Relatia Dintre Cognitiile Irationale Si Agresivitate la Persoanele Privative de Libertate
RELATIA DINTRE COGNITIILE IRATIONALE SI AGRESIVIATE LA PERSOANELE PRIVATIVE DE LIBERTATE
INTRODUCERE
Penitenciarul reprezintă locul de executare a pedepsei privative de libertate pentru condamnați, acesta trebuie să servească îndeplinirii a două mari scopuri, și anume constrângerea și reeducarea deținuților. Constrângerea ar trebui să fie ea însăși un mod de reeducare, prin impunerea respectării tuturor regulilor, interdicțiilor foarte stricte din penitenciar. Reeducarea nu se realizează prin forță, totuși prin regulile pe care se deprind să le respecte, condamnații pot forma obișnuințe și deprinderi pozitive care să le folosească la reintegrarea socială (Chis, 2003).
Conform Recomandărilor nr.89/12 ale uniunii Europene privind educația în penitenciar, există câteva principii fundamentale în baza cărora toți deținuții trebuie să aibă acces la educație. Legiuitorul român s-a preocupat de activitatea de reeducare, în special prin Legea nr.275/2006, privind executarea pedepselor, unde în cap.VI, face referire la activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, instruire școlară și formarea profesională a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate care au rolul de reintegrare socială a acestora (Zidaru, 2001).
În activitățile specifice tratamentului penitenciar există mai multe obiective pe care psihologii doresc să le atingă într-o anumită perioadă de timp. Avand in vedere faptul că, unul dintre cei mai mari factori de risc pe care îl reprezintă viața în penitenciar este violența, unul dintre principalele obiective terapeutice este reducerea acesteia.
Climatul conflictual, în general intens poluat de violență, poate sabota scopul activității cultural-educative. Chiar dacă agresivitatea nu exista înainte de privarea de libertate ca trăsătură de caracter, ea poate apare în condiții de detenție ca mecanism de apărare, de supraviețuire sau de dominare a celorlalți.
Diminuarea agresivității ar putea permite comunicarea cultural-educativă pe un fond mai puțin tensionat și stresant iar reeducarea vizează acțiuni destinate înlocuirii unor deprinderi și comportamente dăunătoare, cu altele mai potrivite, pozitive.
Terapiile comportamentale și cognitive au fost acceptate într-o mare măsură în ultima decadă a secolului XX și în primii ani ai secolului XXI ca opțiune în încercarea de a reduce recidiva și condamnarea repetată a delincvenților, folosind intervenții psihologice (Hollin, 2001; McGuire, 2002, 2004).
Odată cu acumularea dovezilor, noțiunea că „nimic nu ajută” la reabilitarea delincventului a cedat locul unui accent pe identificarea caracteristicilor programelor care ar putea fi eficiente și, pe de altă parte, a caracteristicilor acelora care ar putea să nu aibă efect sau chiar să aibă un efect advers asupra procentelor de reabilitare (Andrews & Bonta, 2003; Day & Howells, 2002).
Furia nu este o condiție nici necesară nici suficientă pentru săvârșirea de agresiuni sau crime violente. Actele de violență pot avea loc și fără ca furia să fie un antecedent semnificativ, ca în cazul unor delincvenți „psihopați”. În mod egal, marea majoritate a episoadelor de furie nu culminează cu violență (Averill, 1982). De aceea, e nevoie ca furia să fie interpretată ca un factor potențial ce contribuie la săvârșirea unei crime, în special a unei crime violente (Novaco, 1994, 1997), însă unul care necesită ca și celelalte condiții antecedente să fie prezente ca violența să aibă loc. Dovezile referitoare la rolul furiei în diverse forme de infracțiuni nu sunt pe deplin consistente, fiind avansate și opinii sceptice (Loza & Loza-Fanous, 1999a, 1999b). Cu toate acestea, în medie, deținuții par să prezinte un procentaj mai mare de furie decât membrii comunității (Spielberger, 1991), iar delincvenții violenți reprezintă un procentaj mai mare decât delincvențiii non-violenți. Problemele legate de furie pot fi parte dintr-o sensibilitate emoțională generală crescută în unele populații de delincvenți (Howells, Day, & Wright, 2004).
Pe lângă legăturile acesteia cu comportamentul delincvent, furia pare să constituie o emoție importantă la delincvenți în cadrul de reședință. Problemele legate de furie au fost legate de ajustarea la regimul de detenție, probleme disciplinare, atacuri și violență. Furia este un factor puternic de predicție a agresiunii printre adolescenții încarcerați (Cornell, Peterson, & Richards, 1999) și s-a arătat că este asociată cu atacuri fizice asupra personalului de îngrijire (Gentry & Ostapuik, 1989).
În timp ce cercetările asupra adaptării la regimul de detenție sugerează că emoțiile negative (precum anxietatea și depresia) se atenuează în timp, acest lucru nu pare să fie valid și în cazul furiei. Într-un studiu, deținuții au raportat două episoade de furie pe săptămână în timpul stadiilor inițiale ale încarcerării lor. Frecvența gestionării experiențelor de furie a crescut proporțional cu timpul petrecut în închisoare (Zamble & Porporino, 1990). Rezultatul conform căruia furia este o caracteristică stabilă și prezentă la deținuții încarcerați pe termen lung pare să fie convingător (Bonta & Gendreau, 1990).
Gestionarea furiei este probabil una dintre cele mai răspândite forme de programe de reabilitare oferite delincvenților. Din acest motiv, este important să se determine dacă gestionarea furiei contribuie la reducerea comportamentelor furibunde sau ale celor legate de probleme de furie.
În termeni generali, recenziile narative au susținut eficacitatea intervențiilor de gestionare a furiei (Deffenbacher, Oetting, & DiGiuseppe, 2002; Novaco, 1997). Cinci studii meta-analitice publicate au mai sugerat că gestionarea furiei este eficientă, cu efecte moderate, cel puțin (Beck & Fernandez, 1998; Del Vecchio & O’Leary, 2004; DiGiuseppe & Tafrate, 2003; Edmondson & Conger, 1996; Sukhodolsky, Kassinove, & Gorman, 2004).
Au fost raportate doar câteva evaluări ale programelor de gestionare a furiei, care, în mod specific, sunt destinate delincvenților ce prezintă riscuri înalte. În evaluarea lor a gestionării furiei la delincvenții canadieni, Dowden, Blanchette, and Serin (1999) au raportat că programul a redus recidivismul la delincvenții cu risc înalt în comparație cu controalele netratate. Cu toate acestea, un alt studiu condus de Watt și Howells (1999) nu a reușit să demonstreze vreun impact clinic (modificările din recidivism nu au fost evaluate în acest studiu) asupra unui eșantion de deținuți australieni în mare parte similar cu cel al lui Dowden et al. (1999).
Pe scurt, literatura de specialitate legată de eficacitatea gestionării furiei la delincvenți, în special la cei cu risc înalt, este relativ insuficientă, pe când cea referitoare la celelalte populații este convingătoare.
Prezentul studiu a implicat o evaluare a eficientei unui program scurt de gestionare a furiei la delincvenți. Obiectivele studiului de față au fost identificarea impactului unui program scurt de gestionare a furiei asupra: a) autoeficacității percepute, b) gradului de raționalitate și c) a rapoartelor de incident. In cadrul capitolului I, Cadrul teoretic, trecem în revistă teoriile și modelele explicative existente în literatura de specialitate pentru agresivitate, furie și autoeficacitatea percepută precum și fundamentarea teoretică a modelelor de intervenție CBT pentru gestionarea furiei. În capitolul II vom prezenta pe metodologia utilizată în realizarea a acestui studiu urmând ca în capitolul III să prezentăm rezultatele studiului nostru precum și modul în care aceste rezultate se integrează în literatura de specialitate.
I. CADRUL TEORETIC
CONCEPTUALIZAREA AGRESIVITĂȚII.
Agresivitatea umană este orice comportament direcționat către alt individ care este realizat cu intenția proximală (imediată) de a răni. În plus, pentru ca actul să poată fi numit agresiv, agresorul trebuie să creadă că propriul comportament va răni ținta, iar ținta este motivată să evite comportamentul (Bushman & Anderson 2001, Baron & Richardson 1994, Berkowitz 1993, Geen 2001 ).
În opinia lui J. Ranschburg (1979), agresivitatea se referă la toate acțiunile orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acțiuni care au drept scop producerea – într-o formă directă sau simbolică – a unei pagube, jigniri sau dureri. T. Bogdan (1983) consideră că agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acțional sau verbal, care în mod obișnuit constituie o reacție disproporționată la o opoziție reală sau imaginară.
Bandura (1982) definește agresivitatea ca acel tip de comportament care rezultă în injurie personală sau în distrugerea proprietății. Injuria poate fi atât psihologică (în forma devalorizării sau degradării), cât și fizică. De asemena Bandura adaugă criteriul intenționalității actului agresiv, și al modului în care itențiile sunt categorizate. De asemenea consideră ca importante în definirea comportamentului agresiv caracteristicile agresorului, luate în considerare prin prisma experiențelor personale ale evaluatorului și ale normelor culturale. Prin urmare, Bandura adaugă la definiția sa și caracterizarea comportamentului agresiv ca și comportament dăunător și destructiv care este definit social ca agresiv pe baza unei varietăți de factori, unii dintre care rezidă mai mult în evaluator decât în agresor.
Agresivitatea poate fi diferențiată de violență care desemnează o agresivitate cu scopul de a cauza rănire extremă (de exemplu moartea). Orice violență este în același timp și o formă de agresivitate, însă multe instanțe ale agresivității nu sunt violente (de exemplu un copil care îl împinge pe altul jos de pe bicicletă este un act de agresiune dar nu și de violență) (Human Aggression, Craig A. Anderson, Brad J. Bushman. Annual Review of Psychology, 2002).
Este des întâlnită în cercetări dihotomia agresivitate ostilă versus agresivitate instrumentală. Agresivitatea ostilă (afectivă, impulsivă sau reactivă) este descrisă ca impulsivă, neplanificată, condusă de mânie, având scopul de a răni victima, și apare ca o reacție la o provocare percepută. Agresivitatea instrumentală este conceptualizată ca scopul premeditat de a obține un alt scop decât rănirea victimei, fiind proactiv și nu reactiv (Berkowitz 1993, Geen 2001). Această diferențiere se face în funcție de scopurile percepute ale manifestării actului agresiv, și anume de a răni direct/retalia față de rănirea directă produsă de o persoană, sau de a câștiga niște beneficii.
În studiile de specialitate este amintită adesea o clasificare timpurie și influentă a șapte forme diferite ale agresivității propusă de Moyer (1968), dintr-un punct de vedere biologic și evoluționist. Astfel, el distinge între:
agresivitatea predatorială: atacul unei prăzi de către un predator;
agresivitatea inter-individuală: competiția între indivizii aceleiași specii pentru accesul la resurse precum dominanța, statusul etc.
agresivitatea indusă de frică: agresivitatea asociată cu încercări de a se substrage unei amenințări;
agresivitatea iritabilă: agresivitate indusă de frustrare și îndreptată împotriva unei ținte disponibile;
agresivitatea teritorială: apărarea unei zone fixe împotriva intrușilor, tipic conspecifici;
agresivitatea maternă: agresivitatea mamei menită de a-și protja copiii în fața unei amenințări; există de asemenea și agresivitate paternă;
agresivitate istrumentală: agresivitate direcționată către obținerea unui scop, considerată a fi un răspuns învățat la o situație;
Se mai face distincția agresivitate fizică (folosirea forței fizice sau a amenințării cu forța fizică pentru a răni) și agresivitatea relațională, sau intenția țintită de a cauza injurie asupra altuia printr-o relaționare socială (Bonnue H. Bowie, 2007).
1.1.1 Scurt istoric al dezvoltării teoriilor despre agresivitate.
Voi trece în revistă în continuare pe scurt principalele teorii ale agresivității umane.
Teoriile psihologice timpurii au încercat să explice comportamentul uman în termenii forțelor instinctuale și ai determinismului biologic, considerându-se că omul deține de la naștere un instinct agresiv. Aceste teorii au pornit de la perspectiva lui McDougall (1931) conforma căreia întreaga paletă a comportamentelor sociale se află sub control instinctiv. Teoria psihanalitică (Freud, 1920) propune că agresiunea este un „răspuns primar” la acțiunea de împiedicare a comportamentelor de căutare a plăcerii sau de evitare a durerii, modificându-și ulterior teoria și propunând că agresivitatea reprezintă expresia deschisă a instinctului morții. Aceste teorii instinctuale sunt considerate ca în prea puțină măsură susceptibile de a fi verificate empiric.
Abordarea etologică a lui Lorenz (1966) susține că agresivitatea implică un sistem instinctual care generează o sursă proprie de energie agresivă indepedentă de stimularea externă, care se clădește gradual până poate fi declanșată cu ajutorul acțiunii unui stimul adecvat. Modelul motivațional al lui Lorenz este deschis către critici serioase conform cărora nu există nici o dovadă neuropsihologică a generării unei energii proprii motivaționale a activităților funcționale care să se acumuleze în timp în absența unor stimuli declanșatori adecvați ( Hinde, 1960; Lehrman, 1953; Scott, 1972).
Teoriile determinării / instigării agresive propun că omul este motivat să devină agresiv mai degrabă de către o determinare produsă prin frustrare decât de o forță înnăscută agresivă. Această perspectivă pornește de la un grup de cercetători (Dollard și co-autorii, 1939) care dezvoltă ipoteza frustrare – agresivitate. Ipoteza susține că interferența cu o activitate direcționată spre un scop precis induce o tendință agresivă care motivează comportamentul de a răni sau prejudicia persoana către care este direcționat. În forma prezentată mai sus, teoria frustrare-agresivitate argumentează că frustrarea conduce întotdeauna la manifestare agresivă. Ulterior, această ipoteză a fost invalidată și modificată, o întreagă serie de studii susținând ideea că frustrarea reprezintă unul, și nu neapărat cel mai important factor care afectează exprimarea agresivității.
Teoria învățării sociale (de exemplu Bandura, 1983, și mai recent Bandura 2001; Mischel 1973, 1999; Mischel & Shoda 1995) propune că oamenii dobândesc răspunsurile agresive în același mod în care dobândesc toate celelalte forme de comportament complex social – fie prin experiență directă, fie prin observarea celorlalți (modelare sau învățare vicariantă). Teoria învățării sociale explică achiziția comportamentală prin procese de învățare observațională, oferind un set util de concepte pentru înțelegerea și descrierea credințelor și expectanțelor care contribuie la construirea lumii sociale a individului și ghidează comportamentul social.
1.1.2 Teorii curente ale agresivității.
1.1.2.1. Teoria neoasociațiilor cognitive
Pornește de la propunerea lui Berkowitz (1989, 1990, 1993) conform căreia evenimentele aversive precum frustrările, provocările, sunetele stridente, temperaturile neconfortabile, și mirosurile neplăcute produc afecte negative care stimulează în mod automat variate gânduri, amintiri, reacții expresive verbale, și reacții fiziologice asociate cu tendințele de `flight or fight` (luptă sau fugă). Asociațiile de luptă duc la sentimente rudimentare de furie, pe când asociațiile de fugă conduc la sentimente rudimentare de frică, iar indicatorii prezenți în timpul unui eveniment aversiv devin asociați cu evenimentul și cu răspunsurile cognitive și emoționale declanșate de eveniment. Prin consecință, teoria susține că gândurile, emoțiile și tendințele comportamentale agresive sunt asociate și conectate împreună în memorie (Collins & Loftus 1975). Teoria cognitivă neoasociativă se referă în același timp și la procese cognitve de ordine superioară, precum evaluările și atribuțiile. Astfel, se susține că oamenii, dacă sunt motivați, reflectează la ceea ce simt, fac atribuții cauzale referitoare la cum au ajus la sentimentele prezente, și consideră consecințele acționării asupra acestor sentimente. Teoria nu numai că subsumează ipoteza frustrare-agresiune expusă mai devreme (Dollard et al. 1939), dar și furnizează un mecanism pentru explicarea motivului pentru care evenimentele aversive intensifică înclinațiile agresive, prin intermediul afectelor negative (Berkowitz 1989). Acest model se potrivește mai bine explicării agresivității ostile.
1.1.2.2 Teoria învățării sociale
A fost propusă, după cum am descris mai sus, de către Bandura (1983) și susține că manifestarea agresivă este dobândită prin învățare directă sau vicariantă, Bandura considerând că o teorie completă despre agresivitate ar trebui să explice modul în care patternurile de comportament se dezvoltă, ce provoacă oamenii să se comporte agresiv, și ce menține acțiunile lor agresive.
1.1.2.3. Teoria scenariilor (Scripts Theory)
Pornește de la argumentul lui Huesmann (1986, 1998) despre învățarea violenței de către copiii din mass media, prin învățarea de scenarii agresive care definesc situațiile și ghidează comportamentul. Odată ce un scenariu comportamental a fost învățat, poate fi recuperat din memorie mai târziu pentru a fi utilizat într-o situație cu scopul de a o defini și apoi de a atribui un rol scenariului. Scenariile sunt reprezentate de către concepte cu un grad mare de asociabilitate în memorie, implicâd legături cauzale, scopuri și planuri de acțiune (Abelson, 1981; Schank & Abelson, 1977). Această teorie este utilă în special pentru explicarea generalizării proceselor de învățare socială și a automatizării (și simplificarea) proceselor de de percepție-judecată-decizie-comportament.
1.1.2.4. Teoria transferului de arousal (Zillmann 1983)
Notează că arousalul fiziologic se disipează încet, ceea ce înseamă că arousalul provenit de la un eveniment poate fi atribuit greșit unui al doilea eveniment dacă acesta este separat de primul printr-o perioadă scurtă de timp. Dacă al doilea eveniment este relaționat cu furia, atunci arousalul adițional ar trebui, conform teoriei, să o facă pe persoană să devină și mai furioasă. Acest lucru presupune faptul că furia poate fi extinsă pe lungi perioade de timp dacă o persoană și-a atribuit în mod conștient arousalul său furiei. Prin urmare, chiar și după ce arousalul s-a disipat, persoana rămâne pregătită să agreseze atâta vreme cât etiticheta auto-generată de furie persistă.
1.1.2.5.Teoria interacțiunii sociale (Tedeschi & Felson 1994)
Interpretează comportamentul agresiv (sau acțiunile coercitive) ca și comportament influențat social, de exemplu un actor produce acțiuni coercitive pentru a produce o schimbare în comportamentul țintei. Aceste acțiuni coercitive pot fi folosite de către un actor pentru a obține ceva de valoare (de exemplu informație, bani, siguranță etc.), pentru a aduce dreptatea retributivă prejudiciilor percepute, sau pentru a aproxima identitățile sociale și persoanele dezirabile (de exemplu tăria de caracter, competența). Conform acestei teorii, actorul este un decident ale cărui opțiuni sunt direcționate de către recompense expectate, costuri, și probabilități de obținere a diferite rezultate. Teoria interacțiunii sociale furnizează o explicație a actelor agresive motivate de scopuri de nivel mai înalt, și un mod excelent de a înțelege rezultatele cercetărilor recente care susțin că agresivitatea este adesea rezultatul perceperii amenințărilor la stima de sine, în special a stimei de sine nejustificabil de crescută (de exemplu narcisismul) (Baumesiter et al. 1996, Bushman & Baumeister 1998).
I.4.1. Furia ca stare problematică. Factori contextuali
Valoarea adaptivă a furiei este de netăgăduit. Este bine știut faptul că furia își are utilitatea în a comunica o amenințare (Ekman & Davidson, 1994), potențând agresiunea până la săvârșirea acesteia (Cannon, 1932; Bandura, 1972) și în oferirea de informații pentru identificarea priorităților și a așteptărilor (Schwarz & Clore, 1988). Cu toate acestea, există numeroase probleme interpersonale și societale care rezultă din această emoție și violența care o marchează (Novaco, 1986).
Pe lângă această conexiune cu comportamentul agresiv, s-a demonstrat că dereglarea furiei are implicație deosebită asupra tulburărilor medicale. Câteva decade de cercetare au stabilit legătura dintre furie, hipertensiune și bolile coronariene (Chesney & Rosenman, 1985; Diamond, 1982; Dembroski et al., 1985; Friedman, 1992; Johnson, 1990; Siegman & Smith, 1994; Williams & Williams, 1993). Robins & Novaco (2000) susțin că controlul furiei este un mecanism de promovare a sănătății.
Entuziasmul pentru studiul furiei a fost intensificat de o identificare relativ recentă a mortalității asociate cu tulburările medicale. Acesta este un lucru ironic, deoarece de prea multă vreme oamenii mor ca rezultat al furiei și al ostilității, de cele mai multe ori din comportament necivilizat indus de furie, comparativ cu procesele bolilor interne induse de furie. Cu toate acestea, odată cu trecerea clientelei de la cea mai puțin apreciată (de ex., populațiile juridice) la niște grupuri foarte plăcute (de ex., directori de companii) care ar putea fi evaluate și tratate în mediile laboratoarelor medicale, popularitatea studiului furiei a crescut exponențial.
Interesul față de furie a fost extins prin tema de relevanță medicală, însă și mișcarea feministă pentru egalitatea șanselor i-a influențat creșterea care a survenit pe câteva fronturi. I s-a dat crezare furiei femeilor atât pentru justificarea nemulțumirii lor cu inegalitatea socială, cât și pentru sfidarea stereotipurilor sociale care cataloghază furia ca un apanaj al masculinității. În situația cea din urmă, furia a devenit un produs al egalității de șanse. S-a constatat că femeile devin furioase la fel de des ca și bărbații și cu acceași intensitate. S-a acordat atenția violenței domestice și prevalenței acesteia. În acel domeniu, furia este un activant sau corelant important al abuzului asupra partenerului de viață și influențează ceea ce se întâmplă copiilor care sunt martori ai violenței domestice sau care cad victime acesteia. Prin urmare, furia a crescut în recunoaștere în relație cu mișcarea feministă, însă activarea furiei prezintă o apreciere mixtă în acel context de schimbare socială.
Problema desemnată a statutului furiei este mai puțin decât directă. Ar fi mult prea ciudat să atribui caracteristici patologice unei stări emoționale care are importante funcții de energizare și potențare. Dat fiind faptul că furia este o emoție umană firească, stabilirea dacă o experiență furibundă constituie o stare pentru o problemă psihologică depinde de definirea parametrilor. Frecvența, intensitatea, durata și modul de expresie conțin un set al acestor parametri pe care îi vom detalia mai jos, deoarece acest lucru are aplicabilitate pentru CBT .
Judecarea asupra exisenței unei „probleme de furie” depinde de audiență și de contextul socio-cultural. Cu toate acestea, frecvența cu care cineva devine furios, nivelul furiei simțite, durata stării și comportamentul în această stare sunt dimensiunile după care pot fi măsurate modelele de răspunsuri ale persoanelor furibunde ce determină starea de problemă.
Deoarece informația despre reacțiile de furie este de obicei obținută din auto-analiză, trebuie să recunoaștem cel puțin două tipuri de tendințe, proximitatea și reactivitatea, care influențează modul în care asemenea analize sunt evaluate.
1.4.1.1. Tendința de proximitate
Când oamenii raportează experiențe de furie, de obicei relatează lucruri ce „li s-au întâmplat”. În cea mai mare parte, ei descriu evenimente de proximitate fizică și temporală momentului de declanșare a furiei. De regulă, ei relatează provocări ce țin de evenimentele din situațiile imediate experienței de furie. Sursele de provocare sunt de obicei identificate drept comportament advers al altora, precum insultele, tratamente inechitabile sau piedici intenționate. În mod prototipic, furia este resimțită ca un răspuns justificat la „nedreptățile” ce ni s-au făcut, descrise în relatări ca ceva pentru care merită să te înfurii. Prin urmare, relatările despre experiențe furibunde pot fi percepute ca „tendințe de proximitate” (Novaco, 1993).
Cercetătorii psihologi, precum și cei clinicieni au fost seduși de dorința de a se ocupa de relatările despre incidentele furibunde. Clinicienii, desigur, sunt presați de nevoia situațională de a asculta clientul care dorește să vorbească. Într-adevăr, oamenii furioși doresc să fie auziți.
Cercetătorii, în mod special atunci când sunt axați mai degrabă pe găsirea efectelor principale decât pe interacțiunile de ordin înalt, obțin auto-rapoarte ale stărilor de furie bazate pe înregistrările din jurnale zilnice sau clasificări ale descrierilor deschise, unde respondenții încadrează relatările lor despre provocările la furie în situații de proximitate. Atribuirea cazurilor de furie întâmlpărilor discrete este cazul studiilor conduse în comunitate și studenți de către Averill (1982), studii autobiografice narative de către Baumeister et al. (1990) și studiile de chestionare ale studenților din colegii de Ben-Zur & Breznitz (1991) and Harris (1993). Kassinove et al. (1997) au aplicat recent într-un studiu intercultural același eveniment discret, precum și concepția despre efectele principale.
Răspunsul la întrebarea „Ce te face furios?” depinde de capacitățile de auto-monitorizare și este deseori bazată pe intuiții. Exact pentru că faptul de a deveni furios implică o pierdere a capacității de auto-monitorizare, oamenii nu sunt observatori buni și nici obiectivi când devin furioși; și deoarece furia este în mare parte o reacție de blamare, oamenii sunt înclinați să arate.
Cercetând oricare episod, „motivele” imediate ale furiei sunt ușor identificabile și atribuite factorilor responsabili. De exemplu, o persoană ar putea raporta faptul că a devnit furios/ furioasă deoarece „câinele a lătrat într-una și nu am putut dormi”, „prostul ăla de șofer nu m-a lăsat să trec” sau „păduchele ăla a încecat să intre în față”. Deoarece furia este adiacentă unor stimuli locali specifici care sunt adverți, este percepută ca fiind un produs al acestora. Oamenii tind să atribuie furiei lor motive personale, stabile și aspecte controlabile ale comportamentului altora.
Mult mai rar oamenii descompun experiențele lor furibune în multiple cauze, unele dintre care pot proveni din evenimente anterioare îndepărtate și condiții de mediu decât din evenimente acute, proxime. În cele mai multe cazuri, furia pare să fie un răspuns extrem de automatizat la factorii de stres din viață. Tulburările care pot fi sau nu implicate în declanșarea furiei, lasă urme care dăinuie dar nu pot fi depistate cu ușurință. Mai mult decât atât, oamenii nu acordă atenție prioritară condițiilor contextuale dominante, precum tensiunea la serviciu sau în familie, care funcționează ca un cadru pentru provocările identificate. Nici oamenii nu recunosc că perspectiva lor de lume cultă oferă fundalul pentru furia lor. Oamenii care sunt furioși în mod cronic sunt înclinați să perceapă intențiile răuvoitoare în comportamentul celorlalți. Asemenea miopie cognitivă duce la impresia că furia este incontrolabilă și inevitabilă. Niciuna din aceste afirmații nu este adevărată, dat fiind controlul de durată al persoanelor asupra condițiilor lor de viață și al schemelor lor cognitive.
Din datele colectate de la clienții suferinzi și de la participanții la studiu și corespunzător acestor relatări obițnuite despre furie, importanța atribuirilor în definirea acesteia a fost subliniată de către teoreticieni, cercetători și clinicieni. Deducțiile despre responsabilitate sunt percepute de către teoreticienii susținători ai atribuirii (e.g., Weiner, 1995) drept generatoare ale furiei. În timp ce atribuirile despre experiențele adverse ce își au originea în elementele interne, stabile și controlabile ale comportamentului celorlalți au un efect considerabil asupra reacțiilor de furie, analiza rămâne trunchiată în spectrul său. Incontestabil, furia este determinată din punct de vedere cognitiv, însă reacțiile de furie sunt amorsate, conturate și extinse ca o funcție a unor rețele interconectate de factori de provocare și inhibare întipăriți sau conținuți în mediile fizice și sociale care se suprapun, precum mediul de la servici, organizarea muncii, economia regională și structura valorilor socio-culturale.
Important este că determinanții furiei, experiențele furibunde și sechelele furiei se influențează reciproc. De exemplu, într-un sistem familial coercitiv, furia părinților se declanșează în timpul confruntărilor disciplinare ca un efort de a controla comportamentul antagonic al copilului. Afișarea furiei părinților nu doar susține comportamentul antagonic al copilului, dar și modelează răspunsuri furibunde ca răspuns la neascultare sau împotrivire, așadar ranforsând caracterul coercitiv al mediului. Episoadele severe de furie care implică comportament abuziv față de copil produc traume care pot duce la declanșarea furiei ca răspuns automat la amenințarea percepută. Conexiunea dintre furie și traumă tranșează forme de expunere traumatică și tulburări induse de traumă (Novaco & Chemtob, 1998, 2002). În general, înclinația firească de a percepe furia ca o reacție la evenimentele proxime este profund greșită.
I.4.1.2. Tendința de reactivitate
În multe medii de practică și cercetare profesională, evaluarea furiei este expusă reactivității ca amenințare la validitatea internă. Acesta este în special cazul în contexte juridice, dar se aplică oricărui mediu unde persoana poate fi sensibilă la reacțiile audienței la rapoartele despre furie.
Reactivitatea face parte din răspunsurile obținute dintr-o procedură de evaluare, care sunt reacții ale persoanelor la deducțiile lor referitoare la situații de test mai degrabă decât la elemente explicite de testare – adică, persoana este tentată să producă rapoarte asupra furiei pentru a anticipa ce semnificație vor avea acele rapoarte pentru o anumită audiență. Persoanele din cadrul legal sau alt mediu custodial au tendința să își „mascheze” furia, deoarece este puțin probabil să câștige ceva prin etalarea ei. Acest lucru are implicații semnificative în evaluarea furiei în conjuncție cu evaluarea eficacității intervenției. Atât din cauza reactivității, cât și a rezistenței la tratament (vezi discuția de mai jos), oamenii cu dificultăți de controlare a furiei vor raporta mai puține episoade furibunde la declanșarea furiei, prin urmare făcând dificilă documentarea referitoare la avantajele terapiei dacă modelul de evaluare a rezultatelor este doar pretest -posttest și are dimensiuni limitate.
Există mai multe surse de tendință de reactivitate în evaluarea furiei. Persoanele cu probleme de furie ce durează de mult timp sunt deseori caracterizați prin suspiciune și neîncredere, acestea fiind produsele vieților lor tulburate. Oricine administrează procedurile de evaluare ce chestionează despre furie poate fi perceput (foarte probabil într-un cadru legal) ca un reprezentant al unui sistem amenințător și, prin urmare, va primi răspunsuri rezervate. Un fapt important, simbolismul psihologic asociat furiei (în mod special aspectele ei de fierbere/ eruptive și sălbatice/ iraționale) împiedică persoana să dezvăluie experiențele furibunde și acțiunile la care furia i-ar putea împinge. Mai mult, furia poate fi o parte protejată a unei persoane, implicând în esență aspecte ale auto-aprecierii, și, prin urmare, nu este ușor demascată sau dezvăluită. După cum a comentat un pacient participant la proiectul despre furie din cadrul Spitalului de stat din Scoția (cf. Renwick et al., 1997), reflectând asupra vieții în instituție acesta a spus: „Tot ce ți-a mai rămas e furia”. Manifestarea furiei poate fi percepută de subiect ca purtând costul psihologic de pierdere a puterii și ceea ce poate fi pentru ei un ultim simbol al libertății și valorii personale.
Am discutat despre aceste limite în relatările persoanelor despre experiențele lor furibunde pentru a oferi un cadru pentru analiza clinică despre severitatea problemelor de furie, în baza auto-raportărilor efectuate de către clienți. În stabilirea oportunității terapiei scurte a furiei CBT, sunt utile următoarele dimensiuni: parametrii de frecvență, intensitate, durată și modul de exprimare.
I.4.2. Parametrii furiei
I.4.2.1. Frecvența furiei
Frecvența cu care oamenii devin furioși variază în concordanță cu mediul lor cultural, însă sunt puține informații referitoare la acest lucru în afara exemplelor din America de Nord. Studiul modelelor normative ale furiei a început cu cercetarea inițiată de G. Stanley Hall (1899) și a fost preluată pe larg de către Averill (1982).
O gamă de mici studii pe eșantioane au fost conduse pe parcursul decadelor dintre aceste studii și câteva altele ulterioare. În medie, în această cercetare, persoanele au raportat faptul că devin furioase de două sau trei ori pe săptămână. Datele raportate în studiul întreprins de către Kassinove et al. (1997), care a implicat participanți ruși (St. Petersburg) și americani (New York), a arătat o distribuire bimodală peste eșantioane, cu 25% răspunzând că furia a avut loc câteva zile pe săptămână și 33% mai puțin de o dată pe săptămână (însă mai mult de o dată pe lună). Americanii s-au clasat mult mai sus decât rușii în ceea ce privește frecvența furiei, după cum reflectă procentajul de 11% exprimat de cei dintâi referitor la sentimentul de furie încercat o dată pe zi sau mai des, în comparație cu doar 3% pentru cei din urmă. Kassinove et al. (1997) nu a depistat diferențe de sex în ceea ce privește frecvența furiei, iar acesta este un rezultat comun.
Ca să examinăm în detaliu chestiunea frecvenței furiei, am cercetat datele obținute de către US General Social Survey (Cercetarea Socială Generală a SUA) (Davis & Smith, 1996), disponibilă în format electronic. Când 634 de bărbați și 817 femei au fost întrebați „În decursul ultimelor șapte zile, în câte zile ați resimțit furie față de cineva?”, 63,4% din eșantion au răspuns că au devenit furioși în săptămâna trecută, din care 20,3% declarând că au simțit furie pe parcursul a trei sau mai multe zile. Nu s-au găst diferențe semnificative referitor la sex, deoarece atât bărbații cât și femeile au prezentat o probabilitate egală de a spune că au fost furioși în decursul săpătmânii anterioare. Într-un mod similar cu ceea ce s-a constatat în mod curent în cercetarea psihologică cu referire la comportamentul agresiv, a fost faptul că vârsta era într-o corelație inversă cu frecvența furiei. Dacă am considera faptul de a deveni furioși pe o perioadă de trei sau mai multe zile pe săptămână drept „furie frecventă”, persoanele cu vârsta sub 30 de ani prezentau cea mai mare probabilitate de a o raporta (26.7%), pe când cei de peste 64 aveau cea mai mică probabilitate de a o face (9.5%). Pe grupe de vârstă, testul chi pătrat de semnificație statistică a fost însemnat; χ2(4) = 85.57, p <0.001. În mod curios, un venit mai mare era asociat cu o probabilitate mai mare de a raporta furie frecventă.
Prin urmare, ar părea logic să considerăm pe cineva care raportează furie în fiecare zi ca având o rată înaltă a frecvenței furiei, în cazul în care aceste date culese în mare parte din SUA sunt luate drept ghid. Însă există variații culturale semnificative ce trebuie luate în considerare. Din experiența personală a autorilor, episoadele de furie zilnică sunt un lucru obișnuit în Roma și Napoli, pe când în China furia este relativ rară. În general, ar fi înțelept să spunem că un client care raportează că resimte furie de două sau trei ori pe zi poate fi considerat ca având o frecvență înaltă a furiei.
I.4.2.2. Intensitatea furiei
Clasificările intensității furiei sunt o caracteristică tipică a psihometriei furiei, cum ar fi Inventarul de Expresie a Stărilor de Trăsături Furibunde (State Trait Anger Expression Inventory (STAXI)) al lui Spielberger (1988) și Inventarul Provocării Novaco (Novaco Provocation Inventory (NPI)) (Novaco, 1983). Se presupune că un coeficient mai mare al intensității indică o tulburare mai gravă, deoarece aceste clasificări sunt însumate peste itemi. Într-adevăr, dimensiunea intensității funcționează ca o discriminare calitativă, deoarece în parte judecăm faptul de a fi furioși în opoziție cu a fi „supărat”, „deranjat”, sau „iritat” în virtutea intensității afectului.
Spre deosebire de frecvență, nivelul intensității este un indicativ mult mai clar al disfuncției, deoarece stimularea fiziologică este un element intrinsec. Este stabilit științific că o stimulare înaltă scindează performanța, în mod special procesele mentale implicate în activități complexe.
Pe lângă efecte de interferență la nivel cognitiv, furia de intensitate înaltă duce la comportament impulsiv, deoarece aceasta anulează controalele inhibitorii. Oamenii deseori evaluează intentensitatea furiei lor din comportamentul lor într-un episod de furie, deși acest lucru poate fi cazul mai mult al bărbaților decât al femeilor (Frost & Averill, 1982).
Într-un studiu al Sondajului Social General al SUA (Davis & Smith, 1996), cei care au indicat faptul că au devenit furioși în decursul lunii anterioare (N = 1115; 477 bărbați și 638 femei) au fost întrebați „Cât de intensă ați zice că a fost furia sau iritarea dvs?” și au fost rugați să plaseze furia lor pe o scară de la 0 la 10. Similar cu ceea ce a rezultat din frecvență, intensitatea furiei a fost invers proporțională cu vârsta: χ2(4) = 24.94, p < .001. Cu toate acestea, au existat diferențe de sex în privința intensității. Femeile (64,7%) au exprimat o mai mare probabilitate decât bărbații (55,1%) de a-și plasa furia la nivelul 6 sau mai sus, însă acest fapt este în contradicție cu absența diferențelor de gen în multe studii. De exemplu, Kassinove et al. (1997) nu au constatat diferențe de gen în ceea ce privește intensitatea nici în eșantioanele din SUA, nici în cele din Rusia.
Populațiile traumatizate prezintă probabilitatea de a manifesta probleme ale furiei și, în legătură cu intensitatea și genul, un studiu amplu din Marea Britanie cu implicarea persoanelor implicate în accidente rutiere a fost condus de către Ehlers et al. (1998) având ca obiectiv tulburările de stres post-traumatic (PTSD). Ei au evaluat 967 pacienți (521 bărbați și 446 femei) la scurt timp după accident, și apoi iarăși la trei luni și la un an. Nu s-au constatat diferențe dintre bărbați și femei la niciuna din evaluări. Femeile prezintă o mai mare probabilitate decât bărbații de a-și da auto-evaluări ca „foarte furios/ furioasă” sau „extrem de furios/ fuioasă”, care, atunci când sunt adunați, constituie 22,1% din bărbați și 25,1% din femei la evaluarea inițială (A. Ehlers, comunicare personală,
11 și 18 februarie, 1999). Deși s-a constatat că femeile și bărbații resimt furia la nivele comparabile ale intensității, bărbații tind mai mult să măsoare intensitatea furiei din comportamentul lor, pe când femeile sunt mai inclinate să cântărească durata furiei atunci când își evaluează intensitatea furiei (Frost & Averill, 1982).
I.4.2.3. Durata
Dintr-un număr de motive, se poate aștepta ca intensitatea să influențeze durata furiei:
(a) o stimulare fiziologică mai mare este asociată cu un timp mai lung de recuperare pentru atingerea stării de bază;
(b) circumstanțele care produc furie puternică pot se pot intensifica și extinde ca produse ale comportamentului furibund; și
(c) rezultate de furie intensă din aspecte cu importanță semnificativă pentru persoane, și aceste efecte prezintă o mare probabilitate de a rămâne și de a nu fi rezolvate prompt – acest lucru duce la meditare despre circumstanțele provocatoare care prelungesc furia și o pot reanima.
Există o considerabilă variabilitate intersubiectivă în durata episoadelor de furie, atât în cadrul studiilor cât și peste ele. De exemplu, o cercetare anterioară de Gates (1926) și Melzer (1933) constatat durate medii de 15 – 20 minute. Câteva studii din monografia lui Averill (1982) au constatat o durată medie de aproximativ o oră. În studiul întreprins de Kassinove et al. (1997), 39% din eșantionul din SUA și 53% din eșantionul din Rusia au raportat o durată a furiei de 30 de minute sau mai puțin. În mod curios, 31% și 20% din eșantioanele din SUA și, respectiv,Rusia au raportat o durată a furiei de o zi îneagă sau mai mult. În mod similar, Averill (1982) a constatat un procentaj de 25% de confirmare a duratei furiei de o zi sau mai mult. Când oamenii raportează furie pe parcursul unor pedioade așa lungi, acest lucru nu poate fi interpretat în mod direct, deoarece este contestabil faptul dacă stimularea și afectul sunt prezente în continuu în tot acest interval. Este mult mai probabil ca tendința pentru estimarea duratei este că gândurile despre incidentul furibund a reieșit la suprafață pe parcursul întregii zile.
Meditația este un aspect problematic al reacțiilor furibunde. În Sondajul Social General al SUA (Davis&Smith, 1996) durata episoadelor furibunde nu a fost evaluată, însă sondajul cu a verificat reactivarea furiei la gânduri (N = 943; 415 bărbați, 528 femei). Femeile (17,2%) prezintă o mai mare probabilitate decât bărbații (11,8%) de a raporta „foarte des” meditarea la situațiile de furie χ2(2) = 6.1, p < .05, însă nu există diferențe de gen referitor la probabilitatea considerării răzbunării. Gândurile de răzbunare scad semnificativ odată cu vârsta.
Prelungirea stimulării furiei are câteva consecințe problematice. În primul rând, tensiunea arterială este clar afectată de furie prelungită și de neexprimarea acesteia, iar acesta este un factor important al hipertensiunii (Johnson, 1990). În al doilea rând, când stimularea furiei nu se remite la nivelul de bază, există probabilitatea efectelor „excitației de transfer”, pe când stimularea nerisipită plusează la activarea stimulației din surse noi și ridică probabilitatea unui comportament agresiv (Zillmann & Bryant, 1974). În al treilea rând, meditația asupra incidentelor furibunde interferează cu funcționarea optimă și scade input-ul pozitiv care fortifică eul.
I.4.2.4. Modul de exprimare
Manifestarea comportamentală a furiei este caracteristică cu cea mai mare importanță societală. În cel mai discutabil mod, furia activizează atât agresiunea verbală, cât și cea fizică.
Agresiunea verbală se referă la amenințări, declarații abuzive, depreciative, numitorul comun al cărora este să producă suferință persoanei vizate.
Agresiunea fizică, care este un comportament deschis, cu intenția de a produce rău sau pagube, poate fi direcționat ori către persoana provocatoare ori către o țintă substitutivă. Furia poate justifica agresiunea „pasivă”, care este un comportament ce provoacă prejudicii într-o formî deghizată – simpatie prefăcută, răceală inter-personală intenționată sau neglijență, cu intenția de a produce suferință persoanei vizate. Pe lângă aceste forme de prejudicii intenționate, furia mai poate fi exprimată prin comportament conceput contructiv de soluționare a problemelor sau prin conferirea de ventilare sigură.
Comportamentul agresiv are în general o rată de bază scăzută, cu excepția cazurilor din case și instituții psihiatrice și corecționale. În datele furnizate de Sondajul Social General al SUA, răspunzând la întrebarea „Ați strigat sau ați lovit ceva pentru a scăpa de sentimentele încinse?” un număr relativ mic de respondenți (N = 1114) au zis da (7,9%), din care bărbații au avut o tendință mai mare de a o face.
Relația dintre aceasta și vârsta este nelineară. Kassinove et al. (1997) au arătat că 11% din eșantionul american și 8% din eșantionul rusesc ori au luptat sau au lovit persoana provocatoare ori au lovit sau distrus ceva. 38% din americani (din New York) și 22% din ruși au strigat și s-au certat. „Bărbații au raportat mai des că au luptat sau lovit o persoană, pe când femeile prezentau o probabilitate mai mare să strige și să se certe” (p. 314) Din păcate, Kassinove et al. nu au recurs la tabulare încrucișată a expresiei comportamentale cu statutul persoanei vizate, însă 62% din eșantionul american și 58% din eșantionul rusesc au raportat un episod furibund ce implica sau pe cineva cunoscut sau drag lor ori pe cineva iubit.
Prin urmare, o proporție substanțială a evenimentelor de furie ar fi putut fi provocările ce implicau familia sau persoanele apropiate.
Violența domestică este o problemă socială presantă pe plan internațional. Sondajul britanic referitor la crimă din 1996 estima numărul total al cazurilor de violență domestică din 1995 la 6,6 milioane. Cu toate acestea, definiția violenței domestice oferite de Home Office era largă și includea abuzul emoțional. În SUA, un sondaj recent sponsorizat în comun de către Institutul Național pentru Justiție și Centrele pentru Controlul Bolilor a stabilit că 5,9 milioane de atacuri fizice au fost săvârșite împotriva femeilor în decursul a 12 luni anterioare sondajului pe un eșantion reprezentativ de 8000 de femei (Tjaden&Thoennes, 1999). Majoritatea femeilor (64%) ce au căzut victimă violurilor, atacurilor fizice sau urmăririlor de la vârsta de 18 ani au trăit aceste lucruri comise de către persoanele apropiate. În mod similar, Statisticile Criminale din Anglia și Țara Galilor pentru anul 1997 au arătat că 47% din 224 de femei ce au căzut victime omuciderilor au fost omorâte de parteneri, pe când doar 8% din 426 de bărbați ce au căzut victime omuciderilor au fost omorâți de partenerii/ partenerele lor.
I.4.3. Aspecte de comorbiditate
Incontestabil, aprecierea severității problemei și a nevoilor clinice ale pacienților va depinde de mai mult decât statutul lor în relație cu acest set de parametri ai răspunsurilor la furie.
Deseori comorbiditatea cu probleme de furie sunt reprezentate de probleme precum tulburările de gândire, tulburările de personalitate, depresia, PTSD, dizabilități de învățare, traume la cap sau tulburări induse de abuzul de substanțe.
Terapia furiei din comportamentul cognitiv este, mai cu seamă, un tratament secundar, care nu este suficient pentru a trata nevoile clinice de un spectru mai larg ale unui client. „Concizia” acestui tratament secundar va varia atunci în funcție de gradul de deteriorare prezentat de celelalte condiții clinice în cadrul cărora se află ascunsă problema de furie, precum și de frecvența, intensitatea, durata și modul de exprimare a furiei. Cu toate acestea, am încercat să demarcăm în prezentarea de mai sus dimensiunile reacțiilor furibunde ce oferă informații despre severitatea problemelor de furie. Acest lucru are implicații în resursele terapeutice necesare remedierii disfuncționalității de furie. În măsura în care dereglarea furiei – faptul de a deveni furios des, a fi furios la intensitate înaltă, a rămâne furios pe perioade lungi și /sau a exprima furia printr-un comportament agresiv sau a o suprima recurent fără a rezolva situațiile conflictuale într-un mod activ – constituie problema principală a clienților, terapia furiei CBT poate la fel de bine să servească drept o primă măsură de serviciul clinic. Cu toate acestea, în mod obișnuit, persoanele cu probleme cronice de furie au nevoi clinice multiple și, în mod caraceristic, sunt la fel de reticenți la administrarea tratamentului ca și la alte deschideri de a penetra spațiul lor personal.
I.4.4 Abordarea cognitivă
Modul în care percepem lumea și natura acțiuniilor umane sunt determinate de sistemul cognitiv, care include procese mintale precum: atenția, memoria, rezolvarea problemelor, luarea decizilor, capacitatea de înțelegere. Acesta se dezvoltă din copilările prin ceea ce învățăm de la alții și propria experiență, iar în funcție de abordarea logică sau ilogică se va defini un comportament cognitiv rațional sau irațional.
Terapiile emoțional-raționale și cognitiv-comportamentale se bazează pe modelul lui Albert Ellis (Ellis, 1962; 1994). În acest model, evenimentele neplăcute activează fie o convingere rațională, fie una irațională. Aceste convingeri determină consecințe în plan emoțional, comportamental, cognitiv, astfel încât convingerile raționale devin adaptive, iar cele iraționale maladaptive. Scopul terapiilor este schimbarea convingerilor iraționale și dobândirea unui mod de gândire adecvat.
Conceptele actuale (e.g., DiGiuseppe, Leaf, Exner, & Robin, 1988; Ellis, 1994; Wallen, DiGiuseppe, & Dryden, 1992) se bazează pe patru categorii de procese cognitive iraționale. Prima, cererea, se referă la nevoi și cereri absolutiste ale individului, pe care și le exprimă prin sintagme de genul ,,trebuie”, ,,am nevoie”, ,,neapărat”. O altă categorie se referă la abordarea catastrofică a situațiilor, acestea fiind văzute ca lucrul cel mai rău care se putea întâmpla (,,Este absolut îngrozitor că nu am luat examenul”). Cea de-a treia categorie inculde un nivel de toleranță scăzut al frustrării, în care individul crede că nu este capabil să facă față unei situații sau nu va fi fericit dacă nu realizează ceea ce își propune. Și nu în ultimul rând, generalizarea și subaprecierea apar atunci când individul este extrem de critic cu sine, ceilalți și lume, în general și fac evaluari negative cu caracter global.
Cognițiile iraționale sunt constuctori psihologici vulnerabili, care pot prezice cum un individ reacționează emoțional la un eveniment stresant. Rolul lor a fost descris de către David&Szentagotai (2006). Într-adevăr, cognițiile iraționale au efecte asupra problemelor emoționale precum anxietatea, agresivitatea, depresia, vinovăția.
Abordarea cognitivă a agresivității face referință la o structură sub forma unor procese de identificare, transformare și procesare a semnificației stimului extern, condiționând și modificând reacția individului. În învățarea prin observație, procesul cognitiv devine o variabilă intermediară modulatoare în achiziționarea unei noi scheme comportamentale.
Pe de altă parte, potrivit lui Zillman (1978), individul are capacitatea de a mobiliza procese cognitive complexe înainte de a acționa în fața unei situații date, în cazul în care nivelul de excitare neuropsihică este mediu, adică optim. Răspunsul subiectului va fi în funcție de: intenția acțiunii căreia îi este obiect, tipul acțiunii, costul și efortul pe care-l presupune reacția sa și diverse considerații morale. Un nivel scăzut sau ridicat de excitare neuropsihică inhibă acțiunea simpatică și, astfel, o abordare cognitivă rațională. Individul va acționa instinctual, printr-un comportament reactiv primar sau unul învățat anterior, izbucnește energic (prin activarea simpaticului), având o stare de excitație emoțională ridicată ce nu îi permite evaluarea situației.
Pornind de la o teoria atribuirii, da Gloria subliniază importanța inferențelor cauzale pe care le operează indivizii asupra propriului lor comportament sau asupra comportamentului altuia. Aceste inferențe afectează în două feluri comportamentul subiectului:
a) într-o manieră indirectă, prin intermediul reacției interne: furia și
intensitatea acesteia;
b) prin intermediul selecției normelor aplicabile situației interacționale
agresor-victimă.
Abordarea cognitivă explică rolul furiei în determinarea unei agresiuni ce se manifestă ca răspuns la atac, provocare, frustrare. Intensitatea legăturii ce se stabilește cu elementul ,,provocator” nu este resposabil de apariția unei forme de agresiune, ci natura acestei legături. Subiectul percepe dacă ,,provocatorul” a acționat voit, cu rea intenție, cu consecințe negative asupra propriului eu și reacționează corespunzător propriului sistem de valori și principii.
Pe de altă parte, perspectiva cognitivă antisocială sugerează apariția agresiunii în mod voit, ca un rezultat al unui proces decizional, în funcție de raportul pe care subiectul îl determină între cost și beneficiu. Gradul de raționalitate în aceste decizii depinde de mai multe variabile, putând vorbi în acest sens de un continuum, ce are la una dintre extreme reacții de agresivitate spontane, iar la cealaltă, comportamente antisociale calculate până în cele mai mici detalii. La acest al doilea pol se grupează acele acte agresive care urmăresc lezarea unor persoane sau grupuri în vederea atingerii unor scopuri practice și ele sunt subsumate conceptului de agresivitate instrumentală. În asemenea cazuri, nu furia provocată de cineva determină reacția agresivă, ci pur și simplu faptul că prin agresare se obține un beneficiu.
Totodată, empatia se dezvoltă încă din primii ani de viață ca urmare a legăturii sociale contingente și congruente cu persoanele cu rol de ,,îngrijitor” și este un factor important al procesului cognitiv. Structurile neurale responsabile de cogniție și memorie sunt marcante pentru relațiile interpersonale: În acest mod, relațiile interpersonale timpurii influențează dezvoltarea înțelegerii ulterioară a persoanelor, un nivel scăzut de empatie determinând un risc crescut de agresivitate.
1.Subiecții
La cercetare au participat 60 de subiecți, bărbați, cu vârste cuprinse între 18 și 55 de ani (70% dintre subiecți au vârsta cuprinsă între 20 și 40 de ani, 30% dintre subiecți au vârsta cuprinsă între 40 și 55 de ani), selectați din Penitenciarul Baia Mare după tipul de infracțiune comisă agresivă/non-agresivă, în baza acordului voluntar.
Datele de stare civilă ale subiecților sunt următoarele:
-după proveniență: mediul rural (25%) și urban (75%);
-căsătoriți (34,5%) și necăsătoriți ( 65,5%);
-după nivelul studiilor: 38,3% școală generală, 35% școală profesională, 13,3%liceu, 8,33% studii superioare, 5% școală primară.
Dintre cei 60 de subiecți luați sub observație,30 dintre ei se caracterizează printr-un comportament agresiv ce poate fi definit ca o formă de comportament orientat în sens distructiv, în vederea producerii unor daune morale, fizice, psihologice sau mixte. În această categorie se încadrează subiecții condamnați pentru crimă, viol, tâlhărie și trafic de persoane.
Ceilalți 30 de subiecți se caracterizează printr-un comportament non-agresiv, fiind condamnați pentru infracțiuni ce au produs daune materiale sau încălcarea unor legi: furt calificat, consum de alcool și droguri.
Subiecții au fost luați sub observație din data de 5.12.2011 până în data de 4.05.2012, perioadă în care au fost chestionați și analizați psihologic în baza acordului voluntar. Chestionarele aplicate au fost ZKPQ (conceput de M. Zuckerman, Kulman D., Joireman J.,Teta P., Kraft M în 1993) și ABS II (conceput de DiGiuseppe, Leaf, Exner si Robin în 1988).
2. Instrumente de investigare
În scopul studierii relației dintre cognițiile iraționale și agresivitate au fost utilizate următoarele chestionare și scale:
Chestionarul ZKPQ (Zuckerman-Kuhlman Personality Questionnaire)
Este un chestionar destinat evaluării a cinci factori care constituie dimensiunile Modelului alternativ cu cinci factori (the Alternative Five-Factor Model – AFFM): căutarea impulsivă de senzații, sociabilitatea, neuroticismul-anxietatea, agresivitatea-ostilitatea și activitatea. Spre deosebire de abordarea lexicală a personalității, acest model pune accentul pe caracteristicile temperamentale ale personalității, acordând importanță aspectelor psihobiologice.
Populația pentru care a fost folosit chestionarul ZKPQ
Chestionarul ZKPQ a fost etalonat pe o populație non-clinică, formată din persoane cu vârsta cuprinsă între 18 și 55 de ani.
Condițiile de utilizare a chestionarului ZKPQ
Chestionarul s-a administrat individual și colectiv, fără limită de timp. Completarea răspunsurilor a durat, în general, 15-20 de minute.
Constuctele măsurte de chestionarul ZKPQ
Scala Căutarea impulsivă de senzații conține două grupări de itemi, care măsoară două constructe:
• Constructul Impulsivitate se referă la lipsa unei planificări și la tendința de a acționa rapid, din impuls, fără a reflecta în prealabil.
• Constructul Căutare de senzații descrie nevoia generală de excitare și agitație, preferința pentru situații neprevăzute și prieteni cu comportament impredictibil, precum și nevoia de schimbare și noutate.
Factorii Modelului alternativ cu cinci factori
Scala nu conține itemi referitori la activități specifice, cum ar fi: consumul de alcool și/sau droguri, practicarea activității sexuale sau a sporturilor care implică riscuri crescute.
Scala Neuroticism – anxietate reunește itemi care se referă la supărări, tensiuni emoționale, îngrijorări, dificultatea de a lua decizii, lipsa încrederii în sine și la sensibilitatea la critici.
Scala Agresivitate – ostilitate măsoară două constructe:
• Itemii care evaluează Agresivitatea descriu predispoziția către exprimarea agresivității, mai ales sub formă verbală.
• Itemii care măsoară Ostilitatea se referă la impolitețe, comportament antisocial, răzbunare și dușmănie, la un temperament vulcanic și la nerăbdarea manifestată în relațiile interpersonale.
Scala Sociabilitate conține două grupări de itemi:
• Prima grupare măsoară constructul Atracția față de petreceri și prieteni. Itemii se referă la plăcerea subiectului de a lua parte la petreceri mari, de a interacționa cu alții și de a avea mulți prieteni.
• A doua grupare de itemi evaluează constructul Intoleranța la izolarea socială. În cazul persoanelor introvertite, măsoară preferința pentru activități solitare, iar în cazul persoanelor extravertite, intoleranța la izolare socială.
Scala Activitate evaluează două constructe:
• Primul este Nevoia de activitate. El este măsurat prin itemi referitori la nevoia de a fi mereu în activitate, la nerăbdarea și neliniștea resimțite atunci când nu este nimic de făcut.
• Al doilea construct, Nevoia de a depune efort, exprimă preferința pentru o muncă provocatoare și dificilă și consumarea unei mari cantități de energie în muncă și în efectuarea altor sarcini.
Conținutul chestionarului ZKPQ
Chestionarul ZKPQ conține 99 de itemi, grupați în șase scale.
• Căutarea impulsivă de senzații (19 itemi);
• Sociabilitate (17 itemi);
• Neuroticism−anxietate (19 itemi);
• Agresivitate−ostilitate (17 itemi);
• Activitate (17 itemi).
A șasea scală, denumită Dezirabilitate socială (Minciună sau Infrecvență), este compusă din 10 itemi care descriu comportamente apreciate de societate, dar de la care majoritatea oamenilor s-au abătut cel puțin o dată (de exemplu, „4. Nu am întâlnit niciodată o persoană care să nu-mi placă.” sau „10. Întotdeauna spun adevărul.”). Persoanele care obțin scoruri mari la această scală sunt, în general, cele care doresc să facă o impresie bună și este posibil ca ele să nu fi răspuns sincer la itemii chestionarului.
Materiale utilizate pentru testare
Caietul chestionarului conține instrucțiunile pe care le primește subiectul pentru a
răspunde la chestionar și itemii chestionarului ZKPQ, grupați câte 25 pe fiecare pagină. El se află în Anexa 1.
Scala de atitudini si convingeri (ABS II)
ABS II evaluează convingerile iraționale și raționale descrise în teoria lui Albert Ellis. Scala a fost concepută de către DiGiuseppe, Leaf, Exner si Robin în 1988 și este o măsură validă a constructelor centrale în REBT (DiGiuseppe, Robin, Leaf, & Gormon, 1989).
Constuctele măsurte de chestionarul ABS II
Conform teoriei avansate de Albert Ellis (pentru detalii vezi Ellis & Dryden, 1997), la baza tulburărilor emoționale stă tendința individului de a face evaluări absolutiste și rigide ale evenimentelor percepute. Aceste evaluări iau adesea forma lingvistica a lui “trebuie cu necesitate”, “este obligatoriu”, “este absolut necesar”, (demandigness – DEM -). Din aceste cogniții absolutiste centrale derivă apoi un nucleu de credințe iraționale (IB):
convingeri catastrofice (un eveniment care a avut loc deși “nu trebuia să aibă loc” este evaluat ca fiind mai mult de 100% negativ), (awfulizing –AWF -); anx
toleranța scăzută la frustrare (o persoana crede că nu poate fi deloc fericită dacă apare ceva ce “nu trebuia să apară în nici un caz”), (low frustration tolerance – LFT -); furie
deprecierea și evaluarea globală (ex. etichetarea globală a propriei persoane, a celorlalți, sau a vieții ca fiind “mizerabile”, dacă lucrurile nu merg așa cum trebuie), (self-downing and/or global evaluation – SD/GE -). depresie
Prezentarea scalei ABS II
Scala ABS II cuprinde 72 de itemi (de la 5-76) dispuși într-o matrice (4x3x2) alcătuită din trei factori:
(1) primul factor se referă “procese cognitive” și are patru nivele, reprezentând patru procese de gândire irațională:
– imperativul “trebuie” (DEM)
– deprecierea și evaluarea globală (SD/GE)
– toleranță scăzută la frustrare (LFT)
– gândirea catastrofică (AWF);
(2) cel de-al doilea factor se numește “arii de conținut” (content / context) și are trei nivele sau teme majore, reprezentând convingeri legate de aprobare, realizare și confort;
(3) cel de-al treilea factor se numește “mod de frazare” (irrationality / rationality) și are două nivele, reprezentând modul de formulare a itemilor: irațional / rațional.
Populația pentru care poate fi folosit chestionarul ABS II
Chestionarul ABS II a fost etalonat pe o populație clinica si non-clinică, formată din persoane cu vârsta cuprinsă între 18 și 55 de ani.
Condițiile de utilizare a chestionarului ABS II
Chestionarul s-a administrat individual și colectiv, fără limită de timp. Completarea răspunsurilor a durat, în general, 15-20 de minute.
Materiale utilizate pentru testare
Pe Foaia de răspuns sunt notate informațiile pe care subiectul trebuie să le comunice pentru a putea fi identificat (numele, data nașterii și data evaluării) și pentru a se putea interpreta răspunsurile sale (sexul). Vârsta se calculează în ani, luni și zile, făcând diferența între data evaluării și data nașterii, apoi se reține doar numărul de ani (care reprezintă vârsta subiectului în ani împliniți, la data evaluării).
Modalitati de administrare si posibilitățile de răspuns ale subiecților:
Subiecții au primit instrucțiunea de a răspunde cât mai sincer la afirmațiile prezentate în chestionar, specificându-se că nu există răspunsuri bune sau rele. Testarea s-a făcut în varianta hârtie – creion.
Raspunsurile oferite vizează atitudinea lor față de conținutul itemilor, pe o scală în 5 trepte, ei fiind atât cu cotare directă cât și indirectă:
A – puternic împotriva, B – parțial împotriva, C – neutru, D – parțial de acord, E – puternic de acord
Utilizând doar factorul “procese cognitive” (ca și factor de varianță), rezultă 4 subscale:
DEM – 18 itemi;
SD/GE – 18 itemi;
LFT – 18 itemi;
AWF – 18 itemi.
Eficiența instrumentului
ABS II este unul dintre cele mai eficiente instrumente de evaluarea a credințelor iraționale / raționale, disponibile la ora actuala, deoarece permite calcularea unor scoruri separate pe diferite tipuri de credințe iraționale, precum și estimarea unor valori globale de raționalitate / iraționalitate. Sudiile pe populatie romaneasca releva o fidelitate test-retest si o consistență internă adecvate: r = .7340 (N=80); alpha Cronbach =.8654 (N=80) (Niculas, 2000).
Mai mult, comparativ cu alte teste clinice, conține un număr relativ mic de itemi (72) formulați într-un limbaj accesibil, fiind ușor de administrat și cotat; în situațiile în care nu este posibilă administrarea integrală, scala permite selectarea itemilor care evaluează doar un anumit tip de credințe iraționale, putându-se calcula un scor individual pentru aceștia.
Bibliografie:
Averill, J. R. (1982). Anger and aggression: An essay on emotion. New York: Springer Verlag.
Bandura, A. (1972). Aggression: A social learning analysis. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Baumeister, R. F., Stillwell, A., & Wotman, S. R. (1990). Victim and perpetrator accounts of interpersonal conflict: Autobiographical narratives about anger. Journal of Personality and Social Psychology, 59, 994–1005.
Beck, R., & Fernandez, E. (1998). Cognitive-behavioral therapy in the treatment of anger: A metaanalysis. Cognitive Therapy and Research, 22, 63–74.
Ben-Zur, H., & Breznitz, S. (1991). What makes people angry: Dimensions of anger-evoking events.Journal of Research in Personality, 25, 1–22.
Bistline, J. L., & Frieden, F. P. (1984). Anger control: A case study of a stress inoculation treatment for a chronic aggressive patient. Cognitive Therapy and Research, 8, 551–556.
Bornstein, P. H., Weisser, C. E., & Balleweg, B. J. (1985). Anger and violent behavior. In M. Hersen & A. S. Bellack (Eds.), Handbook of clinical behavior therapy with adults (pp. 603–629). New York: Plenum Press.
Cannon, W. (1932). The wisdom of the body. W. W. Norton: New York. Dangel, R. F., Deschner, J. P., & Rasp, R. R. (1989). Anger control training for adolescents in residential treatment. Behavior Modification, 13, 447–458.
Deffenbacher, J. L., Oetting, E. R., Huff, M. E., & Thwaites, G. A. (1995). Fifteen-month follow-up of social skills and cognitive-relaxation approaches to general anger reduction. Journal of Counseling Psychology, 42, 400–405.
Dobash, R. E. (2000). Changing violent men. Los Angeles: Sage. Dutton, D. G., Saunders, K., Starzomski, A., & Bartholomew, K. (1994). Intimacy-anger and insecure attachment as precursors of abuse in intimate relationships. Journal of Applied Social Psychology, 24, 1367–1386.
Edmondson, C. B., & Conger, J. C. (1996). A review of treatment efficacy for individuals with anger problems: Conceptual, assessment, and methodological issues. Clinical Psychology Review, 16, 251–275.
Ekman, P., & Davidson, R. J. (1994). The nature of emotion. New York: Oxford University Press.
Feindler, E. L., Ecton, R. B., Kingsley, R. B., & Dubey, D. R. (1986). Group anger-control training for institutionalized psychiatric male adolescents. Behavior Therapy, 17, 109–123.
Hall, G. S. (1899). A study of anger. American Journal of Psychology, 10, 516–591.
Harris, M. B. (1993). How provoking! What makes men and women angry. Aggressive Behavior, 19, 199–211.
Lira, F. T., Carne,W., & Masri, A. M. (1983). Treatment of anger and impulsivity in a brain damaged patient: A case study applying stress inoculation. Clinical Neuropsychology, 4, 159–160.
McDougall, C., Boddis, S., Dawson, K., & Hayes, R. (1990). Developments in anger control training. Issues in Criminological and Legal Psychology, 15, 39–44.
Meichenbaum, D. (1985). Stress inoculation training. New York: Pergamon Press.
Melzer, H. (1933). Students’ adjustment in anger. Journal of Social Psychology, 4, 285–309.
Novaco, R.W. (1975). Anger control: The development and evaluation of an experimental treatment. Lexington, MA: D. C. Heath.
Novaco, R.W. (1993). Clinicians ought to view anger contextually. Behaviour Change, 10, 208–218.
Novaco, R. W. (1994a). Anger as a risk factor for violence among the mentally disordered. In J. Monahan & H. Steadman (Eds.), Violence and mental disorder: Developments in risk assessment. (pp.1–59) Chicago: University of Chicago Press.
Novaco, R. W. (1997). Remediating anger and aggression with violent offenders. Legal and Criminological Psychology, 2, 77–88.
Novaco, R. W., Ramm, M., & Black, L. (2000). Anger treatment with offenders. In C. Hollin (ed.), Handbook of offender assessment and treatment. London: John Wiley.
Novaco, R. W., & Renwick, S. J. (1998). Anger predictors of the assaultiveness of forensic hospital patients. In E. Sanavio (Ed.), Behavioural and cognitive therapy today: Essays in honour of Hans J. Eysenck (pp. 213–222). Amsterdam: Elsevier Science.
Renwick, S., Black, L., Ramm, M., & Novaco, R. W. (1997). Anger treatment with forensic hospital patients. Legal and Criminological Psychology, 2, 103–116.
Saylor, C. F., Benson, B. A., & Einhaus, L. (1985). Evaluation of an anger management program for aggressive boys in residential treatment. Journal of Child and Adolescent Psychotherapy, 2, 5–15.
Snyder, K.V.,Kymissis, P.,&Kessler, K. (1999). Anger management for adolescents: Efficacy of brief group therapy. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 38, 1409.
Stermac, L. E. (1986). Anger control treatment for forensic patients. Journal of Interpersonal Violence, 1, 446–457.
Tafrate, R. C. (1995). Evaluation of treatment strategies for adult anger disorders. In H. Kassonove (Ed.), Anger disorders (pp. 109–128). Washington, DC: Taylor & Francis.
Taylor, J. L., Novaco, R. W., Gillmer, B., & Thorne, I. (2002). Cognitive-behavioural treatment of anger intensity in offenders with intellectual disabilities. Journal of Applied Research in Intellectual Disabilities, 15(2), 151–165.
Towl, G., & Dexter, P. (1994). Anger management group work with prisoners: An empirical evaluation. Groupwork, 7, 256–269.
Valliant, P. M., Jensen, B., & Raven-Brook, L. (1995). Brief cognitive behavioural therapy with male adolescent offenders in open custody or on probation: An evaluation of the management of anger. Psychological Reports, 76, 1056–1058.
Watt, B. D., & Howells, K. (1999). Skills training for aggression control: Evaluation of an anger management programme for violent offenders. Legal and Criminological Psychology, 4, 285–300.
Zillmann, Df & Bryant, J. (1974). Effect of residual excitation on the emotional response to provocation and delayed aggressive behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 30, 782–791.
Anexa 1
Itemii chestionarului ZKPQ
1. Am tendința de a începe o nouă activitate, fără a planifica prea mult cum voi proceda.
2. Nu mă îngrijorează lucrurile fără importanță.
3. Îmi face plăcere să văd că cineva pe care nu-l agreez este umilit în fața altor oameni.
4. Nu am întâlnit niciodată o persoană care să nu-mi placă.
5. Nu îmi place să pierd timpul doar stând și relaxându-mă.
6. Obișnuiesc să mă gândesc la ceea ce am de făcut înainte de a face lucrul respectiv.
7. Nu sunt prea sigur de mine sau de abilitățile mele.
8. De obicei când mă enervez spun lucruri urâte.
9. De obicei eu sunt cel care începe o conversație la petreceri.
10. Întotdeauna spun adevărul.
11. Este normal pentru mine să înjur când sunt furios.
12. Nu mă deranjează să ies singur și, de obicei, prefer lucrul acesta decât să fiu într-un grup mare.
13. Sunt mai ocupat decât majoritatea oamenilor.
14. Adesea fac lucrurile din impuls.
15. Adesea sunt neliniștit fără să am un motiv clar.
16. Nu obișnuiesc să arunc gunoi pe stradă.
17. Nu mă deranjează să fiu singur câteva zile, fără să am contact cu oamenii.
18. Îmi plac activitățile complicate care necesită mult efort și concentrare.
19. Foarte rar stau să planific în detaliu ce voi face.
20. Uneori mă simt tensionat și iritat.
21. Aproape niciodată nu simt nevoia să lovesc pe cineva.
22. Petrec cât de mult timp pot împreună cu prietenii.
23. Nu dispun de suficientă energie pentru sarcini solicitante.
24. Îmi place să am experiențe și senzații noi, incitante, chiar dacă sunt puțin înfricoșătoare.
25. Îmi simt adeseori corpul încordat fără vreun motiv aparent.
26. Întotdeauna câștig la jocuri.
27. Adesea simt că sunt „sufletul petrecerii”.
28. Îmi place mai mult o sarcină provocatoare decât una de rutină.
29. Înainte de a începe o sarcină complicată planific cu atenție.
30. Mă supăr frecvent.
31. Dacă cineva mă jignește, încerc să nu mă gândesc la aceasta.
32. Nu sunt niciodată plictisit.
33. Îmi place să fiu activ tot timpul.
34. Mi-ar plăcea să plec într-o excursie fără să o planific dinainte, fără a avea o rută
prestabilită sau un orar precis.
35. Am tendința de a fi prea sensibil și ușor de rănit de remarcile și acțiunile necugetate ale celorlalți.
36. În multe magazine nu poți fi servit dacă nu te bagi în fața altora.
37. Nu am nevoie de un cerc mare de prieteni.
38. Pot să mă simt bine când lenevesc și nu fac nimic.
39. Îmi place să mă implic în situații noi în care nu poți prevedea cum vor evolua lucrurile.
40. Nu mă rătăcesc niciodată, nici chiar în locurile pe care nu le cunosc.
41. Mă sperii foarte ușor.
42. Dacă oamenii mă enervează nu ezit să le spun.
43. De obicei, nu mă simt în largul meu la petrecerile mari.
44. Nu simt nevoia de a face tot timpul câte ceva.
45. Îmi place să fac lucruri doar din plăcerea de a le face.
46. Uneori simt că sunt panicat.
47. Când sunt supărat pe cineva, nu încerc să-mi ascund supărarea.
48. La petreceri mă bucur să mă întrețin cu ceilalți oameni, indiferent dacă îi cunosc sau nu.
49. Mi-ar plăcea o slujbă care să-mi permită maximum de timp liber.
50. Am tendința de a-mi schimba frecvent punctele de interes.
51. Adesea cred că oamenii pe care îi întâlnesc sunt mai buni decât mine.
52. Nu mă deranjează niciodată când alții mi-o iau înainte atunci când stau la coadă.
53. Am tendința de a începe weekend-urile sociale joia.
54. De obicei par a fi grăbit.
55. Uneori îmi place să fac lucruri care sunt puțin înfricoșătoare.
56. Uneori, când sunt supărat, simt că îmi tremură picioarele.
57. În general, nu folosesc cuvinte dure, nici măcar când sunt furios.
58. Prefer să fiu cu prietenii decât să fac ceva de unul singur.
59. În vacanță îmi place să fac mai degrabă lucruri active, decât să pierd timpul.
60. Orice trebuie încercat o dată.
61. Adesea mă simt nesigur de mine.
62. Pot să iert ușor oamenii care m-au insultat sau care mi-au rănit sentimentele.
63. Nu mă deranjează să fiu izolat de ceilalți, undeva, pentru o anumită perioadă de timp.
64. Îmi place să fac mult sport sau muncă fizică.
65. Mi-ar plăcea o viața tumultuoasă, cu călătorii și senzații puternice.
66. Adesea mă îngrijorează lucruri pe care alții le consideră neimportante.
67. Când oamenii nu sunt de acord cu mine, nu pot să mă abțin să nu mă cert cu ei.
68. În general, îmi place să fiu singur ca să pot face lucrurile pe care le doresc fără a fi
distras de ceilalți.
69. Niciodată nu am întâmpinat dificultăți în a înțelege un material chiar de la prima citire.
70. Uneori fac lucruri trăznite doar pentru a mă amuza.
71. Adesea întâmpin dificultăți în a face o alegere.
72. Sunt foarte temperamental.
73. Nu am pierdut niciodată nimic.
74. Îmi place să fiu activ de îndată ce m-am trezit.
75. Îmi place să explorez un oraș străin de unul singur, chiar dacă aceasta ar însemna să mă rătăcesc.
76. Musculatura îmi este atât de încordată încât mă simt obosit o mare parte din timp.
77. Nu pot să mă abțin să nu fiu puțin răutăcios cu cei care îmi displac.
78. Sunt o persoană foarte sociabilă.
79. Prefer prietenii care sunt captivanți și plini de surprize.
80. Deseori îmi vine să plâng fără vreun motiv anume.
81. Întotdeauna mă simt confortabil, indiferent dacă e cald sau frig afară.
82. Simt nevoia să fiu o persoană importantă pentru grup.
83. Îmi place să am o ocupație tot timpul.
84. Adesea mă las într-atât de captivat de lucruri noi, atractive, de idei interesante, încât nici nu mă mai gândesc la posibilele complicații care ar putea să apară.
85. Nu las lucrurile mărunte să mă enerveze.
86. Sunt întotdeauna răbdător cu alții, chiar și cu cei iritanți.
87. De obicei îmi place să fac lucrurile de unul singur.
88. Mă pot bucura de activitățile de rutină care nu solicită multă concentrare sau efort.
89. Sunt o persoană impulsivă.
90. Adesea mă simt inconfortabil și stânjenit fără vreun motiv real.
91. Adesea mă cert cu ceilalți.
92. Probabil că petrec mai mult timp decât ar trebui cu prietenii.
93. Nu mă deranjează dacă cineva profită de mine.
94. Mă implic în tot ceea ce fac.
95. Îmi plac petrecerile nonconformiste.
96. După ce am cumpărat ceva, mă îngrijorez că am făcut o alegere greșită.
97. Când oamenii strigă la mine, strig și eu.
98. Am mai mulți prieteni decât majoritatea oamenilor.
99. Ceilalți mă atenționează adesea să fiu mai temperat.
Anexa 2
Itemii chestionarului ABS II
5. Este insuportabil să mă simt tensionat sau nervos, și nu pot tolera stările acestea atunci când le am.
6. Dacă oameni importanți pentru mine nu mă plac, înseamnă că sunt o persoană lipsită de valoare.
7. Este dezamăgitor să nu fiu plăcut de oameni importanți pentru mine, dar știu că asta este doar neplăcut, nu ceva îngrozitor.
8. Atunci când mă simt tensionat, nervos sau inconfortabil, mă gândesc că asta arată ce om lipsit de valoare sunt.
9. Dacă oameni importanți pentru mine nu mă plac, este din cauză că sunt o persoană nesuferită.
10. Este insuportabil să eșuez în lucrurile importante, și nu suport să nu le duc la bun sfârșit.
11. Este regretabil că există necazuri în viața mea, dar înțeleg că a avea parte de necazuri este dezamăgitor dar nu îngrozitor.
12. Va fi un dezastru dacă nu îndeplinesc bine lucrurile importante.
13. Îmi doresc foarte mult să fiu plăcut de anumite persoane, dar înțeleg că nu trebuie neapărat ca acestea să mă placă.
14. Când oameni importanți pentru mine nu mă plac, nu înseamnă că n-am valoare ca persoană.
15. Trebuie în mod absolut să fac bine lucrurile importante, și nu voi accepta să nu le fac astfel.
16. Nu îmi face plăcere să mă simt inconfortabil, tensionat sau nervos, dar pot suporta stările acestea atunci când apar.
17. Atunci când nu reușesc într-o sarcină importantă, mă pot accepta pe mine însumi cu greșelile și imitele mele, și nu mă condamn pentru eșec.
18. Este îngrozitor și dezastruos să ai performanțe slabe în sarcini importante.
19. Pot suporta ca oameni importanți pentru mine să nu mă placă sau să nu fie de acord cu mine.
20. Sunt o persoană bună, valoroasă și mă pot accepta pe mine însumi chiar dacă eșuez în unele sarcini importante pentru mine.
21. Atunci când viața mi se pare grea și mă simt inconfortabil, înțeleg că a te simți inconfortabil sau
tensionat nu este îngrozitor ci doar neplăcut, iar viața merge înainte.
22. Nu pot suferi să fiu tensionat sau nervos și cred că aceste stări sunt de nesuportat.
23. Dacă nu îndeplinesc bine sarcinile foarte importante pentru mine, este din cauză că sunt o persoana incapabilă și lipsită de valoare.
24. Nu vreau să eșuez în sarcinile importante pentru mine, dar înțeleg că nu este absolut obligatoriu să le îndeplinesc perfect doar pentru că vreau eu asta.
25. Este neplăcut să fii tensionat, dar pot suporta o astfel de senzație de neplăcere.
26. Este insuportabil pentru mine să nu mă placă oameni pe care eu îi socotesc importanți.
27. Este îngrozitor să nu fiu plăcut de oamenii importanți pentru mine, și este un dezastru dacă ei nu mă plac.
28. Nu suport să nu îndeplinesc bine sarcinile importante pentru mine.
29. Este important să fiu plăcut de anumiți oameni, dar înțeleg că ei nu trebuie să mă placă numai pentru că vreau eu asta.
30. Sunt dezamăgit dacă nu îndeplinesc bine sarcinile importante pentru mine, dar nu consider că este îngrozitor sau că este cel mai rău lucru cu putință.
31. Am valoare ca persoană, chiar dacă nu îndeplinesc întotdeauna bine îndatoririle pe care le socotesc importante.
32. Chiar și atunci când mă simt tensionat, nervos sau inconfortabil, știu că sunt la fel de valoros ca și ceilalți.
33. Este esențial și absolut necesar să îndeplinesc bine sarcinile importante pentru mine.
34. Uneori cred că certurile și nemulțumirile mele cotidiene sunt îngrozitoare și sunt cea mai rea parte din viața mea.
35. Este important să ai o viață plăcută în cea mai mare parte a timpului; totuși, înțeleg că nu este absolut obligatoriu să am o viață plăcută numai pentru că vreau eu asta.
36. Mă simt dezamăgit dacă nu sunt plăcut de unii oameni pe care eu îi plac, dar înțeleg că dacă ei nu mă plac este doar regretabil, nu și îngrozitor.
37. Trebuie cu necesitate să fiu plăcut de oamenii pe care îi socotesc importanți și nu pot accepta să nu fiu plăcut de ei.
38. Dacă nu voi reuși în ceea ce fac, atât de bine cât mi-aș dori, aceasta va fi doar o dezamăgire și ceva regretabil.
39. Nu pot accepta să nu îndeplinesc bine sarcinile importante, iar eșecul este insuportabil.
40. Dacă cineva pe care îl socotesc important nu este de acord cu mine sau mă respinge, îmi dau seama că pot accepta și suporta acest fapt.
41. Vreau să îndeplinesc bine unele lucruri, dar nu este absolut obligatoriu să iasă bine numai pentru că îmi doresc eu asta.
42. Dacă nu realizez perfect lucrurile importante pentru mine e un dezastru.
43. Trebuie să am o viață plăcută și confortabilă aproape tot timpul, și nu pot accepta viața atunci când aceasta este plină de necazuri și eșecuri.
44. Dacă sunt respins de cineva pe care eu îl/o plac, pot să mă accept pe mine însumi și să îmi recunosc valoarea ca ființă umană.
45. Atunci când mă simt tensionat sau nervos, consider că este neplăcut dar nu îngrozitor.
46. Este neplăcut să nu îmi îndeplinesc bine sarcinile importante, dar pot suporta disconfortul de a fi făcut lucrurile mai puțin bine decât mi-ar fi plăcut mie.
47. Nu pot suferi cearta în viața mea.
48. Vreau să fiu plăcut și acceptat de oamenii pe care îi plac, dar înțeleg că nu este obligatoriu ca ei să mă placă doar pentru că vreau eu asta.
49. Este îngrozitor să te cerți, și este un dezastru să fii certat.
50. Nu pot suporta să nu fiu plăcut de oameni pe care îi socotesc importanți.
51. Este de dorit să fiu plăcut de anumiți oameni, dar înțeleg că este doar regretabil dacă aceștia nu mă plac.
52. Este absolut esențial să fii plăcut de oamenii importanți pentru tine, și nu pot accepta ca aceștia să nu mă placă.
53. Cred că este îngrozitor să trăiești în tensiune, nervozitate sau nemulțumire, și este cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla.
54. Mă supăr dacă nu îmi îndeplinesc bine sarcinile importante, dar pot suporta această supărare.
55. Vreau să îmi îndeplinesc bine sarcinile importante, dar înțeleg că nu este absolut obligatoriu să reușesc în aceste sarcini numai pentru că îmi doresc eu asta.
56. Trebuie cu necesitate să am o viață plăcută și nu voi accepta să am problemele.
57. Dacă nu sunt plăcut de unii oameni importanți pentru mine, îmi dau seama că pot suporta faptul că ei nu mă plac.
58. Este neplăcut să fii certat, dar pot suporta aceasta nemulțumire.
59. Este îngrozitor să fiu respins de oamenii care trebuie să mă placă.
60. Atunci când mă cert și / sau când viața mea este neplăcută, cred că sunt o persoana fără valoare.
61. Sunt nemulțumit că nu îmi îndeplinesc bine unele sarcini, dar știu că pot suporta nemulțumirea.
62. Aș fi o persoană lipsită de valoare dacă aș obține rezultate slabe la sarcinile foarte importante pentru mine.
63. Trebuie cu necesitate să fiu plăcut și acceptat de persoanele care vreau să mă placă, și nu pot accepta ca ele să nu mă placă.
64. Atunci când mă simt tensionat, nervos sau inconfortabil, înțeleg că nu e obligatoriu să mă simt bine numai pentru că așa vreau eu.
65. Voi fi o persoană cu valoare dacă continui să am eșecuri la serviciu, la școală sau în alte activități importante pentru mine.
66. Atunci când oamenii pe care eu îi plac mă resping sau nu mă plac, înseamnă că sunt o persoană rea și fără de valoare.
67. Când oamenii care vreau eu să mă placă nu sunt de acord cu mine sau mă resping, nu pot suporta aceasta situație.
68. Atunci când în viața mea există disconfort și cearta, am tendința să cred că nu sunt o persoană bună.
69. Când am necazuri, îmi dau seama că necazurile sunt parte a vieții și că nu este obligatoriu ca ele să dispară doar pentru că așa vreau eu.
70. Ințeleg că nereușita în sarcinile importante pentru mine este o dezamăgire și nu ceva îngrozitor.
71. Nu trebuie și nu pot accepta să mă simt tensionat, nervos sau inconfortabil.
72. Chiar dacă oamenii care vreau eu să mă placă nu sunt de acord cu mine, știu că rămân în continuare o persoană valoroasă.
73. Chiar și atunci când viata mea este dificilă, înțeleg că sunt o persoană la fel de bună ca oricare alta.
74. Trebuie să am succes în activitățile pe care le consider importante, și nu voi accepta altceva decât succesul.
75. Dacă cei iubiți sau prietenii mă resping, acest lucru nu este doar neplăcut, ci este cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla mie.
76. Atunci când viața mea devine dezagreabilă, înțeleg că sunt în continuare o persoană bună, chiar dacă mă simt inconfortabil.
Note:
1. Itemii scalei sunt formulați din rațiuni de simplificare a exprimării la genul masculin.
2. Itemii 1-4 pot fi adăugați de către clinician în funcție de interesul clinic urmărit. Aceștia: (a) sunt itemi de ” încălzire”;
(b) nu se iau in calcul la cotarea scalei, dar pot oferi informații utile psihologului.
Scala de Atitudini si Convingeri II – ABS II
Foaie de raspuns
Nume si prenume:__________________________________________ Data:__________
Vârsta:_________ Nivel de studii:______________________________Sex:___ M___F
Pentru fiecare dintre afirmatiile de mai jos, marcati cu un "X" spatiul corespunzator raspunsului ales:
A. daca sunteti PUTERNIC ÎMPOTRIVĂ
B. daca sunteti PARȚIAL ÎMPOTRIVĂ
C. daca sunteti NEUTRU
D. daca sunteti PARȚIAL DE ACORD
E. daca sunteti PUTERNIC DE ACORD
Bibliografie:
Averill, J. R. (1982). Anger and aggression: An essay on emotion. New York: Springer Verlag.
Bandura, A. (1972). Aggression: A social learning analysis. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Baumeister, R. F., Stillwell, A., & Wotman, S. R. (1990). Victim and perpetrator accounts of interpersonal conflict: Autobiographical narratives about anger. Journal of Personality and Social Psychology, 59, 994–1005.
Beck, R., & Fernandez, E. (1998). Cognitive-behavioral therapy in the treatment of anger: A metaanalysis. Cognitive Therapy and Research, 22, 63–74.
Ben-Zur, H., & Breznitz, S. (1991). What makes people angry: Dimensions of anger-evoking events.Journal of Research in Personality, 25, 1–22.
Bistline, J. L., & Frieden, F. P. (1984). Anger control: A case study of a stress inoculation treatment for a chronic aggressive patient. Cognitive Therapy and Research, 8, 551–556.
Bornstein, P. H., Weisser, C. E., & Balleweg, B. J. (1985). Anger and violent behavior. In M. Hersen & A. S. Bellack (Eds.), Handbook of clinical behavior therapy with adults (pp. 603–629). New York: Plenum Press.
Cannon, W. (1932). The wisdom of the body. W. W. Norton: New York. Dangel, R. F., Deschner, J. P., & Rasp, R. R. (1989). Anger control training for adolescents in residential treatment. Behavior Modification, 13, 447–458.
Deffenbacher, J. L., Oetting, E. R., Huff, M. E., & Thwaites, G. A. (1995). Fifteen-month follow-up of social skills and cognitive-relaxation approaches to general anger reduction. Journal of Counseling Psychology, 42, 400–405.
Dobash, R. E. (2000). Changing violent men. Los Angeles: Sage. Dutton, D. G., Saunders, K., Starzomski, A., & Bartholomew, K. (1994). Intimacy-anger and insecure attachment as precursors of abuse in intimate relationships. Journal of Applied Social Psychology, 24, 1367–1386.
Edmondson, C. B., & Conger, J. C. (1996). A review of treatment efficacy for individuals with anger problems: Conceptual, assessment, and methodological issues. Clinical Psychology Review, 16, 251–275.
Ekman, P., & Davidson, R. J. (1994). The nature of emotion. New York: Oxford University Press.
Feindler, E. L., Ecton, R. B., Kingsley, R. B., & Dubey, D. R. (1986). Group anger-control training for institutionalized psychiatric male adolescents. Behavior Therapy, 17, 109–123.
Hall, G. S. (1899). A study of anger. American Journal of Psychology, 10, 516–591.
Harris, M. B. (1993). How provoking! What makes men and women angry. Aggressive Behavior, 19, 199–211.
Lira, F. T., Carne,W., & Masri, A. M. (1983). Treatment of anger and impulsivity in a brain damaged patient: A case study applying stress inoculation. Clinical Neuropsychology, 4, 159–160.
McDougall, C., Boddis, S., Dawson, K., & Hayes, R. (1990). Developments in anger control training. Issues in Criminological and Legal Psychology, 15, 39–44.
Meichenbaum, D. (1985). Stress inoculation training. New York: Pergamon Press.
Melzer, H. (1933). Students’ adjustment in anger. Journal of Social Psychology, 4, 285–309.
Novaco, R.W. (1975). Anger control: The development and evaluation of an experimental treatment. Lexington, MA: D. C. Heath.
Novaco, R.W. (1993). Clinicians ought to view anger contextually. Behaviour Change, 10, 208–218.
Novaco, R. W. (1994a). Anger as a risk factor for violence among the mentally disordered. In J. Monahan & H. Steadman (Eds.), Violence and mental disorder: Developments in risk assessment. (pp.1–59) Chicago: University of Chicago Press.
Novaco, R. W. (1997). Remediating anger and aggression with violent offenders. Legal and Criminological Psychology, 2, 77–88.
Novaco, R. W., Ramm, M., & Black, L. (2000). Anger treatment with offenders. In C. Hollin (ed.), Handbook of offender assessment and treatment. London: John Wiley.
Novaco, R. W., & Renwick, S. J. (1998). Anger predictors of the assaultiveness of forensic hospital patients. In E. Sanavio (Ed.), Behavioural and cognitive therapy today: Essays in honour of Hans J. Eysenck (pp. 213–222). Amsterdam: Elsevier Science.
Renwick, S., Black, L., Ramm, M., & Novaco, R. W. (1997). Anger treatment with forensic hospital patients. Legal and Criminological Psychology, 2, 103–116.
Saylor, C. F., Benson, B. A., & Einhaus, L. (1985). Evaluation of an anger management program for aggressive boys in residential treatment. Journal of Child and Adolescent Psychotherapy, 2, 5–15.
Snyder, K.V.,Kymissis, P.,&Kessler, K. (1999). Anger management for adolescents: Efficacy of brief group therapy. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 38, 1409.
Stermac, L. E. (1986). Anger control treatment for forensic patients. Journal of Interpersonal Violence, 1, 446–457.
Tafrate, R. C. (1995). Evaluation of treatment strategies for adult anger disorders. In H. Kassonove (Ed.), Anger disorders (pp. 109–128). Washington, DC: Taylor & Francis.
Taylor, J. L., Novaco, R. W., Gillmer, B., & Thorne, I. (2002). Cognitive-behavioural treatment of anger intensity in offenders with intellectual disabilities. Journal of Applied Research in Intellectual Disabilities, 15(2), 151–165.
Towl, G., & Dexter, P. (1994). Anger management group work with prisoners: An empirical evaluation. Groupwork, 7, 256–269.
Valliant, P. M., Jensen, B., & Raven-Brook, L. (1995). Brief cognitive behavioural therapy with male adolescent offenders in open custody or on probation: An evaluation of the management of anger. Psychological Reports, 76, 1056–1058.
Watt, B. D., & Howells, K. (1999). Skills training for aggression control: Evaluation of an anger management programme for violent offenders. Legal and Criminological Psychology, 4, 285–300.
Zillmann, Df & Bryant, J. (1974). Effect of residual excitation on the emotional response to provocation and delayed aggressive behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 30, 782–791.
Anexa 1
Itemii chestionarului ZKPQ
1. Am tendința de a începe o nouă activitate, fără a planifica prea mult cum voi proceda.
2. Nu mă îngrijorează lucrurile fără importanță.
3. Îmi face plăcere să văd că cineva pe care nu-l agreez este umilit în fața altor oameni.
4. Nu am întâlnit niciodată o persoană care să nu-mi placă.
5. Nu îmi place să pierd timpul doar stând și relaxându-mă.
6. Obișnuiesc să mă gândesc la ceea ce am de făcut înainte de a face lucrul respectiv.
7. Nu sunt prea sigur de mine sau de abilitățile mele.
8. De obicei când mă enervez spun lucruri urâte.
9. De obicei eu sunt cel care începe o conversație la petreceri.
10. Întotdeauna spun adevărul.
11. Este normal pentru mine să înjur când sunt furios.
12. Nu mă deranjează să ies singur și, de obicei, prefer lucrul acesta decât să fiu într-un grup mare.
13. Sunt mai ocupat decât majoritatea oamenilor.
14. Adesea fac lucrurile din impuls.
15. Adesea sunt neliniștit fără să am un motiv clar.
16. Nu obișnuiesc să arunc gunoi pe stradă.
17. Nu mă deranjează să fiu singur câteva zile, fără să am contact cu oamenii.
18. Îmi plac activitățile complicate care necesită mult efort și concentrare.
19. Foarte rar stau să planific în detaliu ce voi face.
20. Uneori mă simt tensionat și iritat.
21. Aproape niciodată nu simt nevoia să lovesc pe cineva.
22. Petrec cât de mult timp pot împreună cu prietenii.
23. Nu dispun de suficientă energie pentru sarcini solicitante.
24. Îmi place să am experiențe și senzații noi, incitante, chiar dacă sunt puțin înfricoșătoare.
25. Îmi simt adeseori corpul încordat fără vreun motiv aparent.
26. Întotdeauna câștig la jocuri.
27. Adesea simt că sunt „sufletul petrecerii”.
28. Îmi place mai mult o sarcină provocatoare decât una de rutină.
29. Înainte de a începe o sarcină complicată planific cu atenție.
30. Mă supăr frecvent.
31. Dacă cineva mă jignește, încerc să nu mă gândesc la aceasta.
32. Nu sunt niciodată plictisit.
33. Îmi place să fiu activ tot timpul.
34. Mi-ar plăcea să plec într-o excursie fără să o planific dinainte, fără a avea o rută
prestabilită sau un orar precis.
35. Am tendința de a fi prea sensibil și ușor de rănit de remarcile și acțiunile necugetate ale celorlalți.
36. În multe magazine nu poți fi servit dacă nu te bagi în fața altora.
37. Nu am nevoie de un cerc mare de prieteni.
38. Pot să mă simt bine când lenevesc și nu fac nimic.
39. Îmi place să mă implic în situații noi în care nu poți prevedea cum vor evolua lucrurile.
40. Nu mă rătăcesc niciodată, nici chiar în locurile pe care nu le cunosc.
41. Mă sperii foarte ușor.
42. Dacă oamenii mă enervează nu ezit să le spun.
43. De obicei, nu mă simt în largul meu la petrecerile mari.
44. Nu simt nevoia de a face tot timpul câte ceva.
45. Îmi place să fac lucruri doar din plăcerea de a le face.
46. Uneori simt că sunt panicat.
47. Când sunt supărat pe cineva, nu încerc să-mi ascund supărarea.
48. La petreceri mă bucur să mă întrețin cu ceilalți oameni, indiferent dacă îi cunosc sau nu.
49. Mi-ar plăcea o slujbă care să-mi permită maximum de timp liber.
50. Am tendința de a-mi schimba frecvent punctele de interes.
51. Adesea cred că oamenii pe care îi întâlnesc sunt mai buni decât mine.
52. Nu mă deranjează niciodată când alții mi-o iau înainte atunci când stau la coadă.
53. Am tendința de a începe weekend-urile sociale joia.
54. De obicei par a fi grăbit.
55. Uneori îmi place să fac lucruri care sunt puțin înfricoșătoare.
56. Uneori, când sunt supărat, simt că îmi tremură picioarele.
57. În general, nu folosesc cuvinte dure, nici măcar când sunt furios.
58. Prefer să fiu cu prietenii decât să fac ceva de unul singur.
59. În vacanță îmi place să fac mai degrabă lucruri active, decât să pierd timpul.
60. Orice trebuie încercat o dată.
61. Adesea mă simt nesigur de mine.
62. Pot să iert ușor oamenii care m-au insultat sau care mi-au rănit sentimentele.
63. Nu mă deranjează să fiu izolat de ceilalți, undeva, pentru o anumită perioadă de timp.
64. Îmi place să fac mult sport sau muncă fizică.
65. Mi-ar plăcea o viața tumultuoasă, cu călătorii și senzații puternice.
66. Adesea mă îngrijorează lucruri pe care alții le consideră neimportante.
67. Când oamenii nu sunt de acord cu mine, nu pot să mă abțin să nu mă cert cu ei.
68. În general, îmi place să fiu singur ca să pot face lucrurile pe care le doresc fără a fi
distras de ceilalți.
69. Niciodată nu am întâmpinat dificultăți în a înțelege un material chiar de la prima citire.
70. Uneori fac lucruri trăznite doar pentru a mă amuza.
71. Adesea întâmpin dificultăți în a face o alegere.
72. Sunt foarte temperamental.
73. Nu am pierdut niciodată nimic.
74. Îmi place să fiu activ de îndată ce m-am trezit.
75. Îmi place să explorez un oraș străin de unul singur, chiar dacă aceasta ar însemna să mă rătăcesc.
76. Musculatura îmi este atât de încordată încât mă simt obosit o mare parte din timp.
77. Nu pot să mă abțin să nu fiu puțin răutăcios cu cei care îmi displac.
78. Sunt o persoană foarte sociabilă.
79. Prefer prietenii care sunt captivanți și plini de surprize.
80. Deseori îmi vine să plâng fără vreun motiv anume.
81. Întotdeauna mă simt confortabil, indiferent dacă e cald sau frig afară.
82. Simt nevoia să fiu o persoană importantă pentru grup.
83. Îmi place să am o ocupație tot timpul.
84. Adesea mă las într-atât de captivat de lucruri noi, atractive, de idei interesante, încât nici nu mă mai gândesc la posibilele complicații care ar putea să apară.
85. Nu las lucrurile mărunte să mă enerveze.
86. Sunt întotdeauna răbdător cu alții, chiar și cu cei iritanți.
87. De obicei îmi place să fac lucrurile de unul singur.
88. Mă pot bucura de activitățile de rutină care nu solicită multă concentrare sau efort.
89. Sunt o persoană impulsivă.
90. Adesea mă simt inconfortabil și stânjenit fără vreun motiv real.
91. Adesea mă cert cu ceilalți.
92. Probabil că petrec mai mult timp decât ar trebui cu prietenii.
93. Nu mă deranjează dacă cineva profită de mine.
94. Mă implic în tot ceea ce fac.
95. Îmi plac petrecerile nonconformiste.
96. După ce am cumpărat ceva, mă îngrijorez că am făcut o alegere greșită.
97. Când oamenii strigă la mine, strig și eu.
98. Am mai mulți prieteni decât majoritatea oamenilor.
99. Ceilalți mă atenționează adesea să fiu mai temperat.
Anexa 2
Itemii chestionarului ABS II
5. Este insuportabil să mă simt tensionat sau nervos, și nu pot tolera stările acestea atunci când le am.
6. Dacă oameni importanți pentru mine nu mă plac, înseamnă că sunt o persoană lipsită de valoare.
7. Este dezamăgitor să nu fiu plăcut de oameni importanți pentru mine, dar știu că asta este doar neplăcut, nu ceva îngrozitor.
8. Atunci când mă simt tensionat, nervos sau inconfortabil, mă gândesc că asta arată ce om lipsit de valoare sunt.
9. Dacă oameni importanți pentru mine nu mă plac, este din cauză că sunt o persoană nesuferită.
10. Este insuportabil să eșuez în lucrurile importante, și nu suport să nu le duc la bun sfârșit.
11. Este regretabil că există necazuri în viața mea, dar înțeleg că a avea parte de necazuri este dezamăgitor dar nu îngrozitor.
12. Va fi un dezastru dacă nu îndeplinesc bine lucrurile importante.
13. Îmi doresc foarte mult să fiu plăcut de anumite persoane, dar înțeleg că nu trebuie neapărat ca acestea să mă placă.
14. Când oameni importanți pentru mine nu mă plac, nu înseamnă că n-am valoare ca persoană.
15. Trebuie în mod absolut să fac bine lucrurile importante, și nu voi accepta să nu le fac astfel.
16. Nu îmi face plăcere să mă simt inconfortabil, tensionat sau nervos, dar pot suporta stările acestea atunci când apar.
17. Atunci când nu reușesc într-o sarcină importantă, mă pot accepta pe mine însumi cu greșelile și imitele mele, și nu mă condamn pentru eșec.
18. Este îngrozitor și dezastruos să ai performanțe slabe în sarcini importante.
19. Pot suporta ca oameni importanți pentru mine să nu mă placă sau să nu fie de acord cu mine.
20. Sunt o persoană bună, valoroasă și mă pot accepta pe mine însumi chiar dacă eșuez în unele sarcini importante pentru mine.
21. Atunci când viața mi se pare grea și mă simt inconfortabil, înțeleg că a te simți inconfortabil sau
tensionat nu este îngrozitor ci doar neplăcut, iar viața merge înainte.
22. Nu pot suferi să fiu tensionat sau nervos și cred că aceste stări sunt de nesuportat.
23. Dacă nu îndeplinesc bine sarcinile foarte importante pentru mine, este din cauză că sunt o persoana incapabilă și lipsită de valoare.
24. Nu vreau să eșuez în sarcinile importante pentru mine, dar înțeleg că nu este absolut obligatoriu să le îndeplinesc perfect doar pentru că vreau eu asta.
25. Este neplăcut să fii tensionat, dar pot suporta o astfel de senzație de neplăcere.
26. Este insuportabil pentru mine să nu mă placă oameni pe care eu îi socotesc importanți.
27. Este îngrozitor să nu fiu plăcut de oamenii importanți pentru mine, și este un dezastru dacă ei nu mă plac.
28. Nu suport să nu îndeplinesc bine sarcinile importante pentru mine.
29. Este important să fiu plăcut de anumiți oameni, dar înțeleg că ei nu trebuie să mă placă numai pentru că vreau eu asta.
30. Sunt dezamăgit dacă nu îndeplinesc bine sarcinile importante pentru mine, dar nu consider că este îngrozitor sau că este cel mai rău lucru cu putință.
31. Am valoare ca persoană, chiar dacă nu îndeplinesc întotdeauna bine îndatoririle pe care le socotesc importante.
32. Chiar și atunci când mă simt tensionat, nervos sau inconfortabil, știu că sunt la fel de valoros ca și ceilalți.
33. Este esențial și absolut necesar să îndeplinesc bine sarcinile importante pentru mine.
34. Uneori cred că certurile și nemulțumirile mele cotidiene sunt îngrozitoare și sunt cea mai rea parte din viața mea.
35. Este important să ai o viață plăcută în cea mai mare parte a timpului; totuși, înțeleg că nu este absolut obligatoriu să am o viață plăcută numai pentru că vreau eu asta.
36. Mă simt dezamăgit dacă nu sunt plăcut de unii oameni pe care eu îi plac, dar înțeleg că dacă ei nu mă plac este doar regretabil, nu și îngrozitor.
37. Trebuie cu necesitate să fiu plăcut de oamenii pe care îi socotesc importanți și nu pot accepta să nu fiu plăcut de ei.
38. Dacă nu voi reuși în ceea ce fac, atât de bine cât mi-aș dori, aceasta va fi doar o dezamăgire și ceva regretabil.
39. Nu pot accepta să nu îndeplinesc bine sarcinile importante, iar eșecul este insuportabil.
40. Dacă cineva pe care îl socotesc important nu este de acord cu mine sau mă respinge, îmi dau seama că pot accepta și suporta acest fapt.
41. Vreau să îndeplinesc bine unele lucruri, dar nu este absolut obligatoriu să iasă bine numai pentru că îmi doresc eu asta.
42. Dacă nu realizez perfect lucrurile importante pentru mine e un dezastru.
43. Trebuie să am o viață plăcută și confortabilă aproape tot timpul, și nu pot accepta viața atunci când aceasta este plină de necazuri și eșecuri.
44. Dacă sunt respins de cineva pe care eu îl/o plac, pot să mă accept pe mine însumi și să îmi recunosc valoarea ca ființă umană.
45. Atunci când mă simt tensionat sau nervos, consider că este neplăcut dar nu îngrozitor.
46. Este neplăcut să nu îmi îndeplinesc bine sarcinile importante, dar pot suporta disconfortul de a fi făcut lucrurile mai puțin bine decât mi-ar fi plăcut mie.
47. Nu pot suferi cearta în viața mea.
48. Vreau să fiu plăcut și acceptat de oamenii pe care îi plac, dar înțeleg că nu este obligatoriu ca ei să mă placă doar pentru că vreau eu asta.
49. Este îngrozitor să te cerți, și este un dezastru să fii certat.
50. Nu pot suporta să nu fiu plăcut de oameni pe care îi socotesc importanți.
51. Este de dorit să fiu plăcut de anumiți oameni, dar înțeleg că este doar regretabil dacă aceștia nu mă plac.
52. Este absolut esențial să fii plăcut de oamenii importanți pentru tine, și nu pot accepta ca aceștia să nu mă placă.
53. Cred că este îngrozitor să trăiești în tensiune, nervozitate sau nemulțumire, și este cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla.
54. Mă supăr dacă nu îmi îndeplinesc bine sarcinile importante, dar pot suporta această supărare.
55. Vreau să îmi îndeplinesc bine sarcinile importante, dar înțeleg că nu este absolut obligatoriu să reușesc în aceste sarcini numai pentru că îmi doresc eu asta.
56. Trebuie cu necesitate să am o viață plăcută și nu voi accepta să am problemele.
57. Dacă nu sunt plăcut de unii oameni importanți pentru mine, îmi dau seama că pot suporta faptul că ei nu mă plac.
58. Este neplăcut să fii certat, dar pot suporta aceasta nemulțumire.
59. Este îngrozitor să fiu respins de oamenii care trebuie să mă placă.
60. Atunci când mă cert și / sau când viața mea este neplăcută, cred că sunt o persoana fără valoare.
61. Sunt nemulțumit că nu îmi îndeplinesc bine unele sarcini, dar știu că pot suporta nemulțumirea.
62. Aș fi o persoană lipsită de valoare dacă aș obține rezultate slabe la sarcinile foarte importante pentru mine.
63. Trebuie cu necesitate să fiu plăcut și acceptat de persoanele care vreau să mă placă, și nu pot accepta ca ele să nu mă placă.
64. Atunci când mă simt tensionat, nervos sau inconfortabil, înțeleg că nu e obligatoriu să mă simt bine numai pentru că așa vreau eu.
65. Voi fi o persoană cu valoare dacă continui să am eșecuri la serviciu, la școală sau în alte activități importante pentru mine.
66. Atunci când oamenii pe care eu îi plac mă resping sau nu mă plac, înseamnă că sunt o persoană rea și fără de valoare.
67. Când oamenii care vreau eu să mă placă nu sunt de acord cu mine sau mă resping, nu pot suporta aceasta situație.
68. Atunci când în viața mea există disconfort și cearta, am tendința să cred că nu sunt o persoană bună.
69. Când am necazuri, îmi dau seama că necazurile sunt parte a vieții și că nu este obligatoriu ca ele să dispară doar pentru că așa vreau eu.
70. Ințeleg că nereușita în sarcinile importante pentru mine este o dezamăgire și nu ceva îngrozitor.
71. Nu trebuie și nu pot accepta să mă simt tensionat, nervos sau inconfortabil.
72. Chiar dacă oamenii care vreau eu să mă placă nu sunt de acord cu mine, știu că rămân în continuare o persoană valoroasă.
73. Chiar și atunci când viata mea este dificilă, înțeleg că sunt o persoană la fel de bună ca oricare alta.
74. Trebuie să am succes în activitățile pe care le consider importante, și nu voi accepta altceva decât succesul.
75. Dacă cei iubiți sau prietenii mă resping, acest lucru nu este doar neplăcut, ci este cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla mie.
76. Atunci când viața mea devine dezagreabilă, înțeleg că sunt în continuare o persoană bună, chiar dacă mă simt inconfortabil.
Note:
1. Itemii scalei sunt formulați din rațiuni de simplificare a exprimării la genul masculin.
2. Itemii 1-4 pot fi adăugați de către clinician în funcție de interesul clinic urmărit. Aceștia: (a) sunt itemi de ” încălzire”;
(b) nu se iau in calcul la cotarea scalei, dar pot oferi informații utile psihologului.
Scala de Atitudini si Convingeri II – ABS II
Foaie de raspuns
Nume si prenume:__________________________________________ Data:__________
Vârsta:_________ Nivel de studii:______________________________Sex:___ M___F
Pentru fiecare dintre afirmatiile de mai jos, marcati cu un "X" spatiul corespunzator raspunsului ales:
A. daca sunteti PUTERNIC ÎMPOTRIVĂ
B. daca sunteti PARȚIAL ÎMPOTRIVĂ
C. daca sunteti NEUTRU
D. daca sunteti PARȚIAL DE ACORD
E. daca sunteti PUTERNIC DE ACORD
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Dintre Cognitiile Irationale Si Agresivitate la Persoanele Privative de Libertate (ID: 166080)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.