Relatia Dintre Cetatenia Europeana Si Cetatenia Nationala

Scopul prezentei lucrari este acela de a identifica si analiza modalitățile în care se conturează conceptul de “cetatenie europeana” precum si problematicile pe care acesta le ridica. Lucrarea vizeaza evolutia conceptului de cetățenie ca drept fundamental al omului, precum si legatura dintre cetatenia europeana si cea nationala. Ipoteza de la care am pornit a fosturmatoarea : “ Cetatenia europeana se afla in codependenta de cea nationala.” Iar ntrebarea de cercetare : “Care este legatura dintre cetatenia europeana si cea nationala?”

Pe parcursul acestei lucrari doresc sa raspund la intrebarile: “Ce inseamna sa fii cetatean al Europei?” “Care sunt drepturile si responsabilitatile care definesc cetatenia europeana? “Ce relatie exista intre cetatenia europeana si cea nationala?” “Ce inseamna cetatenie nationala si cum afecteaza aceasta identitatea europeana?”

In prima partea lucrarii am definit termenul de “cetatenie” , cum s-a nascut acest concept precum si evolutia acestuia. Am analizat apoi conceptul de “cetatenie europeana” , precum si drepturile ce ii revin unui cetatean European.

De asemenea, am dorit sa analizez legatura dintre cetatenia europeana si cea nationala. In urma acestei analize, pot afirma faptul ca cetățenia europeană este „strâns legată” de naționalitatea unui stat membru, ea neputând fi dobândită decât odată cu aceasta, naționalitatea reprezentand condiția esențială pentru obținerea cetățeniei europene.

În ultima parte a lucrarii am analizat rolul pe care il presupune statutul de cetățean în formarea și întărirea identității, analizând drepturile, obligațiile cetățenilor, respectiv criteriile cetățeniei.

Conceptul de cetatenie

Conceptul de cetatenie este unul cunoscut, el avandu-si originile inca din timpul Greciei antice, atunci cand cetateni se numeau indivizii cu drepturi legale de a participa la viata politica. Romanii au preluat apoi acest termen, conceptul de cetatean conferind in viziunea acestora dreptul de mobilitate si drepturi civice.

Revoluția franceză prin Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 a pus bazele cetățeniei moderne ce a cunoscut o evoluție permanentă. În prezent, cetățenia poate fi definită ca fiind legătura politică și juridică dintre o persoană fizică și un anumit stat, legătură ce se exprimă în drepturile și obligațiile care formează statutul juridic al cetățenilor statului respective.

Dobandirea cetateniei se poate obtine prin doua moduri si anume: prin naștere, sau prin naturalizare. Dobândirea cetățeniei prin naștere separa statele, inclusiv cele membre ale Uniunii Europene, în state în care cetățenia este întemeiată pe principiul „jus sanguinis"(dreptul sangelui), prin principiul potrivit căruia copilul dobândește cetățenia părinților, indiferent de locul nașterii, și state, în care se aplică principiul „jus soli"(dreptul locului), potrivit căruia copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște, indiferent de cetățenia părinților. Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se obtine numai la cererea persoanei interesate și în urma unui act al autorităților statului ce o acordă, cu îndeplinirea condițiilor stabilite de legile acestui stat. Acest lucru se intampla, de obicei, ca urmare a căsătoriei dintre două persoane având cetățenii diferite sau a șederii prelungite pe teritoriul altui stat decât cel de origine.

Conform majoritatii statelor, cetățenia unui stat se poate pierde, prin renunțare sau retragere. Prin renunțare intelegem o „formă amiabilă" de incheiere a legăturii juridice instituite prin cetatenie între o persoană și un stat. Retragerea cetățeniei apare, de obicei, ca o sancțiune și se aplică, în general, persoanelor ce au comis fapte grave împotriva statului de origine sau au obținut cetățenia în mod fraudulos.

Cetatenia europeana

Prin Tratatul de la Maastricht(1992) cetatenia europeana se identifica prin relatia politica si juridica directa dintre cetatenii statelor membre si Uniunea Europeana. Conceptul de “cetatean european” este dezvoltat de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranationale.

Gasim cetatenia europeana ca fiind un concept complex , deoarece reuneste elemente locale, nationale si suprationale, ce simbolizeaza la modul ideal comuniunea de scopuri si de mijloace care exista intre popoarele statelor membre ale Uniunii Europene. Cetatenia europeana provine din ideea fondatoare a constructiei europene si anume asigurarea pacii. Modalitatea de atingere ale scopurilor comune este directa implicare a indivizilor in viata economica si politica a Uniunii, prin intermediul drepturilor si obligatiilor care le sunt recunoscute.

Potrivit Tratatului de constituire a Comunității Europene este cetățean al Uniunii Europene orice persoană având naționalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare din statul respectiv. In aceasta situatie, cetățenia europeană se suprapune cetateniei nationale, fără a se substitui acesteia, fiind posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuiește .

Sunt cetatean european! Am drepturi!

Pentru a putea beneficia de drepturile conferite de cetățenia europeană este necesara cetățenia, in prealabil a ,unui stat membru. Drepturile conferite de cetățenia europeană sunt grupate în cinci categorii de drepturi supranaționale, complementare drepturilor conferite de cetățenia națională si anume:

*dreptul la libera circulație, dreptul la sejur, dreptul de stabilire, dreptul la muncă și studiu în celelalte state membre ale Uniunii Europene; intrarea într-un alt stat membru nu poate fi refuzată decât din rațiuni de securitate și sănătate publică, iar această restricție trebuie justificată;

*dreptul de vot și de a putea candida la alegerile pentru Parlamentul European și la alegerile locale în statul de rezidență, în aceleași condiții cu cetățenii statului respectiv;

*dreptul de a beneficia de protecție consulară din partea autorităților diplomatice ale unui alt stat membru (pe teritoriul unui stat care nu este membru al Uniunii Europene), dacă țara sa nu are reprezentanță diplomatică ori consulară în statul respectiv;

* dreptul de petiție în fața Parlamentului European;

*dreptul de a apela la Ombudsman-ul european pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituțiilor și organismelor comunitare.

Legatura dintre cetatenia europeana si cetateania nationala

Instituirea conceptului de cetățenie europeană a dus la apariția a numeroase controverse. Astfel, plecând de la faptul că își are rădăcinile în interdependența economică, stim că cetățenia europeană se deosebește de celelalte tipuri de cetățenie în primul rând datorită modului în care poate fi dobândită.

Orice persoană care are „naționalitatea” unui stat membru este cetățean al Uniunii Europene. In principiu, cuvântul care desemna apartenența la stat era naționalitatea și nu cetățenia. Dar, odată cu statul modern și cu dezvoltarea principiului naționalităților, s-a încercat o delimitare renunțându-se la cuvântul naționalitate, acesta fiind înlocuit cu cel de cetățean. Acest lucru se datoreaza faptului ca naționalitatea arata apartenența la un corp social fondat pe alte reguli, în timp ce cetățenia exprimă apartenența juridică la un stat. Nationalitatea nu poate fi verificata, la recensamant , cetateanul si-o poate alege, poate spune ca este de nationalitatea X sau Y , insa nu poate declara acelasi lucru despre cetatenie daca nu prezinta un document care sa ateste acest fapt. Convenția privitoare la cetățenie folosește uneori și termenul de naționalitate deoarece în anumite state cele două sunt sinonime . Există însă și păreri potrivit cărora cetățenia și naționalitatea sunt dependente una de cealaltă, dar nu sunt coincidente. Majoritatea constituțiilor precizează că naționalitatea singură nu stabilește nici drepturi și nici obligații în sarcina individului. Totodata, în unele constituții reprezintă condiția necesară pentru obținerea unor drepturi sau obligații precum: dreptul de vot, serviciul militar, etc .

Principiul recunoașterii naționalității statelor membre este stabilit de dreptul internațional. Asadar, odată ce un stat membru a recunoscut un individ ca național al său, această decizie va trebui respectată de toate celelalte state membre chiar și în cazul dublei naționalități. Pe de alta parte, un stat membru odată ce revocă naționalitatea conform propriilor legi și cerințe procedurale, atunci această decizie trebuie respectată de toate celelalte state membre chiar dacă o nouă legătură de naționalitate cu un alt stat nu a fost stabilită. Această revocare a naționalității ar conduce automat la pierderea statutului de cetățean european. Statele care restrâng obtinerea cetățeniei riscă să accepte cu retinere deschiderea teritoriului lor, a pieței de muncă, a drepturilor politice pentru cetățenii provenind din alte state membre mai liberale.

Uniunea Europeană nu are competențe în stabilirea unor criterii proprii pentru acordarea cetățeniei europene, aceasta fiind consecinta existenței naționalității unui stat membru.

Deci, putem spune ca cetățenia europeană este „strâns legată” de naționalitatea unui stat membru, ea neputând fi dobândită decât odată cu aceasta, deci naționalitatea reprezintă condiția esențială pentru obținerea cetățeniei europene, iar cetățenia europeană completează și nu înlocuiește cetățenia națională. Prin reglementările lor interne statele membre stabilesc cine este „Cetățean al Uniunii”.

Identitatea europeana

Statutul de cetatean detine cel mai important rol in procesul de întărire a identității politice europene. Simbolurile pot fi indentificate doar după aceasta, deoarece individul este parte a „sistemului” în primul rând ca cetățean. Astfel, identitatea europeană, ca identitate politică, poate fi surprinsă mai greu, fiind un fenomen mult mai recent decât identitatea națională, care se identifica de regulă cu un cadru bine definit si anume un stat. Această legătură este stabilită de instituția cetățeniei. Identitatea europeană este una construită avand o structură cu un statut juridic, asemenea legaturii dintre cetățenia nationala și cea europeana, adică un cadru obiectiv, care poate întări trăsăturile simbolice, sau chiar și pe cele subiective, ale formării identității. Instituția cetățeniei europene este o consecință complet nouă a instituționalizării Uniunii Europene, aflată întro relație destul de complicată cu instituția cetățeniei nationale și cu reglementările, destul de diferite cu privire la aceasta, existente în statele Uniunii .

Între anii 1950 și 1990, Comunitatea Europeană era unită prin relațiile economice care existau, și nu politice. Drept urmare a acestui lucru, în primii 40 de ani ai integrării, cetățenii statelor europene membre nu sunt cetățeni în sens social sau politic, ci pot fi considerați mai degrabă cetățeni ai unei „piețe comune” Instituția cetățeniei europene a fost creată prin Tratatul de la Maastricht (1992). Cetățenia europeana fiind un statut juridic particular la care sunt îndreptățiți cetățenii Uniunii, în paralel cu cetățenia lor națională. Cetățenia europeana a fost reconfirmată de Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Cetățenia europeana există prin intermedierea din partea cetățeniei statelor membre, apărând sub forma unui raport juridic între uniune și cetățeni alaturi de cetățenia națională. Cetățenia europeană poate avea un efect mai slab asupra întăririi identității ca urmare a faptului că reglementările statelor membre asupra cetățeniei pot fi diferite, iar statele nu par să fie dispuse să renunțe la dreptul lor autonom de a stabili condițiile de obținere a cetățeniei. Există în continuare state care consideră cetățenia un cadru exclusiv și nu sunt dispuse să accepte instituția cetățeniei duble sau multiple, ceea ce devine din ce în ce mai mai necesară pentru facilitarea mobilității; amintim aici tari precum Austria, Danemarca, Germania, Luxemburg, Olanda.

Evitarea cetățeniei duble sau a celei multiple este un principiu acceptat în reglementarea juridică a cetățeniei. Pe langa problema loialității, în cazul cetățeniei duble sau multiple pot să apară și alte complicații legate de impozitare, serviciul militar, dreptul la vot. În ciuda acestui fapt, din ce în ce mai multe state ale uniunii sunt impimse la a lua masuri în sensul acceptării cetățeniei multiple. Cele mai multe dintre „noile” state membre ale Uniunii Europene sunt foste țări socialiste, iar în cazul lor noțiunea cetățeniei se deosebește de gandirea occidentala prezentată până acum. În aceste țări, cetățenia este strâns legată de interpretarea etnică, transferul cetățeniei către generațiile următoare producandu-se pe baza descendenței, existand un negativism puternic față de cetățenia multiplă și punandu-se mare accent pe grija pentru minoritățile care trăiesc în alte țări, respectiv pentru cei din emigrație .

În tarile respective, emigrarea a avut un rol mult mai important decât imigrarea, iar acest lucru a marcat puternic raportarea la cetățenie. Diferenta principala dintre aceste țări și cele din Europa de vest constă în faptul ca nici una din ele nu exista ca stat independent în limitele granițelor actuale de mai mult de 70 de ani. Acestea sunt caracterizate de grija pentru națiune, de frica pentru dispariția ei, care pe lângă experiența istorică, mai sunt susținute și de situația demografică.

O altă problemă se poate naște din faptul că acordarea cetățeniei este acordata statelor. Acest fapt poate crea probleme în cazul în care un stat al Uniunii Europene ar acorda cetățenie și unor persoane care nu sunt membre ale Uniunii. Pe baza acestor lipsuri, criticii trag concluzia că instituția cetățeniei europene este prea puțin potrivită să întărească conștiința identității europene a cetățenilor statelor membre.

În ciuda acestor lucruri, nu trebuie neglijata importanța Tratatului de la Lisabona și cea a cetățeniei europene. Tratatul de la Lisabona a creat Uniunea Europeană ca entitate juridică, asigurând în acest fel un cadru instituțional mult mai solid pentru construirea identității europene. Ca urmare a acestui lucru, alianța mai mult sau mai puțin slabă a statelor este înlocuită cu o uniune care se poate mai bine defini. Se impune să subliniem că cetățenia europeană trebuie concepută în raport de continuitate, sau de paralelism, cu cea națională. Însă, în realitate, ea rămâne o cetățenie de complement, singura formă de cetățenie dependentă de o alta. Uniunea Europeană nu are competența de a atribui cetățenia nimănui care nu posedă deja cetățenia unuia dintre cele 28 de state membre.

Sentimentul identitar național rămâne elementul de bază al identității europenilor.

Concluzii

In concluzie, conceptul de cetățenie europeană reprezintă un element de bază al „noii” Europe și, totodată, o provocare atât pentru statele membre cât și pentru instituțiile Uniunii Europene. Dacă astăzi se vorbește tot mai mult despre superoritatea dreptului comunitar asupra dreptului național, nu se poate spune acelasi lucru și în cazul cetățeniei europene, deoarece dreptul național este cel care stabilește modalitatea de dobândire a cetățeniei statului membru și deci, a cetățeniei europene. Dupa cum am vazut, punerea în practică a acestui concept ridică numeroase probleme. Este dificil atunci când există 28 de moduri diferite prin care sunt stabilite criteriile de acordare a cetățeniei, să se realizeze o unificare a lor. Prin definirea cetățeniei europene de către Tratatele europene, este de asemenea puțin probabil ca acest lucru să se întâmple, ținând cont de tradiția existentă în fiecare stat european . Luam ca exemplu Franța, care este un stat permisiv față de imigranți, pe când în Germania cetățenia este tradițional limitată doar la cei ce aparțin comunității germane fiind subordonată principiului jus sangvini.

O altă problemă o reprezintă persoanele care nu detin naționalitatea unui stat membru, dar care trăiesc în limitele teritoriale ale unui stat membru al Uniunii Europene. Aceștia nu vor primi cetățenia europeană lucru ce va duce la apariția unor tensiuni interne care ar putea fi remediate prin acordarea cetățeniei europene după criteriul rezidenței in spatiul Uniunii Europene.

De asemenea, se ridică problema dublei cetățenii care poate conduce la apariția unui conflict de loialitate între cetățenia europeană și cetățenia națională.

Pe lângă toate acestea, deficitul referitor la acordarea “cu întârziere “ a unor drepturi conferite de cetățenia Uniunii Europene, duce la concluzia că acest concept nu a fost destul de clar definit și că asupra lui ar trebui să se revină cu explicații suplimentare axate cu precădere pe modul de dobândire a cetățeniei europene, pe drepturile și obligațiile conferite de cetățenia europeană, pe limitările care pot fi aduse acestor drepturi, etc. Fără toate aceste precizări, cetățenia europeană rămâne incompletă, nedefinita.

Biografie

Stefan Kadelbach, “ Union Citizenship”, Jean Monnet Working Paper Nr.9/2003

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm

Ion Gâlea, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Cristina Morariu – Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, Editura All Beck, București, 2005, p.35;

http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=alegeri_eu_09

Muraru, Ioan, Tănăsescu, Elena Simina,Iancu, Gheorghe,Deaconu, Ștefa, Cuc, Mihai Horia “Cetățenia europeană”, Editura All Beck, 2003

Rainer Baubock,” Citizenship and national identities in the European Union: The architecture of European Union citizenship”, Jean Monnet Working Paper, Nr. 4/1997, p.1;

Norbert Reich, “The Constitutional Relevance of Citizenship and Free Movement in an Enlarged Union”, European Law Journal, Vol.11, Nr.6, 2005, p.678;