Relatia Dintre Biserica Si Stat In Perioada Iconoclasmului

CUPRINS

PRELIMINARII…………………………………………………………………………………6

INTRODUCERE…………………………………………………………..……………………8

I. SITUAȚIA POLITICĂ A IMPERIULUI BIZANTIN LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL VІІІ-LEA…………………………………………….…11

IMPĂRATUL LEON AL-ІІІ-LEA ȘI SCHIMBĂRILE DIN IMPERIU…………….11

1.2 LEON AL III-LEA ȘI ATITUDINEA LUATĂ FAȚĂ DE ICOANE…………………13

1.3 „EU SUNT ÎMPĂRAT ȘI PREOT”………………………………………………………………….17

II. MPERIUL BIZANTIN IN TIMPUL PRIMILOR ÎMPĂRAȚI ISAURIENI……………………………………………………………………………………….19

2.1 . SITUAȚIA POLITICO-RELIGIOASĂ………………………………………………………….19

2.2.POLITICA EXTERNĂ A PRIMILOR ÎMPĂRAȚI ISAURIENI………………………19

2.3 LEON AL III-LEA ȘI REFORMELE DIN IMPERIU……………………….……20

2.5 CONSTANTIN V…………………………………………………………..…………32

2.5 CONSTANTIN V ȘI BISERICA………………………………………………………………………33

25. IMPERIUL BIZANTIN ÎN TIMPUL ÎMPĂRATULUI LEON AL IV-LEA (775-780)………………………………………………………………………………………………………………………36

ІІI. SITUAȚIA BISERICII DE RĂSĂRIT LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL VІІІ-LEA…………………………………………….…39

3.1 FRĂMÂNTĂRILE DIN SÂNUL BISERICII……………………………………………………39

3.2 IMPLICAREA ÎMPĂRAȚILOR ÎN TREBURILE BISERICII………………………..40

2.3 CĂLUGĂRII, APĂRĂTORII ICOANELOR……………………………………………………42

3.4 LEON III ȘI MORALITATEA DIN IMPERIU………………………………………………..43

IV. ICONOCLASMUL SECOLULUI AL VIII-LEA…………………………..46

4.1 SCURTĂ INTRODUCERE ÎN PROBLEMA ICONOCLASMULUI……………46

4.2 CAUZELE, ÎNCEPUTUL ȘI EVOLUȚIA ICONOCLASMULUI…………….…47

4.3 DRUMUL ICOANEI PRIN SCRIPTURĂ…………………………………….……47

4.4 CAUZELE ICONOCLASMULUI………………………………………………..…52

4.4.1 PRETINSUL ICONOCLASM AL PRIMELOR SECOLE CREȘTINE………………………………………………………………………..53

4.4.2 FOLOSIREA ABUZIVĂ A ICOANELOR………………………………53

4.4.3 SECTELE ICONOCLASTE……………………………………………….55

4.4.4 IUDAISMUL ȘI ISLAMISMUL………………………………………..…56

4.4.5 MOTIVE PERSONALE ALE ÎMPĂRAȚILOR ICONOCLAȘTI……..56

4.4.6 ÎMPĂRAȚII ISAURIENI ȘI ARTA BIZANTINĂ………………………59

4.4.7 ANTIMONAHISMUL……………………………………………………..59

4.4.8 MOTIVE RELIGIOASE…………………………………………………..60

4.4.9. MOTIVE POLITICE………………………………………………………61

4.4.10 ARGUMENTELE TEOLOGICE ICONOCLASTE……………………63

4.5 CELE DOUĂ FAZE ALE ICONOCLASMULUI. ETAPA I………………………64

4.6 A DOUA ETAPĂ A ICONOCLASTIEI……………………………………………………………70

V. SFÎNTUL IOAN DAMASCHIN ȘI TEOLOGIA ICOANEI…………….73

5.1 DATE BIOGRAFICE………………………………………………………………………………………73

5.2 SFÂNTUL IOAN DAMAASCHIN, NOȚIUNILE DE ICOANĂ ȘI ÎNCHINĂCIUNE…………………………………………………………………………75

5.3 SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN-LEGITIMITATEA PICTĂRII ȘI FOLOSIRII ICOANELOR……………………………………………………………………………..77

5.4 SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN-LEGITIMITATEA CULTULUI ICOANELOR……………………………………………………………………………..78

5.5 SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN-ROLUL ICOANELOR ÎN CULT………….…79

VI. SINODULUI VII ECUMENIC( NICEEA 787)………………………………82

6.1 CONSTANTIN V ȘI SINODUL ICONOCLAST DIN ANUL 754……………………..82

6.2 .HOTĂRÂRILE SINODULUI ICONOCLAST DIN 754…………………………………..82

6.3. PUNEREA IN PRACTICĂ A HOTĂRÂRILOR SINODULUI DIN ANUL 754………………………………………………………………………………………………………………………..84

6.4 .SITUAȚIA POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ PREMERGĂTOARE SINODULUI VII ECUMENIC…………………………………………………………………………………………………..84

6.5 .CONVOCAREA SINODULUI VII ECUMENIC (NICEEA 787)……………………..86

6.6. DESBATERILE SINODULUI VII ECUMENIC……………………………………………..87

6.7. HOTĂRÂRILE SINODULUI VII ECUMENIC………………………………………………92

6.8.IMPORTANȚA HOTĂRÂRILOR SINODULUI AL VlI-LEA ECUMENIC…….94

VII. SFÂNTUL TEODOR STUDITUL ȘI PUTEREA IMPERIALĂ……97

7.1 VIAȚA ȘI ACTIVITATEA………………………………………………………………………………98

7.2 POZIȚIA SFÂNTULUI TEODOR FAȚĂ DE PUTEREA IMPERIALĂ………..103

7.3. CONFLICTUL SFÂNTULUI TEODOR CU ÎMPĂRATUL NICHIFOR (AL DOILEA EXIL)…………………………………………………………………………………………………..105

7.4. REACȚIA SFÂNTULUI TEODOR STUDITUL FAȚĂ DE POLITICA RELIGIOASĂ A LUI LEON AL IV-LEA(AL TREILEA EXIL)………………………….108

VIII. PUTEREA IMPERALĂ BIZANTINĂ ȘI CULTUL ICOANELOR ÎN SECOLUL AL VIII LEA……………………………………………………………..113

8.1 STATUL ȘI BISERICA ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI EUSEBIU DE CEZAREEA……………………………………………………………………………………………………….113

8.2 BISERICA ȘI STATUL ÎN PERIOADA ÎMPĂRATULUI LEON AL III-LEA……………………………………………………………………………………………………………………114

8.3 BISERICA ȘI STATUL ÎN PERIOADA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN V…………………………………………………………………………………………………………………………118

8.3 BISERICA ȘI STATUL ÎN PERIOADA ÎMPĂRATULUI LEON AL IV-LEA……………………………………………………………………………………………………………………122

IX. RELAȚIA DINTRE BISERICĂ ȘI STAT ÎN PERIOADA ICONOCLASMULUI………………………………………………………………………125

9.1 NOȚIUNEA DE IMAGINE ÎN PRIMELE SECOLE CREȘTINE ȘI ACCEPTAREA EI DE CĂTRE PUTEREA IMPERIALĂ…………………………………..125

9.2 ÎMPĂRAȚII BIZANTINI ȘI POLITICA ICOANEI……………………………………….128

9.3 IMAGINEA CREȘTINĂ LA EUSEBIU AL CEZAREII…………………………………129

9.4 PROBLEMA IMAGINILOR CREȘTINE ȘI ACCEPTAREA LOR DE CĂTRE ÎMPĂRAȚII BIZANTINI……………………………………………………………………………………130

9.5 AU DUS ÎMPĂRAȚII BIZANTINI O POLITICĂ A ICOANEI ?……………………132

9.6 LEON III ȘI ATITUDINEA LUATĂ FAȚĂ DE ICOANE………………………………134

9.7 POZIȚIA SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN………………………………………………..136

9.8 ROLUL MĂNĂSTIRII STUDION ÎN CONTURAREA TEOLOGIEI ICOANELOR……………………………………………………………………………………………………..142

9.9 SFÂNTUL TEODOR STUDITUL ȘI REZOLVAREA CONFLICTELOR………145

CONSIDERAȚII FINALE……………………………………………………………………………148

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………152

ANEXE……………………………………………………………………………………………156

CURRICULUM VITAE……………………………………………………………………159

DECLARAȚIE…………………………………………………………………………………160

PRELIMINARII

A fi creștin ortodox înseamnă a mărturisi și a împlini prin fapte învațătura Mîntuitorului Hristos întreagă și curată, așa cum ne-a lăsat-o Sfânta Scriptură și Sfinții părinți ai Bisericii, păstratorii, aparătorii și tâlcuitorii peste veacuri ai Revelației Dumnezeiești.

Este o realitate pe care o recunosc și o păzesc în viața lor duhovnicească fii Bisericii dar si cei mai mulți gânditori și credincioși de alte confesiuni care văd în ortodoxie cea mai veche și mai curată expresie a Tradiției creștine dar și un tezaur bogat de icoane ale vieții duhovnicești.

Dar nu e mai puțin adevărat că in lumea contemporană procesul secularizării este mereu mai activ.Atracția către positivism și materialism în gândire, dar și către un hedonism în viața cotidiană, a dus în ultimele veacuri la o degradare progresivă a omului însuși, mai mereu vulnerabil trupește și sufletește, confuz în gândire, ignorant al principiilor morale sau incapabil să le aplice, mereu indiferent față de idealurile spirituale.

Acțiunea forțelor negative care încearcă din ce în ce mai mult umanitatea se manifestă azi în toate domeniile.Viața religioasă este cea dintâi țintă a subversiunii încă de la începuturile iconomiei Fiului.Nici un alt aspect al tradiției creștine nu este ferit astăzi de atacuri sfidătoare, perfide, insiduoase, menite să distrugă sau cel puțin să falsifice învățătura Mântuitorului, fie căile trăirii ei.Întreaga teologie ortodoxă este supusă acestor acțiuni malefice despre care Mântuitorul însuși ne-a prevenit spunând:”Taina fărădelegii e în lucru încă de acum”(2 Tes. 2,7) așadar încă de la venirea Lui în lume.

Nu numai dogmele credinței noastre sunt contestate și răstălmacite azi, dar chiar Fiul lui Dumnezeu ca Persoană a Sfintei Treimi, iconomia Sa și chiar prezența Sa în istorie, Dumnezeirea Sa, (ca în romanele profanatoare ale lui Dan Brown”best-sellere” ale literaturii contemporane) cinstirea Sfintelor Moaște și a icoanelor al căror cult a nimicit erezia iconoclastă în al șaptelea Sinod Ecumenic din anul 787, apoi în anul 843, biruințe ale Ortodoxiei, ale credinței și ale căii spre desăvarșirea omului prin unirea cu Dumnezeu.

Despre această problematică a iconoclasmului secolului al VІІІ-lea însă în mod deosebit despre relațiile aprinse dintre Biserică și Stat o să încerc să tratez în lucrarea de față. Perioada pe care o s-o traversez este una comună teologilor, tocmai de aceea o să insist în mod deosebit asupra controverselor dintre puterea statală și cea bisericească oprindu-mă la cei mai impotranți corifei ai timpului, Sfântul Ioan Damaschin și Sfantul Teodor Studitul, precum și la luptele lor cu puterea statală a vremii.

Pentru atenta și competenta îndrumare științifică trebuie să mulțumesc Părintelui Profesor Doctor Dorel Man, care m-a sprijinit și supravegheat pe tot parcursul scrierii acestei lucrări și căruia îi datorez aleasă recunoștință și pe mai departe fiască supunere.

Gânduri de mulțumire, recunoștință și respect îndrept de asemenea, către conducerea Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, către corpul profesoral al Facultății de Teologie Ortodoxă, în frunte cu Preacucernicul Părinte Decan.

INTRODUCERE

Au trecut mai bine de două milenii de când Maica Domnului a rostit “iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc.1, 38), prin aceasta acceptând în numele întregii omeniri ca să fie templu și Biserică în care să se sălășluiască Fiul lui Dumnezeu.Era începutul arătării “tainei celei din veac ascunsă”(Ef. 3,9) Întruparea, adică înfăptuirea unirii lui Dumnezeu cu omul în persoana lui Iisus Hristos.

Dar omului i-a venit greu să înțeleagă cu mintea sa Întruparea, care păstra în Hristos ambele firi, și cea divină și cea umană.De aceea și ereziile care au apărut sunt în număr covârșitor, erezii hristologice, în sensul că deformează fie învațătura despre firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, fie pe cea despre firea omenească, sau raportul dintre cele două firi în Persoana Sa.

Apariția ereziilor a determinat Biserica să ia măsuri împotriva lor, stabilindu-și și pe acesta cale o învățătură exprimată clar in Sinoadele Ecumenice, autoritatea supremă în Biserică, sinoade care au formulat în dogme adevarul dat pe calea revelației supranaturale.
Istoria Bisericii Universale a cunoscut șapte Sinoade Ecumenice dintre care șase au luptat împotriva unor erezii hristologice- arianismul(niceea 325), nestorianismul(Efes 431), monofizitismul(Calcedon 451 și Constantinopol 553), monoEILEA EXIL)………………………….108

VIII. PUTEREA IMPERALĂ BIZANTINĂ ȘI CULTUL ICOANELOR ÎN SECOLUL AL VIII LEA……………………………………………………………..113

8.1 STATUL ȘI BISERICA ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI EUSEBIU DE CEZAREEA……………………………………………………………………………………………………….113

8.2 BISERICA ȘI STATUL ÎN PERIOADA ÎMPĂRATULUI LEON AL III-LEA……………………………………………………………………………………………………………………114

8.3 BISERICA ȘI STATUL ÎN PERIOADA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN V…………………………………………………………………………………………………………………………118

8.3 BISERICA ȘI STATUL ÎN PERIOADA ÎMPĂRATULUI LEON AL IV-LEA……………………………………………………………………………………………………………………122

IX. RELAȚIA DINTRE BISERICĂ ȘI STAT ÎN PERIOADA ICONOCLASMULUI………………………………………………………………………125

9.1 NOȚIUNEA DE IMAGINE ÎN PRIMELE SECOLE CREȘTINE ȘI ACCEPTAREA EI DE CĂTRE PUTEREA IMPERIALĂ…………………………………..125

9.2 ÎMPĂRAȚII BIZANTINI ȘI POLITICA ICOANEI……………………………………….128

9.3 IMAGINEA CREȘTINĂ LA EUSEBIU AL CEZAREII…………………………………129

9.4 PROBLEMA IMAGINILOR CREȘTINE ȘI ACCEPTAREA LOR DE CĂTRE ÎMPĂRAȚII BIZANTINI……………………………………………………………………………………130

9.5 AU DUS ÎMPĂRAȚII BIZANTINI O POLITICĂ A ICOANEI ?……………………132

9.6 LEON III ȘI ATITUDINEA LUATĂ FAȚĂ DE ICOANE………………………………134

9.7 POZIȚIA SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN………………………………………………..136

9.8 ROLUL MĂNĂSTIRII STUDION ÎN CONTURAREA TEOLOGIEI ICOANELOR……………………………………………………………………………………………………..142

9.9 SFÂNTUL TEODOR STUDITUL ȘI REZOLVAREA CONFLICTELOR………145

CONSIDERAȚII FINALE……………………………………………………………………………148

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………152

ANEXE……………………………………………………………………………………………156

CURRICULUM VITAE……………………………………………………………………159

DECLARAȚIE…………………………………………………………………………………160

PRELIMINARII

A fi creștin ortodox înseamnă a mărturisi și a împlini prin fapte învațătura Mîntuitorului Hristos întreagă și curată, așa cum ne-a lăsat-o Sfânta Scriptură și Sfinții părinți ai Bisericii, păstratorii, aparătorii și tâlcuitorii peste veacuri ai Revelației Dumnezeiești.

Este o realitate pe care o recunosc și o păzesc în viața lor duhovnicească fii Bisericii dar si cei mai mulți gânditori și credincioși de alte confesiuni care văd în ortodoxie cea mai veche și mai curată expresie a Tradiției creștine dar și un tezaur bogat de icoane ale vieții duhovnicești.

Dar nu e mai puțin adevărat că in lumea contemporană procesul secularizării este mereu mai activ.Atracția către positivism și materialism în gândire, dar și către un hedonism în viața cotidiană, a dus în ultimele veacuri la o degradare progresivă a omului însuși, mai mereu vulnerabil trupește și sufletește, confuz în gândire, ignorant al principiilor morale sau incapabil să le aplice, mereu indiferent față de idealurile spirituale.

Acțiunea forțelor negative care încearcă din ce în ce mai mult umanitatea se manifestă azi în toate domeniile.Viața religioasă este cea dintâi țintă a subversiunii încă de la începuturile iconomiei Fiului.Nici un alt aspect al tradiției creștine nu este ferit astăzi de atacuri sfidătoare, perfide, insiduoase, menite să distrugă sau cel puțin să falsifice învățătura Mântuitorului, fie căile trăirii ei.Întreaga teologie ortodoxă este supusă acestor acțiuni malefice despre care Mântuitorul însuși ne-a prevenit spunând:”Taina fărădelegii e în lucru încă de acum”(2 Tes. 2,7) așadar încă de la venirea Lui în lume.

Nu numai dogmele credinței noastre sunt contestate și răstălmacite azi, dar chiar Fiul lui Dumnezeu ca Persoană a Sfintei Treimi, iconomia Sa și chiar prezența Sa în istorie, Dumnezeirea Sa, (ca în romanele profanatoare ale lui Dan Brown”best-sellere” ale literaturii contemporane) cinstirea Sfintelor Moaște și a icoanelor al căror cult a nimicit erezia iconoclastă în al șaptelea Sinod Ecumenic din anul 787, apoi în anul 843, biruințe ale Ortodoxiei, ale credinței și ale căii spre desăvarșirea omului prin unirea cu Dumnezeu.

Despre această problematică a iconoclasmului secolului al VІІІ-lea însă în mod deosebit despre relațiile aprinse dintre Biserică și Stat o să încerc să tratez în lucrarea de față. Perioada pe care o s-o traversez este una comună teologilor, tocmai de aceea o să insist în mod deosebit asupra controverselor dintre puterea statală și cea bisericească oprindu-mă la cei mai impotranți corifei ai timpului, Sfântul Ioan Damaschin și Sfantul Teodor Studitul, precum și la luptele lor cu puterea statală a vremii.

Pentru atenta și competenta îndrumare științifică trebuie să mulțumesc Părintelui Profesor Doctor Dorel Man, care m-a sprijinit și supravegheat pe tot parcursul scrierii acestei lucrări și căruia îi datorez aleasă recunoștință și pe mai departe fiască supunere.

Gânduri de mulțumire, recunoștință și respect îndrept de asemenea, către conducerea Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, către corpul profesoral al Facultății de Teologie Ortodoxă, în frunte cu Preacucernicul Părinte Decan.

INTRODUCERE

Au trecut mai bine de două milenii de când Maica Domnului a rostit “iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc.1, 38), prin aceasta acceptând în numele întregii omeniri ca să fie templu și Biserică în care să se sălășluiască Fiul lui Dumnezeu.Era începutul arătării “tainei celei din veac ascunsă”(Ef. 3,9) Întruparea, adică înfăptuirea unirii lui Dumnezeu cu omul în persoana lui Iisus Hristos.

Dar omului i-a venit greu să înțeleagă cu mintea sa Întruparea, care păstra în Hristos ambele firi, și cea divină și cea umană.De aceea și ereziile care au apărut sunt în număr covârșitor, erezii hristologice, în sensul că deformează fie învațătura despre firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, fie pe cea despre firea omenească, sau raportul dintre cele două firi în Persoana Sa.

Apariția ereziilor a determinat Biserica să ia măsuri împotriva lor, stabilindu-și și pe acesta cale o învățătură exprimată clar in Sinoadele Ecumenice, autoritatea supremă în Biserică, sinoade care au formulat în dogme adevarul dat pe calea revelației supranaturale.
Istoria Bisericii Universale a cunoscut șapte Sinoade Ecumenice dintre care șase au luptat împotriva unor erezii hristologice- arianismul(niceea 325), nestorianismul(Efes 431), monofizitismul(Calcedon 451 și Constantinopol 553), monotelismul (Constantinopol680-681), ultimul sinod, tinut la Niceea , s-a pronunțat împotriva ereziei iconoclaste.

La prima vedere, perioada destul de zbuciumata a vieții Bisericii din aceste câteva secole părea a fi luat sfârșit.Într-adevar o relativă liniște a apărut în sensul că numeroaselor întrebări apărute li se găsesc răspunsuri formulate și aprobate de Biserică.Numai că dată fiind îndârjirea satanei “care umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să inghită”(Apoc. 10,3), cât și slăbiciunile omenești, lipsa trezeviei sau ignoranța, ereziile nu au dispărut cu totul așa cum ne-ar plăcea să credem, ci doar și-au schimbat înfățișarea sau forma de luptă.

În cunoașterea adevărului există un punct nevralgic al omului, acela că revelația supranaturală, fiind antinomică, nu poate fii explicată de logica omenească.Deși suntem chemați mereu, îndemnati, “siliți”chiar spre cunoaștere, aceasta nu se poate săvârși decât printr-o ”logică a crucii”,a răstignirii noastre, de fapt, prin iubire.

A ajunge la asemănarea cu Dumnezeu a părut a fii un drum mult prea anevoios omului, așa că a încercat o eschivare de la această menire, creându-și un Dumnezeu”după chipul și asemănarea omului”, ceea ce l-a cufundat și mai mult pe drumul pierzaniei, dându-i în același timp falsul sentiment al datoriei împlinite.

Marile erezii nu au însemnat de fapt negarea existenței lui Dumnezeu.Pînă în epoca modernă au fost destui de puțini cei care au mărturisit și au militat pentru ateism.Dar ereticii, în mare măsură provenind din rândurile intelectualilor, sau a clericilor, duceau cu ei imaginea unui dumnezeu adaptat înțelegerii umane.În loc de a căuta, pe cât este omenește posibil, pătrunderea tainelor descoperite prin revelație,ei au încercat adaptarea acesteia potrivit neputinței omului de a-și depăși starea de creatură, chemată să atingă îndumnezeirea.

Astfel că o seminficație simbolică o are faptul că ultima erezie apărută în lumea creștină, și anume mișcarea iconoclastă, a fost tocmai cea care a încercat distrugerea totală a uneia dintre cinsecințele întrupării, icoana lui Hristos.Iconoclasm inseamnă distrugerea icoanei,(eicon= icoana; clasmos= a distruge) și definește în mare orice act de distrugere și de refuz al vreunei opere de artă care poartă un chip divin.Numită și iconomahie(lupta impotriva icoanelor), ea este ultima criză bisericească izvorată dintr-o lipsă de pătrundere a semnificațiilor întrupării, nu doar în planul artistic, și care, negând atributele personale ale Mântuitorului, îi nega implicit și icoana.

Sinodul al VІІ-lea Ecumenic ținut la Niceea, a părut a liniști spiritele, dar mișcarea a reizbucnit, fiind necesar un alt sinod ținut la Constantinopol în anul 843, ca o continuare dogmatică a celui dinainte.Problema părea a fi rezolvată, aceasta numai dacă am considera că iconoclasmul ca mișcare eretică a început in 726 odată cu decretul emis de Leon al ІІІ-lea Isaurianul, prin care impăratul poruncea scoaterea coanelor din biserici și a sfârșit în 843, odată cu restabilirea cultuiui icoanei de către impărăteasa Teodora.

Este adevărat, s-a terminat cu profanarea și distrugerea sfintelor icoane, însă iconoclasmul ca refuz al icoanei a continuat dealungul timpului sub o formă acoperită de diferite interese izbucnind la nivel de polemică chiar în țara noastră în urmă cu doi ani ,prin interzicerea in școli și instituții publice a icoanelor, tentativă din fericire nereușită.

Lucrarea de față încearcă pe cat este posibil, să aducă în față realitatea și contextul luptelor ce au avut loc în acea perioadă între puterea statală, în frunte cu Leon al ІІІ-lea Isaurul, respectiv cu fiul acestuia Constantin V Copronim, și puterea Eclezială în fruntea ei stănd Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Gherman al Constantinopolului și Sfântul Teodor Studitul, în timpul căruia s-au rezolvat definitiv aceste conflicte.

CAPITOLUL І

SITUAȚIA POLITICĂ A IMPERIULUI BIZANTIN LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL VІІІ-LEA.

ÎMPĂRATUL LEON AL-ІІІ-LEA ȘI SCHIMBĂRILE DIN IMPERIU

Leon al III-lea (717-740.), numit ,,Isaurianul”, deschide o nouă epocã în istoria Imperiului bizantin. El urcã pe tronul acestui imperiu într-unul dintre cele mai grele momente. Arabii smulseserã bunã parte dintre provinciile Orientului și continuau sã amenințe foarte serios însãși capitala imperiului. Acesta era mărginit acum numai la Asia Mică, la provinciile europene, reduse mult și acestea de pe urma necontenitelor incursiuni ale barbarilor de la Dunãre, precum și la partea sudicã a Italiei. Armata, slãbitã de atâtea confruntări, nu mai avea coeziunea de odinioarã; ea își pierduse, din pricina deselor uzurpațiuni din urmã, spiritul de disciplină care fãcea tãria ei.

Finanțele statului erau cu totul sleite. ținuturile, pustiite necontenit de rãzboaie și în cele din urmã de de ciumã, care se întinsese și în orașe, răpind câteva sute de mii de oameni, industria și comerțul adânc lovite de nesiguranța adusă de incursiunile pe mare și pe uscat ale arabilor, aruncaseră populația în mizerie. Peste toate aceste scãderi plana primejdia mare a cuceririlor arabe, care dãdeau asalt Constantinopolului, amenințând a desființa cu totul imperiul.

Leon al III-lea întreprinse cu energie opera de mânuire și, prin reformele sale, izbuti să redea imperiului puterea de a birui dificultãțile interne și de a face față primejdiei ce-l amenința serios din afarã.

Principalul avantaj al bizantinilor îl constituiau calitățile ultimului lor împărat. Leon al III-lea, experimentat și înca viguros Ia vârsta de aproape patruzeci de ani, ieșise în repetate rânduri din situații aproape imposibile în calitate de comandant al Abasgiei și ca strateg al themei anatoliene. În acest din urmă post, el îi întrecuse de pe Maslamah prin calitățile lui diplomatice și militare. În plus, avea avantajul cã îi cunoștea pe arabi. Ca sirian crescut probabil în credința monofizitismului, e posibil Leon să îi fi părut suspect unora dintre bizantini, dar el era ortodox declarat și prea prea rațional ca să se aventureze în inovații religioase într-o asemenea perioadă. Leon se bucura de o loialitate ieșită din comun din partea armatei, printre aliații lui numărîndu-se și strategul armean Artavasdos, care s-a însurat cu Anna, fiica lui Leon.

Cu trei ani în urmä, Anastasios al II-lea, fostul patron al lui Leon, termina, înălțarea zidurilor dinspre mare ale capitalei și începuse să depoziteze proviziile. Se pare cä Leon a câștigat timp ca să-i termine pregătirile prin inițierea unor negocieri suplimentare cu Maslamah. Între timp, împăratul a avut grijă să se alieze cu bulgarii, care se temeau fiecare ca nu cumva califatul să se dovedească a fi un vecin mai agresiv decât Bizanțul. Ei au început să-i hãrțuiascã pe arabi ori de câte ori aveau ocazia. La inceputul verii, când Maslamah a traversat Helespontul la Abydus și a străbătut Tracia, pradând orașele, el a fost hărțuit tot timpul de bulgari.

În julie 717, Maslamah a supus cetatea Constantinopol unui asediu total pe uscat. Paralel cu Zidurile lui Theodosius, arabii au înălțat două ziduri de asalt complete, cel interior ca să-i izoleze pe bizantini, iar cel exterior ca să-i țină pe bulgari departe de tabăra arabă situatã între ele. La începutul lunii septembrie a sosit flota arabă, care a instituit blocada dinspre mare. Întrucât cea mai mare parte a acestei flote naviga pe lîngă cetate în susul Bosforului, Leon și-a trimis corãbiile ca să atace ariergarda acesteia cu Focul Grecesc.

Arabii s-au îngrozit văzându-și cele douăzeci de corăbii din urma flotei și două mii de oameni arzând sau scufundându-se. După aceea, flota arabă s-a ținut departe de corăbiile bizantine echipate cu acest foc, rămânând într-un golf aflat la jumătatea distanței spre partea europeană a Bosforului până la venirea ienii.

Din cauză că arabii nu aveau nici un plan privind un atac frontal, de îndată ce au renunțat la planurile de blocadă dinspre mare, numãrul lor și trecerea timpului au început să lucreze împotriva lor și în favoarea bizantinilor. Aceștia puteau aduce alimente cu bărcile, dar grupurile de soldați și marinari și aliații lor bulgari împiedicau armata arabă să iasă din tabără și flota acestora să părăsească porturile pentru a se aproviziona. În plus, iarna7 17/718 a fost cumplit de aspră. Datorită faptului că zăpada a acoperit pamântul timp de trei luni, o mare parte din arabi, din caii, cãmilele și vitele lor au murit de frig. Pe lângă aceasta, arabii și-au consumat repede proviziile.

În primävară, califul Omar al II-lea, care îi succedase lui Suleyman, a trimis noi flote atât din Egipt cât și din Africa pentru reaprovizionarea asediatorilor și o nouă armată prin Anatolia pentru a consolida flota terestră. Aflând aceasta, Sergios, strategul Siciliei, a considerat cã cetatea Constantinopol era ca și pierdută și l-a proclamat împãrat pe unul din ofițerii sãi, Vasile Onomagubos, care a fost rebotezat cu numele Tiberios. Având de înfruntat vremea rea timp de câteva luni cât a durat campania, cele, 400 de corăbii arabe din Egipt și 260 din Africa, încărcate cu alimente și arme, au intrat în Marea Marmara. Ca să evite Focul Grecesc al bizantinilor, ele au ancorat pe țărmul asiatic, chiar la sud de Calcedonia.

Echipajele acestor corăbii erau originare din Egipt și Africa, creștini într-o roporție covârșitoare și ostili conducătorilor lor musulmani. Odatã ajunși în apropierea Constantinopolului, mulți dintre ei s-au urcat în bărcile folosite pentru debarcare și s-au refugiat în cetate, unde i-au declarat supunere împăratului. Leon i-a întâmpinat cu bucurie și i-a trimis înapoi cu propria lui flotă, care a capturat proviziile arabilor și le-a scufundat corăbiile. Încurajat de acest succes parițal, Leon a putut trimite o mică expediție în Sicilia, unde armata i-a predat pe ofițerii ei rebeli și ordinea a fost restabilită.

1.2 LEON AL III-LEA ȘI ATITUDINEA LUATĂ FAȚĂ DE ICOANE

În acest timp, armata arabă de întărire traversase Asia Minor și ajunsese La Niceea. Dar Leon plasase soldații bizantini pe dealurile din jurul Nicomediei și le-a întins o ambuscadă arabilor care înaintau, ucigându-i pe mulți dintre ei și obligându-i pe ceilalți să se retragă spre graniță. În acest timp, bizantinii aduceau provizii masive la Constantinopol, iar oamenii lui Maslamah mureau de foame. În tabăra arabã a izbucnit o epidemie, iar mulți dintre ei au fost ucși în timpul atacurilor bulgarilor.

Califul Omar a ordonat retragerea, astfel că arabii au ridicat asediul după treisprezece luni în ziua de 15 august, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, căreia bizantinii i-au atribuit salvarea cetății. În ciuda faptului că trupele epuizate ale lui Maslamah au traversat Anatolia fărã să întâmpine nici o rezistență, la întoarcere, multe corăbii arabe s-au scufundat într-o furtunã izbucnitä în Marea Marmara.

Multe sate au ars atunci când un vulcan din apropierea insulei Thera din Marea Egee și-a aruncat cenușa asupra lor. Alte câteva au căzut în mâinile bizantinilor.Marea ofensivă arabă a luat astfel sfârșit printr-un fiasco, în parte datorită ghinionului, în parte datorită energiei lui Leon al III-lea, dar în principal din cauza forței de apărare a Constantinopolului și a distanței mari dintre el și califat. Eșecu1 arabilor a fost evident, încât i-a permis lui Leon al III-lea să treacã la ofensivã. El a trimis o flotă, care a prădat Laodiceea din Siria, și o armatã care i-a obligat pe arabi să evacueze o mare parte a zonei de frontieră. Bizantinii au recuperat o parte a Armeniei apusene, iar califul a trebuit să refortifice Mopsuestia și Melitene.

În ciuda victoriilor lui Leon, în 719, fostul împărat Anastasios al II-lea a încercat totuși să-l detroneze. Acesta a preluat puterea la Thesalonic, unde se retrăsese și se călugărise, obținând o promisiune de ajutor din partea bulgarilor, care s-ar putea sã se fi considerat prea puțin răsplătiți pentru serviciile aduse lui Leon. Anastasios se aștepta la sprijin și din partea câtorva oficiali care îi fuseseră apropiați, dar aceștia l-au trădat lui Leon. Atunci când Anastasios a venit Ia Heracleea, în Tracia, cu o armată și o flotã bulgară, Leon i-a convins pe bulgari să renunțe la expediții. Împăratul a pus mâna pe Anastasios, l-a executat și i-a pedepsit pe susținătorii lui, printre care se afla și contele themei opsiciene.Acest puternic post de comandä i-a revenit lui Artavasdos, ginerele lui Leon.

Triumfător, Leon și-a încoronat în 720 fiul, Constantin, coâmpărat, sãrbătorind evenimentul prin emiterea unei noi monede de argint, miliaresionul.

Arabii și-au reluat incursiunile ca și mai înainte, în ciuda tuturor recentelor lor pierderi. Începând cu anul 720, următorul calif, Yazid al II-lea, a efectuat incursiuni în fiecare an în themele anatoliană și armeanã. La început, arabii i-au învins pe bizantini la partea Armeniei recent revendicatã de imperiu, cu toate că aceștia din urmã i-au învins pe arabi în Isauria. În 722, încurajați poate de împărat, hazarii au început un război cu arabii din Armenia, dar nici măcar acest lucru nu a dus la încetarea raidurilor arabe din Asia Minor. Atunci când Leon a încercat sã mărească impozitele in Italia, ca sã compenseze cheltuielile rãzboiului cu arabii, el s-a izbit de opoziția papei Grigore al II-lea și a pierdut controlul asupra Romei.

Se pare că împăratul adoptase atitudinea obișnuită a bizantinilor, conform căreia astfel de prăbușiri erau o dovadã a mâniei divine care trebuia sã fie potolită. În 722, el a încercat să-i oblige pe evreii din imperiu să accepte botezul. Dar nici de aceasta data nu a reușit să-i oprească pe arabi sä jefuiască în anul următor Iconium și să desãvârșascã recuperarea Armeniei bizantine, cucerind Camachum. Mult după aceea, Leon a început sã se gândească la un alt motiv posibil al mâniei lui Dumnezeu: cã folosirea icoanelor lui Hristos și ale sfinților ar putea încălca porunca biblică ce interzicea idolatria.

Ideea aceasta a avut partizanii ei la vremea respectivã. Vestea că Yazid al II-lea interzisese în 721 icoanele creștine în califat s-ar putea sa-i fi făcut să se simtă frustrati pe unii dintre creștini la gândul că un necredincios îi forța sã facã ceva ce ar fi trebuit sã facã ei înșiși. În interiorul imperiului, adversarii de frunte ai icoanelor erau doi episcopi din thema opsiciană, Constantin din Nacolea și Toma din Claudiopole. Patriarhul Gherman i-a mustrat pentru atitudinea lor, dar opinia aceasta era împãrtășită de Beser, unul dintre sfetnicii împăratului, un sirian refugiat din califat. Împăratul nu dăduse deocamdată nici un semn că ar fi de acord. Prestigiul câștigat de el și de imperiu prin dejucarea planurilor arabilor în privina asediului parea însă să se risipeascä. O expediție condusã de exarhul de Ravenna nu a reușit să redobândeasca controlul asupra Romei, iar arabii ieșiseră în cea mai mare parte învingători din luptele cu hazarii, ce făcuseră in 725 o incursiune în Cipru și pradaseră Cesareea. În primavara anului 726 Dumnezeu îi ferise pe bizantini de distrugerea totală.

Tot în aceeași primãvarã, Leon și-a concentrat evident eforturile ca sã-l împace pe Dumnezeu cu un cod de legi revizuit numit Ecloga sau Alegerea — selectat desigur din Codul lui Iustinian. Pe lîngă faptul că era mai scurt și în grecește, Ecloga modifica o serie de prevederi ale lui Iustinian ,,In interesul unei mai mari umanități”, cum declara Leon în prefață. Astfel, Ecloga scotea în afara legii avortul și îngrădea recurgerea la executii. Dar ea instituia pedeapsa cu moartea pentru homosexualitate și extindea în mare măsurã apelul la pedepsirea prin mutilare. Sursa de inspirație a acestor măsuri și a limitãrii motivelor de divorț din Eclogă pare să fi fost o neobositä lecturä ad litteram a Bibliei.Desigur, argumentul principal împotriva icoanelor făcea parte din aceeași categorie.

În vara aceea, vulcanul submarin aflat chiar la vest de Thera, care fusese activ cu intermitențe începând din 718, a erupt cu violență. zile la rând, craterul a emanat fum, cenușă și bulgări de lavă peste Marea Egee și până pe coastele Macedoniei și Anatoliei. Foarte multi bizantini trebuie să fi văzut sau auzit despre efectele erupției. Probabil că cea mai mare parte dintre ei credeau că era vorba despre un semn clar al mâniei divine și acest lucru l-a convins pe împărat să acorde atenție argumentebor celor care susțineau cã Dumnezeu era împotniva icoanelor. Leon a început prin a ordona îndepărtarea icoanei cea mai strâns asociată cu împăratul, chipul lui Hristos situat deasupra intrării principale a palatului, numită Poarta de Bronz (Chalke).

Probabil că Leon credea că prin înlăturarea icoanelor punea capăt unui abuz care nu avea nici o justificare teologică serioasã. El nu vedea de ce ar fi trebuit sa consulte Biserica și se pare că a fost surprins de îndârjirea opozitiei populare. Puținii soldați pe care i-a trimis să coboare icoana de la intrare au fost copleșiți în momentul când făceau acest lucru de o mulțime înfuriată care i-a linșat pe câțiva dintre ei. Deși Leon a evitat din prudență sä-i execute pe unlii dintre asasini, el i-a pedepsit totuși cu amenzi și mutilări și a continuat să pășească pe calea pe care o alesese. Emițând un edict, împăratul a interzis deținerea de icoane ale sfinților, dar nu și a icoanelor lui Hristos.

Se pare că, inițial, Leon nu făcuse prea multe eforturi ca să-și impună interdicția, care era extrem de nepopulară în rândul Bisericii, în Grecia și în Italia.Patriarhul Gherman nu și-a manifestat deschis dezacordul, dar papa Grigore, care era deja aproape independent, a respins deschis dispozițiile lui Leon. După ce Grigore și-a făcut publică atitudinea, trupele exarhatului Italiei i-au răsturnat ofițerii, l-au ucis pe exarhul Pavel și abia s-au abținut să-și proclame propriul împărat din cauza opoziției papei. Și mai rău pentru Leon, la începutul anului 727, locuitorii themei Hellasului și ai insulelor themei carabisiene au proclamat un alt împărat, Cosma. El și-a adunat flotele și au pomit spre Constantinopol. Chiar dacă revolta navală nu avea drept țel apărarea icoanelor, ea a exploatat cu siguranță sentimentul iconofil.

În timp ce rebelii se apropiau de capitală, Leon i-a atacat cu o flotã echipatã cu Focul Grecesc. Acesta a avut obișnuitul lui efect devastator, incediind multe coräbii și îngrozindu-i pe supraviețuitori, astfel că aceștia s-au predat. Leon a pus sä fie decapitat împăratul rebel Cosma. În această perioadă, Leon a transferat cartierul general al themei carabisiene din insulele egee, în ținutul mai putin agitat care făcea parte din drungul cibirhaeoițor din sudul Anatoliei. Thema carabisiană a devenit cunoscutã sub numele de thema cibirhaeotă, cu toate că sediul ei a fost ulterior mutat de la Cibira la Attalia.Abia înăbușise Leon această rebeliune, când un corp numeros de prădători arabi au făcut o incursiune în adâncul Asiei Minor.

Ei au prădat Gangra și au instituit un asediu prelungit asupra Niceei din thema opsiciană. Deterioraseră zidurile și se aflau pe punctul de a cuceri orașul, când unul dintre ofițerii contelui opsician Artavasdos a distrus în mod dramatic o icoană a Fecioarei. Arabii s-au retras. Declarând că distrugerea icoanei salvase Niceea, împãratul și-a manifestat cu și mai mare îndârjire opoziția față de iconofili, mai ales față de patriarhul Gherman

1.3 „EU SUNT ÎMPĂRAT ȘI PREOT”

.Cu toate că doctrina lui Leon a devenit cunoscută sub numele de iconoclasm(,,Distrugerea icoanelor”), împäratul nu a luat încă nici o măsurã serioasã împotriva icoanelor. El a numit un nou exarh în Italia, Eutychios, care, cu ajutorul diplomației, a dobândit o poziție nesigură în exarhat și a încheiat o pace greu de menținut cu papa Grigore. Arabii au continuat să facă incursiuni în Anatolia, dar războiul cu hazarii îl preocupa tot mai mult. Prin 730, Leon putea pretinde că restabilise pacea și stabiliitatea, arătate de Iustinian a II-lea, și era gata să impunã imperiului iconoclasmul.Este ciudat faptul că Leon a convocat la începutul anului 730 un conciliu al curtenilor și nu unul al Bisericii. Printre cei chemați se numărau patriarhul Gherman și poate și alți clerici, dar se pare că Leon nu avea încredere în sprijinul întregii ierarhii clericale.

El se baza deci pe propria lui autoritate ca împărat ales de Dumnezeu, sau cel puțin care nu poate fi îndepărtat imediat de către el. Gherman a refuzat să participe, argumentând că o chestiune privind doctrina nu putea fi rezolvatã decât de un conciliu ecumenic. Atunci când adunarea a adoptat iconoclasmul, bătrânul patriarh a abdicat și a fost înlocuit de Anastasios, adjunctul său, care a fost de acord să accepte iconoclasmul ca preț al promovării sale. Orice reproducere a chipurilor persoanelor religioase, inclusiv a celui al lui Hristos, era acum interzisă, deci crucea putea fi reprodusă, cu condiția să nu facã parte dintr-un crucifix.

Împăratul a pus să fie distruse sau acoperite multe picturi publice și a confiscat valoroase argintării bisericești, odăjdii de altar și relicvarii împodobite cu chipuri de sfinți. Dar el nu a luat nici o măsură aspră împotriva fostului patriarh Gherman sau a altor episcopi sau oficiali iconofili. 0 parte dintre acșetia au renunțat la demnități sau au plecat din Constantinopol; cei mai mulți dintre ei și-au manifestat dezacordul față de împãrat și au rămas în continuare în funcții. Cu toate că împăratul voia să pună capăt venerării pe față a icoanelor, pe care o considera ofensatoare față de Dumnezeu, nici el și nici unul dintre numeroșii bizantini care nu erau de acord cu el nu păreau dornici să se confrunte deschis sau să considere cã era vorba de rezolvarea unei probieme teologice majore.

Iconoclasmul nu s-a bucurat de sprijinul nici unui partizan de vază din rândul creștinilor care nu erau sub controlul lui Leon și a provocat o indignare generală. Călugarul calcedonian Ioan din Damasc(Sfântul Ioan Damaschinul) a scris în apropiere de Ierusalim o declarație în grecește, susținând că orice acțiune asupra icoanei era îndreptată împotriva figurii reprezentate, absolvindu-i astfel pe iconofili de idolatrie și acuzându-i pe iconoclaști de sacrilegiu.

Argumentele Sfântului Ioan Damaschinul s-au răspândit nu numai în califat, ci și în imperiu.În Occident, papa Grigore al II-lea a refuzat să-l recunoască atât pe noul patriarh Anastasios cât și iconoclasmul, astfel că autoritatea lui Leon la Roma s-a năruit aproape cu totul. În 731, Grigore al II-iea, noul papă, a convocat un sinod italian care a condamnat iconoclasmul drept erezie.

În ciuda iconoclasmului, arabii au continuat să facă incursiuni în Anatolia. Prin 733, ei îi alungasera pe hazari din Armenia și invadaseră regatul hazar, făcând totodată repetate incursiuni în adincul themelor anatoliană și armeană. În anul acela, Leon a făcut un gest mareț aliindu-se cu hazarii împotriva dușmanului lor comun prin căsătoria tânărului său fiu și moștenitor, Constantin, cu una dintre fiicele hanului hazar.

Tot in 733, împăratul a încercat să recapete controlul asupra Romei, trimițând o flotă comandată de strategul Manes al cibirhaeoților. Flota aceasta a naufragiat in Marea Adriatică. Nefiind deocamdată în stare să strângă o nouă expediție, Leon l-a pedepsit pe papa cât de mult i-a stat în putere. El a confiscat considerabilele domenii papale din Sicilia și Calabria și a mărit impozitele de acolo, instituind poate cresterea impozitelor respinse de Grigore al II-lea cu unsprezece ani în urmä. Se pare că în perioada respectivã Leon redimensiona valoarea impozitelor din tot Imperiul, prin acest act făcând probabil ca ratele impozitelor themei Siciliei să fie echivalente cu cele ale themebor răsăritene, dar nu și cu ceea ce rămăsese din exarhatul italian.

CAPITOLUL II

IMPERIUL BIZANTIN ÎN TIMPUL PRIMILOR ÎMPĂRAȚI ISAURIENI

2.1 . SITUAȚIA POLITICO-RELIGIOASĂ

După o perioadă destul de lungă de profunde frămantări interne, pe tronul Imperiului Bizantin ajunge, prin uzurpare Leon al III-lea (71 7-740), supranumit și Isaurul. Fiind de origine sirian aduce la tron o dinastie asiatică și deschide o nouă epocă în istoria Bizanțului. Bun general, om politic remarcabil, va încerca nu fără succes reorganizarea și consolidarea împeriului.

Fiul său Constantin al V-lea supanumit Copronimus (740-773) pe care și-l asociase de tânăr la tron pentru a consolida dinastia, a fost de asemenea, contrar injuriilor și calomniilor cu care dușmani l-au injosit, un suveran eminent. A fost un împărat energic, inteligent, un mare războinic, un bun organizator și mai mult decât tatăl său a fost autoritar, violent, dur si pasionat.

2.2. POLITICA EXTERNĂ A PRIMILOR ÎMPĂRAȚI ISAURIENI

Încă din primul an de domnie (717) împăratul Leon al III-lea se vede pus față-n față cu pericolul expansiunii arabe care asediază pentru a doua oară Constantinopolul. În fruntea unei flote impresionante Meslama, fratele califulului Omar al II-lea, asediază Constantinopolul atât pe mare cât și pe uscat. Dar măsurile energice ale noului impărat cât și eficacitatea focului grecesc au împiedicat pătrunderea asediatorilor în oraș.

Astfel decimați de foamete și de ciuma izbucnită în tabara arabă, cât și sosirea unei armate bulgare în ajutorul împăratului, îi obliga pe arabi să ridice asediul. Flota lor este distrusa de furtună, iar armata de uscat este zdrobită într-o bătălie ce are loc undeva prin Asia Mica.

Cel considerat „părintele iconoclasmului” este Leon al III-lea. Leon, de origine siriană, s-a născut în Germanicia la Marasch, la granița Ciliciei cu Siria. A primit educația în Tracia, unde părinții lui erau emigranți în timpul primei domnii a lui Iustinian al II-lea (685-695). Leon a fost conducătorul unei turme de berbeci care asigurau aprovizionarea cu hrană a soldaților ce se aflau în marșul spre Constantinopol (la care, pe această cale, participă și el).

Este cunoscut faptul că a primit ca recompensă gradul de spatharius, de care se bucură foarte mult la început dar, mai apoi, cade în dizgrația lui Iustinian. Împăratul pentru a se descotorosi de el îi încredințează o misiune dificilă în Caucaz; dar Leon demonstrează abilități deosebite atât diplomatice cât și militare. Acesta este pe scurt parcursul, ascensiunea lui Leon al III-lea Isaurul, care pornind de la statutul unui fiu de emigranți ajunge pe tronul Constantinopolului ca marele împărat, „învățând Biserica” despre probleme care îi erau de o competență exclusivă.

2.3 LEON AL III-LEA ȘI REFORMELE DIN IMPERIU

Deși a întocmit o operă de mare reformator, Leon al III-lea a dat imperiului o nouă putere de rezistență, i-a asigurat biruința împotriva prirmejdiei care-i amenința din afarã atât de serios existența. Toatã această opera a fost însă întunecată de marea disputã religioasã începutã sub domnia lui și cunoscutã sub nurmele de lupta împotriva icoanelor.

Timp de un veac și mai bine, de la 726 pânã la 842, ea tulburã adânc pacea Bisericii. Leon al III-lea, întinzându-și și asupra Bisericii opera lui de reformator, inaugurã lupta împotriva icoanelor, deschizând seria împăraților iconoclaști (sfãrâmãtori de icoane) și își atrase ura credincișilor devotați, încă de mult timp, cultului acestor icoane.

Istoricii care ne-au lăsat povestirea domniei sale, fiind partizani ai acestui cult, ne-au zugrãvit în culori negre pe împãrat și opera sa, încât e foarte greu sã ne facem o idee exactã despre motivele și caracterul reformei religioase a isaurului. Toate scrierile iconoclaste au fost nimicite și nimic nu a trecut la posteritate, pentru a putea judeca lucrurile în perfectă cunoștință de cauzã.

Unii au vãzut în această luptă a lui Leon împotriva icoanelor o reformã religioasă, care, alãturi de cea administrativã și socială, servea la ridicarea morală a poporului — și așa privesc marea dispută religioasã începutã de Leon.

Azi nu putem să ne facem o idee despre teoria și pãrerile adversarilor cultului icoanelor decât din critice pãtimașe pe care le aduc partizanii icoanelor. Contemporanii îi atribuie motive fãrã prea multã importanță. Theophanes pretinde că Leon a vrut sã placã musulmanilor și evreilor. Dar pe arabi îi bate, pe evrei îi persecutã. Istoricii din vremea noastrã sunt tot atât de puțin interesați.

În lupta pentru libertate, Biserica fusese învinsã, dar în cea purtată pentru caracterul său propriu, ea birui, pãstrându-și icoanele ca un rezultat al întrupării lui Hristos și ca o satisfacție a nãzuinei sale arzătoare dupa o ,,garantare”, o ,,certitudine” a mântuirii.

Dar ideea de libertate moralã nu exista atunci. N. Iorga aduce paralela prigonirii la aceeași dată a călugărimii budiste din China’ și crede că împãrații iconoclaști, ,,sub masca religiunii, ascuneau motive cu totul de altă natură” Biserica era foarte bogată, în urma cotațiunilor primite necontenit, ea stăpânea mai mult aur și argint și mai multe pietre prețioase decât tezaurul împãraților.

Mănăstirile foarte populate ajunseseră. refugiul tuturor celor care voiau sã se sustragã serviciului militar; ele erau scutite de impozite. Imperiul se găsea în foarte mare lipsă, pentru a face față rãzboaielor necontenite cu arabii și cu barbarii de la Dunătre.

Reforma religioasă întreprinsă de Leon punea statul în posesia bogățiilor și a bunurilor teritoriale ale mănătstirilor și bisericilor. ,,Ea dădea problemei financiare aceeași soluție pe care o aflau, în strâmtorarea sa, revoluțiia franceză, punând mâna pe bunurile clerului.”

Si odată cu aceasta, adaugă N. Iorga, ,,despuind Biserica de tot ceea ce acumulase până atunci, prin exploatarea domeniilor sale, impărații iconoclaști împiedicau pentru totdeauna în Orient o dominație eclesiastică asemenea cu aceea care chiar în acel moment se impusese în Occident prin actul de înfeudare, care nu crea subordonanța unui împărat de rasă francă”.

Învățatul rus Uspensky exprimă aceeași opinie când afirmă că măsurile administrative ale lui Leon au fost îndreptate esențial împotriva mănăstirilor. lar reprezentanții lor, călugării, au transportat lupta pe terenul teologic, pentru a putea taxa poziția împăraților ca atee și eretică, pentru a discredita mișcarea și a ruina încrederea maselor populare în împărații iconoclaști.

Lombard insistă — și are multă dreptate — mai cu seamă asupra zelulul de prozelit, care era principala rațiune a politicii împăraților iconoclaști. Multe suflete pioase, în secolul al VIII-lea, erau izbite de excesele superstiției, în special de locul ce se făcea cultului icoanelor, de minunile ce i se atribuiau, de felul în care erau mai puternice; Leon al III-lea, asiatic de origine, le împãrățea. Nici el, nici fiul siu n-au fost liber cugetãtori, raționaliști, precursori ai Reformei sau ai Revoluției. Ei erau oamenii timpului lor, pioși, credincioși, dornici a curăți religia de ceea ce le ăirea o idolatrie. Dar erau în acelși timp și oameni de stat, preocupați de revenirea și linștea Imperiului. Iar numărul mare al mãnãstirilor, creșterea necontenită a bogăției lor erau primejdioase pentru stat. Imunitatea de care se bucurau bunurile Bisericii micșora izvoarele tezaurului. Mulțimea celor ce intrau în mănăstiri erau din ceice se ocupau cu agricultura, soldații armatei și funcțonarii serviciilor publice.

Dar mai cu seamă influența exercitatã de cãlugãri asupra sufletelor fãcea din ei un element de agitație periculos. Împotriva acestor standarde, isaurienii încercarã a lupta. Proscriind icoanele, ei loveau în călugări, care aveau în ele un puternic mijloc de acțiune. Nu trebuie să uitãm că, în lupta lor, ei aflarã un sprijin însemnat în clerul înalt, gelos pe influența călugărilor, în armatã, compusã în majoritate din asiatici și chiar la o parte din populatie.

Louis Bréhier a consacrat o lucrare specială acestei chestiuni. Autorul vede în cearta cu privire la icoane nu numnai o problemă a cultului icoanelor, cum s-a vãzut de toți mai înainte, ci și o chestiune care intereseaztă arta creștină. Trebuie să venerăm icoanele și în ce măsurã? Avem dreptul să îngenunchem înaintea lor, să le sărutăm, și să le tãmâiem? Aceasta e problema cultului icoanelor. Dar, pe de alta parte, ne putem sluji de artã pentru a reprezenta ființa divinã? Un artist îl poate înfățișa pe Mântuitorul, pe Sfânta Fecioarã, pe sfinți? Aceasta privește legitimitatea însăși a artei creștine.

Când izbucnește mișcarea iconoclastă, arta creștină era definitiv constituitã. Nãscutã în chip umil în catacombe, menitã a exprima mai întâi speranțele credincioșilor dupã moarte, ea s-a transformat în veacul al IV-lea, dupã triumful Bisericii, și a cãutat a povesti, în felul epopeei, istoria religioasă a lumii, de la Creație și pânã la Judecata din Urmã.

Inspirația se scoate din citirea Sfintei Scripturi. Minciunile basilieilor lumii creștine se acoperã cu aceste compoziții, care înfățișează scenele religioase cele mai însemnate. Ele se reproduc în miniaturi care impodohesc manuscrisele cărțior sfinte,

Biscrica a dat intotdeauna acestor reprezentări artistice o valoare de învățământ. printr-însele se expuneau ochilor celor neînvățați scenele Scripturii, pe care aceștia n-aveau alt mijioc de a le cunoaște. Din vcacul al V-lea, cultul acestor icoane se rãspândește mult printre creștini. înfățișându-L pe Iisus, pe Apostoli, pe Sfinți, pentru a obține ceva din venerația care se datora modelelor înseși. Lumea se prosterna înaintea icoanelor din biserici. Icoanele unor asceți orientali, ca Simeon Stâlpnicul, sunt adorate încă din timpul vieții lor. De un cult special se bucurau unele icoane care treceau drept miraculoase, ,,nefãcute de mâna omului”, (Fecioara Hodigitria, de Sf. Luca). Teobogii își dădeau silința sã justifice acest cult.

Aceste excese trebuiau să aducă o reacție, mai ales dacä ne dăm seama cã nu în toate părțile era împãrtit cultul icoanelor și nici arta religioasã pe care am descris-o. Iconografia care plãcea atâta grecilor iubitori de frumusețe, chiar dupã creștinarea lor, era privitã în Siria și în Egipt ca o adevãrată idolatrie. Ea figura ideea înaltã pe care sirienii și egiptenii o aveau despre atotputernicia și nemãrginirea lui Dumnezeu.

În ținuturile acestea, arta este ornamentalã, cu linii geometrice, simboluri luate din regnul vegetal și animal, iar dacã arta copților din Egipt cunoaște și iconografia creștinã, ea preferă însă anumite subiecte; Sf. Gheorghe, de exemplu, și corpul omenesc e înfãțișat fără nici o frumusețe, în forme aproape geometrice. În anul 722/723, califul Yazid al II-lea a dat un edict ce interzicea cultul icoanelor creștinilor din statele sale.

Este sigur că această tendințã se datorează influenței Islamului. Coranul, dacã nu interzice reprezentările figurate, proscrie însuși idolii. Cânci, prin urmare, Siria și Egiptul ajung centrul puterii arabilor, arta acestor provincii se conformează prescripiilor lor și atunci se creează acele arabescuri vestite, acel decor poligonal, acele meandre complicate ce caracterizeazã arta arabă. Califul Omar al II-lea a prigonit chiar icoanele, a dat împotriva lor un edict.

Aceleași tendințe se manifestă însã și printre creștini. Existau și episcopi iconoclaști. Încă din veacul al III-lea se discută asupra artei religioase. Eusebius de Cesarea vorbește de ,,obiceiul pägân” pe care îi au unii de a purta icoane ale lui Christos și ale Apostolibr. În 488, Xenaias, episcop monofisit din Hierapolis, interzise în dieceza sa icoanele lui Iisus și ale Fecioarei. La Marsilia, în 599, se produce o adevărată încercare iconoclastã, când episcopul Serenus distruge toate icoanele orașului sãu episcopal. Papa Grigore cel Mare îl mustrã pentru aceasta, înțelegând foarte bine a se opri adorarea icoanelor, dar neadmițând ca sã fie lipsiți credincioșii, prin distrugerea acestor icoane, de învãțămintele pe care le înfiau.

Nu trebuie sã uităm apoi că evreii, foarte numeroși în toatä creștinătatea, nu puteau suferi icoanele cultului creștin. Și ei desfãșurau, în epoca aceea, cu o adevãratã ardoare de prozelitism; prin propaganda lor, ci vor fi contribuit la nașterea mișcãrii iconoclaste. Ceea ce rezultã din toate acestea e că, în vremea de care ne ocupãm, era în lumea creștinã un curent ostil exagerat cultului icoanelor și artei în care acest cult se răsfrângea. Era un curent care se accentuase mult.

Partidul iconoclast era destul de însemnat în epoca de care ne ocupãm. Evenimentele ne arată cã puterea principală a acestui partid era armata; aici mai multi dintre șefi ci se aratã iconoclaști violenți și aceia care ajung împărați în urma unei revolte — Leon Isaurianul, Leon Armeanul, Mihail Bâlbâitul — se slujesc de puterea lor pentru a suprima icoanele.

Soldații au aceleași sentimente. Cum se explicã acest lucru? Ei sunt iconoclaști din convingere, recrutarea lor dintre orientali, mai ales armeni, ne explică aceastã credință. Constantin al V-lea stabilește în Thracia un mare număr de emigranți, veniți din aceste regiuni. Cei mai mulți erau afiliați sectelor eretice, manicheeni, paulicieni, montani și, care furnicau în Asia Mică. Ei erau iconoclaști prin tradiție și pornii la cele mai mari violențe împotriva cultului ortodox, pe care-l socoteau idbolatru. Orientalii și soldatii sunt esența partidului iconoclast. Demnitarii civili, înalta aristocratie, episcopii chiar ei își schimbarã adesea atitudinea după fluctuațiile aduse de la Curte.

Împărații care ies din acest mediu vin, prin urmare, cu aceleași porniri. Ei sunt, ca toți predecesorii , și teologi, nu numai oameni de stat, în opera pe care o întreprind ei, văd un mijioc de a servi Biserica. Persecuțiile pe care le extind asupra căugărilor și mãnãstirilor nu se explică decât prin rezistența energică pe care o întâmpinau din partea acestora împotriva măsurilor promulgate de ei.

Bréhier socotește, prin urmare, că laicii au pnigonit icoanele, împăratii iconoclaști au făcut-o dintr-o sinceră convingere religioasă. N-au fost niște raționaliști în sensul modern, cum îi cred unii, nici influențați de islam on de iudaism, cum socot aiții. Dar oare să se fi gândit Leon al III-lea la a face din reforma sa un mijloc de a-i atrage la creștinism pe mahomedani este foarte puțin verosimil și nici un pretext de a confisca averile Bisericii nu poate să fi fost această politică religioasă care a zdruncinat adânc imperiul și care se explică prin acea patimă religioasă caracteristică bizantinibor.

Lupta împotriva icoanelor a deschis o criză morală, care va tulbura imperiul mai bine de o sută de ani.

Concepța bizantină dădea icoanei o însemnătate simbolică. În Biserica greacă, cultul icoanelor avu în ultimele veacuri o tot mai mare răspândire și ajunse una dintre cele mai însemnate forme de expresie a religiozității bizantine. Pe de altă parte, nu lipseau tendințele ostile icoanelor, al căror creștinism, ca religie curat spirituală, exclucdea cultul icoanelor. Mai cu seamă aceste tendințe se accentuau în părțile de Răsărit ale imperiului, unde se păstrau însemnate resturi ale monofisiților și unde secta paulicienilor, dușmanii onicărui cult bisericesc, se întinse mult. Atingerea cu lumea arabă a aprins pornirea împotriva icoanelor. Atitudinea ostilă cultului icoanelor a lui Leon al III-lea a fost atribuită de adversarii săi când influenței iudaice, când celei arabe.

Dar faptul că Leon al III-lea îi prigoni pe iudei și-i sili la botez nu însemna putința unei influente mosaice, cum nici luptele cu arabii nu exclud influența culturii arabe. Prigonirea evreilor de ciitre Leon al III-lea e mai mult un semn al întâlnirii influenței iudaice În această cpocă, în literatura teologică bizantină a veacului a VII-lea, apare un mare numiir de scrieri polemice, care atacau creștinismul.

Primul act ostil cultului icoanelor, pe care ni-l înregistreazã istoria, s-a proclus în imperiul califilor. În 723, califul Yazid al II-lea porunci ca în imperiul său să se îndeparteze icoanele din bisericile creștine. În Bizanț exista pe atunci o partidă puternicã vrjmașã icoanelor, ale cãrei centre însermnate se aflau în Asia Mica, înainte de toate în Frigia.

În fruntea ei stãteau înalții reprezentanți ai clerului, mitropolitul Thoma de Klaudiopolis și înainte de toți episcopul Constantin de Nakoleia. În serviciul mișcării contra icoanelor se așeză și Leon al III-lea, care venea tot din Orient și care, ca strateg în acele părți, avusese legături cu arabii.

În 726 luă Leon al III-lea întâia oarã poziție împotriva icoanelor, sub influența episcopilor dușmani icoanelor, care fuseserã ceva mai înainte în capitală. Ultimul îndemn se pare cã a fost pentru împărat un cutremur, în care el, orb al timpului, văzu semnul mâniei dumnezeiești împotriva obiceiului de a se adora icoanele. Mai întâi ei ținu predică, în care căuta să convingă lumea de impietatea cultului icoanelor.

În curând, trecu la faptã: o icoană a lui Hristos din cartierul Chalkoprateia, veneratã mult de popor, fusese aruncatã jos de un ofițer, din porunca împăratului. Poporul furios îl ucise pe ofțier pe loc, iar în Grecia se produse o revoltă împotriva împăratului iconoclast:

Leon, deși izbuti să înlãture repede revolta, procedã în toatã ura sa contra icoanelor, cu mare prudențã. Numai în al zecelea an al domniei porni hotãrât împotriva icoanelor și au trecut mai mulți ani pânã la ultima decizie. Pânã atunci, el a avut tratative cu factorii însemnați ai Bisericii, cãutând sã obținã consimãmântul papei și al patriarhului de Constantinopol. Dar a aflat la bãtrânul patriarh Gherman o împotrivire mare și schimburi de scrisori cu papa Gregorie al III-lea avu un rezultat negativ. Papa, deși respinse cu asprime părerile împăratului, evită o rupturã cu Bizanțul. Mai mult, se sili chiar să potolească mișcările împotriva împăratului, izbucnite în Italia de mai multe ori.

Pe lângă patriarhul Gherman și papa Gregorie al II-lea, împãratul află un adversar dintre cei mai mari în persoana lui Ioan din Damasc. Un grec, care la curtea califului din Damasc avu o înaltă funcție, mai târziu călugăr în mănăstirea Sf. Sava din Ierusalim, Ioan a fost cel mai mare teolog și cugetător al veacului său. Pentru apãrarea icoanelor, el compuse trei cuvântari.

În sens neoplatonician, concepe icoana ca simbol și mijioc; icoana lui Hristos este întemeiată pe dogma întrupării.

După ce toate tratativele căzură, Leon nu mai avu alt mijioc pentru a-și înfăptui planul, decât cu forța. El dãdu un edict pentru nimicirea tuturor icoanelor sfinților. Căutã să păstreze totuși aparența legalității. La 17 ianuarie 730, îi adună în palat pe toți demnitarii civili și religioși, și le supuse subscrierea edictului. Patriarhul Gherman refuzã și fu depus. La 22 ianuarie, urcã tronul patriarhal un fost synkellos, Anastasios, dispus a urma poruncile împăratului. Acum, odată edictul publicat, începu și distrugerea icoanelor și prigonirea adoratorilor.

În Italia depãrtatã, Leon nu putu impune iconoclasmul. Papa Grigorie at III-lea se vazu silit, ca după publicarea edictului care proclama doctrina iconoclastă oficial, să rupã relațiile cu Bizanțul:

Doctrina pe care o profesau iconoclaștii o cunoașterm numai din scrierile adversarilor lor. Marea majoritate interziceau și cultul și fabricarea icoanelor. Ei cãutau sã-și sprijine doctrina pe un mare număr de texte, scoase din Sf. Scriptură sau din Părinții Bisericii. Unul dlintre argumentele puternice pe care se bazau era textul Evangheliei Sf Ioan, după care trebuie și-l adorăm pe Christos ,,în duh și în adevăr”. Întrucât pentru episcopii bizantini atâta nu era de ajuns, iconoclaștii aduceau în sprijinul lor doctrina teologicã. Icoanele, pretindeau ei, erau în contradicție cu noțiunea Divinității și a sfințeniei.

Nu numai cã era cu neputință, după ei, a-l înfãțișa pe Dumnezeu cu ajutorul unor elemente materiale, (dar se aducea o insultă Fecioarei și sfinților fixând pe icoane trupurile pe care le-au avut în trecerea lor prin viața pămăntească. De asemenea, Hristos nu poate fi înfãțișat, cãci El este chipul lui Dumnezeu. Dacã se obiectează că s-a făcut om și cã prin urmare numai umanitatea Lui se infățișeazã în icoane, atunci se alunecã într-o erezie condamnată de sinoade, nestorianismul.

Ideile acestea se întinseseră și asupra artei. Am spus cã arta bizantină avea nu un caracter profund religios; scenele Scripturii, ale vieții sfinților impodobeau toate monumentele, de la marile compoziții în mozaic ale bisericilor până la simplile sculpturi și obiecte de metal prețios portative. Înfățișarea chipurilor venerate ale sfinților în costumul care amintea pe aceștia pe cei ai curții imperiale părea o simplã profanare. Sentimentul acesta se vede clar în hotãrârea unor împărați dă a-i înlocui subiectele religioase, în rnonumente, prin motive profane.

Mai întâi, în opera lor de distrugere, iconoclaștii cruțară tot ce n-avea caracter religios. În timp ce se nimiceau chipurile lui Hristos, ale Fecioarei și ale sfinților se lãsau arborii, animalele și scenele de teatru. De asemenea, acoperindu-se cu tencuială mozaicurile religioase, se puneau în locul lor tablouri de fantezie. La biserica din Vlacherne, de exemplu, se puseserã în locul Înălțării la cer și Coborârii Sfântului Duh arbori, păsări, animale sãlbatice. Împăratul Teofil înbocui în biserici mozaicurile religioase cu peisaje, în mijbocul cărora se juca o luntre de păsări. Din nenorocire, nu s-a pstrat nici o urmă a acestei arte, care trebuie să fi fost foarte interesantã. Dacă opera aceasta ar fi biruit, dacä nu s-ar fi restabilit, cum vorm vedea, cultul icoanelor, desigur că arta bizantină ar fi luat altă dezvoltare, ar fi urmat, poate, aceeași evoluție ca și arta arabä.

Arta aceasta, în care stãpânea elementul ornamental, n-au creat-o iconoclaștii. Ea pãtrunsese în veacul al VI-lea în arta bizantinã — ornamente geometrice sau vegetale, palmete, faună, real copiată din natură sau animale fantastice, al cãror tip se fixase în Physiologus de origine alexandrină; toate aceste elemente le crease arta orientalã, coptã sau siriană. Întrebuințate numai ca accesorii în arta bizantinã de dinainte de cearta icoanelor, pare cã au luat în opera artiștilor iconoclaști locul însemnat pe care-i aveau în artă arabi. Urme ale acestei producții se păstrează încã în multe opere de artã: triptice, stofe, miniaturi de manuscrise — în multe dintre colecțiile europene.

Partidul iconoclaștilor reprezenta spiritul oriental; partidul icoanelor era acela al grecilor din Occident. Încă de la apariția primului edict iconoclast, Grecia și Italia se revoltară și nãzuiră a proclama alt împãrat în locul lui Leon al III-lea. În prima linie, între adversarii iconoclaștilor se numără mănastirile, strâns legate de cultul icoanelor și de arta religioasă, asupra dezvoltării căreia au exercitat o influențã predominantă. Pentru lumea monahalã care fabrica icoanele, era și o problemă de existențã. Călugării susținând aproape singuri toată polemica împotriva doctrinelor iconoclaste, ei întemeind o doctrină teologică a icoanelor care a trebuit sa aibã adâncã influeță asupra dezvoltării religioase și artistice a imperiului.

Doctrina aceasta a fost expusă mai întâi în operele Sfãntului Ioan Damaschinul (născut pe la anul 700), călugăr foarte învățat, un teolog distins al epocii și elocvent — de aceea i s-a zis hrysorroas. În trei discursuri îndreptate împotriva iconoclaștilor, își expune această doctrină, care inspiră în mare parte apoi actele Sinodului de la Niceea (în 787) și în care aflãm întâia teorie sistematicä a cultului icoanelor și artei religioase. În veacul al IX-lea, doctrina fusese dezvoltată mai ales în operele patriarhului Nikifor (806-815), trei cărți Antieretica și în acelea ale Sfântului Theodor Studitul (759-826), o mare figură a Bisericii din acel timp.

Cea dintâi autoritate pe care se sprijină iconoclaști e Biblia. Dacä Dumnezeu s-a slujit de chipuri și de figuri pentru a-i ajunge scopui, dacã le-a recomandat evreilor să venereze tabernacolul înconjurat de heruvimi, Biserica poate face uz în chip tot atât de legitim de chipuri și de simboluri.

Dar pe Dumnezeu nevãzut nu-l putem înfățișa în icoane. Doar pe Dumnezeu întrupat în om, pe pãmânt, pe Iisus Hristos e îngăduit a-L reprezenta în icoane, tot așa și rnai cu seamă pe Sfânta Fecioarã și pe sfinți. și nu numai lui e îngãduit acest lucru, clar el se impune din pricina slãbiciunii naturii omenești, care are nevoie dc astfel de semne exterioare, ca să înțeleagă obiectul venerației sale.

,,Icoana este o amintire’ zice Sfântul Ioan Damaschin, ,,si ceea ce e cartea pentru cei inițiați în scriere, este icoana pentru cei agramați, și ceea ce e cuvântul.pentru auz, este pentru vedere icoana. Astfel se explică, prin urmare, valoarea pe care o are în viața creștină icoana: ea este un mijioc de învățământ. Ioan Damaschinul și Theodor Studitul insistã asupra acestui lucru.

Icoanele au apoi un caracter minunat: pe când idolii erau opera demonilor, icoanele sunt simbolul biruinței sfinților asupra satanei și au, ca și moaștele, ca și crucea, însușirea de a apăra de rele. În sprijinul acestei păreri, Sfântul Ioan Damaschinu, Theodor Studitul și pãrinții de la Niceea au adunat toate povestirile minunilor ce se atribuiau atunci icoanelor.

Acești reprezentanți ai teologiei icoanelor fac ei înșiși distincția între venerație și adorație. Cea dintâi se datorează icoanelor iar doua e rezervatã numai lui Dumnezeu.

Această doctrină a avut răsunetul său în dezvoltarea artei religioase. Pentru a se feri de acuzația de idolatrie ce i se aducea, Biserica s-a îngrijit a fixa în aceastã privință normele. Deși Sinodul de Ia Niceea proclamase legitimitatea icoanelor, fie în culori, fie în piatrã sau orice altã materie, icoanele sculptate dispãrurã aproape cu desăvârșire din arta bizantinã. Sculptura se reduse la basoreliefuri de ornamentație. Inițiativa artiștilor fusese restrânsã și în ce privește alegerea subiectelor. În veacurile al V-lea și al VI-lea, iconografia începuse a se dezvolta în acele vaste compoziții care împodobeau pereții bisericilor cu reprezentarea vie a istoriei lumii creștine, de la creație și pânã la judecata din urmă. După lupta iconoclaștilor, iconografia se fixează în toate amănuntele sale.

Această organizare definitivã si izvoarele de inspirație ale artei bizantine înlocui libera invenție a artistului prin aplicarea mai comodã a procedeelor tradiționale. Prin aceasta, bizantinii se deosebesc fundamental de occidentali, care nu au cunoscut asemenea restricții lucrul acesta conferind artei bizantine pecetea ei caracteristicã.

Dupã aceste explicații, care au fost necesare pentru înețegerea problemei despre care e vorba, să vedlem cum s-a desfășurat marea dispută cu privire la icoane.

Ajuns în fruntea imperiului în anul 717, în mijiocul unor catastrofe teribile — revolta armatelor, asediile Constantinopolului, ciuma care răpusese vreo 300.000 de locuitori —, Leon al III-lea Sirianul fusese un adevãrat reorganizator al Imperiului. El apărã cu succes capitala împotriva arabilor și biruința aceasta avu pentru mântuirea creștinătății urmãri tot atât de considerabile ca și aceea repurtată în Apus, la Poitiers, cu câtiva ani în urmă (732).

Asediul din 717-718 fusese ultimul asalt al arabilor împotriva orașului imperial, care rãmase adevãrată fortãreață a Europei creștine împotriva Asiei musulmane. Leon al III-lea restabili apoi disciplina în armată, reorganizã imperiul, cum am vzut, dădu o nouã culegere de legi, se preocupă de reglarea raporturilor dintre țãrani și marii proprietari. El se arätã, fãră indoială, prin toate aceste acte, un mare om de stat.

Dar el se trăgea, cum am văzut, din Germanic(e)ia, din Siria; fusese, mai înainte de a urca pe tron, strateg al themei Anatolikon; venea, prin urmare, dintr-o regiune unde tendințele iconoclaste erau mai puternice clecât oriunde. Avusese apoi legături cu mai mulți episcopi care impărtășeau aceste idei religioase: cu episcopul de Nakoleia, Constantin, cu Theodosios, mitropolitul Ephesului și cu Thorna, episcop de Claudiopolis, în Galatia.

Convingerea generală obișnuia ca orice nenorocire ce izbea Statul sã fie consideratã o pedeapă a Cerului împotriva necredinței, și a idolatriei. Un cutremur înspăimântător, însoțit de o erupție care avu loc în 726, în regiunea vulcanică a Cicladelor, scoase la suprafața apei un nou pãmânt, lângă insula Thera (Santorin).

Faptul acesta, la care se adãuga pustiirea arabilor și asediul Constantinopolului, ciuma care, decimând partea dușmană, se întinse și în capitalã și asupra populației Thraciei, toate acestea fãceau sã se creadă tot mai mult că o urgie dumnezeiascã se abãtuse asupra imperiului din pricina superstiției cu privire la icoane și-l îndemnau pe Leon să distrugã aceastã idolatrie pentru a potoli mânia divină.

În 726, Leon al III-lea, fãrã a da vreun edict împotriva icoanelor, începu o propagandă publică pentru a convinge mulțimea de rătăcirea cultului lor. Theophanes înregistrează faptul astfel: ,,În acest an începu nelcgiuitul împărat Leon a discuta asupra distrugerii sfintelor și venerabilelor icoane”.

Rãsunetul fusese mai mare în Provincii. Populația grecească a Helladei, care era în special legatã de cultul icoanelor, care îi înlocuiau pentru ea pe vechii zei și eroi ai pagânismului, se ridicã energic împotriva măsurii lui Leon. Ei proclamã un împărat, pe Cosmas, Înarmeazã o flotă și pornesc sub comanda turmarchului themei Agallianos, și a unuia Stephanos împotriva capitalei. În aprilie (727), ei apar sub zidurile Constantinopolului. Energia lui Leon birui însă această revolutionariă încercare, flota grecească fusese nimicită prin focul vestit al bizantinilor, Agallianos pieri în luptă, iar Stephanos și Cosmas, cãzură în mâinile împãratului, furã decapitați.

El s-a mărginit, prin urmare, la început la declarații, silindu-se a câtiga mulțimea la ideile sale. Așa crede Ostrogorsky în Les debuts de la querelle des images, socotind că până la edictul din 730 nu s-a mai dat vreunul contra icoanelor. Leon al III-lea ar fi încercat sã-l câștige pe patriarhul Gherman I și pe papa Grigore al II-lea prin negocieri. Dar, e greu sà ne explicãm prin simple cuvinte emoția violentã produsă. în rândul populației din Grecia și Italia.

Aici,in Italia, populația mai fusese nemulțumită și de măsurile fiscale impuse de Leon și acum giăsea prilejul de a se ridica împotriva lui. Papa Grigorie al II-lea, care se plânsese de politica fiscală a îpăratului, nu era în termeni prea buni cu acesta. El răspunse acum (727), la primirea ordinului imperial, prin excornunicarea exarhului și prin condamnarea ereziei. Toate orașele mari se revoltă, și alungă sau îi ucide pe ofițerii imperiali și erau gata să proclame un nou împărat. Se ceru sprijinul longobarzilor. Exarhul Paul pieri încercând a înăbuși răscoala în Ravenna. Dar Leon al III-lea fire energică, trimise un nou exarh, pe Eutychius, ce merse asupra Romei în 729, dar n-o putuse lua.

Lucrurile se îndreptă numai prin schimbarea de atitudine a papei, care înțelese ce primejdie însemna și pentru el amestecul iongonbarzilor în afacerile italiene și prin sfaturile sale potoli mișcarea.

În același timp, situația se agrava în Orient. După ce încercase a-i convinge pe patriarhul Gherman, Leon al III-lea se hotărâ a-l sili și se supune hotărârii sale. El convoacă un ,,silentioz” în Triclinium-ul palatului său (senatorii și înalții demnitari ai Statuiui si Bisericii), la 17 ianuarie 730, și-l somă pe patriarh și subscrie la edictul de condamnare a icoanelor, pe care avea să-l promulge. Gherman preferă să abdice și se retrase (ianuarie 730) din fruntea Bisericii. Locul său fusese ocupat de cel dintâi demnitar al Bisericii din Constantinopol, Anastasios, pe care împăratul îl câștigase de partea sa. În fruntea clerului imperial se afla acurm un iconoclast. Edictul fusese publicat și prigonirile începură.

Sfântul Ioan Damaschinul îi scrise atunci cele trei discursuri ale sale, îndreptate împotriva detractorilor icoanelor. La Roma, Grigore al II-lea (715- 731) refuziă să-l recunoască pe patriarhul Anastasios. Urmașul său, Grigore al III-lea, papă de la 731 la 741, pastra aceeași atitudine. El strânsese un Sinod de 93 de episcopi, printre care și cel de Ravenna, care-i excluse din sânul Bisericii pe cei care erau împotriva icoanelor. Leon al III-lea, care voia să aducă Apusul la supunere.

Leon al III-lea moare in iunie 740, lăsând imperiul într-o situație complicată din pricina certurilor cu privire la icoane.

2.5 CONSTANTIN V

Leon al III-lea muri în iunie (18) 740, lãsând imperiul într-o situație complicată, din pricina certurilor cu privire la icoane. Lui îi urmează în scaun fiul su, Constantin al V-lea (740-775), pe care încă de la varsta de 2 ani îl pregătise și care ajungea astfel împărat la 21 de ani.

Constantin al V-lea a fost o personalitate puternică. Este însă foarte greu să judecãm exact asupra domniei sale, din pricină că-l cunoașterm numai prin mijilocirea adversarilor săi, iar aceștia ne-au lăsat asupra sa un portret care face dintr-însul un monstru de cruzime și de vicii. Numele sãu e însoțit de epitetul Kopronyimos, pentru că ar fi murdărit apa în care a fost botezat, iar epitetul acesta a trecut la posteritate. I se mai zicea Caballinos, din pricina slăbiciunii sale pentru grajduri și pentru cai .

Atitudinea aceasta a scriitorilor față de Constantin al V-lea se explicã prin rigoarea neobișnuită cu care acesta a continuat prigonirea începută de tatăl său impotriva icoanelor. Crescut de Leon al III-lea în principii iconoclaste, Constantin al V-lea fusese unul dintre împărații cei mai fanatici care au domnit la Constantinopol. Nu numai că luă mãsuri împotriva adepților icoanelor, dar interzise cultul Fecioarei și doctrina mijlocirii sfinților și prigoni moaștele sfinte cu aceeași rigoare ca și icoanele.

Ardoarea sa religioasă îl târăște la cruzimi care l-au făcut odios. Dar cu toată această furie de prozelit, care-l micorează înaintea istoriei, nu se pot tăgădui însușiri1e deosebite de care dădu dovadã ca militar și administrator. Latura aceasta a fost întunecatã de scriitori pãtimași care au scris despre dânsul și ea se desprinde totuși în toatã mãrimea ei adevarată.

Încă de la începutul domniei sale, Constantin al V-lea voia să reprime o uzurpațiune.În 742, după mai multe biruințe purtate asupra trupelor uzurpatorului, Constantin al V-lea asedie orașul Constantinopol, care cãzu la 2 noiembrie în mâinile sale. Artavascios și fiii siăi fură orbiți și exilați, partizanii săi decapitați, iar patriarhul Anastasios dezonorat public: el fusese purtat prin fața mulțimii pe un măgar, cu fața către coada animalului, prin Hippodrom, și apoi restabilit în scaunul său.

Întărit acum pe Tronul imperiului, Constantin al V-lea conduce cu multă energie politica externă. Continuã expedițiile împotriva arabilor, pe care le începuse atât de fericit tatăl său. Imperiul califilor se afla, în primul deceniu al domniei lui Constantin, sfâșiat de luptele interne care aduserã căderea Casei Orneiazilor în biruința noii dinastii in 750, când Merwan al II-lea fusese bãtut la Mossiil de Abul-Abbas și Al-Mansur, fratele sãu.

Constantin al V-lea se folosi de aceastã slãbire a arabilor pentru a-i ataca viguros și a restabili hotarele Asiei Mici. Germanikeia, Douche, Melitene fură recucerite și populația creștină din Cornmagene și Melitene, între care mulți paulicieni, strimutați în Thracia. 0 flotã puternicã a arabilor, care încerca sã cucereascã iarãși insula Kypros, care pare a fi fost recucerită de Leon al III-lea, fusese nimicitã cu totul în 746. Diversiunile continuarã în sânul acestui popor, vechiul sãu entuziasm cuceritor slăbi cu totul și Imperiul bizantin nu rnai fusese primejduit în existena sa ca mai înainte. Mansur, al doilea calif al acestei dinasti (754-775), întemeietorul noii capitale Bagdad, încetase de a se mai sprijini pe puterea naiională și-și recruta trupele din triburile strãine trecute la Islam (peri, berhen, turci).

Cu și mai mare energie purtã Constantin al V-lea rãzboi impotriva bulgarilor. Tervel il sprijinise pe Rhinotmetos ca sã recapete a doua oarã domnia. Când arabii asediarã în 717 Constantinopolul, am vãzut că bulgarii vin în ajutorul bizantinilor.

Acum, în timpul lui Constantin al V-lea, un uzurpator pe nume Corniso înlălturase dinastia și ocupase tronul (753). El reia atacurile împotriva imperiului și Constantin al V-lea se îndreptã atunci cu îndârjire împotriva lui.

2.5 CONSTANTIN V ȘI BISERICA

După ce am schițat puternica activitate desfășurată de Constantin al V.lea pentru apărarea imperiului, să vedem acum actiunea lui în cadrul politicii bisericești.

Intervenția împăratului în treburile Bisericii vine foarte târziu. Abia în 753, dupã ce își încheiase luptele biruitoare impotriva arabilor și-și asigurase tronul prin gloria armebor. Constantin al V-lea compusese discursuri, poruncind să fie citite în biserici și douã Tratate de teologie în sprijmnul iconoclasmului, silindu-se a le clădi o bazã teologicä. Ele trebuie puse cu puțiin înaintea Sinodului iconoclast, deci pe la 752- 753

Împăratul punea problema iconoclasmului pe terenul hristologic, pe când înainte de el iconoclaștii îi imputau cultului icoanelor numai idolatria. Constantin al V-lea pretindea cã nu e posibil să reprezinte în icoane natura divină a lui Hristos, iar dacã se reprezenta natura umană, se aducea atingere dogmei unirii celor două naturi în Hristos”.

Ca atâția alți înaintași ai sãi, Constantin al V-lea se hotârâ a convoca un Sinod ecumenic și a preface canoanele acestui Sinod în legi pentru imperiu. La 10 februarie 754, el chemă, prin urmare, la Constantinopol 338 de episcopi, din toate părțile Orientului.

Aceștia se adunarã în Palatul Hieria, pe coasta asiaticã a Bosforului. Dar caracterul ecumenic al sinodului era compromis prin lipsa reprezentanților papei și a patriarhibr de Alexandria, Ierusalim și Antiohia. Patriarhul Anastasios murise (ianuarie 754) și împãratul îl puse ca patriarh, pe călugãrul Constantin al II-lea. În lipsa lui Anastasios, sinodul a fost condus de prelații iconoclaști: Sisinnios din Perge (In Pamphylia), Basilios Trikakabos din Antiochia Pisidei, Theoclosios Apsimar din Ephes, care prezidã.

Lucrãrile sinodului ținură până la 8 august 754. Partizanii icoanelor fuseseră condamnați. Se interzise nu numai adorarea lor, dar și fabricarea acestora. Apărătorii icoanelor fuseseră anatemizați, împărații iconoclaști aclamați ca mântuitori ai lumii și ai luminilor ortodoxiei . Dacã definițiile date de prelați reflctă în anume puncte ideile împăratului, ei nu le primirã însã pe toate, pãstrarã doctrina mijlocirii Fecioarei și a sfinților.

Executarea hotărârilor acestora se izbi de mari greutăți Si dãdu celor din urmã decenii ale domniei lui Constantin caracterul lor întunecat. Împăratul negocia cu episcopii ca și cu simpli călugări — ca Sfântul Ștefan cel Tânăr — pentru a obțne adeziunea lor. Dar silințele sale nu furã încununate de izbândã. El întâmpină o vie rezistență, mai cu seamă în mãnăstiri și o mulțime de cãlugări emigrară în aceastã epocã în Italia.

Înarmat cu hotãrârile sinodului, Constantin al V-lea luă măsuri energice împotriva rebelilor. Călugării fuseseră exilați, închiși, iar uneori uciși. Atunci pieri Andrei Calihitul de la Blachernae și Sfântul Ștefan cel Tânăr, ucis pe ulițele Constantinopolului. Mănăstirile

Sunt închise sau laicizate; bisericile distruse de la funcțiunea lor. Scrierile în sprijinul icoanelor au fost arse. Icoanele, distruse fără milă. ,,Cele care erau în mozaic,un contemporal, erau smulse; cele zugrãvite în culori, rase. Orice frumusețe dispăru din biserică.”

Astfel fuseserã distruse frescele bisericilor de la Blacherne, care reprezentau scenele vieții lui Iisus; dispăruseră mozaicurile și frescele care decorau Patriarhia și numeroase alte opere ale artei creștine. Manusrisele ilustrate nu scãpaseră nici ele. În locul scenelor religioase se puseseră în bisericã, spune Viața Sfântului Știefan cel Tânăr, ,,copaci sau pãsãri sau animale și mai ales curse satanice de cai, vânätori, spectacole și curse de Hippodrom „

În locul scenelor de pe Milianium, reprezentând al VI-lea Sinod Ecumenic, el puse portretul vizitiului sãu favorit. Împăratul, iritat, procedă atunci violent împotriva adversarilor și era martirilor se deschide în 761, prin uiciderea călugărubui din Blacherne, Andrei Calybitul.

Apoi, în 20 noiembrie 764, a fost ucis, pe ulțele Constantinopolului, după ce suferise tot felul de chinuri, Sfântul Ștefan cel Tânãr. Adus de la Sf. Auxentiu și închis, el a fost târât, din ordinul împăratului, din închisoare de o bandă de oameni înarmați cu ciomege și ucis sub lovituri.

În 765, Constantin al V-lea vru sã-i silească pe toți supușii să jure împotriva icoanelor. O adunare solemnã avu loc la Sfânta Sofia: patriarhul Constantin jură cel dintâi pe cruce că a condamnat întotdeauna icoanele și asemenea jurăminte se ceru în tot imperiul.

Fiindcã rezistența cea mai mare o opuneau călugãrii Constantin al V-lea proceda cu cea din urmã violențã împotriva mănăstirilor. Călugării erau obiectul insuitelor celor mai triviale în public; ei fuseseră aduși la Hippodrom și siliți a defila, fiecare cu câte o călugăriță de mânã, Iîn huiduielile mulțimii. În același loc fură executați, câteva zile In urmă, unsprezece înalti demnitari, acuzați de complot. Patriarhul Constantin, denunțat, fusese exilat în insulele Prinilor și apoi executat.

Furia împăratului se întinsese și asupra monumentelor de artă. Atunci pierirã o mulțime dintre operele artei creștine. Biserica Sfânta Euphemia este transformatã în arsenal și grajd. În provincii se dezlănțui aceeași violentă prigonire. Michail Lachanodrakon, strategul, a rămas celebru prin persecuțiile sale.

Când Constantin al V-lea se îmbolnăvi de teribila boalã care-l răpuse în câteva zile (14 septembrie 775) și care nu-i cruță nici familia, se pare cã a fost cuprins de remușcări și, pe patul morții, ne spune Theophanes, striga și spunea cã de viu a fost dat focului nestins și le cerea clericilor sã cânte imnuri Fecioarei, pe care atât de mult o jignise

Dupã moartea lui Constantin al V-lea, fiul său Leon al IV-lea, supranumit Hazarul (septembrie 775-8 septembrie 780), din cauza originii mamei sale, îi urma în scaun.În afarã, se purtau cu succes lupte împotriva arabilor, în fața cărora câștigã douã biruințe: una lângă Germanicia (778), alta în thema Armeniakon (780), și cãută să intervină în Italia, primindu-l la Constantinopol pe Adalgis, fiul lui Desiderius, regele longobard detronat de Carol cel Mare și atrăgându-l de partea lor și pe ducele cle Benevent, Arichis. Înãuntru, îndulci mult măsurile violente ale tatălui sãu împotriva partizanilor icoanelor. Domnia sa, care fusese de altfel scurtã, însemnă o perioadă de potolire a furiei iconoclaste.

Căugării începură a se întoarce în Constantinopol, mănătirile a se popula din nou. Împãratul dădea bune speranțe pentru restabilirea păcii interne, când muri, la 8 septembrie 780, de boala părintelui său. Fiul sãu, Constantin al VI-lea, asociat la domnie din776, avea numai 10 ani și împărăteasa Irina luă frâiele Imperiului, ca regentă.

2.5. IMPERIUL BIZANTIN IN TIMPUL IMPARATULUI LEON AL IV-LEA (775-780)

Împăratul Constantin al V-lea se stinge din viață în ziua de 19 septembrie 775 în urma unei puternice înflamații a picioarelor. În destăinuirea pe care a facut-o înainte de a muri își recunoaste greșeala săvârșita și ordonă cinstirea Sfintei Fecioare.Îi urmează la tron fiul său Leon al IV-lea ,supranumit Hazarul deoarece mama sa Irina era fiica hanului bulgar Hazar.

Soția noului împărat purta de asemenea numele de Irina fiind o ateniană frumoasă și spirituală dar dornică să guverneze. Înainte de căsătorie ea îi promisese socrului său că va renunța la cultul icoanelor pe care îl practicase în casa părinților săi la Atena.Îrina a fost incoronată ca impărăteasa alaturi de soțul său la data de 17 decembrie 770, iar la 14 ianuarie 771 dădu naștere unicului său copil Constantin.

În anul 775 Leon al IV-lea urca pe tron în urma decesului tatălui său și devine foarte popular prin dărnicia cu care împarte averea tatalui sau și prin micșorarea impozitelor care apăsau din greu pe umerii supușilor săi.Imediat după încoronare poporul îi cere tânărului împărat Leon al IV-Iea sa-l asocieze la tron și pe fiul său în vârstă doar de 5 ani.

Mai întâi împăratul refuză lucrul acesta crezând că fiul său va muri curând, dar la insistența poporului tânărul Constantin al VI-lea a fost incoronat ca împărat de către patriarhul Nicetos în ziua de Paști a anului 776.

Leon al IV-Iea a înțeles încă de la inceput că tatăl sau a mers prea departe în lupta sa impotriva icoanelor și încearcă să repare câte ceva din greșelile tatălui său. Astfel dă libertate călugărilor să se întoarcă în mănăstirile din care fuseseră alungați, iar uni dintre ei sunt aleși chiar episcopi, si chiar dacă nu a abrogat legile împotriva icoanelor ele au căzut în apatie. Se pare că acesta a fost motivul pentru care și-a atras mulși dușmani și astfel în luna mai a anului 776 un grup de ofițeri au organizat un complot încercând sa-l detroneze pentru a-l inscăuna ca împarat pe mai tânarul sau frate Nichefor.

Complotul a fost descoperit însă la timp iar cei implicați au fost exilati deși poporul cerea moartea lor.Patriarhul Nicetos moare la data de 6 februarie a anului 780, iar impăratul îl propune ca succesor pe lectorul Pavel. Inițial acesta refuză să primească deoarece împăratul îi cere să jure că niciodata nu va restaura cultul icoanelor, dar până la urmă depune jurământul și astfel este înscăunat patriarh al Constantinopolului în a doua duminică din postul mare a anului 780.

În același post al paștilor din anul 780 are loc denunțarea și întemnițarea a șase înalți funcționari de la curtea imperială, făcându-se vinovați de a fi practicat cultul icoanelor. Tot acum se găsesc două icoane ale unor Sfinți chiar în dormitorul tinerei împărătese. Cei șase funcționari arestați ca iconoduli aflând de lucrul acesta credeau că aceasta le va fi scaparea, dar planul lor a fost dejucat și iconoclaștii s-au folosit de acest incident pentru a o pierde și pe imparateasă.Irina jura că ea nu a știut nimic de existența acelor icoane și după ce este certată și mustrată în mod public iar bunicul trimis în exil este iertată.

Cei șase funcționari iconoduli după ce au fost rași în cap și torturați în public au fost aruncați în temnița pretoriului, apoi obligați să intre în mănătire de unde au mai fost scoși doar după moartea împăratului care a avut loc în ziua de 3 septembrie a anului 780.

Teofan și cei care s-au inspirat din scierile acestuia văd în cauza morții atât de timpurii a împăratului Leon al IV-Iea faptul că find îndrăgostit de pietre scumpe a jefuit tezaurul patriarhiei în care se găsea o coroană cu pietre prețioase foarte valoroasă și care fusese donată de împăratul Mauricius.

Unii istorici moderni pretind însă fără a avea argumente fondate în scrierile vremii, ca Irina l-ar fi otrăvit pe Leon cauzându-i moartea. Dar așa dupa cum am specificat, această ipoteză nu este întemeiată.

CAPITOLUL ІІI

SITUAȚIA BISERICII DE RĂSĂRIT LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL VІІІ-LEA.

3.1 FRĂMÂNTĂRILE DIN SÂNUL BISERICII

Pe parcursul secolelor al VII-lea și al VIII-lea, împărații au intrat în repetate rânduri în conflict cu Biserica. Este adevărat că în timpul crizelor extrem de grave, atunci când chiar Constantinopolul era asediat, în 626 și între 717 și 718, Biserica și Statul au fost strâns unite în fața dușmanului. Dar în alte perioade în care imperiul s-a aflat în pericol, bănuiala general împărtășită că înfrângerea militară se datora unei pedepse divine a dus la conflicte religioase între Biserică și Stat, ca și în cadrul fiecăreia din acestea. Disputele erau concentrate asupra ereziilor fără evoluție rapidă, ca cele din perioada anterioară, ci mai mult declanșate de împărați: monoenergismul, monothelismul și iconoclasmul.

Din rândul acestora, monoenergismul și monothelismul erau cel mai puțin artificiale. Promovându-le, Heraclius a încercat să realizeze un compromis cu monofizitismul, o erezie care se bucurase de un sprijin larg în Răsărit vreme de aproape douã secole, timp în care mai multe încercãri de a-l reconcilia cu ortodoxismul eșuaserã. În ciuda noii formule propuse de el, monoenergismul era puțin diferit de ambiguitățile studiate care eșuaseră deja. Monothelismul era ceva mai mult, o doctrinã coerentã mai mult sau mai puțin compatibilă cu deciziile Conciliului de la Calcedon, dar excluzând orice fel de distincție netă între natura divinã și cea umană a lui Hristos, separație respinsă de monofiziți. Patriarhii Sergius și Pirhus și multi alți clerici au adoptat una dintre aceste doctrine sau pe amândouă.

Cel mai bun argument al lui Heraclie ca să câștige partizani pentru compromisurile sale teologice era faptul că Dumnezeu îi dãruise victoria asupra perșilor. Văzând că Dumnezeu nu l-a mai ajutat pe împărat și în lupta împotriva arabilor, mulți și-au pierdut credința în teologia acestuia. Heraclius și Constans al II-lea au evitat să-și manifeste acordul față de monothelism din cauza lipsei lui de popularitate, dar s-au ferit și să-l condamne, ceea ce ar fi putut părea o recunoaștere a faptului cã înfrângerile imperiului erau urmarea unei pedepse pentru erezie. După ce bizantinii au început să aibă ceva mai mult noroc, lui Constantin al V-lea i-a fost mai ușor să condamne experimentul eșuat al străbunicului său. Când însă au urmat alte nenorociri Filipicos a reușit să restaureze monothelismul doar pentru o scurtã perioadă, dar cu o rezistență surprinzätor de mică din partea clerului demoralizat.

3.2 IMPLICAREA ÎMPĂRAȚILOR ÎN TREBURILE BISERICII

Deși iconoclasmul avea puțini adepți înainte de adoptarea lui de către Leon al III-lea, acesta nu a fost firește singurul care a considerat la vremea respectivă că răsturnările militare ale imperiului și conflictele interne constituiau pedeapsa unui Dumnezeu mâniat. Probabil că mulți bizantini erau gata să creadă că iconoclasmul putea fi benefic. Prestigiul lui Leon era deosebit de mare după învingerea arabilor care asediaserã cetatea Constantinopolului. Se pare cä Leon se așteptase la o opoziie mai redusã decit cea stârnitã practic de doctrina sa, dar aceasta a fost pasivă în cea mai mare parte a Imperiului. Abia la moartea lui Leon, odată cu revolta lui Artavasdos a aflat Constantin al V-lea cât de răspândit era sentimentul iconofil în capitală.

Constantin a așteptat totuși timp de peste un deceniu momentul potrivit ca să declare venerarea icoanelor drept erezie la Conciliul de la Hieria din 754. Deși el intenționa probabil să-i intimideze pe iconofili, se pare că mai curând i-a provocat. Activitățile acestora l-au determinat să înceapă prin 765 persecutarea lor, care a dus drept raspuns la un complot organizat în cea mai mare parte de iconofili cu un an mai târziu. Drept urmare, împăratul și-a intensificat persecuțiile și le-a extins la toți călugãrii, pânã când controversa religioasa cea mai inconștientã a devenit paradoxal cea mai îndrjită și mai sângeroasă.

După moartea lui Constantin, Leon al IV-lea a încercat în mod rațional să scadã tensiunea.Cu toate că este neândoielnic faptul că fiecare tabără credea că Dumnezeu e de partea ei, disputa s-a transformat tot mai mult într-o luptă referitoare la mãsura în care ar fi trebuit împărații sã dețină controlul asupra Bisericii în particular și a societății în general.

Motivul nu era pur și simplu faptul cã împărații impuseseră ionoclasmul unei biserici și unei societăți deosebit de refractare. Prin negarea locului ocupat în adorarea creștină de reprezentările picturale ale lui Hristos și ale sfinților Lui, doctrina iconoclastă tindea să le atribuie lui Dumnezeu și sfinților un rol limlitat. în lume. Mai mult, în primul rând din cauză că împărații iconoclaști recurgeau evident la afliarea propriilor lor portrete, ionoclasmul le conferea acestora o mai mare autoritate decât cea a episcopilor, care erau reprezentanții lui Hristos, sau a călugărilor, care îl imitau pe Hristos și aspirau la sfințenie.

Aceste implicații firești dacă nu chiar inevitabile ale teologiei iconoclaste, la început insuficient percepute de fiecare dintre cele două părți, au devenit evidente în timpul domniei lui Constantin al V-lea. Sub domnia lui, opoziția față de iconoclasm s-a transformat tot mai mult într-o opoziție față de însuși împăratul, lar loialitatea față de acesta a ajuns sa reclame iconoclasmul.

Constantin putea totodatã sa obțină avantaje politice și economice din persecutarea iconofililor, urmărind în felul acesta sa-și subordoneze episcopatele și aparatul birocratic și sã confiște mari proprietăți eclesiastice și mai ales monastice. Deocamdată, el și-a intimidat cu adevărat inamicii, deoarece, după înăsprirea persecuțiilor începute în 766, nu a mai trebuit să facã fațã nici unei conspirații.

Totuși, pe termen relativ lung, împărații nu prea mai puteau să persecute atât de mulți supuși, inclusiv pe cei din conducerea tradițională a Bisericii și Statului. Evenimentele care au precedat moartea lui Leon al IV-lea din 780 au demonstrat că până și demnitarii cei mai apropiați de împărat rămăseseră în sinea lor iconofili. Dinastia sirianä a trebuit să lupte ca să mențină iconoclasmul, care contravenea celei mai mari pãrți a tradiției politice, eclesiastice și teologice a Bizanțului. Într-adevăr, se pare că Leon al III-lea și Constantin al V-lea au favorizat iconoclasmul în parte din cauză că, până la începutul secolului al VIII-lea, Biserica dobândise tot mai multă putere, în detrimentul celei a împăraților.

În timp ce împărații pierdeau bătălii și teritorii în favoarea dușmanilor externi și, ulterior, erau detronați, biserica bizantinã beneficia de o serie de lideri de talie superioară celor de până la începutul secolului al V-lea. Patriarhul Constantinopolului, Sergius I, a fost sfetnicul, aliatul, creditorul și virtualul regent al lui Heraclius în timpul asediului capitalei din 626. Pyrhus, succesorul lui Sergius, a fost și el o figura influentă, înainte ca adversarii săi să-l răstoarne în 641, deși memoria lui, ca și cea a lui Sergius, a avut de suferit datorită legăturilor cu monothelismul. Din rândul patriarhilor Alexandniei, Ioan cel Milostiv le-a câștigat admirația tuturor, în timp ce Cyrus din Phasis o antipatie aproape generală, dar ambii au fost oameni puternici. Patriarhul Sofronie al Ierusalimului a fost și el o autoritate atât în teologie cât și în politicã. Ulterior, Gherman I, patriarhul Constantinopolului, a câștigat credit prin faptul că s-a opus timp de câțiva ani iconoclasmului lui Leon al III-lea. Atât Gherman, cât și Sofronie și Ioan cel Milostiv au ajuns să fie venerați ca sfinți.

3.3 CĂLUGĂRII, APĂRĂTORII ICOANELOR

În același timp, o serie de călugări au dobândit o mai mare autoritate ca lideri ai opoziției față de impărați.Cel mai elocvent exemplu din secolul al VІІ-lea este Sfântul Maxim Mãrturisitorul, care l-a înfuriat pe Constans al II-lea respingând vehement monothelismul. Maxim a fost principalul factor răspunzător de discreditarea acestei erezii, care a fost condamnată curând după moartea sa. În secolul al VIII-lea, cei mai înverșunați adversari ai iconoclasmului erau doi călugări: în afara imperiului, Ioan Damaschinul a pus la punct argumentația teologică a iconofiliei, în timp ce în cadrul lui,Constantin al V-lea îl considera în aceeași măsură pe Ștefan cel Tânăr drept o amenințare nu atât la adresa iconoclasmului propriuzis, cât a propriei lui domnii.

Atât Maxim, cât și Ioan Damaschinul și Ștefan au câștigat recunoaterea ca sfinți.În secolul al VII-lea, prestigiul tot mai mare al călugărilor a dus la apariția a numeroase biografii ale sfinților contemporani. După un secol și jumătate, timp în care martirii creștinismului primitiv constituiseră subiectele favorite ale hagiografilor, la începutul secolului al VII-lea, Ioan Moschus a scris lucrarea Livada Spirituală, o culegere de anecdote despre călugării contemporani care a devenit o lucrare religioasa clasică. Și Ioan al IV-lea Postitorul, patriarhul lui Mauriciu, si-a găsit biograful în această perioadă. La mijiocul secolului al VIII-lea, Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a devenit subiectul unel biografii încântătoare, scrisã de unul dintre cei mai populari specialiști bizantini ai genului, Leontius Napolitanul din Cipru.

Autorii au continuat de asemenea sa relateze faptele sfinților din vechime, un exemplu în acest sens find Miracolele Sflntului Dumitru, care descriu cum credința în acest martir de la începutul creștinismului a salvat în secolul al VII-lea de primejdii cetatea Thesalonic.

Consistenta creație haghiografică a secolului al VII-lea a fost însoțită în mod destul de adevărat de folosirea tot mai frecventă a icoanelor sfinților. Atât hagiografia cât și icoanele erau simptome ale popularității crescute a călugărilor și a clericilor, ceea ce se pare că a favorizat apariția iconoclasmului împăraților din secolul al VIII -lea. Hagiografia a cunoscut un regres în timpul iconoclasmului, din cauză că cei mai mulți autori potențiali și eventualii lor subiecți erau iconofili și călugări, iar circulația oricărei literaturi iconofile era împiedicată de către împărații iconoclaști.

Leon al IV-lea nu era totuși deloc lipsit de credință și nici măcar Constantin al V-lea nu voia sä fie considerat drept adversar al religiei. Cea mai mare parte a inspirației fundamentale a iconoclasmului era de origine biblică, o continuare a eforturilor împăraților dinaintea societății creștine. După ce manifestările pãginismului disparuseră de pe teritoriul bizantin, iar principalii dușmani ai imperiului deveniseră perii zoroastrieni, arabii musulmani, avarii, bulgarii și slavii păgâni, creștinismul a ajuns să constituie o trăsătură disitinctivă a bizantinilor.Heraclius a depus eforturi susținute pentru a recupera adevärata cruce din mâinile perșilor și se credea că Fecioara l-a ajutat pe Leon al IV-lea să ridice asediul Constantinopolului.

În secolele al VII-lea și al VIII-lea, odată cu asimilarea deplină a creștinismului biserica bizantină și-a formulat primul ei cod de legi canonice. Pe la începutul secolului al VII-lea, Biserica dispunea deja de o culegere de canoane stabilite de concilii și de decrete imperiale referitoare la religie. În timpul lui Heraclius, un editor anonim le-a adunat pe toate într-o compilație atotcuprinzătoare, deși neoficială, sub titlul Nomocanon. Conciliul Quinisext convocat de Iustinian al II-lea a adăugat acestei lucrări propriile lui canoane disciplinare.

3.4 LEON III ȘI MORALITATEA DIN IMPERIU

Partea din Ecloga lui Leon al III -lea referitoare la morala creștină diferă în mică măsură de legea canonică. Influenția Bisericii poate fi sesizatã din faptul că în Eclogã pedeapsa cu moartea este înlocuită cu mutilarea, ceea ce le dădea inculpaților mai mult timp de caință înainte de moarte. Opoziția față de execuție era atât de puternică, încât împărații îi pedepseau chiar și pe cei mai mulți dintre adversarii lor politici doar mutilându-i, chiar dacã acești complotiți mutilați puteau evident să rămână periculoși.

Conciliul Quinisext și Ecloga au fost încercări de a înăspri legislația morală în vigoare. Conciliul Quinisext a ridicat standardele comportamentului clerului, interzicându-le să se recăsătorească, să împrumute cu dobândă sau să poarte veșminte laice.

El a instituit totodată noi restricții privind segmentul laic al societății, prin interzicerea diferitelor feluri de superstiții sau practici, precum ghicirea viitorului, aprinderea de ruguri în nopte cu lună nouă sau zugrãvirea de imagini pornografice. În ciuda interdicțiilor conciliului, prostituția, jocurile de noroc și reprezentațiile teatrale au rãmas legale. Dar Ecloga scotea în afara legii seductia, avortul și sodomia. Ea susținea în același timp punctele de vedere eclesiastice, limitând gama motivelor de divorț și reclamând consimțământul la căsătorie atât al miresei cât și al mirelui. Leon al III-lea considera edictul său iconoclast drept o mãsurã împotriva superstiției, edict care a primit binecuvintarea bisericii sub Constantin al V-lea la conciliul așa-zis ecumenic de Ia Hieria.

Persistența forței bisericii bizantine este evidentă dacă ținem seama de continuarea influenței ei asupra provinciilor pierdute ale Armeniei, Siriei și Egiptului. Cu toate cã mulți sirieni și majoritatea egiptenilor și armenilor aparțineau bisericilor schismatice cu inclinații monofizite, ortodoxia calcedoniană și-a consolidat poziția pe tot cuprinsul Orientului. Cam în timpul domniei lui Leon al III-lea, califii au permis din nou numirea de patriarhi ortodocși pentru Antiohia, Ierusalim și Alexandria; ei și clericii lor erau numiți meichifi, după termenul arab de ,,împărat”, deoarece ei aparțineau bisericii împăratului.

Alexandria avea un patriarh copt, iar Antiohia unul iacobit; numai patriarhul ortodox al Ierusalimului avea autoritatea asupra unui episcopat ortodox în cea mai mare parte. Aflată în apropiere de Ierusalim, mănăstirea Sfântul Sava, unde se retrăsese Ioan Damaschinul ca să scrie în grecește împotriva iconoclasmului, atragea călugări din întreaga lume ortodoxă.Biserica bizantină nu era total ruptă de bisericile schismatice coptă, armeanã și iacobitã. La mijiocul secolului al VI-lea, un iacobit anonim din Mesopotamia a scris o apocalipsa în siriacã, atribuită episcopului Metodiu din Olimp din secolul at IV-lea, care prezicea cã împăratul va recuceri curând, cu ajutorul lui Dumnezeu, teritoriile pierdute.

Tradusă în grecește, lucrarea acestui Pseudo-Metodiu a influențat o lungă serie de profeții bizantine ulterioare. Majoritatea armenilor îi considerau pe bizantinii din vecinătatea lor drept posibili protectori. La sfârșitul secolului al VIII-lea, bisericile iacobită și coptă, desparțite de Bizanț prin limbã, geografie și teologie, s-au îndepărtat de acesta, fàră însã să devină și indiferente față de el. Unii dintre credincioși erau convinși că împäratul Constantin al V-lea era de partea lor, chiar dacã el nu era in nici un caz monoftzit, nu erau deboc iconoclaști.

Faptul că iconoclasmul era lipsit de adepți declarați printre creștinii de oriunde din afara imperiului este un alt semn că acesta era mai mult o inițiativă împãrãtească decât un lăstar al vreunei tradiții bisericești. El a făcut o impresie deosebit de neplacută asupra papilor, care fuseserã de obicei aliații împăraților. Papa Vitalian II primise cu brațele deschise la Roma pe Constans al II-lea în ciuda dezacordului lor în privința Type-ului, jar Iustinian al II-lea îi făcuse o primire cordială papei Constantin. la Constantinopol, în ciuda conflictului lor referitor la Conciliul Quinisext. Leon a III-lea a rupt aceastä alianță prin edictul sãu iconoclast și ulterior prin scoaterea Siciliei, Calabriei și a Greciei de sub jurisdicia papală. Schisma provocatã cu acest prilej, plus pierderea definitivã a Italiei centrale, erau de rău augur pentru viitorul imperiului, dar nici una dintre părți nu voia ca acest lucru să fie permanent.

Se pare că doar minoritatea creștină din Siria și Egipt care se convertise la islamism ajunsese, din cauza cuceririlor arabe, la concluzia că religia creștinã era greșita sau avea măcar nevoie de schimbări fundamentale. Înainte de apariția iconoclasmulul, explicația obișnuită a succeselor islamului fusese cea referitoare la păcatele creștinilor, ceea ce a dus la apariția unui creștinism și mai riguros și mai pios. Iconoclasmul era in parte o reacție la intensificarea sentimentulul și a practicilor religioase, în măsura în care acestea duseserã la creșterea puterii Bisericii; totuși împărații iconoclsaști nu au încercat să diminueze sentimentul religios ci să-l supună autorității lor. Chiar și în acest domeniu, ei nu au obținut decât o acceptare parțială și superficială din partea majorității supușilor.

CAPITOLUL IV.

ICONOCLASMUL SECOLULUI AL VIII-LEA

4.1 SCURTĂ INTRODUCERE ÎN PROBLEMA ICONOCLASMULUI

Termenul de icoană provine din grecescul είκών [eikon] (imagine) și κλάω [klao] (a sparge), și numește, în plan teoretic, doctrina care condamnă cultul imaginilor sacre, iar în plan istoric, faptele prin care o atare doctrină s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul formulelor doctrinare, ci și prin acțiunile care au ajuns până la distrugerea violentă – „spargerea” – imaginilor, și la persecuția celor care le cultivau. Sinonim al iconoclasmului este iconoclastia, care derivă din substantivul sau adjectivul concret iconoclast.

Nu este iconoclast doar acela care profesează o doctrină contrară cultului imaginilor sacre, dar ,poate chiar mai ales, cel care practică sau promovează distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a împiedica împlinirea cultului. Cel care se limitează numai la ostilitatea teoretică s-ar numi iconofob sau iconomah, în timp ce termenii opuși (care îi desemnează pe susținătorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, și cu un sens mai intens, iconodul.

Problema cultului imaginilor nu se pune pentru religiile aniconice (ebraism, islamism, etc.), ci pentru cele care admit fie adorația imaginilor sacre – căzând într-o adevărată idolatrie – fie doar venerarea lor. În istoria creștinismului atât în Răsărit, cât și în Apus, influențele veterotestamentare și confuzia dintre adorarea imaginilor (iconolatrie și idolatrie) și venerarea imaginilor (iconodulie) au provocat, din primele secole, atitudini și episoade de iconomahie sau iconoclastie. Între iconomahi sunt amintiți de obicei Tertulian, Clement din Alexandria, Minucius Felix, Arnobius, Lactanțiu, Eusebiu din Cezareea, Petru Fullon, Filoxen de Mabbug, Severus de Antiohia etc.; iar între puținii iconoclaști se semnalează, la sfârșitul sec. VI, Sever de Marsilia

Iconoclasmul este adaptarea unei opoziții extreme în fața reprezentării figurilor umane și venerării imaginilor, deoarece cele două – imaginea și ceea ce reprezintă ea (persoanele reprezentate prin intermediul ei) – erau inseparabile, de nedespărțit, ajungându-se până la extreme: a nu mai distinge între icoană și ceea ce reprezintă aceasta. Iconoclasmul în contextul său creștin este asociat în mod deosebit cu o perioadă din istoria Imperiului Bizantin, unde pot fi evidențiate trei perioade distincte: în primul rând etapa critică sub domnia lui Leon al III-lea (717-741) și Constantin al V-lea (741-775), și sinodul iconoclast din 754; îi urmează apoi al doilea Sinod Ecumenic din Niceea (787); iar în ultimă fază restaurarea (815-842) și extincția sa finală.

4.2 CAUZELE, ÎNCEPUTUL ȘI EVOLUȚIA ICONOCLASMULUI

4.3 DRUMUL ICOANEI PRIN SCRIPTURĂ

Este o trivalitate indiscutabilă realitatea că trăim într-o lume de imagini, unde de altfel însuși fluxul imaginilor ne despoaie poate de un sălaș în lume și de un acces la imagine. Această situație întărește suspiciunea iconoclastă: între aceste imagini, indefinit reînnoite fiindcă sunt absolut vane, uniform necuviincioase în virtutea banalității, ca spațiu virgin rămâne oferit eventualei vizibilități a sfințeniei ? Acestei întrebări pronunțate de un filozof francez i-a răspuns cu multe veacuri înainte Sf. Apostol Pavel în momentul în care le atrăgea atenția Corintenilor că "trupurile lor sunt locașuri ale Duhului Sfânt" din care trebuie să se reveleze în lume sfințenia.

Acest început al înțelegerii omului ca templu al lui Dumnezeu nu poate fi realizat decât în perspectiva unei abordări integrale a discursului antropologiei biblice în care sunt strâns legate două noțiuni fundamentale pentru demersul nostru, cea de icoană și cea de sfințenie. Astfel, referatul biblic al Genezei ne spune că în cadrul sfatului intratrinitar s-a hotărât ca omul să fie creat " după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu". Iar Sf. Ap. Pavel ne zice că Hristos este " chipul Tatălui", atunci despre chip poate fi vorba în sfatul trinitar? Deci, dacă spunem că suntem zidiți după chipul lui Dumnezeu, zicem că am fost creați " en ikona tou Patros", " en Hristo". Și aceasta pentru faptul că în Septuaginta termenii folosiți la textul Genezei sunt foarte apropiați, chiar și fonetic, de ceea ce exprimăm în românește prin noțiunea de icoană..

În acest caz el are o dublă relevanță, una pentru Treime -fiind o manifestare divină deschisă vizibilului uman și sesizabilă ca sursă a sfințeniei autentice – și alta pentru om – fiind o revelare fundamentală privitoare la ființa umană și la telosul acesteia. Cele două realități personale se pot regăsi una în cealaltă, iar în baza existenței lor ca persoane pot comunica, se pot împărtăși reciproc spre sfințire neîncetată. În baza acestei realități teologice și antropologice se afirmă despre perioada edenică a omenirii că este un timp al comuniunii și al vederii lui Dumnezeu de către om. Altfel de ce s-ar fi ascuns Adam ?

Această ascundere este de fapt închiderea omenirii față de iconire sau întunecarea iconirii, este începutul revelării intermediate. Gândirea dogmatică ne vorbește despre întunecarea chipului în om. Această întunecare trebuie înțeleasă ca o tot mai constantă ascundere a omului în spatele materiei, între copacii paradisului, spune Septuaginta, ajungând uneori la divinizarea acesteia. Totuși, peste veacuri, acești copaci vor deveni transparențe ale divinului, porți ale cerului, dar printr-o altfel de lucrare decât cea de tip babelic.

În acest moment apare, așadar, o structură de intermediere a vederii lui Dumnezeu. Ea este reprezentată de puterile îngerești care vor rămâne pentru multă vreme promotorii principali ai revelației vechi-testamentare. La poarta raiului au fost așezați "heruvimi și sabie de flacără vâlvâietoare". Filon spune că " heruvimul este revelarea a două dintre atributele supreme ale lui Dumnezeu : bunătatea și puterea, în timp ce aripile sunt expresie a rațiunii, grație căreia poate să fie suveran și bun". Heruvimul este plin de satisfacția de a-L vedea pe Dumnezeu și de a fi în intimitate cu Acesta, dar pe lângă faptul că el este o revelare a atributelor divine, el mai exprimă și ideea transcendenței divine și a omniprezenței; Sale. Acestea sunt motivele care au făcut ca la locașurile sfinte iudaice, contrar poruncii a doua din Decalog, să fie confecționați heruvimi, fie brodați, fie sculptați, în funcție de locul în care erau plasați, ca revelare a mediului de sălășluire a divinității. Dar heruvimii și serafimii apar și într-o altă dimensiune a textului revelat, în dimensiunea profetică a acestuia.

În viziunea profetică este revelată dimensiunea doxologic-slujitoare a heruvimilor și a serafimilor. La profetul Isaia și la profetul Iezechiel vom întâlni elemente de anghelologie care se subscriu demersului nostru iconologic. La Isaia 6 ceea ce înconjoară și susține tronul slavei lui Dumnezeu este ceata serafimilor celor cu câte șase aripi.

Ideea transcendenței este subliniată și aici de cele două aripi cu care zboară neîncetat, numai că aici mai rămân două perechi de aripi. Unele susțin tronul, iar celelalte acoperă ochii slujitorilor, pentru că nimeni nu poate vedea fața lui Dumnezeu fără să moară. De aceea Isaia va ajunge în dezvoltarea teologică a discursului său la expresia Malac Panaim – îngerul feței lui Dumnezeu, ceea ce ne arată că îngerii sunt iconiri ale divinității manifestate înspre lume.

Ceea ce transmit ei lumii este strălucirea slavei divine, iar ceea ce revarsă icoana în lume este harul lui Dumnezeu, acea energie care izvorăște din ființa Sa cea una și care părtași făcându-ne firii dumnezeiești, ne face de fapt a fi una cu Dumnezeu. Ființa noastră se închide vederii formelor și se deschide suflării Duhului, în cazul cultului icoanei, fiindcă icoana ne spune prin Cel reprezentat, luat dintre noi, că este posibil să-i urmăm exemplul.

Dacă la profetul Isaia găsim această idee specific mozaică încă vie, la profetul Iezechiel făpturile care țin chariotul divin, cu chipuri simbolice ce trimit la reprezentarea Evangheliștilor în iconografia creștină, sunt niște reprezentări asemănătoare cu patru fiare, a căror înfățișare semăna cu chipul omenesc.. Ceea ce denotă o mișcare evidentă a discursului teologic profetic spre o reprezentare "asemenea" nouă a lui Dumnezeu.

Omul căutător de vedere, stăpânit de aceeași dorință ca și Moise pe Sinai, primește în chip analogic o structură iconică a dumnezeirii, inteligibilă prin conformațiile sale asemănătoare nouă. în acest punct vorbirea despre icoană capătă o nouă dimensiune biblică revelatoare: omul se întâlnește cu Dumnezeu prin icoană, întrucât aceasta este o structură analogică, care afirmă asemănarea celor două persoane aflate într-un dialog desăvârșit, total. Icoana este un semn vizibil ce atestă asemănarea omului cu Dumnezeu și de aceea iese totdeauna din frivolitatea goliciunii imagisticii superabundente moderne.

Tot în discursul profetic, de data aceasta la Daniel, există câteva detalii ce au direcționat actul iconografic creștin. Este vorba despre imaginea prezentată de profet în relatarea vedeniei de noapte în care a văzut pe norii cerului pe "cineva ca Fiul Omului" și care înainta până la "Cel vechi de zile". Pornind de la acest text a apărut în iconografie chipul bătrânului albit de vremi și nu înnegrit de negura anilor, chipul Fiului care merge pe nori și care va veni.

Ochiul însetat de vedere nu este specific doar epocii vechitestamentare. Unul dintre ucenicii Mântuitorului, Filip, îi cere Acestuia să le arate lor pe Tatăl. Răspunsul pe care-l dă Iisus este temelia reprezentării iconografice a celor din Treime: „cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. întruparea face ca ceea ce au vestit profeții să fie desăvârșit revelat în Hristos și nu unipersonal ca în iudaism, ci tripersonal, ființând perihoretic în aceași ființă.

Dar până la a deveni noi asemenea lui Hristos icoana păstrează o structură evident simbolică și pedagogică, dar este mereu deschisă pentru intrarea omului prin contemplare în trans-cendere. Dacă la profeți, și în general în Vechiul Testament, avem reprezentarea mediată de îngeri a celor cerești sau vorbirea despre ceva sau cineva ca și chipul omului, în Noul Testament avem revelarea Proto-chipului, din veci existent în Tatăl, care este începutul posibilității reprezentării iconografice în măsura în care aceasta nu este un experiment limitativ pentru accederea omului în exercițiul contemplării. Icoana are în sine o privire care te privește de dincolo de ea și te cheamă la aceeași vedere. În această vedere icoana nu mai este surprinsă în niciuna din structurile sale fizicale amorfe, ci este un element ce te include în transcendere și în comunio sanctorum, în care totul este viu, dinamic, grăitor și deschis vederii în chipul simțămintelor îngerilor.

Posibilitatea reprezentării iconografice a realităților divine transcendente este exprimată într-un chip fericit de către Paul Evdokimov atunci când reface drumul icoanei prin Scriptură zicând: "Koperet -vine de la a acoperi și de la a mijloci ispășirea. Acest capac de aur care se afla deasupra chivotului este, conform textului din Ieșire 25, 17-18, locul în care Iahve se arată, de acolo vorbește El.

Icoana învierii lui Hristos lămurește acest simbolism profetic. Ea arată o scândură pe care zace giulgiul, iar la capete cei doi heruvimi stau înaintea femeilor purtătoare de mir. Această reproducere exactă a capacului aurit își vădește acum, prin Hristos, adevărata semnificație și i-arată, în același timp, că aceeași valoare de Prezență este inerentă oricărei icoane, aici se arată Iahve și de aici vorbește El. Hristos eliberează oamenii de mitologie și de idoli nu în mod negativ, suprimând imaginea, ci pozitiv, revelând adevăratul chip uman al lui Dumnezeu.

Umanitatea Iui Hristos este „icoana dumnezeirii Sale". Astfel putem vedea cum chipurile materiale ale mijlocitorilor îngeri își pleacă genunchiul în fața Chipului care a venit să ne arate nouă pe Tatăl. Icoana este din această perspectivă un acoperământ și un mijlocitor a, ispășirii, fiindcă ne deschide pe noi înșine și în același timp ne deschide nouă cerul pentru ca să-l vedem pe Tatăl. Sunt sugestive în acest sens cuvintele întâiului martir creștin, ale Arhidiaconului Ștefan "văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu".

Fundamentul biblic al icoanei își are obârșia în facerea omului după chipul lui Dumnezeu. Oprită de cădere, împlinirea lui se înfăptuiește prin Hristos și trece apoi la hristificați, la cei în care Hristos a luat chip, la hristofori, la cei prea asemenea. În sine însuși, Dumnezeu este mai presus de orice imagine, însă fața Sa întoarsă spre lume își însușește văzutul, găsește o imagine potrivită misterului iubirii Sale de oameni înfățișarea omenească. De ce ce se întâmplă acest lucru? Metodiu de Olimp spune că aceasta s-a realizat fiindcă mai înainte.' "Cuvântul a coborât în Adam", iar Sf Atanasie că "Dumnezeu a creat lumea pentru a deveni în ea om și pentru ca, tot aici, omul să devină Dumnezeu prin har.”

Astfel icoana este o teofanie, un lăcaș al Prezenței Sale în lume. Acest discurssintetizat din Evdokimov ar trebui continuat cu dimensiunea iconologică a Apocalipsei Sf Ioan. Figurile reprezentate pe pereți; Bisericilor sunt persoane reale ce Liturghiisesc neîncetat Mirelui, ei mijlocesc pentru noi și laudă dumnezeirea. La această realitate face trimitere Sf. Marcu Ascetul când ne îndeamnă să trecem dincolo de imagine, să nu ne lăsăm sufocați de imagini ale plăsmuirii minții noastre. El ne cer; să trecem prin poarta chipului în libertatea Prototipului. Icoana este așadar un pedagog al omului în procesul duhovnicesc de deprindere a transcencederii, este o formă plastică prin care omul intră în Chatarsisul frumuseței celei adevărate și nu o mai percepe pe aceasta ca pe o realitate estetică, ci ca pe una metafizică.

4.4 CAUZELE ICONOCLASMULUI

De-a lungul primelor sapte secole ale vietii sale, Biserica a apărat adevărul esențial, care stă la temelia mântuirii noastre: adevărul Întrupării divine. Ea îl apărase punct cu punct, formulând succesiv diversele aspecte ale învățăturii despre persoana lui Iisus Hristos – Dumnezeu si Om – oferind lumii cele mai exacte definiții posibile, care să reteze de la radăcină orice interpretare eronată. Numai că, după ce Biserica a învins fiecare erezie în parte, adică toate acele atacuri parțiale împotriva diferitelor aspecte ale doctrinei hristologice, a fost declanșată o ofensivă generală împotriva ansamblului învățăturii ortodoxe: a început lupta împotriva icoanei. Astfel și-a facut apariția una dintre cele mai teribile erezii care a săpat fundamentul însuși al creștinismului: iconoclasmul secolelor VIII și IX.

Prin iconoclasm se înțelege acel curent eretic, care își are începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentând chiar politica sa în problemele religioase.

Etimologic, iconoclasmul înseamna "distrugerea icoanelor" de la cuvintele grecești eikon = chip, înfatisare, icoana și klasma = a distruge, a sfarâma. Uneori se vorbește de iconomahie pentru a indica aceeasi acțiune de distrugere și necinstire a icoanelor, de la eikon si mahe = lupta.

Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. Învățații au încercat să determine cauzele care au dus la nașterea unui asemenea curent atât de puternic în lumea bizantină, să precizeze când a început să se manifeste și care a fost reacția față de el. În cele ce urmează, vom prezenta cat mai multe dintre cauzele iconoclasmului, așa cum au fost descrise de câțiva teologi contemporani consacrati în teologia icoanei, precum Leonid Uspensky, decanul Institutului Teologic Saint-Denis din Paris si cardinalul Christoph von Schönborn, arhiepiscopul Vienei.

4.4.1 PRETINSUL ICONOCLASM AL PRIMELOR SECOLE CREȘTINE

Unii găsesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputința unor teologi de a întelege sensul simbolic și educativ al icoanei si de a face distincție între cinstirea ei si idolatrie. Ei socoteau că cinstirea icoanelor vine în contradicție cu unele precepte biblice, de a încalca, de pildă, porunca Decalogului de a nu-ți face chip cioplit și de a nu i te închina lui (Exod 20, 4; Deut. 5, 8), apoi că, potrivit învațăturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie cinstit numai în "duh si adevar" (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor. 5, 7, 16).

Discuții în legătură cu cinstirea icoanelor au avut loc în Spania la sinodul de la Elvira (300-306), iar părinți și scriitori bisericești ca Iustin Martirul, Athenagora din Athena, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea si alții mai târziu au manifestat rezerve față de cinstirea icoanelor.

4.4.2 FOLOSIREA ABUZIVĂ A ICOANELOR

Fară îndoială, odată cu raspândirea cultului sfintelor icoane s-au înmulțit și abuzurile, iar credința populară nu era, desigur, mereu liberă de aceste utilizări abuzive ale icoanelor.Unii creștini împodobeau zelos bisericile considerând că acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Sfântul Amfilohie de Iconium denunțase acest lucru încă din secolul IV. Pe de altă parte, existau unele forme de venerare a imaginilor sacre care semănau leit cu profanarea. Asterie al Amasiei povesteste că, în secolul VII, imaginile brodate ale sfinților ornau veșmintele de ceremonie ale membrilor aristocrației bizantine.

La Alexandria, domni si doamne se plimbau pe străzi îmbracați în haine ornate cu imagini sacre. O venerare excesivă a icoanelor avea loc chiar în practicile curente din Biserică: astfel, icoanele erau luate uneori drept nași și nașe de botez sau ca nași de călugărie. Existau fapte încă și mai curioase: anumiți preoți răzuiau culorile icoanelor amestecându-le cu Sfintele Daruri și distribuind acest amestec credinciosilor, ca și cum Trupul și Sângele lui Dumnezeu ar fi trebuit completate cu ceva sfânt; această practică amintește de un alt abuz răspândit, acela de a bea ulei din candelele care fuseseră aprinse la icoane sau moaște.

Alți preoți oficiau Sfânta Euharistie având o icoană drept altar. La multe din minunile care erau relatate și crezute în legătură cu icoanele, au existat, cu siguranță, unele a căror autenticitate a fost contestată pe drept cuvânt de iconoclaști. Astfel erau unele așa-zise minuni făcute de icoana Maicii Domnului, din al cărei sân curgea din când în când lapte, care, după examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoana prin spate, printr-un tub subțire. De partea lor, credincioșii concepeau uneori venerarea icoanelor într-un chip prea literal: ei cinsteau mai puțin persoana reprezentată, cât imaginea însăși. Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale pagânismului. Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credincioși care nu erau foarte bine ancorați în Ortodoxie, ba unii dintre aceștia ajungând să refuze cu totul icoanele.

Alături de aceste erori referitoare la atitudinea față de icoane, existau de asemenea elemente scandaloase chiar înăuntrul imaginilor. Adevărul istoric era adesea falsificat. Fericitul Augustin ne lasă deja să înțelegem că pe vremea lui, anumiți artiști Îl reprezentau pe Hristos în chip arbitrar, după propria imaginație, exact cum se întâmplă adesea în zilele noastre. Anumite imagini îi scandalizau pe credincioși prin senzualitatea lor rafinată, care nu se potrivea deloc cu sfințenia persoanei reprezentate.

Imaginile de acest tip îl făceau pe omul obișnuit să se îndoiască de sfințenia icoanei sau chiar de necesitatea ei în Biserică. Mai rău, ele ofereau iconoclaștilor o armă redutabilă împotriva artei sacre în general. În ochii lor, arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu și a sfinților, adică lumea spirituală. Arta părea ca o adevarată blasfemie, iar prezența ei în Biserică părea a fi o concesie făcută păgânismului. Ei se întrebau: "Cum poate fi reprezentată, cu mijloacele josnice ale artei grecesti, preaslavita Maica a Domnului, care a primit în pântecele ei plinătatea Dumnezeirii, cea care este mai presus de ceruri si mai slavita decât heruvimii?". Sau: "Cum sa nu te rușinezi a arăta cu ajutorul unei arte pagâne pe cei ce trebuie sa împarateasca alaturi de Hristos, să-i împartă Tronul, să judece lumea și să se asemene cu chipul slavei Sale, de vreme ce Scriptura ne spune că lumea toată nu a fost vrednică de ei?" (Actele Sinodului VII Ecumenic).

Cea mai revoltatoare latură a cultului icoanelor pentru iconoclaști nu era totuși abuzul, totdeauna posibil, ci faptul că icoanele erau de fapt respectate. Semnele exterioare ale acestui cult: lumânarile sau candelele, tamâia, sărutarea, închinarea, toate aceste forme văzute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte într-un mod îngrijorător de practicile pagâne ale idolatriei. Puteau oare simplii credinciosi să înțeleagă subtilele distincții teologice între cinstire și adorare cu care teologii se apărau împotriva reproșului potrivit căruia cultul icoanelor era o adorare a chipurilor materiale? Apărătorii icoanelor, teologii și preoții, aveau datoria să amintească și să explice în mod repetat, atât laicilor cât și călugărilor, că icoanele trebuiau să fie cinstite, iar adorat putea fi numai Hristos, Cel reprezentat în icoană.

Toate acestea întăreau pe adversarii cultului icoanelor în convingerea lor conform căreia cultul icoanelor era incompatibil cu puritatea creștinismului.

4.4.3 SECTELE ICONOCLASTE

La rezerva față de cultul icoanelor au contribuit și unele secte și erezii de coloratură dochetistă, influențate de învățătura potrivit căreia Întruparea divină ar fi fost iluzorie, ireală. Pavlicenii, care nu cinsteau crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului și al sfinților, adică, după ei, tot ceea ce nu era cinstit "in duh si adevar", preluaseră de la manihei învățătura dualistă că materia trebuie disprețuită, întrucât a fost creată de un demiurg inferior și rău.

Iar pentru că Hristos nu ar fi avut un trup material real, El nu poate fi reprezentat în nici un chip. Messalienii din Armenia repudiau și ei cultul icoanelor, iar unele secte monofizite, active mai ales în părțile orientale ale imperiului, socoteau imposibilă reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului, deoarece, potrivit credinței lor, firea umană a fost înghițită de cea dumnezeiască, iar aceasta din urmă nu poate fi cunoscută și reprezentată. În marea majoritate însă, monofiziții nu erau ostili icoanelor, pe care le păstrează până astăzi. Arienii nu venerau nici sfinții, nici moaștele, nici icoanele. Cei mai mulți dintre nestorieni venerau icoanele, dar sub influența Islamului au devenit iconoclaști, deși cinstesc crucea.

La Sinodul VII Ecumenic, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, spunea că iconoclaștii sunt influențați de evrei, de sarazini, de samariteni, de maniheeni și de doua secte monofizite: fantaziștii și teopaschiții.

4.4.4 IUDAISMUL ȘI ISLAMISMUL

Acestor secte li se adaugă iudeii și musulmanii, care vedeau în icoane renașterea idolatriei și politeismului. Totuși, atitudinea evreilor față de arta plastică nu a fost întotdeauna unitară, dovedindu-și periodic deschiderea. Dar, în momentul nașterii Islamului, evreii au reînceput să respecte cu mare strictețe interzicerea imaginilor, prevazută de legea Vechiului Testament; nu numai că nu-și mai decorau cu imagini sinagogile, ca în primele veacuri creștine, dar chiar ajunseseră să le distrugă pe cele existente. Sinagogile de la Aïn Douq si Beth Alfa păstrează urmele acestor distrugeri.

Andre Grabar constată că islamul nu trebuie socotit ca fiind iconoclastic, ci în cel mai înalt grad "aniconic". În secolul VII a început invazia arabilor musulmani care au cucerit Siria și Palestina, au traversat Asia Mica ajungând la Constantinopol în anul 717. Împăratul Leon III Isaurul i-a respins în 718. La începuturile dominației lor, arabii erau în genere destul de toleranți față de imaginile creștine din teritoriile pe care le ocupaseră. În 723, califul Yezid a dat dintr-o dată ordinul ca toate icoanele din bisericile creștine de pe teritoriul său să fie scoase afară. Musulmanii au vânat atunci icoanele, dar trebuie spus că parsecuțiile lor nu au avut probabil un caracter consecvent și sistematic.

4.4.5 MOTIVE PERSONALE ALE ÎMPĂRAȚILOR ICONOCLAȘTI 

Primul împărat iconoclast, și totodată primul care a declanșat lupta împotriva icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741). Toți bizantinologii moderni sunt de acord că acest împărat a fost cel care a pus în mișcare această erezie: iconoclasmul este o "erezie imperială… care s-a născut ‘in purpură’, în palatul imperial" (St. Gero, The Eucharistic Doctrine of the Byzantine iconoclasts and its Sources, 1973, p 131). Problema este care au fost motivele împaratului de a începe lupta iconoclastă și care forțe din imperiu au putut să mobilizeze pe împărați.

Mult timp s-a încercat să se explice concepția iconoclastă a împăratului prin originea sa orientală. Leon III-lea era de origine siriană, venea din orașul Germanicia din nordul Siriei, care de generații avea numai episcopi monofiziți și care se găsea sub puternica influență a islamului ofensiv. Afirmația că ar fi existat și o influență evreiască asupra viitorului împărat ramâne de domeniul legendei, dar poate avea un sâmbure de adevar istoric. Totodata, Orientul Apropiat era deja sub influența islamică. Acestea ar fi unele presupuneri de influență păgâna asupra lui Leon III.

Al doilea împarat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de către tatăl său de la vârsta de doi ani a trăit întreaga viață în medii iconoclaste. El însuși a luat parte activ la disputele iconoclaste, pregătind sinodul de la Hiereia din 754. La un oarecare timp după Sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprită atât de legile imperiale, cât și de cele ale Bisericii, Constantin al V-lea a dezlanțuit o prigoană fără precedent împotriva iconofililor, obligând pe toți supușii să jure ca nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratați sau uciși. Persecuția s-a extins chiar asupra înalților demnitari imperiali care au fost umiliți în public, orbiți, exilați ori chiar uciși. Patriarhul Constantin, pe care împaratul îl numise la sinodul din 754, a fost destituit și apoi chiar torturat și executat.

Operele de artă religioasă au fost distruse și înlocuite de scene care se inspirau din natură ori din expedițiile militare ale împăratului. Ura a mers atât de departe încât a depășit hotărârile sinodului, hotarâri care priveau doar cultul icoanelor și a moaștelor de sfinti, și s-a extins asupra cultului sfinților și al Maicii Domnului.

Această teroare a luat sfârșit odată cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa religioasă a lăsat posterității amintirea unei epoci de o cruzime îngrozitoare. Memoria sa a fost atât de urată, încât ramășitele sale pământești au fost scoase din Biserica Sfinților Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale împotriva bulgarilor au făcut ca poporul să meargă la mormântul său cu recunoștință în momentele în care soarta Bizanțului era pusă în cumpană de invaziile acestora.

Domnia următorului împărat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a însemnat o perioadă de tranziție spre restabilirea cultului icoanelor. Deși atașat tradiției iconoclaste, ca fiu al împăratului Constantin Copronimul, nu a ezitat de altfel să arunce în închisori chiar înalți funcționari, a fost mai îngăduitor, poate datorită soției sale Irina, o iconodulă educată în Athena, cea care avea să restabilească cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787).

După împărăteasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat măsuri nici în favoarea icoanelor, dar nici împotriva lor. Dar cel ce i-a urmat la tron, Leon al V-lea Armeanul (813-820), ofițer distins prin calitățile sale militare și deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, avea să declanșeze faza a doua a iconoclasmului. Imediat după urcarea la tron el a început să-si arate convingerile sale iconoclaste. Într-un cerc de prieteni apropiați ar fi declarat: "Vedeti că toți împărații care au admis cultul icoanelor și le-au venerat au murit fie în exil, fie pe câmpul de luptă. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte bună.

Toti acești împărați au fost înmormantați cu cele mai mari onoruri în Biserica Sfinților Apostoli. Eu doresc să le urmez exemplul și să distrug icoanele." Leon Armeanul a cerut lui Ioan Gramaticul – "creierul renașterii iconoclaste" – să compună un tratat care să utilizeze hotărârile precedentului sinod iconoclast de la Hiereia (754). Numai că împăratul nu mai găsea în rândul episcopatului sprijinul de care se bucurase Constantin Copronimul. Înlăturndu-l pe Sfântul Patriarh Nichifor (810-815), a reusit sa convoace un nou sinod iconoclast în 815 la Constantinopol. Dar cu toate ca doctrina iconoclastilor nu mai avea nici sprijinul si nici vitalitatea din trecut, persecutiile au fost în schimb din cele mai violente, atingând violenta celor din vremea lui Constantin Copronimul. Ortodocsii au fost din nou martirizati, iar icoanele, cartile sau vasele sfinte decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat în scoli si figura în manuale.

Leon al V-lea a fost ucis în ziua de Craciun al anului 820, în timpul Sfintei Liturghii în Catedrala Sfânta Sofia, de catre un vechi tovaras de arme: Mihail de Amorium.

Acest ucigas avea sa urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea (820-829). Om fară cultură, a adoptat o poziție rezervată față de problemele religioase, nerecunoscand nici Sinodul VII Ecumenic, dar nici pe cele iconoclaste. În sinea lui era însa iconoclast, ca unul ce provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Această convingere l-a determinat sa-si dea fiul spre educare lui Ioan Gramaticul, cunoscut iconoclast, si sa nu reinstaleze ca patriarh pe Nichifor, ci tot pe un iconomah.

Totusi, politica iconoclasta a împaratului a fost în descrestere, el adorând cu multa pietate pe Maica Domnului si pe sfinti; persecutiile au încetat, exilatii au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor.

Situatia s-a schimbat sub domnia lui Teofil (829-842), fiul si succesorul lui Mihail al II-lea. Spre deosebire de tatal sau, care abia putea citi si scrie, acesta a fost un om cu instructie aleasa. El îsi dobândise nu numai cunostinte de cultura bizantina, dar si de arta araba, iar formatia i-o datora lui Ioan Gramaticul, viitorul patriarh. Anii de domnie ai lui Teofil însemna, pe de o parte, ultima înflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influente a culturii arabe în lumea bizantina.

Persecutiile n-au fost atât de dure ca în trecut. Sotia lui Teofil era o iconodula ce provenea din Paflagonia: Teodora, imparateasa care avea sa restabileasca pentru totdeauna cultul icoanelor în anul 843, imediat dupa moartea sotului ei.

4.4.6 ÎMPĂRAȚII ISAURIENI ȘI ARTA BIZANTINĂ

Pe lângă originea sau educația fiecărui împărat iconoclast este bine să amintim și de preferintele artistice ale acestora. Iconoclaștii nu se opuneau deloc artei ca atare. Departe de a fi dușmani ai artei, ei o favorizau. Ei nu persecutau decât reprezentarile lui Hristos, ale Fecioarei și ale sfinților. În acest sens, iconoclasmul secolelor VIII-IX poate fi apropiat de protestantism, cu singura diferență că iconoclaștii nu lăsau pereții bisericilor nepictați. Dimpotrivă, aveau mare plăcere din a-i decora cu tot felul de subiecte profane, peisaje, reprezentări animaliere etc. Formele pur decorative aveau de asemenea un rol important. Arta iconoclastă reprezenta simultan o întoarcere la izvoarele elenistice și un împrumut din Orientul musulman. Mai cu seamă împaratul Teofil a fost un principe fastuos și un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei monumentale.

El a poruncit construirea unui palat (care le imita pe cele din Bagdad) ai cărui pereți erau acoperiți cu încrustații, mozaicuri și picturi înfațișând scuturi, arme, animale de tot soiul, arbori și flori. Bisericile erau decorate în același spirit. Când el a scos de pretutindeni imaginile sacre, a facu-o pentru a le înlocui cu animale si păsări. Constantin Copronimul își lăsase o pildă strălucitoare: în biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene evanghelice și le înlocuise cu "flori, păsări felurite și alte animale înconjurate de plante printre care mișunau cocostârci, corbi și păuni". Împaratului i se reproșa faptul că transformase biserica în "livada și coteț de păsări" (Ch. Diehl, Manuel d’Art Byzantin, Paris, 1925). În locul unei fresce reprezentând Sinodul VI Ecumenic, Constantin pusese portretul vizitiului său preferat.

4.4.7 ANTIMONAHISMUL

Alte teorii, dintre care nu lipsesc si cele ale adepților luptei de clasă, consideră că împarații iconoclaști au pornit lupta împotriva icoanelor și ca reacție împotriva monahismului bizantin, aprig susținător al icoanelor; acesta luase o mare dezvoltare, poseda întinse domenii funciare și se bucura de imunități fiscale, ori în concepția împăraților bizantini nu se putea tolera o asemenea situație, fiindcă ea aducea prejudicii tezaurului statului, armatei prin lipsa de luptători și chiar agriculturii și altor activități economice, prin numărul insuficient de lucrători și, respectiv, funcționari.

Cunoaștem că măsurile cele mai drastice de după sinodul din 754 au fost luate de Constantin V împotriva monahilor, de aceea uneori se vorbește de această faza a iconoclasmului numind-o monahomahie.

A fost interzis celibatul, călugării au fost izgoniți din mănăstiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazărmi. Mulți dintre ei au fost obligați să defileze în hipodrom

ținând câte o femeie de mână. Cel mai aprig persecutor s-a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit călugărilor să se căsătorească, pedepsind cu orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau. Lachanodrakon a vândut proprietățile mănăstirilor, a ars manuscrise și moaște de sfinți, și atacă atât de aprig pe monahi, încât aceștia nu mai îndrăzneau să poarte haina monahală.

4.4.8 MOTIVE RELIGIOASE

Alți autori caută cauzele începerii iconoclasmului în cercurile imperiale în reforma religioasă. Înainte de toate, lupta împotriva icoanelor este un fenomen religios: un conflict pentru "o adevarată religie", pentru "purificarea Bisericii", pentru "închinarea în Duh si adevăr". Împaratul Leon al III-lea s-a simtit chemat, socotea el, să restabilească adevărata religie în imperiu care, prin cultul icoanelor, fusese necinstită și trădată. Odata ajuns la conducerea Imperiului, el se va considera "împărat și preot", cu drept de control asupra problemelor bisericești și laice, și va impune iconoclasmul ca doctrină oficială a imperiului în probleme religioase.

El socotea că prin aceasta va purifica religia creștină de rămășițele păgânismului, reducând-o la înălțimea și puritatea ei originară. Pentru el, cultul icoanelor este cultul zeilor păgâni care trebuie nimicit: "Ozia, regele iudeilor, după opt sute de ani a înlăturat din templu șarpele de aramă, iar eu, după opt sute de ani, am făcut să se scoată zeii din biserici". Leon al III-lea se considera un al doilea Moise rânduit de Dumnezeu, regele-preot, păstor al poporului lui Dumnezeu, adică al Imperiului Roman.

Împăratul Constantin V Copronimul a dus și mai departe doctrina hieratistă. În vederea pregătirii sinodului de la Hieria (754), împăratul a alcătuit personal 13 scrieri teologice. Scrierile sale au fost discutate în sinod, iar concluziile dogmatice sintetizate într-un Horos. Potrivit acestui Horos, împărații sunt arătați ca egali cu apostolii, investiți cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a desăvarși și învăța omenirea, dar si pentru a combate erezia diavolească. Același împărat a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfinților și a fost împotriva cinstirii moaștelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.

Împărații erau ferm convinși în legitimitatea faptelor lor înaintea lui Dumnezeu. Declanșarea luptei împotriva icoanelor de către Leon al III-lea a fost prilejuită de o erupție vulcanică, care a avut loc în anul 726 între insulele Thera și Therasia și a produs un cutremur. În acest fenomen natural împăratul a vazut dovada maniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul 726 reprezinta totodata anul începerii persecuției împotriva icoanelor. Împăratul Leon Armeanul era încredințat ca predecesorii săi iconoclaști au fost ajutați de Dumnezeu.

Pe de altă parte împarații explicau atât înaintarea islamului, care se facea simțită în mod clar și irezistibil, cât și prăbușirea imperiului ca pe o pedeapsă a lui Dumnezeu care afecta tot atât de mult poporul lui Dumnezeu ca altadată poporul lui Israel ori de câte ori acela cădea din adevarata cinstire a lui Dumnezeu. Eliberarea ca prin minune a orașului imperial de flota arabă (717), spectaculoasele succese militare ale lui Leon și Constantin în lupta împotriva islamului n-au făcut decât să devină și mai clară idea că mișcarea împotriva icoanelor constituia o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru imperiu.

Această validare evidentă a reformei pe care împărații o intenționau în imperiu și în viața religioasă a făcut ca mulți oameni ai Bisericii să ajungă la convingerea că împăratul, prin acțiunea de distrugere a icoanelor, înfaptuia voința lui Dumnezeu. Astfel, episcopii de la sinodul iconoclast din 754 au comparat pe impărați cu Apostolii pe care i-a chemat Hristos ca să distrugă pretutindeni cultul zeilor.

4.4.9. MOTIVE POLITICE

Iconoclasmul pare să fi fost declanșat mai degrabă din rațiuni politice, fiind expresia cea mai evident vizibilă a unei reforme generale a Imperiului, preconizate de imparații iconoclaști. Departe de a fi inovatoare sau revoluționară, reacția iconoclastă a fost una profund conservatoare, tipic romană, și nu orientală. Impărații iconoclaști asteptau reconsolidarea Imperiului de la o restaurare a tradițiilor religioase și politice monarhice și teocratice ale epocii constantiniene, de la o veritabilă "renovatio constantiniana". "Iconoclasmul bizantin a fost – după cum scrie A. Grabar – un proces istoric declansat si dirijat, mai mult de un veac, de la înaltimea tronului celor mai puternici monarhi crestini ai timpului care exercitau o putere practic nelimitata. Act de guvernamânt în domeniul religios, iconoclasmul imperial trebuia sa se exprime în conformitate cu traditia imperiala, si a purtat pecetea originii sale imperiale".

În cea mai pură descendență constantiniană/eusebiană, suveranii iconoclaști se considerau inspirați și chemati, ca si Apostolii, direct de la Dumnezeu ca să readucă Biserica bizantină, printr-o amplă operațiune de epurare, la puritatea tradiției apostolice amenințate prin cultul icoanelor de o lentă dar sigura alunecare spre politeismul pagân. În realitate însă, se urmărea instaurarea unei teocrații imperiale absolute în care împăratul devenea și șef religios al Imperiului (imperator sum et sacerdos, după cum am amintit anterior).

Luptând împotriva imaginilor lui Hristos, impărații iconoclaști urmăreau de fapt substituirea acestora prin propriile lor imagini ca singure imagini vii ale Divinității pe pământ. Sensul general "reacționar" al reacției iconoclaste îl exprima elocvent tendința "retro-constantiniană" de a înlocui peste tot imaginea lui Hristos cu semnul Crucii.

Era o luptă între imagine și semn/simbol, respectiv între prezența și reprezentanță. Spre deosebire de semn sau simbol, imaginea e locul survenirii sau apariției (epifaniei) unei prezențe personale. Dacă simbolul poate fi manipulat și instrumentalizat în folosul unei alte prezente, imaginea este propriul ei simbol, propria ei prezență și reprezentanta – nemanipulabilă. Acolo unde e Dumnezeu (sau Hristos) Însuși, împăratul nu-l mai poate reprezenta. De aceea, nu este deloc întâmplător ca scena principală pe care s-au "jucat" controversele a fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru– locul unde basileul se arăta mulțimii.

În 726, Leon III dă semnalul de începere al iconoclasmului distrugând icoana lui Hristos de deasupra Porții de Bronz a Palatului și înlocuind-o cu semnul Crucii și cu o inscripție justificativă. Iar în 843 în semn de încheiere a disputelor patriarhul Metodie restabilește imaginea lui Hristos alături de Cruce (însoțind-o de o altă amplă epigramă justificativă). În spatele conflictului dintre Cruce și Icoană se citește însă competiția dintre impărat si Hristos la funcția de Imagine văzută a Divinității.

Din "luptatori împotriva icoanelor" (iconomahi), imparații iconoclaști deveneau în fapt – cum afirmau iconodulii contemporani – "luptători împotriva lui Hristos" (hristomahi). Suprimând imaginea lui Hristos însuși pe edificii, pe monezi, pe obiectele oficiale, ei căutau poate să depersonalizeze oarecum regalitatea lui Hristos pe pamânt și, în consecință, să-și absolutizeze propria lor suveranitate, tendința conformă cu cele mai îndraznețe manifestări de autocrație ale acestor suverani-soldați.

Totuși, nu sunt plauzibile afirmațiile unor istorici potrivit cărora împărații iconoclaști au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri largi de refacere a societății și credinței, pe care voiau să le pe baze mai drepte și mai bune. Ei n-au fost niste rationaliști sau liber cugetători, cum spun alții, care cu mult timp înainte de Luther, ar fi voit ăa bazeze societatea nouă "pe principii nemuritoare".

Împărații iconoclaști, la fel ca și toți oamenii timpului lor, erau foarte pioși, uneori cu preocupari teologice, grijulii sa nu atragă prin comportarea lor mania divina, și, mai presus de toate, voiau să purifice religia creștină de tot ce li se parea că este idolatrie.

 4.4.10 ARGUMENTELE TEOLOGICE ICONOCLASTE

Din politică, chestiunea icoanelor a devenit, în același timp și inevitabil, și una teologică, imaginile și icoanele situându-se de la bun început în zona de intersecție între religios și politic. Spre a justifica teoretic reacțiunea politică, împărații iconoclaști au patronat sau elaborat efectiv (în cazul lui Constantin V) si o teologie iconoclasta.

Aceasta grefă aniconismul vechi-testamentar pe fondul unei resurecții generale a spiritualismului elenic platonizant (gen Orogen și Eusebiu al Cezareii). Distincția cheie a acestei iconologii "sui generis" era cea între icoana "moartă" (materială, artificială, inertă) și icoana "vie" (naturală, însuflețită) a unei persoane.

Daca Leon III a refuzat ca idol icoana "moartă" a lui Hristos, fiul său, Constantin V, a formulat explicit teoria (de origine orientală-magică, după cercetatori) a imaginii "vii" și ca atare "consubstanțială" cu prototipul; în conformitate cu aceasta, singura icoană veritabilă a lui Hristos devenea… Euharistia. Tot Constantin al V-lea este cel ce a contraatacat, mutând justificarea respingerii icoanelor pe terenul dogmatic, considerat a fi cel al apărătorilor lor: hristologia. Icoana ar fi respinsă ca imposibilă de însăși dogma unirii ipostatice a Divinității și umanității în Persoana lui Hristos.

Nelipsit de subtilitate, raționamentul era următorul: pentru a fi veritabilă, icoana trebuie să reprezinte persoana reprezentată așa cum este; Hristos este Dumnezeu și om; deci, icoana n-are decât două posibilități, ambele inacceptabile și ducând la concluzii absurde din punct de vedere dogmatic: sau reprezintă și natura Sa divină nereprezentabilă considerând că aceasta e amestecată într-un fel cu umanitatea Lui (= concluzia monofizita), sau reprezintă natura Sa umană, dar atunci o separă de Divinitate (= diviziunea nestoriană).

Sinodul de la Hieria a utilizat, însă, o argumentație diferită de amintitul teologumen (silogistic) care, se pare, nu i-a convins. Reluând argumentul origenist al lui Eusebiu al Cezareei, Sinodul va proclama imposibilitatea icoanelor, dat fiind că după Înviere trupul lui Hristos este acum integral divinizat și ca atare nereprezentabil. În termeni platonizanti-monofiziti, îndumnezeirea umanității lui Hristos apare înteleasă ca o spiritualizare totală a corporalității lui Hristos, considerată, a-și fi pierdut prin Înviere și Înalțare calitățile materiale care-l fac figurabil, și în primul rând "circumscrierea" ei.

4.5 CELE DOUĂ FAZE ALE ICONOCLASMULUI. FAZA I.

Pentru inceput trebuie să menționăm că în cadrul disputei iconoclaste este imposibil a se lămuri doar prin rațiuni politice, nici numai cu motive teologice sau izolată de reformele sociale etc. Totuși, în stadiul actual al investigațiilor, apreciem că esența problemei trebuie căutată în domeniul doctrinal, religios, în vederea limpezirii ei definitive.

În ceea ce privește locul lui de naștere, socotim prea restrictivă afirmația că ,,iconoclasmul este esential constantinopolitan” (H. Ahrweiler). Cum vom vedea, sursele sale sunt in fond asiatice. Fără să etichetäm iconoclastia absolut bizantină, nu putem fi de acord, în plus cu o o altă afirmație, prea generalizatoare și anume că ar fi fost ,,o mișcare din Orientul Apropiat”. Se știe că iconomahia s-a desfășurat impetuos și durabil, cu efecte grave pe diverse planuri, aproape exclusiv în imperiul bizantin. Nu negăm, firșete, însemnătatea și tâlcul unor tendințe protoiconoclaste izolate, apărute în felurite zone și considerate ca antecedente ale marii dispute din sec. VIII-IX, sau semnificația unor acțiuni iconofobe inițiate de califi arabi la începutul aceluiași veac VIII.

Cercetătorii mai noi au sesizat judicios că bazileii iconoclaști erau toți de origine anatoliană: ,,isaurii” Leon III, Constantin V, Leon V (813- 20), frigienii (dinastia amorianà) Mihail II (820-829) și Teofil (829-842), iar cultul icoanelor de două ori a fost restabilit de femei: Irina – greacă de obârșie și Teodora provenind din Paflagonia, provincie micrasiatică, nu departe de Capitală.

De asemenea s-a relevat împrejurarea că ,,lupta contra icoanelor” a găsit puternic sprijin în centrul și răsăritul Asiei Mici, unde locuitonii băștinași, superficial elenizați, erau expuși prozelitismului iconofobilor. Bizantinologul M. Siuzumov observă realitatea că iconoclasmul e ,,legat genetic de ereziile Asiei Minor.”

Aici dăinuiau urme considerabile de monofizism și s-a dezvoltat secta paulicienilor, irăjmașii oricărui cult ecleziastic. Rădăcinile monofizite ale iconoclasmului bizantin au fost reliefate deja de regretatul bizantinist. De aceea ni se pare irelevantă opinia că dezbaterea inițială a iconomahiei ,,nu a avut nimic de-a face cu hristologia”.

Pionierul iconoclasmului, Leon, s-a născut în locurile unde se cultiva arta cu figurații ,consubstanțiale”, o reprezentare artisticã cu aspirație magică. Trebuie menționate și unele influențe directe, concrete, exercitate de ereziarhi precum:Constantin de Nacoleea, Toma de Claudiopolis, renegatul Beser.

Apoi vizita lui Genesios, liderul paulicienilor la Constantinopol în 726 nu va fi rămas fră ecou asupra iconoclasmului împăratului. Nu omitem nici rãspândirea extraordinară a ,,imaginilor’ și adorarea nu o dată fetișistă a lor (unii pretindeau că există exemplare iconice aghiropoete, adică nefăcute de mână ornenească). Dar în loc să se inlăture excesele condamnabile, s-a ajuns la negarea îndreptăirii iconoduliei.

Chiar în 726, întâmplându-se un seism și eruptie vulcanică la NE de insula Creta, împreună cu renegatul Beser, Leon interpretează această urgie ca o pedeapsă divină determinatã de iconolatrie. Distrugerea icoanei-mozaic reprezentând pe Hristos, de deasupra Porții de Bronz, în 726, este primul act iconoclast al împăratului (cel mai de seamã), care a precedat – cu 4 ani – edictul imperial, act cu valoare de simbol. În palatul său Leon III procedează conform convingerilor sale, sincere ori interesate. Însã e și act public: împăratul înlocuiește icoana (că nu ar avea suflare, vie) cu o cruce, gloria tuturor ortodocșilor.

Foarte adevărat că o argumentare teologică mai serioasă a poziției iconomahice se va obține abia sub Constantin V. El autoriza o singură icoană: pâinea și vinul din Sf. Euharistie, dupa aceea refuză titlul de Născătoare de Dumnezeu Fecioarei Maria, cultul sfinților și al moaștelor, crucea. Cu dreptate, R. Jenkins il declară pe împărat monofizit. Pentru a convinge poporul să adere la ideile sale, el începu o propagandă activã prin silenția (consilii de înalte oficialități civile și eclesiale). La fel dădu multă atenție îndoctrinării trupelor constantinopolitane (tagmata). Deci la sinodul convocat de bazileu în palatul Hieria, la 10 febr. 754, a triumfat partida moderată. Se interzicea totuși confecționarea, cinstirea, posedarea sau tăinuirea icoanelor. Se alcătuiesc multe anateme, cea mai grea find rezervată Sf. loan Damaschinul. El se mai chema ,Mansur” biruitor, iar Constantin V, din urã i-a zis ,,Manzir”, adică bastard.

Documentele vremii nu ne îndreptățesc să afirmăm că iconomahia s-a ivit ca ,,protest împotriva arbitrariului birocrațieii imperiale, Iuxului în biserică și a monahismului” (M. Siuzumov), manifestându-se ,,ca o viguroasă mișcare socială și politică cu adânci implicații în viața Imperiului” (D. Teodor), fiind reflexul aspirațiilor acelorași pături din Asia Mică, ostile cultului icoanelor.

De precizat, mai întâi, că iconoclasmul nu a pornit „de ,jos”,în anul 730 Leon emițând unicul edict. Recunoaștem că a fost antrenată (în această convulsie antiiconică) mai cu seamä armata, dar – cum a conchis W. Kaegy – nu toate themele asiatice au sprijinit în chip unanim ideologia imperialã, ci și aici cu ocazia războiului civil din 742 ele și-au împărțit ajutorul între un iconoclast (Constantin V) și un iconodul (Artavasdos).

Suveranul oficial n-a găsit un reazem total nici între cei mai apropiați colaboratori. Mai mult, în 820, iconofilul Toma Slavul a dezlănțuit o formidabibă rãscoală impotriva regimului iconoclast al lui Mihail II, find susținut de populații microasiatice, exceptând themele Opsikion și Armeniakon care au rămas fidele împăratului legitim.

Bizantinistul P. Lemerle e de pärere că ,,amploarea mișcãrii iconoclaste dovedește poate cât de important era atunci să se facäă concesii Asiei Mici, să fie îndepartate oricum de la ea anumite tentații…” S-a mai susinut cä iconoclasmul a fost cauzat de o ,,stare de necesitate națională”

Nu infirmăm meritele deosebite pe care și le-a câștigat Leon izbãvind Bizanțul de expansiunea arabă și întărind structura statului sub toate raporturile. În acest sens teoria centralizării este justificată, Îînsă rămâne insuficientã o altă explicație, anume ,,puterea economicä a mănăstirilor și atracția exercitată de <<viata contemplativă>> asupra locuitorilor imperiului într-o perioadä de crizã profundă și de insecuritate priveaza statul de contribuabili și de soldați” (S. Brezeanu).

Dar iconoclasmul nu s-a născut ca monahomahie, ca luptă împotriva călugărilor, tentã dobânditã abia după anul 760. După ce sf. Ștefan cel Nou a primit mucenicia pentru că n-a voit sä abjure credința, s-a pornit adevărata urmărire ce a dus la excese înspăimântätoare, la uciderea și mutilarea a numeroși iconoduli. Astfel strategul themei Thrakesion (cu capitala la Efes),pe nume Mihail Lachanodrakon – de hatârul superiorului – a expulzat din mănăstiri pe monahi și pe monahii, obligându-i ori să intemeieze familii, ori să ajungă (prin desfigurare) la expulzare.

Exagerările au continuat până la trecerea în veșnicie a lui Constantin V care a dictat și exproprierea posesiunilor monastice. Privitor la instituția imunității monahale, trebuie spus însă că ea atinge apogeul la răscrucea sec.XIII-XIV Firește nu ignorăm unele mãsuri riguroase; ne referim la interdicția lui Nichifor Focas din 964 de a se întemeia noi mănãstiri și aezăminte filantropice, la confiscarea tezaurului bisericesc de către Alexie Comnenul (1081-1118); amintim și secularizarea de la finele veacului XIV ce afectase posesiunile mãnãstirești în propor.

Autorii acestor hotărâri ce au lovit în patrimoniul călugäresc și eclesiastic nu au devenit – pentru interese superioare de stat -iconoclaști.Care a fost atitudinea Apusului și a altor regiuni față de ,,cearta în jurul icoanelor”? Înca în 726, când s-au dat întâile porunci de eliminare a icoanelor, s-a iscat la Constantinopol o împotrivire colenicä a populației, îndeosebi a credincioaselor.

În Marea Egee izbucnește o autenticã revoltă armată (727). În Peninsula italică papa Grigorie II, ca răspuns la decizia ,,Isaurului”, a excomunicat pe exarhul ravenat ce va lua contramãsuri, mai ales că au apărut mișcări fioroase contra șefilor militari bizantini. Dacã la Constantinopol în 730 patriarhul iconodul Gherman e demis, în Italia (anul următor) Grigorie III a anatematizat într-un conciliu endemic pe iconoclaști. Drept ripostă, câteva dieceze sunt detașate de sub junisdicia Romei și plasate sub oblăduirea Bisericii ecumenice (gest repetat dupã 754).

Leon IV Hazarul va deceda doar după cinci ani de cârmuire (în 780). Sub prigonirea s-a temperat mult, în pofida destituirii și închiderii unor inalți funcționari ce s-au manifestat în societate ca iconofili. Fiul de numai 10 ani, Constantin VI va domni sub regeța mamei sale Irina. Aceasta – printr-un gest abil – a înlăturat pe inconoduli patriarhul și -a influențat alegerea ca ecumenic a unui mirean instruit, Tarasie, devotat opțiunilor sale.

Sub el se va întruni sinodul VII ,,a toată lumea”. Acesta, convocat la Constantinopol în 31 julie 786, a trebuit sä-i intrerupă sesiunile datorită opoziției soldaților constantinopolitani, fideli memoriei defuncților bazilei iconoclaști. În anul viitor (în septembrie și octombrie 787) soborul se reunește la Niceea – și neexpus demonstrațiilor militare și civile -, sub îndrumarea lui Tarasie și cu un numrăr de 350 ierarhi, plus numeroși monahi (Platon de la Studion, unchiul celebrului Teodor Studitul). Iconodulia este repusä în drepturile ei, redactându-se și o autenticã teologie a icoanelor. Invocându-se temeiul întrupării, s-a arătat că e vorba de o cinstire relativă a ,,imaginilor” și nu de o adorare ce se cuvine exclusiv lui Dumnezeu.

Conciliul a însemnat pentru ortodocși într-adevăr o reușită care, însã, nu va dura prea mult.Fire paradoxală, Irina care a servit cu un zel ieșit din comun ortodoxia, era de o veleitate iarăși neobișnuită. La un moment deși Constantin ce-si avea sustinatorii săi a vrut să se debaraseze de tutela supărătoare a mamei, ceea ce s-a petrecut în toamna lui 790, devenind unic autocrat.

Dar Constantin VI din punct de vedere militar era un incapabil, în timp ce în traiul particular a dovedit o imoralitate intolerantă. Exproprierea unor rude apropiate, divorțul de sotia sa Maria și căsătoria anticanonicä cu iubita Teodora au revoltat populația ortodoxă. Irina în 792, însă, redobândește poziția pierdută la palat și uneltele în scopul discreditării vlăstarului și neânțelept. Ea dispune în fine – de necrezut – schilozlirea lui Constantin în 797 și exilarea acestuia împreună cu a doua soție.

De acum până în anul 802 Irina domnește ca basilicus, însă domnia ei este cvasicatastrofală. În ceea ce privește diplomația externă, s-au acumulat unele decepții răsunătoare. În urma unor raiduri repetate, Irina înnoiește tratatul irenic cu arabul Harun ar-Rashid (809), pentru câtiva ani, respectându-se clauzele apăsătoare din 781. În interior, cu demagogie anulează contribuții importante ale supușilor. În politica sa atât de vulnerabilä Irina s-a folosit de recomăndările mai puțin inspirate ale unui eunuc, sfătuitorul ei de baza.

După ce Carol cel Mare respinsese atât sinodul iconoclast din 754 cât și cel ortodox din 787, la crăciunul anului 800 își primi coroana imperială la Roma din mâinile papei Leon III, ca ,,augustus a Deo coronatus (…) rex Francorum et Langobardorum”. Cei doi aliați vor trimite în 802 o solie la Bizanțul Irinei pentru ,,reunificarea iarăși – prin căsătoria celor doi împărați – a Estului și Vestului”, proiect nerealizat.

În 802 o răzmeriță a vulgului o răstoarnă pe Irina de la conducere; și urmează (până în 811) Nicbifor IGenikos. Acesta nu obișnuia să intervină în diferențele dintre iconoduli și iconoclaști. Numește patriarh pe cronicarul Nichifor (805-815) vremea să se impună atenției publice monahii studții având mentor pe Sf. Teodor, mare iconodul; vor suferi prigoană.

In afacerile lăuntrice, Nichifor – expert financiar – a revocat sau modificat cele mai multe din restructurările economico-fiscale ale Irinei, fapte ce i-au atras antipatia a nu puțini cãlugări ce se socoteau despuiați de avantajele oferite de generoasa Irina.

Cât privește treburile externe, conștient de propriile interese Imperiul bizantin nu putea să considere decât o uzurpare încununarea lui Carol (titlul imperial carolingian va dispărea complet în sec. X pentru a renaște în a doua parte a aceluiași secol, însă de astă dată sub formă antiistorică:,,Sf. Imperiu roman-germanic)”.

Să notăm că între anii 805 și 811 are loc convertirea deplină a croaților prin misionari franci trimiși de Patriarhia de Aquileea, ceea ce constituia iarăși un prejudiciu pentru Bizanț. Pe de altă parte victoria lui Nichifor, în 805 la Patras asupra slavilor răsculați din Peloponez, a contribuit la ,,regrecizarea Greciei” meridionale, unde supraviețuiau suficiente ,,slavonii”.

Împăratul constantinopolitan a avut însă un oponent de temut mult mai nociv în persoana lui Krum, o persoana bulgară influentă. După o campanie care la început s-a bucurat de victorii, pe drumul de întoarcere bazileul, fiul său și oștenii bizantini sunt surprini într-o ambuscadă pregätită de inamic. Nichifor își pierde viața și – se spune – din țeasta sa hanul bulgar va confecționa o cupă de băut la orgiile păgâne.

Fiul răposatului, Staurakios (ajuns împărat) va muri peste câteva luni ca urmare a rănilor grave primite. Va fi ridicat pe scaunul împărătesc ginerele lui Nichifor I, Mihail I Rangabe (811-813). El a simpatizat pe iconolatri – Sf. Teodor ajungând să domine viața religioasă –însă ca militar și diplomat a fost nepriceput după expresia lui Teofan.În anul 812 a recunoscut lui Carol Magnus titlul de imperator în schimbul restituirii teritoriilor ocupate.

Acesta va cădea prin intervenția strategului Leon Armeanul(813-820) cu care va începe a doua etapă a iconoclastiei.

4.6 A DOUA ETAPĂ A ICONOCLASTIEI.

În stadiul al doilea, iconoclasmul a pierdut din intensitate, persecuțiile find mai ,,blânde și intermitente”. Martiri iconoduli s-au înregistrat, totuși, mai ales sub Teofil.

Leon V Armeanul era preocupat întâi de toate de restabilirea ordinii (prin reprimarea ultimelor revolte), de restaurarea forței militare a statului, mai cu seamã că bulgarii deveniseră amenințători.Eliberat de grijile războinice, Leon ,,Cameleonul” – cum era poreclit – se va putea interesa de problemele teologice, relevând pasiunea sa iconomahă. Prima măsurä a fost depunerea și surghiunirea patriarhului Nichifor Mărturisitorul și înlocuirea sa cu Teodot Melissenos, un aderent al opticii împărătești. Al doilea pas, în același an 815 dar cu o lună mai târziu (în aprilie), a fost convocarea unei largi ,,adunări sinodale” care a revigorat sentințele iconoclaste din 754 și a denigrat ,,chipurile fară viață”.

Reactia ortodoxă n-a întârziat să apară, find canalizată de starețul Teodor Studitul care a și fost exilat în Bitinia; acolo și-a continuat – prin scris și vorbire – lupta dârzä de apărare a cultului icoanelor. Între altele Teodor îi reproșă lui Leon V cã i s-a încredințat Statul, nu Biserica .

Un puci pus la cale de un fost coleg de arme al lui Leon, se finalizează cu uciderea la Crãciunul lui 820 a împăratului, urmând fulgerător întronarea lui Mihail II Balbus (Bâlbâitul sau Gângavul); și acesta începe dinastia frigiană sau amoriană ce se întinde până în anul 867; un cronicar, Mihail Sirianul afirmă ca ar fi fost evreu din naștere.

MthailII (820-829) cu toate că era un partizan moderat al iconoclastiei, caută o apropiere între cele două grupări, între închinătorii și potrivnicii icoanelor. În acest scop sunt rechemați monahii studiți deportați de antecesor. Mai mult, pentru întîrirea poziției sale a recurs și la regele francez Ludovic Piosul, la papa Pascal I, dar doar un conciliu parizian din 825 îi acordă un neînsemnat reazem politic, pe când papalitatea era antiiconoclastã invederată.

Dupa ce asociază la conducere pe odrasla sa Teofil, Mihail va fi hărțuit vreme de câtiva ani de răsculatul Toma Slavul, rival personal care s-a declarat protector al ortodoxiei. Această răscoală are rădăcini nu numai religioase, ci și sociale, ba chiar etnice. Defecțiunea themelor maritime îi oferi lui Toma o flotã cu care înainta spre Corul de Aur; să amintim și sprijinul dat de califul al-Mamun ce îi recunoaște titlul monarhic ca de altfel foarte multe theme microasiatice. Armata sa eterocită a atacat în două rânduri Constantinopolul (în 821 și 822), iar în toamna lui 823 ,,slavonul” Toma capitulează în fața lui Mihail susținut de hanul bulgar; este omorât.

În ceea privește politica ,,din afarã”, trebuie remarcat că nu a ridicat prestigiul Bizanțului, ci dimpotrivă. Pirateria era în floare. Bunãoară niște corsari musulmani din Spania se vor instăpâni, în 826, asupra insulei Creta, foarte însemnată poziție strategică din Mediterana (Va sta sub dominație arabă 135 de ani), în timp ce arabii africani vor începe cucerirea Siciliei, în 831 căzând Palermo. Bizantinii pierdură și Dalmația și regiunile ilirice.

Succesorul la coroana imperială este fiul Teofl I (829-842), om de cultură însă și de război, excelent financiar, mare ctitor, prețuit justițiar (spre pildă, mergea adesea prin Ora pentru a fi accesibil celor cc aveau petiții de înaintat autoritãții). Tot el a interzis – lucru semnificativ – luxul nedemn pentru militari de a purta plete lungi.

Theophil reface finanțelee statului, înființează noi theme, se războiește cu arabii asiatici, cu sorți nesiguri însă. În 838 islamicii lui Mutasim cuceresc Ankyra și puternica cetate Amorion – leaganul dinastiei -, adevărat dezastru; sprijinul solicitat Apusului (regeiui francez, Venetiei etc.) se dovedește iluzoriu. În timpul său Veneția iese tot mai mult de sub obediența bizantină.

Bizantinii reiau ofensiva pustiind malul sirian și cucerind – în anii 839-840 – Germaniceea și o parte din regiunea Melitenei. Teofil mai reușește să reânnoiască alianța tradițională a Constantinopolului cu hazarii cărora le ctitorete o fortareață

Cât despre atitudinea imperială față de credință ea a derivat din educația căpătată de la dascăul său, un îndârjit iconoclast Ioan Gramatikos (Hylilas ajutor al diavolului; supranumit așa de adversari pentru interesul arătat magiei). în 837 va încredința funcția de patriarh ecumenic. Deja în anul 832 un conciliu ținut în Vlaherne a întărit decretele iconoclaste anterioare. Rezistența venită din partea studiților l-a întărâtat pe bazileu care va ordona oprimarea iconofililor, vor fi mucenici. Între victime, și doi monahi din Ierusalim, așa-numiți ,ptoi (adicä însemnați sau marcați), Teofan și Teodor, aceștia find stigmatizați cu fierul pe frunte.

Teofil trece din viață în 842 lăsând în nevârstnic (viitorul Mihail III) și o văduvă, pe Teodora Impărăteasa ce va restabili peste puțin timp iconolatria. La sinodul din 11 martie 843 – sub preedinția patriarhului Metodie, entuziast iconodul, s-a proclamat solemn tniumflul dreptei credințe: (Duminica Ortodoxiei), prima din postul Sf. Paști în care se lectura Synodikonul ce retracta pe toți ereticii.

De remarcat este că această polemică s-a încheiat cu biruința teologiei iconodule elenice asupra concepției iconoclaste asiatice, orientale. Mișcarea iconoclastă a înrâurit diferit istoria posterioară. Deși această perioadă a fost privită mai mult ca un amurg, ca un rãstimp al ,,veacurilor întunecoase”, îndeobște în anchetele ultimilor ani se subliniază că ținta și învățământultul secolelor VIII-IX au cunoscut un nivel destul de ridicat dacă ne gândim că intervalul 843-1025 este calificat ca o ,,vârstä de aur a Imperiului bizantin”.

Rezultatul rapid al iconoclasmului a fost o evidentă ruptură între arta aulicä și cea populară sau monahală care, mai târziu, îi va pune și mai serios pecetea pe lucrările artistice din Bizant. Se va elabora, în fine, o nouã iconografie, mai spiritualizată. în pictura religioasă. De acum încolo totul se va executa după principii strict stabilite de autoritatea bisericească. De aici acel anonimat aproape sistematic al operelor de artă bizantină.

Cât despre monahism, acesta intră într-o vădită reânnoire. În genere a jucat un rol viu și creator mai ales în cadrul literaturii, imnologiei, moralei. Monahii refligiați vor difuza stilul de cultură bizantin în diverse Porturi (Italia etc.). În ceea ce privește Biserica (Cu ierarhi mai mult din rândul călugărilor), autonomia ei doctrinară crescu considerabil dupä 843.

Aceeași polemicã iconologică și-a adus contribuția la detașarea Italiei de politica bizantinã, pregătind schisma dintre cele două Rome din a doua jumătate a sec. IX.

CAPITOLUL V.

SFÎNTUL IOAN DAMASCHIN ȘI TEOLOGIA ICOANEI

5.1 DATE BIOGRAFICE

Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în secolul VII, probabil in jurul anului 675, dintr-o familie nobilă și creștinã, la Damasc. Tatãl sau, Sergiu Mansur(victoriosul) era un înalt dregãtor, probabil strângãtor de impozite, al califatului, dar poate liderul și reprezentantul creștinilor în fața califului.Ioan a moștenit slujba și supranumele arab,,Mansur”, pe care împăratul Constantin Copronim, din dușmănie, îl va caricaturiza, transformãndu-l în ,,manzir” (bastard).

Tânărul Ioan primește, împreună cu fratele său adoptiv, Cosma, aleasã învățăturã profană și creștină sub îndrumarea călugărului Cosma din Calabria, cãzut prizonier sub arabi. Nu se știe precis cãnd și cum a ajuns Ioan în dregatoria tatãlui sãu și nici pânã când a durat slujba sa. Se afla încă la Damasc în 726 sau curãnd dupã aceea, cãnd a început să scrie pentru apãrarea sfintelor icoane.

În ajunul anului 732 el se gãsea cu fratele sãu adoptiv, Cosma în Lavra Sf. Sava. lângă Ierusalim. E hirotonit preot de Ioan V. Patriarhul Ierusalimului și din dorința sa. rãmâne preot monah până la sfârșitul vieții. Fratele său, Cosma ajunge episcop de Maiurna, în 743. Ioan își consacrã toatã viața evlaviei, predicii, și scrisului. El dezlãnțuie o luptã decisivă împotriva dușmanilor icoanelor.

De aceea Sinodul iconoclast de la 754 l-a anatematizat împreună cu Gherman, fost patriarh de Constantinopol și un oarecare Gheorghe de Cipru. În schimb, sinodul VII ecumenic i-a reabilitat și cinstit cu formula: ,,Sf. Treime a slăvit pe cei trei”. Ioan Damaschin luptã împotriva ereziilor creștine: monofizismul, nestorianismul și iacobismul, apoi împotriva maniheismului, a islamismului și a superstițiilor. Se pare că a fost predicatorul bisericii Sf. Mormânt. A fost model de ascultare, smerenie și dragoste. A murit în jurul anului .

Deși epoca apostolică nu avea neaparată nevoie de icoane, pentru ca amintirea Celui Întrupat, mărturisea nemijiocit despre existența Sa, iar cuvantul Evangheliei propovaduit la toate neamurile lumii de atunci păstra încă vie prezenșa Sa, totuși, graiul imaginii, ca mărturie a credinței în lisus Hristos Cel Întrupat, răstignit, înviat și înălțat la ceruri, a fost mărturie încă de la începuturile creștinismului.

Elementele iconografiei creștine au prins viață încă de pe vremea catacombelor sub formă de imagini simbolice și alegorice. Primele imagini ale iconografiei creștie – ce au putut fi găsite – apar în jurul anului 200 pe mormintele martirilor, conform obiceiurilor funerare ale lumii de atunci. Sunt imagini din Vechiul Testament si tocmai prin aceasta se vadeste ca aceste imagmni reprezinta ceva mai mult decât o simplă podoabă.

În prezent este cunoscut că cel puțin din secolul al IV-Iea, se poate constata și atesta în chip documentar și cinstirea sau cultul icoanelor.În secolul al VIII-lea, când apare mișcarea iconoclastă, care timp de aproape două secole (725-843) a pus în discuție legitimitatea uzului și a cinstirii icoanelor, acestea constituiau deja o realitate evidentă în viața sacramentală și liturgică a Bisericii Ortodoxe. Consecința pozitivă a iconoclasmului a fost însă elaborarea unei teologii a icoanelor la Sinodul VII Ecumenic asa dupa cum am vazut. Aceasta teologie niceeană a icoanelor a avut însă precursori de seamă care fundamentaseră deja scripturistic și patristic cultul icoanelor.

Unul dintre cei care au adus cea mai substanțială contribuție la triumful Ortodoxiei împotriva ereziei iconoclaste a fost Sfantul Ioan Damaschin, ultimul Sfânt Părinte din Răsarit, mort la anul 749.

"Teologul icoanelor", cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris trei tratate impotriva ereziei iconoclaste după cum urmează: primul tratat între anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, și 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat dupa depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; si al III-lea, imediat după al doilea. Sistematizator al teologiei Părinților de până la el, Sf. Ioan Damaschin își baza învățătura sa pe întreaga tradiție a Bisericii patristice.

"La sfârșitul fiecărui tratat sunt aduse mărturii din Părintii și scriitorii bisericești pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul întai sunt citate 28 de mărturii; la tratatul al doilea sunt reproduse mărturiile din tratatul întâi, plus 7 mărturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de mărturii, dintre care 9 sunt reproduse din primul si al doilea tratat". Sf. Ioan Damaschin scrie tratatele sale despre apararea sfintelor icoane în care oferă apărătorilor credinței o bază teologică ce va fi reluată de teologii ortodocși de după el", baza teologica pe care se va construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

5.2 SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, NOȚIUNILE DE ICOANĂ ȘI ÎNCHINĂCIUNE

Marele dialectician creștin care a fost autorul "Fântânei cunoștinței", cunoscând lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înțeles că primul pas ce trebuie facut în aceastaă directie este lămurirea și stabilirea termenilor.

De aceea arată ce trebuie să înțelegem prin termenul de "icoană" și prin cel de "închinăciune". Dacă astăzi prin icoană înțelegem indeobște reprezentarea grafică a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce și se aseamană cu un anumit prototip, dar de care se deosebește în ceva. "Icoana este asemanarea, care înfaățișează originalul – spune autorul celor trei tratate împotriva iconoclaștilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoană și original, deoarece icoana nu se aseamană în totul cu originalul". Pornind de la ceea ce deosebeste originalul de icoana, autorul imparte icoanele in 6 grupe :

1) Icoana naturală: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatălui "deosebindu-se în aceea numai că este cauzat: Tatăl este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este Tatal din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Caci Fiul are din el – deși nu după el – aceeași existență, pe care o are Tatăl, care l-a nascut".

2) Paradigmele divine care "sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute" de Dumnezeu, în sfatul căruia "cele hotărâte mai dinainte de el si cele ce aveau să existe, în chip neschimbat, au luat forma și s-au infățisat în icoana înainte de devenirea lor".

3) "Al treilea fel de icoana este cel facut de Dumnezeu prin imitare, adica omul. Căci cum va fi cel zidit de aceeași fire cu ziditorul altfel decât prin imitare ?".

4) "Al patrulea fel de icoană este cel intrebuințat de Scriptură, care atribuie forme, figuri și chipuri celor nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca să ne facem o slabă idee despre Dumnezeu și îngeri, deoarece noi nu putem să contemplăm pe cele necorporale fără de formele care sunt corespunzătoare naturii noastre".

5) Al cincilea fel de icoană se numește acela care infățișează și schițează mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), ploaia de pe lana (Jud., VI, 40), toiagul (Numeri, XVII, 23) și vasul cu mană (Exod, XVI, 33) preinchipuiesc pe Fecioara și Născaătoarea de Dumnezeu.

Sarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce mușcătura șarpelui, autorul răului (Evrei, II 14), marea, apa și norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).

6) Al șaselea fel de icoanaă este aceea spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtuții. În această categorie se încadra icoana propriu-zisă pe care Sf. Ioan Damaschin se angajase să o apere pe baza Tradiției în fața iconoclaștilor.

După ce stabilește felurile și înțelesurile icoanei, autorul trece la a arata ințelesul "inchinăciunii", termen la rândul sau cu mai multe întelesuri :

1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de închinăciune".
2) Închinăciunea adusă din pricina lui Dumnezeu prietenilor și slujitorilor Lui. După cum Iisus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) și Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au închinat ingerului.

3) Inchinaciunea adusa locurilor lui Dumnezeu, dupa cum zice David: "Sa ne inchinam in locul, in care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17).

4) Obiectele afierosite lui Dumnezeu, după cum întreg Israelul se inchina cortului.
5) Acela potrivit căruia ne închinăm unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu și suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu.

6)Închinăciunea dată celor care conduc și stăpânesc (Rom. XIII, 2).
7) Acela potrivit căruia se închină robii stăpânului și cei care au nevoie de ajutorul altora, binefacătorilor lor, după cum Avraam s-a închinat fiilor lui Emor, când a cumpărat peștera dublă pentru mormânt.

Din împărțrea aceasta observăm că prin închinăciune teologul icoanelor înțelegea un anumit fel de relații interpersonale pe care le clasează după un anumit criteriu, arătând că închinăciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii și al smereniei".

Ceea ce reținem este că numai lui Dumnezeu îi datorăm închinăciune pentru ființa sa, adică adorare, pe când închinăciunea sau relația pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai în funcție de poziția acestora față de Dumnezeu, deci în fond și această închinare are direcția tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relație, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

5.3 SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN-LEGITIMITATEA PICTĂRII ȘI FOLOSIRII ICOANELOR

Cei care s-au ridicat impotriva icoanelor au invocat printre altele și motivul cum că Dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și mărginite în forme materiale. La aceasta autorul răspunsese în parte prin gruparea sensurilor noțiunii de icoană, în care arată că icoana oglindește fidel prototipul, fară a-i repeta ființa, numai în cazul primei grupe icoana are aceeași ființă ca și orginalul, Fiul ipositaziază ființa Tatalui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învățătura despre posibilitatea pictării și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sf. Sava, nu ca nevăzut, ci, ca pe unul care s-a facut văzut pentru noi prin participare la corp si sânge. Nu zugravesc Dumnezeirea nevazuta, ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu".

Cât privește mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf. Ioan Damaschin arată că o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denota necunoașterea exactă a Sfintei Scripturi.

Autorul arată că Scriptura unește adorarea cu închinarea, de unde ințelegem că în textul din decalog este oprită adorarea altor persoane sau lucruri în afară de Dumnezeu, poruncă dată iudeilor "din pricina lesnei lor închinări spre idolatrie". Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de reprezentare a celor duhovnicești ar însemna să-L punem pe Dumnezeu în contradictție cu sine insuși, căci tot în Vechiul Testament El insuși poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei (Exod XXXI, 1-6) în care erau reprezentați heruvimii.

Oprirea adresată celor de sub lege nu are autoritate și asupra noastră, a celor de sub har, "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernământ și știm ceea ce poate fi infățișat și ceea ce nu poate fi înfățișat în icoană". De altfel cel care a facut cel dintâi icoana a fost însuși Dumnezeu, care a născut pe Fiul Său, Unul-Nascut și Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturală, și chip cu totul asemenea al veșniciei Lui".

Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai îndreptățită și bazată pe revelație, ci și utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mântuitoare. Așa "putem să facem icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le întelegem însă așa cum au fost văzute. Căci deși uneori prin intermediul rațiunii înțelegem figurile, totusi ajungem la înțelegerea acestora pe temeiul celor ce am văzut".

5.4 SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN-LEGITIMITATEA CULTULUI ICOANELOR

Adversarii icoanelor au fost împărțiți în două mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau atât folosirea, cât și cultul icoanelor, și 2) cei moderați care condamnau numai cultul icoanelor. Prima grupă reprezentă situatia din Bizant, schițată mai sus, iar cea de a doua reprezintă pe dușmanii icoanelor in Occident.

Chiar și iconoclaștii cei mai radicali acceptau ca Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li se aducă închinare, după cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin ajunge foarte ușor la a demonstra legitimitatea cultului Sf. icoane, arătând că "dacă ne închinăm chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce să nu ne închinăm icoanei celui răstignit". Pe baza specificarii termenelor aratate mai sus, autorul ne spune că "cinstea adusa icoanei se indreaptă către cel infățișat in icoană", in acest caz icoana va fi cinstita si venerata, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului intrupat".

Dar aceasta n-ar insemna că ne închinăm materiei din care este facută icoana, ci "acelora care sunt infățișați de ea", tot asa "după cum nu ne închinăm materiei din care este facută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sf. Ioan Damaschin se conduce și de această dată de criteriul hristologic al demonstrației sale, ceea ce avea să-i dea o mare autoritate. Numai că el nu căuta să demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mântuitorului, ci și al icoanei Sfinților, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai impărăției, moștenitori ai lui Dumnezeu și impreună-moștenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7). Cum sfintii "sunt cu adevarat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor, ci din cauză că au în ei pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul înroșit nu este prin fire cu neputință de atins și arzător, ci pentru că participă celui arzător prin fire.

“Ne închinăm deci Sfinților, ca unora ce sunt slăviți de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuți de Dumnezeu tematori potrivnicilor și binefăcători celor care se apropie de ei cu credință; nu ne închinăm lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei și binefacători, ci ca unor servi și slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin învățătura acestui frumos pasaj, Sf. Ioan Damaschin restabilește nu numai legitimitatea cultului Sfinților in raport cu cultul Mântuitorului, ci și cultul icoanei sfinților în raport cu cultul icoanei Mântuitorului. Definiția Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, arătând că inchinarea datorată lui Dumnezeu se numește adorare, iar cea datorată icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne îndeamnă "să ne închinăm și sa ne adresam numai Ziditorului și Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Să ne închinăm și Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului intrupat.

Să ne închinam și sfinților, ca prietenilor aleși ai lui Dumnezeu și ca unora ce au dobândit deplină incredere pe langă El".

5.5 SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN-ROLUL ICOANELOR ÎN CULT

Daca cultul și folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică atunci când avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodată și motivul forte care impune icoana în evlavia creștină. Acest rol are un dublu aspect : a) instructiv-educativ si b) harismatic.

Instructiv-educativ. – Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum când cultul ei fusese atacat de iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserică, impus mai ales pentru folosul său didactic. Invocând texte mai vechi, mai ales din Părintii capadocieni, care au evidențiat acest aspect al importanței icoanelor în cult, Sf. Ioan Damaschin precizează că "icoanele sunt cărți pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neâncetat, ai cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind vederea.

“Nu am prea multe cărți – continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, – și nici nu am timp liber spre a citi , intru însă în biserică, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niste spini, podoaba picturii mă atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă si, pe nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l imita.

Căzând la pamant mă închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântui".

Este schitat aici intr-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne pun mereu în față faptele trecute, minunile sau virtuțile "spre slava, cinstea și cunoașterea celor care au învins și s-au distins în virtute", dar această instruire se face cu un scop educativ : "Ca sa evitam cele rele si sa ravnim virtutile".

Rolul icoanelor n-are numai o direcție umană, ci în același timp el are și o direcție spre Dumnezeu, căci "sunt făcute spre slava Lui și a Sfinților Lui, spre râvnirea virtuții si evitarea viciului și spre mântuirea sufletelor".

b) Harismatic. – Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a lărgit dezbaterea, legând foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legatură cu rolul jucat de riturile și obiectele sensibile în opera mântuirii și a sfințirii noastre, de problema posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare supranaturală". Este adevărat că "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentală, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfantului Ioan Damaschin, în ele este abia atinsă această problemă și așa destul de sensibilă.

Așa cum se dă har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictați pe icoane", tot asa "dacă cel zugravit este plin de har, participa si icoanele la har in masura credintei".

Prin aceasta se conturează deplin poziția și rolul icoanelor în cultul creștin din totdeauna, în cadrul căruia apar ca o necesitate de formă prin rolul lor instructiv-educativ și harismatic, devenind "un mijloc de comuniune între cel care se roagă și Dumnezeu, Fecioară sau sfinți" .

Din perspectiva secolelor care au trecut și care au confirmat ortodoxia învățăturii autorului celor trei tratate împotriva iconoclașilor, este foarte usor să apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a ținut să specifice că învățătura sa este "traditia Bisericii", afirmație justificată mai ales de bogatele citate din Sfinții Părinți cu care se încheie fiecare tratat.

Prin învățătura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea exista de la început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelației din Sf. Scriptură și Sf. Traditie. Icoana reprezintă una dintre funcțiile materiei de a mijloci înțelegerea celor nevăzute, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei care știu să citească, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei care n-ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfinților, spre a ne îndemna la a-i imita, spre a mijloci harul mântuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin această invățătura, teologul icoanelor lasă Bisericii truda vieții și rodul evlaviei lui, încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat creștinătății pe marii și neîntrecuții ei apărători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat și oficializat învățătura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanța Sfintelor icoane în cultul creștin. Această învățătură se bucură și astăzi de aceeași valabilitate în Biserica Ortodoxă.

CAPITOLUL VI

SINODULUI VII ECUMENIC( NICEEA 787)

6.1 CONSTANTIN V ȘI SINODUL ICONOCLAST DIN ANUL 754

După cum am amintit mai înainte pentru a da o formă cât mai legală iconoclasmului său, Constantin al V-lea se gândește să convoace un sinod pe care sa îl considere ca fund ecumenic.

Astfel, după moartea patriarhului Anastasie (753) și după ce mai înainte avusese grijă ca principalele scaune de pe cuprinsul imperiului să fie ocupate de iconoclaști, convoacă pe toți episcopii la sinod.Sinodul se va ține în palatul Hieria situat vis-a-vis de Constantinopol pe țărmul asiatic al Bosforului între Erisopolis și Calcedon.

La acest sinod au participat 338 de episcopi sub președinția lui Teodosie al Efesului care era un iconoclast convins.De menționat că patriarhii Romei, Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului nu au participat la acest sinod de aceea nu poate fi considerat ca find ecumenic, ci doar local.

Grăbit fiind de a-și vedea legiferată cât mai curând erezia în care persista, împăratul hotărăște deschiderea sinodului în ziua de 10 februarie.Datorită faptului că nu s-au păstrat actele sinodale nu știm câte sesiuni au avut loc, știm doar că a început la 10 februarie și s-a încheiat la 8 august. Ultima sesiune a sinodului s-a ținut în biserica Sf. Horia din Vlaherne unde împăratul influența în mod solemn numirea ca patriarh ecumenic a călugarului Constantin, iar în ziua de 17 august are loc anunțul oficial către popor a hotărâribor acestui sinod.

6.2 .HOTĂRÂRILE SINODULUI ICONOCLAST DIN 754

Așa după cum am menționat deja nu ni s-au păstrat actele acestui sinod , dar hotărârile luate ne sunt cunoscute din dezbaterile Sinodului VII Ecumenic ce a avut loc în anul 787.

Episcopii adunați la Hieria în 754 după ce au condamnat ereziile lui Nestorie, Arie, Eutihie, Diosaur și Severus, adoptă doctrina Sfinților Părinți și a celor șase sinoade ecumenice cu privire la unirea ipostatică a celor două fri ale Mântiuitorului, considerând astfel un sacrilegiu reprezentarea lui Hristos în icoane.Deoarece Iisus Hristos este și Dumnezeu și om și a-l reprezenta numai sub formă umană înseamnă a despărți cele două firi ale Mântuitorului, căci divinitatea nu poate fi reprezentată prin forme materiale.

Așadar conform acestui sinod cel ce reprezenta chipul Mântuitorului în icoane se fac vinovați de dublă blasfemie : mai întâi fiindcă încearcă să reprezinte divinitatea a două fiindcă despart divinitatea de umanitate. Totodată se fac vinovați de faptul că introduc o a patra persoană în Sfanta Treime.

Și prin urmare singura reprezentare a Mântuitorului autorizată de acest sinod este aceea sub forma pâinii și a vinului.

Pentru a-și argumenta cele hotărâte la acest sinod episcopii adunați Ia Hieria s-au folosit de citate luate din Sfanta Sciptură și din scrierile Sf. Părinți dar pe care leau trunchiat sau le-au răstălmăcit după bunul lor plac spre folosul ideii iconoclaste.

După ce au elaborat și emis o formulă dogmatică prin care au condamnat icoanele și cultul lor, acest sinod iconoclast a emis și o serie de anateme.

1. „Daca cineva va indazni să reprezinte cu forme materiale imaginea divină a Cuvintului sa fie anatema.

2. Daca cineva motivand întruparea va indrazni să reprezinte doar unul ca fire și ipostas al Cuvantului, care nu poate fi reprezentată și nu recunoaște că Cuvântul nu poate fi reprezentat, chiar dupa intrupare, să fie anatema.

3. Daca cineva va indrazni sa reprezinte in icoane unirea ipostatică a celor două naturi și va numi această reprezentare Hristos, să fie anatema.

4. Daca cineva va separa din persoana Cuvantului Omul care este una cu Dumnezeu si-I va reprezenta printr-o icoană, să fle anatema.

5. Daca cineva divide pe Hristos în două persoane și vrea să-L reprezinte pe cel născut din Fecioara și accepta o unire relativa a celor două naturi, Sa fie anatema.

6. Daca cineva va reprezenta prin icoana trupul deificat prin unirea cu Cuvantul si-L va separa asifel de Divinitate, să fie anatema.

7. Daca cineva va reprezenta cu ajutorul formebor materiale pe Dumnezeu Cuvantul care cu toate ca a primit forma de Ia Dumnezeu totuși primește în propria persoană forma umana si deci reprezentându-L cu ajutorul formelor materiale pretide a se separa divinitatea de umanitate, introducând astfel o a patra persoana in Treime, sa fie anatema.

8. Daca cineva vrea sa reprezinte cu forme materiale Sfintii in icoane fara viata care nu sunt de nici un fobs – caci acestea sunt inselatoare Si Vifl de Ia diavolul – Si

nu se straduieste mai degraba a-si aminti de virtutile acestor Sfinti si chiar a-I imita întro manieră plină de viață, să fie anatema.”

După ce au formulat aceste anateme episcopii adunați la Hieria au condamnat și alte princii ale ortdoxiei cum ar fi : venerarea și chemarea în ajutor a sfinților și a moaștelor acestora. dar după cum spune biograful Sf. Ștefan, mort în timpul prigoanei ce a urmat acestui sinod, au adus injurii nu numai sfinților și chiar și Sfintei Fecioare Maria, totuși fără a-i anatemiza pe cei ce se închină acesteia.

6.3. PUNEREA ÎN PRACTICĂ A HOTĂRÂRILOR SINODULUI DIN ANUL 754

Primul rezultat al acestui sinod a fost confiscarea icoanelor din biserici, smulgerea mozaicuribor și văruirea frescelor, iar în locul lor au fost pictați arbori, păsari și scene de vânatoare. De acest dezastru nu au scăpat nici edificiile publice, nici chiar palatul patriarhal.

Împăratul a cerut ca toți episcopii, clerul de rând și călugării din tot cuprinsul imperiului să-și dea adeziunea în scris la hotărârile sinodului iconoclast. Documentele vremii nu consemnează nici un singur caz de împotrivire din rândul episcopilor sau a preoților de mir, în schimb un mare număr de călugari refuză să facă acest lucru. Inspăimântați de această cerere a împăratului călugării din jurul Constantinopobului și din Bitinia se refugiază la alte mănăstiri mai îndepărtate, unii dintre ei ajungând chiar la Roma unde papa Paul I le permite să slujească în limba greacă și să-și păstreze ritul oficial grecesc.

6.4 .SITUAȚIA POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ PREMERGĂTOARE SINODULUI VII ECUMENIC

Ca urmare a morții timpurie a Iui Leon al IV-Iea, urcă pe tronul Imperiului Bizantin minorul Constantin al VI-lea în vârsta de numai 10 ani sub regența mamei sale Irina. Cezarul Nichefor și ceilalți frați ai decedatului Leon, în care își punea mari speranțe mișcarea iconoclastă de la palat, sunt obligați să intre in ierarhia bisericească.

În anul 781 o puternică armată arabă ajunge până la Botsfor cu scopul de a supune unui asediu Constantinopolul. Însă împărăteasa Irina încheie un tratat de pace pe trei ani cu califul Harun al Rasid, prin care se obliga la plata unui imens tribut anual către califatul arab.

Datorită deselor revolte ale triburilor slave, în anul 783 eunucul Staurokios întreprinde o expediție militară victorioasă în regiunea Tesalonicului în Grecia și Peloponez, impunând triburilor slave recunoașterea suzeranități bizantine și plata tributului față de autoritățile imperiale. Moment de mare importanță în aducerea sub ascultarea imperiului a triburilor slave de pe cuprinsul întregului teritoriu.

La 31 august a anului 783 împărăteasa Irina îl obligă pe patriarhul Pavel să-și dea demisia, dar acesta moare încă înainte de a-i fi fost aprobată retragerea din scaunul patriarhal. În locul lul Pavel este ales ca patriarh al Constantinopolului și inscaunat in ziua de Crăciun a anului784, fostul secretar al împărătesei Irina, Tarasios.

Imediat după înscăunare patriarhul Tarasios începe pregătirile pentru convocarea unui sinod ecumenic. Asifel trimite scrisori tuturor episcopilor din principalele scaune episcopale de pe cuprinsul imperiului, precum și celor trei patriarhi aflați sub ocupație arabă, prin care își arăta intenția de a restabilii cultul icoanelor.

Trimite de asemenea o scrisoare și papei de la Roma, care însă nu s-a păstrat, dar cunoastem răspunsul dat de papa din dezbaterile ce au avut loc în timpul Sinodului VII Ecumenic.La 29 august a anului 784 încă înaite de moartea patriarhului Pavel și împărăteasa Irina scrisese o scrisoare papei în care își anunța intenția de a convoca un sinod ecumenic pentru a restabili cultul icoanelor.

La 27 octombrie a anului 785 papa de la Roma răspude celor doi arătându-se a fi de acord cu intenția Ior, iar puțin mai târziu și cei trei patriarhi răspund Sși ei patriarhului Tarasios.În urma scrisorilor trimise de patriarhul Tarasios, atât delegații papei cât și cei ai patriarhilor orientali sosesc la Constantinopol în anul 786.

Îndată împărăteasa Irina convoacă la sinod pe toți episcopii din interiorul imperiului, dar absența unui mare număr dintre ei impiedică deschiderea imediată a lucrărilor, ceea ce a permis iconoclaștilor încă numeroși printre episcopi să utilizeze tot felul de intrigi pentru a impiedica ținerea sinodului.

Această întârziere s-a datorat și faptulul că împărații se găseau plecați undeva în Tracia. Odată aceștia întorși în capitală hotărăsc deschiderea sinodului pe data de 17 august a anului 786 în Biserica Sf.Apostoli din Constantinopol. Cu toate că armata iconoclastă s-a adunat la intrarea în biserică protestind puternic împotriva sinodului, acesta a fost deschis în doua zi, adică în data de 18 august 786 sub președinția patriarhului Tarasios.

În această primă ședință s-au citit câteva pasaje scripturitice cu privire la icoane,discutându-se dacă cultul icoanelor este prevăzut în Sfanta Scriptură. În continuare sinodul a declarat ca find nul sinodul iconoclast din 754, amintind canoanele care nu recunosc ca fund sinod ecumenic un sinod la care nu participă toți patriarhii sau reprezentanții acestora.

De remarcat faptul că nici de data aceasta cei trei patriarhi orientali nu erau prezenți, dar absența lor nu era un motiv de a nega autoritatea sinodului, deoarece ei lipseau motivat, find reprezentați de doi călugări care cunoșteau foarte bine tradiția celor trei scaune apostolice. Cei trei patriarhi orientali nu au prticipat nici la Sinodul VI Ecumenic, decat tot prin reprezentanți și totuși sinodul a fost recunoscut ca find ecumenic.

Datorita faptului ca soldați din garda imperială, foști luptători fideli ai impăratului Constantin al V-lea, au dărâmat ușile bisericii întrând înăuntru și provocând dezordine la indemnul ofițeribor lor și a episcopilor iconoclaști aflați în biserica, sinodul nu și-a mai putut continua lucrările. Soldații iconoclaști au amenințat cu moartea pe toti cei prezenti în frunte cu patriarhul.

Datorita acestor incidente, impărații s-au văzut nevoiți să declare dizolvarea sinodului,ceea ce i-a făcut pe episcopii iconoclaști prezenți în biserică să exclame cu multă bucurie “noi am învins”.

6.5 .CONVOCAREA SINODULUI VII ECUMENIC (NICEEA 787)

După eșuarea tentativei de ținere a sinodului în anul 786 în Constantinopol, din cauza revoltelor trupelor iconoclaste, în primavara anului 787 împărăteasa Irina motivand o campanie în Asia Mică împotriva arabilor, a îndepărtat din Constantinopol trupele aparținând themelor asiatice trmițăndu-le în propriile lor theme, iar în capitală aducând trupe iconodule din Tracia și Macedonia, alcătuind o nouă gardă imperială din iconoduli.

Astfel terenul find pregătit, în luna mai a anului 787 împărăteasa Irina a trimis mesageri tuturor episcopilor convocandu-i la un nou sinod.Datorită evenimentelor ce au avut loc cu un an înainte și faptului că în rândul populației din Constantinopol erau foarte mulți iconoclaști împărăteasa Irina a hotărât ca lucrările acestui sinod să aibă loc la Niceea, oraș care nu se găsea prea departe de capitală.

Se știe ca la Niceea a avut loc și primul sinod ecumenic și tot aici ar fi trebuit să se țină și cel de-al IV-lea, dar care din motive destul de grave a fost transferat la Calcedon. Tot pentru astfel de motive și de data aceasta a opta sesiune care de aitfel era și ultima s-a ținut în capitală în palatul imperial.

Cei doi împărați n-au paticipat direct la lucrările sinodulul ci printr-un debegat în persoana șambelanului imperial și logotet Ioan. La lucrările acestui sinod nu a fost prezent, nici papa Adrian care a fost reprezentat de doi delegați papali, nici patriarhii orientali care se găseau sub ocupație arabă și care la rândul lor au fost reprezentați de călugarii Ioan și Toma.

Numărul episcopilor prezenți la acest sinod, după vechile izvoare, variază între 330 și 367, dar procesul verbal de închidere a lucrărilor cuprinde doar 308 semnături, ceea ce ne determină să credem că la lucrări au participat și alte multe persoane dar care nu aveau drept de vot. Însuși patriarhul Tarasios vorbește despre arhimandriții și egumenii participanți la sinod precum și unii călugări secretari imperiali sau clerici din Constantinopol care exercitau pe langă sinod diferite functii, dar care nu aveau drept de vot.

6.6. DESBATERILE SINODULUI VII ECUMENIC.

Sinodul VII Ecumenic și-a desfășurat lucrările în cadrul a opt sesiuni în perioada 24 septembrie – 23 octombrie a anului 787.

Prima sesiune a acestui sinod are loc în ziua de 24 septembrie 787 în Biserica Sf. Sofia din Constantinopol.În afară de episcopi de pe intreg cuprinsul imperiului la această prima sesiune au participat: legați ai papei de la Roma, delegați ai celor trei patriarhii orientale precum și unii demnitari și clerici dar care nu aveau drept de vot.

Patriarhul Tarasios deschide lucrările sinodului printr-o cuvântare în care vorbește despre încercarea de a ține un sinod în anul 786 în Biserica St. Apostoli din Constantinopol, încercare eșuată din cauza episcopilor iconoclaști a căror nume însă patriarhul nu le pomenește deoarece considera că sunt foarte bine cunoscutți.După această cuvântare de deschidere s-a pus în discuția sinodului problema iertării și admiterii la lucrări a zece episcopi iconoclaști.

După discuții îndelungate și dupaă ce au fost analizate canoanele apostolice precum și ale celorlalte sinoade ecumenice și locale cu privire la primirea ereticilor în biserică, toți cei zece episcopi iconoclaști au fost primiți după ce au retractat tot ceea ce au fost spuse mai înainte împotriva icoanelor și au făcut o mărturisire de credință ortodoxă.

Cea de-a doua sesiune a avut loc în ziua de 26 septembrie 787. La începutul lucrărilor a fost adus în fața sinodului un funcționar imperial, din ordinul curții.Acesta era Grigorie episcop de Neocezareea, iconoclast revenit la ortodoxie. Patriarhul Tarasios îl tratează, la drept vorbind, fără prea multe menanjamente, îndoindu-se de sinceritatea lui.

Totuși episcopul Grigorie va da cele cele mai bune asigurări mărturisându-și căința vechilor greseli.Cu toate acestea patriarhul Tarasios îi cere să apară din nou în fața sinodului și în următoarea sesiune, aducând de data aceasta și prezentând o mărturisire de credința scrisă.În continuare se reia discuția asupra unei scrisori trimise de papa Adrian împărătesei Irina

La 27 octombrie 785, discuție întreruptă la încheierea primei sesiuni.La cerea patriarhului Tarasios, delegații papei au identificat scrisoarea ca find scrisă de papa Adrian.Autenticitatea acestei scrisori a fost declarată și de episcopul Cataniei Theodosie cât și de diaconul Epifanios, cel ce avea să asiste și la trimiterea răspunsului către papa Adrian.

Pe urma la cerea delegațiilor pontificali se revine asupra conținutului scrisorii și patriarhul se declara de acord cu doctrina exprimată în această srisoare în care se spune despre sfintele icoane “Noi le venerăm pentru ca ele reprezintă pe Hristos și pa Mama Sa, pe sfinții îngeri și pe alti sfinți, dar noi rezervăm lui Dumnezeu singura noastră adorare și credință.”

Această a doua sesiune se încheie prin acceptarea celor două scrisori trimise de papa Adrian, împărătesei Irina și patriarhului Tarasios ca răspuns la scrisorile acestora, printre documentele sinodale.

Cea de- a III -a sesiune a avut loc la 28 septembrie 787, după documentele grecești sau la 29 septembrie după Anastasie. La începutul lucrărilor acestei sesiuni, episcopul Grigorie de Neocezareea, prezintă în fața sinodului în scris mărturisirea de credința cerută în sesiunea anterioară, care de fapt era o copie fidelă a mărturisirii de credință facută de epscopul Vasile de Ancira și de prietenii săi și care a fost prezentată sinodului în prima sesiune.

Înainte ca episcopul Grigorie să fie iertat, patriarhul Tarasios aduce la cunoștința sinodului că, există un episcop care îl acuză pe Grigorie de a fi făcut parte dintre acei episcopi ce au condus lucrările sinodului iconoclast de la 754 și că ar fi fost unul dintre cei ce i-au prigonit pe iconoduli. Patriarhul Tarasios flu admite aceSte acuzati fara dovezi si aduce Ia cunostinta sinodulul canoanele apostolice care prevad pedepse pentru Gel care acuza fara sa poata dovedi acuzele. Membrii sinodului au cerut ca cei ce au facut aceste acuzatil sa prezinte si dovezi, on in fata sinodului on in fata patriarhului. In final sinodul s-a aratat gata de a-l ierta pe episcopul Grigorie și de al primi în rândurile sale.

În continuarea lucrărilor celei de-a III-a sesiunii secretarul sinodului a prezentat in fața celor prezenți sinodicarul patriarhului Tarasios către cei trei patriarhi orientali precum și răspunsul acestora catre Tarasios. Legații papali declarând că doctina celor trei patriarhi orientali este în armonie cu doctrina papei Adrian și a Bisericii în general.

La finalul acestei sesiuni, episcopul Constantin de Constania în Cipru S-a ridicat împotriva sinodului cu cuvinte violente spunând astfel:”Eu accept și salut cu profund respect icoanele dar adorarea o rezerv doar Sfintei Treimi.” Această declarație a episcopului Constantin, a fost fobosită de reuniunea episcopilor franci din anul 794 de la Frankfurt cât și de carta Cardius (CIII,17), printr-o traducere infidelă a acestui text, învinuind sinodul de Ia Niceea că ar fi admis pentru icoane aceeași adorare și acelasși cult ca și pentru Sfanta Treime.

A patra sesiune a sinodului are loc în data de I octombrie 787 și a fost destinată cercetării Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți pentru a legitima cultul icoanelor.

La propunerea patriarhului Tarasie secretarul sinodului au ales un lung sir de pasaje biblice și patristice pe care membrii sinodului le-au analizat cu mare atentie. Însusși patriarhul arata sinodului ca încă din Vechiul Testament erau admise simboluri divine cum ar fi heruvimii. Totodată patriarhul Tatasios împreună cu episcopul Constantin de Costania remarca că heruvimii la care se face referire in Vechiul Testament au chip uman, iar îngerii se arătau oamenilor sub acest chip.

Totuși Dumnezeu nu le-a îngăduit iudeilor să-și faca icoane datorită firii lor înclinată spre idolatrie.Iar călugărul Ioan, delegatul oriental, face observația caci chiar Dumnezeu ii apare lui Iacob în chip de om.

Citatele patristice sunt luate îndeosebi din: Sf.Ioan Hristostomul, Sf. Grigorie de Nisa și din Chiril al Alexandriei.Așadar după o cercerare amanunțită a Sfitelor Scripturi si a Sflnților Părinti, episcopul Eufimie de Sardes propune sinodului emiterea unei formule dogmatice Sinodul s-a numit Sfant si Ecumenic, arătându-se ca s-a reunit îa Niceea prin voia Iui Dumnezeu si din ordinul imparatesei Irina și a fiului sau Constantin.

În continuarea lucrăribor celei de-a patra sesiuni sinodul a emis primul canon, prin care își arăta adeziunea față de celelalte sinoade ecumenice și locale, după care se trece la abordarea temei principale arătându-se ca Hristos ne-a eliberat din idolatrie prin întruparea moartea și învierea Sa”. Totodată s-a aratat că noi venerăm pe Maica Domnului, pe Sf. Apostoli, Profeti, Îngeri și pe toți Sfinții pentru rolul lor de intermediari între noi și Dumnezeu.

Noi venerăm aceste icoane conform tradiției Bisericii și Sfinților Părinti care au acceptat icoanele și au hotărât ca ele sa fie puse în biserici și în casele noastre. Icoanele care trebuie acceptate sunt cele ale lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru care s-a făcut om pentru mântuirea noastră, a Pururea Fecioarei și Prea Sfintei Nascătoarei de Dumnezeu, a îngerilor imateriali care s-au arătat oamenilor sub chip uman precum și a SfințilorApostoli, profeți și martiri.

Această hotărâre a sinodului a fost aprobată și semnată de toți episcopii prezenți, de arhimandriții mănăstirilor, de cei câțiva călugări prezenți la lucrări, de cei doi delegați ai patriarhilor orientali și de cei doi legați papali, astfel find condamnată erezia iconoclastă și restabilit cultul icoanelor.

În ziua de 4 octombrie 787 la deschiderea celei de-a cincia sesiune patriarhul Tarasios a făcut remarca că, în lupta lor împotriva icoanelor, iconoclaști au fost inspirați de iudei, arabi manihei și monofiziți.Pe urmă s-a dat citire unui mare număr de texte patristice pe care iconoclaști le-au folosit pentru a-și argumenta propia erezie, find temeinic analizate și comentate li s-a arătat adevarătul lor înțeles.

Sinodul a afirmat din nou justețea cinstirii icoanelor și s-a aprobat în unanimitate ca încă de a doua zi să fie expusă o icoană în sala unde se țineau lucrările sinodului și de a fi arse imediat toate scrierile iconoclaste. Sesiunea se încheie prin anatemizarea iconoclaștilor și elogierea cebor doi împărați.

Cea de-a șasea sesiune a sinodului a avut loc în data de 6 octombrie după textele grecești, originale ale actelor sinodabe și la 5 octombrie după traducerea latina a lui Anastasie.În deschidere secretarul sinodului Leonțiu, anunță ordinea de zi a sesiuni care era: Hotărârea dogmatică a sinodubui din 754 și combaterea ei.

Episcopul Grigorie de Neocezareea a dat citire actelor sinodubui iconoclast și după o serioasă analiză a acestor documente sinodul de la 754 a fost condamnat arătându-se că pasajele scripturistice și patristice folosite de iconoclaști în sprijinul ereziei lor sunt: sau apocrife sau trunchiate și răstălmăcite.

A șaptea sesiune a sinodului are loc în ziua de 13 octombrie787 și are o importanță deosebită deoarece în această sesiune episcopul Teodor de Taurianos a adus la cunoștința sinodalilor formula dogmatică a Sinodului.Nu se stie cine este autorul acestei formule dogmatice dar se crede că ea ar aparține în mare parte patriarhului Tarasios.

Prin această formulă dogmatică sinodul declara că nu vrea, nici să adauge, nici să înlăture nimic din Tradiția Bisericii, ci păstrează întocmai tot ceea ce este ortodox, aderând la hotărârile celor șase Sinoade Ecumenice.În continuare se repetă “simbolul de Credință Niceo -Constantnopolitan” fără Fibioque pronunțând anatema împotriva lui Arie, Macedonie și a adepților lor.Recunoscând împreună cu Sinodul Ecumenic că Maria este cu adevărat mama lui Dumnezeu, crezând împreună cu Sinodul de la Calcedon, anatematizând împreună cu Sinodul V Ecumenic doctrina lui Origen, Evaghie și Didim cel Orb, mărturisind cu Sinodul VI Ecumenic condamnarea lui Honorius și Serghie care au susținut cele două voințe ale lui Hristos, păstrând intacte tradițile scrise și nescrise ale Bisericii, fără a excepta tradiția cu privire la icoane. În încheiere se arată că “noi doar îi venerăm pe sfinți nu îi adorăm că adorarea se cuvine doar Dumnezeului în Treime “. Arătând totodată că cel ce venerează o icoană nu venerează materialul din care este făcută acea icoană, ci persoana pe care imaginea o reprezintă.

Toți cei prozeliți au semnat această formulă dogmatică spunând :“Aceasta este credința noastră, aceasta este învățătura noastră”. Anatematizam pe cei ce nu aderă, care nu le salută și care le numesc idoli. Mulți ani împăraților, veșnică amintire nolui Constantin și noii Elena. Dumnezeu să le binecuvinteze guverarea. Anatema tuturor ereticilor, anatema în particular lui Teodosie fost episcop de Efes, Sisinius supranumit Postilos și Vosiu cu tristețe supranumit Tricocobus. Anatema lui Anastasie, Constantin și miceta care au fost patriarhi ai Constantinopolului ei find Arie al II-lea, Nestorie al II- lea și Dioscur al II-lea.

Anatema ereticilor Ioan de Nicomidia și Constantin de Nocolia.Anatema celor ce defăimează pe creștini, celor ce nu recunosc în Hristos firea umană, celor ce nu admit că Sfanta Scriptura ne dă mărturii despre icoane, asupra celor ce nu admit icoanele ce reprezintă pe Mântuitorul și pe sfinti, asupra celor ce nu recunosc tradiția scrisă și nescrisă a Bisericii. Veșnica amintire lui Ghermanos de Constantinopol, Ioan Damaschinul și Gheorghe de Cipru.

În incheierea lucrărilor acestei sesiuni sinodul adoptă o a-II-a scrisoare către toți slujitorii toturor bisericilor din Constantinopol pentru a le aduce la cunoștință cele hotărâte de sinod.

Printr-un decret imperial cei doi împărați au cerut patriarhului Tarasios și celorlalți episcopi prezenți la sinod să se reântoarcă la Constantinopol. Ajunși în capitala la cererea împărătesei Irina, membrii sinodului s-au reunit la 23 octombrie pentru cea de-a opta și ultima sesiune a acestui sinod. În prezența celor doi împărați în sala palatului Magfloura. Patriarhul Tarasios ține cuvâtul de deschidere al sesiuni mulțumind celor doi împărați pentru purtarea de grijă că acest sinod să se desfășoare în cele mai bune condiții.Luiând cuvintul împarateasa Irina spune sinodalilor că atât ea cât și fiul ei adera la cele hotărâte de sinod, pentru că aceasta este credința lor în conformitate cu credința Apostolilor, a Sfnților Părinți și a Bisericii Ortodoxe, anatematizându-i pe toți care nu aderă la această credință, după care a dat citire formulei dogmatice adoptată de sinod.

În aceeași zi de 23 octombrie 787 hotărârile sinodului au fost aduse la cunoștința întegii populații a Constantinopolului.

Sinodul VII Ecumenic fiind declarat închis episcopii s-au intors la bisericile lor împovărați de multe daruri primite din partea împăratesei Irina.

6.7. HOTĂRÂRILE SINODULUI VII ECUMENIC

Definiția dogmatică adopată de Sinodul VII Ecumenic:

“Noi păstrăm fără de știrbire toate tradițiiie bisericești confirmate în scris sau nescris; iar una dintre acestea este pictarea icoanelor după natura care este în armonie cu istoria răspândirii Evangheliei și servește de mărturie că Dumnezeu Cuvântul s-a facut om în realitate, iar nu în aparență și aceasta este spre folosul nostru. Când lucrările care se lămuresc unele pe altele, firește că au imagine reciprocă. Fiind așa, ca și cum am merge pe cale împărătească și urmâd învățătura de Dumnezeu grăitoare a sfinților parinți și predania Bisericii Universale

Și știm că întrânsa locuiește Duhul Sfânt hotărând cu toată siguranța și unanimitatea: după cum chipul cinstitei și de viață făcătoarei cruci, asemenea să se așeze cinstitele și sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe Sfintele vase, veșminte, pe pereți și pe scânduri, în case și pe drumuri. Adică icoana Domnulului și Dumnezeului și Mântuitorulu ostru Iisus Hristos, si cea a Sfntei Preacuratei noastre Stăpâne de Dumnezeu Născătoare, ale cinstițior îngeri și ale tuturor șfințior și Cuvioșilor bărbați.

Căci dacă vor fi văzuți mai des zugrăviți pe icoane cu atât mai vii vor fi în fața respectivilor care îi privesc, reânviindu-se memoria și dorul de prototipul lor, le vor săruta și le vor da închinarea cinstită, dar nu adorarea deplină care după credința noastră se cuvine numai firii Dumnezeiești,, ci se va da cinstirea numai în felul după cum se cinstește chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, Sfânta Evanghelie și celelalte obiecte sfinte și li se va da cinste aducându-li-se tămâie și lumanări precum era obiceiul cucernic la cei din vechime.

Când cinstea dată icoanei trece asupra prototipului ei și cel ce se inchina icoanel se închnă persoanei zugrăvită pe ea, în felul acesta se va întări învățătura Sfințior noștri Părinți adică predarea Bisericii Universale care de la o margine a lumi pâna la cealaltă a primit Evanghella.”

Prin această definiție dogmatică Sinodul VII Ecumenic n-a făcut altceva decât să restabilească cultul icoanelor așa cum a fost practicat în Biserică din cele mai vechi timpuri, așa cum revela și canonicul Teofan. “Nu s-a învățat nimic nou.Numai învățăturile Sfinților și Fericiților Părinți au fost păstrate neclintite, iar noua învățătură greșita a fost anatematizată. Așa s-a readus pacea în Biserica lui Dumnezeu când doar dușmănia nu încetează și buruienile se răspâdesc prin ea. Dar Biserica lui Dumnezeu învinge întodeauna”.

După o cercetare atentă și minuțioasă a mărturiilor patristice și scripturistice ce se referă la icoane și la cultul lor, Părinții adunați la Niceea au decis în conformitate cu doctina despre icoane a Sf. Ioan Damaschinul că este bineplăcut lui Dumnezeu să zugrăvim in icoane chipuri ale Sfinților căci noi nu ne închinăm chipului respectiv, reprezentări în forme materiale, ci persoanei a cărei chip este reprezentată în icoană.Cinstea pe care noi o dăm icoanelor și deci și sfinților nu este adorare ci numai venerare, căci adorarea se cuvine numai firii Dumnezeiești.

6.8.IMPORTANȚA HOTĂRÂRILOR SINODULUI AL VlI-LEA ECUMENIC

Dacă primulului Sinod Ecumenic ce a avut loc la Niceea în anul 325 îi revine sarcina de a formula dreapta credință împotriva arianismului , celul de-al șaptelea ținut în anul 787 tot la Niceea, îi revine sarcina de a formula dreapta credință privind cultul icoanelor, în conformitate cu credința de secole a Bisericii Ortodoxe împotriva iconoclaștilor.

Astfel, în ședintța a șaptea a Sinodului al VII-lea Ecumenic s-a formulat dogma despre sfintele icoane. După cum se poate constata din textul Definiției Dogmatice părinții sinodali nu au făcut altceva decât să formuleze că dogmă învățătura tradițională despre icoana, deja existentă în Biserica.

Această dogmă a fost aparată apoi cu tărie de Părinții Bisericii și mărturisită cu mare triumf în anul 843 când, în memoria acestei stăruințe în apărarea cultului icoanelor și implicit a dreptei credințe, s-a instituit Duminica Ortodoxiei, consfințind biruința Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor vremii de atunci și a iconodulilor.

Dar pentru a arăta importanța deosebită pe care o are faptul că la acest sinod, S-a restabilit cultul icoanelor este necesar a arăta importanța pe care o au icoaneloe în viața Bisericii, în cult și în viața noastră. Sfintele icoane reprezintă o spiritualitate adâncă și despre ele nu putem vorbi decat cu o evlavie adancă, pentru că prin ele vorbește Dumnezeu în sufletele credincioșilor, iar acestea se deschid spre veșnicie.

Prin sfintele icoane ni se deschide o lume nouă transcendentă, lumea veșniciei și putem sta de vorbă cu cei reprezentați în icoane, cu sfinții, frații noștri veșnic rugători pentru noi. Analizând compoziția semnelor Sfinte, ale icoanelor vii, de aceleași lucruri ca și Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. În catacombe ele au fost lumini și îndreptar de credință; în, persecuții reazim și mângâiere, căci cei chinuiți priveau la ele și-și simțeau sufletul ușurat și mângâiat, uneori mucenicii mureau cu ele în brațe rugându-se tot timpul la sfintii reprezentati pe ele cerându-le ajutor.

Sfintele icoane find obiecte de cult sfințite nu se pot confunda cu idoli, ele find pline de har dumnezeiesc și în strânsă legăturaă cu învățătura Bisericii cu cultul ei, cu Sfânta Tradiție și ale căror idei le reprezintă static in culori.

Dar, dupa cum se știe în erezia lor iconoclaștii nu s-au mărginit doar la lupta lor împotriva icoanelor, ci și-au manifestat atitudinea lor dușmănoasă și distrugătoare și asupra altor obiecte ale evlaviei creștine. Luptând împotriva icoanelor, ereticii iconoclaști au distrus și sfitele moaște care erau puse în fiecare biserică la temelia altarului, arzându-le sau aruncându-le în mare.

Prin textul canonului 7 al Sinodului al VIl-lea Ecumenic, Părinții adunați la Niceea au hotărât repunerea sfintelor moaște atât în bisericile din care au fost scoase și distruse cât și în cele ce au fost consacrate de iconoclaști, fără sfinte moaște, pedepsind totodată cu caterisirea pe cel care de acum înainte ar consacra vreo biserică fără sfinte moaște.

Iar în ceea ce privește antimisele pe care se află scene iconografice din viața Mântuitorului și acestea au fost distruse de către iconoclaști. Deși în textul canonului mai sus menționat nu găsim nici o referire la antimise și la cinstirea lor totuși trebuie să înțelegem că și acestea au fost repuse din nou în Biserică, find cinstite la fel ca înainte.

De ocara iconoclaștilor n-a scapat nici vestimentația clericilor ortodocși, care era prea modestă și lipsită de strălucire, după părerea lor, în comparație cu veșmintele luxoase și pline de podoabe ale clericilor iconoclaști.

Conform dispozițiilor canonului 27 Trulan slujitorii altarului trebuiau să se îmbrace, în haine destinate exclusiv acestei slujiri, find vorba de vestimentația pe care o stabilise Biserica pentru slujitorii săi încă de la începutul organizării sale, deoarece întrebuințarea hainelor luxoase și pline de strălucire era o încălcare a rânduielilor și normelor canonice, a vechiului obicei și a spiritului evlaviei creștine. Părinții Sinodului de la Niceea au restabilit vechea rânduială prin canonul 16, condamnând opinia iconoclastă cu privire la vestimentația clericilor.

Acum după mai bine de 1200 de ani scurși de la perioada iconoclastă, trăind aceste vremuri a timpului cuprins de secularizare și bântuit de fenomenul sectarismulul în care valorile tradiționale, morale și spirituale au fost bulversate, ne dăm foarte bine seama cât de actuale și ce importanță majoră, pentru viața Bisericii, au aceste canoane precum și hotărârea dogmatică, adoptate la cel de al VII- lea sinod Ecumenic ce a avut loc la Niceea în anul Domnului 787”.

CAPITOLUL VII

SFÂNTUL TEODOR STUDITUL ȘI PUTEREA IMPERIALĂ

Odată cu urcarea pe scaunul Imperiului Bizantin a împăratului Leon al V-lea Armeanul (813) începe cea de-a doua perioadă a ereziei iconoclaste care va dura până în anul 843, când sub împrăteasa Teodora, printr-o procesiune solemnă ce a avut loc în prima Dumiinică a Postului Sfintelor Paști, se va celebra încheierea definitivă a luptei împotriva cinstirii Sfintelor icoane.

Această dumninicã, în care s-a citit în toate bisericile hotrârea Sinodulul ținut la Constantinopol în primele zile ale lunii martie, același an, marchează biruința ortodoxiei asupra tuturor ereziilor ce au mâdnat lumea creștină a primelor veacuri și în special asupra iconoclasmului,de aceea ea se prăznuiește în fiecare an sub numele de Duminica Ortodoxiei (I-a a Marelui Post).

Însă până a se ajunge aici, Biserica a fost chemată să răspundă noilor atacuri venite din partea iconoclaștilor și să fac față prigonirilor de care iconofilii nu au fost scutiți nici acum, cu toate că aceste prigoane nu au mai cunoscut duritatea celor din timpul împăratului Constantin V Copronimul.

Lupta de acum avea un dublu caracter: pe de o parte era dorința Statulului de aducere deplină a Bisericii sub autoritatea puterii civile, ca o reacție împotriva atotputerniciei partidulul religios sub Mihail I Rangabe, iar pe de altă parte era dorința Bisericii de afirmare a dreptulului de a hotărâ singură despre sine.Acțiunea ostilă a împăraților față de Sfintele icoane și dorința Statului de a supune Biserica puterii civile, s-a izbit de opoziția puternică a patriarhului Nichifor mai ales de cea a Sfântului Teodor Studitul, asupra căruia o să ne oprim

În cele ce urmează în împrejurärile deosebit de grele prin care trecea atunci Biserica, Sfântul Teodor Studitul, prin viu grai, prin scrierile sale și prin întreaga sa activitate, a fost apărătorul cel mai dârz al drepturilor ei. Iconoclaștilorilor, mai precis atitudinii briconoclaste și politicii cezaro-papiste, atât de la modă în politica imperială a vrernii,el ,,le-a opus întotdeauna cu energie adevărurile de credintă, mai presus de care nu recunoștea altã autoritate”

Prin viața sa ascetică foarte riguroasă, prin activitatea culturală și pastorală deosebită, a fost un călăuzitor de conștiințe pentru contemporanii săi, atât pentru mireni cât mai ales pentru monahi ale căror lider spiritual a fost vreme îndebungată.

7.1 VIAȚA ȘI ACTIVITATEA

Potrivit „Vieții sfântului Teodor scrisă de monahul Mihail, acesta este numit,,Studitul” după vestita mănăstire Studion din Constantinopol unde a fost mult timp egumen. Referitor la această mănăstire constantinopolitană, am folosit numele de Studion așa cum se află ea menționată în izvoarele patristice și lucrurile mai vechi, inclusiv în cea menționată mai sus.

Așadar, apelativul primit de Sfântul Teodor, este strâns legat de activitatea sa deosebit de rodnică pe toate planurile în această mănăstire, mai târziu ucenicii săi urmașii lui primind același nume dar și altă semnificație, și anume de apărători întăriți, genii ai adevărurior religioase cum fusese odinioară duhovnicul său înaintașul lor.

Sursele care ne vorbesc despre viața sfântului sunt în mod special cele trei Vieți scrise în cinstea sa, urmate de scrierile proprii în care sunt menționate date biografice din viața lui și a familiei sale.Cea mai veche dintre vieți a fost scrisă de monahul Mihail, vițuitor al mănăstirii Studios și se pare că este posterioară anului 866

Aceasta, de fapt, este socotită a doua dintre vieți deoarece a fost publicată mai târziu. Între aceasta și cea dintâi, scrisă ,,după monahul Mihail”, deosebirile sunt minore (diferența fiind în mare parte doar momentul apariției). Ambele se află în J. P. Migne, Patrologia (seria greacă). Cea de-a treia Viață a fost editată de către Latychev în Vizantijskii Vremennik (torn XXI, p. 258304)

.Anterioare acestor Vieți, puțin după anul 848, avem un discurs asupra mutarea trupului Sfântului Teodor și al fratelui acestuia Iosif, Arhiepiscopul Tesaloniculul,discurs care ne dă informații precise asupra celor doi,permițându-ne în același timp să corectm unele date eronate cuprinse în Viața a II-a.Din scrierile sfântului care ne dau informații autobiografice amintind Panegiricul rostit de Teodor în cinstea marmei sale și a unchiului său, egumenul Platon, care ne furnizeazã informații precise.

Mai sunt și cronicile bizantine contemporane lui, în special Cronografia lui Theophanes. Sfntul Teodor Studitul s-a născut la Constantinopol în anul 759, așadar în timpul domniei împăratului Constantin V Copronimul, cel mal aprig prigonitor al sfintelor icoane.

Părinții săi erau o familie de nobili creștini pe nume Photinus și Teoctista și mai aveau înca trei copil: Iosif, Eutimie și o soră. frt mama sa, Teodor avu un modelde virtute creștină care contribui puternic în deterninarea vocatiei sale. Când își pierdu mama, în anul 802, Teodor alcătui o frumoasã cuvântare furiebră, datorită creia putem cunoate viața acestei virtuoase femei, plină de probleme creștine și așa cum o numea N. Bãnescu ,,una dintre cele mai caracteristice figuri ale burgheziei bizantine”.’

Născută din părinți creștini, de neam bun, Teoctista rămâsese orfană foarte devreme, alături de o sora despre care nu prea avem informații și de un frate, pe nume Platon, care se va retrage în monahism și va juca mai târziu un rol deosebit de important în viața întregii familii, de fapt, în viața religioasă a imperiului.

O epidemie cumplită, destul de obișnuită în acele timpuri în lumea orientală,se abătuse asupra capitalei bizantine în zilele Iîmprătului Constantin V Copronimul,epidemie care rărea pe zi ce trece populația. Teodor spunea următoarele în legătură cu această maladie;,,plângerile răsunau peste tot, groparii se răreau, casele se închideau,cartierele se goleau, în schimb se umpleau cimitirele. .“Părinții Teoctistei muriseră amândoi răpuși de această molimă, dar cei doi copii au rămas sub îngrijirea unei rude.

Băiatul, pe nume Platon, era menit să se pregătească pentru a ocupa o functiune publică, la modă în perioada respectivă, primind și pregãtirea necesarã acestul lucru.Dar se pare că voia lui Dumnezeu era cu totul alta. Deși se făcuse remarcat foarte de timpuriu datoritã calităților sale și era chemat adeseori la casele nobililor care îl doreau a ginere, el simțea o reală respingere față de viața zgomotoasă și ridicându-și tot mai mult ochii minții la contemplația celor veșnice se hotrărâ să se retragă din această viață pentru a se dedica cu totul celei contemplative, adică vieții monahale. ,,Însuflețit de jubirea vieții de dincolo, zice Teodor Studitul în cântarea funebrã ținută Ia mormãntul unchiului său, stinse de el dorirea ce/or pămâtești”și se retrase într-o mănăstire din Olimpul Bitiniei, nu înainte de a-și vinde averea părintească ce i se cuvenea și a împărții dând săracilor și surorilor sale, slobozind în același timp pe toți slujitorii săi.Teoctista, mama lui Teodor,. fire modestă și profund credincioasă, se căsători cu un funcționar de finanțe și se dedicä întru totul grijei casei și a copiilor său.

Dintre aceștia, băiatul Teodor reținuse mel mult atenția mamei. Firea sa tăcută, retrasă,meditativã, care nu iubea jocurile copiilor, dar iubea nespus de mult cititul cărților, găsi în mama sa o înțeleaptă protectoare care avu grijă să-i dea fiului ei o aleasă educație culturală și religioasă.

El izbuti de timpuriu să învețe tememic limba greacă. Nu erau uitate nici lecturile filosofice, din care tânărul adâncii mai cu seamă cele cu privire la adevărurile etice și dogmatice.În această atmosferă de serioasă educație culturală de autentică trăire duhov-nicească se formă tânărul Teodor pentru misiunea ce-l aștepta. În ceea ce privește evlavia și fapta bună, Teoctista era cea dintâi care dădea exemplu copiiior ei, chipul ei de sfântă rămânând imprimat adânc în sufletul și inima copilului.

Vedem acest lucru din duioasele cuvinte scrise de acesta atunci când mama sa se afla pe patul morții ,,cu adevărat multă trudă a eșit din mâinile tale sfinte și ne-a adăpostit și ne-a încălzit, nu numai pe noi ci pe toți fiii, carii, avându—te ca o mamă sufletească și cinstindu-te , te plâng și te cheamă la fel cum facem noi”

Cu toate că tânărul Teodor primea de la mama sa o frumoasă educație religioasă, el

era sortit să urrmeze cariera tatălui său, dar așa cum se întâmplase cu unchiul său Platon, viața îI va chema spre lumea monahală nu numai pe el, ci pe întreaga familie. Cum și de ce s-a întâmplat așa, vom vedea în cele ce urmează.

Se știe că persecuțlile extrem de dure ale lui Constantin V Copronimul au făcut ca mulți călugări din Constantinopol, apărători prin excelență ai sfintelor icoane sã se refugieze în părțile mai retrase ale imperiului, acolo unde nu puteau fi cuprinși de prigoana imperială. Printre aceștia se afla și monahul Platon, fratele Teoctistei și unchiul lui Teodor.

Odată cu urcarea pe tronul imperial al lul Leon al IV-lea, fiul lui Constantin V. persecuțiile au scăzut din intensitate și apoi s-au stins cu totul după sinodul al VII-lea ecumenic. Niște călugări care s-au reântors la Constantinopol încă din timpul lui Leon al IV-lea, așa cum am mai spus, mult mai moderat decât tatăl său în ceea ce privește atitudinea fațã de iconofili, se numără și Platon, acum egumenul Mănãstirii Symbola de pe Olimpul Bitthiei.

Vestea sosirii sale se răspândi în tot orașul și toți îi chemau și-l primeau cu bucurie deoarece ,,era foarte dulce la vorbire și avea o înfățșare de schivnic și era bogat la învățătură”. Predica lui făcea o adâncã impresie în popor. Sub influența acestui mare ascet, în sufletul Teoctistei, Se infiripă dorința de a se închina cu toți ai casei vieții de rugăciune, vieții monahicești.

Ea greu să-și convingã nu numai întreaga familie, ci chiar și pe tpți cunoscuții să-l urmeze în hotrârea ce o luase. Astfel s-a putut vedea în Constantinopolul anului 781,o întreagă familie înstărită și respectată de către toți, renuntând de bună voie la bucuriile vieții pentru a se retrage departe de zgomotul și ispitele lumii.

Imaginea mamei care renunță de bunăvoie la toate, urmată de aproape de întreaga familie, aruncă o lumină curioasã asupra simțămintelor ce stăpâneau o parte a societății bizantine din acel timp și pe care nu cu puțină greutate o percepem și o înțelegem noi astăzi. Teodor Studitul ne destăinuie această imagine extraordinară ce minuna și mira în același timp populația capitalei bizantine: ,,în ziua hotarată pentru a părăsi casa, (Teoctista) strânse ca pentru o sărbătoare, pe toți ai familiei.

Bărbații erau triști, femeile plângeau, la aceastaă neobișnuită privelișite a unei despărțiri de bună voie și, simțind în sine maăreția misterului, preamăreau fapta ce se slăvea. Căci îi vedeau pe amândoi, pe tatăl ieșind din casa lui și pe mama care, mai rămânând puțin plecă la mănăstire, după ce-i vindea casa și împărțea totul la săraci.

Lacrimile curgeau la această întâmplare pe fețele multora din care se adunaseră în acea zi, unii chiar nechinați, numai pentru a vedea misterul săvârșit. Și eram și noi de față cu părintele nostru, ce să spun , pentru a ne înveseli sau pentru a plange? ne uitam la mama noastră fără să-i mai vorbim și fără să ne mai apropiem de dãnsa cu aceeași libertate ; gfindindu-ne la despărțirea de dânsa, inima ni se strângea de durere…. când trebui după o bucată de vreme, să mergem ca să ne consacrăm și noi împreuna cu tatăl, eu, ca unul care treceam pragul adolescenței, suportam cu greu și dureros (și cum nu?) suferința.

Dar unul din cei doi frați, cu totul tânăr, când veni momentul plecării și se schimbau cuvintele de adio și chemările și plângerile și îmbrățișările, alerga și se strângea la sânul mamei,. Dar s-a înduioșat oare acea inimă de oțel, ori s-a înmuiat și s-a frânt la plângeri1e copilului? Nicidecum. Care afost strigătul ei pios? Biruind, cu oarecare întristare cel mai puternic sentiment al inimii sale de mamă: dacă nu te duci fiule, zise, de bună voie, te voi arunca cu mâinile mele în corabie. Copilul se supuse și așa ne-am despărțit unii de altii”.

Într-o astfel de atmosferă, toată familia părăsește capitala și se retrage la o proprietate pe care o aveau în Bithynia și anume Boschytion, în apropierea căreia era locul numit Studion, foarte potrivit vieții de rugăciune și de isihie.

Biograful sfântului Teodor ne descrie în felul următor acest loc:,,acoperit cu arbori, care-l închideau de toate părțile, în formă de crai nou lăsãndu-i îtr-o singură parle o intrare. La picioarele lui se desfășura o admirabilă câmpie, rãcoriți de adierea vânturilor dulci, udați de ape limpezi, liniștită și bună de bãut. Dar cea mai mare dintre toate priveliștile era aici liniștea, care supunea simțurile și făcea pe oameni să se afle singuri cu Dumnezeu”

Locașul de rugăciune al familiei era de asemenea de o frumusețe rară.La rugămintea Teoctistei veni aici și fratele ei Platon, pentru a organiza și conduce această nouă mănăstire. El făcu acest lucru cu toată acrivia ,și austentatea unui mareascet.Mănăstirile erau și sunt, sau numai de căugări sau numai de călugărițe, dar se mai păstrau încă în acea vreme și mănăstiri mixte. Cunoaștem opoziția categorică la o asemenea realitate a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Starețul Platon hotărâse să rupă odată definitiv această traditie, excluzând din mănăstirea sa sclavii și toate persoanele de sex feminin. Reforma lui Platon întâlnise multe opoziții, dar în cele din urmă va avea și imitatori. La muntele Athos ea se păstrează pâna astăzi. Sub această conducere extrem de severă se formă tânăru1 Teodor. El iși îndeplinea cu mult devotament toate misiunile, era întotdeauna primul la lucru și ultimul la odihnă. Pe lângă îndeplinirea sarcinilor din mãnăstire, era neostenit în a studia scrierile Sfiniților Părinți, cu predilecție a Sf. Vasile cel Mare, a Sf. Joan Gură de Aur și a Sf. Grigorie de Nazians, dar mai presus de toate se ocupa cu studierea Sfintelor Scripturi

În anul 794 egumenul Platon căzu grav bolnav și socotind că sfârșitul îi este aproape, chemă la un loc pe toți căugării mănstirii și le ceru să-i aleagă un nou egumen Alegerea căzu asupra lui Teodor, lucru care-l bucură pe bătrânul Platon.Când mai pe urmă se mărturisii și rămăsese simplu călugăr la Sakudion și apoi la Studion sub ascultarea tânrului Teodor. Acesta avea 35 de ani atunci când a preluat conducerea mănăstirii Sakkudion

7.2 POZITIA SFANTULUI TEODOR FAȚĂ DE PUTEREA IMPERIALĂ

(Primul exil al Sfântului Teodor Studitul)

Pe tronul Bizanțului se afla de câțiva ani Constantin VI împreună cu mama sa Irina.În marea ei pasiune pentru tron aceasta căuta cu orice preț să-l discrediteze pe fiul ei, pentru putea domni singură.

Cunoscând acest lucru Constantin VI o îndepărtă de la palatul imperial, dar, fire ușor influențabilă, iertátoare și mai puțin versată în mâinile ce se urzeau in jurul tronului, o iartă pe mama sa și dupã nici doi and de zile aceasta revine la palat, continuând pe ascuns politica de discreditare a fiului ei.

Astfel, ea încurajează slăbiciunea împăratului pentru o tânără de la curte pe nume Teodota. Aceasta era înrudită cu Egumenul Platon și cu Teodor și avea titlul de cubină, așadar foarte apropiată de împărăteasa. Constantin VI se hotărâ să-i îndepărteze sotia legitimă, pe frumoasa Maria de Faflagonia și să se căsătorească cu Teodota. În acest sens a primit toate încurajările niarnei, care-i oferă și pretextul expulzării prințesei Maria, știind că astfel discreditat împăratul,ea va putea domnii singură, nestânjenită de nimeni.Învinuindu-și soția de încercare de a-l otrãvi, împăratul cere desfacerea căsătoriei.

În ianuarie 795, Maria de Pafiagonia este expulzată și inchisă într-o mănăstire, iar în luna următoare Teodota este proclamată augusta și a fost încoronată.Cu toate că patriarhul Tarasie nu era de acord cu această nelegiuire, a permis preotului Iosif, iconomul Sfintei Sofii, să oficieze căsătoria împăratului cu Teodota aplicând tacit prnincipiul iconomiei.

Gestul împăratului și al patriarhulul au ales opoziția fermă a călugărilor avându-i în frunte pe Platon și pe Sf. Teodor Studitul. Cei doi lideri spirituali de și Sakkudion nu accepta nici un fel de compromis nici din partea împăratului nici din partea patriarhului. Conifictul dintre cele două tabere este cunoscut sub numele de ,,criza ntiheană”(de la gr. poixoc-adulter).

Sub conducerea lui Teodor Studitul, monahismul a devenit un bastion organizat și articulat de rigorism moral și canonic? În legătură cu căsătornia a doua a lui Constantin VI și în principiul iconomiei pentru binele capital al Bisericii, Teodor Studitul spune:,,ori împăratul este Dumnezeu, căci numai dumnezeirea nu este supusă legii, ori este anarhie și revoluție. Căci cum poate fi pace dacă nu este lege validă pentru toți, dacă împăratul poate să-i satisfacă poftele sale, sa comită adulter sau să accepte erezii, în timp ce supușilor lui le este interzis și să se cuminece cu adulterul și cu ereticul?”

Atitudinea studitului fațã de stat n-a fost o movație, Că urma lui Atanasie,Ioan Hrisostomul, Maxim Mrturisitorul, Ioan Damaschin și unui mare număr dintre slujitorii Bisericii bizantine.Conflictul a degenerat până acolo încât Platon declară că se separă de comuniunea cu patriarhul.

Între timp împăratul face o călătorie la Brussa, lânga Sakkudion, pentru a se bucura de apele termale, dar adevăratul motiv a fost acela de a încerca prin Teodora,rudă cu Platon și Teodor să obțina binecuvântarea acestora, îngăduința lor și implicit a monahilor pentru gestul făcut față de sora legală și pentru noua sa căsătorie nerecunoscută de aceștia (considerată fără nici un fel de reținere adulter). Încercarea a fost sortită eșecului.

Urmarea acestei atitudini intransigente din partea lui Teodor și a călugărilor,al câror lider spiritual era, a fost în septembrie 796 Platon. Teodor și un cerc de căugări sunt arestați și închși în fortul Catârilor. Teodor și fratele său Iosif,după ce fuseseră bătuți cu vergi, au fost exiiati la Tesalonic de unde s-au întors în 25 martie 797.Remarcabilă este atitudinea Teoctistei în aceste momente.

Ea găsi miijloculde a-i întâmpina pe cei ce fuseseră nevoiți să ia drumul exilulul și să le adreseze cuvinte de încurajare, iar mai pe urmă se întoarse la Constantinopol unde Platon zăcea în închisoare, iar fiul și mai mic fusese biciuit.

De bună voie primi să îndure închisoare pentru interesul său. Cum am amintit deja mai sus, acest exil nu durat mult deoarece împărăteasa reușise să dea lovitura de grație fiului ei. La începutul lui martie a anulul 797 Constantin VI fusese prins și orbit din ordinul mamei sale, care devine pentru aproape cinci ani singura suverană a imperiului.

Cu acest eveniment lniștea revine peste cei prigoniți .Patriarhul Tarasie se împacă și el cu prigoniții depunându-l pe preotul Iosif, cel care binecuvãntase căsătoria lui Constantin VI cu Teodota. Mănăstirea Sakkudion începe să-și refacă vechea rânduială, dar aceasta nu avea să dureze mult deoarece în anul 798 invaziile arabe au ajuns până în apropiere de sfântul Foca. Astfel Teodor și calugarii de aici fură nevoiți să se retragă la Constantinopol.

Acest fapt aduse bucurie împărătesei, care îi propuse lui Teodor să preia conducerea mănăstirii Studios pustiltă din vremea persecuțiilor. Împăratului Constantin al V-lea Copronimul. Deși are unele rețineri, nevoind să fie așa de aproape de palatul imperial., în cele din urmă primește. Începând din acest moment mănăstirea Studios devine cel mai cercetat centru monahal de la Constantinopol și a strălucit până la sfârșitul Constantinopolului.

7.3. CONFLICTUL SFÂNTULUI TEODOR CU ÎMPĂRATUL NICHIFOR (AL DOILEA EXIL)

Înlăturată de către o nouă revoltă de la palat, împărăteasa Irina este izolată Ia Mitylene iar pe tronul imperial se urcă unul dintre complotiști și anume Nichifor.Acesta, deși este ortodox și respectã cinstirea sfintelor icoane, Va intra în curând în conflict cu partida zeloților condusă de Teodor.Fost ,șef al fiscului, actualul împărat Nichifor, încearcă să pună ordine în vistieria imperiului, serios subțiată de politica total nepotrivită a Irinei în această direcție.

Astfel, neavând de unde și cu ce să umple vistieria, se atinge de privilegiile și proprietățile bisericilor și mănăstirior, care trebuie să recunoaștem,devenseră exorbitante, dar nicidecum ca eretic, ci ca un veritabil om de stat conștient de necesitatea îmbunătățirii situației fiscale a statului pe care îl conducea. Apoi, după cum bine precizeaza G. Brătianu, împăratu1 Nichifor dorea putere absolutä în interior,atât politică cât și religioasă, luându-l ca model în acest sens pe Justinian cel Mare.

Această atitudine i-a atras ostilitatea monahilor, în special a studiților.Un alt motiv pentru care Iîmpăratul intră în conflict cu partida monahilor studiți este și acela că la moartea patriarhulul Tarasie(806), își alege în loc pe un savant istoric pe nume Nichifor(laic in acel moment) și nu pe Teodor așa cum și-ar fi dorit călugării. Teodor nu a protestat asupra calităților lui Nichifor, evlavia și cultura noului patriarh erau mai presus de orice suspiciune, ci asupra faptulul Că el a fost trecut prea repede prin toate treptele ierarhice, cu siguranță fnu fără interes, încălcându-se în același timp și rânduiala Bisericil.Mai mult, pentru a marca cum se cuvine superioritatea îmăratului și în ceea ce privește chestiunea religioasă, împăratul reunește un sinod format din clericii săi, penru a recunoate legitimitatea căsătoriei lui Coristantin VI cu Teodora.

Această atitudine adoptată față de criza micheană, face ca distanța dintre căugări și imprat să se mărească tot mai mult, și totodată atrage protestul ferm al Sfântului Teodor Studitul al fratelul său Iosif, care între timp ajunsese episcop la Tesalonic. Împăratul vroia să arate că nu se simte ținut de canoane, pe când monahii în frunte cu Teodor susțineau,că împăratul, ca om este supus păcatului și nu este deasupra canoanelor, ci supus lor:,sau împaratul e Dumnczeu, cu ce numai el nu este supus legii, ? Cum poate fi cu putință pacea dacă legea nu e aplicată tuturor, dacă împăratul îi poate face poftele, poate comite adulter, poate accepta erezia, interzicând supușilor săi să aibă comuniune cu adulterul sau ereticul”

Sunt proteste împotniva împăratului și au fost pe tot parcursul anilor 807-808. Conflictul dintre împăratu1 Nichifor și Teodor Studitul a luat proporții. în anul 808, mănăstirea Studios a fost ocupată militar. Platon, Teodor și Iosif fură arestați. În ianuarie 809, împăratul și patniarhul, printr-un sinod condamnă pe Teodor, pe partizanul lui și pe toți cei care nu au vrut să primească restabilirea pnin ,,iconomie” a preotului Iosif. Pentru că nu vor să se supună acestei hotărâri, Teodor și Iosif sunt exilati în insulele Prinkipo din Marea Marmara.

Din captivitate Teodor trimite scrisori către diverși destinatari pe care îi îndeamnă la rezistență contra micheenilor. Dintre acestea, foarte impontante sunt cele trimise papei Leon și prin care îi cere să ia atitudine față de problema micheeanã și exagerările împăratului, căci credința și Evanghelia însăși sunt încălcate. De remarcat este faptul că Teodor se adresează papei ca unui adevărat cap al Bisericii, urmaș al lui Petru.

Studitul mergea până acolo in lumea sa ortodoxă, atât de geloasă de sine, nu cunoștea autoritatea mai înaltă decât a papei, biserica Romei fiind întâia biserică a lui Dumnezeu ca una în care cel dintâi a stat apostolul Petru. De aceea ,,lui Petru, adică urrmașului său, trebuie și-i supunem tot ce se inovează în Biserica Universală de cei care se depărtează de la adevăr”. Într-o altă scrisoare adresată împăratului Mihail I Rangabe. urmașu1 lui Nichitor, Studitul îl invită pe acesta sã solicite hotrârea vechii Rome, deoarece ea ,,este cea dintãi între bisericile lui Dumnezeu”. Acest punct de vedere este susținut în întreaga sa corespondentță cu papii.

Este adevrat că în lupta lor împotriva abuzurilor imperiului și a compromisurilor ierarhiei bizantine, studiții în frunte cu Teodor, au apelat precum odinioară Sf. Atanasie cel Mare, Flavian sau Maxim Mărturisitorul, la Roma, orientându-se mai degrabă după papa decât după patriarh, dar acest fapt nu ne îndreptățește să anticipäm mai mult.

Tot în scrisorile către papa, Teodor nu-i ascunde amărăciunea față de acesta și mai ales față de dificultățile politice care paralizau curia romană. Referitor la apelul studitului către scaunul papal, J. Majendorif spune următoarele:,, În lupta sa pentru independență față de lume, de stat, contra statului și ierarhiei bizantine, Teodor a găsit cel mai bun sprijin al credinței în Roma, exprimânduși opiniile și speranțele într-un stil superlativ,”.

Toate aceste pasaje au fost colecționate cu acrivie de apologeții moderni ai papalitățli, care au vorbit despre el ca despre,, ultimul catolic at Bizanțului”. Însă, în nici un caz, Sfântul Teodor nu poate fi invocat ca mărturie pentru doctrina despre primatul și infailibilitatea papală aa cum au fost ele definite la Conciliul I Vatican(1870)58.

Studitul a fãcut apel la episcopul Romei, la fel cum au fâcut și alții înaintșai ai lui, mai sus numiți, datorită situației extrem de dificile prin care trecea biserica creștină din orient, care avea de luptat cu erezia iconoclastă și cu dorința teocratică a împăraților, puternic manifestatã pe parcursul acestei crize. Niciodată pretenia împăratilor de a fi stăpâni și asupra problemelor bisericești nu se manifestase cu atâta tărie ca acum, ceea ce ne îndreptățește să susținem că iconoclasmul, mai ales în cea de-a doua parte a lui, s-a transformat intr-o veritabilă luptă între Stat și Biserică, care voia să-i păstreze neatinsă independența religioasă.

În această confruntare se trecea, din partea statului, foarte ușor peste părerile patriarhului constantinopolitan, sã nu mai punem la socoteală și faptul că acesta era adeseori schimbat după bunul plac al împăratului, care vroia să aibă pe scaunul patriarhal oameni sus puși lui, adică simple marionete ale politicii de la curtea imperială.

Apelând la prelatul roman, Teodor Studitul nu face altceva decât să mute centrul de autoritate eclesiastică în altă parte, nădăjduind ca de aici să primească încuviințare și susținere pentru politica adoptată de și de susținătorii lui în problemele mai sus menționate.

Roma putea să se manifeste în deplinul spirit al ortodoxiei să aibă deasupra capului constrângerea împăratului, iar acesta din urmă putea fi pus în fața poziției autentice a Bisericii, care foarte greu putea veni din partea Constantinopolului, aflat sub presiunea puternică a politicii. imperiale.

Așadar, poziția studitului era una strategicä, de mutare a autorității în altă parte decât acolo unde se afla sub presiune și nicidecum o militare pentru primatul absolut al Romei sau pentru infailibilitatea papală. De altfel spus, Roma avea și o obligație morală să intervină în apărarea ortodoxiei, serios amenințată de criza iconodastă și de pretențiile exagerate ale împăraților, cel puțin din postura de veche capitală a imperiului roman și din poziția pe care o avea între scaunele apostolice.

Apoi este de rețlnut că odată cu încetarea crizei constantinopolitane, apelurile la supremația papei au încetat și ele. De fapt, cum am mai spus, chiar în timpul cât se afla exilat, Teodor n-a precupețit să-și exprime amrăciunea sa față de prelatul roman. În anul 811, Nichifor este ucis de chaganul Krum, iar fiul său Stavrachios rănit și el în lupta cu bulgarii, moare după doar câteva luni de domnie. Acestuia îi urmează Mihail I Rangabe, împărat ortodox dar slab militar.Acum se întoarce și Sfântul Teodor din cel de-al doilea exil, și calmul revine în Constantinopol și în mănăstirea Studion, mai ales că preotul Iosif fusese condamnat definitiv de patriarhul Nichifor.Acest cairn nu a durat prea mult, deoarece peste numal doi ani Mihail I Rangabe, după o domnie dezastruoasă din punct de vedere militar, este înlocuit cu vestitul strateg Leon Armeanul, care va domni cu numele de Leon V Armeanul și cu care va începe propriu-zis cea de-a doua fază a iconoclasmului. Pentru înca 30 de ani războiul împotriva sfintelor icoane reinvie.

7.4. REACȚIA SFÎNTULUI TEODOR STUDITUL FAȚĂ DE POLITICA RELIGIOASĂ A LUI LEON AL IV-LEA(AL TREILEA EXIL)

La începutul domniei sale, Leon al V-lea nu s-a pronunțat oficial împotriva icoanelor, probabil din considerernte politice. El a fost sfătuit să nu se mai închine acestor icoane de către căugăru1 iconoclast Sabbatios, care îl gratfica pe patriarhul Tarasie, închinătorul la icoane cu titlul de ,,irifam”..Argumentul care l-a determinat să reia lupta împotriva sfintelor icoane era destul de interesant.

El considera că împărații iconoclasti au avut mai multe arme politice și militare decât iconofilii:,,cã împăratii primiră și adorara icoanele toți s-au prăpădit, unii alungați, unii căzând în războaie. Numai cei care nu le adorarä au murit de moarte bună, în domnie și s-au îngropat cu cinste în mormintele împăraților ca și Sfinții Apostoli”. Trebuie să recunoaștem că pentru un împărat care avea principala calitatea ceea de militar vestit în lupte, argumentul era cât se poate de interesant, deci tot atât de adevărat este că nu avea nimic de a face cu problema esențială ce privea cinstirea icoanei, o problemă pur teologică.

Pentru a da curs noii sale politici religioase, el l-a însãrcinat pe Joan Gramaticul ,,creierul renașterii iconoclaste” să alcătuiască o lucrare prin care să combată toate argumentele aduse până acum de iconofili. În anul 814 când lucrarea a fost terminatã, Leon al V-lea, pune începutul unei noi perioade, destul de întunecate pentru cei care cinsteau sfintele icoane. Principalul argument de naturä teologicä, adus de lucrarea lui Ioan Gramaticul, a fost acela că Sfânta Scriptură nu cuprinde nici o referire la cinstirea icoanelor.

Prima victimă a noii politici imperiale este patriarhul Nichifor. El răspunde acuzației împăratului cu citate de Ia Sfinții Apostoli, mai ales de la sf. Apostol Pavel și adaugă că se adoră icoanele cum se adoră crucea și Evanghelia. ,,Biserica le-a primit de la apostoli și nu trebuie căutat de e scris, multe din adevrunile sale s-au primit doară nescrise, prin mijlocirea Duhului Sfant”.Datorită atitudinii ferme a patriarhului Nichifor, împăratul suspendă ședinta comisiei formate din ,șase membrii și pusă sub conducerea lui Joan Gramaticul, care avea drept scop interzicerea cinstirii icoanelor. Tot din ordinul împăratului, este înlăturată icoana Mântuitorului de pe poarta Chalke, repusă acolo de impărăteasa Irina, refuzând totodatã la Liturghia din ziua de Boboteazã a anului 815 sã sărute icoanele.

Mai mult, datorită atitudinii sale ferme pentru sfintele icoane, Nichifor este înlocuit cu Teodor Melissenas, cumnatul împăratului iconodast Constantin V, care era întru toate de acord cu politica împăratului. Noaptea este luat de la palatul patriarhal și aruncat în piață. Se credea că fiind slăbit și neputând să se miște, îl va ucie vreun iconoclast extremist,.

Deoarece întunericul l-a protejat, spre diminineață este luat și trecut cu barca peste Bosfor, la Crisopolis, anunțând mulțimea că patriarhul a fugit și de aceea a lost înlocuit cu Teodor. Din locul izolărli sale bătrânul patriarh nu a încetat să apere icoanele atât prin viu grai cât și prin scris.

Alături de patriarhul Nichifor se aflau în lupta pentru cinstirea icoanelor mitropolitul de Sardes și Sfântul Teodor Studitul, acesta din urmă ireductibil în privința dogmelor devenind dupã akmgarea lui Nichifor adevratul ei al mișcării iconofile- El orgamzează în duminica Floriilor(815), în semn de protest față de atitudinea fmpăratului față de sfintele icoane, o amplă procesiune în favoarea acestora. Procesiunea a avut loc la mnăstirea Studion.

Sub președinția noului patriarh, împratul a cortvocat un sinod, cunoscut cu numele de sinodul iconoclast din 815. Acesta nu a fost nici atât de numeros nici atât de important ca cel de la Hieria (754) și nu a adus nimic nou pe târâmul argumentării iconoclaste.Acțiuniea împăratului s-a izbit de poziția fermă a Sfântului Teodor Studitul.

După spusele profesorului N. Bănescu, acesta în plin senat unde se adunaseră, din ordin împărătesc, reprezentanții Bisericii, pentru memorabilul proces făcut icoanelor, îi spune lui Leon V că lui i s-a încredințat Statul, nu Biserica,fiindcă zis-a apostolul:,,pe alții i- a pus Dumnezeu în Biserici mai întãi pe apostoli, apoi pe profeți, al treilea pe păstori și pe doctori”El, nu a zis pe împărați. Același argument fusese adus în secolul anterior, împăratului Leon al III-lea Isaurul, de către întâiul mare teoretician al sfintelor icoane și anume Sf. Joan Damaschinul.

Dacă acesta din urmă, lua atitudine prin scrierile sale oarecum de la distanță, Teodor Studitul merge până acolo încât il înfruntă pe împărat chiar în plin senat, fără nici un fel de menajamente. Studitul, în lupta sa împotriva politicii lui Leon al V-lea face din nou apel la autoritatea papei, lucru simplu de înțeles, devreme ce pe scaunul patriarhal se afla o unealtă a acestei politici, în persoana lui Teodor, el însuși iconoclast convins. Papa Pascal, intervine împreună cu regele Ludovic cel Pios în favoarea lui Teodor, dar fără vreun succes. Cu toată opoziția dârză a lul Teodor și a celorlalți susținători ai icoanelor,împăratul dã curs politicii sale de suprimare a acestora, iar persecuțiile ce au loc, chiar dacă pe alocuri au cunoscut destul de multă violență, totui putem spune că nu au fost atât de dure ca în prima fazã a iconoclasmului.

În afară de Teodor Studitul și cum am mai spus, patriarhul Nichifor, au luat drumul exilului episcopii Teofil al Efesului, Ignatie de Milet, Eutimie de Sardes și întreaga elită iconodulă.

Teodor e închis mai intâi în fortul Metopa, iar apoi exilat în Asia Mica, la Boruta apoi la Smirna, în condiții destul de severe. Nu este mal puțin adevrat că în ceea ce privește cinstirea sfintelor icoane, în aceastã perioadă, precum și în cele premergãtoare primei faze a iconoclasmulul, au apărut și exagerări.

Cunoaștem că spătarul Ioan, și-a luat drept naș la botez icoana Sfântului Dimitrie, iar o minte lumninatä cum a fost cea a sfântului Teodor Studitul, îl feilcita pentru fapta sa. Gestul studitului poate sã ne șocheze sau cel puțin să ne surprindă, și este firesc să ne punem întrebarea ce l-a determinat să facä un asemenea gest?

Răspunzând la această întrebare, trebuie să facem următoarea precizare. Este bine cunoscut că în mijlocul maselor populare era o foarte mare evlavie față de sfintele icoane, de unde au izvorât și aceste exagerări. Nu e mai puțin adevărat că tot aceastã categorie a oamenilor simpli, avându-i alãturi pe monahi, au fost principalii susținători ai icoanelor în fața persecuțillor iconoclaste.

Era firesc pe de o parte, ca sfântul Teodor sã nu atenteze la sincera credintă a acestora, care nu făceau din eviavia lor o problemă de teologie, mai ales că ea vedea în ea o categorie sigură de opozanți în fața ereziei iconodaste. Luând atitudine împotriva acestei exagerări care venea din partea lor, putea sã piardă sprijinul lor, ba mai mult să le dea un fir de speculație iconoclaștilor,care ar fi prezentat gestul său, ca pe unul care venea să le susțină convingerile, cu atât mai mult cu cât venea din partea unui asemenea personaj, recunoscut de toți ca adevăratul lider al iconodulilor.

Pe de altă parte, este posibilă o reacție, am spune noi, de compromis, care preferă să accepte o exagerare din partea acestei categorii a populației, care putea fi mai pe urmă ușor reeducată în adevăratul duh al ortodoxiei,decât să se situeze de aceeași parte a baricadei cu erezia iconoclastă, care prin gravele sale erori de natură hristologică ar fi dus la o decădere totală a credinței.

Apoi dacă avem în vedere strânsa relație dintre icoanä și persoană, persoana fund fundamentul și premisa icoanei, icoana fiind un loc al prezenței personale, învățătură fundamentată a iconologiei Sfntului Teodor. Această atitudine nu pare să ne mai mire atât de mullt cu toate cele spuse mai sus, nu excludem ipoteza unui fals, adică atribuirea Sf.Teodor a acestei afirmații care de fapt nu i-a aparținut(procedeu foarte la modă în disputele religioase și politice ale timpului respectiv).

Cunoscnd mai îndeaproape personalitatea studitului și lucrările sale împotriva iconoclaștilor, unde este expusă foarte limpede învățătura sa despre sfintele icoane, se poate spune că această ipoteză este cea mai probabilă.

Odată cu asasinarea împăratului Leon al V-lea în noaptea de Crăciun a anulul 820, tronul Bizanțului este ocupat de Mihail II (820-8299, care pune capăt persecuțiilor îndreptate împotriva iconodulilor. Teodor și fratele său losif al Tesalonicului, revin la Constantinopol unde prezintă împăratului o apologie în favoarea cultului icoanelor, nădăjduind că Mihail II va repeta gestul Irinei din 787.Împăratul le-a înșelat așteptările, declarându-se în favoarea convocarea unui nou sinod la care să se discute pe picior de egalitate între cele două tabere.

Teodor refuză categoric acest lucru declarând că problema a fost tratată da la Sinodul ecumenic de la Niceea(787) și, personal, nu poate să participe la o adunare unde sunt prezenți și eretici condamnați de Biserică. în schimb, el se angajează acum teologic în dispută spre a dovedi erezia iconomahilor, în această perioadă scriind probabil tratatele sale teologice.

Comunitatea studită se reface, însă nu la Studios, ci la Crescent în Golful Nicomidiei. După revolta lui Toma Slavul din 822, datorită invaziei arabe ce a urmat, Teodor Studitul este nevoit să se retragă pe insulele Prinkipo (ale prinților). De aici a trecut pentru o vreme în peninsula Akrita.

Sc stinge din viață la 11 noiembrie 826. Se pare că ar fi murit la Acrita de unde ar fi fost transportat la Prinkipo pentru înmormântare. Dupa biruința Ortodoxiei și restaurarea icoanelor, în 843, la 26 ianuarie 844, moaștele Sfãntului Teodor sunt aduse în triurmf de la Prinkipo la Studios, care a fost retrocedată comunității studite. Initiativa canonizrii lui aparține patriarhulul Metodie(843-847), sub care a revenit pacea in Btserică.

Adaugând la cele prezentate aici foarte însemnata operă a sfântului, ne dăm ușor seama că în fața noastră se descoperă o personalitate extrem de complexă și de importantă a spațiului creșin bizantin

Tendințele puterii imperiale(nu puține în acele timpuri) de a intervenii în domeniul propriu Bisericii s-au izbit de opoziția fermă a Sfântului Teodor, care nu a făcut nici un fel de concesie Statului arătând o dată în plus că relația dintre cele două puteri (imperială și spirituală), trebuie fundamentatä pe alte principii decât cele vădit cezaro-papiste preferate de suveranii iconoclaști.

CAPITOLUL VIII

PUTEREA IMPERALA BIZANTINA ȘI CULTUL

ICOANELOR IN SECOLUL AL VIII LEA

8.1 STATUL ȘI BISERICA ÎN VIZIUNEA ISTORICULUI EUSEBIU DE CEZAREEA

Edictul de la Mediolan, din anul 313, a însemnat începutul unei noi etape a relațiilor dintre Imperiul Roman și Biserică. Acestea s-au dezvoltat mai ales în Răsărit urmărind, după cum spunea ilustrul istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea, realizarea unei sinteze inspirată de teocrațiile grecești și orientale. În viziunea lui, împăratul era reprezentantul și imaginea vie a Logosului divin pe pãmânt și ,,episcop în afacerile din afară” ale Bisericii. Autoritatea imperială absolută nu este conferitä nici de senat, nici de armatä ci de Dumnezeu însuși”.

Biserica, oarecum surprinsă de convertirea împăratului Constantin cel Mare, a acceptat colaborarea cu puterea imperială, cerând chiar sprijinul ei in disputa donatistã, urmărind realizarea unei societăți creștine. între imperiu și Biserică n-a existat niciodatä o fuziune, ci o clară corelare a două puteri distincte în cadrul aceluiași sistem care îi propune sã realizeze o unicä societate creștinã prin simfonizarea Bisericii universale și Imperiul ecumenic.

Simfonia n-a putut fi întotdeauna realizată, mai ales în timpul disputelor trinitare, hristologice și iconoclaste, ceea ce arată cã Biserica bizantină nu i-a pierdut libertatea cum înclină să creadă unii istorici catolici și protestanți, ci istoria religioasă a Bizanțului cunoaște uneori forme de conflict cu statul din care incontestabil Biserica a ieșit învingatoare.

Reprezentativ pentru relațiilepolitico-religioase dintre imperiu și Biserică în Bizanț a fost criza iconoclastă din secolelle VIII-IX când cele două componente s-au aflat și într-un înverșunat conflict, dar într-o fază de colaborare aproape perfectă. În cele ce urmează, vor fi prezentate modalitățile de implicare a instituției imperiale bizantine în problemele doctrinare ale Bisericii în timpul crizei iconoclaste.

8.2 BISERICA ȘI STATUL ÎN PERIOADA ÎMPĂRATULUI LEON AL III-LEA

Cel care a dat tonul disputelor iconoclaste a fost împăratul Leon al III-lea (717-741). Originar din Germanikeia în Siria, Leon s-a născut într-o familie de țărani pe la anul 685, primind la botez numele Kanon. Și-a început cariera militară sub împăratul Justinian al II-lea (713-715) dând dovadă de mare curaj în luptele din Caucaz iar sub împăratul Anastasie al II-lea (713-715) a fost numit strateg al themei Anatolikon. Aliindu-se cu Artabasdos, strategul themei Armenikon, căruia i-a promis mâna surorii sale Ana și funcția de prim-ministru, l-a obligat pe împăratul Teodosie al III-lea(715-717) să abdice.

Încoronat de patriarhul Gherman I al Constantinopolului (715-730) la 25 martie 717, împăratul Leon al III-lea aducea pe tronul bizantin dinastia,Isaurilor, care a pus capăt deselor schimbări de împărați și a condus imperiul până în anul 8026 .De la începutul domniei el a fost preocupat de două probleme vitale pentru imperiu: asigurarea granițe1or de est față de atacurile arabilor și elaborarea unui nou cod legislativ, ,,Ekloge”, promulgat în anul 726, care să-l înlocuiascã pe cel al lui Justinian I (527-565).

Ekloge cuprindea norme de drept civil și penal și dorea în spiritul ,,iubirii față de oameni” sã înlocuiască vechiul drept roman. Cu toate acestea nu lipseau din codul penal pedepse ca: tăierea nasului, limbii sau mâinilor, orbirea,tunderea sau arderea părului și altele. Această colecție de legi concentră întreaga putere în mâna împăratului și nu întâmplător a fost promulgată la începutul iconoclasmului.

În ceea ce privește poziția împăratului față de Biserică putem afirma, dacă avem în vedere prima scrisoare adresatä lui de papa Grigorie al II-lea (715-731) în speranța patriarhului Gherman că-i va determina să renunțe la iconoclasm, că până în anul 726, când și-a declarat primele intenții iconoclaste, el a susținut tradiționala colaborare dintre stat și Biserică.

Râmân însă neelucidate în totalitate motivele care l-au determinat pe împărat să abandoneze această poziție și să intervină brutal în viața Bisericii. Prevalându-se de deviza, ,eu sunt împărat și preot” și considerându-se ocrotitor al imperiului și Bisericii prin voința divină, împăratul Leon al III-lea a declanșat iconoclasmul considerând că prin cinstirea icoanelor se încalcă porunca a doua a Decalogului (Ie.20, 4-5; Deut. 5, 8-9) iar ca un al doilea Ozia (confuzie cu lezechia), care a aruncat șarpele de aramă din templul din Ierusalim pentru că cinstirea lui înclina spre idolatrie,(4 Reg. 18, 4), a scos icoanele din biserici curățându-le de idolatrie.

Având în vedere faptul că împăratul Teodosie cel Mare (379-395) decreta în anul 380 la Tesalonic și 381 la Constantinopol Ortodoxia niceeană că învățătura de credință obligatoriu respectată în întreg imperiul Roman și astfel împăratul devenea teoretic supraveghetorul aplicării acestei decizii, deși imperiul nu era în totalitate nici încreștinat și nici ortodox, că deciziile sinoadelor ecumenice contrasemnate de împărat deveneau legi obligatorii în imperiu, este simplu de înțeles atitudinea împăratului Leon al III-lea față de problemele doctrinare ale Bisericii, care teoretic corespundea tradiției bizantine.

De aceea opoziția patriarhului Gherman al Constantinopolului față de iconoclasmul imperial nu-l tulbura foarte mult, chiar dacă acesta se bucura de aprecierea unanimă a credincioșilor și a monahilor din capitală, iar în locuirea lui cu patriarhul Anastasie (730-753) nu era considerată de împărat ca un act de dreptate pentru Biserică deoarece această moștenire însemnată eliminarea unui adept al idolatriei, având și acordul episcopatului sirian reprezentat de Constantin de Nakoleia, Ioan al Synadei și Toma de Klaudiopolis cât și a celor prezenți la ,,Silentium”

Prin aceasta se obținea aprobarea Bisericii pentru iconoclasm iar punerea în aplicare a edictului emis cu această ocazie impunea în concepția împăratului respectarea unei prerogative care ținea de obligația lui ca protector al statului și a Bisericii. Relevant în acest sens este faptul că împăratul a ordonat chiar înainte de anul 730 pedepsirea grupului de credincioși iconoduli care a doborât de pe scară pe spătarul Jovinus, provocându-i moartea deoarece a încercat să distrugă icoana Mântuitorului Hristos de la poarta Chalke.

Întrucât papa Grigorie al II-lea a protestat împotriva edictului iconoclast din anul 730, înlăturării patriarhului Gherman și numirii necanonice a patriarhului Anastasie amenintându-l, cu excomunicarea și cu scoaterea Romei și a Italiei de sub patronajul bizantin, împăratul Leon al III-lea nu l-a socotit apărător al cultului icoanelor, ci rebel și trădător, ordonând arestarea lui.

Această atitudine nu constituie o noutate în ceea ce privește relațiile dintre suveranul din Bizanț și Biserica Romei dacă ne gândim numai la faptul că împăratul Justinian I l-a ținut sechestrat pentru un timp pe papa Vigiliu (537-555) iar împăratul Constans al II-lea (641-668) arestându-l pe papa Martin 1(649-655), mai întâi l-a condamnat la moarte iar apoi la exil pe viață pentru că s-a opus monotelismului susținut de el. În timp ce la Constantinopol o parte din episcopatul oriental s-a pronunțat, sub presiunea împăratului, pentru iconoclasm, la Roma papa Grigorie al III-lea (731-741) a convocat un sinod la 1 noiembrie 731, la care cei 93 de episcopi prezenți au condamnat iconoclasmul: ,,Dacã cineva nerespectând vechea Tradiție apostolică nu făcu sfințenie de Biserică, se face distrugător și profanator al sfintelor icoane și aruncă icoanele Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale neprihănitei și preaslãvitei Maicii Sale, Pururea Fecioare Maria, ale fericiților apostoli și ale tuturor sfinților, să fie oprit de la împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos și scos din comuniunea Bisericii universale”.

Reacția împăratului a fost dură ordonând arestarea papei ,,rebel”. Insuccesul expediței militare împotriva Romei, din anul 732, a cauzat mărirea impozitului în Italia, confiscarea subvenției ,,Patrimonium Petri” în favoarea visteriei imperiului reordondarea spațiului jurisdicțional al Romei și Constantinopolului, dându-i-se Patriarhiei Ecumenice Sicilia, Calabria și Illiricul Oriental (Epir, Illyricum,Macedonia, Tesalia, Achaia, Dacia Ripensis și Mediteranea, Moesia, Dardania, Praevalia cu centru la Scobra).

Fără îndoială, această acțiune a fost gandită de împărat din perspectiva politicii lui religioase. Aria jurisdicțională a Patriarhiei de Constantinopol acoperea aproape tot Imperiul bizantin. Patriarhul numit de împărat devenea cel mai apropiat colaborator al lui indiferent de politica sa religioasă căci altfel putea fi oricând schimbat. Cu o situație similară se confruntase Biserica Romei în timpul împăratului Justinian

Prin urmare reticența Romei față de recunoașterea alegerii patriarhului Tarasie (784-806) și mai târziu a patriarhilor Nichifor (806-815) și Fotie (847-867; 877886), toti din rândul laicilor și cu mare influențã la curtea imperială, se deduce din contextul relațiilor dintre împărat și Biserică, în perioada iconoclastă patriarhul capitalei find instrument în mâna împăratului, care crease pentru noua erezie o bază solidã susținută de Biserica supusă puterii imperiale.

Deși patriarhul Nichifor, relatând despre aplicarea edictului iconoclast din anul 730, afirmă că ,,icoanele au fost scoase din biserici și arse”, nu se poate vorbi totuși de o distrugere sistematică a icoanelor că în timpul patriarhului Nichita (766-780)

În anul 768 împăratul s-a confruntat cu puternica opoziție manifestată de iconoduli în provinciile europene ale imperiului dar mai ales cu cea a monahilor. Theophanes afirmã că,,împăratul Leon a întețit lupta împotriva icoanelor. Mulți clerici, monahii credincioși evlavioși și-au pus viața în pericol pentru apărarea învățăturii de credintă ortodoxe dobândind astfel cununa muceniciei”.Din păcate ne lipsesc informații precise despre continuarea iconoclasmului în timpul domniei împăratului Leon al III-lea. Credem însă că el nu a luat o mare amploare, deoarece nu avea girul ,,Bisericii” și pentru că se baza doar pe acuzația că cinstirea icoanelor înseamnă încălcarea poruncii a doua a Decalogului.

În plus, iconoclasmul promovat de el nu cunoscuse susținerea dogmatico-hristologică dată de împăratul Constantin al V-lea (741-775) și de sinodul de la Hieria (754), ci se urmărea mai ales asigurarea unui climat cultural, politic și religios tolerant între creștini, musulmani și evrei, ori în privința imaginilor religioase atât islamul cât și mozaismul erau împotrivă.

Împăratul Leon, care urmărea în primul rând interesele politice și economice ale imperiului, rara a avea o culturã teologică profundă și provenind dintr-o zonă unde, sub influența concepțiilor monofizite, se manifestă o puternică reticență față de cultul icoanelor, considera că este mai necesar înlăturareaunei tradiții a Bisericii, care oricum fusese pusă în discuție de unii Sfinți Părinti și teologi din secolele anterioare și eunoscuse în timp unele exagerări datorită evlaviei formaliste, decât să pericliteze situația imperiului și a instituției imperiale.

Prerogativele de șef al unui stat creștin și protector al Bisericii îi oferea posibilitatea să acționeze liber, indiferent de consecințe. O parte a episcopatului răsăritean era câștigat de partea sa, relatțiile cu Biserica Romei cu patriarhate orientale aflate în afara imperiului erau oricum tensionate, poporul putea fi liniștit dacă se asigura securitatea statului îmbunătățirea situației economice, armata îl elogia ca un strateg desăvârșit iar mulțimea monahilor nemulțumiți și turbuleniți nu era decât o ,,ceatä de trântori” care în loc să întregească rândurile armatei și să pună averile și comorile mănăstirești în slujba statului, nepăsare între zidurile mănăstirilor, care trebuie să fie apărate de atacurile saracinilor tot de stat.

Împăratul Leon al III-lea a murit la 18 iunie 741 iar politica lui religioasă a fost continuată și dezvoltată de fiul său, împăratul Constantin al V-lea.

8.3 BISERICA ȘI STATUL ÎN PERIOADA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN V

Educat în spirit iconoclast și remarcându-se ca un talentat comandant de oști depășindu-l pe tatăl său, deși nu poseda însușirile fizice și psihice ale lui, Constantin al V-lea a dezvoltat până la apogeu disputa iconoclastă. Pentru aceasta a trebuit sä asigure mai întâi condițiile necesare unei reușite. Si-a adjudecat aproape doi ani tronul ocupat de Artabasdos, care era sprijinit de partida iconodulã. Și-a umilit patriarhul în hipodrom, pentru a fi sigur de loialitatea lui, deoarece Anastasie ar fi încercat o revoltă iconodulă în timpul lui Artabasdos. Înzestrat cu formidabila clarviziune a unui extraordinar strateg, a obținut victorii strălucite împotriva arabilor și bulgarilor ceea ce a făcut ca soldații să-l considere un semizeu.

.Cu toate acestea, în politica iconoclastă a acționat la început destul de prudent.Fiind preocupat mai mult decât tatăl său de problemele religioase, a compus o serie de tratate teologice legate de cultul icoanelor, pentru a determina mulțimeacredincioșilor să accepte noua învățătură.

Interesul împăratului pentru problemele teologice nu constituia o noutate în Bizanț, căci începând cu domnia împăratului Teodosie al II-lea (408-450), el devenise ceva firesc. Împãratul-teolog amintea de suveranii care erau convinși de importanța misiunii lor teologice și urmäărind să mentținaă unitatea imperiului și a credinței ortodoxe, nu poate tolera decât o convingere religioasă care se identifica mai mult sau mai puțin cu propria-i credință.

Împăratul Constantin al V-lea și-a permis să depășească aceste atribuții în comparație cu înaintașii săi Teodosie al II-lea, Anastasie I și Justinian I, și astfel nu s-a menținut pe linia Ortodoxiei.Tratatele lui au constituit bazã de discuții și în provincii unde curierii imperiali,in general clericii, provocau dispute teologice cu episcopii locului pentru a testa convingerile lor în legătură cu cinstirea icoanebor.

Nu au fost rare cazurile când aceste dispute s-au soldat cu depunerea din scaun a episcopului iconodul și înlocuirea lui cu altul iconoclast. Intenția era ca în scurt timp majoritatea episcopatului bizan atinsă să adere la iconoclasm și să fie create astfel condiții optime pentru convocarea unui sinod iconoclast în primii zece ani de domnie, în care a fost derulată mișcarea iconoclastă inițiată de tatAăl său, împăratul Constantin al V-lea și-a dat seama că se lovește de puternica opoziție a credincioșilor și monahilor și că îi lipsește o decizie oficială a Bisericii în acest sens.

Dacă în capitală, după cum relateazäă Theophanes, aproape toate icoanele,mozaicurile și frescele au fost distruse și înlocuite cu scene de vânătoare, călărie și pescuit, în provincii se manifesta o puternică adeziune față de cultul icoanelor. Astfel un rol important l-au jucat monahii. Din acest motiv conflictul dintre tagma monahală și puterea imperială s-a amplificat, mulți dintre ei luând drumul refugiului în ținuturi de graniță ale imperiului sau în Italia, unde ctitorind mănăstiri și școli au creat noi centre de cultură grecească.Sinodul planificat și bine pregãtit s-a întrunit la Hieria în anul 754.

Prezența celor 338 de episcopi, în majoritate din themele asiatice ale imperiului, aratã efectul pozitiv avut de propaganda iconoclastă susținută de împăratul Constantin al V-lea.De asemenea s-a urmãrit conferirea calității de sinod ecumenic și în acest sens au fost respectate unele criterii stabilite încă din secolul al IV-lea, sinodul să fie convocat de împäărat, să întrunească episcopii din întreg Imperiul Roman și să discute o problemă doctrinară a Bisericii.

Întrucât în anul 476 imperiul Roman de Apus și-a încetat existența iar prezența episcopilor din Apus la sinoadele ecumenice era împiedicată de situația politică nou creată, s-a pus un mare accent pe participarea papei ca reprezentant al întregului episcopat apusean. Același lucru s-a petrecut și cu episcopii din teritoriile bizantine ocupate în timp de arabi, considerându-se absolut necesară prezena patriarhilor din Alexandria, Antiohia și lerusalim, ca reprezentanți ai episcopatului oriental.

Prin urmare începând cu secolul al VI-lea s-a accentuat prezența pentrarhiei ca element reprezentativ pentru episcopatul universal.Sinodul de la Hieria, deși a fost convocat de împărat, a discutat o problemă dogmatică, a întrunit un mare numãr de episcopi și s-a definit pe el insuși ,,sfâint și ecurnenic”, a fost cotat la scurt timp după terminarea lucrărilor drept ,,sinodul acefal”,deoarece printre episcopii prezenți nu se numãră nici un reprezentant al patriarhiei.

Se știe că Roma și Patriarhiile Orientale au rupt legăturile canonice cu Constantinopolul chiar de la începutul ereziei iconoclaste. Patriarhul Anastasie al Constantinopolului murise la sfârșitul anului 753 iar noul patriarh Constantin (754-766) a fost numit de împărat în penultima ședință a sinodului, dupã ce au fost semnate deciziile dogmatice.Chiar și disputele dogmatice, care au corectat într-o oarecare mîsurä teologia imperială fără a fi capabile să elimine gândirea de nuanță monofizitä a adepților iconoclasmului, au fost purtate sub direcționare imperială și raportate la teologia imperială. în final împăratul a fost aclamat ca un nou Constantin (făcându-se referire la împăratul Constantin eel Mare) care a eliberat Biserica de slujirea idolatrică, cum era considerat de către iconoclaști cultul icoanelor.

Prin urmare sinodul iconoclast de la Hieria, atât prin pregãtirea lui cât și prin desfășurarea și hotărârile lui, constituie un moment fundamental al politicii religioase din Bizanț în timpul disputelor iconoclaste. Considerat de împărat sinod ecumenic, deciziile lui au fost promulgate ca legi de stat. Aplicarea lor era supravegheată minuțios de împărat. El a cerut ca deciziile sinodului sä fie semnate nu numai de episcopi, ci și de preoți și de monahi. Cine nu se supunea acestui ordin se făcea vinovat de încălcarea ,,legilor imperiale și bisericești” și trebuia pedepsit.Având acordul sinodal pentru iconoclasm, împăratul Constantin al V-lea adeclanat o adevărată persecuție împotriva iconodulilor. Din scrierile antiiconoclaste, din viețile unor martiri ai acestei perioade și din cronicile vremii aflãm că împreună cu cinstirea icoanelor se punea în discuție și cinstirea Maicii Domnului, a sfinților și a moaștelor. Acest lucru este uoșor de înțeles, pentru că de fapt cinstirea icoanelor este legată de cinstirea prototipului, a persoanei zugravită în icoană.

Prin urmare, ca să se elimine efectul (cinstirea icoanelor) trebuie să elimine mai întâi cauza (cinstirea Maicii Domnului și a sfinților). Theophanes afirmä că patriarhul Anastasie ar fi mărturisit sub jurământ, că împăratul se îndoia de dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, învătând că a fost un om simplu născut în mod natural de Mama Sa Maria.

Chiar dacă informația prezintă o oarecare doză de subiectivism, nu ne putem îndoi de erorile dogmatice ale teologiei imperiale expuse clar în tratatele iconoclaste.Victimele persecuței iconoclaste au fost în special monahii, deoarece ei formau grupul celor mai înflăcărați apărători ai icoanelor.

Un exemplu concludent îl reprezintă suferințele și martiriul Sfântului Ștefan de pe Muntele Sfântului Auxentiu, martirizat în Constantinopol la 20 noiembrie 765.Opoziția față de iconoclasm a dus la declanșarea unei adevărate revolte monahale antiimperiale, ceea ce a mărit numărul victimelor. După ce au fost martirizați mai mulți monahi, cum ar fi Petru Colibau (760), Joan, starețul mănăstirii Managria (761), Pavel din Creta (767), ieromonahul Theosteriktos împreună cu 38 de monahi de la mănăstirea Pelekete din Hellespont și mulți alții, s-a trecut la desființarea sistematică a monahismului. Monahii aveau de ales între a renunța la monahism sau a suferi maltratările persecutorilor sau chiar moartea.

Mănăstirile erau fie distruse, fie transformate în depozite de muniție și alimente, în cazarme sau grajduri de cai.Printre victimele iconoclasmului imperial bizantin întâlnim și înalți demnitari de stat. Semnificativă ar fi relatarea făcutã tot de Theophanes: ,,La 25 august 766 împăratul a ordonat ca nouasprezece înalți demnitari sä fie dezonorati public in arena circului pentru conspirație… câțiva dintre ei au fost condamnati la moarte pentru cã au mers la Sfântul Ștefan din mănăstirea Sfântul Auxentiu și au înflerat viciile impăratului. Cei mai distinși dintre ei erau: patriciul și ministrul comunicațiilor Constantin Podopaguros, fratele lui, spatarul și comandantul gărzii imperiale Strategios, ministrul poștei și strategul Siciliei Antioh, comisul themei Opsikion David, protospatarul și strategul themei Trakia Theofilact din Iconiu, spatarul Christofor, spatarul Constantin, Theophilact, fiul patriciului Bardanes și alții. Dupã ce au fost calomniați public, scuipați și insultați de popor și destituiti din funcții, împăratul a rostit sentința. Cei doi frati Constantin și Strategios, au fost decapitați în Kyriegion iar ceilalți orbiți și exilați”

.Împăratul văzând că, în ciuda măsurilor represive, opozția iconodulă s-a întărit, a dispus ca populația Constantinopolului să jure pe Sflntele Taine, Sfânta Cruce și Sfnta Evanghelie cã nu vor mai venera icoanele, ci le vor considera idoli și vor întrerupe orice legatură cu monahii, ci dimpotrivã va calomnia și va arunca cu pietre asupra acestor gunoaie îmbräcate în haine negre.

Primul care a făcut acest act josnic a fost patriarhul Constantin, care ținând crucea în mânã a jurat că ,,nu aparține celor care cinstesc icoanele”. Din nefericire patriarhul Constantin a fost doar un instrument al politicii religioase imperiale. Acuzat de conspirație, a fost exilat în anul 766 la Hieria și apoi pe insulele Prinkipos. După doi ani, a fost readus în Constantinopol, umilit,anatematizat în catedrala Sfãnta Sofia de patriarhul Nichita (766-780) și calomniat de mulțime în hipodrom. I-a fost smulsã o ultimã mãrturisire în favoarea iconoclasmului după care a fostdecapitat în Kynegion la 30 august 766.

Capul lui a atârnat trei zile la poarta Militon în văzul tuturor iar trupul a fost târât pe strãzile capitalei până la abator, la groapa celor spânzurati, unde a fost aruncat. Patriarhul Nichita a continuat cu și mai mare zel distrugerea icoanelor, de data aceasta ajungându-se pânä la vechile mozaicuri din palatul patriarhal.

Dintre cei mai zeloi susținători ai iconoclasmului printre strategi, s-a remarcat Mihail Lachonodrakon, strategul themei Thrakesion. În anul 770 a ordonat ca toți căllugării și că1ugaseriele sã se cãsätorească. Întrucât a întâmpinat o mare rezistențã,în anul 771 a dispus ca toate bunurile de valoare ale mănăstirilor să fie vândute iar sumele obținute să intre în bugetul statului.

Icoanele, cărțile și sfintele moaște să fie arse. Se dorea ca în această themă sã nu mai existe urme ale monahismului. Spre sfârșitul domniei împăratului Constantin al V-lea, iconoclasmul se transformă într-o campanie impotriva monahismului, care se explica nu numai prin faptul că monahii erau cei mai înfocați apărători ai cultului icoanelor, ci mai ales datoritã conflictului social dintre împărat, armată și o parte a populației, și monahii sprijiniți și apreciați de marea masă a credincioșilor.

8.3 BISERICA ȘI STATUL ÎN PERIOADA ÎMPĂRATULUI LEON AL IV-LEA

Împăratul Constantin al V-lea a murit la 14 septembrie 775 jar fiul sãu Leon al IV-lea (775-780) a căutat să fie mult mai tolerant față de iconoduli. Aceasta datorită influenței exercitate asupra lui de împărăteasa Irina dar și de patriarhul Pavel, ajungându-se ca după moartea lui Leon să se încheie prima fazã a crizei iconoclaste.Am făcut aceastãă incursiune succintä a derulãrii iconoclasmului Iîn timpul dinastiei Isaurilor, pentru că ea reprezintă un moment esențial al relațiilor dintre stat și Biserică, dintre puterea imperială și puterea sacerdotală, care a dus la situații complet anormale pentru realizarea a ceea ce se dorea să fie o societate creștină bazată pe simfonia dintre Biserica universalä și Imperiul ecumenic datoritã cezaro-papismului imperial.

Cel puțin la împaratul Constantin al V-lea nu se mai poate vorbi de exercitarea unui drept și a unei obligaiți în care se include și protejarea Bisericii într-un imperiu creștin, ci de o persecutare a Bisericii, pentru că susținătorii cultului icoanelor, fie că erau monahi, credincioși sau clerici, fie cä erau demnitari de stat, formau Biserica păstrătoare a adevăratei învățături de credință.

Chiar dacă sinodul de la Hieria s-a pronunțat pentru iconoclasm, el nu reprezenta consensul general al Bisericii, nici chiar în Imperiul Bizantin ca să nu mai vorbim de episcopatul oriental și cel apusean. Iconoclasmul imperial a demonstrat că intervenția brutalã și nejustificatã a puterii imperiale în treburile Bisericii creeazã stări anormale și grave disfunctionalități, dacă nu cumva chiar o ruptură totală a conlucrării firești care trebuie să existe între Biserică și stat atunci când fiecare își exercitã doar atribuțiile proprii.

Tinând cont de urmările nefaste ale politicii religioase a împăraților iconoclaști asupra Bisericii universale și a relațiilor dintre Bisericã și stat, împărăteasa Irina a redat Bisericii libertatea cuvenită.

În primul rând a interzis orice fel de persecutare a iconodulilor și a pregätit cu multă atenție și tact restabilirea oficială a cultului icoanelor. A acceptat retragerea patriarhului Pavel numai după ce s-a convins că patricienii și senatorii au recunoscut necesitatea convocării unui sinod ecumenic și că vor sprijini alegerea noului patriarh, Tarasie, care era cel mai potrivit în acest sens.Pentru alegerea noului patriarh, împărăteasa Irina a convocat o adunare populară în palatul Magnaura și a cerut lui Tarasie, preferatul tuturor, să explice de ce refuzã aceastã funcție.

El a răspuns că refuză să preia conducerea Bisericii din imperiu atâta timp cat ea este divizată și destrămată, cât nu se mărturisește credința adevärată pe care o mărturisesc creștinii din Orient și din Apus, cât timp ea se aflã sub ariatema celorlalte patriarhii. Ori aceste neajunsuri nu se pot rezolva decât prin convocarea unui sinod ecumenic care să decidă liber asupra adevărului de credință, căruia să se supună atât clerul cat și puterea imperială, demnitarii, armata și poporul credincios. Cei prezenți au acceptat condițiile impuse de Tarasie și astfel Constantinopolul avea din nou un patriarh iconodul.

Se remarcã aici diploma Împărătesei Irina și a patriarhului Tarasie, absolut necesară pentru demararea pregătirilor vizând înfrangerea iconoclasmului.Împărăteasa a restabilit legăturile cu Patriarhiile orientale și cu Biserica Romei, asigurându-l pe papa Adrian I (772-795) de neamestecul puterii laice în treburile Bisericii și mai ales de supunerea acesteia față de deciziile preconizatului sinod, pentru desfășurarea căruia ruga să fie trimiși delegați.

Sprijinul imperial s-a dovedit și atunci când la 7 august 786 s-au deschis lucrările sinodului în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol dar s-au și suspendat în aceeași zi datoritä interveniei agresive a gărzii imperiale iconoclaste. Înlocuind trupele iconoclaste

cu trupe iconodule aduse din Grecia, împărăteasa a decis convocarea unui nou sinod pentru anul 787 care s-a ținut la Niceea, find al VII-lea sinod ecumenic al Bisericii universale.

In comparație cu poziția dominantă a împăratului Constantin al V-lea Ia Hieria,la Niceea împărații Constantin al VI-lea și Irina nu numai că au asigurat prin delegații lor desfășurarea normală a sinodului, dar au trimis o scrisoare specială, numitã ,,Sacra”prin care asigura pe episcopi de libertate deplinã de decizie, dezaprobând orice fel de act de putere ca în perioada iconoclastă.

Mai mult se angajau să se supună deciziilor sinodului în legătură cu cinstirea icoanelor.Împărații find informați printr-o scrisoare adresatã lor de patriarhul Tarasie asupra deciziilor sinodului, i-a invitat pe sinodali pentru ca să țină ultima ședințã la Constantinopol, în palatul imperial Magnaura, care a fost prezidată de cei doi suverani.

Dupã ce au fost citite deciziile dogmatice și canonice ale sinodului fundamentate cu citate din Sfânta Scriptură și din operele Sfinților Părinți, împărații le-au confirmat prin semnăturile lor dându-le astfel putere de legi de stat.De data aceasta colaborarea dintre puterea imperialã și Biserică s-a înscris in limitele firești așa cum a fost ea gandită și dezvoltată în secolul al IV-lea.

Fãcând o comparație între ceea ce a însemnat cezaropapismul împăraților iconoclaști și sprijinul oferit de împărații Constantin al VI-lea și Irina pentru reabilitarea cultului icoanelor, ajungem la concluzia că se putea vorbi de o colaborare aproape perfectă cât timp cele două componente ale societății creștine îi respectă prerogativele proprii dar și pe cele ale partenerului și nu încearcă să intervină în raza de acțiune specifică fiecärei parți.

Trebuie amintit faptul cã de multe ori mai ales în cadrul disputelor trinitare și bristologice, s-a apelat însä la intervenția statului mai mult decât impuneau relațiile firești. Așa s-a ajuns ca împăratul să profite de viciile Bisericii pentru rezolvarea scopurilor politice pânã acolo încât a gândit chiar o aservire a ei. Desigur Biserica a căutat să-și mențină libertatea dar în același timp să-și asigure protecția suveranului pe care îi cinstea ca pe unsul lui Dumnezeu episcop al afacerilor din afarã ale ei.

În perioada iconoclastă s-a arătat cât de periculoasă poate deveni însa intervenția împăratului în treburile Bisericii și cât de mult poate fi extinsã aservirea ei, în special prin ierarhie. Desigur aceste disfunctionalități au fost specifice unor scurte perioade de timp, determinate de tendința dominantă a unor suverani și de înclinarea spre compromis a unei parți a episcopatului. Biserica în ansamblul ei însă și-a impus totdeauna misiunea ei adunânc la un loc cler, monahi și credincioși care au păstrat nealterată învãțătura ortodoxä forța de rezistență și curajul, până la sacrificiul suprem, dovedit permanent în istoria ei, sprijinit de credința adevărată și de trãirea autenticã, sunt elemente care au menținut și vor menține Biserica în lucrarea ei misionar-pastorală și sfințitoare.

CAPITOLUL XIX

RELAȚIA DINTRE BISERICĂ ȘI STAT IN PERIOADA ICONOCLASMULUI.

9.1 NOȚIUNEA DE „IMAGINE ”ÎN PRIMELE SECOLE CREȘTINE ȘI ACCEPTAREA EI DE CĂTRE PUTEREA IMPERIALĂ

Preluând tradițiile teologico-politice ale elenismului, cultul imperial devenise, începând cu secolul I d. Hr. și amplificându-se de atunci necontenit, un element decisiv în asigurarea unității și coeziunii vastului și mozaicatului Imperiu Roman. Încă din epoca lui Augustus, portretul imperial executat în stil mai degrabă manifest politic decât imaginea veridică a unei persoane reale, devenise elementul dominant al noii religii a regalității impuse tuturor cetățenilor statului roman.

În fața confuziei politeist-teocratice între divinitate, împărat și imaginea imperială, creștinii devin martiri transcendenței radicale și suveranității absolute a lui Hristos-Dumnezeu, avocații intratabili ai diferenței între uman și divin, politic și reigios.

Împotriva aniconismului religios intransigent al creștinilor din epoca persecuțiilor au luat atitudine nu numai împărații și autoritățile de stat ci și filozofii neoplatonicieni. Acuzați de adorare a materiei, ei au contra-atacat:

„creștinii n-au dreptul să critice imaginile sacre când ei venerează un zeu făcut trup, iar trupul e mult mai impur și coruptibil decât aurul, argintul sau piatra”.

Deși considerau materia ca o stare inferioară a existenței, neoplatonicienii au formulat primii o concepție relațională privitoare la imaginiile religioase, ca simboluri materiale ale unor prototipuri inteligibile capabile să înalțe spiritul uman spre cer necesare cât timp acesta rămâne înca prizonier materiei, astfel că în secolele II – III s-a ajuns la situația paradoxală că platonicienii, a căror metafizică disprețuia materia, apărau cultul imaginlor, în timp ce creștinii, a căror credințã se întemeia pe întrupare, se opuneau lor . Pe măsurã însă ce politeismul greco-roman släbea în intensitate, încep să apară și să se dezvolte imaginile religioase creștine. În mod semnificativ, ele încep să cunoască o tot mai largă răspândire în primul rând în legătură cu extinderea rapidă a cultului Sfințior și a Relicvelor acestora (Moastebor).

Faptul cel mai important este că folosirea imaginilor s-a răspândit în Biserică nu impusă prin decret, nici introdus prin surprindere, ci a înflorit în mod natural din sufletul creștin aflat sub stăpânirea Harului. La începutul sec. IV apar și primele reacții critice din partea episcopatului îngrijorat de posibilele contaminări cu politeismul înca viu (și care va primi lovitura de grație abia în anul 529 prin Justinian). În această direcție se înscrie opoziția față de imagini a sinodului de la Elvira (306 – 310) a episcopului Eusebiu al Cezareii Palestinei (+ 339) – ulterior, se înregistrează și cea a Sfântului Epifanie, episcopul Salaminei Ciprului (÷403) într-o scrisoare către Constanția, sora împăratului Constantin cel Mare, Eusebiu al Cezareii, savantul episcop și istoric ecleziastic devenit teolog aulic al primului împărat creștin, refuză să satisfacă cererea acesteia de a-i trimite un portret al lui Hristos.

Și aceasta cu argumente care trădează o viziune spiritualistă, platonizantă (origenistă) asupra hristologiei și antropologiei, mai platonici chiar decât cea a neoplatonicienilor; argumente reluate patru secole mai târziu de iconoclasti.

Cu toate aceste opoziții, sporadice însă, imaginile își conturau parcursul ascendent în spațiul eclesial, extinzânduse treptat atât în cultul privat cât și în cel public.

Începând cu secolul VII, spectrul imaginilor religioase creștine cuprinde toate cele trei categorii consacrate de atunci: scene biblice cu rost ilustrativ-didactic; icoane de cult confecționate artistic dar cu funcție religioasă, venerate ca atare și, în fine,.icoane harismatice, “făcătoare de-minuni, cu origine și puteri supranaturale și obiect de procesiuni și pelerinaje. (Contestate au fost și vor fi mai cu seamă ultimele două categorii).

Poziția episcopatului evoluează și ca în favoarea acceptării imaginilor fie din rațiuni de iconomie pastorale (scrisoarea episcopului Hypatios al Efesului către Iulian de Adramition) fie din rațiuni didactic-pedagogice (scrisoarea papei Grigorie ccl Mare către Serenus de Marsilia).

9.2 ÎMPĂRAȚII BIZANTINI ȘI POLITICA ICOANEI

Mult mai sensibili la virtuțile icoanei s-au artat a fii împărații bizantini. Începând din secolul VI, aceștia au început să se servească de icoane în actele publice și să ducă o veritabilă politică a icoanei. Prin aceasta ei continuau tradiția teologico-politică împăraților romani, extrem de sensibili la rolul politic decisiv al imaginii în concretizarea și impunerea politicii imperiale.

Politica imperială poate fi citită foarte clar în emisiile monetare și în arta oficială romană, vehicole ideale ale propagandei începând cu destrămarea republicii oligarhice lichidate de Julius Caesar și Octavianus Augustus și – trecând prin principat, anarhie militară și dominat – până la instaurarea monarhiei teocratice de către Constantin cel Mare.

Cu toată favorizarea fictivă a creștinismului, este clar că pentru Constantin cel Mare nu putea fi vorba de o revoluționare radicalä a instituției politico-religioase a imperiului, care a continuat să fie una teocratică. în viziunea sa, credința creștinilor trebuie să fie baza spiritual-morală care să permită reconstituirea Imperiului după haosul politic și anarhia militară a sec. V.

Monogramul christic (XP) și crucea înscrise pe stindardele imperiale și pe monezi exprimă elocvent rolul “instrumental” al creștinismului în concepția sa: acesta era noua armă religioasă a statului sau mai exact instrumentul care asigură triumful personal al împăratului. Cu acest însemn și armă de biruință, împăratul triumfă asupra inamicilor săi (in hoc signo vinces !).

Chiar dacă împăratul nu mai era dominus ac deus (ca Aurelian ori Diodetian), ci continuă să reprezinte imaginea terestră, vizibilă și vie a divinității. în forme atenuate, cultul imperial va continua. Chiar dacă nu mai e zeu, ci „domnește în Hristos”, efigiile sale sunt în mod inconfundabil cele ale unui împărat-zeu (și nu doar cele ale unui împărat-cetățean, împărat-filosof, ori împărat-soldat, ca înainte de reformele dioclețiene). “în ciuda triumfului creștinismului, adorarea împăratului a continuat aidoma unei instituții.

Palatul imperial era conceput ca un templu și în jurul portretului imperial se constituie un ritual complicat menit să sublinieze semnificația de imagine de cult a acestuia. Palatul era sacru, persoana împăratului era sacră, dormitorul era sacru, ceremonialul era o veritabilă “liturghie” sacră, etc.

9.3 IMAGINEA CREȘTINĂ LA EUSEBIU AL CEZAREII

În mod doar aparent surprinzător, cel ce a “încreștinat” ideologia imperială romanä devenind autorul teoriei imperiale bizantine ca monarhie teocratică creștină, a fost un personaj pe care l-am mai întâlnit: savantul și eruditul episcop semiarian și origenist Eusebiu al Cezareii.

Înainte de „convertirea” spectaculoasă a lui Constantin în octombrie 312 – gest neașteptat și care i-a luat prin surprindere pe creștini – Imperiul și Biserica erau date separate atât ideologic cât și instituțional și, dacă Biserica aștepta ceva de la Imperiu aceasta era cel mult o toleranță onest – lucru de altfel practic imposihil, dacă avem în vedere natura teocratică, politico-religioasă, a imperiului roman târziu.

Noul Testament sugera două modele posibile de relație între Biserică și Stat: distanța eshatologică și separarea competențelor și sferelor de influenă practicate de ele.

Spre deosebire de Fericitul Augustin ( 430), contemporanul său, și care postula separația celor două cetăți (civitas Dei- civitas terrena , Eusebiu al Cezareii propunea realizarea unei sinteze între Imperiu și Biserică inspirată din modelele teocraților elenistice și, respectiv, israelite (regalitatea vechi-testamentară).

Interpretând teoria paulină a autorități imperiale descendentă din cea divină în termenii viziunii neoplatonice, ierarhice despre existență, episcopul Cezareii – care refuzase, cum am văzut, să admită posibilitatea unei icoane materiale, inerte, a lui Hristos – va dezvolta, în faimosul “Discurs” rostit la 25 julie 336 cu ocazia aniversării a 30 de ani de domnie (tricennalia) a lui Constantin cel Mare, viziunea solară a împăratului ca “prieten”, reprezentant și imagine vie a Logosului divin pe pământ și, ca atare, “episcop în afacerile cele din afară” ale Bisericii.

Autoritatea monarhică absolută a împăratului nu mai vine nici de la senat, nici de la armată, ci direct de sus de la Dumnezeu; ci “domnește prin grația lui Dumnezeu fiind vârful absolut și necontestat al unei societăți ierarhice rigide, în care statul se amestecă în toate. În cadrul respectivei societăți care cuprinde o foarte subțire clasă superioară (honestiores) – militari, funcționari, clerici – si o foarte numeroasă clasă de jos (humiliores), relațiile dintre cele două grupuri sociale sunt prestabilite și imuabile”.

Sub dubla presiune a fidelității față de propria ei vocație misionară și a logicii tradiționale a imperiului ca instituție politico-religioasă, Biserica acceptă alianța cu imperiul în scopul realizării unei unice societăți creștine. “Istoria Bizanțului a fost o aventura de politica creștină”, un experiment politic și spiritual unic, ambițios și grandios, chiar dacă nu lipsit de ambiguitați și riscuri inerente.

Un experiment incontestabil teocratic, nu însă și “cezaropapist” cum s-a pretins și se pretinde adesea. Pentru că între “imperium”, și “sacerdotium” n-a existat niciodată o fuziune, ci o clară departajare a două puteri distincte în cadrul aceluiași sistem care îi propunea să realizeze o unică societate creștină prin “simfonizarea” Bisercii universale și Imperiului ecumenic.

Precizia acestei alianțe au relevat-o însă crizele provocate de apariția ereziilor. Aici s-a văzut că Biserica și Imperiul functionează în baza a două “logici” diferite: de dragul adevărului, Biserica se vede nevoită să accepte realitatea schismelor; de dragul unității păcii și stabilității Imperiului, împărații recurgeau la “pragmatismul” compromisurilor doctrinare și politice. Biserica s-a văzut silită să lupte atât împotriva ereziilor cât și pentru independența ei spiritualiă împotriva înnegririlor religioase ale statului. Ca reacție de refuz al compromisurilor inerente proiectului teocratic și sintezei teologico-politice bizantine apare însă în creștinism monahismul.

În clară descendență a martiriului, ea va accentua distanța eshatologică ireductibilă dintre Biserică și lume, dintre împărăția lui Dumnezeu și Îmărăția Cezarului. “Imperiul” și “Decretul” vor deveni de acum înainte “antinomia” fundamentală a istoriei creștine, cum o releva pregnant printele G. Florovsky: “Așa cum Biserica însăși a fost un fel de mișcare de rezistență în interiorul Imperiului roman, așa Monahismul a fost și este o permanentă mișcare de rezistență în interiorul societății creștine” sau mai exact al unei societăți doar formal creștine.

9.4 PROBLEMA IMAGINILOR CREȘTINE ȘI ACCEPTAREA LOR DE CĂTRE ÎMPĂRAȚII BIZANTINI

Revenind acum la problema imaginilor și la rolul jucat de ele înainte de confruntarea pe tema lor între Biserică și Imperiu din sec. VIII, reamintim aici din nou acceptarea lor inițial de împărații bizantini. O atestă fenomenul misterioaselor “icoane nefăcute-de-mâini”din secolele VI – VII, care au jucat un rol esențial atât în generalizarea cultului icoanelor cât și în istoria politică și militară a Bizanțului, mai precis în aspra confruntare care l-a opus până în 628 pe acesta imperiului persan al Saraznilor.

E vorba de imagini miraculoase cu origine și efecte supranaturale. În esență, datele tradiției sugerează că pot fi reduse la două tipuri de imprimări miraculoase ale imaginii lui Hristos:

1. imaginea imprimată pe pânză a feței lui Hristos în cursul vieții Sale pământești și trimis regelui Abgar al Edesei,

2. imaginea feței lui Hristos în chinuri imprimată pe prosopul cu care s-a șters pe față în drum spre Golgota: așa-numita “Vera icona” (a Veronicăi), contaminată prohabil cu imaginea integrală a trupului lui Hristos de pe faimosul Giulgiu de îngropăciune al lui Hristos. (Potrivit Tradițliei aceste imagini reprezintă prototipurile “obiective” ale icoanelor actuale ale Iui Hristos, garanții ale autenticității figurii Lui din a cărei redare sunt excluse astfel principial orice transfigurări artistice “subiective”).

Acestor imagini “nefãcute-de-mâni” (sau cpiilor acestora) li se atribuie spectaculoase intervenții divine în cursul îndelungatei “cruciade” duse de Imperiul Bizantin

împotriva perșilor: salvarea Cetății Edessa de asediul persan din 544 sau victoria bizantinilor de la Arzamon din 586.

Transferată solemn în 586 de la Kamouliana Ia Constantinopol, în 622 una din ele este purtată de aici de însuși împăratu1 Herakleios în fruntea armatelor sale care în 628 vor distruge militar Imperiul persan. În 944 ea va fi transferată de la Edesa la Constantinopol de unde dispare la 1204 în timpul cruciadei a IV-a.

“Inventate sau mai degrabă puse în valoare de autoritățile bizantine” în conflictul militaro-religios cu Persia sasanidă, misterioasele achieropoietoe “au fost în războaiele din secolele VI – VII ceea ce fusese labarum-ul cu două secole înainte, sub Constantin”, “un fel de vexillum al împăratului Hristos “

Aici s-a vzut că Biserica și Imperiul functionează în baza a două “logici” diferite: de dragul adevărului, Biserica se vede nevoită să accepte realitatea schismelor; de dragul unității păcii și stabilității Imperiului, împăratii recurgeau la “pragmatismul” compromisurilor doctrinare și politice. Biserica s-a vizut silită să lupte atât împotriva ereziilor cât și pentru independența ei spirituală împotriva reacțiilor religioase ale statului.

Ca reacție de refuz al compromisurilor inerente proiectului teocratic și sintezei teologico-politice bizantine apare însă în creștinism monahismul. În clară descendență a martiriului, va accentua distanța eshatologică ireductibilă dintre Biserică și lume, dintre împărăția lui Dumnezeu și Impiria Cezarului. “Imperiul” și “Decretul” vor deveni de acum înainte “antinomia” fundamentală a istoriei creștine, cum o relevă pregnant printrealtele G. Florovsky: “Așa cum Biserica a fost un fel de mișcare de rezistență în interiorul Imperiului roman, așa Monahismul a fost – și este – o permanentă mișcare de rezistență în interiorul societății creștine” , sau mai exact al unei societăți doar formal creștine.

9.5 AU DUS ÎMPĂRAȚII BIZANTINI O POLITICĂ A ICOANEI ?

Este un fapt incontestabil, deci, că Impărații din această perioadă au dus o veritabilă “politică a icoanei” (A. Grabar). Jurământul militar nu se mai depune pe persoana împăratului, ci pe icoana lui Hristos. Crucea însăși devine suport pentru icoana lui Hristos. în vreme ce în epoca constantiniană pe standardul cruciform se fixa imaginea împăratului, acum el este încununat cu icoana lui Hristos.

Sub Justinian II (685-695; 705-711) această mutație se produce și în emisia monetară: monezile au pe verso nu crucea, ci imaginea lui Hristos (fie tipul “apostolic” istoric, sirian, fie cel “palestinian”, olimpian, divin) cu inscripția elocventă: Rex regnantium (“regele regilor”) iar ca revers imaginea împăratului cu inscripția: servus Christ (“robul lui Hristos”).

Ideea subliniată e cea a regalității absolute și supreme a lui Hristos, basileul domnește en Christo, ca locțiitor al Lui. Fapt semnificativ, sub domnia aceluiași împărat, Sinodul zis “Trullan” din 692 va recomanda – în aceeași mișcare de deplasare de pe semn simbol pe imagine – evitarea reprezentării simbolice a lui Hristos sub formă de Miel și preferarea iconografică a imaginii feței personale a lui Hristos(canonul 82). De la monogramul și crucea victoriilor lui Constantin cel Mare până la Sfântul Chip însoțind Crucea al izbânzilor lui Heraclius putem măsura foarte limpede creșterea prestigiului imaginilor în ochii suveranilor constantinopolitani din secolele VI-VII

Pe acest fundal, anul 726 marchează o surprinzătoare schimbare de curs. Începând de acum și până în 843 (ba chiar pană în 870), în două faze succesive (726 – 770; 815

– 843), criza iconoclastă avea să zguduie din temelii societatea bizantină istoricii au discutat și discută încă asupra cauzelor care au determinat această bruscă și violentă reacție împotriva icoanelor până atunci exaltate.

S-a avansat ideea influenței probabile a mentalității aniconice semitice și monofizite asupra împăraților iconoclaști de origine orientală, siriană, angajați în război total cu Islamul. În războiul psihologic care însoțea operațiile militare, Islamul se prezenta ca ultimă dată în revelație a Dumnezeului lui Avraam și, deci, ca cea mai înaltă și pură, acuzând creștinismul de politeism (doctrina Sfintei Treimi) și idolatrie (cultul icoanelor). Deci, deși nu există dovezi explicite se poate presupune, totuși, că icoanele au jucat un rol în “războiul rece” dintre Constantinopol și Damasc Aceast explicație, însă, nu e pe deplin satisfăcătoare.

Iconoclasmul pare să fi fost declanșat mai degrabă din rațuni politice, fiind expresia cea mai evident vizibilă a unei reforme generale a imperiului, preconizată de împărații iconoclaști. Departe de a fi inovatoare sau revoluționară, rcacția iconoclastă a fost una profund conservatoare, tipic romană, și nu orientală.

Împărații iconoclaști așteptau reconsolidarea Imperiului de la o restaurare a tradițiilor religioase și politice monarhice și teocratice ale epocii constantiniene, de la o veritabilă “renovatio constantiniana”. “Iconoclasmul bizantin a fost – după cum scrie A. Grabar un proces istoric declanșat și dirijat, mai mult de un veac, de la înălțimea tronului celor mai puterici monarhi creștini ai timpului care exercitau o puternică practică nelimitată

Act de guvernământ în domeniul religios, iconoclasmul imperial trebuia să se exprime în conformitate cu tradiția imperială, și a purtat pecetea originii sale imperiale.

În cea mai pură descendență constantiniană eusebiană, suveranii iconoclaști se considerau inspirați și chemați, ca și Apostolii, direct de Dumnezeu ca să readucă Biserica bizantină, printr-o amplă operațiune de epurare, la puritatea, tradiției apostolice amenințate prin cultul icoanelor de o lentă dar sigură alunecare spre politeismul păgân. În esență însă, se urmărea instaurarea uncei teocrații imperiale absolute în care împăratul devenea și el religios al imperiului.

Luptând împotriva imaginilor lui Hristos, împărații iconoclaști urmăreau de fapt substituirea acestora prin propriile lor imagini ca singure imagini vii ale divinității pe pământ. Sensul general al reacției iconoclaste îi exprimă elocvent tendința retro-constantiniană” de a înlocui peste tot imaginea lui Hristos cu semnul crucii.

Era o luptă între imagine și semn-simbol, respectiv între prezență și reprezentație.Spre deosebire de semn sau simbol, imaginea e locul survenirii sau apariției (epifaniei) unei prezențe personale. Dacă simbolul poate fi manipulat și instrumentalizat în folosul unei alte prezențe, imaginea este propriul ei simbol, propria ei prezență și reprezentanță .

Acolo unde e Dumnezeu (sau Hristos) însuși, împăratul nu-l mai poate reprezenta. De aceea, nu este deloc întâmplător că scena principală pe care s-au „jucat” controversele a fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru – locul unde basileul se arăta mulțimii.

9.6 LEON III ȘI ATITUDINEA LUATA FAȚĂ DE ICOANE

În 726, Leon III dă semnalul de începere al iconoclasmului distrugând icoana lui Hristos de deasupra Porții de Bronz a Palatului și înlocuind-o cu semnul Crucii și cu o inscripție justificativă (ce poate fi citită în monografia A. Grabar). Iar în 843 în semn de încheiere a disputelor patriarhul Metodie restabilește imaginea lui Hristos alături de cruce (însoțind-o de o altä amplă epigramä justificativă).

În spatele conflictului dintre cruce și icoană se citește însăși competiția dintre împărat și Hristos la funcția de imagine văzută a divinității. Din “luptători împotriva icoanelor (“ iconomahi’), împărații iconoclaști deveneau în fapt – cum afirmau iconodulii contemporali – „luptători împotriva lui Hirstos” (“Hristo mahi”).

“Suprimând imaginea lui Hirstos însuși pe edifici, pe monezi, pe obiectele oficiale, ei căutau poate să depersonalizeze oarecum regalitatea lui Hristos pe pământ și, în consecință, să-i absolutizeze propria lor suveranitate, tendință conformă cu cele mai îndrăznețe manifestări de autocrație ale acestor suverani-soldati”

Din politică, chestiunea icoanelor a devenit, în același timp și inevitabil, și una teologică, imaginile și icoanele situându-se de la bun început în zona de intersecție între religios și politic. Spre a justifica teoretic reacțiunea politică , împărații iconoclati au patronat sau elaborat efectiv (în cazul lui Constantin V) și o teologie iconoclastă.

Aceasta grefă aniconismul vechi-testamentar pe fondul unei resurecții generale a spiritualismului elenic platonizant (gen Origen și Eusebiu al Cezareii). Distincția-cheia acestei iconologii “sui generis” era cea între icoana “moartă” (materială, artificială, inertă) și icoana vie” (naturală, însuflețită) a unei persoane. Dacă Leon III a refuzat ca idol icoana “moartă” a lui Hristos fiul său, Constantin V, a formulat explicit teoria (de origine orientală-magică, după cercetători) a imaginii “vii” și ca atare “consubstanțiale” cu prototipul;

În conformitate cu aceasta, singura icoană veritabilă a lui Hristos devenea…

Euharistia. Tot Constantin al V-lea este cel ce a contraatacat, mutând justificarea respingerii icoanelor pe terenul dogmatic, considerat a fi cel al aprătorilor lor: hristologia. Icoana ar fi respins ca imposibilă însăși dogma unirii ipostatice a divinități și umanității în Persoana lui Hristos.

Nelipsit de subtilitate, raționamentul era următorul: pentru a fi veritabilă, icoana trebuie să reprezinte persoana reprezentată așa cum este; Hristos este Dumnezeu și om; deci, icoana n-are decât două posibilități, ambele inacceptabile și ducând la concluzii absurde din punct de vedere dogmatic: sau reprezintă și natura Sa divină nereprezentabilă considerând că aceasta e amestecată într-un fel cu umanitatea Lui (= confuzia monofizită), sau că prezintă natura Sa umană, dar atunci o separă de divinitate (= diviziunea nestoriană).

Același Constantin al V-lea, basileu improvizat în teolog, a ținut să rezolve disputa în jurul icoanelor pe cale biscriccască. În acest sens, el convoacă în 754 sinodul de la Hieria (palat imperial de pe Tărmul asiatic al Bosforului) unde 330 de episcopi au condamnat solemn reprezentarea și cultul icoanelor.

Sinodul însă, a utilizat o argumentație diferită de amintitul teologumen (silogistic) care, se pare, nu i-a convins. Reluând argumentul origenist al lui Eusebiu al Cezarei, Sinodul va proclama imposibilitatea icoanelor, dat fiind după înviere trupul lui Hristos este acum integral divinizat și ca atare nereprezentabil.

În termeni platonizanți-monofiziți și, îndumnezeirea umanității lui Hristos apare ca o spiritualizare totală a corporalității lui Hristos, considerați, a-l fi pierdut prin Inviere și în calitiății materiale care-L fac figurabil, și în primul rand “circumscrierea” ei.’Sinodul din 754 , anaternatiza memoria principalilor apărători ai icoanelor din această primă fază a iconoclasmului bizantin (ci vor fi reabilitați și aclamați de Sinodul VII Ecumenic din 787): patriarhul ecumenic German (725- 730; +733), monahul Gheorghe Cipriotul (mijiocul see. VIII) și “nelegiuitul Mansur” (numele arab al monahului Ioan Damaschin, +749).

Pentru toți aceștia, două lucruri erau luate cu evidentă axiomatică:

1. Împăratului nu-i este îngăduit să se amestece în definirea credinței Bisericii, prerogativă ce rămâne privilegiul eclesial autorizat

2. Icoana este făcută cu putiță de întruparea Cuvântului și confirmă, la rândul ei, acest act divin fundamental, astfel refuzul icoanci echivaează cu negarea întrupării și odată cu aceasta, a întregului creștinism. Icoana devine astfel un “memorial al întrupării” . Spre deosebire de Vechiul Testament unde Dumnczeu era nevăzut și numai auzit, în Hristos, Dumnezeu s-a văzut în trup, a dobândit o figură vizibilă și, ca atare, reprezentabil iconografic. Dacă iconoclaștii respingeau icoana ca idol referindu-se îndeosebi la „materialitatea” ci, iconodulii o accepta insistand în primul rând pe ”formalitatea” : pe figura reprezentată .

9.7 POZIȚIA SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN

Primul mare teolog răsăritean care a încercat o sinteză teologiciă în apiirarea icoanelor a fost Sf. Ioan Damaschin (+ 749). Dar el viețuia ca monah și activa teologic la Lavra Sf. Sava de lângă Ierusalim, deci în “ghetto”-ul creștin palestinian aflat pe teritoriul califatului umayad, la adăpost de autoritatea basileului bizantin.

În jurul anului 730, el redactează 3 “tratate apologetice contra celor ce defaimă Sfintele Icoane”, sistematizând dogmatic argumentația biblicã, patristică a filosofiei existentă în sprijinul cultului icoanelor și combatând argumentele iconoclasmului incipient.

Apologetica sa iconofilă e susținută speculativ de o atentă analiză de tip scolastic a diferitelor specii de “icoane” și de “închinare” (distinții sistematizate în special în cel de-al treilea “tratat”). “Icoana” este definită ca o “asemănare”, ca o “imprimare” a unui prototip, diferit însă de acesta.

După cum remarcă părintele Ch.Von Schonborn, din punct de vedere filosofic această analiză a speciilor de imagine – din care e absentă însă distincția-cheie între imagine naturală și imagine artificială – e situată într-o schemă generală de origine dionisian-neoplatonică: schema unei “participări entative deficiente”. “Imaginile se înscriu pe o scară descendentă într-o ierarhie degradată a participării la prototip, și în care icoana e pe treapta ultimă.

Din punct de vedere teologic, argumentația principală se concentrează în pledoaria antispiritualistă în favoarea materiei ca „bună” și, deci, capabilă de a deveni, prin întrupare, purtătoare de har și slujire. Accentul cade pe materialitatea icoanei și sfințenia ei. “Se pare că în gandirea sa există ideea unei comunicări difuze a sfințeniei și harului trupului lui Hristos și celorlalte materii, ideea unei participări între trupul lui Hristos și firea Sa purtatătoare de har”

Dintre toti autorii iconoduli, el afirmă cel mai mult un fel de sfințenie quasisacrametală a icoanei favorizând, astfel, “aspectul cultului icoanei cel mai dificil abordabil creștinismului occidental”.

Iconologia damaschină – care nu pare însă să fi fost realmente cunoscută în Bizanț în secolul VIII (nu există nici o urmă a influenței ei la Sinodul VII Ecumenic din 787) – este însă replica ortodoxă dată doar primei faze, încă neelaborate teologic, a iconoclasmului bizantinltin, Constantin V (74 1-775) și sinodul de Ia Hieria (754) vor aduce nu doar o intensificare a iconoclastiei și a persecuțiilor monahilor iconoduli, ci și o profanizare programatică a artei din spațiul eclesial prin eliminarea icoanelor și înlocuirea lor cu scene de vânătoare, peisaje, livezi, etc.

Intră în joc acum o versiune mult mai elaborată a teologiei iconoclaste concentrată în apfirmațiile hristologice ale lui Constantin V și în jurul problemei “circumscrierii” umanității preamărite a lui Hristos. Dar această teologie a iconoclasmului oficial nu-i găsește pe moment o replică ortodoxă pe măsură (ea va veni ulterior, abia dupi 60 de ani).

În acest interval apare doar definiția dogmatică a Sinodului VII Ecumenic de Ia Niceca (septembrie – octombrie 787). Profitând de moartea timpurie a urmașului autoritarului Constantin V, Leon IV (775 – 780), vduva sa, împărăteasa regentă Irina, împreună cu patriarhul Tarasios, fost funcționar imperial, convoacă cu sprijinul și participarea Romei un Sinod ecumenic. Scopul acestuia a fost anularea deciziei sinodului iconoclast din 754 și definirea oficială a credinței Bisericii universale cu privire la imagini și cultul lor.

Adoptat în 13 octombrie 787 prin semnarea lui de către 310 episcopi prezenți la Sinod (mulți dintre ei semnaseră cu 30 de ani în urmă și definiția iconoclastă din 754, horos-ul sau definiția Sinodului VII ecumenic. Este nu atât un text de discuție teologică, cât o mărturisire a credinței, în linia directă a vechilor Simboluri de credință ale Bisericii citate de altfel integral în cuprinsul ei. Esența argumentației este următoarea:

„Icoanele pot fi venerate (nu adorate) ca și Crucea, Evangheliile, Relicvele și celelalte obiecte bisericești, deoarece fabricarea și cultul lor sunt autorizate de Tradiția adevărată a Bisericii universale. Icoana nu este idol iar venerarea ei flu reprezinltă o cădere în idolatrie.” Scopul vizual al icoanelor este identic cu cel at propoveduirii orale a Evangheliei. Pe de o parte, afirmarca și rememorarea întrupării, îar de pe altă parte înălțarea minții celui ce le contemplă și venearză la prototipul reprezefltat pentru că în icoană e venerat și ipostasul reprezentat în aceasta iar nu materia ei. Aparent o banalitate, această ultimă afirmație era soluția de principiu dată aporătorilor eminamente ristologice ale iconoclaștilor.

Fără să dezvolte suficienlt lucrurile din punct de vedere teologic – respingerea definiției iconoclaste din 754 redactată probabil de Tarasios și inclusă în actele Sinoduluii e recepționată ca nivel teoretic, pierzându-se în schimb în lungi invective și dezvoltări retorice -, totuși, părinții din 787 au avut convingerea clară a faptului că actul lor finalizează efortul dogmatic al Bisericii inaugurat în același loc în anul 325 cu primul Sinod Ecumenic. Început în 325 la Niceea cu mărturisirea divinităiții lui lisus Hristos ca Logos consubstanțial și icoană naturală desăvârșită a Tatălui, acest proces se încheia, sintetizând cinci secole de reflexii și confesiunile hristologice tot Ia Niceea în 787, cu revenirea, odată cu mărturisirea icoanei, la Fața umană a lui Hristos. Se poate, de aceea, foarte bine spune că “Întreaga credință creștină e ca și rezumată în misterul Feței Sfinte a Domnulul” .Cu toată această contștiință. dogmatică explicit afirmată în Sinod, nu poate fi trecută cu vederea extrema moderată și ponderată a “definției” din 787.

Toate aceste chestiuni vor deveni brusc făcute odată cu sfârșitul perioadei de relativă pace ecleziastică și reizbucnirea controverselor și persecuiilor în cea de-a doua faz ă a iconoclasmului bizantin (815-843). Politica iconomahă va fi reluată în 815 de împăratul Leon V Armeanul (813-820).

Acesta îl exilează pe urmașul bătrânului Tarasios, fost secretar imperial ca și acesta, patriarhul Nichifor (806-815) iconodul convins, iar într-un sinod ținut la Sfânta Sofia de Paștele aceluiași an anulează deciziile Sinodului de la Niceea (787) și le restaurează și pe cele de la Hieria (754).

În acest moment critic intră în luptă teologică și politică împotriva iconomahilor Sfntul patriarh Nichiforor și Sfântul cuvios Teodor Studitul, cărora le revine meritul de a fi elaborat sinteza iconologică definitivă a teologiei bizantine.

Cea mai vastă, sistematică și detaliată respingere a argumentației teologice iconoclaste și a principalelor documente patristice invocate în sprijinul ei îi aparține eruditului savant, teolog și istoric care a fost patriarhul Nichifor.

În plan filosofic, patriarhul-teolog aduce o clarificare esențială în ce privește definiția “icoanei”. Introducând distincția clară între “imagine naturală” și “imagine artificială” el demitologizează concepția magică despre imagine a iconoclaștior. “Viziunii participative” – platonice discuțiile teologic. În once caz, “tăcerea”, n-a trecut neobservat pentru exegeții moderni. Astfel, ea nu spune nimic despre statutul filosofic al icoanei, nimic despre sensul sfințeniei sale, nimic despre faimoasa chestiune a “circumscrierii” sau “necircumscrierii” umanității lui Hristos ori despre atacurile hristologice ale lui Constantin V.

Icoana este o realitate pur relațională, exterioară prototipului și care se întemeiază nu pe o participare entativă la prototip, ci pe similitudinea ipostatică cu acesta. Între icoană și prototipul ei există atât diferență cât și identitate difererită de substanță și identitate de similitudifle ipostatică.

Paradoxul “îndumnezerii” e acela că un trup uman creat, deci circumscris, fie coruptibil, muritor devine capabil de un mod de existență divină care transfigurează nu alterează substanța lui umană. Întrucât circumscrierea definției substanței umane, negarea ei în ce privește umanitatea lui Hristos îi transformă pe iconomahi în adepții unui “agraptodoketism” de tip gnostic, pentru care Hristos a avut o corporalitate doar aparentă.

Împotriva acestei concepții gnostice, origeniste și monofizite, patriarhul Nikephor va pleda peritru un realism antropologic și evanghelic total în înțelegerea umanității lui Hristos. De altfel, în general, așa cum remarca regretatul păirinte J. Meyendorff, disputele iconoclaste au fost pentru teologii bizantini ocazia de a reafirma contribuția Antiohiei la „hristologia calcedoniană”, “O fericită întoarcere la faptele istorice ale Noului Testament”. în opinia sa, însă, insistența patriahului Nikephor pe umanitatea deplină a lui Hristos l-ar conduce chiar spre o “hristologie nestorianizantă” manifestată în evitarea formulei teopashite scito-iustiniene și în comunicării idiomelor la rangul unei comunicări pur nominale.

Această judecată severă este nuanațată de părintele Ch:Von Schönborn care vorbește, mai prudent, doar de “limite” ale iconologiei marelui patriarh. El este de prere că “tendințele nestorianizante” la Nikephor cât și cele “dionysiene” la Joan Damaschin sunt ținute în limitele Ortodoxiei. „Ele marchează două momente destul de divergente, extreme, dacă vrem, dar nu opuse, ambele în interiorul Ortodoxiei”. Între ele, “echilibrul” final îl va oferi abia iconologia Sf. Teodor Studitul, care e și “cea mai aprofundată”.

Am vzut deja că disputele în jurul icoanelor au avut o dublă miză, în același timp teologică și politică, fiind o luptă pentru adevărul și libertatea Bisericii împotriva unei teocrații politice totalitare susținute de basileii iconomahi nomahi. Alături de rolul esențial, deloc neglijabil pe care l-au jucat femeile (nu întâmplător în 787 și 843 icoanele au fost restaurată oficial de două împrătese Irina și, respectiv, Teodora), meritul real al victoriei asupra iconoclaștilor a revenit monahilor bizantini, care în majoritatea lor strivitoare au rezistat împăraților și cezaropapismul lor declarat.

Controversa iconoclastă a fost în mare parte o confruntare între un stat absolutist și un Monahism nonconformist care își asuma rolul profetic de a susține independența Evangheliei în raport cu “lumea” în flexibilitatea dogmatică și intransigeța morală necesare în conflictul cu imperiul și față de compromisurile teologico politice care puteau în cauză

Însă și integritatea mărturiei crșetine au fost promovate cu o tenacitate mergând până la mărturisire și martiriu de membrii partidei rigoriste a “zeloților”, a căror model viu și teoretician a fost Sfântul Teodor Studitul.

Viitorul reformator al monahismului bizantin și dârz apărător cu viața și scrisul, al icoanelor, Teodor se naște în anul 759 la Constantinopol ca fiu al unui funcționar imperial iconodul Photeilos și al Theoctistei. Destinat a urma cariera administrativă a tatălui său, el primește o educație umanistă extrem de solidă și îngrijită. Dar influența hotărâtoare asupra destinului său a avut o austeră și profund evlavioasă mamă, si, mai ales, fratele acesteia, și unchiul lui Teodor, Platon.

Retras ca pustnic pe muntele Olimp din Bithinia dar și egumen , Platon a sfârșit prin a converti întreaga familie a Theoktistei la monahism. În 781, mama și sora lui Teodor vor intra într-o mănăstire din capitala bizantină iar tatăl împreună cu cei trei fii ai săi: Teodor, Iosif, Eftimie, vor întemeia sub conducerea lui Platon o mănăstire (Hauskloster) pe proprietatea Sakkoudion din Bitinia a familiei. În 787, puțin timp după Sinodul VII Ecumenic, Teodor este hirotonit preot de patriarhul Tarasios, iar în 794, îmbolnăvindu-se Platon, este ales pe viață egumen al comunității de la Sakkoudion ce număra deja peste o sută de monahi.

În 796 izbucnește însă criza „moichian” sau a “adulterului” imperial, determinat de faptul că în ianuarie 795 tânărul împărat Constantin VI își închide soția, Maria de Paflagonia, într-o mănăstire, pentru că se poată căsători cu Teodora, amanta sa și rudă apropiată a lui Platon și Teodor. În august 797 preotul Iosif, iconomul Sfintei Sofii, oficiază această căsătorie.

De teama unei nedorite reizbucniri a persecuțiilor iconoclaste, patriarhul Tarasios aplică tacit “iconomia” (dispensa) și acceptă faptul împlinit. Adulterul imperial, tranzacționismul preotului Iosif și slăbiciunea patriarhului scandalizează profund comunitatea monastică de la Saickoudion care iese ostentativ din comuniune cu patriarhul. Eșuând în încercarea de a câștiga bunăvoința monahilor intransigenți în atitudinea lor rigoristă, în septembrie 797 din ordinul împăratului, Platon, Teodor și Iosif, fratele său, sunt arestați; ulterior ultimii doi sunt trimiși în exil la Tesalonic unde ajunge în martie 797.

Dar în iulie a aceluiași an, împărăteasa Irina dă o lovitură de stat, rstoarnă pe fiul ei Constantin VI (ulterior îl va și orbi pentru a-l scoate definitiv din lupta pentru putere) și devine între 797 – 802 unic suveran al împeriului. Platon și Teodor reintră în triumf la Sakkoudion iar patriarhul îl depune pe preotul Iosif și se împăcă astfel cu Platon, în 798, în urma raidurilor frecvente ale arabilor în Hythinia, basilisa Irina instalează comunitatea monastică de la Sakoudion în Constantinopol.

Mai exact în măsura St. Ioan Botezătorul cunoscută sub numele de Studion. Întemeiat în 463 de un demnitar roman cu numele Studios, comunitatea devenise celebră prin regula ei specială: organizați în schimburi, monahii oficiau neîntrerupt în biserică 24 de ore din 24 , dar ea avusese mult de suferit în timpul persecuțiilor antimonahale ale lui Constantin V.

9.8 ROLUL MĂNĂSTIRII STUDION ÎN CONTURAREA TEOLOGIEI ICOANELOR

Sub conducerea egumenului Teodor (și a lui Platon), Studionul, care a ajuns să numere între 700 – 1000 de monahi, a devenit centrul și modelul unei importante reforme a monahismului bizantin, reformă care a iradiat profund în întreaga societate bizantină. Reorganizat pe baza respectării stricte a principiilor vieții comunitare formulate în sec. IV de Sfinții Pahomie și Vasile cel Mare, monahismul studit se prezenta ca o comunitate liturgică, muncitoare și studioasă profund disciplinată, în care virtutea centrală constituia, alături de rugăciune și muncă, ascultarea necondiționlată de egumen și de părintele duhovnicesc. Aparent o banală subordonare, ascultarea era în realitate înțeleasă teologic ca imitare personală cât mai deplină a smereniei și ascultării filiale a lui Hristos.

Înțelegerea de sine socială a monahismulul studit era cea a unei comunități care realizează necondiționat și integral exigențele spirituale și etice ale creștinismului. Monah era sinonim cu creștinul autentic iar monahismul devenea “comunitatea eshatologică care realizează mai deplin și mai desăvârșit ceea ce ar trebui să fie Biserica în întregul ei”. “Studiții au introdus această mărturie eshatologică în inima capitalei imperiului, în inima lumii”; ei “practicau și propovăduiau o participare activă la treburile cetății, ca aceasta să se poată conforma, în măsura posibilului, criteriilor religioase ale împărăției lui Dumnezeu, așa cum și le reprezentau ei”.

De aceea, în calitate de bastion organizat al rigorismului canonic și moral, ca și doctrinar, ei “găseau normal să fie într-un conflict aproape permanent cu lumea și tot ce aceasta reprezenta” să pretindă inclusiv imperiului, formal creștin, să aplice fără nici un compromis principiile evanghelice. De aceea, Sf. Teodor nu putea tolera nicicum adulterul lui Constantin VI despre care scria: “Sau împăratul e Dumnezeu, căci numai El nu e supus legii, sau suntem în plină anarhie și revoluție. Cum poate fi cu putință a pacătui dacă legea nu e aplicabilă tuturor, dacă împăratul își poate face poftele, poate comite adulter, poate accepta erezia, interzicând supușilor săi să aib ă comuniune cu adulterul sau ereticul?”

Iar în lupta lor împotriva abuzurilor imperiului și a compromisurilor ierarhiei bizantine, studiții au apelat – ca și odinioară Sf. Atanasie cel Mare, Flavian sau Sf. Maxim Märturisitorul- la Roma, orientndu-se mai degrabă după papa decât după patriarh. Dar să nu anticipăm.În 802, Irina este răsturnată de logoftetul Nikephoros care se proclamă împărat (802 – 811), iar în 806, murind bătrânuI Tarasios e ales patriarh al Constantinopolului Secretarul imperial Nikephoros (806 – 815).

Ostentativ, Studionul se separă de noul patriarh, nu atât din rațiuni personale – eviavia și cultura noului patriarh erau mai presus de orice suspiciune – ci din rațiuni de principiu, protestând împotriva promovării rapide a unui simplu laic direct în funcția de întâistătător al tronului Capitalei Imperiului (procedură aplicată atât în cazul lui Tarasios, cât și, ulterior în cazul patriarhilor Metodios și Photios).

În același an, un sinod local convocat de noul patriarh reabilitează pe preotul Iosif, iar criza “moichiană” reizbucnește. Teodor protestează energic, susținut și de fratele său Iosif, acum arhiepiscop a! Tcsalonicului. Criza amplificându-se, în ultimele zile ale anului 808 Studionul este ocupat militar iar Teodor și Platon sunt arestați. În ianuarie 809 patriarhul și împăratul prezidează un mare sinod (“sinodul moichian”) condamnând pe toți cei ce nu acceptă aplicarea principiului “iconomiei” (dispensei) în cazul preotului Josif.

Refuzând să se supună, Teodor și Iosif sunt exilați în insulele Prinkipo (Marea Marmara) unde sunt ținuți într-un regim de detenție severă. Cu toate acestea, Teodor reușește să scrie și să difuzeze o serie de scrisori îndemnând la rezistență. Cele mai importane sunt Epistolele I, 32 și 34 adresate papei Leon III în care i se ccre acestuia convocarca la Roma a unui sinod antimoichian și în care Teodor nu-si ascunde amărăciunea față de papa și dificultățile politice care paralizau curia romană.

În julie 811, împăratul Nikephoros moare într-o zdrobitoare înfrângere militară a bizantinilor administrat de kaganul hulgar Krum. Sub Mihail I (811-813), Teodor revine la Studion și în urma intervenției papei Leon III se impacă cu patriarhul Nikcphoros economul Iosif fiind definitiv condamnat (depus din treapta de cleric și redus la starea de laic). În 813, însă, devine basileu Leon V Armeanul care-i înfrânge pe hulgari, dar relansează iconoclasmul.

În toamna lui 814 are loc la Constantinopol o conferință în contradictoriu între iconomahi și iconoduli prezidată de însuși Leon V. Alături de patriarhul Nikephor și mitropolitul Euthymios al Sardelor. Teodor Studitul apără deciziile Sinodului VII Ecumenic de Ia Niceea (787) contestând deschis competența disciplinară și dogmatică a basileului.

Leon V e nevoit să suspende ședința. La liturghia de Bobotează (Epifania) împăratul, refuză ostentativ să sărute icoanele și dă ordin să fie dată jos din nou icoana lui Hristos reinstalată în 787 deasupra Porții de bronz a Palalului imperial. Persecuțiile iconodulilor încep cu violență sporită. Ia începutul Postului Mare, patriarhul Nikephoros e trimis în cxil și e înlocuit cu funcționarul imperial docil Theodot.

Teodor organizează la Studion o mare procesiune cu icoane. Dar de Paști, sinodul convocat de Leon V la Sfânta Sofia condamnă Sinodul VII Ecumenic și restabileșle deciziile sinodului iconoclast din 754. Se organizează distrugerea sistematică a icoanelor mergând până la razii și percheziții în casele particulare, iar opozanții sunt maltratați și dispersați. Comunitalea de la Studion e desfiintată, lar Teodor e internat mai întâi în I Metopa, după care e trimis în exil în Asia Mică (între 816 – 819 la Bonita, din 819 la Smyrna). Deci este deținut în condiții severe tocmai cu scopul de a fi impiedicat să comunice cu cineva, izbutește să scrie multe scrisori de încurajare și consolare a celor persecutați, de apărare a teologiei icoanelor. Apelează din nou la Roma,65 scriind papei Pascal III (Epistolele 11, 12 i 13) care intervine împreună cu regele Ludovic cel Pios în favoarea sa pe lângă basileu, dar fără succes.

De Crăciunul anului 820 Leon V este asasinat și în locul lui devine basileu Mihail II(820 – 829). Acesta pune capăl persecuțiilor iconodulilor; deținuții sunt eliberați, iar exilații rechemați. Teodor și fratele său Iosif al Tesalonicului, revin la Constantinopol unde prezintă împăratului o apologie în favoarea restaurării cultului icoanelor sperând că Mihail II va repeta gestul Irinei din 787.

Dar s-au înșelat în așteptările lor, căci acesta și-a declarat intenția de a convoca un nou sinod în care iconomahii și iconodulii să discute pe picior de egalitate. Teodor a refuzat însă să asiste la acesta declarând intransigent că de fapt chestiunea a fost deja tratată la Niceea în 787 și, personal, îi este imposibil să participe la o adunare în care figurează eretici deja condamnați de Biserică. În schimb, ei se angajează acum teologic în dispută spre a dovedi erezia iconomahilor, în această perioadă încadrãndu-se probabil redactarea tratatelor sale antiiconoclaste.

Comunitatea studită se reconstituie, însă nu la Studion, ci la Crescent, în golful Nikomediei, apoi – după revolta lui Toma Slavul (825-827) – pe insulele Prinkipo. Aici, în semiexil, Sf. Teodor se stinge din viață la 11 noiembrie 826, lăsând însă în urma sa o oper ă teologică și literară de maximă importanță pentru teologia bizanțului și viața ortodoxă în genere.

După biruința Ortodoxiei și restaurarea Icoanelor din 843, la 26 ianuarie 844 moaștele Sf. Teodor sunt aduse în triumf la Studion retrocedat comunității studite.

Curând însă noul patriarh Metodios (842-847), fost secretar imperial și restaurator al icoanelor, alături de împărăteasa Teodora, se va izbi și de intransigența studiților care-i vor cere aplicarea „acriviei” canonice în cazul episcopilor bizantini compromși sub cel de-al doilea iconoclasm.

Patriarhul a reacționat forte, anatematizând pe studiți dacă aceștia nu acceptă aplicarea principiului “iconomiei” si nu se desolidarizează de scrierile lui Teodor împotriva acestui principiu și a politicii “realiste” a patriarhilor Tarasios și Nikephor (scrieri care au dispărut de altfel). Pe patul de moarte însă, patriarhul Metodios i-a iertat pe studiți, ridicând excomunicarea pronunțată împotriva lor. Studiți vor juca însă în continuare un rol important și în deceniile următoare luând partea patriarhului rigorist Ignatios și apelnd inclusiv la Roma în favoarea lui și împotriva patriarhului Photios, fost secretar imperial impus de împărat.

9.9 SFÂNTUL TEODOR STUDITUL ȘI REZOLVAREA CONFLICTELOR

În cele 3 tratate “antiretieretice” împotriva iconomahilor de după 815, Sf. Teodor Studitul a oferit replica ortodoxă deflnitivă tcologiei imperiale iconoclaste formulate în principiile ei încă cu o jumătate de secol în urmă. Premiza dogmatică fundamentală a reprezentării iconografice a lui Hrisios e dată de demonstrația că caracterului “circumscris” si “individual”. Tranând filosofic falsa poziție hristobogică a lui Constantin V, Sf. Teodor demonstrează fără echivoc: icoana nu poate fi a unei naturi care are o realitate generică, abstractă, ci doar a unui ipostas, adică a unei realități concrete.

La baza teobogiei iconoclaste stătea în esență “o proastă înțelegere a ipostasului”.

Ipostasul descrie portretul atât exterior cât și interior al persoanei, trascază contururile ei fizice și morale proprii și incomunicabile. Esențial este, să adăugăm, că aici apar pentru prima dat într-un context trinitar și cu un sens clar personalist. “Sf. Grigorie de Nyssa anticipează astfel răspunsul dat de Sf. Teodor Studitul iconoclaștilor “nu este deloc exagerat să spunem că acest faimos mic tratat despre ființă și ipostas constituie arta teologiei icoanei”

Ca Logos divin eten și Fiu al Tatălui, Hristos e din veci “Icoana Dumnezeului Celui nevăzut” (Coloseni 1,15), “Efigia Ipostasului Tatălui” (Evrei 1,3). El este aceasta prin proprietatea sa ipostatică incomunicabilă de Fiu al Tatălui, proprietate manifestată în ascultarea Lui desăvârșită de Tatăl atât ca Dumnezeu cât și ca om. Hristos este astfel “icoana” nu doar naturală ci și personală a Tatălui (loan 14,9; II Corinteni 4,6),

Manifestând prin tntrupare ascultarea sa desvârșită de Tatăl, El revelează nu altceva decât însuși misterul negrăit al comuniunii intradivine a Persoanelor Sfintei Treimi. Mai mult, El „imprimă” trăsăturile modului său divin de existență filial în umanitatea Sa și în umanitatea tuturor celor ce cred si-i urmează Lui în Biserică.

Premiza acestei “imprimări” a “caracterului” său divin o constituie, însă, întruparea înțeleasă ca unire ipostatică . În baza acestei uniri, trupul lui Hristos devine în mod real trupul propriu al Logosului divin însuși: Logosul ‘s-a făcut” (egéneto) în mod real “trup” (loan 1,14). El este trupul său, nu locuiește doar pentru un timp în el, nu se folosește numai de ea ca de un adăpost ori instrument exterior și pasiv, cum credeau origeniștii și nestorienii.

Sf. Chiril al Alexandriei (+ 444) – căruia tradiția coptă îi atribuie, în mod semnificativ, introducerea icoanelor în Biserică – va răsturna complet atât perspectiva spiritualist-platonizantă a lui Origen și a Alexandriei cât și viziunea umanist-moralizantă a lui Nestorie și a Antiohiei, așezând în loc un realism teandric, biblic și sacramental.

De aceea, “atunci când Sf. Teodor Studitul va afirma că în icoană vedem ipostasul Logosului, bazele dogmatice ale acestei afirmații fuseseră formulate de Sf. Chiril al Alexandriei”

Așa cum însă în triadologie, Sf. Grigorie de Nissa va desăvârși lucrul început de Sf. Atanasie cel Mare, așa în hristologie opera începută de Sf. Chiril va fi dusă la capăt de Sf. Maxim Mărturisitorul (+ 662).

Într-adevăr, Sf. Teodor Studiiul a sesizat limpede punctul “nevralgic”, “clar formulat de Constantin V, camuflat de teologii din 754, ocolit de teologii ortodocși și abordat imprecis și fugitiv de Nichifor”: „prin întrupare, ipostasul divin al Logosului, nu natura Sa divină, se “circumscrie” astfel trăsăturile individuale ale Feței lui Hristos reprezentabile iconografic exprimă ipostasul Fiului veșnic al Tatălui”.

În inima iconoclasmului Sf. Teodor descoperi reducția și chiar refuzul misterului chenozei. În concepția iconomahă, pictarea și, deci, circumscrierea ar afecta transcendentală divină, ar fi o degradare, o umilire, o micșorare inacceptabilă a divinității.

Pe lângă acele planificări hristologice esențiale, Sf. Teodor oferii și o viziune limpede asupra naturii “formale” a esenței icoanei și a modului personal-ipostatic de prezență a prototipului.

CONSIDERAȚII FINALE

Împarații iconoclaști considerau iconoclasmul drept o purificare a Bisericii, o întoarcere la adevãrata tradiție coruptă de iconolatrie. Aceasta era convingerea mărturisitä a împãraților, care își luau în serios titlul de <<egali ai apostolilor>>. Sinodul iconoclast din 754, declara printre altele că diavolul “sub aparența creștinismului a readus viclean umanitatea la idolatrie, i-a convins prin propriile sofisme pe cei ce-și ridicau privirea spre el să nu se îndepărteze de creaturã, ci să venereze, să adore și să considere drept Dumnezeu icoana ce purta numele lui Hristos”.

În pretenția împăraților că Biserica și imperiul trebuie aduse la curăția lor de la începuturi, se găsește insă și punctul slab al doctrinei iconoclaste. În ce mãsurã au putut iconoclaștii să se convingă pe ei înșiși și pe ceilalți credincioși că cinstirea icoanelor ar fi idolatrie? De când devine o lucrare de artã idol? Oare, tot ceea ce istoria creștină crease în materie de artă religioasă trebuia să fie condamnat în mod global ca fiind eronat? Mișcarea iconoclastă a fost exercitată de altfel, foarte diferențiat. Iconoclaștii moderali au luptat numai împotriva icoanelor. Iconoclaștii radicali, cum a fost împăratul Constantin al V-lea, din contră, au condamnat nu numai icoanele, ci și moaștele și cinstirea sfinților, chiar și invocarea în rugăciuni a Maicii Domnului. Aici însă nici chiar episcopii iconoclaști nu au mai vrut să-l urmeze pe împărat”.

Pe cât de coerentã se vădea ideea reformatoare iconoclastã, pe atât de nefructuoasă s-a arătat ea în practică. Cum putea poporul credincios să accepte că icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale sfinților stăteau pur și simplu pe aceeași treaptă cu idolii păgânilor? Cum ar fi putut poporul să conceapã altfel decât contradictorie justificarea iconoclastã, care interzicea venerarea chipului lui Hristos, în timp ce chipului împăratului se arăta în continuare tradiționala cinstire? și, înainte de toate, când a putut să aibă loc <<căderea>> din curățenia primară a Bisericii? Chiar aceastã ultimã întrebare dovedește dilema reformei iconoclaste.

Răspunsurile vin aici, de asemenea, în mod foarte diferențial. Leon al III-lea pare să socotească sub semnul decăderii întreaga istorie a Bisericii, dacã interpretam literal cele <<opt secole>> de care vorbește el.

Când a intrat, de fapt <<cultul zeilor>> în Bisericã? Episcopii sinodului iconoclast din 754 par să considere cultul icoanelor ca pe un rău pătruns în Biserică relativ târziu, căci ei țineau Biserica primelor șase sinoade ecumenice (325-68 1) drept curatã și neântinată și că doar ispititorul, satana, a introdus cultul zeilor sub aparența creștinismului. Aceasta ar insemna că răul a pătruns în Bisericã într-un interval de timp relativ scurt, între anii 681 și 726. Desigur iconomahii mai erudiți știau de luptele lui Eusebiu de Cezarcea și Epifanie din Salamina duse fărã succes în secolul al IV-lea împotriva unei extinderi a cultului icoanelor (aceștia însã se luptau mai mult cu vechea artă păgână și idolatră decât cu tânãra artă creștinä).

Când s-a produs dei pătrunderea rãtãcirii? La aceastã întrebare iconomahii nu puteau să dea nici un răspuns precis și în consecință nu puteau convinge pe nimeni de temeinicia argumentelor lor. În acest sens este caracteristic faptul că iconoclasmul bizantin nu era rãspândit în masa porului, ci mai ales la curtea imperială și în mediile cultivate, de cultura elenistică era cu precădere înfloritoare. Poporul credincios nu s-a lăsat înșelat și nici nu a renunțat la icoane. El simțea ceea ce Biserica putea accepta și ceea ce nu.

Urmările crizei iconoclaste au fost nefaste. În cursul aeestei perioade s-a distrus tot ce se putea distruge în Imperiul Bizantin și de aceea avem atât de puține icoane din epocile precedente, care s-au păstrat, în marea lor majoritate pe teritoriul musulman, sunt cele din Mănăstrea Sfânta Ecaterina din Sinai, unde furia distrugătoare islamică s-a dovedit a fi de mai mică intensitate.

“Pretutindeni în imperiu, unde se găseau icoane – mărturisește un contemporan – erau distruse, arse, aruncate la pământ sau șterse. Cele făcute în mozaic erau dislocate, cele ce erau pictate cu ceară colorată erau răzuite; toată frumusețea din biserici a dispărut. Funcționarii imperiali erau trimiși în cele mai îndepărtate provincii pentru a căuta și distruge operele de artă sacrã. Mulți creștini au fost închiși, torturați și executați, iar proprietățile lor confiscate. Alții au fost izgonți sau exilați în provincii îndepărtate. Pe scurt, a fost o adevãratã catastrofă”.

Pentru Biserică însă, această crizä a constuit pânã la urmã o victorie. Înainte de iconoclasm, creștinii nu aveau adesea conștiința clară a importanței artei sacre. Însă violența persecuțiilor celor ce mărturisiseră cinstirea icoanelor, au subliniat pentru totdeauna imporțana imaginii sacre”.

Este de înțeles că iconoclasmul n-a putut birui. Patronat nu de teologi sau de oameni ai Bisericii, ci de capete încoronate și de armatele lor de mercenari, el a trebuit să cedeze în fața opoziției îndârjite a căpeteniilor Bisericii, a teologilor celor mai iluștri de atunci, a monahilor și a mulțimilor de credincioi, care au dat numeroși martiri pentrucauza dreaptă a icoanelor.

Cultul icoanelor era prea adânc înrădăcinat în concepția și în practica vieții religioase a creștinismului, pentru a mai putea fi pus în discuție, tagăduit și dezrădăcinat sau desființat. Icoana ocupase deja locul ei in viața Bisericii și devenise obiect al tradiției înainte de a începe sa fie obiect al speculației teologice și dinainte de a începe incertitudinea asupra posibilității de a reprezenta pe Dumnezeu și de a venera icoanele.

Icoana arată simplu ca sfântul, iar nu împăratul este imaginea lui Dumnezeu pe pământ. Iconoclasmul a fost o lupta nu numai împotriva icoanelor și artei sacre, ci un război al unui stat totalitar împotriva sfințeniei, al cultului Sfintei Fecioare și al sfinților, al moaștelor și al monahismului (care dovedea inflexibilitate dogmatică și intransigență morală în conflictul cu imperiul și față de compromisurile teologico-politice care puneau în pericol însăși integritatea mărturiei creștine).

Acestea trebuiau neapărat desființate în încercarea de a impune un creștinism raționalist și intens politizat, singurul acceptabil în cadrul unui absolutism politic despotic și tiranic. Datorită rezistenței mărturisitoare a monahismului, reforma teologico politicã a împăraților iconoclaști a eșuat. Statornicirea cultului icoanelor a fost o victorie a Bisericii, care prin martiriu a îngenunchiat literalmente imperiul, respectiv pe împărat, în fața împăratului Hristos.

Una din urmările pozitive ale iconoclasrnului a fost precizarea sau stabilirea unei teologii a icoanelor. În momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele și cinstindu-le, fără sa se întrebe de ce anume făcea aceasta. Biserica i-a formulat deci o învățătură precisä a icoanelor, despre ce este icoana. care este temeiul și naturacinstirii pe care i-o dăm și care este rostul și importanța ei in viața religioasã.

“Iconoclasmul încheie seria marilor erezii din perioada hristologică. Fiecare dintre aceste învățături greșite atacă un aspect sau altul al iconomiei divine, adică al mântuirii câștigate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Iconoclasmul însă nu mai lua ca țintă un anumit aspect, ci iconomia mântuirii în ansamblu, și așa cum această foarte complexă erezie constituia o ofensivă generală împotriva întregii învățături ortodoxe, tot așa, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii ortodoxii. Biserica a învins și va continua să învingă o mulțime de erezii felurite, dar una singură dintre victoriile sale, cea împotriva iconoclasmului, a fost proclamată în mod solemn drept triumf al ortodoxiei.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI (VOLUME)

1. BĂNESCU Nicolae Istoria Imperiului Bizantin, Editura Anastasia, 2003, p. 143

2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărita sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, , Editura Instituluiui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

3. BODOGAE Teodor Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1987.

4. BREZEANU Stelian , O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, București, 1981.

5. BOETHIUS ȘI SILVIANUS, Scrieri, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., col. Părinți și scriitori bisericești, vol. 72, București, 1992

6. BORELLA J., Criza simbolismului religios, Editura Institutul European, 1995)

7. BULGAKOV, Pr Serghei, Icoana și cinstirea Sfintelor icoane, traducere de ieromonah Paulin Lecca, Anastasia, 2000.

8. CHIFĂR Nicolae, Studii Istorice, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2005.

9. COSTIN Dr Vasile, Arhiepiscopul Târgoviștei, Semnificația icoanei bizantine în Ortodoxie, Arhiepiscopia Târgoviștei, Târgoviște,1997

10. DIEHL Charles Figuri Bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969

11. DAȘCOV S.B, Împărați bizantini, Editura Enciclopedică, București, 1999.

12. EMANOIL Băbuș , Bizanțul, istorie și spiritualitate, ed. Σοφια, București, 2003

13. EVDOCHIMOV Paul , "Cunoasterea lui Dumnezeu in Traditia Rasariteana", Traducere, prefata si note de Pr. lect. univ. Dr. Vasile Raduca, Ed. Cristiana, Buc., 1995

14. EVDOCHIMOV Paul, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa Arhiereu Vicar, Ed. Institutul Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Buc., 1996.

15. EVDOCHIMOV Paul, Arta icoanei, o teologie a frumuseții, Editura meridiane, 1993.

16. FECIORU Dumitru, Viața Sfântului Ioan Damaschin, București, 1935v

17. GRABAR Andrè , Iconoclasmul Bizantin, Editura Meridiane, București, 1991

18. IORGA Nicolae , Originile iconoclasmului, București 1940

19. IORGA Nicolae, Istoria viții bizantine, București, 1974

20. MEINDORFF Jean, Biserica creștină ieri și azi, Editura Anastasia, București, 1996.

21. MILOS N, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, însoțite de comentarii, traducere de Uros Komincici, și Nicolae Popovici, Arad, 1931

22. MUNTEAN Vasile V., Bizantinologie, vol I, Editura Arhiepiscopia Timișoara, Timișoara, 1999.

23. PALADE Mihaela ,Iconoclasmul in actualitate, Edit Sophia, Bucuresti, 2005.

24. PROCOPIUS de Cezareea, Istoria secretă, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972.

25. PS.PETRONIU Florea, Icoana ortodoxă, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului, Oradea, 2002,

26. QENOT, Michel, Nevoia de icoană, Edit. Sophia, București, 2004

27. QENOT, Michel, Sfidările icoanei, Edit. Sophia, București, 2004

28. QENOT, Michel, Icoana fereastră spre absolut, traducere, ptefață și note de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura Enciclopedică, , București, 1993

29. SFÂNTUL Ioan Damaschin, Dogmatica, Editia a III-a, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, București.

30. SFÂNTUL Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane, -Cele trei tratate impotriva iconoclaștilor, traducere din limba greaca, introducere și note de Pr.Prof Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortogoxe Romane, Bucuresti 1998

31. SFÂNTUL Teodor Studitul, Iisus Hristos – Prototip al Icoanei Sale, Studiu introductiv si traducere de Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sfanta Manastire Ioan Botezatorul, Alba Iulia, 1994.

32. SCHONBORN Cristoph, Icoana lui Hristos, o introducere teologică, , Traducere si prefață de Pr. Dr. Vasile Raduca, Ed. Anastasia, Buc., 1996.

33. TREADGOLD Warren, O istorie a statului și societății‚ bizantine,vol I,traducere de Mihai Eugen Avădanei, Editura Institutului European, Iași, 2004. p.449

34. USPENSKY Leonid , Teologia Icoanei in Biserica Ortodoxa. Studiu introductiv si traducere de Teodor Bakonsky, Editura Anastasia, Bucuresti, 1994.

STUDII ȘI ARTICOLE

1. ALEXE, Pr.Prof.Dr.Ștefan, Sensul icoanei la Sfântul Ioan Damaschin și Sinodul VII Ecumenic, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1987

2. BIDIAN M , Sfântul Teodor Studitul și puterea imperială, în „Studia Universitatis Babes-Bolyai”, anul XLVIII, nr 1-2/ 2003

3. BRANIȘTE, Pr. Prof.Univ. Dr. Ene Iconografia creștină ca disciplină de studiu și cercetare, în rev.”Studii Tologice”, nr 5-6

4. DURA Nicolae, Teologia icoanelor in lumina tradiției dogmatice și canonice ortodoxe, în „Ortodoxia”, nr 1, 1982

5. FECIORU Pr.Prof. Dumitru,Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin, în „Ortodoxia,”nr 1-2, 1982

6. MIRCEA Pr. Ioan, Idoli sau icoane sfinte, în „Ortodoxia”, nr, 1-3,1982.

7. STAN Liviu, Tăria nezdruncinată a sfintelor canoane, în “Ortodoxia”, nr 1, 1980

8. STĂNILOAIE Dumitru , Idolul ca chip al naturii divizate si icoana ca fereastra spre transcendenta dumnezeiasca, “Ortodoxia,” anul XXXIV, nr 1 , ianuarie-martie 1982.

9. STĂNILOAIE Dumitru, Hristologie si iconografie in disputa din sec. VIII-IX, in “Studii teologice” XXXI, 1979, nr. 1-4.

ANEXE

Anexa.1 Leon al III-lea Isaurul( miniatură din Modena Zonaras)

Anexa 2. Icoana Mântuitorului Hristos (Biserica Sfânta Sofia din Istanbul)

Anexa 3. Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (806-815)

Anexa 4. Monede cu chipurile împăraților Leon al III-lea Isaurul și Constantin V Copronim

Anexa 5. Monede cu chipul împărătesei Irina (797-802)