globalizării, de aceea este necesară elaborarea unui sistem legislativ integrat adoptat de organisme globaliste pentru a stopa practicile speculative și pentru a încuraja dezvoltarea normală a țărilor gazdă și în același timp a activităților lor.
O altă problemă este cea a dinamismului investițiilor internaționale. ISD sunt considerate cel mai dinamic instrument al economiei globale. În ultimele două decenii ISD au crescut la nivel mondial mai repede decât alți indicatori macroeconomici ca PIB și comerțul internațional. Astfel între 1985 și 1995 ISD au crescut cu o medie anuală de 18,4%, pe când comerțul global cu mărfuri a avut o rată anuală de 11% iar PIB mondial de 8,5%.
Fluxurile de ISD au crescut în anul 2000 cu 18% față de anul anterior, atingând un nivel record de 1,3 trilioane USD, iar volumul mondial al stocurilor de ISD a depășit 6 trilioane USD dupa cum afirma Suciu Titus in lucrarea sa intitulata:” Globalizarea și impactul social al acesteia în viziunea principalelor curente de gândire economică din zilele noastre”.
Legătura directă între ISD și CTN se constată și prin dinamismul lor. Investițiile internaționale fiind instrumentul cel mai dinamic al economiei globale impulsionează expansiunea globală a CTN. Asemănător cu distribuția CTN pe glob sunt repartizate și ISD. Triada este reprezentată de 71% din fluxurile de intrare și 82% din fluxurile de ieșire a ISD. În cadrul Triadei UE își sporește ponderea atât ca sursă cât și ca receptor de ISD, ajungând la un flux de intrări de 617 miliarde USD în anul 2000, iar SUA cu 281 miliarde USD la intrare și 139 miliarde USD la ieșire, pe când Japonia are doar 8 miliarde USD la intrare și 33 miliarde USD la ieșire.
Pentru creșterea permanentă a ISD între investitorii străini și țările receptoare, este necesară crearea unui climat de afaceri bazat pe încredere și transparență, avantajos pentru fiecare parte, în timp ce principalul beneficiu pentru fiecare parte componentă este profitul cât mai ridicat.Astfel că investitorii străini urmăresc accesul la tehonologie avansată, personal calificat, forță de muncă ieftină, acces la informații, iar pe plan politic ei sunt atrași de acele țări în care există stabilitate politică, economică, socială și o economie în creștere.
Pe plan economic criteriile și motivele sunt diverse :
● dorința de a obține resurse materiale cu costuri inferioare celor din țările de origine.
Pentru unele domenii ca : minerit, materiale de construcții, petrol, industria forestieră, industria alimentară, principalele motive și criterii se referă la resursele naturale ;
● forța de muncă mai ieftină, necalificată sau semicalificată și motivată ;
● politici fiscale stabile, nivelul impozitului pe profit mai mic ;
● nivelul de dezvoltare a infrastructurii în general și a telecomunicațiilor în special ;
● existența unei piețe de desfacere mari ;
● politici de privatizare ;
● birocrație redusă.
Investitorii internaționali sunt motivați de elemente diferite, în funcție de categoria de țară din care fac parte, deoarece în țările în dezvoltare nu se pot obține tehnologii avansate, competențe manageriale, de marketing și organizaționale, nici privatizare sau forță de muncă mai ieftină de la țările dezvoltate. Forța de muncă mai ieftină există în țările în dezvoltare și în tranziție fiind folosită de investitorii străini pentru produse finite intensive în forța de muncă așa cum sunt sectoarele : textile, confecții și încălțăminte. Astfel cea mai mare parte a ISD sunt localizate în Asia de Sud-Est și America Latină. Africa de Vest și de Nord urmează exemplul asiatic : Coasta de Fildeș, Senegalul, Tunisia și Marocul au beneficiat de ISD în special în domeniul textilelor.
Elementele de care depind politicile de promovare și atragere a ISD de către țările-gazdă sunt reprezentate de asigurarea unor conditii de natură politica,economică și legislativă astfel:
● cadrul instituțional și legislativ funcțional, stabil, transparent și predictibil ;
● climat investițional de calitate ;
● regim comercial și de schimb valutar liber ;
● eliminarea barierelor din calea investițiilor ;
● tratament egal pentru investitorii autohtoni și străini.
Pentru a folosi ISD ca instrumente care să contribuie la dezvoltarea lor, țările receptoare pot face apel la diferite stimulente:
● fiscale și anume : scutiri de la plata impozitului pe profit pe o perioadă de timp;deduceri ale impozitului în funcție de valoarea investițiilor ;
● financiare:oferite de UE și SUA prin acordarea de sume gratuite pentru investiții în infrastructură, credite cu dobânzi reduse ;
● alte stimulente:prețuri preferențiale ale terenurilor pentru anumite obiective;închiriere de terenuri pe o perioadă de timp fără plată;participarea doar cu 50% din capital pentru o perioadă în condițiile satisfacerii unor cerințe privind durata și mărimea investițiilor; un număr de locuri de muncă nou create.
Între efectele pozitive ale ISD pentru țările de origine ale investitorilor se înscriu : repatrierea câștigurilor ( profit, dividende, dobânzi ); recunoașterea internațională a reputației lor.
Din informațiile prezentate mai sus se poate deduce faptul că pe termen lung impactul investițiilor asupra țărilor de origine este unul pozitiv, însa impactul asupra țărilor-gazdă nu este imediat observabil, el depinzând de strategia investitorilor internaționali și de cea a țării gazdă.
Cele mai mari nevoi de ISD au țările în dezvoltare, în special cele în tranziție, deoarece acestea după 1989 au trecut printr-o criză structurală și ca atare au nevoie de noi capacități de producție, noi locuri de muncă, noi piețe de desfacere a produselor.
Se poate afrma că per total impactul ISD asupra țărilor în tranziție și țărilor în dezvoltare este unul pozitiv, prin faptul că ISD contribuie la integrarea acestor țări în economia globală, la diversificarea produselor și creșterea calității acestora, la creșterea productivității muncii, la introducerea de tehnologii noi, la un management competent, la creșterea exportului și îmbunătățirea balanței de plăți, contribuie la creșterea venitului bugelului de stat, oferă sprijin pentru procesele de privatizare, de restructurare a economiei și de modernizare a întreprinderilor.
Însă pot fi observate și efectele negative ale ISD-urilor: creșterea productivității muncii atrage după sine creșterea șomajului mai ales în rândul forței de muncă necalificate sau slab calificate.
Investițiile străine directe au marcat de la un an la altul noi recorduri, ele fiind o urmare firească a intensificării activității corporațiilor multinaționale și a eforturilor de liberalizare a piețelor și comerțului. Astfel potrivit datelor publicate de Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, în anul 1996 investițiile străine directe crescuseră față de anul precedent la intrări cu 10% ajungându-se la cifra de 349 miliarde de dolari, iar la ieșiri cu 2% atingându-se 347 miliarde de dolari. Investițiile străine directe au crescut în valoare nominală mai repede decât produsul intern brut mondial și comerțul mondial.
În ciuda faptului că economia mondială a cunoscut mai multe perioade de recesiune, stocul investițiilor străine directe a continuat să crească, atingând în anul 1998 suma de 4 trilioane de dolari, față de 2 trilioane de dolari în 1993 și 1 trilion în 1987.
Această creștere se datorează unei serii de factori astfel:
Afirmarea importanței producției internaționale, promovată mai ales de corporațiile transnaționale (TNCs);
Menținerea disparităților dintre diferitele grupuri de state din punct de vedere al dezvoltării economice sau al stadiului de implementare a reformelor;
Promotorul principal al FDI sunt statele OECD și TNCs cu originea în aceste state;
Numărul mare de fuziuni și achiziții, mai ales în SUA și Europa Occidentală;
Tendințele mai recente ale transferului de tehnologie. Decalajele tehnice dintre statele dezvoltate și o parte din statele aflate în curs de dezvoltare nu s-au atenuat;
6. Semnarea de acorduri între fime din țări diferite (pe termen scurt, mediu și lung) cu diverse variante: societăți mixte (joint ventures), leasing, subcontractare, franciză, marketing, cercetare-dezvoltare.
Parteneriatele strategice “oferă posibilitatea accesului la o serie de tehnologii complementare, reducerii costurilor și riscurilor, creând, în același timp, o forță sinergică mai mare asociată cercetării-dezvoltării. Cât privește fimele care provin din statele aflate în curs de dezvoltare, astfel de parteneriate strategice le oferă oportunitatea de a intra în posesia unor tehnologii noi, care să le îndrepte mai repede spre produsele cu o valoare adăugată per produs mai mare și să le faciliteze pătrunderea pe anumite piețe”. (Dana Pop,op. cit.,pag.101)
7. Comerțul: investițiile străine stimulează exporturile țării gazdă – prin filialele din străinătate sau prin relațiile de cooperare cu firmele locale.
Activitatea CTN concretizată în obținerea unor performanțe economice de către filialele din străinătate a determinat și ea creșterea volumului investițiilor străine directe.
Pe parcursul anilor, investițiile străine directe au devenit elementul de baza al CTN, mai important decât comerțul exterior, deoarece generează noi locuri de muncă, aduc o tehnologie avansată care determină creșterea productivității muncii și reprezintă prin impozite și taxe sursa de venit la bugetul de stat a țării-gazdă.
Dacă o lungă perioadă de timp, comerțul mondial a constituit mecanismul principal prin care economiile naționale au fost legate între ele, astăzi investițiile au devenit mai importante în integrarea tuturor țărilor în economia mondială.Ele reprezintă o sursă a creșterii economice, un promotor al dezvoltării si totodată un sprijin economic pentru țările în curs de dezvoltare sau cele puțin dezvoltate.Prin utilizarea lor se realizează promovarea competitivității și a progresului tehnic.
3.2 Analiză comparativă a evoluției ISD-urilor și a exporturilor în perioada 2000-2006 în Uniunea Europeană
Investițiile străine directe, expresia politicilor de expansiune a unor firme cu mare putere economică, au apărut o dată cu inițierea de către asemenea firme a programelor de penetrare a economiilor naționale străine în scopul deschiderii de filiale ce au condus la apariția primelor societăți transnaționale. Apariția societăților transnaționale ca expresie a acumulării de capital, a concentrării acestuia, reflectate în creșterea puterii economice a acestor societăți, este indisolubil legată de activitatea de investiții directe în alte state.
Literatura de specialitate în domeniul investițiilor străine directe cuprinde și o serie de studii empirice asupra determinanților fluxului de investiții străine directe, marea parte a acestora concentrându-se pe rolul următorilor factori: dimensiunea pieței interne, evoluția cursului de schimb, costul forței de muncă și integrarea economică.
Conform studiilor de specialitate, caracteristicile țării gazdă cum ar fi: dimensiunea pieței interne, creșterea economică, nivelul de dezvoltare și concurența influențează decizia companiilor de a investi. Volumul de investiții străine directe atras de o țară este influențat pozitiv de piața internă a țării gazdă, lucru subliniat în teorie sub denumirea de ipoteza privind dimensiunea pieței interne.
Companiile multinaționale, actorii principali ai procesului internațional de alocare a resurselor, își reorganizează diviziunea regională a muncii în interiorul unei zone integrate din punct de vedere economic prin modificarea locațiilor de producție în interiorul acestei zone conform distribuției avantajului comparativ. Procesul integrării economice poate spori avantajele locaționale ale piețelor statelor membre prin distribuirea acestora între piețe, astfel oferind noi oportunități de creștere a profitului prin derularea activităților productive în interiorul zonei integrate economic.Efectele dinamice ale integrării economice cum ar fi: economiile de scală, efectul reducerii costului, creșterea competitivității prin eficiența producției derivă din dimensiunea mai mare a pieței, creșterea oportunităților și economiile de scală mai mari. Aceste efecte conduc la sporirea nivelului profitului și creșterea investițiilor, îmbunătățind totodată avantajele specifice companiilor legate de proprietate.Marea parte a beneficiilor rezultate în urma procesului de integrare economică provin din reducerea costului și câștigurile de eficiență din regruparea unităților de producție în mai puține locații caracterizate de un nivel al costului mai redus, în interiorul zonei integrate economic, astfel aceste beneficii realizând și promovarea dezvoltării economice.
O considerație importantă în vederea promovării dezvoltării este aceea de a îmbunătăți “competitivitatea la export”. Deși competitivitatea începe cu creșterea controlului internațional asupra pieței, aceasta înseamnă mai mult decât atât. Implică diversificarea costului la export, rate mai mari durabile în ceea ce privește creșterea exportului în timp, actualizarea conținutului tehnologic și al deprinderilor în activitatea de export și extinderea bazei de firme interne capabile să concureze internațional, astfel încât competitivitatea să devină durabilă și să fie însotită de venituri în creștere. Exporturile competitive permit țărilor să câștige mai multă valută și astfel să importe produsele, serviciile și tehnologiile pe care le doresc pentru creșterea productivității și a nivelului de trai. O competitivitate sporită permite țărilor să se desprindă de dependența de câteva exporturi de mărfuri primare și să urce pe scara deprinderilor și a tehnologiei, element esențial pentru creșterea valorii adăugate locale și a salariilor. Aceasta permite realizarea unor economii de ținută prin oferirea unor piețe mai diverse.
Corporațiile transnaționale pot ajuta la creșterea competitivității în țările în curs de dezvoltare și în economiile în tranziție, dar mărirea potențialului lor nu este ușoară. Atragerea de activități ale corporațiilor transnaționale orientate spre export este ea însăși o activitate intens competitivă – și chiar și țările de succes o pot considera dificil de susținut atunci când salariile cresc și condițiile de piață se schimbă. Sprijinul de politici coerent și consistent este esențial în atragerea activităților orientate către export din partea corporațiilor transnaționale și este esențial ca acesta să fie inclus într-o strategie națională de dezvoltare. Competitivitatea la export este importantă și provocatoare, dar necesită să fie vazută ca un mijloc care țintește spre un obiectiv – dezvoltarea.
Prin legături de capital și din afara capitalului, companiile transnaționale dețin o cotă substanțială a exporturilor într-un număr impresionant de țări în curs de dezvoltare, iar rolul lor acoperă toate sectoarele.
În acest sens este necesară o analiză comparativă a evoluției fluxurilor de ISD precum și a exporturilor la nivelul Uniunii Europene pentru a evidenția legătura directă între ISD,exporturi și societățile transnaționale ca promotori ai globalizării.
Astfel analiza se va realiza în perioada 2000-2006, evidențiind diferențele respectiv asemănările în evoluțiile celor doi indicatori reprezentativi pentru fenomenul globalizării.
În ceea ce privește anul 2000, se aduc noi modificări în structura ratelor de investiții străine directe comparativ cu ceilalți ani și mai ales cu anul 1999.În anul 1999, 10 țări au primit 74% din totalul ISD-urilor alocate în acest an, dintre care numai 10 țări dezvoltate au primit 80% din totalul ISD-urilor programate către țările dezvoltate.Comparativ, volumul investițiilor străine directe a fost în anul 1999 de 550 bilioane de euro, reprezentând o creștere de 12% față de nivelul acestora atins în urmă cu 20 de ani.Similar, volumul ISD-urilor în cadrul PIB-ului a crescut de la 5% la 16% în aceeași perioadă.În anul 1999, SUA și Regatul Unit au fost liderii în ceea ce privește atât calitatea de investitori cât și cea de recipienți-primitori.Cu 159 bilioane de euro, Regatul Unit a devenit cel mai mare investitor din lume depășind chiar și SUA .În Europa, Regatul Unit, Germania și Franța au fost cei mai mari investitori, în timp ce Regatul Unit și Suedia au reprezentat cei mai mari recipienți.
În anul 2000 evoluția investițiilor străine directe la nivel mondial a fost spectaculoasă, crescând cu 18 procente mai mult decât orice alt agregat economic, atingând un record de 1,046 trilioane de euro.Însă această evoluție se preconiza că va stagna în anul 2001.Această expansiune globală a investițiilor a fost condusă de peste 60000 de corporații transnaționale, având mai mult de 800000 de filiale în străinătate.Drept rezultat ISD-urile din țările dezvoltate au crescut cu 21% atingând aproape 1 trilion, iar cele din țările în curs de dezvoltare au crescut de asemenea atingând 193,1 de bilioane de euro.
În Europa Centrală și de Est intrările de investiții au crescut foarte mult și s-a înregistrat o valoare fără precedent de 21,71 bilioane de euro.Globalizarea și totodată acțiunea societăților transnaționale ca promotor al globalizării a reprezentat principala cauză de creștere a ISD-urilor în această regiune cu excepția Ungariei unde procesul de privatizare de-abia demarase.
Uniunea Europeană a înregistrat o creștere de aproape 20% între 1998 și 2000 însă, în schimb, în anul 2001 mai deținea decât 43,9 din totalul fluxurilor de investiții intrate, ca dovadă a regresului înregistrat după această perioadă.În 2000 ea deținea supremația în ceea ce privește intrările de ISD pe plan mondial, în cadrul țărilor dezvoltate (550,76 bilioane euro), urmată de SUA cu 226 bilioane euro intrate.
În anul 2001, în cadrul Uniunii Europene, Europa de Vest acoperea mai mult de 90% din totalul intrărilor și ieșirilor de investiții străine directe, intrările fiind stimulate de progresul în integrarea regională iar ieșirile de ISD-uri în afara Uniunii Europene fiind dominate de SUA.
Intrările de ISD în UE au cunoscut o evoluție variabilă , de la 32,1% din totalul la nivel mondial, procent deținut între anii 1993-1998, la 50,2% între 1999 și 2000 și scăzând la 43,9% în anul 2001.În ceea ce privește ieșirile de ISD, în perioada 1998-2000 ,UE și-a menținut cotele procentuale la 64,4% din totalul ieșirilor de ISD la nivel mondial, iar în intervalul 2003-2005 deținea 54,6%, având cele mai mari procente din această perioadă.Însă creșterea aceasta nu a fost spectaculoasă în comparație cu alte regiuni ale globului.
Analizând comerțul internațional, în special exporturile țărilor membre UE ,se poate afirma că și evoluția acestuia a fost spectaculoasă, fiind strict dependentă de dezvoltarea economică a țărilor în cauză.Comerțul internațional de bunuri formează o parte foarte importantă din economia mondială, acesta înregistrând de asemenea o evoluție ascendentă începând cu anul 1995 și până în 2005, respectiv 2006,2007.Astfel dacă la nivelul anului 1995, în UE-15, totalul exporturilor de bunuri era de 573000 milioane de euro, la sfârșitul lui 2005 acesta a atins valoarea de 1173000 milioane de euro, o valoare foarte apropiată de valoarea ieșirilor și intrărilor de ISD din cadrul Uniunii Europene și care reflectă ponderea majoră a UE pe plan mondial în cadrul exporturilor de bunuri (1071000 milioane euro în anul 2005), depășind și SUA (730000 milioane euro) așa cum reiese din tabelul nr. 1.
Analizând fluxurile către lumea în curs de dezvoltare și către Europa Centrala și de Est în anii 1999-2001, se poate afirma că au rămas distribuite în mod inegal. În anul 2001, cei mai mari cinci primitori au atras 62% din totalul influxurilor către țările în curs de dezvoltare, în vreme ce cifra corespunzătoare pentru Europa Centrala și de Est a fost de 74%.Au fost 10 țări care au experimentat cele mai abrupte declinuri ale influxurilor de investiții străine directe, și dintre ele opt au fost țări dezvoltate; Belgia și Luxemburg, Statele Unite și Germania au raportat cele mai acute declinuri.
Tabel 1 Principalii participanți pe piața mondială a bunurilor (milioane euro)
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
În ciuda încetinirii economice și a evenimentelor din 11 septembrie, Statele Unite și-au păstrat poziția de cel mai mare primitor de ISD, dar influxurile au scăzut mai mult de jumătate, pâna la 100 miliarde euro. Țara și-a recâștigat poziția de cel mai mare investitor al lumii, deși fluxurile externe de 91,7 miliarde euro au reflectat o scădere cu 30%. Partenerii majori pentru ISD interne și externe au fost și de această dată țările Uniunii Europene (UE).
Influxurile către UE și ieșirile din UE în anul 2001 au scăzut cu aproximativ 60% până la 676,52 bilioane euro. Aceasta s-a datorat mai ales declinului în ceea ce privește fuziunile și achizițiile în legătură cu ISD-uri.
Influxurile către Regatul Unit (principalul receptor din Europa Occidentala) și Germania au scăzut cel mai mult, în vreme ce acelea către Franța, Grecia și Italia au crescut. Declinul ISD către exterior a fost și mai mare, singurele excepții fiind Irlanda, Italia și Portugalia. Ca și în anii precedenți, ieșirile au constat mai ales în fuziuni și achiziții transfrontaliere. Franța a devenit cel mai mare investitor extern din regiune,urmată de Belgia și Luxemburg. Fluxurile intra-regionale au reprezentat o parte mai mare a investițiilor străine directe din UE.
Alte țări din Europa Occidentala au experimentat evoluții similare, Elveția deținând 75% din ISD către aceste țări.
S-ar putea afirma că anul 2001 a fost martorul unei reveniri la niveluri “normale” ale investițiilor străine directe (ISD) după activitatea febrilă de fuziuni și achiziții din cei doi ani precedenți. În țările în curs de dezvoltare și în economiile în tranziție, ISD s-au dovedit destul de flexibile, în ciuda declinului economic global și a tragicelor evenimente din 11 septembrie.
Fig. 2 Evoluția intrărilor de ISD în UE în perioada 1999-2002 (mil. euro)
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
Așa cum se poate observa din figura nr. 2 ,intrările de ISD în UE în această perioadă au atins cote maxime în anul 2000 ( aproximativ 550000 milioane de euro), în timp ce anii 2001 și 2002 s-au caracterizat printr-o usoară descreștere a acestora, de la valori de 313196 la 301124 milioane de euro.
În ceea ce privește ieșirile de ISD din Uniunea Europeana, în acest interval de timp maximul a fost atins tot în anul 2000 (658883 milioane de euro), fiind caracterizate prin aceeași stagnare în anii 2001,2002 (363485 respectiv 317023 milioane de euro)-figura nr. 3.
Fig. 3 Evoluția ieșirilor de ISD din UE în perioada 1999-2002(mil. euro)
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
Comparând evoluția ieșirilor de ISD din UE cu evoluția exporturilor în perioada 1999-2002 se poate observa că după o creștere între 1999 și 2000, comerțul UE cu țările EFTA a rămas relativ stabil până în 2003.Între 1999-2006 rata anuală de creștere a exporturilor a fost de 5,5%, ele crescând până în 2006 așa cum se poate observa din figura nr. 4, un fenomen similar cu situația ISD-urilor în aceeași perioadă.
Principalele exporturi s-au îndreptat între anii 1999-2006 spre SUA, avînd valori de peste 250000 euro la nivelul anului 2006, urmată de țările EFTA care au înregistrat valori de peste 120000 euro.
Instrumentele medicale au reprezentat unul din sectoarele cele mai dezvoltate în ceea ce privește exporturile UE spre Japonia crescând cu o medie de 9,5% între 1999-2006 deși creșterea fusese mai lentă în anii trecuți.Exporturile UE către Corea de Sud au avut o creștere anuală de 10,1% și au deținut 12,8% în anul 2005 respectiv 13,1% în 2006, în timp ce spre Australia creșterea medie anuală a fost de 6,4%, cel mai mare procent deținându-l vehiculele, în special automobilele și instrumentele medicale.
De asemenea comparând evoluția exporturilor cu intrările de ISD în UE în aceeași perioadă, se poate observa aceeași situație: o ascensiune a intrărilor de ISD între 1999 și 2000 urmată de un regres rapid de aproape 50% din valoarea intrărilor înregistrate de UE la nivelul anului 2001, după care s-a observat o stagnare ușoară până în anul 2003.
Fig. 4 Evoluția exporturilor UE-25 cu SUA, țările EFTA, China,Rusia,Japonia,Corea de Sud, Canada și Australia în milioane de euro,1999-2006
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
Cumulând atât bunurile cât și serviciile, în perioada 1999-2006, se poate afirma că UE și SUA dețineau cea mai puternică relație bilaterală de schimb din lume.Astfel în anul 2006 exporturile UE către NAFTA au deținut 27% din totalul UE-27 comparat cu 31% în 1999.( figura nr. 5).În timp ce SUA a rămas principalul partener de schimb în ceea ce privește comerțul , pentru prima dată în 2006, China a devenit principalul furnizor de bunuri de import al Uniunii Europene.
Evoluția exporturilor UE a fost mai lentă în 1999 și 2000 (24%), după care a încetinit în anul 2001 și apoi în 2002, și a stagnat în 2003.Aceeași situație se observă și în cazul fluxurilor de ISD din UE, urmând ca între 2003 și 2006 exporturile să crească rapid cu o medie anuală de peste 10%.
Fig. 5 Evoluția exporturilor UE-27 în milioane euro,1999-2006
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
Lansarea euro în 2001 și lărgirea UE-25 în 2004 sunt recunoscute drept fiind principalii factori care au contribuit la dinamismul exporturilor.
În ceea ce privește ieșirile de ISD, între 1999 și 2000 au înregistrat o creștere de 23,21% fiind depășită de cea a exporturilor (24%), iar în perioada 2003-2006 ieșirile de ISD au crescut cu un procent mediu anual de 28,61% depășind dublul procentului mediu anual de creștere a exporturilor în această perioadă așa cum reiese din figura nr. 6.Uniunea Europeană a exportat mai mult decât a primit respectiv a plasat ISD-uri în anii 2004-2005, în timp ce în alți ani și în special la sfârșitul anului 2006, exporturile au fost cu mult depășite de valoarea intrărilor respectiv a ieșirilor de ISD.
Activitatea societăților transnaționale și dorința acestora de a-și forma noi filiale în străinătate a condus la o evoluție superioară a fluxurilor ISD (intrate în UE cât și ieșite din UE spre restul lumii) față de exporturi începând cu anul 2005, evoluție care dealtfel continuă și în prezent.La nivelul anului 2006, procentele de creștere a fluxurilor totale de ISD depășeau procentul de creștere al exporturilor.Această diferență a fost rezultatul extinderii fenomenului globalizării cuprinzând din ce în ce mai multe țări și resimțindu-și efectele și asupra țărilor din Uniunea Europeana așa cum arată și cifrele prezentate anterior.
Este interesant de aflat ca între 1999-2002, exporturile UE-27 au fost strâns corelate cu PIB-ul principalului partener comercial, SUA.În jurul anului 2003, această legatură pare că a dispărut și UE-27 a exportat cantități în creștere către piețe în dezvoltare precum China și Rusia în anii următori, contribuind la creșterea lineară a exporturilor totale de bunuri.
Fig. 6 Evoluția exporturilor, a intrărilor și a ieșirilor de ISD ale UE în perioada 2000-2006 (procente)
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
În ceea ce privește intrările, procentul de creștere al acestora a fost de aproximativ 40% între anii 1999-2000, urmând ca în perioada 2003-2006 creșterea medie anuală a intrărilor de ISD în UE să fie de 30%,o creștere majoră în raport cu cea a exporturilor.(figura nr. 6).
Privită în ansamblu, în perioada 2000-2006, evoluția intrărilor de ISD a fost una puțin spectaculoasă, deoarece anul a marcat sume mai modeste decât ale ieșirilor (550076 milioane de euro în timp ce în anii următori sumele au scăzut, pentru ca în anul 2006 să reușească să atingă din nou un nivel mai înalt de 427079 milioane de euro)-tabel nr.2.Acest nivel a fost determinat și de extinderea UE începând cu anul 2003, după cum afirma și președintele Băncii pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Jean Lemierre, citat de Financial Times: „Extinderea Uniunii Europene poate genera un nou val de investiții străine în fostele opt state comuniste (din cele 10), care s-au alăturat la U.E. la 1 mai 2004”.Astfel că în timp ce mulți investitori internaționali s-au stabilizat în regiune, alții au așteptat data aderării. Companiile multinaționale care fac investiții directe nu au aceleași constrângeri ca și cele mici și totuși au considerat și au fost mai liniștiți să investească în aceste state după intrarea acestora în Uniunea Europeana.
Se constată că perioada analizată a fost caracterizată prin dezvoltarea crescândă a libertății economice, a comerțului internațional, a investițiilor străine directe, precum și de globalizarea producției industriale și a tranzacțiilor financiare internaționale. Se remarcă importante ajustări, economiile țărilor lumii devenind din ce în ce mai integrate într-o economie globală mult mai liberalizată. În acest fel, adâncirea procesului de integrare, conturat mai ales în ultimii ani în zona euro, a contribuit esențial la completarea, definitivarea și îmbunătățirea unor noi laturi și aspecte ale procesului investițional mondial și astfel aducându-și contribuția și la extinderea fenomenului globalizării.
Tabel 2 Distribuția intrărilor de ISD în țările Uniunii Europene în perioada 2000-2006
Milioane de euro
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
Așa cum se prezintă și în tabelul de mai sus, în cadrul UE s-au remarcat drept principali recipienți de ISD Germania și Regatul Unit.Astfel că după anul 2000, când Germania domina net țările UE în ceea ce privește intrările de ISD, începând cu anul 2001 Regatul Unit și-a disputat acest loc cu Germania,urmând ca în anii 2004-2006 să depașească net valoarea investițiilor primite de Germania (45214 milioane de euro în anul 2004 față de -12155 milioane euro,132335 respectiv 112238 milioane în 2005 și 2006 comparativ cu 26286 și 34480 milioane euro în Germania). Intrările de ISD în Franța au crescut de asemenea foarte mult, de la 34783 milioane euro în anul 2000 la 51135 milioane euro în 2005, aceasta fiind de fapt cea mai mare valoare înregistrată de această țară în perioada 2000-2006.Alte țări care au primit ISD în cadrul Uniunii Europene au fost Spania (30176 milioane euro în anul 2000 și 16098 milioane euro în anul 2006), Olanda (48505 milioane euro în anul 2000, față de 355 mil. euro în 2004 și 3515 milioane euro în anul 2006).La polul opus, țările mărginașe în ceea ce privește acest aspect, au fost cele aderate după anul 2003, care aveau nevoie de adoptarea de noi politici care să atragă ISD-urile pe plan regional.
Analizând totalurile fiecărui an se poate conclude că în anul 2000 s-a înregistrat cel mai mare nivel al fluxurilor de ISD intrate în UE (550076 milioane euro), urmând ca în ceilalți ani aceste fluxuri să scadă pentru ca ulterior să atingă în anul 2006 valoarea de 427079 milioane euro, apropiată de cea din anul 2000.
Tabel 3 Distribuția ieșirilor de ISD din țările Uniunii Europene în perioada 2000-2006
Milioane de euro
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
În privința ieșirilor de ISD, în perioada analizată (tabel nr. 3), anul 2000 a atins cotele maxime de ISD (658883 milioane de euro), în timp ce evoluția lor a fost asemănătoare celei a intrărilor de ISD: s-a constatat o regresie a influxurilor de ISD în anii 2001-2003 urmând ca începând cu anul 2004 acestea să crească ajungând până la 437669 milioane de euro în anul 2006, însă nereușind să atingă nivelul din anul 2000.În cadrul UE se remarcă Franța drept investitor major începând cu anul 2001, urmată strâns de Regatul Unit care, după ce a deținut supremația în ceea ce privește ieșirile de ISD în anul 2000, (200908 milioane euro), a fost depășită de către Franța în anii următori, la nivelul anului 2006 având un avans de aproape 50% peste nivelul ISD-urilor ieșite din Regatul Unit.În ceea ce privește Germania, investițiile acesteia au crescut din anul 2000 (45722 milioane euro) până în anul 2006, atingând valori de 63885 milioane euro.Sume minime drept ieșiri de ISD se înregistrează în țările aderate după anul 2003 (Malta cu ieșiri de ISD în valoare de 1,26 milioane de euro în anul 2006, Letonia cu ieșiri de 27,819 milioane euro în anul 2003, față de 107,48 milioane euro în anul 2005 și 116,34 milioane euro la nivelul anului 2006).
La nivel general, în această perioadă se poate observa faptul că intrările în UE au fost net depășite de ieșirile de ISD din UE, evoluția acestora fiind descendentă după anul 2000, urmând ca începând cu anul 2004 să se constate o ascensiune a fluxurilor investiționale ieșite din UE atingând valori de 437669 milioane de euro în anul 2006.
Realizând o comparație între evoluția exporturilor în perioada 2000-2006 și cea a fluxurilor ISD în și din UE, se poate observa că și evoluția exporturilor a fost una ascendentă în perioada 2001-2004, urmând ca în anul 2006 să înregistreze un regres de aproximativ 10% ( anexa 1).Cele mai mari valori de export s-au observat în anii 2000-2006 în Zona euro-15, Zona euro-13 și Zona euro-12, valori de 1493520 milioane euro,1498220 respectiv 1500740 milioane euro în anul 2006.Pe de altă parte țările cu cele mai mici exporturi au fost Cipru (420 milioane euro în anul 2002, 1060 milioane euro în 2005 și 1020 milioane euro în anul 2006), Letonia cu exporturi în valoare de 2020 milioane euro în anul 1999,urmând ca în anul 2006 să exporteze în valoare de 6060 milioane euro.Malta își menține și în privința exporturilor valori reduse, asemănător ieșirilor de ISD în aceeași perioadă, cu valori de 2030 milioane euro în anul 2000 și cu o evoluție modestă până la 2130 milioane euro exporturi în anul 2006.
Așa cum se poate observa și din anexa 1, în perioada 2000-2006 exporturile au întrecut fluxurile ISD în primii ani analizați, urmând ca în perioada următoare să fie depășite de aceste fluxuri din țările dezvoltate, întrucât societățile transnaționale au căutat să-și atragă activități orientate spre export și astfel au realizat investiții în țările în curs de dezvoltare.O analiză comparativă a fluxurilor de ieșiri de ISD și a exporturilor afiliaților străini arată că în anul 2004 ieșirile de ISD aveau o rată anuală de creștere de 56.6% din totalul fluxurilor mondiale față de 20.5% ,procentul exporturilor.O situație asemănătoare se remarcă și în anul 2006 când, ieșirile de investiții străine directe crescuseră la 45,2% iar exporturile afiliaților străini dețineau doar 12,2%, procent atins dealtfel și de exporturile de bunuri și de servicii în aceeași perioadă.
Fig. 7 Principalii participanți pe piața mondială a bunurilor în 2005 (exporturi)
(milioane euro)
Sursa : www.ec.europa.eu/eurostat.com eurostat
UE extra 2005
UE extra 15
2004, nu 2005
În ceea ce privește exportul de bunuri, în anul 2005 UE concura pe piața bunurilor cu cele mai puternice țări ale lumii, ocupând locul doi după Japonia, ale cărei exporturi de bunuri atingeau valoarea de 1500 milioane de euro, în timp ce UE exporta bunuri în valoare de aproximativ 1100 milioane euro.( figura nr. 7).
În anul 2005 UE se număra printre cei mai importanți participanți în exporturi pe piața mondială, alături de Statele Unite (800 mil. euro), China (500 mil. euro) și Japonia (480 mil. euro). În acest an UE-15 exportase bunuri în valoare de aproape 1200 milioane euro față de Norvegia care a înregistrat valori minime de 100 milioane euro.
Deși a fost depașită în exporturi de Japonia, în 2004 UE deținea cea mai mare pondere a bunurilor exportate în lume (aproape 20%), în timp ce Japonia deținea sub 10% din procentul total al exporturilor pe plan mondial, așa cum se poate observa și din figura nr. 8.
Fig. 8 Ponderea pe piața mondială a bunurilor în exporturi in 2004 (procente)
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com eurostat
Din datele prezentate în anexa 2, reiese faptul că rata de creștere a comerțului internațional de bunuri a fost între anii 2004 și 2005 de 10,5% în UE-25 iar în UE-15 a fost de 9,8%.Cea mai ridicată rata de creștere a exportului de bunuri a avut-o în această perioadă Cipru (55,3%), în timp ce la polul opus, Malta a înregistrat un regres în export cu un procent de -8,5%. UE-25 a exportat bunuri în anii 2004-2005 în valoare de 969300 milioane euro respectiv 1070800 milioane euro, având valori mai reduse față de UE-15 (1068500 milioane euro în 2004 și 1173000 milioane euro în 2005).În ceea ce privește celelalte țări, se remarcă Regatul Unit cu exporturi în valoare de 279400 și 307700 milioane euro în 2004 respectiv 2005, fiind depășit de Germania (731500 milioane euro și 780200 mil. euro în aceeași perioadă).Deși a înregistrat cea mai mare creștere procentuală în comerțul cu bunuri, Cipru a avut exporturi reduse, cu valori totale de 800 milioane euro în 2004 și 1200 milioane euro în anul 2005.
De asemenea, în anul 2005 exporturile au crecut cu 17,5% comparativ cu anul precedent, atingând valoarea de 22.255 milioane euro, fiind stimulate în principal de cererea sporită din partea Uniunii Europene. Importurile în anul 2005 au crecut cu 23,9% comparativ cu anul 2004, înregistrând valoarea de 30.061 milioane euro.
În privința evoluției ieșirilor de ISD din UE, în aceeași perioadă (2004-2005), ele au crescut de la 269381 la 446244 milioane de euro, reprezentând o creștere cu aproximativ 66% față de nivelul anului 2004 (figura nr.9), evidențiind expansiunea continuă a procesului globalizării și în acest fel contribuind la sprijinirea economică a țărilor în curs de dezvoltare.
Fig. 9 Evoluția ieșirilor de ISD din UE în perioada 2000-2006 (milioane euro)
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
O parte foarte importantă a exporturilor o reprezintă și comerțul în servicii, care a înregistrat de asemenea o evoluție variabilă, asemănătoare cu cea a exporturilor.Astfel valoarea creditelor reportate pentru tranzacțiile de servicii a atins în anul 2004 860000 milioane de euro, în timp ce debitele au fost evaluate la valoarea de 800000 milioane de euro (anexa 3).Din nou și în privinta exporturilor liderii în cadrul UE au fost Germania (109000 milioane euro credite în 2003 și 114110 milioane euro în 2004, față de 152200 milioane euro debite în 2003 și 155500 milioane euro în 2004), și Regatul Unit (135300 mil. euro credite în 2003 și 147600 mil. euro în 2004, iar debitele au fost în valoare de 110900 mil. euro în 2003 și 116300 mil. euro în 2004).În contrast, Malta și Letonia au înregistrat cele mai mici valori în privința exporturilor de servicii în această perioadă: Malta 1100 milioane euro credite în 2004 și 700 debite în același an, iar Letonia 1400 mil. euro și 1000 mil. euro debite la nivelul anului 2004.
Cel mai important partener pentru comerțul extern de servicii a fost Statele Unite, care împreună cu Canada și Mexic au adunat aproape 15% din creditele și debitele UE-25 pentru comerțul internațional de servicii în 2004.
În perioada 1999-2006 exporturile către SUA au crescut foarte mult și s-au bazat pe creșterea puternică a economiei ne în acea perioadă.Totuși importurile au crescut foarte puțin conducând la un surplus în creștere din comerțul UE.Rata de creștere a exporturilor privind serviciile a fost de 8,6% pentru credite în UE 25 și 6,3% pentru debite în aceeași regiune, în timp ce cea mai mare rata a înregistrat-o Grecia (25%) pentru credite.
Luxemburg a avut în această perioadă cel mai mare procent în ceea ce privește debitele, de 22,8% conform datelor exprimate în anexa 3.
Analizând fluxurile ISD în perioada următoare, între anii 2005-2006, se poate afirma ca atât noile state ale U.E. cât și celelalte din regiune puteau miza pe o ulterioară creștere robustă a influxurilor de ISD. Sporirea fluxurilor de ISD în anul 2006 în această zonă este încurajată de altfel de creșterea economică estimată de BERD la nivel de 4-5 %. Țările din Europa Centrală și de Est deși au avut rezultate robuste în 2005 totuși au continuat să înregistreze ritmuri de creștere a PIB superioare țărilor zonei euro. România a înregistrat o creștere de 4,9 la sută, Lituania – 9%, Letonia – 7,5%, Rusia 7,3%, Polonia – 3,8% Ungaria și Republica Ceha – câte 2,9%. Performanțele obținute sunt datorate creșterii continue a exporturilor, redresării producției industriale și a scăderii ratei dobânzilor în majoritatea statelor din zonă.
Țările dezvoltate rămân sursa principala a acestor fluxuri. În 2005, Olanda a înregistrat ieșiri de capital sub forma investițiilor în valoare de 94 miliarde de euro, fiind urmată de Franța și de Marea Britanie.
În anul 2005, Regatul Unit al Marii Britanii a înregistrat o creștere a intrărilor investiționale de 85 miliarde de euro, ajungând la suma de 104 miliarde de euro și devenind cel mai mare recipient din 2005. În ciuda unui declin al nivelului de investiții, Statele Unite ale Americii au fost al doilea mare destinatar. La nivel regional, Uniunea Europeana, cu cei 25 de membri ai săi, a reprezentat destinația preferată, având intrări de 338 de miliarde de euro, ceea ce reprezintă aproape jumătate din totalul global.
În ceea ce privește evoluția României în această perioadă, a atras cele mai multe investiții străine directe din Europa de Sud-Est, aproximativ jumătate din totalul acestora pentru această regiune. România a avut intrări de investiții străine directe de 6,388 miliarde dolari (5,02 miliarde euro) în 2005, în condițiile în care următoarele clasate au fost și Croația, care au raportat ISD-uri de 1,76 miliarde euro, respectiv 1,36 miliarde euro. Intrările de ISD-uri au reprezentat în 2005 aproximativ 28% din formarea brută a capitalului fix din România, în scădere de la aproape 40% în anul anterior. Procentajul din formarea bruta a capitalului fix în România a fost peste media Europei de Sud-Est, care a avut o medie de 25,4%.
Investițiile străine directe au avut în 2005 o pondere mai mare în formarea brută a capitalului fix în Bulgaria, unde procentul a fost de 35,1 %, cu 7 puncte procentuale mai mult decât cifra înregistrată de România. Ungaria a avut, în 2005, intrări de ISD-uri de 5.38 miliarde euro, care au deținut o pondere de 26,5% în formarea brută a capitalului fix.
După volumul investițiilor străine directe din regiunea Europei Centrale și , România ocupă locul al patrulea, dupa Cehia, Polonia și Ungaria. „Fluxurile de investiții străine directe în Europa de Sud-Est și CSI (n. red. Comunitatea Statelor Indepentente) au rămas relativ constante în 2005 la un nivel înalt (32.17 miliarde euro), în creștere usoară fată de anul anterior.Intrările de investiții străine directe au fost relativ concentrate: Federația Rusă, Ucraina și România în această ordine, au avut aproximativ trei sferturi din total" (UNCTAD:World Investment Report 2006, pag.34). În ceea ce privește stocurile de investiții străine directe, România a atras până acum ISD-uri de 18,82 miliarde euro, aproape jumătate din stocul regiunii, a declarat Florin Vasilache, citând date din raportul UNCTAD. Investițiile străine directe acumulate până în momentul de față au reprezentat 24,2% din produsul intern brut (PIB) al României în 2005, cu puțin sub media regiunii Europei de Sud-Est (26,7% din PIB-ul regiunii).
Stocul de investiții străine directe în România este de circa trei ori mai mic decât cel al Ungariei, care acumulase în 2005 ISD-uri de 49,22 miliarde euro. Cu toate acestea, țara noastră deține circa 42% din totalul regiunii Europei de Sud-Est. Bulgaria are cu peste 50% mai puține intrări de investiții străine directe decât România și avea în 2005 stocuri de investiții străine de 7,31 miliarde euro.
România a ocupat în 2005 locul 24 din 141 de țări, în creștere de la locul 31 în 2004 și poziția a 65-a în 2003, din punctul de vedere al performanței investițiilor străine directe (ISD) și este a treia țară din regiune după volumul intrărilor.
Din punct de vedere al potențialului intrărilor , România s-a clasat în 2005 pe locul 78, în stagnare față de anul trecut. Potențialul ISD-urilor este măsurat de media mai multor "note" atribuite unor indicatori macroeconomici.
Fluxurile de investiții din Europa de Sud-Est și din Comunitatea Statelor Independente (CSI) au rămas relativ ridicate în 2005 (31 miliarde de euro), înregistrând doar o mică creștere față de anul precedent. Investițiile au fost destul de concentrate. Trei țări –Federația Rusă, Ucraina și România (în aceasta ordine) au atras aproximativ trei sferturi din totalul investițiilor. ISD care au ieșit din regiune au crescut pentru a patra oară consecutiv în ultimii ani, ajungând la 12,01 miliarde de euro, 87% din capital fiind investit de Federația Rusă. Țările din regiune au priorități diferite în politicile ce țin de intrările și ieșirile de ISD, fapt ce reflectă structurile economice diferite și varietatea mediilor instituționale. În economiile bazate pe resurse naturale, ca Federația Rusă, cele mai multe politici se concentrau asupra managementului caștigurilor fabuloase din cotațiile mari ale petrolului și asupra definirii – sau redefinirii –rolului statului.
Investițiile în țările dezvoltate au crescut cu 37% în anul 2005, atingând cifra de 434 miliarde de euro, ceea ce reprezintă 59% din volumul global. Din această sumă, 338 miliarde au fost investite în cele 25 de state membre ale Uniunii Europene. Marea Britanie – cel mai mare recipient de ISD la nivel global – a primit 131 miliarde de euro. Principalul factor care a contribuit la acest rezultat a fost fuzionarea Shell Transport and Trading (Marea Britanie) cu Royal Dutch Petroleum (Olanda), o tranzacție a cărei valoare este estimată la 59 miliarde de euro. Alte state importante, beneficiare ale ISD și care au înregistrat creșteri ale fluxurilor de investiții, sunt Franța (50 miliarde de euro) și Olanda (34 miliarde de euro) .Cele 10 noi state membre ale Uniunii Europene la acea vreme au atras împreuna 26 miliarde de euro, o creștere cu 19% față de 2004 și un nou record. Investițiile în Statele Unite au însumat 78 miliarde de euro, un important declin față de 2004.Ca urmare a fuzionării Shell, Olanda a devenit principala sursă de ISD în 2005, urmată de Franța (92 miliarde de euro) și Marea Britanie (80 miliarde de euro). În ansamblu însă, investițiile provenind din țări dezvoltate au cunoscut un declin relativ, de la 551 la 518 miliarde de euro, în principal din cauza scăderii volumului de investiții din Statele Unite ale Americii. Legea privind crearea locurilor de muncă din SUA din 2004 a contribuit la acest declin, întrucât a permis ca veniturile repatriate ale filialelor străine ale companiilor americane să fie impozitate la un nivel mai mic decât cel normal, ceea ce a dus la o scădere singulară a veniturilor reinvestite. ISD în țările dezvoltate au crescut în toate trei sectoarele: cel primar, manufactură și servicii. Pentru a ține pasul cu tendințele globale, investițiile în resurse naturale au crescut semnificativ.
În 2005, au existat discuții politice intense asupra diferitelor aspecte ale ISD în țările dezvoltate, în special fuziunile și achizițiile transfrontaliere. Pe de o parte, unele țări precum cele 10 noi state membre ale Uniunii Europene, continuă procesul de privatizare, dar și reducerea impozitului pe venitul corporațiilor și oferă noi stimulente pentru a atrage mai multe ISD. Pe de altă parte, în unele țări au apărut îngrijorări ca urmare a creșterii volumului de fuziuni și achiziții.
În anul 2006, influxurile globale de ISD au crescut pentru al treilea an consecutiv, ajungând la 1044 miliarde de euro datorită creșterii economice puternice, profiturilor corporatiste ridicate și prețurilor mari ale mărfurilor. Investițiile au crescut în toată lumea, Statele Unite ale Americii fiind principalul beneficiar în 2006, urmate de Marea Britanie. China s-a situat din nou pe primul loc între țările în curs de dezvoltare, iar Rusia a atras cele mai mari investiții dintre toate economiile în tranziție.
Ieșirile de ISD din UE în această perioadă au continuat să crească de la 446,24 bilioane euro în 2005 la 452,66 biloane euro în 2006 și reprezentând 2,2% din totalul PIB.Această creștere confirmă revenirea experimentată în 2005 (+65% în 2004), urmată de descreșterea spectaculoasă între 2001 și 2002 (de la 363,48 bilioane euro la 317,02 bilioane euro) și stabilitatea observată în 2003 și 2004.După declinul continuu înregistrat în anii 2001-2004, intrările de ISD din afara UE au continuat și ele această evoluție ascendentă și au ajuns la 427,07 bilioane euro în 2006 (reprezentând 1,4% din PIB).UE rămâne în această perioadă un investitor net: în 2006 ieșirile de ISD au depășit intrările cu 10 bilioane euro, asemănător cu anul 2005 (50 bilioane euro) așa cum reiese și din figura nr.10.
Fig.10. Evoluția ieșirilor și a intrărilor de ISD din/în UE în perioada 2000-2006 (mil. euro)
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
Rezultatele remarcabile ale activității investiționale UE cu principalii parteneri au dus la o expansiune limitată a fluxurilor destinate ieșirilor din partea UE în 2006.S-a înregistrat o creștere a investițiilor UE în SUA care au crescut cu 130% față de anul 2005 ajungând la 72 bilioane de euro, reprezentând 28% din cantitatea globala investită de către UE.Similar,fluxurile către Canada au crescut de la 12 bilioane de euro la 30,4 și astfel această țară a devenit cea de-a doua destinație importantă a UE, în timp ce fluxurile către America Centrala au crescut la 30,2 bilioane de euro de la 38,5 în anul 2005.
Fluxurile către Turcia aproape s-au dublat, de la 4,4 bilioane euro la 10,5, în timp ce în Rusia investițiile au fost în valoare de 10,4 bilioane euro în 2006 iar în Elveția acestea s-au redus cu 72% scăzând până la 20,9 blioane euro.
Și Asia a suferit un declin în ceea ce privește investițiile făcute de UE: astfel că Japonia a fost cea mai afectată cu o reducere de la 11,9 biloane în 2005 la 0,5 în 2006, iar Corea de Sud de la 3,7 bilioane euro la 1,3 bilioane euro.
În anul 2007 ieșirile de ISD din UE-27 au crescut cu 53% de la 275 bilioane euro în 2006 la 420 bilioane în 2007, în timp ce intrările de ISD în UE-27 au crescut cu 89%, de la 169 bilioane euro la 319.În acest an UE-27 a investit 113 bilioane euro în SUA și 58 în Canada, comparativ cu 79 bilioane respectiv 30 bilioane în anul 2006.De asemenea investițiile au crescut în Elveția ( de la 23 la 34 bilioane), Rusia (de la 11 la 17 bilioane euro) și India ( de la 3 la 1 bilioane).SUA a investit 145 bilioane euro în UE-27 în anul 2007 față de numai 74 bilioane în 2006.
Regatul Unit, cu ieșiri de ISD de 121 bilioane euro și cu o pondere de 29% din totalul fluxurilor de ISD, a devenit cel mai mare investitor din extra UE-27 în anul 2007, urmat de Luxemburg și Germania.Franța (125 bilioane euro) și Germania (71 bilioane) au fost principalii investitori în interiorul UE-27 în anul 2007.
În primul trimestru al anului 2007, valoarea investițiilor străine directe atrase de România a înregistrat valoarea de 1312 milioane euro. Cea mai importantă componentă a investițiilor străine directe atrase de România a fost „profit reinvestit” (575 milioane euro reprezentând 43,9% din volumul total de ISD, urmată de „alte capitaluri”, adică împrumuturi acordate de compania mamă structurilor afiliate din România (435 milioane euro reprezentând 33,2% din volumul total de ISD), și componenta „participații la capital” (301 milioane euro reprezentând 23% din volumul total de ISD).
În ceea ce privește situația exporturilor, se remarcă la nivel mondial o creștere a volumului exporturilor începând cu anul 2004, după o perioadă de regres în anul 2003 (de la 891900 milioane euro în 2002 la 869240 milioane în anul 2003). UE-27 a exportat mai puțin decât UE-25 în această perioadă, iar principalul concurent al UE în anii 2000-2007 a fost SUA, care la rândul ei a înregistrat un regres între anii 2001-2003.Începând cu anul 2004 aceasta a exportat din ce în ce mai mult, urmată de Japonia.Astfel la nivelul anului 2005 totalul exporturilor pe plan mondial era de 4232350 milioane de euro, din care 1159210 aparțineau Uniunii Europene- tabel nr. 4.
Tabel 4. Evoluția exporturilor în perioada 2000-2007 la nivel mondial ( milioane euro)
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
În ceea ce privește anul 2006, deși valorile exporturilor cresc pe plan mondial, UE își menține supremația (1183010 milioane euro din totalul de 4763930 milioane euro), fiind urmată de SUA (825920 mil. euro) și Japonia (515070 milioane euro)-(anexa 1).Evoluțiile comparative arată o creștere medie anuală a ieșirilor de ISD de 28,60% și a intrărilor de 43,40% în perioada 2004-2005, în timp ce exporturile au crescut anual cu un procent mediu de 11,49% în aceeași perioadă.
În privința procentelor deținute de fiecare stat în exportul mondial, UE-25 a fost cel mai puternic exportator de pe piața internațională în perioada 2000-2006 cu procente de 18 până la 19,5%, urmată îndeaproape de UE-27, în timp ce Japonia și-a menținut cotele procentuale între 8 și 10,5%, cel mai mare procent avându-l în anul 2000.Aceste informații reies dealtfel și din figura nr. 11.
Fig. 11. Procente din total exporturi în perioada 2000-2006
Sursa: www.ec.europa.eu/eurostat.com
În urma datelor analizate se poate conclude că fluxurile de ISD intrate și ieșite din UE, în perioada 2000-2006 au avut o evoluție relativă, descrescând până la nivelul anului 2003 și înregistrând o creștere până în 2006.Aceeași situație se poate observa și în cazul exporturilor Uniunii Europene, care la rândul lor au cunoscut un regres după care au continuat să crească până la nivelul ultimului an analizat.Însă valoarea fluxurilor de ISD a fost superioară celei a exporturilor, această valoare fiind determinată de activitatea societăților transnaționale care au căutat să-și extindă activitatea și astfel să realizeze cât mai multe investiții în străinătate în această perioadă.
Analizând evoluția influxurilor de ISD la nivelul Uniunii Europene, se poate observa că țările dezvoltate, în curs de dezvoltare și economiile din Europa Centrala și de Est au înregistrat o dinamică divergentă, în funcție de conjunctura economică și politica internă, precum și de ponderea deținuta în totalul mondial. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeana a reprezentat un puternic stimulent pentru investitorii străini cât și pentru dezvoltarea exporturilor.
3.3 Tratatele privind investițiile străine directe în perioada 2000-2006
Expansiunea producției internaționale și implicit a relațiilor internaționale a fost influențată de-a lungul timpului de o combinație de factori care s-au manifestat diferit pentru industrii diferite în țări diferite. Principalele pârghii pentru a facilita această expansiune au fost în număr de trei. Prima se referea la liberalizarea politicilor: deschiderea piețelor naționale și permiterea tuturor tipurilor de investiții directe străine și aranjamente non-capital. În anul 2001, s-au produs 208 schimbări în legile investițiilor directe străine în 71 de țări . Peste 90% din ele vizau realizarea unui climat investițional mai favorabil pentru investițiile străine directe. În plus, în anul 2000, 97 de țări au fost angajate în semnarea a 158 de tratate de investiții bilaterale, iar la finalul anului 2001 totalul unor astfel de tratate s-a ridicat la 2.099. În mod similar, s-au încheiat 67 de noi tratate de dublă taxare. Mai mult chiar, problema investițiilor a reprezentat elementul proeminent al celei de-a patra Conferințe a Organizației Mondiale a Comerțului (WTO) care a avut loc la Doha, Qatar, în noiembrie 2001. Parte a activității următoare implică un efort substantial pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare să evalueze mai bine implicațiile unei cooperari multilaterale mai strânse în domeniul investițiilor pentru procesul lor de dezvoltare.
Cea de-a doua pârghie a fost reprezentată de schimbarea tehnologică rapidă, cu costuri și riscuri în creștere,ceea ce reprezenta o solicitare imperativă pentru firme de a pătrunde pe noi piețe și de a împarți costurile și riscurile.
Cea de-a treia pârghie, un rezultat al celorlalte două, a fost competiția în creștere. Competiția tot mai acerbă obliga firmele să exploreze noi modalități de creștere a propriei eficiențe, inclusiv prin extinderea posibilității lor de a atinge noi piețe în faze incipiente ale acestora și de a permuta anumite activități de producție pentru reducerea costurilor.
Această evoluție a acordurilor în ceea ce privește ISD-urile a fost strict dependentă de regimul politic existent în fiecare țară și de restrictivitatea legilor aplicate pe acel teritoriu.
În prezent, se manifestă următoarele tendințe cu privire la reglementarea investițiilor străine directe: extinderea negocierilor regionale și multilaterale privind ISD, proliferarea acordurilor bilaterale cu privire la investițiile străine și adoptarea unor legi naționale mai puțin restrictive.
În anul 2005 fluxurile de investiții străine directe s-au îndreptat în special către resurse naturale și servicii.Au existat dezvoltări pozitive și multe țări africane au semnat noi tratate bilaterale legate de investiții.
Totuși, atragerea de ISD-uri de calitate -care să crească în mod semnificativ numărul locurilor de muncă, să asigure competitivitatea întreprinderilor locale- rămâne o încercare.În această perioadă a crescut foarte mult aria de extindere a acordurilor internaționale, ajungând să includă și aspecte de interes public precum cele legate de sănătatea “întregului viu” (protecția socială, protecția mediului, securitate etc.). Aceste acorduri sunt, în cea mai mare parte, prezente în industriile caracterizate prin nivele înalte ale competitivității tehnologice (ca de exemplu: industria automobilelor, farmaceutică, informatică, electronică și petrolieră), activități ce constituie, în cea mai mare parte, apanajul marilor ST.
Expansiunea ISD-urilor în țările în dezvoltare și în tranziție a avut de asemenea implicații în rolul tratatelor internaționale privind investițiile.Numărul tratatelor regionale și bilaterale susținute de investiții continuă să crească, determinate în parte de o activitate de amplificare a negocierilor în țările în curs de dezvoltare.În același timp acele economii care devin surse semnificative de ISD-uri, se regăsesc într-o noua situație în contextul negocierii tratatelor internaționale privind investițiile.Acum ele trebuie să ia în considerare nu numai rolul unor asemenea acorduri în facilitarea intrărilor de ISD, dar și în crearea unor mai bune oportunități pentru propriile lor firme să se extindă în străinătate.În această secțiune este acordată o mai mare importanță selectării tratatelor bilaterale și regionale care sunt relevante pentru ISD-urile din țările în curs de dezvoltare și în tranziție.Multe asemenea țări contribuie în mod activ la expansiunea tratatelor internaționale de investiții atât la nivel bilateral cât și la nivel regional, deoarece asemenea acorduri le ajută nu numai să atragă ISD-uri cât și să faciliteze internaționalizarea firmelor lor.
Astfel s-a observat creșterea numărului de tratate bilaterale, BIT-uri și DTT-uri între țările în curs de dezvoltare.La sfârșitul lui 2005, mai mult de 1100 asemenea tratate au fost încheiate, din care numărul DTT-urilor a crescut la 399 (14% din totalul DTT-urilor).Până la sfârșitul lui 2005 numărul BIT-urilor a crescut la 644, reprezentând 26% din numărul total al acestora.Țări cu fluxuri mari precum China, Malaezia, și Republica Corea, se numără printre cele cu cel mai mare numar de BIT-uri.
Din decembrie 2005 cel puțin 40 de tratate regionale au fost încheiate ,multe dintre ele în 1995, și astfel au constituit un al doilea “val de regionalizare”.O asemenea integrare poate influența ISD-urile în multe moduri.Mai întâi, prin integrarea economiilor naționale crește marimea pieței regionale și astfel regiunea devine mai atractivă pentru căutările de ISD-uri pe piață. În al doilea rând, înlăturând barierele de comerț și investiții dintre membrii zonei integrate, se poate extinde specializarea producției și căutarea de eficiența a ISD-urilor.
În anul 2005 numărul total de tratate internaționale a fost de 5500 din care: 2495 BIT-uri, 2758 DTT-uri și alte 232 acorduri internaționale care conțin provizii de investiții,în timp ce în anul 2006 numărul BIT-urilor a fost depășit cu aproximativ 25% iar numărul DTT-urilor a crescut și el în aceeași măsură.(fig nr. 12).
Fig. 12. Numarul de BIT-uri și DTT-uri încheiate în perioada 2000-2006
Sursa: www.unctad.org
Analizând distribuția geografică a acestor tratate se poate observa că: țările asiatice dețin aproximativ 40% din totalul BIT-urilor, 35% din DTT-uri și 39% din alte tratate.De asemenea se poate observa creșterea implicării țărilor în curs de dezvoltare în aceste tratate internaționale.
La sfârșitul lui 2005 au participat la 75% din totalul BIT-urilor ( tabel nr. 5), 59% din DTT-uri și 81% la alte tratate.Două țări în dezvoltare ( și Egipt) au fost printre primii 10 semnatari ai BIT-urilor din toată lumea.
Numărul BIT-ilor încheiate în anul 2005 între țările în curs de dezvoltare a fost de 644 în timp ce numărul DTT-urilor a fost de 399, ceea ce arată oia de participare a acestor țări la numeroase tratate în scopul asigurării propriilor dezvoltări.Regiunile cu un număr ridicat de tratate încheiate au fost reprezentate de țările în curs de dezvoltare (1078 BIT-uri și 1604 DTT-uri).
Tabel 5. Totalul tratatelor internaționale pe regiuni , cumulate în 2005
Sursa:www.unctad.org
Reglementări internaționale și naționale în domeniul
investițiilor străine directe
Reglementări bilaterale
Acordurile bilaterale au apărut ca urmare a necesității guvernelor de a facilita schimburile internaționale și de a promova investițiile străine directe.Aceste acorduri vizează fie garantarea și promovarea investițiilor (BIT), fie prevenirea dublei impuneri (DTT).
Sistemul de acorduri bilaterale s-a dezvoltat continuu, astfel încât la finele anului 2005 se înregistra un număr total de 5.485 dintre care: 2.495 BIT, 2.758 DTT și 232 de acorduri internaționale cu referiri la investiții străine.
În cazul acordurilor internaționale de garantare și promovare a investițiilor ponderea principală o dețin acordurile încheiate între țările dezvoltate și în curs de dezvoltare (40% in anul 2006) în timp ce acordurile încheiate între țările din Europa de Sud-Est (SEE) și Comunitatea Statelor Independente (CIS) au avut un procent de 3% în acelasi an.(fig nr. 13).Între țările în curs de dezvoltare s-a înregistrat o creștere a procentului de tratate de acest fel încheiate însă numărul lor este net inferior celui înregistrat de tratatele încheiate între țările dezvoltate și Sud-Estul Europei și CIS.( aproximativ 12% din totalul BIT-urilor încheiate în acest an).
Fig. 13. Totalul BIT-urilor pe grupuri de țări la sfârșitul anului 2006 (procente)
Sursa:www.unctad.org, World Investment Report 2007, pag.45
O situație similară se înregistrează, la nivelul anului 2006, și în ceea ce privește acordurile pentru prevenirea dublei impuneri (fig. nr.14).
Analizând evoluția acestor reglementări bilaterale privind investițiile străine directe, se poate afirma că țările asiatice continuă să domine statele cu numărul cel mai mare de acorduri bilaterale încheiate (40% din totalul BIT-urilor și 35% din cel al DTT-urilor) iar țările în curs de dezvoltare au continuat să încheie acorduri ajungând la 75% din totalul BIT-urilor și 58% din cel al DTT-urilor în anul 2005.
Fig. 14. Totalul DTT-urilor la sfârșitul lui 2006, pe grupe de țări (procente)
Sursa:www.unctad.org. World Investment Report 2007, pg.85
Reglementări multilaterale
Un pas decisiv în vederea liberalizării regimului investițiilor și a protejării acestora a fost realizat în anul 1995, când țările OCDE au demarat negocierile pentru semnarea unui Acord Multilateral privind Investițiile (AMI) care prevedea că toate statele ăși pot asuma obligațiile impuse prin acest tratat,viza investitorii și investițiile, incluzând înființarea, expansiunea, operarea și vânzarea precum si alte domenii, astfel incât erau acoperite toate sectoarele și activitățile.În ceea ce privește criteriile de performanță, acestea erau interzise, iar acordarea tratamentului național se făcea încă din faza de prestabilire.Acest acord reflectă interesele și preocupările companiilor multinaționale,deoarece libera circulație a capitalului era un element cheie pentru rentabilizarea activității lor. În ceea ce privește interesele țărilor în curs de dezvoltare se consideră că semnarea acestui acord nu garantează atragerea unor fluxuri mai mari de ISD, având în vedere evoluțiile anterioare și factorii determinanți ai investițiilor străine. De asemenea existența clauzei tratamentului național (acordat încă din faza de prestabilire) afectează capacitatea țărilor în curs de dezvoltare de a-și îndeplini obiectivele legate de creșterea economică și de a utiliza ISD ca instrument al politicii industriale.
Deși era necesară existența unui asemenea accord multilateral, AMI a generat o serie de neconcordanțe între interesele companiilor multinaționale și cele ale țărilor în curs de dezvoltare, și în acest mod acordul nu a fost finalizat.Totuși, în acest fel s-a introdus ideea încheierii unui acord prin care să se stabilească la nivel internațional un set de principii cu privire la investițiile străine directe și activitatea societăților transnaționale, capabile să reflecte interesele ambelor părți implicate (ST și țările receptoare).
Reglementări naționale
Atragerea de ISD și a utilizării acestora este un factor cheie în procesul de globalizare, de aceea este necesară elaborarea unor politici naționale care să susțină acest obiectiv.În acest context au avut loc o serie de modificări în ceea ce privește abordările la nivel național.Astfel unele state au adoptat politici de liberalizare a investițiilor în timp ce altele și-au impus o politică protecționistă cu scopul de a proteja economia națională de competiția străină sau pentru a crește influența statului în anumite sectoare industriale.
La nivel mondial, în lupta dintre liberalizare și protecționism câștigă politicile de liberalizare, deși, în anul 2005 față de 2004, modificările reglementărilor naționale în favoarea protecționismului au crescut de la 13% (pondere în totalul modificărilor) la 20%, ceea ce demonstrează îngrijorarea crescândă a guvernelor față de expansiunea fără precendent a internaționalizării producției, prin intermediul societăților transnaționale.(tabelul nr. 6).
La nivelul anului 2005, cea mai parte parte a modificărilor în favoarea liberalizării regimului ISD a constat în facilități vizând anumite sectoare de activitate (57 de modificări) și acordarea de stimulente fiscale (51 de modificări) așa cum se poate observa din tabelul nr.6. Acordarea de stimulente pentru investitori, constând în reducerea impozitului pe profit, a fost adoptată, în special, de către noile state membre ale Uniunii Europene și țările candidate, o parte dintre acestea (printre care și România) revizuind întregul sistem de impozitare prin introducerea cotei unice (în Romania, 16%).
Tabel 6. Modificări ale reglementărilor naționale privind ISD (2000-2005)
Sursa: www.unctad.org, World Investment Report 2006
Analizând distribuția geografică a acestor modificări în domeniul reglementărilor naționale (figura nr.15), se poate observa că țările din America Latină au adoptat preponderent măsuri protecționiste, în special, cu privire la exploatarea resurselor naturale și/sau a utilităților publice în timp ce liberalizarea investițiilor a fost susținută prin politici de către țările din Asia (China și India) care au atras în ultimii ani fluxuri semnificative de ISD îndrepate, în general, către valorificarea pieței și a factorilor de producție la costuri reduse.
La nivel mondial, modificările de favorabile au predominat, în special în țările dezvoltate sau în Asia și , în Europa de Sud-Est și CIS, în timp ce modificările de ordin nefavorabil atragerii investițiilor s-au observat mai ales în America Latină și Caraibe (62%), precum și în țările în curs de dezvoltare sau în Africa (20%). Acest fenomen a cunoscut o amploare deosebită la nivel mondial însa are tendințe de stagnare și eventual în viitor va fi înlocuit de adoptarea de modificări favorabile extinderii globalizării și în acest mod a investițiilor străine directe.
Fig. 15. Modificări ale reglementările privind ISD în anul 2005
după natură și regiune (procente)
Sursa: www.unctad.org, World Investment Report 2006
Se poate afirma că ponderea cea mai mare au avut-o măsurile protecționiste, fapt ce denotă o abordare diferită a globalizării de către fiecare în parte, precum și față de investițiile străine directe ca sursă principală a acestui fenomen.
Evoluția acestor modificări a fost până în prezent una favorabilă și este de așteptat ca și în perioada care va ma să se observe aceeași procupare intensă în domeniul favorizării investițiilor.
CONCLUZII
Investițiile străine, considerate un factor activ al dezvoltării și adaptării economiei la cerințele pieței, ale competitivității, reprezintă pentru țările aflate în tranziție un element care condiționează realizarea programului de restructurare propus de reforma economică. Atunci când investiția nu se finanțează prin eforturile proprii ale agentului întreprinzător, acesta poate fi sprijinit de economiile altor indivizi sau firme, ceea ce presupune ca la nivel mondial creșterea formării capitalului să fie finanțată de o realocare a venitului în cadrul pieței mondiale, prin economii private sau guvernamentale.
Ideea necesității și aceea a posibilelor beneficii care ar rezulta din investițiile străine directe a început să se contureze, la nivel internațional, încă din perioada interbelică timpurie. Cu toate acestea, în plan psihologic, pentru o perioadă care a durat mai mult de trei decenii și a atins anul 1970, atitudinea generală față de investițiile străine a fost contradictorie, în sensul că un nivel foarte mare de neîncredere față de acest fenomen era prezent în majoritatea statelor lumii. Considerațiile ideologice au fost principala motivație a acestei atitudini, respectiv consecințele naționalizărilor postbelice în Europa de Vest și instaurarea comunismului în Europa de Est.
Realizarea de investiții constituie începutul necesar pentru lansarea oricărei activități economice, industriale. Nevoia de capital și de investiții care se ridică la un nivel mult peste posibilitățile economice actuale, impune ca o condiție obiectivă apelarea la capitalul străin sub forma atragerii de investiții directe de capital.
Crearea unui climat atractiv este un factor important pentru atragerea investițiilor străine, acesta trebuind să beneficieze de stabilitate. Principalele tehnici uzitate de statele care primesc investiții, pentru asigurarea unui climat favorabil acestora, constau în absența unor măsuri administrative oneroase privind intrarea lor și, în general, a cerințelor privind proprietatea sau controlul lor, ca o condiție a pătrunderii pe piață. Adițional la reglementarea absenței unui astfel de control, statele pot oferi anumite facilități investitorilor, ca rezultat al politicilor de privatizare, beneficii fiscale sau economice, precum și crearea unor zone economice speciale, zone libere la export. De asemenea, statele pot oferi garanții constituționale privind dreptul de proprietate, garanții ce pot fi implementate și regarantate prin concluzionarea unor convenții bilaterale.
De asemenea, siguranța investitorilor este un criteriu important în atragerea acestora, acest lucru presupune adoptarea unor prevederi legale, în acest domeniu, crearea unui cadru legislativ favorabil investițiilor străine. Multe din statele cu o economie în dezvoltare sau în tranziție, conștiente de acest fapt, au reglementat problematica admiterii și operării pe teritoriul lor a investițiilor străine sub forma unor legi sau chiar a unor legi speciale, respectiv coduri.
Necesitatea de a furniza investitorilor străini anumite garanții financiare împotriva riscurilor noncomerciale, existente în statele în dezvoltare, a apărut și s-a dezvoltat ca o modalitate de a îmbunătăți climatul privind investițiile în aceste țări și, implicit, de a stimula orientarea investițiilor către ele. Aproape toate statele dezvoltate, și chiar două țări cu o economie în dezvoltare, au stabilit programe oficiale de furnizare de garanții împotriva riscurilor noncomerciale pentru naționalii lor care investesc în statele în dezvoltare sau cu o economie în tranziție.
Creșterea fluxului investițiilor străine private directe destinate țărilor în dezvoltare este deosebit de importantă la ora actuală, având în vedere dificultățile pe care multe din aceste țări le întâlnesc în procesul de adaptare la deficiențele crescânde privind balanța de plăți.
Expansiunea ISD-urilor în țările în dezvoltare și în tranziție a avut de asemenea implicații în rolul tratatelor internaționale privind investițiile.Numărul tratatelor regionale și bilaterale susținute de investiții continuă să crească, determinate în parte de o activitate de amplificare a negocierilor în țările în curs de dezvoltare.În același timp acele economii care devin surse semnificative de ISD-uri, se regăsesc într-o noua situație în contextul negocierii tratatelor internaționale privind investițiile.Acum ele trebuie să ia în considerare nu numai rolul unor asemenea acorduri în facilitarea intrărilor de ISD, dar și în crearea unor mai bune oportunități pentru propriile lor firme să se extindă în străinătate.În această secțiune este acordată o mai mare importanță selectării tratatelor bilaterale și regionale care sunt relevante pentru ISD-urile din țările în curs de dezvoltare și în tranziție.Multe asemenea țări contribuie în mod activ la expansiunea tratatelor internaționale de investiții atât la nivel bilateral cât și la nivel regional, deoarece asemenea acorduri le ajută nu numai să atragă ISD-uri cât și să faciliteze internaționalizarea firmelor lor.
Evoluția fluxurilor investiționale este strâns corelată cu fenomenul de globalizare. Globalizarea este un proces complex prin care se realizează ordonarea multidimensională și corelativă a lumii, și reprezintă un proces bazat pe liberalizarea accesului la randament și modernitate, pe informații libere, finanțe permisive și tehnologie occidentală, pe accesul liber la acumulare cinstită de bogăție și putere.
Globalizarea nu trebuie considerată ca un element de complementaritate progresivă a economiilor naționale cu obiectivul final de a creea o economie mondială coerentă, în scopul creșterii interdependențelor dintre economiile naționale, al adâncirii diviziunii muncii și al formării pieței mondiale.
Procesul de globalizare a dat naștere la o serie de proteste antiglobalizare. Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI au fost marcate de puternice manifestări antiglobalizare. Ținta protestelor exprimate de lideri de opinie, studenți și sindicaliști au fost societățile transnaționale, OMC, FMI, Banca Mondială, toate fiind acuzate de încălcarea drepturilor salariaților.
Însa au existat foarte multe opinii care să susțină efectele benefice ale globalizării. Un exemplu în acest sens îl reprezintă și afirmația lectorului doctor Dana Pop:” în prezent, globalizarea este deseori atacată. Globalizarea poate fi, totuși, o forță de propagare a binelui: globalizarea ideilor privitoare la democrație și la societatea civilă a schimbat modul de gândire al multor oameni. Globalizarea a făcut ca sute de milioane de oameni să ajungă la un nivel de trai superior celui la care nu s-ar fi gândit nu cu mult timp în urmă. Globalizarea economiei a adus foloase țărilor care au profitat de ea identificând noi piețe de export și atrăgând investițiile străine. Pentru milioane de oameni însă globalizarea nu a adus nimic. Situația multora chiar s-a înrăutățit, locurile lor de muncă fiind desființate, iar traiul devenind mai nesigur.Acești oameni sunt tot mai neputincioși în fața unor forțe pe care nu le puteau controla. Și-au văzut democrațiile subminate, iar culturile, erodate”.
Elementul de bază în răspândirea procesului de globalizare l-a reprezentat societățile transnaționale, care în tendința lor de a-și extinde capitalurile în străinătate,de a-și dezvolta piețele de desfacere, intră pe piețele interne la nivel global și realizează internaționalizarea producției.
În urma analizei realizate în cadrul acestui proiect, se poate observa legătura directă dintre creșterea fluxurilor ISD pe plan global și în special la nivelul Uniunii Europene și extinderea societăților transnaționale.De asemenea acest proces s-a resimțit și asupra dinamicii exporturilor care între anii 2000-2004 și-a menținut cote înalte urmând ca după anul 2004, odată cu extinderea Uniunii Europene, acestea să fie depășite de fluxurile ISD intrate cât și ieșite din UE.Astfel se poate conclude că în urma activității societăților transnaționale, exporturile au înregistrat o decădere și au marcat procente de creștere inferioare celor ale ISD-urilor.În acest context se poate afirma că instrumentul cu care STN acționează este reprezentat de ISD-uri, prin care realizează liantul dintre sistemele productive ale diverselor țări. În consecință, societățile transnaționale, în calitatea lor de principal vehicul investițional, reprezintă motorul internaționalizării producției și prin aceasta, al globalizării. Fluxurile generate de aceste societăți (fluxuri finaciare, tehnologice etc.) sunt principala formă de manifestare a globalizării, urmare a acordurilor de liberalizare a investițiilor.
Modificările în abordările la nivel național ale investițiilor au atras cu sine creșterea fluxurilor de ISD pe plan mondial, politicile adoptate de țările în curs de dezvoltare și de țările mai puțin dezvoltate, fiind un factor cheie în dezvoltarea procesului de globalizare.
BIBLIOGRAFIE
Anghel, I.:“Investițiile străine directe din România”, Editura Expert, București, 2002
Agosin, M., Capital-account convertibility and multilateral investment aggreements:What is in the interest of developing countries?, International Monetary and Financial Issues, vol.X, UNCTAD, New York and Geneva, 1999
Balcerowicz, L., Libertate și dezvoltare, Editura Compania, București, 2001
Bonciu, F., Dinu, M. Politici și instrumente de atragere a investițiilor străine directe, Editura Albatros, București, 2003.
Brown, L.R., Eco-economie. Crearea unei economii pentru planeta noastră, Editura Tehnică, București, 2001
Buckley, P., Castro, F., The investment development path: the case of Portugal, Transnational Corporations, vol. 7, no. 1, April 1998
Dana Pop:”Globalizare și teorii ale dezvoltării”; suport de curs; București, 2006
Dăianu, D., Vrânceanu, R.: ”România și Uniunea Europeană”, Editura Polirom, Iași, 2002
Doltu Constantin:Teză de doctor în economie: “Investițiile străine directe și influența lor asupra modernizării economiei în tranziție, Chișinău, 2007
Dumitru, M.(coordonator):“Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, București, 2004
Dunning, J.H., The competitive advantage of countries and the activities of transnational corporations, Transnational Corporations vol. 1, no. 1, February 1992
Dunning, J., Dilyard, J., Towards a general paradigm of foreign direct and portofolio investment, Transnational Corporations vol. 8, no. 1, April 1999
Georgeta Ilie: „Investiții internaționale”, Ed. Universul Juridic, București, 2006
Gh. Postelnicu, C.Postelnicu:“Globalizarea economiei”, Editura Economică, București, 2000
Globerman, S, Shapiro, D., Tang, Y.: ”Foreign Direct Investment in Emerging and Transition European Countries”, Transnational Corporations vol.13, no.1, 2004
Ioan Denuța: „Investițiile străine directe în țările est și central-europene”, Ed. Economică, București, 1998
Lipsey, R.: ”Inward ISD and economic growth in developing countries”, Transnational Corporations vol. 9, no. 1, April 2000
Marinova, S.T., Marinov, M.A.:”Foreign Direct Investment in Central and ”, Ashgate Publishing, 2003
Mazilu,A. : „Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est-europeană”, Editura Economică, București, 1999
Moise Elena: „Investiții străine directe”, Ed. Victor, București, 2005
Monica Iuliana Condruz-Bãcescu :Teză de doctorat: “Globalizarea economică în confruntările de idei contemporane”; București, 2006
Pârvu Dumitru: „Eficiența investițiilor”, Ed. Lumina Lex, București, 2003
Rusu Mirela: „Investițiile străine directe”, Ed. Paideia, București, 2000
Suciu Titus: ”Globalizarea și impactul social al acesteia în viziunea principalelor curente de gândire economică din zilele noastre”; București, 2006
* * *
World Investment Report 2000: ”Cross-Border Mergers and Acquisitions and Development”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2001: ” Promoting Linkages”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2002: „Transnational Corporations and Export Competitiveness”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2003: ”FDI Policies for Development: National and International Perspectives”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2004: ” The Shift Towards Services” , UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2005: „Transnational Corporations and the Internationalization of R&D” , UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2006: ” FDI from Developing and Transition Economies: Implications for Development”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2007: ”Transnational Corporations.Extractive industries and development”, UNCTAD, New York and Geneva
site-ul Băncii Naționale a României: www.bnr.ro
site-ul de raportări statistice europene: www.eurostat.com
www.globalizarea.com
site-ul UNCTAD: www.unctad.org
BIBLIOGRAFIE
Anghel, I.:“Investițiile străine directe din România”, Editura Expert, București, 2002
Agosin, M., Capital-account convertibility and multilateral investment aggreements:What is in the interest of developing countries?, International Monetary and Financial Issues, vol.X, UNCTAD, New York and Geneva, 1999
Balcerowicz, L., Libertate și dezvoltare, Editura Compania, București, 2001
Bonciu, F., Dinu, M. Politici și instrumente de atragere a investițiilor străine directe, Editura Albatros, București, 2003.
Brown, L.R., Eco-economie. Crearea unei economii pentru planeta noastră, Editura Tehnică, București, 2001
Buckley, P., Castro, F., The investment development path: the case of Portugal, Transnational Corporations, vol. 7, no. 1, April 1998
Dana Pop:”Globalizare și teorii ale dezvoltării”; suport de curs; București, 2006
Dăianu, D., Vrânceanu, R.: ”România și Uniunea Europeană”, Editura Polirom, Iași, 2002
Doltu Constantin:Teză de doctor în economie: “Investițiile străine directe și influența lor asupra modernizării economiei în tranziție, Chișinău, 2007
Dumitru, M.(coordonator):“Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, București, 2004
Dunning, J.H., The competitive advantage of countries and the activities of transnational corporations, Transnational Corporations vol. 1, no. 1, February 1992
Dunning, J., Dilyard, J., Towards a general paradigm of foreign direct and portofolio investment, Transnational Corporations vol. 8, no. 1, April 1999
Georgeta Ilie: „Investiții internaționale”, Ed. Universul Juridic, București, 2006
Gh. Postelnicu, C.Postelnicu:“Globalizarea economiei”, Editura Economică, București, 2000
Globerman, S, Shapiro, D., Tang, Y.: ”Foreign Direct Investment in Emerging and Transition European Countries”, Transnational Corporations vol.13, no.1, 2004
Ioan Denuța: „Investițiile străine directe în țările est și central-europene”, Ed. Economică, București, 1998
Lipsey, R.: ”Inward ISD and economic growth in developing countries”, Transnational Corporations vol. 9, no. 1, April 2000
Marinova, S.T., Marinov, M.A.:”Foreign Direct Investment in Central and ”, Ashgate Publishing, 2003
Mazilu,A. : „Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est-europeană”, Editura Economică, București, 1999
Moise Elena: „Investiții străine directe”, Ed. Victor, București, 2005
Monica Iuliana Condruz-Bãcescu :Teză de doctorat: “Globalizarea economică în confruntările de idei contemporane”; București, 2006
Pârvu Dumitru: „Eficiența investițiilor”, Ed. Lumina Lex, București, 2003
Rusu Mirela: „Investițiile străine directe”, Ed. Paideia, București, 2000
Suciu Titus: ”Globalizarea și impactul social al acesteia în viziunea principalelor curente de gândire economică din zilele noastre”; București, 2006
* * *
World Investment Report 2000: ”Cross-Border Mergers and Acquisitions and Development”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2001: ” Promoting Linkages”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2002: „Transnational Corporations and Export Competitiveness”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2003: ”FDI Policies for Development: National and International Perspectives”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2004: ” The Shift Towards Services” , UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2005: „Transnational Corporations and the Internationalization of R&D” , UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2006: ” FDI from Developing and Transition Economies: Implications for Development”, UNCTAD, New York and Geneva
World Investment Report 2007: ”Transnational Corporations.Extractive industries and development”, UNCTAD, New York and Geneva
site-ul Băncii Naționale a României: www.bnr.ro
site-ul de raportări statistice europene: www.eurostat.com
www.globalizarea.com
site-ul UNCTAD: www.unctad.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Dintre Globalizare Si Investitii Straine Directe (ID: 145839)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.