Relatia Dintre Educatia Parentala Si Dezvoltarea Armonioasa A Prescolarului
RELAȚIA DINTRE EDUCAȚIA PARENTALĂ ȘI DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A PREȘCOLARULUI
CUPRINS
ARGUMENT
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. PARTICULARITĂȚILE SPECIFICE COPIILOR DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ
1.1. Caracterizarea generală a vârstei preșcolare
1.2. Formarea social-emoțională în preșcolaritate
1.2.1 Expresivitatea emoțională și conștiința de sine
1.2.3 Recunoașterea și înțelegerea emoțiilor
1.3. Relația dintre inteligența emoțională și adaptarea socială la vârsta preșcolară
1.4. Construirea bazelor personalității
1.5. Necesitatea cunoașterii psihopedagogice a preșcolarului în vederea pregătirii pentru școală
CAPITOLUL 2. FAMILIA ȘI INFLUENȚA EDUCAȚIEI PARENTALE ASUPRA PREȘCOLARULUI
2.1. Familia: definire și caracterizare
2.2. Tipologia familiei
2.3. Stiluri și practici parentale
2.4. Influența stilurilor parentale asupra prescolarului
CAPITOLUL 3. INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA EDUCAȚIEI PARENTALE ȘI DEZVOLTRAEA ARMONIOASĂ A PREȘCOLARULUI
3.1. Metodologia cercetării
3.1.1. Problema de cercetare
3.1.2. Scopul și obiectivele cercetării
3.1.3. Ipotezele cercetării
3.1.4. Eșantionul de cercetare
3.1.5. Instrumentele utilizate pentru colectarea datelor
3.2. Prezenetarea rezultatelor obținute
3.3. Program de consiliere si instruire a parintilor in vederea educarae copiilor prescolari
3.4. Discuții
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT
Încă de la începutul acestei lucrări doresc să citez din J.Chateau care spunea că ,, Copilăria este acea vîrstă fericită în care elanul primitiv e care l-a făurit pe om , această neliniște în legătura cu sine și cu lumea care a împins umanitatea la cele mai nobile realizări ca și eșecurile cele mai usturătoare , acest impuls care ne face să ieșim din noi înșine pentru a căuta în aventură ceea ce este mai bun în noi nu este încă înfrînat constrîns .Copilăria este vîrsta speranței și a visului , copilul este singura ființă care trăiește în ea însăși ,, încheiat citatul .
Secolul XXI este cunoscut drept secolul vitezei ,dar de cele mai multe ori ,această viteză este înțeleasă greșit ,mai ales în contextul relațiilor părinți-copii.În timpul anului școlar copii sînt dedicați exclusiv orelor de clasă ,temelor ,iar părinții dedică serviciului tot timpul .
Familia și societatea urmăresc să asigure copilului o bună dezvoltare fizică și psihică .Dacă pentru aprecierea dezvoltării fizice există parametrii exacți ( greutatea ,înălțimea ) pentru dezvoltarea psihică nu există astfel de criterii exacte ,corecte.
Ceea ce definește normalul din punct de vedere psihic sunt criteriile mai mult sau mai puțin obiective ( motricitatea ,activitatea de cunoașterea ,vorbirea afectivitatea și sociabilitatea) pe care trebuie să le întrunească un copil de vîrstă mică ,în comparație cu majoritatea copiilor mai mari.
Privită astfel,evoluția dezvoltării psihice putem găsi cel puțin 5 variante :copil redus ,dezvoltat mediu,bine ,foarte bine și supranormal ( supradezvoltat).Încadrarea într-o categorie sau alta este o acțiune foarte grea și necesită profunde cunoștințe medicale și psihologice .
Lucrarea de față își propune să prezinte sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, asupra relației dintre educația parentală și dezvoltarea armonioasă a copilului preșcolar.
Am ales să abordez această temă întrucât consider că dezvoltarea armonioasă în preșcolaritate reprezintă pasul fundamental către o dinamică a dezvoltării tuturor competențelor emoționale prin maturizare cerebrală și diverse practici de socializare, posibilității de a putea corela competențele emoționale cu cele cognitive și sociale.
Preșcolaritatea reprezintă vârsta unor diverse schimbări majore în viața copilului și este, ca atare, vârsta la care se stabilesc și se consolidează o serie importantă de trăsături fundamentale care țin de personalitatea și de psihicul copilului.
Influența mediului asupra dezvoltării de tip cognitiv și emoțional a copilului preșcolar trebuie corelată cu o serie importantă de factori interni, dar și externi. Unele studii din domeniu încearcă să evidențieze rolul structurii familiei și climatului sau afectiv în formarea și dezvoltarea corespunzătoare a personalități copilului, alții se axează strict pe inflențele care țin de ereditate.
De asemenea, consider că rolul fundamental al dezvoltării cognitive a este unul colosal în viața fiecărui individ în sine întrucât îi permite acestuia asigurarea reală a adaptării la viața școlară și socială, îl ajută astfel pe individ în prevenirea tuturor tulburărilor emoționale și de comportament și generază asigurarea stării de bine a individului.
Așadar, rolul dezvoltării cognitive în viața individului este unul absolut primordial și extrem de important, trebuie tratat ca atare, și din exact acest motiv întâlnim și o serie de studii și cercetări pe acest domeniu.
Pornind de la toate aceste considerații se justifică interesul mai multor autori pentru acest domeniu, precum și interesul meu în alegerea acestei teme atât de importantă în studiul psihologiei dezvoltării copilului preșcolar.
INTRODUCERE
Societatea contemporană nu oferă nici o posibilitate de calificare în “ meseria “ de părinte. A fi părinte înseamnă a fi totodată îndrumător, psiholog, profesor. Îndrumarea copilului către experiențe de viața diverse se realizează în permanență, iar părintele intermediază mereu relațiile copilului cu lumea înconjurătoare. Totodată, părintele este și psihologul copilului și al copilăriei sale, deoarece are nevoie să știe cum funcționează mentalul copilului și transformările pshice prin care acesta trece de-a lungul copilăriei și mai apoi al vieții. De asemenea, părintele este șic el mai influent profesor pe care îl va avea copilul, primul educator, iar lucrurile pe care le învața copilul de la prințele sau (chiar și cele de care părintele nu este conștient că I le preda la un moment dat) reprezintă lecțiile cele mai valoroase care depășesc lecțiile școlare.
Meseria de părinte este una dintre cele mai solicitante pe care le poate exercita un om de-a lungul vieții și pentru care te simți, poate, nepregătit/a, indiferent de vârsta la care ai devenit mama sau tată. Dar câtă bucurie îți aduce această "profesie", este ca și cum ai fi promovat / a în fiecare zi și reprezintă unul dintre cele mai frumoase cadouri ale vieții unui om. De asemenea, a fi părinte reprezintă, cu siguranță, unul dintre cele mai edificatoare teste de răbdare. Este adevărat, se spune că răbdarea este o virtute – dar această frază te face să te gândești că este vorba de o însușire pe care numai puțini "aleși" o au. În realitate, este ceva care se deprinde cu timpul, chiar dacă unii părinți se descurcă mai ușor la acest capitol. Dar, cu puțin efort, orice părinte poate învăța să fie răbdător și să se amuze în situații care, nu cu mult timp în urmă, îl enervau. În primul rând, trebuie să înveți să ai răbdare cu tine însăți. Nu te învinovăți pentru orice și dă dovadă de toleranța – fără a cădea în capcana mulțumirii de sine. Din fericire pentru copii, adulții sunt persoane mature și știu, de cele mai multe ori, să își țină nervii sub control. Nu ridica vocea și impune-ți voință pe un ton calm, dar ferm, indiferent despre ce este vorba.
Fiecare copil este unic, nu există doi copii asemănători, nici fiziologic, nici psihologic, iar combinarea particulară a genelor unui copil nu va mai există în același mod pentru un alt copil. Când se subliniază unicitatea copilului aceasta face referire la o descriere de ansamblu a copilului în propria sa dezvoltare, cu propriul său stil de viață. Oricât am căuta nu am putea găsi copii identici, nici măcar la gemeni, iar ca și carateristica unicitatea lor este și mai evidentă. Desigur că nu este ușor să înțelegem caracteristicile individuale ale fiecărui copil și să-i acceptăm și iubim pe fiecare în parte, dar avem, cel puțin, pretenția de a încerca să-i înțelegem cu blândețe și dragoste și de a-i modela în așa fel încât să le dezvoltăm adevăratele potențiale.
Pentru fiecare copil, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața lui. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. Tuturor ne este cunoscută expresia „cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărei persoane este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.
Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.
Familia este prin definiție cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca și nevoia de securitate, de dragoste și apartenență, de recunoaștere. Toate aceste nevoi care apar prin lipsă și împing individul la a căuta satisfacție, depind de ceilalți, de cei din jurul individului, de ceilalți membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste și respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane și deci de dezvoltare normală.
În funcție de felul cum cei din jur, mai ales părinții, știu să vină în întâmpinarea nevoilor copilului și să înțeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care țin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o ființă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea și afirmarea lui, asigurând condiții de securitate și protecție, atât fizică cât și psihică, în orice perioadă a vieții. Aici se conturează concepția despre viață și conceptul de sine.
Cei ,,șapte ani de acasă’’, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță, ci copilul a și simțit cum e să fii iubit, a fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Principala condiție ca un copil să primească o educație corectă o reprezintă capacitatea părinților de a o oferi și în același timp, capacitatea părinților de a asigura copiilor nu numai o existență materială, cât și un climat afectiv și moral și o relaționare pozitivă în cadrul familiei. Educația parentală vine în întâmpinarea necesitații părinților de a-și îmbunătăți abilitățile parentale și de a înțelege dezvoltarea copiilor.
Competența parentală permite părintelui prin sistemul de cunoștințe și priceperi ce o înglobează, să-și îndeplinească cu succes responsabilitățile parentale, să prevină și să depășească situațiile de criză în favoarea dezvoltării armonioase a copilului. Cercetările de specialitate atrag atenția permanent asupra nevoii de susținere a eforturilor educative ale părinților, modului de comunicare și relaționare în cadrul familiei, climatului afectiv și intervenției socio-culturale.
CAPITOLUL 1.
PARTICULARITĂȚILE SPECIFICE
COPIILOR DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ
1.1. Caracterizarea generală a vârstei preșcolare
Perioada preșcolară, i, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Principala condiție ca un copil să primească o educație corectă o reprezintă capacitatea părinților de a o oferi și în același timp, capacitatea părinților de a asigura copiilor nu numai o existență materială, cât și un climat afectiv și moral și o relaționare pozitivă în cadrul familiei. Educația parentală vine în întâmpinarea necesitații părinților de a-și îmbunătăți abilitățile parentale și de a înțelege dezvoltarea copiilor.
Competența parentală permite părintelui prin sistemul de cunoștințe și priceperi ce o înglobează, să-și îndeplinească cu succes responsabilitățile parentale, să prevină și să depășească situațiile de criză în favoarea dezvoltării armonioase a copilului. Cercetările de specialitate atrag atenția permanent asupra nevoii de susținere a eforturilor educative ale părinților, modului de comunicare și relaționare în cadrul familiei, climatului afectiv și intervenției socio-culturale.
CAPITOLUL 1.
PARTICULARITĂȚILE SPECIFICE
COPIILOR DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ
1.1. Caracterizarea generală a vârstei preșcolare
Perioada preșcolară, cuprinsă între 3 și 7 ani, constituie cea de-a doua copilărie, cunoscută și sub denumirea de „vârsta de aur” a copilăriei. Preșcolaritatea aduce cu sine diverse tipuri de schimbări importante în viața unui copil, atât în planul dezvoltării somatice, cât și în planul dezvoltării psihice, dar mai ales în ceea ce privește planul relațional. La finalul acestei perioade este cât se poate de vizibilă importanța constituirii bazelor dezvoltării activității psihice și conturarea trăsăturilor de personalitate care își pun puternic amprenta pe comportamentele viitoare.
Copilul preșcolar traversează o etapă a cunoașterii, prin lărgirea contactului sau cu mediul social și cultural, din care asimilează diverse modele de viață care determină la rândul lăor o integrare tot mai activă la condiția umană.
Dezvoltarea fizică este cât se poate de evidentă și de rapidă în perioada preșcolară. De la 3 la 7 ani are loc o creștere masivă în înălțime, de la aproximativ 92 cm la 117 cm dar și o creștere în greutate, de la aproximativ 14 kg la 22 kg ponderal. Organismul în întregime devine astfel mult mai elastic, mișcările sunt mai suple și mai sigure. Persistă deci o oarecare iritabilitate a căilor rinofaringiene și implicit o sensibilitate foarte mare față de bolile copilăriei, preșcolarul fiind expus la o ușoară contractare de gripe și de afecțiuni bronho-pneumonale.
Deosebit de activă în această perioadă este și formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei, prin intermediul organizării de deprinderi și obișnuințe. Dintre toate acestea, mai specifice sunt comportamentele alimentare, de îmbrăcare și igienice.
Importanța tuturor deprinderilor exprimate prin intermediul conduitelor alimentare, vestimentare (de îmbrăcare-dezbrăcare) și de igienice este foarte mare – pentru toată viața – și creează astfel personalității umane un suport de adaptare, precum și un suport de responsabilitate pentru propria persoană și de autonomie, dar maia leș de contribuție la structura conștiinței de sine, a eului corporal.
Perioada preșcolară este deci una din perioadele de intensă dezvoltare psihică. Presiunea tuturor structurilor sociale culturale, absorbția copilului în instituțiile de tip preșcolar solicită absolut toate posibilitățile lui de adaptare. Toate diferențele de cerințe din grădiniță și din familie solicită la rândul lor o mai sporita varietate de conduite. Ca atare, toate contradicțiile dintre solicitările externe și posibilitățile interne devin astfel mai active. Aceste tipuri de contradicții constituie de fapt puncte de pornire pentru dezvoltarea cu adevărat explozivă a comportamentelor, a conduitelor de tip social diferențiate, a câștigării de modalități diferite de activități, a dobândirii de abilități înscrise în cadrul programelor grădinițelor. Comunicativitatea și sociabilitatea copilului cresc foarte mult în aceste condiții.
Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei mari și importante subperioade: (după Golu, M., Verza, E., Zlate, M., 1993, p. 53-58) :
a) preșcolarul mic (3-4 ani)
b) preșcolarul mijlociu (4-5 ani)
c) preșcolarul mare (5-6/7 ani).
a) perioada preșcolară mică se caracterizează printr-o creștere masivă a intereselor, a tuturor aspirațiilor și a micilor aptitudinil implicate în satisfacerea plăcerii de explorare a mediului. De la un relativ echilibru la vârsta de 3 ani, are loc o trecere ușoară spre o oarecare instabilitate, o oarecare expansiune care exprimă de fapt o foarte mare decentrare de pe obiectele concrete și manipularea acestora pe integrarea tuturor obiectelor în strategii mai largi de utilizare în care li se conferă funcții simbolice. Integrarea copilului în grădiniță se face cu oarecare dificultate la această vârstă, dată fiind dependența foarte mare a copilului preșcolar mic de mama sa și de ambianța familială.
Ca și expresie a dezvoltării, perioada preșcolară mică este vădit de trecere de la centrarea activității întregului organism pe satisfacerea tuturor necesităților imediate, prin diverse mijloace simple, spre anumite activități în care devin mult mai complicate toate modalitățile de satisfacere a unor trebuințe psihologice. Preșcolarul mic este foarte instabil, foarte impresionabil, plânge râzând și trece foarte ușor de la o dispoziție la alta. Durerea să, precum și bucuria sunt mult mai explozive.
b) preșcolarul mijlociu (4-5 ani), în cadrul acestei perioade copilul devine mult mai puternic, dar și mai neîndemânatic, în același timp. Toate mișcările sale devin acum ceva mai brutale, fapt explicabil însă prin antrenarea și constituirea (încă instabilă) de foarte numeroase comportamente implicate în cerințele de autonomie. Tot acum este absolut evidentă și dezvoltarea autonomiei ca urmare a tuturor progreselor care se realizează în cadrul planului deprinderilor de tip alimentare de îmbrăcare, igienice. Se intensifică astfel, de asemenea și dezvoltarea conștiinței de sine, fapt care se exprimă în mod automat prin intermediul creșterii opozabilității, a bravadei, a dorinței reale de a atrage atenția asupra sa (episod de negativism). Jocul devine în cadrul perioadei preșcolare mijlocie activitatea de bază, încărcată de diverse caracteristici active de valorificare a experienței de viață, a observațiilor, a emoțiilor, a acțiunilor și a conduitelor care se vehiculează în ambianța sa. Jocul pune astfel în evidență o foarte mare experiență socială achiziționată și capacitatea de a putea crea verbal și comportamental diverse roluri (prin mijloace dominant intuitive) prin cadrul cărora copilul reconstituie anumite episoade din realitatea înconjurătoare (jocul cu rol și subiect).
c) preșcolarul mare (5-6/7 ani) manifestă în ansamblu sau o mult mai mare forță, agilitate, inteligență, reticiențe în situații ușor penibile. Câmpul atenției este acum dominat de o înțelegere mai profundă a tuturor situațiilor.
Din perspectivă intelectuală, vârsta preșcolară a fost caracterizată de către Jean Piaget ca fiind stadiul ,,preoperațional’’ sau al ,,inteligenței reprezentative’’, în sensul intredependenței sale cu reprezentările, ca imagini cognitive ale realității.
Ca urmare a dezvoltării graduale a limbajului și implicit a abilității de a putea gândi în forme de tip simbolic, specifice acestui stadiu sunt gândirea de tip simbolic și preconceptuală. Aceste patru concepte, ,,preoperațional’’, ,,inteligență reprezentativă’’, ,,gândirea simbolică’’ și ,,gândire preconceptuală’’ sunt absolut relevante pentru surprinderea unor anumite nuanțe ale acestei dimensiuni.
Din perspectiva afectivității, modificări apar atât de natură cantitativă (crește numărul stărilor și dispozițiilor afective) cât și calitativă ( se îmbogățesc și se diversifică formele existente, apar forme noi ). Toate aceste modificări au la bază contradicția dintre trebuința de autonomie a preșcolarului și interdicțiile manifestate de adult față de el. Satisfacția trebuinței de independență se asociază cu apariția unor stări afective pozitive, plăcute, tonifiante, de bucurie și satisfacție, în timp ce contrazicerea sau blocarea ei se soldează cu stări emoționale de insatisfacție, nemulțumire. Relația adultului cu copilul rămâne însă un element esențial în dezvoltarea afectivității sale. Astfel, prin imitație, copilul preia de la adult o serie de stări afective, precum și stările emoționale care le însoțesc. Datorită imitației expresiile și conduitele emoționale ale preșcolarului de diversifică, se îmbogățesc, devin mult mai coerente și adaptate situațiilor.
În același timp însă, crește și capacitatea de stimulare a unor anumite stări afective în vederea satisfacerii diferitelor trebuințe.
Spre exemplu, copilul învață că este suficient să plângă pentru a obține ceva, chiar dacă plânsul nu este expresia unor stări afective reale, de durere, neplăcute. Pe acest teren și pe această cale își fac apariția și unele trăsături caracteriale negative
Totuși, la această vârstă, afectivitatea preșcolarului este încă destul de instabilă. Nu puține sunt cazurile de explozii afective, caracterizate prin intermediul unor treceri foarte rapide de la plâns la râs și invers.
Spre finalul perioadei, toate activitățile de tip preșcolar încetează să-l mai intereseze pe copil. Acest lucru este un indiciu sigur în privința nivelului de dezvoltare pe care l-a atins copilul, pentru a se putea integra într-un nou sistem de relații și a putea desfășura o nouă formă de activitate specifică vârstei școlare ( învățarea ).
1.2. Formarea social-emoțională în preșcolaritate
Preșcolaritatea reprezintă perioada formării inițiale a personalității, perioada apariției primelor relații și atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului. În locul dependenței copilului de impresiile externe, în locul instabilității și fluctuației emoționale, în preșcolaritate vom întâlni detașarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare și stabilizare a comportamentelor, fapt posibil ca urmare a tuturor modificărilor esențiale care se produc în structura activității psihice.
Vârsta preșcolară se caracterizează printr-o dezvoltare deosebit de accelerată în toate planurile: fizic, cognitiv și socio-emoțional. Aceste planuri se află în strânsă interacțiune și pot fi separate doar artificial, pentru a fi investigate sau înțelese mai ușor. Spre exemplu, capacitatea de a inhiba un răspuns (funcție cognitivă) depinde în mare măsură de maturarea ariilor cerebrale frontale (aspect fizic) și are consecințe importante la nivelul interacțiunilor sociale, de exemplu așteptarea rândului (aspect socio-emoțional). Din această cauză, mulți cercetători care investighează diverse aspecte cognitive fac acest lucru în strânsă relație cu funcționarea socio-emoțională, vorbind despre cogniție socială, respectiv funcții cognitive puse în slujba adaptării sociale.
Dezvoltarea din punct de vedere emoțional la vârsta preșcolaritatii se reflectă în ceea ce privește achiziția unor abilități sau competențe specifice de prelucrare (codare), exprimare (verbalizare sau exprimare non-verbală) și management său control emoțional (reglare sau auto-reglare emoțională), competențe numite cu un concept umbrelă de competențe emoționale.
Denham (2006, p. 98) reduce toate aceste abilități la trei dimensiuni importante: recunoaștere emoțională, expresivitate emoțională și reglare emoțională. În absența acestor abilități, relaționate cu competențele sociale,nu putem vorbi de dezvoltarea inteligenței emoționale la vârsta adultă.
1.2.1 Expresivitatea emoțională și conștiința de sine
Expresivitatea emoțională presupune în mod special exprimarea acestora într-o manieră avantajoasă pentru interacțiune și pentru menținerea relațiilor sociale de-a lungul timpului.
Din această perspectivă, a fi competent presupune de fapt: a conștientiza faptul că trebuie transmis un mesaj emoțional, a ști care expresie emoțională este adecvată pentru situația socială în cauză, a transmite mesajul într-o manieră convingătoare, a transmite mesajul afectiv ținând cont de regulile impuse (Denham, 2002).
La un nivel mai simplu, expresivitatea emoțională se referă la profilul copilului privind frecvența, intensitatea și durata atât a emoțiilor de bază cât și a celor complexe.
Conceptul de sine, care reprezintă de fapt imaginea pe care copiii și-o formează despre ei înșiși, continuă să se dezvolte în această perioadă.
Preșcolarul se descrie pe sine în termeni cât se poate de concreți, caracterizările cuprinzând trăsăturile sale fizice sau activitățile pe care el le practică. Atfel, copiii mici se văd mai mult în termeni de înfățișare și de posesiuni și de acțiuni pe care le pot realiza. Spre deosebire de școlari, care sunt mai realiști în ceea ce privește propria persoană, preșcolarii se descriu în termeni optimiști, menționând despre ei înșiși doar trăsături pozitive. Lockhart (2002, p. 67-69) spune despre acest optimism al copiilor că este benefic pentru că îi ajută în procesul de învățare, menținând motivația acestora în continuarea unor sarcini la care au eșuat inițial.
Este foarte important de menționat și modul în care preșcolarii fac aprecieri despre natura privată a sinelui, respectiv faptul că preșcolarii nu fac încă distincția clară între sentimentele proprii (interne) și comportamentul pe care ei îl manifestă în public
Procesul devenirii ca persoană unică, independentă și perfect funcțională își are rădăcinile în copilăria timpurie. Lărgirea câmpului relațional și diversificarea tipurilor de relații cu co-vârtsnicii, rudele, alți adulți îi permit copilului descoperirea de sine, cunoașterea propriilor capacități și limite, conturarea unor capacități de reflecție intrapersonală,dezvoltarea unui comportament social care să respecte cerințele impuse din exterior, dar și nevoile și caracteristicile individuale. Este de fapt prima dată când sunt învățate rolurile sociale și pattern-urile interacționale. Este deci perioada apariției competențelor, și acestea țin de implicarea în explorarea, explicarea, procesarea realității, dar și de acțiunea asupra ei.
Acest proces deosebit de complex de dezvoltare presupune, pe de-o parte, parcurgerea mai multor stadii, fiecare având o serie de caracteristici specifice și, pe dea altă parte, obținerea unor achiții în cadrul diferitelor laturi ale personalității(cognitivă, afectiv-emoționala, atitudinală, relațională).
1.2.3 Recunoașterea și înțelegerea emoțiilor
În perioada preșcolară, copilul denumește și recunoaște toate emoțiile proprii și ale persoanelor din jur, acest lucru permițându-i să răspundă adecvat la propriile trăiri emoționale, cât și la ale celorlalți. La vârsta de 3 ani, copilul denumește și chiar recunoaște emoții precum: bucuria, furia, frica și tristețea, ajungând ca la vârsta de 5-6 ani această paletă de etichete verbale să fie mult mai amplă, fiind astfel incluse de exemplu și rușinea, vinovăția sau jena.
În perioada preșcolară, limbajul emoțiilor câștigă rapid în acuratețe, claritate și complexitate și, ceea ce este cel mai semnificativ, raportarea la posibilele cauze ale sentimentelor oamenilor este din ce în ce mai frecventă.
Din moment ce sunt capabli să vorbescă despre emoții înseamnă că pot avea o viziune mai obiectivă asupra emoțiilor, pot să încerce să înțeleagă propriile emoții și să asculte ce spun alții despre emoțiile lor.
Limbajul emoțiilor are așasar implicații semnificative pentru dezvoltarea emoțională a copilului. Preșcolarii încep să asocieze diferite sentimente cu situații tipice cum ar fi, de exemplu, recunoașterea faptului că ceva care te împiedică să-ți îndeplinești scopurile sau pierderea a ceva drag te va face trist (Stein, & Levine, 1989). Ei realizează așadar asocierea între emoții, pe de o parte, și gânduri și așteptări cu privire la evenimente, pe de altă parte
Sesizarea tuturor conexiunilor dintre sentimente și gânduri la vârsta preșcolară este reflectată și în înțelegerea faptului că emoțiile pot fi evocate și prin intermediul gândurilor despre evenimente trecute. Spre exemplu, până la vârsta de cinci ani copiii înțeleg faptul că cineva poate să fie trist când vede o pisică care îi amintește de pisică pe care ea/el tocmai a pierdut-o .
O altă tendință foarte interesantă care se observă la preșcolari este faptul că ei înțeleg mult mai bine cauzele emoțiilor negative decât a celor pozitive.
Înțelegerea tuturor emoțiilor de către preșcolari este totuși încă limitată. Ei au dificultăți în înțelegerea modului în care emoțiile se pot baza pe credințe/gânduri false.
Ca urmare a faptului că preșcolarii încep să facă distincția dintre realitate și aparență, aceștia încep să înțeleagă faptul că modul în care își exprimă emoțiile influențează dinamica relațiilor cu ceilalți oameni. Înțeleg faptul că o persoană nu-și arată adevăratele sentimente pentru a proteja astfel o altă persoană, începând să folosească regulile de exprimare emoțională (norme transmise social cu privire la felul în care este adaptativ să-ți exprimi emoțiile în diferite circumstanțe).
Pe măsură ce copiii cresc, toate discuțiile despre emoții sunt integrate în conversațiile zilnice, în citirea poveștilor, în discuții despre evenimente ce urmează să se întâmple, în istorii personale etc. Rolul acestor conversații pentru înțelegerea emoțiilor derivă din:
creșterea competențelor lingvistice, care oferă un fundament lexical pentru împărtășirea experiențelor psihologice care sunt, de altfel, foarte dificil de definit, înțeles și comunicat celorlalți.
faptul că adulții vorbesc cu copiii despre oameni. Astfel, ori de câte ori un copil întreabă ‘’de ce?’’ despre sentimente sau comportamente pe care le observă la alții, ei sunt învățați implicit depre cum funcționează mintea.
În această perioadă, conversațiile educator/părinte-copil despre dorințe, sentimente, comportamente și gânduri îi ajută pe copii să înțeleagă mecanismele psihice – cuvintele categorizează experiența psihologică dându-i coerență și criterii pentru înțelegerea acesteia. Mai mult decât atât, conversațiile despre emoții oferă un cadru de transmitere a valorilor culturale, evaluărilor morale, atribuirilor cauzale și a altor sisteme de credințe ale părinților și educatorilor
Recunoașterea sau chiar înțelegerea emoțiilor constă în abilitatea de a identifica atât trăirile emoționale, cât și cauze și corelate ale acestora. Înțelegerea emoțiilor presupune evaluarea inițială a mesajului emoțional transmis de celălalt, interpretarea acurată a acestuia și înțelegerea sa prin intermediul constrângerilor impuse de regulile contextului social. Se consideră că la înțelegerea emoțiilor contribuie atât experiențierea cât și exprimarea emoțiilor, dar și înțelegerea emoțiilor contribuie la aceste două aspecte ale competenței emoționale..
Astfel, dezvoltarea emoțională include și a învăța cum să recunoști și să interpretezi expresiile emoționale ale celorlalți. Această abilitate este un aspect centrat pe dezvoltarea cogniției sociale. (Miclea, M. et al., 2006, p. 98-103)
În esență, consider că toate aceste toate aceste cercetări arată că experiențele emoționale și sociale se dezvoltă simultan cu mecanismele cognitive care devin mai complexe în perioada preșcolară, și, pentru o înțelegere completă , dezvoltarea copilului trebuie să fie privită atât din perspectiva dezvoltării socio-emoționale, cât și a celei cognitive.
1.3. Relația dintre inteligența emoțională și adaptarea socială la vârsta preșcolară
Familia reprezintă prima școală a emoțiilor. În acest creuzet intim, copilul învața să recunoască atât emoțiile proprii, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile sale, cum să gândească aceste emoții și cum să își aleagă reacțiile.
Pentru că viața de familie nu mai oferă un sprijin sigur pentru tot mai mulți copii, grădinița sau școala rămâne singurul loc în care comunitatea poate rezolva deficiențele competențelor emoționale și sociale ale copiilor.
Alfabetizarea emoțională implică un mandat lărgit pentru unitățile de învățământ, care trebuie să recupereze ceea ce familiile n-au reușit în privința adaptării la societate a copiilor lor.
Această misiune presupune două schimbări majore: cadrele didactice trebuie să meargă dincolo de îndatorirea lor tradițională, iar membrii comunității să se implice mai mult în viața unităților de învățământ.
Una dintre lecțiile emoționale esențiale, învățată la vârsta preșcolarității și șlefuită pe parcursul anilor ce urmează, o reprezintă felul în care este calmat copilul atunci când e supărat.
Este limpede că dezvoltarea principalelor talente ale inteligenței emoționale are perioadele ei critice, care se întind pe mai mulți ani în copilărie. Fiecare perioadă reprezintă o oportunitate pentru a ajuta copilul să dobândească obiceiuri emoționale benefice, dacă nu se reușește acest lucru efortul va fi mult mai mare pentru a oferi lecțiile corective ulterioare în viață.
Cercetătorii afirmă că generația de copii de astăzi devine mai inteligentă, dar și mai lipsită de sentimente. Astfe, într-o încărcătură de provocări școlare și din timpul liber, copiii nu mai pot să își construiască în modul real capacitățile emoționale. În timp ce copiii sunt din ce în ce mai inteligenți, generația aceasta are inteligență emoțională scăzută în mod drastic. Psihologii recomanda un comportament social sănătos din partea părinților, o atmosferă familială bună pentru că mulți copii să vadă aceasta.
Specialiștii în probleme sociale vorbesc tot mai îngrijorați despre pierderea aptitudinilor sau a inteligenței emoționale. Unii părinți ,,se străduiesc,, să îi facă pe copiii lor vicleni, dar uita să le stimuleze aptitudinile sociale și emoționale ale copiilor.
Adaptarea socială a preșcolarilor la comunitate face referire la coexistenta și consistență contactelor și relațiilor interpersonale în cadrul grupurilor sociale. Conținutul noțiunii de integrare socială este dependent de aspectele stabilității, consensului, controlului social care trebuie să caracterizeze orice societate. Smaranda Mezei (1993, p. 304) arata ca integrarea socială poate fi privită ca:
proces social- prin care se realizează o permanentă reînnoire a unei unități sociale, în condițiile postulării echilibrului relativ, structural și funcțional al acestei unități, implicând, în mod necesar, întărirea elementelor ei. În timpul acestui proces, prin intermediul interacțiunii dintre individ/grup și mediul social specific/integral au loc modificări/adaptări atât la nivelul individului/grupului care se integrează cât și la nivelul sistemului/subsistemului social care integrează. În funcție de caracterul activ al individului și de capacitatea de răspuns al mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului ale procesului: acomodare, adaptare, participare și integrare propriu-zisă care de multe ori poate fi o sinteză diferită în comparație cu componentele inițiale;
stare de echilibru social- definită prin absența marginalității și prin convergență a doi termeni aflați, inițial, într-o relație de tensiune, convertita ulterior, într-o relație de armonie și acțiune cooperantă;
apartenența și participarea neimpusa- a individului la un set de norme, valori și atitudini, comune ale grupului, care odată internalizate și externalizate de individ în comportamente explicite, facilitează întărirea solidarității funcționale a grupului;
rezultat al unei serii de adaptări și ajustări normative- a individului la un câmp definit de relații de grup, rezultat care are drept consecință dorită eliminarea conflictelor și stabilirea unor raporturi coezive și participative.
Astfel, se urmărește conformarea individului la necesitățile sociale și la solicitările mediului organizațional de referință (grup de egali, scoala, profesie,etc.) precum și caracteristicile procesului prin care individul/grupul capăta aptitudine de a trăi într-un anumit mediu, dobândind cunoștințe, asimilând valori, internalizând norme etc.
Inadaptarea comportamentală a unor copii preșcolar vizează, în principal, toate tulburările de relaționare a copiiloror cu profesorii, colegii, precum și încălcarea regulilor colectivității școlare sau extrașcolare.
Paleta tuturor acestor tulburări este foarte largă, cuprinzând atât modificări comportamentale mai puțin grave sub raport juridic, dar supărătoare, de tipul: minciună, inconsecvență comportamentală, violențe verbale și fizice, fumat ostentativ, vagabondaj și alte diferite atitudini non-conformiste, cât și abaterile grave de la normele morale și legislative, cum ar fi: furtul, vagabondajul, actele de tâlhărie, consumul de alcool sau droguri, prostituție etc.
La nivelul caracteristicilor nonintelectuale, evoluțiile integrării și adptarii nu sunt omogene, ci sunt inferioare celor intelectuale, în special în zona achizițiilor autocontrolului emoțional. (Neacșu, I., 2010, p. 151)
1.4. Construirea bazelor personalității
Personalitatea reprezintă o construcție teoretică eleborată de psihologie în scopul în scopul înțelegerii și explicării, la nivel teoretic, a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană. (Dafinoiu, I., 2002, p.31)
Etimologic vorbind, conceptul de personalitate provine din latinescul "persona" care se referea la masca pe care actorii o purtau în reprezentațiile lor teatrale.
În cea mai largă accepțiune a sa, conceptul de personalitate denumește ființa umană considerată în existența să socială și înzestrarea ei culturală, totodată și un sistem bio-psiho-social-cultural ce se constituie fundamental în condițiile existenței și activității din primele etape ale dezvoltării individuale în societate. (Craiovan, M.P., 2008, p.41)
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de doi ani. Este vârsta la care copilul începe să perceapă și să fie atent la ceea ce se petrece în jurul lui. După vârsta de trei ani, atenția și percepția sunt mai active decât în trecut. Copilul încearcă să facă mici treburi. Vorbirea devine mai completă. Copilul face ușor proporții.
Perioada preșcolară este una din etapele de intensă dezvoltare psihică. Aceasta are loc sub presiunea structurilor sociale, culturale, prin influentele mass-media și frecventarea instituțiilor preșcolare unde copilul ia contact cu cerințe multiple privind autonomia și adaptarea la mediul de viață. în multe situații apar diferențe de cerința comparativ cu cele din familie, ceea ce presupune o mai mare varietate de conduite și forme mai diversificate de adaptare la aceste cerințe.
Ca atare, contradicțiile dintre solicitările externe și posibilitățile interne devin mai active. Toate aceste forme de contradicții stimulează dezvoltarea explozivă a comportamentelor, a conduitelor sociale diferențiate, a formării unor strategii diverse de activități intelective.
La fel ca adulții, preșcolarii demonstrează personalități diferite și trăsături de caracter care îi diferențiază între ceilalți copii. Fiecare preșcolar se dezvolta urmând propriul ritm și are propriile preferințe, puncte forte, dar și slăbiciuni. Cu condiția ca părinții să le ofere reguli și o rutină constante și să le arate că sunt iubiți și ocrotiți, preșcolarii vor evolua sănătos și fericiți.
În perioada preșcolară se poate vorbi de interesul pentru cunoaștere care dezvoltă curiozitatea cognitivă generală, atitudinea interogativă față de fenomenele din ambianță, interesul pentru joc face posibilă o perspectivă mai bogată despre lume și viață, interesul pentru activitate eficientă izvorul unor importante satisfacții pentru copil, cu o mare valoare educativă.
La vârsta preșcolară, după cum arată datele cercetătorilor, reprezentările și noțiunile morale elementare se caracterizează prin anumite particularități specifice.
Este caracteristic și faptul că preșcolarii atribuie mai multă importanță însușirilor pozitive de caracter decât celor negative. Preșcolarii înțeleg ce e bine și ce este rău din faptele altora decât din faptele lor.
De asemenea în procesul desfășurării unei activități concrete, la preșcolari se dezvoltă sentimente și atitudini morale față de alți oameni și față de diferite situații. Cuvintele consolidate prin fapte și acțiuni dobândesc o mai mare eficiență, iar faptele și acțiunile săvârșite sistematic duc la formarea obișnuințelor de comportare morală.
Trăsăturile de personalitate – aptitudinile, deprinderile, interesele, aspirații, caracter, temperament – se exprimă prin comportament. Activitatea ludică constituie un teren fertil prin care se pot evidențiafoarte clar toate aceste caracteristici, dar se pot și exersă și dezvolta cu ajutorul jocului.
Copilul înțelege și resimte tot ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărțiri. Sunt semnificative pentru copil relațiile pozitive cu părinții sau, dimpotrivă, atitudinile de renegare, de rejectare a unora din părinți. Relațiile afectuase dintre părinte și copil, cât și relațiile dintre părinți conduc la structurarea pozitivă a personalității.
Pentru a alege conduita educațională corectă, adecvată părintele trebuie să își cunoască foarte bine copilul. Această cunoaștere trebuie să țină cont de părerea celorlați, a învățătorului, a psihologului și medicului. Utile pentru activitatea educațională a părintelui sunt și cunoștințele legate de caracteristicile de vârstă.
1.5. Necesitatea cunoașterii psihopedagogice a preșcolarului în vederea pregătirii pentru școală
Caracterizată de un intens proces de maturizare psihică, perioada preșcolară reprezintă începutul vieții sociale a copilului, care se confruntă în această etapă cu experiențe inedite: viața în grup, ascultarea, dialogul, jocul, competiția etc. Alături de mediul familial, aceste experiențe au un rol esențial în formarea personalității, prin dezvoltarea capacităților de cunoaștere, comunicare și perceptiv-observative. Problema debutului școlar reprezintă o preocupare atât pentru educatori cât și pentru părinți. Acesta este optim în condițiile în care copilul e pregătit atât sub aspect cognitiv cât și socio-afectiv.
Preșcolaritatea se poate caracteriza printr-o dezvoltare intensă a vieții interioare a copilului, printr-o gamă largă de emoții și sentimente. Toate acestea se dezvoltă în legătură cu toate cerințele de cunoaștere și observare, de satisfacerea curiozității. Etapa preșcolarității înseamnă de fapt dezvoltarea sociabilității, generalizarea sentimentelor de atașament, simpatie, admirație.
Acum se conturează sentimentele intelectuale, estetice, educatorul creând situații care să favorizeze conturarea acestor sentimente. Copilului preșcolar trebuie să i se dezvolte capacitatea de adaptare afectivă.
La intrarea în școală copilului i se cere să se încadreze în activități comune care solicită stăpânirea de sine, autocontrol, maturizare psiho-socială.Lecțiile presupun putere de concentrare și mobilizare a atenției, rezistență la factori perturbatori.
Didactica modernă se bazează pe racordarea acțiunilor instructiv-educative la reușită și potentele copiilor, pe considerarea particularităților de vârsta și individuale ca indicator orientativ prioritar.
Cunoașterea copilului trebuie considerată ca punct de plecare în orice acțiune formativă, strategia individualizării, educația și învățământul nu-și poate justifica menirea și nu-și poate dovedi eficientă decât pe baza unei bune cunoașteri a copiilor.
Integrarea școlară este un proces de includere în școlile de masă/clase obișnuite, laactivitățile educative formale și nonformale, a copiilor considerați ca având cerințeeducative speciale.
Considerând școala că principala instanță de socializare a copilului(familia fiind considerată prima instanță de socializare), integrarea școlară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanță fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viața comunitară prinformarea unor conduite și atitudini, aunor aptitudini și capacități favorabile acestui proces.
Integrarea școlară mai poate fi înțeleasă și sub formă de adaptare a copilului la noile medii sau cerințe. Într-un sens psihosocial mai larg, prin adaptare se înțelege o conduită complexă aptă să planifice, organizeze faciliteze și implementeze măsuri de adecvare și integrare într-un mediu schimbător sau în schimbare. (Neacșu, I., 2010, p.145)
Adaptarea școlară exprimă calitatea și eficiența realizării concordanței dintre personalitatea elevului și cerințele școlare.Statutul și rolul de elev va impune copilului noi îndatoriri.Un copil care nu poate să realizeze o sarcină școlară în același timp cu colegii săi va determina o aversiune față de școală, îi va crea complexe de inferioritate și manifestări agresive față de colegi.
În copilărie se formează toate conduitele adaptive de bază, se constituie și structurile energetice mai importante (intelectuale, creative), inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini, precum și caracteristicile comportamentelor de bază, reacțiile afective și voliționale. Grădinița este de fapt prima institusie în care copilul învața să desfășoare o activitate ordonată, încadrata într-un regim de muncă, într-o disciplină a vieții. (Șchiopu, U., 1983, p.65)
La vârsta preșcolară problemele muncii educative sunt și mai complexe în comparație cu vârstele anterioare.
De modul în care sunt valorificate posibilitățile native ale copilului și câștigurile obținute până la această vârstă depinde foarte mult evoluția lui ulterioară,atât pe plan psihic cât și pe plan social.
Aceasta conduce la achiziții și progrese în sfera cognitivă, afectiva și psihomotorie a preșcolarului, precum și în domeniul sociabilității lui. Vârsta preșcolara este considerată perioada imaginației, fanteziei, visării și a jocului. Prin joc se îmbogățește sfera vieții psihice a copilului, se dezvolta curiozitatea, se deschide planul imaginației prin imitarea lucidă a rolurilor socio-profsionale.
CAPITOLUL 2.
FAMILIA ȘI INFLUENȚA SA ASUPRA PREȘCOLARULUI
2.1. Familia: definire și caracterizare
În sens larg, conceptul de familie este frecvent utilizat în mod nediferențiat atât pentru familia din care provine un anumit individ, cât și pentru propria familie constituită din punct de vedere legal prin căsătorie.
Familia reprezintă una dintre cele mai longevive forme de comunitate umană, o instituție stabilă cu scopuri fundamentale pentru indivizi și pentru societate, în general. (Voinea, M., 1996, p. 53).
Conceptul de familie trebuie înțeles în mod special ca drept un grup uman de temelie dar și ca o realitate socio-umană determinată de toate relațiile de cuplu, de cele de tip parental dar și de toate legăturile implicate în succesiunea tuturor generațiilor și în viața domestică de familie, în comun.
Familia constituie “elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea statului”. (Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.16).
Berge (1967, p. 43-45) este de părere că familia un fel de cooperativă de sentimente, care îndulcește pentru fiecare membru, loviturile cele mai grele ale vieții, repartizând efectele pentru toți cei implicați.
În opinia lui Osterrieth (1973, p. 32-46)) familia joacă un rol deosebit important în structurarea și formarea personalității copilului și adolescentukui. Părinții îi influențează puternic pe copiii prin concepția lor despre lume și despre viață, dar și prin intermediul comportamentelor, temperamentele, atitudinile, valorile, dorințele lor, principiile lor, gradul lor de toleranță.
Familia constituie de fapt factorul primordial al formării și al socializării copilului, reprezentând primul său intermediar în relațiile cu societatea, și tot familia constituie matricea care reușește să imprime primele și cele mai esențiale trăsături caracteriale și morale, atitudinile pe care adolescentul le adoptă în familie punând astfel bazele tuturor conduitelor viitoare.
De asemenea, familia reprezintă locul în care sunt construite diverse prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale (de supraordonare ori de subordonare, de complementaritate ori chiar de reciprocitate).
Așadar, deși modelele familiale sunt relativ diferite și se modifică de la o societate la alta, totuși, instituția familială rămâne întotdeauna stabilă.
Stănciulescu (1997, p. 23-39) admite faptul că pe măsura evoluției societății, raporturile dintre părinți și copii sunt tot mai mult definite prin intermediul unei dimensiuni emoționale și că interesul părinților pentru educația copiilor crește semnificativ.
Mihăilescu (1999, p. 45-52) însă sesizează faptul că familiile din societățile moderne au suportat în ultimii ani unele transformări profunde, atât de importante încât și conceptul de "familie" a devenit din ce în ce mai ambiguu, tinzând practic să acopere în momentul de fata realități complet diferite de cele specifice generațiilor precedente.
Opinia actuală, preluată și în discursul politic și în cel științific, afirma faptul că familia este cea mai fidelă și păstrătoare a tradițiilor, a tuturor valorilor naționale. Contrar acestor puncte de vedere, familia este mult mai puțin "depozitara" și mai curând "barometrul" al tuturor schimbărilor sociale.
În esență, consider că familia reprezintă de fapt unicul grup social caracterizat de toate determinările naturale și biologice, unicul grup în care legăturile de iubire capătă o importanță cu adevărat primordială prin interacțiunile multiple și determinante dontre toți membrii săi.
Familia joacă însă în același timp și rolul de mediator dintre individ și societate. În trecut această funcție era întotdeauna realizată unilateral, așa încât familia lua asupra sa sarcina de a putea asigura dezvoltarea societății prin intermediul unei adaptări culturale și de rol a individului.
Așadar, este clar că familia poate realiza funcția de mediator în două mari maniere posibile: fiind centrat pe societate și centrat pe personalitate.
Calitatea familiei, în fapt asigură progresul cu adevărat durabil al unei civilizații. Această concluzie este însă confirmată și de studiul realizat de către antropologul britanic John D.Unwin, care a cercetat peste 80 de civilizații dispărute pe parcursul unei perioade de patru mii de ani, fiecare dintre acestea afirmându-se printr-un întreg ansamblu de reguli și norme conservatoare, celor cu referire la familie revenindu-le astfel rolul de bază. Pe măsură ce familia era afectată de către liberalizarea valorilor, aceasta pierdea statutul său de odinioară. În mod concomitent civilizația intra într-un adevărat declin care îi accelera dispariția. (Parlicov, E., 2003, p. 74-83).
2.2. Tipologia familiei
Literatura de specialitate din domeniu oferă o multitudine de tipologii referitoare la familii. Realizând o sinteză a acesteia, am ales câteva dintre toate criteriile considerate a fi mai importante în vederea identificării și înțelegerea tipurilor de familii: (Vadile, D.I., 2007, p. 68-96)
– după criteriul numărului de parteneri implicați, familiile pot fi:
Familii poligame, care la rândul lor pot fi poliandrice (acolo unde există mai mulți parteneri de sex masculin, femeia având dreptul de a se putea căsători cu mai mulți bărbați) și poliginice (acolo unde există mai multe partenere de sex feminin, adică bărbații au dreptul de a-și putea alege mai multe soții). De cele mai multe ori, numărul de copii în acest gen de familii este mai mare. Poligamia este frecvent întâlnită la unele popoare și are rolul de a putea proteja societatea prin promovarea sexului masculin ori feminin, după caz.
Familii monogame, în cadrul căreia un bărbat sau o femeie au dreptul de a se putea căsători doar cu un singur partener. La rândul său, monogamia, ca și formă familială, poate fi serială, mai exact, în cazul decesului partenerului ori al divorțului, partenerul rămas s-ar putea recăsători, sau monogamie foarte strictă, atunci când partenerul nu mai dispune de dreptul să se recăsătorească. Societatea este de fapt cea care conferă dreptul de căsătorie cu unul ori cu mai mulți parteneri.
Tot în cadrul monogamiei, se pot distinge alte două tipuri de familii:
Familii nucleare, alcătuite din doi soți și copiii lor necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai frecvent întâlnit și mai dorit în toate societățile moderne, întrucât permite o legătură mult mai strânsă între membrii unei familii, relații de tip democratic și stabilirea propriilor lor reguli de funcționare familială. Astfel, în cadrul unei familii nucleare, gradul de intimitate este mult mai mare, iar șansele de a putea fi satisfăcute nevoile de ordin sexual-afectiv, de siguranță și stabilitate cresc.
Familii extinse, alcătuite din mai mulți membri ai unei familii care locuiesc în același spațiu și care reprezintă de fapt două sau trei generații: frați, surori, părinți, bunici, străbunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează de fapt familia de tip nuclear și de cele mai multe ori este alcătuit din două tipuri de familii nucleare. Spre exemplu, doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc însă împreună cu părinții unuia dintre soți (ori doar cu unul dintre părinți). Sau o familie de tip nuclear care locuiește cu un frate sau cu o soră căsătorit/ă sau nu, cu sau fără copii. Acest tip este foarte frecvent întâlnit în cadrul societăților tradiționale, ș nu numai.
– după criteriul de părinți, familiile pot fi:
Familii de tip biparental, în cadrul cărora există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi alcătuite din părinții naturali ai copilului ori pot exista familii mixte sau reconstituite, insă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat între timp sau și-au pierdut partenerul. Aceștia vin cu proprii copii în noua lor căsătorie, însă pot avea și copii comuni.
Familii de tip monoparental, în cadrul cărora unul dintre părinți nu există. Lipsa unui unuia dintre părinți se poate datora ca urmare a decesului acestuia, divorțului ori alegerii unei anumite persoane de a putea deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare în vitro ori cu un partener ce nu va lua parte la creșterea și educarea copilului, ori prin adopția unui copil. Cele mai multe dintre familiile monoparentale se datorează în special divorțului părinților ori decesului unuia dintre aceștia.
– după criteriul numărului de copii, familiile pot fi:
Familii fără copii, mai exact un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. În momentul de fată, sunt din ce în ce mai multe cupluri fără copii. Apare deci un real fenomen de întârziere a momentului nașterii unui copil în cuplu din diverse tipuri de motive.
Familii cu un singur copil, care reprezintă de fapt un model foarte frecvent întâlnit la marea majoritate a familiilor tinere din zilele noastre. Este de fapt tipul de familie care împlinește acea nevoie de paternitate a partenerilor, dar și previne în același timp suprasolicitarea economică și psihologică determinată de însăși prezența mai multor copii.
Familii cu doi copii, un alt gen de model de familie foarte apreciat și foarte frecvent întâlnit. Marele avantaj este reprezentat de faptul că frații învață să se accepte unul pe celălalt, să se iubească și să colaboreze.
Familii cu trei sau cu mai mulți copii, un tip de familie în care frații au mai multe șanse să se formeze unul după celălalt și să se crească unul pe celălalt.
– după criteriul orientării sexuale, familiile pot fi:
Familii heterosexuale, în cadrul cărora ambii parteneri sunt heterosexuali. Este de fapt familia cea mai întâlnită în lume și asupra sa ne centrăm în mod dominant interesul și noi.
Familii homosexuale, în cadrul cărora cei doi parteneri sunt homosexuali ori lesbiene. Aceștia pot avea sau nu copii, proveniți din diverse căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, prin adopție ori chiar prin fertilizare în vitro. Este un tip de familie mult mai puțin întâlnit, nou apărut în aria tipologiilor familiale.
– după criteriul apartenenței culturale a partenerilor, familiile pot fi :
Familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi; reprezintă tipul cel mai frecvent întâlnit.
Familii mixte, în cadrul cărora partenerii aparțin mai multor culturi diferite. Reprezintă un anumit tip de familie care devine din ce în ce mai obișnuit, odată cu multiplele posibilități de călătorie dintr-o anumită zonă în alta a lumii, ca urmare a dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax, internet etc.
În societățile contemporane se mai regăsesc însă mai multe tipuri de alte structuri familiale, dintre care se pot enumera: familia fără descendenți, concubinajul, căsătoria de tip deschis (care poate permite chiar și schimbarea în timp a partenerului), familia reorganizată (alcătuită fie din doi parteneri divorțați ori văduvi fără copii, fie din parteneri dintre care doar unul dintre ei are descendenți dint-o căsătorie anterioară), celibatul (în cadrul căruia individualitatea se manifestă ca persoana singură, autonomă).
2.3. Stiluri și practici parentale
Ȋn ceea ce privește creșterea și educarea copiilor, putem spune că această activitate complexă include o serie de comportamente specifice care acționează individual ori în tandem pentru a crea efecte la nivelul copiilor.
Deși anumite comportamente ale părinților precum pedeapsa fizică ar putea influența negativ dezvoltarea copiilor, cercetarea unor comportamente izolate poate conduce la concluzii înșelătoare. Mai mulți cercetători au observat că anumite practici parentale specifice sunt mai puțin importante în predicția stării de bine a copilului în comparație cu tiparul mai larg al practicilor parentale.
Conceptul de stil parental se referă la variațiile normale în încercările de control și socializare a copiilor de către părinți. Două aspecte sunt importante în această definiție. În primul rând faptul că stilurile parentale descriu variații normale în practicile parentale, astfel ele nu ar trebui înțelese că stiluri deviante de practici parentale cum ar fi cazurile de abuz sau neglijare. În al doilea rând Baumrind a pornit de la ideea că practicile parentale normale se învârt în jurul noțiunii de control. (Baumrind, D., 1991, p.43-76).
Tot Baumrind (1991, p. 52-74) a sugerat că majoritatea părinților prezintă unul din următoarele trei tipuri de stiluri parentale: părintele autoritar, părintele democratic și părintele permisiv. Cercetările ulterioare au sugerat adăugarea încă a unui stil pe lângă cele trei propuse inițial: (Maccoby & Martin, 1983, p. 134)
Părintele autoritar
Părintele care adoptă acest stil așteaptă de la copil să urmeze norme și reguli strict stabilite de părinți. În caz contrar copilul este pedepsit. Acești părinți nu explică copilului rațiunea pe care se bazează regulile singura „explicație” pe care o oferă fiind „Pentru că așa am spus eu!”. Acești părinți au așteptări mari, dar nu sunt foarte atenți la nevoile copilului.
După Baumrind (1991, p. 53-66) acești părinți sunt orientați spre supunere și stătut și se așteaptă că ordinele lor să fie executate fără explicații.
Părintele democratic
În mod similar cu părinții autoritari părinții democratici stabilesc reguli și se așteaptă ca copiii să le respecte, însă o fac într-o manieră democratică. Acești părinți sunt sensibili la nevoile copiilor și le ascultă întrebările. Atunci când copiii nu se comportă așa cum se așteaptă ei, sunt mai iertători și nu sunt atât de orientați spre pedeapsă ca și părinții autoritari.
Baumrind (1991, p. 68-74) consideră că acești părinți au standarde clare pentru comportamentul copiilor și urmăresc măsura în care copiii le ating. Sunt asertivi, dar nu sunt intruzivi sau restrictivi. Metodele lor de disciplinare sunt suportive, mai degrabă decât punitive. Ei doresc ca copiii lor să fie asertivi și responsabili, disciplinați, dar și cooperanți.
Părintele permisiv
Părinții permisivi mai sunt denumiți și indulgenți, au foarte puține așteptări de la copii. Își disciplinează foarte rar copiii pentru că au expectanțe foarte scăzute cu privire la maturitate și auto-control. După Baumrind (1991, p. 68-72) părinții indulgenți sunt atenți la nevoile copiilor dar nu au așteptări clare de la ei. Sunt nonconformiști și blânzi, nu impun copiilor un comportament matur, lasă la latitudinea copiilor procesul de auto-reglare, evită confruntările. Sunt în general apropiați de copii și comunicativi adoptând de multe ori mai degrabă statutul de prieten al copilului decât cel de părinte.
Părintele neimplicat
Părintele neimplicat nu are foarte multe așteptări de la copil, este foarte rar atent la nevoile reale ale acestuia și comunică destul de rar. Deși satisfac nevoile fundamentale ale copiilor, acești părinți sunt în general detașați de viața copilului. În unele dintre cazuri extreme acești părinți pot ajunge chiar să respingă sau să neglijeze nevoile copiilor.
2.4. Influența stilurilor parentale asupra preșcolarului
Mai multe cercetări din domeniu au relevat faptul că stilul parental poate prezice starea de bine a copiilor în domeniile competenței sociale, ale performanței academice, ale dezvoltării psihosociale și ale comportamentului problematic.
De regulă, modul în care părinții răspund la nevoile copiilor prezice competența socială și funcționarea psihologică a copiilor, în timp ce așteptările părinților sunt asociate cu competența instrumentală și controlul comportamental.
Cu toate acestea însă, relațiile părinților cu preșcolari pot fi încordate din vina ambelor părți. Părinții adesea refuză să-și modifice concepțiile despre posibilitățile adolescentului, tratându-l ca pe un copil, iar adolescentul la rândul său își dorește să-și asume anumite responsabilități.
Îndatoririle și restricțiile aduc veșnice obiecții, devenind astfel subiecte frecvente de contradicție între părinți și copii. În cadrul familiei, însușirea responsabilităților individuale este foarte des încurajată de către proprii părinți prin trasarea sarcinilor și asumarea lor de către preșcolari.
Părinții trebuie să încurajeze inițiativele copiilor atunci când acestea merită a fi puse în practică. Adolescentul se va simți valoros atunci când va reuși să-și finalizeze sarcinile și va fi apreciat pentru efortul său.
Climatul familial este foarte important pentru dezvoltarea relațiilor familiale. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalității copiilor.
Drumul de la influența educativă la achiziția comportamentală nu este unul direct, ci este influențat tocmai de acest climat familial. (Sion, G., 2007, p. 173-174)
În urma unei analize atente a 451 de familii, cercetătorii demonstrează faptul că un comportament negativ al părinților crește posibilitatea comportamentului negativ al copilului său care va accentua conflictul inițial. Acest conflict este menținut deci nu atât de comportamente luate separat, cât de interacțiunea repetată dintre comportamentele negative ale părinților și cele ale copiilor. Autorii arată în același studiu că acest model negativ de rezolvare a problemelor poate fi transferat mai târziu în relația de cuplu, amenințând astfel calitatea și stabilitatea ei. (Kim, K.J., Canger, R., Lorenz, F., Elder, G., Jr., 2001, p. 775-790)
Este foarte impresionantă însă și consistența cu care este asociat în literatura de specialitate stilul parental democratic cu o serie de competențe instrumentale și sociale la copii și nivele reduse ale comportamentelor considerate a fi problematice atât la fete cât și la băieți în toate etapele specifice de dezvoltare.
Beneficiile stilului parental democratic precum și efectele mai puțin pozitive ale stilului parental neimplicat sunt absolut evidente chiar de la nivel preșcolar și continuă adesea pe parcursul adolescenței și a perioadei adulte timpurii. Deși pot fi identificate diferențe specifice în competențele celor două grupuri de copii, cele mai mari diferențe apar între copiii ai căror părinți sunt neimplicați și cei ai căror părinți sunt implicați.
Weiss & Schwartz (1996, p. 165-172) demonstrează că există diferențe și între copiii ai căror părinți sunt autoritari și ceilalți sunt la fel de consecvent prezente, dar ceva mai mici comparativ cu celălalt caz. La fel cum părinții democratici reușesc să păstreze echilibrul între așteptările lor față de copii de a se conforma la reguli și respectul față de individualitatea lor, tot așa copiii ai căror părinți sunt democratici au capacitatea de a păstra echilibrul între conformismul la cerințele externe și la așteptările cu privire la performanță și nevoia lor de individualitate și autonomie.
Așteptările părinților față de comportamentul și performanța ale copiilor lor par a fi un factor mult mai important în cazul băieților decât în cazul fetelor, conform unei cercetări în acest sens. (Weiss & Schwartz, 1996, p. 167-173).
Concluzionând se poate spune că stilul parental oferă un indicator foarte important care prezice starea de bine a copilului într-o gamă foarte variată de situații. Atât sensibilitatea la diverse nevoi ale copiilor, cât și așteptările părinților cu privire la performanțele acestora dar și la comportamentul lor sunt deosebit de importante pentru a fi un bun părinte.
Stilul parental democratic ce realizează un echilibru între așteptări clare și înalte referitoare la comportament și performanță și sensibilitatea la nevoile copilului și recunoașterea, precum și respectarea autonomiei copilului este unul dintre cei mai cosecvenți predictori ai competenței copilului încă din copilărie și chiar și în adolescență.
În calitate de grup social omogen și instituție social-juridică fundamentală, familia este grupul principal în interiorul căreia indivizii își însușesc primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale și juridice.
Familia reprezintă de fapt cadrul de realizare a sociabilității, premisa deprinderii normelor dezirabile, a modelelor de conduită așteptate. Individul stabilește primele contacte în înțelegerea noțiunilor de responsabilitate și raționalitate, primele confruntări cu situații supuse prescripțiilor, interdicțiilor, evaluărilor normelor și idealurilor grupului social larg.
Comunicarea dintre părinți și preșcolar este o condiție esențială pentru formarea personalității. O foarte bună comunicare dintre părinte și adolescent nu înseamnă că adolescentul trebuie să-și asculte orbește părintele, fără a-și putea exprima propriile opinii, conformându-se de fiecare dată cu situațiile date. Comunicarea înseamnă libera exprimare din partea tutror părților implicate în proces.
Dragostea părinților este necesară dezvoltării psiho-comportamentale, normale, a adolescentului, previnind anexietatea și neîncrederea în sine. În cazul în care dragostea părinților este condiționată, adolescentul intra într-o stare de negare permanenta, făcându-și simțită prezența și sentimentele de teamă și frustrare.
CAPITOLUL 3.
INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA EDUCAȚIEI PARENTALE ȘI DEZVOLTRAEA ARMONIOASĂ A PREȘCOLARULUI
3.1. Metodologia cercetării
3.1.1. Problema de cercetare
Educatia începe din prima zi de existență a copilului și se continuă apoi toată viața. Deosebit de important pentru dezvoltarea psihică a copilului sunt, în plan educațional, relațiile afective și de comunicare care se stabilesc de timpuriu în cadrul familiei.
Educația părinților este o necesitate importantă și permanentă fiind un proces de perfecționare a dezvoltării personale , sociale și profesionale pe durata întregii vieți a indivizilor în scopul îmbunătățirii calității vieții , atât a indivizilor , cât și a colectivității lor.
Un sistem de educație pentru adulți este bine organizat, funcțional atunci când este întemeiat pe motivații și centrat pe obiective care rezolvă problemele indivizilor sau grupurilor de adulți.
Accelerarea transformărilor sociale, democratice, modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale ,progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea faptului că orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinți.
Copilul învață în mod spontan. Mediul în care trăiește îi oferă ocazii de învățare, părinții îl învață tot timpul ce nume au lucrurile și ființele, la ce sunt folositoare, cum trebuie desfășurate diferite activități.
Toate progresele sale fizice, intelectuale, afective, sociale sunt explorate și consolidate prin joc.
Părinții care se joacă împreună cu copiii, slăbind cenzurile și micș orând distanțele, își îmbunătățesc comunicarea cu copiii, dau acestora încredere în valoarea lor, sunt iubiți.
Pentru dezvoltarea și creșterea armonioasă a copilului, părintele trebuie să fie calm, iubitor, plin de bun-simț și disponibil.
Copiii sunt diferiți. Ei nu au nici același temperament, nici aceleași gusturi, iar dezvoltarea lor nu este egală în toate domeniile.
De aceea, părinții nu trebuie să fie nici orgolioși, nici neliniștiți dacă achizițiile sau dezvoltarea copilului lor, la o anumită vârstă, nu coincid cu premisele descrise de unii specialiști
Prin intermediul relațiilor întreținute în familie al comunicării și prezența părinților și experienței micul școlar va dobândi identitatea personal, sentimentul permanenței sale, sentiment esențial pentru adaptarea ulterioară la schimbări și pentru evitarea apariției tulburărilor de personalitate, va fi capabil să întrețină relații adecvate cu ceilalți, va fi preocupat pentru alții, va dezvolta un comportament cooperativ și umanist, va fi încrezător și neafectat de criză de identitate.
Părinții prin prezența lor ,îi vor ajuta să depășească crizele specifice copilăriei, momente importante ale întăririi eu-lui iar dacă ei orientează pozitiv aceste opoziții atunci copilul se va adapta ușor și va căpăta capacitatea dea-și desfășura acțiunile conform modelelor sociale.
Avantajul socializării în familie și petrecerea cât mai mult a timpului liber cu copii constă în aceea că ea se realizează într-un climat de afectivitate ce facilitează transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale.
Natura contactelor cu cei din jur, climatul socio-afectiv, generează și întrețin trăiri emoționale de o anumită calitate, formează atitudini și reglaje corespunzătoare.Prin prezența lor părinții transmit valori, credințe și concepții despre lume, cunoștințe, obiceiuri,iar evoluția personalității copilului rezultă tocmai prin integrarea acestor semnificații,criterii, simboluri și modele acționale.
Cercetările realizate au demonstrat faptul că atașamentul la copil a fost puternic influențat de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanța relației mamă-copil. Bowlby (1969) și alți cecetători influențați de teoria psihanalitică credeau că relația de atașament care se dezvoltă între copil și mamă conduce la formarea bazelor tuturor relațiilor interpersonale de mai târziu.
Tot mai mulți părinți întâmpina probleme în ceea ce privește educația corespunzătoare a preșcolarilor.
Stilul parental reprzinta un indicator important în ceea piveste dezvoltarea normală a copilului.
Această cercetare își propune să investigheze în ce măsură părinții știu să-și educe copiii, dar și să ofere soluții în vederea remedierii problematicii.
3.1.2. Scopul și obiectivele cercetării
Scopul cercetării de față este acela de a investiga în ce măsură stilul parenal influențează dezvoltarea armonioasă a preșcolarului.
În vederea atingerii acestui scop, îmi propun următoarele:
evaluarea stilului parental al părinților de copii preșcolari;
identificarea nevoilor părinților în ceea ce privește educarea corespunztoare a preșcolarilor;
crearea unui plan de acțiune în vederea cosnilierii și instruirii părinților.
3.1.3. Ipotezele cercetării
Se presupun că stilurile parentale influențează bună dezvoltarea a preșcolarilor;
Se presupune că părinții nu au cunoștințe pedagogice în ceea ce privește educarea coespunzatoare a preșcolarilor.
Se presupune că un ptogram de consiliere și instruire pentru părinți contribuie la dezvoltarea armonioasă a copiilor preșcolari.
3.1.4. Eșantionul de cercetare
În cadrul cercetării d fata a participat un eșantion compus din 40 de adulți (20 mame și 20 tati) cu vârste cuprinse între 32 și 52 de ani, din mediul urrban.
3.1.5. Instrumentele utilizate pentru colectarea datelor
Chestionar privind stilurile parentale
Chestionarul cuprinde 11 itemi, cu variante de răspuns. Se va allege o singură varinta.
Scorare: Se vor obține 5 scoruri – câte unul pentru fiecare dintre cele cinci stiluri parentale. Cel mai mare scor reprezintă stilul dumneavoastră parental dominant.
Autoritar: Adăugați câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 6 până la 11.
Perfecționist: Adăugați câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 6 până la 11.
Democratic: Adăugați câte 1 punct pentru fiecare răspuns (c.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (a.) la întrebările 6 până la 11.
Permisiv: Adăugați câte 1 punct pentru fiecare răspuns (d.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 6 până la 11.
Neimplicat: Adăugați câte 1 punct pentru fiecare răspuns (e.) la întrebările 1 până la 5, și câte 1 punct pentru fiecare răspuns (b.) la întrebările 6 până la 11.
3.2. Prezenetarea rezultatelor obținute
În urma aplicării chestionarului de evaluarea a stilurilor parentale se constată că părinții copiilor preșcolari abordează în principal un stil fie permisiv, fie autoritar.
Fig. 1. Stiluri parentale
Așadar, după cum se poate observa și în figură de mai sus, cei mai mulți dintre părinți sunt permisivi sau autoritari, iar cei mai puțini sunt neimplicați.
Surprinzător sau nu, stilul democratic (apreciat ca fiind cel mai adecvat de către psihologi) este abordat de doar 15% dintre părinți.
Rezultatele sunt însă previzibile având în vedere situația reală a familiilor și a educației din România zilelor noastre.
Foarte interesantă este însă analizarea abordării stilurilor parentale pe sexe, așa încât, rezulta urmatoareșele:
Fig.2 Stiluri parentale în funcție de sex
Analizând puțin stilurile principale rezultate, adic cel autoritar și cel permisiv, mai exact cele două extreme, se evidențiază anumite diferențieri interesante în funcție de vârstă și de venit, după cum urmează în rândurile de mai jos.
Fig. 3 Stiluri aprentale în funcție de vârstă
Așadar, după cum se poate observa și în figură de mai sus, părinții cu cât înaintează mai mult în vârstă, cu atât devin mai autoritari, iar cu cât sunt mai tineri, cu atât sunt și mai permisivi cu proprii lor copii.
Fig. 4. Stiluri parentale în funcție de venituri
După cum se poate sesiza, veniturile nu au o relevantă foarte mare în ceea ce privește stilul parental al părinților. Putem spune doar că dacă situația financiară este mai bună, cu atât și părinții pot fi mai permisivi, însă diferențele nu sunt atta de mari încât putem trage o concluzie foarte clară.
Având în vedere rezultatele obținute în urma aplicării chestionarului se constată o nevoie foarte clară de instruire a părinților în vederea abordării și altor stiluri parentale, alatele decât cele extremiste.
Deși stilul democratic este cek mai recomandat, se simte o nevoie acută de instruire și consiliere a părinților în ceea ce roveste educarea corespunzătoare a copiilor preșcolari.
3.3. Program de consiliere și instruire a părinților în vederea educarae copiilor preșcolari
Programul de față își propune să evidențieze faptul că o relație pozitivă parinte- copil conduce la dezvoltarea armonioasă a personalității fiecărui copil în parte .
Majoritatea tulburărilor de comportament , la preșcolari lasă pentru o perioadă lungă de timp sau definitiv , sechele disfuncționale de gravitate variabilă .
Asistența unui preșcolar care simte mereu lipsa părinților ,pentru că îi vede prea puțin , este un proces îndelungat , dacă nu chiar continuu , pentru toată viața
De menționat faptul că cea mai mare parte a unei consilieri eficiente se va desfășura în cadrul unei unități sanitare cu concursul membrilor de familie .
Este important că interviul sau consilierea unui școlar care a fost adus de părinte din diferite metode să se realizeze printr-un ansamblu de metode și teorii active din ce în ce mai perfecționate , care vizează inițial menținerea și readucerea subiecților într-o stare psihică satisfăcătoare .
La astfel de preșcolari se impun o serie de responsabilități , în sensul îngrijirii lor cu o atenție deosebită din partea cadrelor medii sub atenta supraveghere a psihologului.
Prin intermediul consilierii, voi arăta clar și concis care sunt rezultatele pe care aceștia (din cele două cazuri studiate), le vor obține dar și care sunt intervențiile inteprinse de mine în calitate de viitor psiholog ,pentru a atinge scopul stabilit și anume, performanță și implicare.
Obiectivele acestui program au la baza lor îngrijirea prin intermediul terapiei și consilierii întrucât ideea de bază fiind aceea că eu, în calitatea mea de viitor psiholog răspund de pacient și trebuie să am atenția îndreptată asupra evoluției acestuia mult mai mult.
În stabilirea obiectivelor voi ține cont de tipul și stadiul afecțiunii dar și de ceilalți factori care pot influența realizarea lor ( vârsta, starea mentală, starea emoțională, etc ).
Preocuparea mea primară în calitate de psiholog este menținerea unui mediu sănătos și de aceea trebuie să am convingerea că școlarul se srăduiește să atingă potențialul cel mai înalt.
Deoarece toate componentele au sens, rolul meu ca psiholog trebuie să aprecieze acțiunile unei persoane ca fiind modalități de transmitere a mesajelor în legătură cu sentimentele și convingerile mele.
Ca viitor psiholog , am nevoie de o cultură generală medicală vastă care să îmi permită însușirea unor cunoștiințe de specialitate pentru a putea acționa cu competență, prompt și energic în orice situație în care ar fi necesară intervenția mea pentru asigurarea sănătății mentale și a vieții omului .
Intervenția constă din întâlniri organizate în cadrul căruia părinții vor dobândi cunoștințe cu privire nevoia copilului de ai știi cî mai mult lângă el iar pentru aceasta vor găsi solutții optime în rezolvarea problemelor apărute cu propriul copil.Completarea chetionarul de calități parentale la începutul și la sfârșitul intevenției ne va arăta un rezultat concret.
Scopurile intevenției sunt următoarele:
încurajarea schimbărilor în mediul social prin îmbunătățirea relațiilor dintre părinți și copii prin petrecerea timpului liber și organizarea de activități ;
schimbarea atitudinilor tradiționale ale familiilor îmbunătățirea relației dintre părinți și copii ;
îmbunătățirea abilităților de consiliere ;
promovarea unei atitudini democratice și de asumare a rolului pozitiv al părinților în educația copilului ;
petrecerea iompului liber cât mai mult cu copii ;
autoeducația și inițiativa ;
cunoașterea propriului copil ;
crearea unui sistem unitar, corelat și complex de educație a părinților pentru a petrece c]t mai mult timp liber cu copii ;
conștientizarea părinților asupra rolului lor activ și proactiv în educația copilului;
creșterea abilităților parentale prin cursuri pentru părinți, informare prin materiale ,specifice, broșuri, publicații etc.
cunoașterea, acceptarea și modelarea pozitivă a personalității copilului;
dezvoltarea unor atitudini stimulative și suportive în rândul, asistenților sociali, și a psihologilor etc.
îmbunătățirea abilităților de consiliere și relaționare cu familia, îndeosebi cu familii în situații de criză ;
promovarea unor schimbări în mentalitatea tradițională în raport cu poziția copilului în familie ;
promovarea principiilor în relația părinte-copil .
Temele și activităților desfășurate în cadrul intervenției
În intervenția cu părinții am organizat 5 întâlniri cu 10 părinți care au dorit să afle mai multe despre copilul lor , părinți care sunt preocupați de educația și starea copilului lor și consideră că merită să investească timp în copilul lor , dar nu îl au pentru că au servicii foarte solicitante.
Temele și scopurile activităților desfășurate au fost următoarele:
drepturile copilului de a petrece cât mai mult timp în prezența părinților ;
mediul familial și îngrijirea alternativă ;
sănătatea și bunăstarea copilului ;
educație, activități recreative și culturale .
La aceste întâlniri am rezolvat exerciții cu diferite teme: Ce îmi place la copilul meu? Ce nu înțeleg la copilul meu ? Cum să ne petrecem timpul liber cu copii Rezolvarea unor cazuri de copii care se simt singuri și abătuți când părinții nu sunt lângă ei .
Scopul acestor teme și exerciții sunt următoarele:
realizarea unei bune relații între părinte și copil, aceasta fiind condiția dezvoltării sănătoase a copilului;
prevenirea unor probleme grave de educație prin absența îndelungată a părinților;
părinții să înțeleagă că pot influența și conduce comportamentul copiilor;
mai multe aprecieri din partea părinților .
Relația dintre școală și familie nu poate fi redusă la unele aspecte ale colaborării organizate a grădiniței cu familia sau numai la evaluarea influențelor reciproce dintre școala copiilor și școala părinților.
Mediul familial constituie unul din factorii cunoașterii profilului școlarilor și deci un punct de reper permanent în activitatea instructiv- educativ a acestora .
Părinții întâmpină greutăți în educarea copiilor din diverse motive: lipsa timpului fizic de a se ocupa de copii, nivel de instruire redus, familii numeroase, locuințe neconfortabile.Activitățile copiilor realizate împreună cu părinții sunt necesare,deoarece aceștia trebuie să beneficieze cât mai mult de timpul liber petrecut cu adulții .
În cadrul programului de intervenție paărinții au posibilitatea să ofere mai multă siguranță și încredere în sine atunci când lauda recompensează copilul pentru faptele pozitive sa căind îi atrage atentția caă face ceva inacceptabil.
Intervenția poate fi considerată și ca o soluție preventivă, întimpinând apariția neglijentei fizice din partea părinților ceea ce înseamnă că efectele pozitive ale intervenției pot fi observate prin schimbarea atitudinii și a comportamentului părinților față de copiii lor prind prezența cât mai mult în viața copiilor lor .
Program de consiliere pentru părinți
ARGUMENT
Familia este mediul în care se dezvoltă copilul de la naștere. Părinții sunt primii educatori ai copilului. De aceea profesia de părinte este foarte importantă și nu există o școală care pregătește în acest domeniu.
Toți copiii au aceleași nevoi de îngrijire din partea părinților. Ei au nevoie de dragoste, de hrană și de a fi tratați cu respect și demnitate. Alături de aceste nevoi, ei au nevoi care cer ca părinții să aibă mai mult timp, mai multe resurse materiale și anumite abilități suplimentare pentru a-i îngrji și a învăța să-i iubească. Interacțiunile reciproce între părinți și copii sunt importante pentru dezvoltarea cognitivă.
Acest proiect își propune să ajute părinții acestor copii să învețe să interacționeze cu acești copii mai puțin alerți și mai puțin responsivi.
Educația părinților favorizează emanciparea adultului și a copilului în interdependență și activează autonomia, încurajează maturitatea prin dezvoltarea responsabilităților sociale.
Date fiind toate aceste probleme trebuie remarcate cele trei direcții de acțiune ce vor fi urmate în cadrul acestui proiect:
sprijinul emoțional (a se da părinților ocazia de exprimare a emoțiilor fără critică sau condamnare);
sprijinul informațional ( a li se da părinților ocazia de a înțelege propria situație și cea a educației copilului lor)
sprijinul instrumental (ajutor în rezolvarea problemelor care țin de educația copilului).
SCOPURILE:
Sprijinirea dezvoltării socio-educative a copilului și familiei;
Asigurarea accesului și participării actorilor educaționali nu numai la intrarea în sistem, ci și pe tot parcursul instructiv-educativ.
OBIECTIVELE GENERALE:
Dezvoltarea de activități de informare și formare pentru părinți;
Formarea deprinderilor și practicilor de parteneriat în relațiile dintre copil, familie și cadre didactice;
Dezvoltarea unor atitudini pozitive și a unor percepții sociale față de problematica creșterii, dezvoltării și educării copiilor, precum și eliminarea discriminărilor de orice natură.
OBIECTIVELE SPECIFICE:
Dezvoltarea deprinderilor educative ale părinților;
Identificarea rolurilor parentale și responsabilizarea părinților;
Identificarea și derularea unor forme de activități de sprijinire a parteneriatului educațional între școală și familie, familie-școlar, profesor-școlar și părinte-profesor.
DURATA ACȚIUNII: 1 an școlar
GRUPURI ȚINTĂ:
Beneficiari direcți: școlari ;
Beneficiari indirecți: părinți, profesori, comunitate.
Programul: Arta de a fi o mamă perfectă
Motivația programului:
A fi mamă este probabil, cea mai grea meserie, însă este și o adevărată artă.
A fi o mamă care își crește singura copiii este de două ori mai greu, iar acesta este principalul motiv pentru care a luat naștere aceste program.
O mamă singură trebuie să joace și rol de tata în același timp, iar pentru acest fapt este nevoie de o pregătire suplimentară, pe care o oferă programul “Arta de a fi o mamă perfectă”, în urma căruia mamele participante învața cum să-și educe copilul, în cel mai creativ și corespunzător mod.
Educația părinților, respectiv a mamelor impune a abordare cuprinzătoare și integrală care include, din perspectiva verbului “a comunica”, programe formale și nonformale cum ar fi: cunoaștere interpersonală, comunicare activă, dialogul în familie, relația mamă-copil, adolescența- vârsta identității și alegerea carierei.
Toate temele propuse contribuie la dezvoltarea artei de a fi o mamă perfectă, prin dezvoltarea competentelor parentale, asigurând totodată o fructuasă colaborare cu diferiți parteneri educaționali.
Scopul cursului:
Prin acest stagiu de formare mamele vor fi informate asupra modalităților de ameliorare a relațiilor personale, asupra strategiilor de cunoaștere a copilului, prin crearea de oportunități pentru valorificarea experiențelor pozitive dobândite de mame în educarea copilului.
Obiective generale:
ameliorarea relațiilor personale;
deprinderea tehnicilor de comunicare cu copilul;
informarea mamelor cu privire la strategiile de cunoaștere a copilului;
creșterea calității demersului educativ, prin dezvoltarea relației mamă-copil.
Obiective de referință:
eliminarea carentelor atitudinale și comportamentele ale mamelor din procesul de educare și formare a copilului;
intuirea problemelor specifice ale copilului din zilele noastre;
identificarea instrumentelor de comunicare dintre mamă și copil;
înlăturarea barierelor de comunicare interpersonală dintre mamă și copil;
abilitarea cursanților privind: metode de cunoaștere a copilului, competențe de comunicare, negociere și rezolvare de conflicte;
monitorizarea impactului activităților derulate asupra grupului țintă.
Grupul țintă:
30 de mame văduve, divorțate sau despărțite care au unul sau mai mulți copii în custodie.
Durata cursului:
– 30 de ore repartizate în 3 module:
Modulul I- Lansarea și prezentarea programului
Modulul II- Parcurgerea domeniului thematic
Modulul III- Monitorizare și evaluare
Resurse umane:
– 3 cadre didactice formate pe domeniul “Educația adulților”.
Resurse materiale
Laptop, tabla interactivă, cameră foto digitală, markere, hârtii.
Resurse informaționale și experentiale
– materiale suport conținând esențializări ale materialului teoretic și aplicațiile practice care se vor uitiliza în programul de formare.
După intervenția cu părinții au loc activitățile cu copiii. Scopul principal al acestor activități este prevenirea, neglijenței, asupra copiilor ,întrucât în cadrul intevenției atât cu părinții cât și cu copiii am folosit tehnica activităților și a discuțiilor, a conversațiilor logice.
Tehnicile utilizate în intervenție mi-au oferit posibilitatea de a face cunoștință cu diferite păreri și opinii despre drepturile copilului, precum și analiza acestei probleme din mai multe puncte de vedere.
3.4. Discuții
Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare trebuie menționat faptul că petrecerea timpului liber a părinților în preajma copiilor este un beneficiu și o necesitate atât fizică cât și psihică ținând cont de faptul că ,comunicarea între cele două categorii implicate nu trebuie să fie limitată.
Copiii au nevoie de atenție, dar trebuie să existe niște limite pentru că ei nu vor înțelege niciodată drepturile parentale, dacă cei mari nu le specifică limitele dintre timpul copiilor și timpul adulților, dintre nevoile lor și cele ale părinților ceea ce înseamnă că
dilema începe în copilărie și se pare că nu se încheie niciodată.
Dacă în petrecerea timpului la școală copilul este ghidat de un program stabilit de doamna învățătoare, organizarea timpului liber al copilului ține foarte mult de părinți deoarece ei sunt cei care îl pot ghida și orientă spre petrecerea timpului liber într-un mod cât mai eficient, astfel încât acesta să constituie un prilej de deconectare pentru copil, să contribuie la dezvoltarea sănătății psihice și fizice a copilului, să fie un mijloc de unificare a familiei și a grupului din care face parte copilul .
Dacă în perioada celei de-a doua copilării mai pot exista unele ezitări în legătură cu intervenția unui mediu școlar pe lângă acela al familiei , după vârsta de 7 ani , aceste ezitări sunt inadmisibile ceea ce înseamnă că dacă școala devine o necesitate ,petrecerea timpului cu părinții devine o obligație , fizică , psihică și morală .
Când cineva vorbește despre un copil ,fără alte precizări aproape întotdeauna ne gândim la micuțul de 5 sau 6 ani .Faptul nu surprinde cu nimic : etapa cuprinsă între 3 și 7 ani este într-adevăr cea mai caracteristică din toată copilăria , cea în care viața mintală , mult mai bogată și mai variată decât la vârsta precedentă , se deosebește foarte net de viața mintală a adultului și în care educația permite o dezvoltare liberă a sufletului copilului .
Literatura de specialitate evidențiează faptul că în ziua de azi stresul și lipsa comunicării între părinți și copii duc de cele mai multe ori către probleme emoționale și către o dezvoltare mai armonioasă , din punct de vedere psihic , a viitorului adult .
Datele psihologice fundamentale care condiționează educația unui copil pot să se reducă, simplificând mult lucrurile la trei :
copilul traversează o fază de exercitare a sentimentului personalității ;
copilul ajunge să-și formeze în același timp o primă reprezentare a lumii ;
copilul găsește un mod de exprimare naturală într-o activitate complexă și bine structurată , jocul.
Reușita în viață depinde de buna organizare a timpului .Individul trebuie să găsească mijloacele care să conducă la scăderea timpului necesar lucrului ,în favoarea creșterii timpului aflat la dispoziția sa.
Trebuie prezentate câteva beneficii absolut necesare în ceea ce privește acordarea timpului liber pentru părinții prea ocupați :
să își pregătească copii pentru viață ;
să discute cu copii lor ori de câte ori este nevoie stabilind o relație adecvată cu ei și să conștientizeze faptul că un copil are nevoie mereu de părintele său ;
să participe la evenimentele din școală. Ședințele cu profesorii, evenimentele sportive și jocurile în școală – toate le oferă șansa de a-i cunoaște pe copii lor. Mai mult deatît, copilul va fi foarte mândru când părinții săi merg la școală;
să discute permanent cu copilul. Să-i pună întrebări specifice, legate de activitatea din clasă, de profesori și de alte acțiuni suplimentare , arătându-i astfel copilului că în puținul timp liber pe care îl are ,interesul lui ca părinte e normal ;
să creeze acasă un mediu bun de învățare. În timpul liber ,părintele trebuie să sprijine învățarea, prin desfășurarea de activități zilnice cu copilul,să citească cu el,să-i verifice tema, să-i limiteze accesul la TV sau la jocurile video ;
nu trebuie să se uite că părinții au cea mai mare influență asupra copiilor ,de aceea fiecare trebuie să încerce să își petreacă cât mai mult timp liber cu copii lor .
CONCLUZII
În calitate de grup social omogen și instituție social-juridică fundamentală, familia este grupul principal în interiorul căreia indivizii își însușesc primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale și juridice.
Familia din care fac parte reprezintă cadrul de realizare a sociabilității, premisa deprinderii normelor dezirabile, a modelelor de conduită așteptate. Ca și copil, am stabilit primele contacte în înțelegerea noțiunilor de responsabilitate și raționalitate, primele confruntări cu situații supuse prescripțiilor, interdicțiilor, evaluărilor normelor și idealurilor grupului social larg.
De regulă, modul în care părinții răspund la nevoile copiilor prezice competența socială și funcționarea psihologică a copiilor, în timp ce așteptările părinților sunt asociate cu competența instrumentală și controlul comportamental.
Cu toate acestea însă, relațiile părinților cu adolescenții pot fi încordate din vina ambelor părți. Părinții adesea refuză să-și modifice concepțiile despre posibilitățile adolescentului, tratându-l ca pe un copil, iar adolescentul la rândul său își dorește să-și asume anumite responsabilități.
Îndatoririle și restricțiile aduc veșnice obiecții, devenind astfel subiecte frecvente de contradicție între părinți și copii. În cadrul familiei, însușirea responsabilităților individuale este foarte des încurajată de către proprii părinți prin trasarea sarcinilor și asumarea lor de către adolescenți.
Părinții trebuie să încurajeze inițiativele copiilor atunci când acestea merită a fi puse în practică. Adolescentul se va simți valoros atunci când va reuși să-și finalizeze sarcinile și va fi apreciat pentru efortul său.
Controlul parental s-ar putea asocia unui stil parental autoritar. Părintele care adoptă acest stil așteaptă de la copil să urmeze norme și reguli strict stabilite de părinți. În caz contrar copilul este pedepsit. Acești părinți nu explică copilului rațiunea pe care se bazează regulile singura „explicație” pe care o oferă fiind „Pentru că așa am spus eu!”. Acești părinți au așteptări mari, dar nu sunt foarte atenți la nevoile copilului.
Controlul parental excesiv poate crea frustrări foarte mari pentru copiii și adolescenții care au nevoie de intimitate și care trebuie să acționeze și singuri. Doar așa și-ar putea câștiga independența
După Baumrind (1991) acești părinți sunt orientați spre supunere și stătut și se așteaptă că ordinele lor să fie executate fără explicații.
O cercetarea interesantă (Soenens, et al., 2005) susține faptul că un control parental excesiv are efecte devastatoare asupra copilului și poate include simptome precum: depresie, pierderea stimei de sine, sentimente de vinovăției, anxietate și chiar probleme comportamentale, manifestate prin conduite antisociale.
Unii autori (Barber, 1996; Schaefer, 1965) cosidera ca părinții care folosesc controlul psihologic pentru a-și educa, monitoriza și forma copiii, nu fac nimic altceva decât să le transmită propriile principii și valori după care și aceștia la rândul lor se vor ghida în viață. În altă ordine de idei, conform autorilor citați, nu este exclus ca și acești copii la rândul lor, în calitate de părinți, să adopte același comportament și să-și controleze proprii copii, care au șanse foarte mari de a deveni la fel de frustrați.
Consider că ideea de control parental este născută dintr-o oarecare teamă sau chiar o neputință a părinților de a-și exercita autoritatea, de a-și impune punctele de vedere, practic, de a-și educa proprii copii.
Tot Soenens et al. (2005) vorbește și despre faptul că ideea de control parental este legată de ideea de perfecțiune. În acest context, părinții se tem să nu eșueze în creșterea și educarea propriilor copii și, ca atare, adopta un stil cât mai perfecționist, în cadrul căruia orice greșeală este asupu taxată.
Consider că ideea de perfecțiune pentru copii și adolescenți este corectă până la un anumit punct. Pretențiile foarte mari ale părinților de la copii pot crea sentimentele de subestimare, de neputință și de incapacitate, ceea ce nu mai este corect. Desconsiderararea copilului este o practică absolut negativă, iar efectele sale asupra personalității copilului pot fi dintre cele mai devastatoare.
De regulă, modul în care părinții răspund la nevoile copiilor prezice competența socială și funcționarea psihologică a copiilor, în timp ce așteptările părinților sunt asociate cu competența instrumentală și controlul comportamental.
Cu toate acestea însă, relațiile părinților cu adolescenții pot fi încordate, nu doar din vina controlului parental excesiv ci și din vina ambelor părți.
Părinții adesea refuză să-și modifice concepțiile despre posibilitățile adolescentului, tratându-l ca pe un copil, iar adolescentul la rândul său își dorește să-și asume anumite responsabilități.
Părinții trebuie să încurajeze inițiativele copiilor atunci când acestea merită a fi puse în practică. Adolescentul se va simți valoros atunci când va reuși să-și finalizeze sarcinile și va fi apreciat pentru efortul său.
Weiss & Schwartz (1996) demonstrează că există diferențe și între copiii ai căror părinți sunt autoritari și exercită un control psihologic excesiv asupra lor și ceilalți sunt la fel de consecvent prezente, dar ceva mai mici comparativ cu celălalt caz.
La fel cum părinții democratici reușesc să păstreze echilibrul între așteptările lor față de copii de a se conforma la reguli și respectul față de individualitatea lor, tot așa copiii ai căror părinți sunt democratici au capacitatea de a păstra echilibrul între conformismul la cerințele externe și la așteptările cu privire la performanță și nevoia lor de individualitate și autonomie.
Așteptările părinților față de comportamentul și performanța copiilor par a fi un factor mai important în cazul băieților decât al fetelor (Weiss & Schwartz, 1996).
Concluzionând se poate spune că stilul parental oferă un indicator foarte important care prezice starea de bine a copilului într-o gamă foarte variată de situații. Atât sensibilitatea la diverse nevoi ale copiilor, cât și așteptările părinților cu privire la performanțele acestora dar și la comportamentul lor sunt deosebit de importante pentru a fi un bun părinte.
În esență, consider că familia reprezintă de fapt unicul grup social caracterizat de toate determinările naturale și biologice, unicul grup în care legăturile de iubire capătă o importanță cu adevărat primordială prin interacțiunile multiple și determinante dintre toți membrii săi, atât de copii, cât și de părinți.
Controlul excesiv nu își are rostul în această formație. Fiecare este responsabil de propriile acțiuni și gesturi. Doar așa copiii pot avea posibilitatea de a se confrunta cu realitatea de a putea face față situațiilor neprevăzute.
Un studiu recent Soenens et al. (2008) aseamănă părinții care își controlează copiii cu niște dicatatori care împiedică dezvoltarea normală și armonioasă a rațiunii copiilor care, conduși find de părinți, sunt incapabili de a acționa din proprie inițiativă sau chiar de a-și exprima propriile opinii.
Familia joacă însă în același timp și rolul de mediator dintre individ și societate. În trecut această funcție era întotdeauna realizată unilateral, așa încât familia lua asupra sa sarcina de a putea asigura dezvoltarea societății prin intermediul unei adaptări culturale și de rol a individului.
Mulți părinți spun copiilor: trebuie să faci lucrul x pentru că așa spun eu, dar trebuie să știm că a oferi o explicație potrivită este mult mai eficientă pe termen lung. Deci, e bine ca părintele să explice copilului.
Acest lucru îl va ajuta pe copil să gândească și să acționeze într-un mod coerent și organizat .
Dacă părintele este capabil să exprime în mod adecvat propriile emoții și așteptări în special în ceea ce privește regulile casei, orarul familiei dimineața, dacă copilul poate sta până mai târziu afară seara, sau să doarmă la un prieten , copilul va crește cu sentimentul că părintele este un om rezonabil care își rezervă timp să explice lucrurile în mod adecvat.
Anchetele în rândul părinților și observația arată că aceștia neglijează multe dintre aspectele dezvoltării copilului , că unele metode pe care le folosesc sunt slab productive sau greșite.
Pentru un copil mama reprezintă centrul experințelor sale pe plan fiziologic, psihologic ,afectiv și intelectual.Ea reprezintă sursa esențială a întregii dezvoltării mintale a copilului precum și sursa de stimuli emoționali ,afectivi orientați către copil .
Mulți părinți cred că vârsta de 6-7 ani, când copii lor calcă pentru prima oară pragul școlii este o rtreaptă în care rolul lor în educația copiilor scade foarte mult .
Ceea ce nu știu ei este faptul că, dimpotrivă , acum rolul lor se dublează ceea ce înseamnă că acasă trebuie să creeze un mediu de încredere , echilibrat ,în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în relația cu școala pot colabora cu alți membrii ai comunității școlare pentru a crea un climat care sprijinã învățarea, atât în școală cât și în afara ei.
Cercetările arată că programele în care părinții sunt implicați, micii școlari au performanțe mai mari la școală decât aceleași programe, dar în care părinții nu sunt implicați .
Gradul de implicare al părinților în viața școlară a copiilor lor influențează și rezultatele acestora , în sens pozitiv în sensul că , cu cât părinții colaborează mai bine cu școala, cu atât notele copiilor sunt mai mari.
Sunt situații în care apar bariere de comunicare între cadre didactice și părinți, fie din lipsă de experiențã, fie din lipsa spiritului de echipă,fie din lipsa timpului pe care aceștia nu îl găsesc pentru a colabora cu școala.
Pentru binele copilului este recomandabil ca, fie prin efortul părinților, fie prin cel al cadrelor didactice, astfel de bariere sã fie îndepărtate.
Așadar, este clar că familia poate realiza funcția de mediator în două mari maniere posibile: fiind centrat pe societate și centrat pe personalitate.
BIBLIOFRAFIE
Anghel, E., Psihologia educației pe tot parcursul vieții, Editura For You,, București, 2011
Aniței, M. Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București , 2010
Băban, A. (coord.), 2001 Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere, Cluj-Napoca , Imprimeria Ardealul.
Craiovean, M.P. Psihologia muncii și a resurselor umane, Editura Reneissance, București, 2008;
Dafinoiu, I., Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Editura Polirom, Iași, 2002
Fischer, P., Riedesser, G. (2007). Tratat psihotraumatologie ediția a II-a revizuită și adăugita, Editura Trei.
Goleman, Daniel, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2001
Mezei, S., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993;
Miclea, M., Bălaj, A., Porumb, D., Porumb, M., Porumb, S. (2006) – Screeningul competențelor sociale, în Manualul de utilizare al Platformei de evaluare a Dezvoltării
Mitrofan, I., 2008, Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative, Ed.Sper, București.
Mitrofan, L (2003) – Prietenia din perspectiva dezvoltării umane în creuzetul interacțiuniii sociale, în Mitrofan, (coordonator) – Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom, Iași;
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998) Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Mihaela Press, București.
Muntean, A., (2009). Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași.
Neacșu, I., Pedagogie socială. Valori, comportamente, experimente, strategii, Editura Universitară, București, 2010;
Osterrieth, P. (1973) Copilul și familia (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București
Roco, Mihaela,, Creativitatea și inteligența emoțională, Editura Polirom, Iași, Sas, 2001;
Cecilia, Cunoașterea și dezvoltarea competenței emoționale, Editura Universității din Oradea, 2010;
Segal, Jeanne, Dezvoltarea inteligenței emoționale, Editura Teora, 2000
Șchiopu, U., Repere psihodiagnostice – Stadiile dezvoltării psihice în psihologia educației și dezvoltării, E.A. București, 1983
Wilmshurst L., (2007). Psihopatologia copilului. Fundamente, Editura Polirom, Iași.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel, București
ANEXE
Chestionar privind stilurile parentale
1. Care este treaba unui părinte?
Să-i facă pe copii să se comporte adecvat și să respecte autoritatea și regulile.
Să ofere în mod constant supraveghere/reguli structurate astfel încât copiii să acționeze/aleagă “corect”.
Să-i învețe pe copii abilitățile necesare în viață pentru a deveni adulți disciplinați și responsabili.
Să se asigure că fiul/fiica să are o copilărie fericită și lipsită de griji.
Să-și lase copiii să învețe pe cont propriu comportamentele și abilitățile adecvate.
2. Cine este responsabil de controlarea comportamentelor copilului?
Părinții trebuie să impună regulile și copiii trebuie să le urmeze.
Copiii trebuie să facă ceea ce spun părinții lor, deoarece aceștia au mai multă experiență.
Părinții au responsabilitatea de a-i învăța pe copii comportamentele și abilitățile de care au nevoie în viață.
Părinții trebuie să le explice copiilor de ce trebuie să se comporte adecvat și să le ceară să fie cooperanți.
Copiii pot să-și descopere singuri propriile limite prin procedee de încercare și eroare.
3. Cine are drepturi?
Părinții au toate drepturile, și asta pentru că sunt adulți; copiii au puține drepturi, sau chiar deloc.
Părinții au cunoștințe și experiențe superioare; prin urmare, ei au mai multe drepturi.
Atât părinții cât și copiii au dreptul de a fi tratați cu respect și demnitate.
Drepturile și nevoile copiilor sunt mai importante decât ale părinților.
Copiii au drepturi cât timp nu îi afectează pe părinți.
4. Cine este respectat?
Copiii trebuie să-i respecte pe părinți, dar părinții nu sunt obligați să-i respecte pe copii.
Copiii trebuie mai întâi să câștige respectul părinților înainte de a-l primi.
Orice persoană merită să fie tratată cu respect, indiferent de vârstă sau de poziție.
Părinții trebuie să-și respecte copiii, pentru ca aceștia să fie fericiți.
Copiii se comportă uneori fără respect, nu e o mare problemă.
5. Cum sunt gestionate greșelile?
Copiii trebuie pedepsiți dacă încalcă regulile. Pedeapsa trebuie să-i producă un disconfort copilului său să-l afecteze în vreun fel.
Părinții pot corecta greșelile copiilor exprimându-și dezamăgirea, oferind o critică constructivă, impulsionându-l pe copil să depună mai mult efort și spunându-i cum să repare greșeala și cum să o prevină în viitor.
Copiii pot învăța din propriile greșeli și cum să le repare sau să le prevină în viitor.
Este responsabilitatea părintelui să repare greșelile copilului său să-și protejeze copilul de efectele negative.
Alte persoane (în afară de părinți și copii) sunt probabil de vină pentru greșelile copilului.
6. Cum sunt rezolvate problemele și cum sunt luate deciziile?
Alegerile sunt făcute între anumite limite care respectă drepturile și nevoile celorlalți.
Problemele vor dispărea de la sine; dacă nu, părinții se pot ocupa de ele mai târziu.
Părinții au răspunsurile corecte, deci copiii trebuie să le urmeze sfaturile.
Părinții trebuie să monitorizeze activitățile copiilor lor, să seteze obiective pentru copii și să ofere recompense sau întăriri atunci când obiectivele sunt atinse.
Părinții trebuie să încerce să afle ce vor copiii și să-i facă fericiți.
7. Cum sunt gestionate emoțiile negative?
Părinții nu trebuie să încerce să modifice emoțiile negative ale copiilor lor, ci să-i învețe cum să și le exprime într-un mod adecvat.
Toate vor funcționa mai ușor dacă copiii își păstrează emoțiile negative pentru ei.
Copiii nu trebuie să-și exprime emoțiile negative, deoarece arată opoziție și lipsă de respect.
Copiii trebuie să gândească și să simtă ceea ce părinții lor gândesc și simt că este “corect”.
Părinții trebuie să-și protejeze copiii și să evite ca aceștia să simtă emoții negative.
8. Cine decide cum ar trebui să se comporte copiii, ce interese să urmeze și ce obiective să-și propună?
Părinții îi pot învăța pe copii comportamente pozitive, ca aceștia să-și poată stabili și atinge obiective adecvate.
Copiii își pot da seama cum să se comporte și ce obiective/interese să-și propună prin metode de tip încercare și eroare.
Părinții trebuie să le spună copiilor ce să facă și ce obiective să-și propună și să-i facă să urmeze aceste obiective.
Părinții trebuie să stabilească standarde înalte pentru copiii lor și să aleagă interesele/obiectivele care îi vor ajuta pe aceștia să aibă succes ca și adulți.
Copiii trebuie lăsați să-și aleagă ce interese/obiective vor, pentru a fi fericiți.
9. Cine face regulile și cum sunt ele aplicate?
Copiii pot să aleagă, în limite rezonabile și trebuie să înțeleagă valoarea regulilor.
Dacă părinții stabilesc reguli și le pun în aplicare, atunci copiii lor se vor simți constrânși și se vor răzvrăti împotriva regulilor.
Părinții trebuie să le spună copiilor ce să facă, iar copiii trebuie să accepte fără a se împotrivi.
Părinții pot stabili reguli structurate și îi pot corecta pe copii prin critică constructivă și sfaturi.
Dacă părinții le aduc aminte copiilor, în mod politicos, să se comporte adecvat, în cele din urmă aceștia îi vor asculta.
10. Cum pot părinții să-i motiveze pe copii?
Părinții pot să-i învețe pe copii valoarea sarcinilor, pentru ca aceștia să se auto-motiveze să le facă.
Copiii trebuie să fie responsabili să se motiveze singuri.
Copiii pot fi motivați cu ajutorul instrucțiunilor și amenințărilol.
Copiii pot fi motivați cu ajutorul recompenselor și întăririlor, acceptării și laudelor.
Dacă părinții fac suficiente lucruri pentru copiii lor, copiii vor fi fericiți și motivați.
11. Cum disciplinează părinții?
Părinții le pot explica copiilor diferite comportamente dintre care aceștia să aleagă, iar ulterior să-i considere responsabili pentru alegerile făcute.
Copiii pot să-și urmărească singuri comportamentul.
Pedeapsa trebuie să fie inconfortabilă pentru a dispare comportamentul neadecvat.
Părinții trebuie să-i facă pe copii să se simtă rău pentru că s-au comportat într-un mod neadecvat și trebuie să le retragă anumite privilegii speciale.
Părinții nu trebuie să-și pedepsească copiii prea des, pentru că vor pierde dragostea acestora.
BIBLIOFRAFIE
Anghel, E., Psihologia educației pe tot parcursul vieții, Editura For You,, București, 2011
Aniței, M. Fundamentele psihologiei, Editura Universitară, București , 2010
Băban, A. (coord.), 2001 Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere, Cluj-Napoca , Imprimeria Ardealul.
Craiovean, M.P. Psihologia muncii și a resurselor umane, Editura Reneissance, București, 2008;
Dafinoiu, I., Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Editura Polirom, Iași, 2002
Fischer, P., Riedesser, G. (2007). Tratat psihotraumatologie ediția a II-a revizuită și adăugita, Editura Trei.
Goleman, Daniel, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2001
Mezei, S., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993;
Miclea, M., Bălaj, A., Porumb, D., Porumb, M., Porumb, S. (2006) – Screeningul competențelor sociale, în Manualul de utilizare al Platformei de evaluare a Dezvoltării
Mitrofan, I., 2008, Psihoterapie. Repere teoretice, metodologice și aplicative, Ed.Sper, București.
Mitrofan, L (2003) – Prietenia din perspectiva dezvoltării umane în creuzetul interacțiuniii sociale, în Mitrofan, (coordonator) – Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Psihologie, psihopatologie, psihodiagnoză, psihoterapie centrată pe copil și familie, Editura Polirom, Iași;
Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1998) Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Mihaela Press, București.
Muntean, A., (2009). Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași.
Neacșu, I., Pedagogie socială. Valori, comportamente, experimente, strategii, Editura Universitară, București, 2010;
Osterrieth, P. (1973) Copilul și familia (trad.), Editura Didactică și Pedagogică, București
Roco, Mihaela,, Creativitatea și inteligența emoțională, Editura Polirom, Iași, Sas, 2001;
Cecilia, Cunoașterea și dezvoltarea competenței emoționale, Editura Universității din Oradea, 2010;
Segal, Jeanne, Dezvoltarea inteligenței emoționale, Editura Teora, 2000
Șchiopu, U., Repere psihodiagnostice – Stadiile dezvoltării psihice în psihologia educației și dezvoltării, E.A. București, 1983
Wilmshurst L., (2007). Psihopatologia copilului. Fundamente, Editura Polirom, Iași.
Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel, București
ANEXE
Chestionar privind stilurile parentale
1. Care este treaba unui părinte?
Să-i facă pe copii să se comporte adecvat și să respecte autoritatea și regulile.
Să ofere în mod constant supraveghere/reguli structurate astfel încât copiii să acționeze/aleagă “corect”.
Să-i învețe pe copii abilitățile necesare în viață pentru a deveni adulți disciplinați și responsabili.
Să se asigure că fiul/fiica să are o copilărie fericită și lipsită de griji.
Să-și lase copiii să învețe pe cont propriu comportamentele și abilitățile adecvate.
2. Cine este responsabil de controlarea comportamentelor copilului?
Părinții trebuie să impună regulile și copiii trebuie să le urmeze.
Copiii trebuie să facă ceea ce spun părinții lor, deoarece aceștia au mai multă experiență.
Părinții au responsabilitatea de a-i învăța pe copii comportamentele și abilitățile de care au nevoie în viață.
Părinții trebuie să le explice copiilor de ce trebuie să se comporte adecvat și să le ceară să fie cooperanți.
Copiii pot să-și descopere singuri propriile limite prin procedee de încercare și eroare.
3. Cine are drepturi?
Părinții au toate drepturile, și asta pentru că sunt adulți; copiii au puține drepturi, sau chiar deloc.
Părinții au cunoștințe și experiențe superioare; prin urmare, ei au mai multe drepturi.
Atât părinții cât și copiii au dreptul de a fi tratați cu respect și demnitate.
Drepturile și nevoile copiilor sunt mai importante decât ale părinților.
Copiii au drepturi cât timp nu îi afectează pe părinți.
4. Cine este respectat?
Copiii trebuie să-i respecte pe părinți, dar părinții nu sunt obligați să-i respecte pe copii.
Copiii trebuie mai întâi să câștige respectul părinților înainte de a-l primi.
Orice persoană merită să fie tratată cu respect, indiferent de vârstă sau de poziție.
Părinții trebuie să-și respecte copiii, pentru ca aceștia să fie fericiți.
Copiii se comportă uneori fără respect, nu e o mare problemă.
5. Cum sunt gestionate greșelile?
Copiii trebuie pedepsiți dacă încalcă regulile. Pedeapsa trebuie să-i producă un disconfort copilului său să-l afecteze în vreun fel.
Părinții pot corecta greșelile copiilor exprimându-și dezamăgirea, oferind o critică constructivă, impulsionându-l pe copil să depună mai mult efort și spunându-i cum să repare greșeala și cum să o prevină în viitor.
Copiii pot învăța din propriile greșeli și cum să le repare sau să le prevină în viitor.
Este responsabilitatea părintelui să repare greșelile copilului său să-și protejeze copilul de efectele negative.
Alte persoane (în afară de părinți și copii) sunt probabil de vină pentru greșelile copilului.
6. Cum sunt rezolvate problemele și cum sunt luate deciziile?
Alegerile sunt făcute între anumite limite care respectă drepturile și nevoile celorlalți.
Problemele vor dispărea de la sine; dacă nu, părinții se pot ocupa de ele mai târziu.
Părinții au răspunsurile corecte, deci copiii trebuie să le urmeze sfaturile.
Părinții trebuie să monitorizeze activitățile copiilor lor, să seteze obiective pentru copii și să ofere recompense sau întăriri atunci când obiectivele sunt atinse.
Părinții trebuie să încerce să afle ce vor copiii și să-i facă fericiți.
7. Cum sunt gestionate emoțiile negative?
Părinții nu trebuie să încerce să modifice emoțiile negative ale copiilor lor, ci să-i învețe cum să și le exprime într-un mod adecvat.
Toate vor funcționa mai ușor dacă copiii își păstrează emoțiile negative pentru ei.
Copiii nu trebuie să-și exprime emoțiile negative, deoarece arată opoziție și lipsă de respect.
Copiii trebuie să gândească și să simtă ceea ce părinții lor gândesc și simt că este “corect”.
Părinții trebuie să-și protejeze copiii și să evite ca aceștia să simtă emoții negative.
8. Cine decide cum ar trebui să se comporte copiii, ce interese să urmeze și ce obiective să-și propună?
Părinții îi pot învăța pe copii comportamente pozitive, ca aceștia să-și poată stabili și atinge obiective adecvate.
Copiii își pot da seama cum să se comporte și ce obiective/interese să-și propună prin metode de tip încercare și eroare.
Părinții trebuie să le spună copiilor ce să facă și ce obiective să-și propună și să-i facă să urmeze aceste obiective.
Părinții trebuie să stabilească standarde înalte pentru copiii lor și să aleagă interesele/obiectivele care îi vor ajuta pe aceștia să aibă succes ca și adulți.
Copiii trebuie lăsați să-și aleagă ce interese/obiective vor, pentru a fi fericiți.
9. Cine face regulile și cum sunt ele aplicate?
Copiii pot să aleagă, în limite rezonabile și trebuie să înțeleagă valoarea regulilor.
Dacă părinții stabilesc reguli și le pun în aplicare, atunci copiii lor se vor simți constrânși și se vor răzvrăti împotriva regulilor.
Părinții trebuie să le spună copiilor ce să facă, iar copiii trebuie să accepte fără a se împotrivi.
Părinții pot stabili reguli structurate și îi pot corecta pe copii prin critică constructivă și sfaturi.
Dacă părinții le aduc aminte copiilor, în mod politicos, să se comporte adecvat, în cele din urmă aceștia îi vor asculta.
10. Cum pot părinții să-i motiveze pe copii?
Părinții pot să-i învețe pe copii valoarea sarcinilor, pentru ca aceștia să se auto-motiveze să le facă.
Copiii trebuie să fie responsabili să se motiveze singuri.
Copiii pot fi motivați cu ajutorul instrucțiunilor și amenințărilol.
Copiii pot fi motivați cu ajutorul recompenselor și întăririlor, acceptării și laudelor.
Dacă părinții fac suficiente lucruri pentru copiii lor, copiii vor fi fericiți și motivați.
11. Cum disciplinează părinții?
Părinții le pot explica copiilor diferite comportamente dintre care aceștia să aleagă, iar ulterior să-i considere responsabili pentru alegerile făcute.
Copiii pot să-și urmărească singuri comportamentul.
Pedeapsa trebuie să fie inconfortabilă pentru a dispare comportamentul neadecvat.
Părinții trebuie să-i facă pe copii să se simtă rău pentru că s-au comportat într-un mod neadecvat și trebuie să le retragă anumite privilegii speciale.
Părinții nu trebuie să-și pedepsească copiii prea des, pentru că vor pierde dragostea acestora.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Dintre Educatia Parentala Si Dezvoltarea Armonioasa A Prescolarului (ID: 160421)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.