Relatia Dintre Administratia Publica Locala Si Administratia Publica Centrala
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I PRINCIPIILE ORGANIZĂRII ADMINISTRAȚIEI
Noțiunea de organizare
Necesitatea organizării administrației publice
Principiile organizării administrației publice
Forme de organizare ale administrației publice
CAPITOLUL II EVOLUȚIA ORGANIZĂRII ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
2.1. Perioada anterioră Unirii Principatelor
2.2. Perioada anilor 1860-1950
2.3. Administrația publică în timpul regimului comunist
2.4. Administrația publică după 1990
CAPITOLUL III RELAȚIA DINTRE ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ
3.1. Administrația guvernamentală
3.2. Reprezentanțele administrației centrale în teritoriu
3.3. Administrația autonomă centrală
3.4. Raporturile administrației centrale cu Parlamentul, cu Președintele României, cu autoritățile administrației autonome locale
3.4.1. Raporturile administrației publice centrale cu Parlamentul
3.4.2. Raporturile administrației publice centrale cu Președintele
3.4.3. Raporturile administrației publice centrale cu autoritățile administrației publice locale
3.5. Administrația autonomă centrală
3.6. Raporturile administrației publice centrale cu alte autorități publice
3.6.1. Raporturile administrației publice centrale cu Parlamentul
3.6.2. Raporturile administrației publice centrale cu Președintele
3.6.3. Raporturile administrației publice centrale guvernamentale cu autoritățile administrației publice autonome centrale
CAPITOLUL IV ANALIZĂ COMPARATIVĂ A ORGANIZĂRII ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN DIFERITE STATE EUROPENE
4.1. Sisteme de organizare administrativă în statele Uniunii Europene
4.1.1. Sistemul admnistrativ anglo-saxon
4.1.2. Sistemul administrativ napoleonian (francez)
4.1.3. Sistemul administrativ continental germanic
4.1.4. Sistemul administrativ scandinav
Analiză comparativă a sistemelor adminsitrative europene
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
nr. – numărul
p. – pagina
op.cit. – opere citate
urm. – următoarele
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prezenta lucrare s-a dorit a face o analiză exhaustivă a relațiilor dintre administrația publică centrală și cea locală astfel cum se regăsește aceasta consacrată în legea fundamentală și în legile speciale.
Structurată în patru capitole lucrarea debutează cu o prezentare a principiilor care stau la baza organizării și funcționării administrației publice, principii ce se regăsesc statuate în Constituția României precum și în legile de organizare și funcționare a autorităților ce formează administrația publică centrală.
În cuprinsul celui de-al doilea capitol am considerat oportun a prezenta evoluția organizării administrației publice centrale, începând cu perioada anterioară Unirii Principatelor până la administrația publică de după 1990.
Cel de-al treilea capitol abordează, în detaliu, aspecte de organizare și funcționare a actualei administrații publice centrale și locale astfel cum reiese din legea fundamentală și din legile de organizare și funcționare.
Și pentru a oferi o imagine comparativă, în cadrul celui de-al patrulea capitol, am prezentat diferite sisteme administrative ce se regăsesc la nivel european, creionând aspecte generale ale respectivelor sisteme.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept administrativ, sisteme administrative.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând organizarea administrației publice centrale atât la nivel național cât și la nivel european.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului administrativ, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin legea fundamentală și prin legile speciale organizarea administrației publice centrale și locale.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;
cercetarea documentară întreprinsă la unele autorități publice centrale pentu a înțelege modul de organizare și funcționare a administrației centrale.
CAPITOLUL I
PRINCIPIILE ORGANIZĂRII ADMINISTRAȚIEI
Noțiunea de organizare
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că termenul de a organiza, organizare provine din limba franceză, organiser care înseamnă „a realiza metodic măsurile necesare pentru înfăptuirea rațională și eficientă a unei acțiuni”. În toate acțiunile organizate se ține cont ca „eforturile să fie în concordanță cu rezultatele, să nu existe disproporții nejustificate, păgubitoare chiar, pentru acțiunile umane întreprinse”.
Se impune a preciza că ideea de organizare se regăsește în orce acțiune umană și asta pentru că nimic nu poate fi conceput fără organizare. Conceptul de organizare implică comandă, decizie și acțiune.
Termenul de organizare înseamnă acțiunea de a organiza și rezultatul ei și se caracterizează prin dinamism.
Statul, considerat de autori ai literaturii de specialitate „organizația politică cea mai evoluată a societății umane” are misiunea organizării funcțiilor legiutoare, executiv-administrative și judecătorești.
Necesitatea organizării administrației
Este binecunoscut faptul că exercitarea puterii se realizează pe principiul separației puterilor, între cele trei puteti ale unui stat de drept, respective legislative, executive și judecătorească existând asemănări și deosebiri atât din punct de vedere al ariei teritoriale în care se manifestă, cât și din punct de vedere al structurării autorităților și insituțiilor prin intermediul cărora se realizează fiecare dintre aceste puteri.
Astfel, puterea legislativă se realizează, în sistemul nostrum, ca stat unitar prin existența unui Parlament bicameral format din: Camera Deputaților și Senat, iar în statele federale prin existent a două categorii de autorități legislative și anume: un Parlament la nivelul federației, întotdeauna bicameral și un alt Parlament, la nivelul fiecărui stat component al federației.
În statele unionale, Parlamentul, ca autoritate legiuitoare, funcționeaza ca o structură pentru întreaga societate, legile pe care le adoptă sunt obligatorii pe întreg teritoriul național.
Puterea judecatorească functionează și este este structurată pe diferite paliere având autoritate judecătorească, competente teritoriale și materiale bine definite, între ele nu există raporturi de subodonare ierarhică, așa cum întâlnim în cazul puterii executive, ci doar raporturi de control judiciar, situație ce se regăsește în toate statele lumii.
Prin autoritățile sale este organizată la nivelul anumitor structuri teritoriale, județene, regiuni, sau la nivelul întregii țări, fiecare din aceste autorități având competențe stabilite prin lege organică. Cât privește puterea executivă (administrativă), datorită multiplelor competențe atribuite acesteia și a specificului ei de continuitate, de imposibilitate de inacțiune fără a fi prejudiciate interesele generale sau ale fiecarui cetățean, trebuie organizată după anumite principii, reguli.
Din această perspectivă, la nivelul statului, există interese ale întregii colectivități naționale, interese regionale, județene sau locale.
Această diversitate de interese impune unui stat, stabilirea modului de exercitare a autorității publice prin concentrarea întregii puteri de decizie la nivel central, ori prin transferal de competențe, de puteri, la nivelul colectivităților teritoriale. Aceste moduri de organizare a administrației în raport cu teritoriul este cunoscută sub denumirea de regimuri administrative.
Totuși fiecare stat din punct de vedere al organizării administrației publice stabilește două mari categorii de structure organizational edenumite autorități sau instituții publice, unele central, oiar altele teritoriale.
Autoritățile administrației centrale au competența teritorială la nivelul întregului teritoriu național, fie că aceasstă competență este una generală – situația Președintelui României și a Guvernului, fie o competență specializată sau de specialitate cum este cazul ministerelor, altor organe central care se constituie în administrația guvernamentală aflate sub diferite raporturi față de Guvern sau autoritățile administrației autonome centrale
În sistemul românesc de organizare, potrivit Constituței, avem patru categorii de autorități administrative centrale și anume: Instituția Șefului Statului – Președintele României; Instituția Guvernului și a ministerelor; autorități și organe care se află în raporturi de subordonare sau de autoritate față de Guvern; autorități administrative autonome.
Această structurare a administrației publice centrale se regăsește și la alte state și ea este impusă de necesitatea realizării sarcinilor statale, generale în raport cu specificul acestora, cu gradul de specializare foarte ridicat al unora dintre acestea.
Principiile organizării administrației publice
Considerații introductive
Asemeni oricărui analize, analiză ce este legată de cunoașterea unui domeniu sau altul de activitate, se impune să se indentifice principiile care guvernează organizarea administrației publice.
Etimologic termenul de „principiu” provine din latinescul „principium”, care are înțelesul de început. Înțelesul său mai poate fi și de „element fundamental, cauză primară sau punct de plecare, ca și cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârșit, totalitatea noțiunilor de bază ale unei discipline.”
Într-o altă opinie doctrinară, noțiunea de principiu a fost definit cu înțelesul de „sursă, esență sau principiu întemeietor, fundamental pentru un anumit domeniu de activitate”.
Cu alte cuvinte, administrația poate fi apreciată ca fiind una dintre activitățile umane care îndeplinește o funcție politică legată de existența statului, a însăți colectivitaății umane organizate și fără de care omul contemporan nu poate fi imaginat.
Așadar, statul, care nu este alteceva decât „o colectivitate umană aflată pe un anumit nivel de dezvoltare și de coeziune”, ce nu poate exista fără o administrație al cărei obiectiv general îl reprezintă „satisfacerea nevoilor importante ale vieții acestei colectivități, viața implicând administrația.”
Totoadă trebuie menționat că administrația publică este „cea care înfăptuiește sarcinile stabilite de puterea politică” și cea care soluționează nevoile curente ale societății, în conformitate cu concepția social-politică și filosofică a etapei istorice în care se găsește.
Prin natura sa ea apare fără o filosofie proprie și subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare; în mod clar ea își trage legitimitatea din sistemul de valori dominante, din puterea politică. Acest sistem este și cel care fixează administrației publice, în general, scopurile și mijloacele pe care trebuie să le utilizeze pentru a le atinge.
Așadar, nu de puține ori s-a afirmat că administrația publică este permanent situată sub nivelul politic, accentuându-se că, deasupra tuturor instituțiilor administrative există instituții politice care înlesnesc existența statului și satisfacereînceput. Înțelesul său mai poate fi și de „element fundamental, cauză primară sau punct de plecare, ca și cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârșit, totalitatea noțiunilor de bază ale unei discipline.”
Într-o altă opinie doctrinară, noțiunea de principiu a fost definit cu înțelesul de „sursă, esență sau principiu întemeietor, fundamental pentru un anumit domeniu de activitate”.
Cu alte cuvinte, administrația poate fi apreciată ca fiind una dintre activitățile umane care îndeplinește o funcție politică legată de existența statului, a însăți colectivitaății umane organizate și fără de care omul contemporan nu poate fi imaginat.
Așadar, statul, care nu este alteceva decât „o colectivitate umană aflată pe un anumit nivel de dezvoltare și de coeziune”, ce nu poate exista fără o administrație al cărei obiectiv general îl reprezintă „satisfacerea nevoilor importante ale vieții acestei colectivități, viața implicând administrația.”
Totoadă trebuie menționat că administrația publică este „cea care înfăptuiește sarcinile stabilite de puterea politică” și cea care soluționează nevoile curente ale societății, în conformitate cu concepția social-politică și filosofică a etapei istorice în care se găsește.
Prin natura sa ea apare fără o filosofie proprie și subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare; în mod clar ea își trage legitimitatea din sistemul de valori dominante, din puterea politică. Acest sistem este și cel care fixează administrației publice, în general, scopurile și mijloacele pe care trebuie să le utilizeze pentru a le atinge.
Așadar, nu de puține ori s-a afirmat că administrația publică este permanent situată sub nivelul politic, accentuându-se că, deasupra tuturor instituțiilor administrative există instituții politice care înlesnesc existența statului și satisfacerea nevoilor comune ale colectivității, în conformitate cu deciziile instituțiilor politice.
În scopul identificării principiilor științei administrației, în doctrină s-a subliniat că se impune a fi remarcat însuși modul de definire a noțiunii de administrație publică. Una din definițiile pe care doctrina le-a vehiculat ca fiind: “acea activitate care constă în organizarea și asigurarea executării neemijlocite a prevederilor Constituției, a actelor normative și celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autoritățile statului de drept”.
Așadar, rezultă că în activitatea sa, administrația publică se supune normelor juridice, “însăși rațiunea existenței sale fiind organizarea executării și asigurarea înfăptuirii acestora”.
Prin urmare, din Constituția României, precum și din întreaga legislație, se pot evidenția principiile ce fundamentează organizarea și funcționarea administrației publice,
a statului și a colectivităților locale, ele tranformându-se, în fapt, în principii ale organizării administrației românești.
Totodată, având în vedere că administrația publică trebuie să realizeze interesul general al societății, iar la desfășurarea activității sale își aduc o contribuție însemnată, organizată sau individuală, cetățenii, este normal că însăși societatea, națiunea, să fie interesată de organizarea și funcționarea acesteia pe baze științifice.
Conchizând, reiese că o bună organizare a administrației poate fi realizată doar pe baze științifice, devenind ca o necessitate încercarea de a identifica principiile “de utilitate teoretică și practică” care să “conducă la dezvoltarea științei administrației”.
Principiile organizării administrației
În scopul enunțării unor principii care stau la baza organizării administrației românești, se impune a pleca de la prevederile constituționale care, în acest context, devin esențiale.
În acest sens, trebuie amintit faptul că, întreaga activitate de “instaurare, menținere și exercitare a puterii statale” a raporturilor dintre guvernant și guvernați, se desfășoară potrivit principiilor generale prevăzute de Constituție.
Principiile generale, de natură constituțională, sunt de esență democratică și au un caracter profund uman. Prin aplicarea lor în administrația publică, ca principii fundamentale și ca instrumente specifice de cercetare în acest domeniu, ele se confirmă și se dezvoltă, demonstrându-și viabilitatea, fiind în măsură, totodată, să determine particularitatea administrației față de alte științe sociale.
În vederea identificării principiilor fundamentale ale administrației românesti, se impune a analiza prevederile art. 1, art. 2 alin. 1, art. 4 alin. 1, art. 8, art. 78 și art. 120 alin. 1 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea de revizuire constituțională.
Principiul suveranității naționale
În acest context, principiul suveranității naționale va fi înțeles în sensul că puterea politică are în mod obligatoriu un titular, respectiv poporul român și că acesta deține, în mod natural puterea politică, adică suveranitatea.
Suveranitatea sau autoritatea politică exclusivă este forma superioară de organizare socială care, alături de națiune și teritoriu, concura la alcătuirea statului.
Puterea publică este o putere suverană, iar suveranitatea este atributul exclusiv al puterii publice.
Prin suveranitate se exprimă faptul că puterea publică își extinde autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu și populație și nu admite ca o altă autoritate să exercite puterea publică asupra aceluiași teritoriu și populații. Pe plan intern suveranitatea se exprimă prin supremație, iar, pe plan extern, prin independență.
Dacă primele două elemente definitorii ale statului, teritoriul și populația, au un caracter obiectiv-material, cel de-al treilea element esențial, suveranitatea națională, are un caracter subiectiv-volițional și înseamnă că dreptul de comandă aparține națiunii.
Astfel, în această direcție sunt și prevederile art. 2 alin. 1 din Constituția României, potrivit cărora « Suveranitatea națională aparține popondui român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum ».
Din această dispoziție constituțională reiese că ea se exercită, pe de o parte, în mod direct de către popor, în cazul referendumului iar, în cazul exercitării prin organele sale reprezentative, semi-direct și cu condiția constituirii lor prin alegeri libere, periodice și corecte.
În această ultima situație se poate vorbi de o guvernare indirectă sau reprezentativă, “ceea ce înseamnă că poporul, națiunea, deleagă dreptul de comandament unor puteri delegate, care sunt puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească”.
Principiul supremației Constituției sau al legalității
Este principiul exprimat în mod direct de dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituție care precizează că “în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Acest principiu „fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile și libertaățile omului și înseamnă subordonarea tuturor activităților autorităților publice, voinței supreme a națiunii, consemnată în principiile și normele pactului fundamental statuat în Constituție”.
Legea fundamentală reprezintă temeiul și garanția esențială a ordinii de drept, precum și reperul decisiv pentru aprecierea validitaății tuturor actelor și faptelor juridice.
Toate acestea nu sunt altceva decât „elemente substanțiate care converg spre una și aceeași concluzie, respectiv supremația materială a constitutiei » .
Garantarea supremației Constituției și a Legii se realizează prin două principii subsecvente, și anume, prin justiția Constituțională sau a controlului constitutionalității Legii-atribut ce aparține Curții Constituționale și prin principiul controlului jurisdicțional al acțiunii administrației publice.
În ceea ce privește principiul legalității, și literatura de specialitate evidențiază faptul că administrația trebuie să se mențină « intra legem », adică în limitele fixate de aceasta, ea neputându-se realiza decât în conformitate cu aceasta, respectiv secundum legem, deci potrivit textelor legislative și numai în baza acestora.
Un efect ce decurge din aplicarea principiului legalității sau al supremației Constituției și a legilor-art. 1 alin. 5-este publicitatea tuturor actelor normative, cerință ce se regăsește statuată în mod expres, prin art. 78, art. 108 alin. 4 din Constituție, ca și prin alte dispoziții legale.
Principiul separației și echilibrului puterilor în stat
Acesta este un principiu fundamental al statului de drept, prevăzut, în mod expres, în Constituția României la art. 1 alin. 4 potrivit căruia “Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrul puterilor-legislative, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale”.
Principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrației liberale și garanția esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea.
Organizarea celor trei puteri ale statului și, respectiv, a celor trei categorii de autorități publice nu trebuie să ducă la înțelegerea principiului în mod inflexibil, ci la o separație și un echilibru, ca o condiție a armoniei sociale și garanția libertății umane.
Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba doar de o separație a puterilor, cât mai ales de relativa lor autonomie și dependența lor reciprocă, respectiv echilibrul puterilor .
În ceea ce vizează formele și modalitățile de redare a acestui principiu în întreaga activitate a administraței publice românesti, ele sunt statuate de Constituție și realizată, în mod expres, prin legile organice.
Principiul unității poporului roman – este stabilit prin dispozițiile art. 4 alin. 1 li art. 8 din Constituția României
În conformitate cu dispoziții constituționale, “statul are ca fundament unitatea poporului român”, unitate bfondată pe egalitatea dintre cetățeni și pe consacrarea “pluralismului în societatea românească” ca “o condiție și o garanție a democrației constituționale”.
În acest context, “partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii”. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”.
Apropiat de aceste principii cu valoare constituțională, în literatura de specialitate s-au exprimat următoarele principii generale:
Administrația publică este în serviciul omului;
Adaptarea organizării și funcționării administrației publice potrivit exigențelor reale, actuale și de perspectivă.
Acest principiu pleacă de la cunoașterea necesităților oamenilor și de la exigențele acestora în perioada actuală. Astfel, administrația publică se impune a fi organizată și functională în așa fel încât să țină pasul cu cerințele sporite ale cetățenilor și cu obiectivele strategice ale țării, integrarea în structurile Uniunii Europene.
Totodată, unii autori ai literaturii de specialitate consideră că, având în vedere actualele realități ale administrației publice romănesti, alături de principiile unanim recunoscute, cu valoare constituțională, se adaugă un alt principiu, respectiv principiul subsidiarității care încearcă să răspund necesităților de reașezare instituțională și de evoluție socială, ca și de o participare cât mai activă a cetățenilor la luarea deciziilor care îi privesc.
Acest principiu a fost evidențit de Tratatul de la Maastricht. Astfel, potrivit acestuia la nivelul Uniunii Europene “deciziile se iau cât mai aproape de cetățeni”, iar în Carta Europeană a Autonomiei Locale se regăsește definit în cuprinsul art. 4 ca fiind “exercitiul responsabilităților publice trebuie, de o manieraă generală, să revină de preferință acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. Atribuirea de responsabilități unei alte autorități trebuie să țină cont de amploarea și de natura sarcinii și de exigențele de eficacitate și de economie”.
Însă, administrația cunoaște, alături de principiile generale, și o altă categorie de principii, denumite principii speciale, și asta deoarece sunt specifice administrației publice. Astfel:
Principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice presupune necesitatea evitării tendințelor divergente ce pot apărea în organizarea și conducerea administrației publice;
Principiul autonomiei de organizare-acest principiu se află în concordanță cu principiul organizării unitare dar, ca subsistem, administratia publică beneficiază, în cadrul sistemului global de o anumită autonomie relativă.
Cu alte cuvinte elementele componente ale subsistemului administrației publice-autoritaățile administrative, au posibilitatea de adaptare și de realizare într-o anumită măsura a scopului lor în concordanță cu finalitatea sistemului global;
Principiul adaptabilității organizării și funcționarii administrației publice-are în vedere, în contextul stabilității relative a administrației publice, adaptabilitatea, ceea ce face ca ea să răspundă adecvat, prompt și eficient comenzilor sociale.
Acest principiu are ca principală caracteristică coeziunea și flexibilitatea elementelor sale componente, adică a autorităților administrației publice, ceea ce permite realizarea în condiții optime a funcțiilor sale;
Principiul simplificării structurii și activității- are în vedere atât structura cât și activitatea autorităților administrației publice.
Forme de organizare ale administrației publice
Organizarea administrației publice presupune existența unor sarcini de interes general, național și de interes local, zonal, teritorial ceea ce implică faptul că administrația publică să se organizeze ca o administrație centrală sau ca administrație publică teritorială.
Astfel, administrației centrale îi revin sarcini esențiale, sarcini ce implică întreaga societate. Adminisztrația publică centrală își desfășoară activitatea prin intermediul Guvernului, a ministerelor, a unor organe aflate în subordinea sau sub autoritatea acestora.
Administrația locală include consiliile județene, președinții consiliilor județene, consiliile locale și primarii precum și servicii publice și instituții constituite de către aceste consilii și aflate în subordinea sau sub autoritatea lor.
De asemenea, la nivel local funcționează organe și autorități create de autorități centrale prin acte normative, cum este instituția Prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și altor organe centrale precum și a unor structuri regionale, intermediare.
Celor două tipuri de administrație li se alătură instituția șefului statului care deși aparține puterii executive și are competențe naționale, specificitatea acestei autorități face ca ori de câte ori ne referim la administrația centrală a statului, instituția șefului statului să fie așezată diferențiat de celelalte autorități centrale.
CAPITOLUL II
EVOLUȚIA ORGANIZĂRII ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
2.1. Perioada anterioară Unirii Principatelor
Un moment important în consolidarea administrației l-au constituit Regulamentele Organice.
Simpla revizuire a Regulamentelor Organice, aflate încă în vigoare, noul act constituțional al Principatelor conserva un domn construit, sub aspectul atribuțiilor asemănător celui regulamentar.
Totuși, noul act constituțional așeza executivul într-o formă firescă: obligat să pună în executare legile prin regulamente administrative, domnul se încadra într-un executiv subordonat legislativului și canalizat pe funcția ce-i justifica modem existența.
Unic titular al puterii executive, domnul rămânea un element activ în administrarea Principatului. Executivul unicefal îi permitea acestuia să se manifeste ca elementul esențial în determinarea politicii interne și externe a țării. Obligația contrasemnării actelor domnului de către miniștrii competenți nu avea sens, în lipsa prevederii exprese a inviolabilității acestuia, să transfere sarcina efectivă a administrării statului pe umerii titularilor ministerelor.
Numiți de domn fără aprobarea Adunării elective și incompatibili cu statutul de membri ai organului legislativ, miniștrii erau selectați după criterii proprii suveranului și, de aceea, răspunzători politic exclusiv în fața acestuia, în lipsa unui regim parlamentar, solidaritatea ministerială lipsea iar răspunderea ministerială politică în fața legislativului era inexistentă. Cu toate acestea, ca o consecință a cerințelor insistente ale Divanurilor ad-hoc, miniștrii erau pasibili, ca urmare a contrasemnăturii, de o răspundere ministerială juri¬dică individuală pentru violarea legilor și risipa banilor publici . Punerea sub acuzare se putea realiza fie de domn, fie de Adunare cu votul a 2/3 din numărul membrilor prezenți.
Tratatul de la Paris reprezintă punctul esențial al declanșării administrației românești.
Chiar dacă Principatele române se aflau sub suzeranitatea Porții otomane, Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 permitea acestora o administrație independentă și națională precum și deplina libertate a cultelor, a legislației, a comerțului și navigației.
Tratatul de la Paris propunea revizuirea tuturor legilor și statutelor în vigoare. De asemenea, cele 7 puteri garante își asumau dreptul de a face ele însele această reformă, în baza unui raport prezentat de către o Comisie specială formată din reprezentanți ai puterilor semnatare. Aceasta urma să se deplaseze la București pentru a face o analiză obiectivă a stării de lucruri din Principate, urmând să propună reformele necesare în întregul sistem administrativ. În conturarea propunerilor, un rol esențial l-au avut românii înșiși, ai căror reprezentanți trebuiau să fie convocați de către Poartă în cadrul unor adunări ad-hoc cu caracter consultativ.
Convenția de la Paris din 7/19 august 1858 a reprezentat cel de-al doilea act cu valoare constituțională din istoria modernă a românilor, prin aceasta realizându-se
„o construcție instituțională a Principatelor edificată ca un melanj ciudat între principiile constituționalismului modern și neoabsolutismul mascat în cadrul Regulamentelor Organice”.
Convenția consacra perspectiva europeană asupra organizării statelor românești, în conformitate cu recomandările Comisiei speciale și cu dorințele românilor, în măsura în care acestea conveneau intereselor puterilor garante.
Este important a preciza că prin Convenție s-a încercat a se contura principiul separației puterilor în stat în cadrul unei monarhii constituționale elective inspirată, sub anumite aspecte, de Constituția belgiană din 1831 iar, sub altele, de Constituția franceză din 1852.
Astfel, se consacra o separație între administrativ și judecătoresc ce presupunea împiedicarea inixtiunii domnului-ca reprezentant al executivului-în actul de justiție.
Trecând peste această consacrare care limita explicit arbitrariul domniei regulamentare, în textul Convenției se întâlnesc prea puține prevederi care să schimbe fundamental caracterul regimului politic regulamentar.
Este important a preciza că, în cuprinsul Convenției, nu se făceau mențiuni cu privire la numărul ministerelor și la principiile lor de organizare și funcționare.
Totodată, Convenția nu reglementa expres niciun organism ministerial colegial de genul celui consacrat de Regulamentele organice. Existența și funcționarea unui Consiliu de Miniștri este amintită doar în legătură și pe durata vacanței tronului. Acesta urma să preia atribuțiile „Hospodarului” cu precizarea că, în materie pur administrativă, atribuțiile sale se reduceau la expedierea lucrărilor, neputând înlătura pe funcționari fără o vină constatată pe cale judecătorească. În acest fel se confirmau mai vechile atribuții ale fostului Sfat administrativ extraordinar, organ colegial a cărui activitate se va perpetua dar sub o altă denumire. Reglementarea prelungea statutul Consiliului de Miniștri de simplu auxiliar al titularului executivului – domnul, amânând înființarea unui executiv modern.
Din cele prezentate poate fi dedusă puterea încă foarte mare a monarhului convențional, ca unic și activ titular al puterii executive, acesta stabilind politica internă și externă a țării. Ca singurul cu competențe de legiferare cu inițiativa legislativă, el putea promova orice proiect de lege dorea. Proiectele de lege votate de Adunare le sancționa sau nu, după bunul plac, ele neavând forță juridică în caz de nesancționare. În cazul în care Adunarea se opunea politicii domnului, acesta o putea dizolva, convocarea unei noi Adunări fiind obligatorie doar după un lung termen de 3 luni. Chiar și nou înființata Comisie centrală își avea activitatea de control al constituționalității legilor subordonată dreptului de veto al domului.
În ceea ce privește administrația publică locală, Convenția stabilea doar principiul dezvoltării instituțiilor municipale atât urbane, cât și rurale, lăsând la latitudinea viitorului legiuitor amănuntele organizării efective.
2.2. Perioada anilor 1860-1950
Convenția de la Paris, reglementând organizarea internă a Țărilor Române, impunea existența unor guverne separate în cele două Principate danubiene. Unificarea administrativă, permisă în anumite materii administrative, nu trebuia deci să atingă vârfurile executivului.
Cum Convenția nu impunea direcții obligatorii de reformă la nivel ministerial, în ambele state guvernul și ministerele au continuat să funcționeze pe bazele organizatorice impuse cu 30 de ani în urmă de Regulamentele Organice.
Deși primiseră atunci o organizare aproape identică, cele două Principate intraseră în anii unirii cu particularitățile conferite, în materie administrativă, de nevoile interne și de evoluția politică a fiecăruia.
De asemenea, influențele externe, prezența a numeroși străini în fruntea multor servicii publice precum și faptul că noul act constituțional abolise rangurile boierești, determinaseră o importantă transformare terminologică în titulatura diverselor ministere și miniștri.
În Moldova, vechiul Sfat administrativ extraordinar a fost înlocuit de Consiliul de Miniștri (recunoscut prin Convenție) format din toți titularii departamentelor ministeriale.
În ianuarie 1859, un consiliu administrativ extraordinar hotăra ca Sfatul administrativ să își păstreze atribuțiile prevăzute de Regulament și de Manualul administrativ al Principatului Moldovei. Se păstrau și vechile ministere regulamentare: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de Finanțe, Ministerul de Justiție, Ministerul Cultelor, Ministerul de Război, precum și achiziția mai recentă: Ministerul Lucrărilor Publice. în Țara Românească întâlnim, cu excepția Ministerului Lucrărilor Publice, aceleași ministere cărora li se alătura un așa-numit Minister al Controlului, ce exercita atribuțiile unei Curți de Conturi. în ambele Principate, Consiliul de Miniștri era condus de un președinte, însărcinat de domn cu formarea guvernului, care trebuia să cumuleze și titulatura unuia dintre departamentele ministeriale.
Situația nu era făcută însă pentru a dura, în condițiile în care eforturile de unire a Principatelor implicau și realizarea unei unificări a celor două guverne. Acest lucru nu era atât de simplu ca în privința serviciilor publice amintite, având în vedere că existența a două guverne era de esența noii construcții statale a Principatelor române. De aceea, procesul de unificare la acest nivel s-a realizat pe cale diplomatică, așteptându-se dobândirea acordului puterilor garante și, mai ales, a puterii suzerane, Turcia. În cele din urmă, printr-un firman din 4/16 decembrie 1861 s-a acceptat de către Turcia crearea unui singur guvern și a unei singure Adunări elective pe durata domniei lui Cuza.
Între timp, administrația publică centrală funcționa destul de greoi, mai ales datorită pendulării lui Cuza între cele două capitale. Totuși, nevoile unificării și rapidității reformelor impuseseră comunicarea directă între cele două guverne și nu prin intermediul Ministerelor de Externe, cum ar fi fost normal. Tot ca expresie a unității, Cuza obișnuia să numească în guvernul unuia din principate personalități politice din celălalt principat.
În același timp, pentru a permite miniștrilor să-și asume concret statutul de secretari de stat responsabili pentru actele lor, un decret din februarie 1859 desființa cancelariei Ministerului de Externe calitatea de centru al treburilor publice pentru a căror executare era necesară autorizația șefului statului, obligând pe fiecare ministru să trimită direct domnului rapoartele privind propriul departament.
Aceiași miniștri urmau să și contrasemneze decretele domnești relative la lucrările respectivului minister. Prin aceasta, se lăsa în urmă sistemul impus de Regulamentele Organice, unde doar postelnicul (ministrul de externe) purta titlul de secretar de stat, în calitatea sa de ministru de legătură între domn și ministere și de unic contrasemnător al actelor domnului.
Procesul de unificare administrativă soldat, la nivel central, cu crearea unui Minister de Război unic, s-a desfășurat paralel cu procesul de afirmare a suveranității interne a celor două Principate. Treptat, s-a preluat eliberarea pașapoartelor românești de către Ministerele de Interne, s-au supus cetățenii străini jurisdicției românești și s-a preluat de către Ministerul Cultelor administrația mănăstirilor închinate. In special funcționarilor telegrafo-poștali români aflați sub protecție străină li s-a cerut să opteze între protecție și slujbă iar cei străini au fost înlocuiți cu funcționari români.
În consecință, a avut loc o întărire fără precedent a autorității statale, manifestată printr-o preeminență a autorității și prestigiului ministerelor și a guvernului. Acest fapt se vedea cel mai bine în tendința guvernului de a face reforme prin intermediul ordonanțelor, ceea ce a nemulțumit o parte a clasei politice românești. În scopul eficientizării activității aparatului funcționăresc și a eliminării arbitrariului administrativ a fost necesară o clarificare a structurii ierarhiei administrative înseși, pentru a se stabili clar competențele de control ale fiecărei autorități administrative superioare.
Aplicarea reformelor la nivel teritorial și recunoașterea autorității centrului s-au realizat printr-o regândire a raporturilor dintre centru și repre¬zentanții săi locali – prefecții, amplificându-se și consolidându-se pârghiile de control ierarhic. In acest sens, s-a dat o importanță deosebită realizării infrastructurii necesare, mai ales telegrafului și drumurilor, în scopul transmiterii rapide a circularelor centrului către teritoriu și a rapoartelor și informărilor agenților locali către guvern. Circulara, devenită în epocă instrumentul administrativ cel mai eficace de reorganizare a administrației publice, a justificat interesul major pentru conectarea eficientă a agenților teritoriali ai centrului la politica guvernamentală de reforme.
Administrația publică locală
În condițiile reformei generale a statului pe baze moderne, reorganizarea administrației publice locale, așezate încă pe bazele epocii regulamentare, se afla în fruntea agendei lui Cuza.
După realizarea statului unitar, în 1862, reorganizarea administrației publice locale pe baze uniforme și raționale a devenit o prioritate. Cuza însuși a stabilit Adunării elective direcțiile de reformă în domeniu. Era vorba, pe de o parte, de descentralizarea adminis¬trativă, „prin organizarea comunală și municipală ce trebuie să aibă la bază împărțirea atributelor administrative care să scutească pe miniștri și pe Consi¬liul lor de nămolul de pricini ce astăzi absorb tot timpul lor în prejudiciul intereselor generale ale statului”.
Pe de altă parte, dând curs curentelor moderne de organizare ale epocii, se propunea desconcentrarea administrativă prin reorganizarea prefecturilor „în mod de a spori importanța lor și de a le înconjura de toate închezășuirile țintitoare a înlesni și a lumina hotărârile lor”.. Mai ales descentralizarea administrativă se afla în centrul atenției, în calitatea ei de obsesie a mai tuturor proiectelor de reformă administrativă, începând cu 1848.
Reforma în acest domeniu, mai ales cea descentralizatoare, era blocată însă de prezența masivă a marilor proprietari conservatori atât în Adunare, cât și în Comisia centrală de la Focșani. Reforma administrației publice comu¬nale a întâmpinat cele mai multe piedici, deoarece recunoșterea unei autonomii administrative la acest nivel implica probleme delicate privind recunoașterea unor interese proprii comunale, a unei personalități juridice și a unor organe proprii alese.
Cea mai importantă problemă de care s-au lovit membrii Comisiei centrale în cadrul dezbaterilor pentru proiectul de constituție din 1859 a fost aceea a legăturii dintre recunoașterea personalității juridice comunei și existența unui domeniu pe care aceasta să-1 administreze.
Cum existau foarte multe sate pe moșii particulare, problema s-a blocat între dorința împroprietăririi satelor și refuzul marilor proprietari de a-și ceda proprietățile. Soluția de mijloc a recunoașterii personalității juridice fără a se împroprietări comuna nu a avut succes în condițiile în care reducea la zero șansele de supraviețuire a autonomiei administrative comunale.
Deși furtunoase, dezbaterile pe marginea proiectului de Constituție au reușit să impună, în final, mult-așteptata reorganizare pe bazele descentralizării administrative. Se recunoșteau comunelor, municipiilor și județelor „alegerea directă a membrilor Consiliilor lor, competența Consiliilor în toate interesele ținuturilor, municipalităților și comunelor, întocmirea și publici-tatea bugetelor și socotelilor". Strâns legat de autonomia locală, au apărut acum, pentru prima dată prevăzute, elementele tutelei administrative: se recunoștea domnului, Adunării generale și Comisiei centrale dreptul de a exercita un control de legalitate și de oportunitate sub forma unui control tutelar a priori absolut. Neaplicarea proiectului de Constituție a transformat descentralizarea administrativă din nou în deziderat.
Guvernele epocii nu au fost complet insensibile la reforma administrației publice locale. Din nefericire, modernizarea acestei administrații s-a făcut mai puțin din perspectiva libertăților locale cât din interesul centrului de a intensifica eficiența reprezentanților săi la nivel local și de a spori controlul ierarhic asupra activității acestora.
Prefecții au început, după model francez, să fie însărcinați cu toate materiile administrative la nivelul județului (departamentului), fapt care a determinat reglementarea în 1861 a instituției directorului de prefectură, menită să secondeze și chiar să suplinească activitatea prefecturii.
Reforma administrativă a satului românesc s-a făcut de pe aceleași poziții centraliste. Județul sătesc înființat prin Regulamentul administrativ din 11/23 septembrie 1860 în fiecare sat cu peste 50 de familii s-a manifestat exclusiv ca un reprezentant al guvernului la nivel local, și nu ca un reprezentant al intereselor sătești.
2.3. Administrația publică în timpul regimului comunist
Evoluția administrației cunoaște, după cel de-al doilea război mondial, aspecte distincte în punctele continentului și, cum este și firec și în România.
La noi în țară profesorul Antonie Iorgovan realizează o analiză sintetică și profundă privind evoluția științei administrației apreciind că aceasta cuprinde patru mari etape:
prima etapă este cuprinsă între anii 1944-1948 și este consacrată, cu precădere, continuării cerceterilor sub conducerea Institutului de Științe Administrative, prin eforturile căruia, se publică și multe lucrări, studii, privind aplicarea științei administrației la realitățile practice din țară noastră;
a doua etapă, este aceea în care cercetările capătă tot mai pronunțat caracter juridic, fiind marcată chiar de înființarea, în anul 1954, a Institutului de Cercetări Juridice;
Din punct de vedere didactic, se reinființează învățământul superior administrativ, apărând, totodată, cursuri structurate de știință a administrației
cea de-a treia etapă este cuprinsă între anii 1968-1989 și se caracterizează printr-o înviorare a activității de cercetare și aprofundare a fenomenului administrativ din perspectiva științei administrației.
În cadrul acestei etape sunt cunoscute elementele practice ale acestei noi științe pentru creșterea eficienței în activitatea administrației publice.
Sub influența doctrinei franceze se preiau, selectiv, din teoriile și concepțiile autorilor francezi, mai cu seamă cele referitoare la definirea științei administrației și a obiectului său de studiu.
a patra etapă, cuprinde evoluția de după anul 1990;
2.4. Administrația publică după 1990
O dată cu revoluția din decembrie 1989, s-au produs modificări substanțiale, fundamentale, atât în modul de înțelegere a locului și rolului administrației publice într-un stat de drept, cât și a principiilor pe baza cărora să se organizeze administrația.
Astfel într-o primă etapă au fost dizolvate cele mai multe din organele administrației de stat și locale, au dispărut o serie de astfel de organe și au apărut altele în concordanță cu principiile revoluției și ulterior cu Constituția din 1991.
Au apărut la nivel central autorități administrative autonome, s-a redus numărul ministerelor și s-au modificat raporturile dintre organizarea administrației centrale și celei locale. În această direcție evidențiem crearea instituției prefectului, a instituției Avocatului Poporului, Curții de Conturi, Curții Constituționale, Consiliul Suprem al Magistraturii.
Mai trebuie remarcat și faptul că în noile condiții politico-sociale și constituționale, a fost reînființat contenciosul administrativ ca un instrument juridic esențial pentru asigurarea legalității în activitățile autorității publice și pentru garantarea exercițiului drepturilor fundamentale și intereselor legitime ale cetățenilor.
CAPITOLUL III
RELAȚIA DINTRE ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ CENTRALĂ
Preliminarii
Din analiza dispozițiilor constituționale și a legislației în vigoare precum și a tradiției românești, administrația publică centrală este structurată pe mai multe tipuri de autorități publice și anume: Președintele României, Administrația centrală guvernamentală, Administrația centrală autonomă.
Dacă Președintele României ca instituție este format dintr-o singură persoană, deci avem o autoritate administrativă unipersonală, celelalte două tipuri de administrație publică centrală sunt formate dintr-o multitudine de structuri administrative ce funcționează fie în mod independent, fie în subordinea altor autorități publice așa cum vom arăta în continuare.
De asemenea, multe dintre autoritățile ce constituie administrația publică guvernamentală sau administrația publică autonomă centrală, au structuri de reprezentare în teritoriu, fie la nivel județean, fie la nivel regional.
3.1. Președintele României
Actuala Constituție a României consacră un executiv bicefal sau dualist în care unul dintre șefi este Președintele, iar celălalt Guvernul. Forma de guvernământ în România, potrivit articolului 1 alin (2) din Constituție, este republica, dispozițiile constituționale referitoare la forma de guvernământ făcând parte din categorie celor calificate prin articolul 152, ca limite ale revizuirii.
Articolul 80 din legea fundamentală intitulat „rolul Președintelui”, stabilește următoarele dimensiuni ale statutului constituțional al șefului de stat:
Este unul dintre cei doi șefi ai executivului, alături de Guvern.
Însă, spre deosebire de Guvern, rolul executiv al Președintelui este mai atenuat, primând celelalte dimensiuni ale statutului său.
Este reprezentantul statului român, pe plan intern și extern.
Este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării.
În realizarea acestui rol, prin care garantează valori fundamentale ale poporului român, șeful statului are o serie de atribuții prin intermediul cărora urmărește să se transpună în practică acest rol și aici am în vedere, în primul rând, atribuțiile în domeniul apărării, cea de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, atribuțiile în situații de stare de asediu etc.
Rolul de a veghea la respectarea Constituției.
Articolul 80 alin. 2 din Constituție consacră această misiune constituțională a Președintelui, care trebuie înțeleasă în dimensiunea ei activă, nu pasivă.
Funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate
Tot în cuprinsul articolul 80 alin. 2 din legea fundamenată se prevede că "Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. In acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”.
Se poate remarca faptul că legiuitorul constituant leagă funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate de exercitarea unui alt atribut al său, prin care președintele veghează la buna funcționare a autorităților publice. În scopul realizării acestei misiuni, el exercită rolul de mediere.
Practic, nu avem de-a face cu două funcții distincte, ci cu una singură, mai exact cu două atribute ale aceleiași funcții.
Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani. Până la revizuirea Constituției durata mandataului președintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuirea mandatul șefului de stat a fost prelungit cu un an față de cel al Parlamentului, soluție care era necesară pentru a asigura continuitatea instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un plus de garanție pentru stabilitatea politică a țării.
Președintele nu se subordonează niciunei alte autorități publice, ci numai Constituției și legilor, dar in ceea ce privește răspunderea politică a Președintelui propunerea de suspendare a Președintelui este supusă votului Parlamentului. În caz de suspendare, Parlamentul nu se poate substitui Președintelui și eventual pentru destituirea Președintelui, hotărârea de suspendare este supusă aprobării poporului prin referendum.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului președintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organică și numai în caz de război sau catastrofă.
3.2. Administrația guvernamentală
Administrația guvernamentală sau ministerială este formată, în afară de Guvern, din ministere, din organe de specialitate, purtând diferite denumiri, Instituții, Autorități Naționale, Comisia Națională, etc., organizate în subordinea sau sub autoritatea Guvernului sau a ministerelor. Însă, principala componentă a administrației guvernamentale o reprezintă Guvernul. Potrivit art. 116 alin. 2 din legea fundamentală ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.
Un statut aparte în structura instituțiilor publice administrative, revine forțelor armate, care, potrivit art. 118 din Constituție „se subordonează exclusiv voinței poporului”, iar structura „Sistemului Național de Apărare", organizarea armatei, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare și statutul cadrelor militare, se reglementează prin lege organică.
3.3. Guvernul României
Evoluția instituției. Noțiune
În Țările Române, izvoarele acestei instituții își au originea în „Sfatul domnesc”, instituție politică caracteristică organizării feudale de pe teritoriul țării noastre.
Pentru prima dată ministerele au fost create prin Regulamentele Organice, dar Guvernul, ca organ distinct, apare mult mai târziu.
Astfel, procesul istoric de conturare, ca instituție juridică, instituție a dreptului public, a Consiliului de Miniștri este strâns legat de procesul apariției departamentelor, în sensul larg al termenului, ca organe centrale ale administrației de stat-puterii executive.
În unele sisteme naționale, apariția ministerelor precede apariția Consiliului de Miniștri, iar în altele, raportul este invers. La noi, apariția miniștrilor și implicit a ministerelor, în accepțiunea modernă a termenului, a precedat apariția Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de drept administrativ în nume propriu.
Se impune a menționa că prin Constituțiile din 1866, 1923 și 1938 a fost consacrat rolul Guvernului.
Fără a conține o reglementare amplă a Guvernului, Constituția din 1866 cuprindea un capitol distinct intitulat „Despre Rege și miniștri”.
Constituția din 1923 va dispune de mai multe dispoziții privitoare la Guvern, prevăzând că „Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui” și că „Miniștrii întruniți alcătuiesc Consiliul de Miniștri, care este prezidat cu titlul de președinte al Consiliului de Miniștri de acela care a fost însărcinat de Rege cu formarea Guvernului.”
De asemenea, se utilizau, în egală măsură, atât noțiunea de Consiliu de Miniștri, cât și cea de Guvern.
Prin Constituția din 1938 s-a instaurat dictatura regală, puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită prin Guvernul său, în modul stabilit prin Constituție.
Guvernul se compunea din miniștri și subsecretari de stat. Miniștrii răspundeau politic numai față de Rege și alcătuiau Consiliul de Miniștri, care era prezidat de acela care fusese însărcinat de Rege cu formarea Guvernului și care purta titlul de Președinte al Consiliului de Miniștri.
După 23 august 1944, prin Decretul nr. 1626/1944, cele mai multe prevederi ale Constituției din 1923 au fost repuse în vigoare, Consiliul de Miniștri având principalul rol politic al țării, exercitând uneori și atribuții legislative .
Constituția din 1948 folosește pentru prima dată termenul de Consiliu de Miniștri, ca fiind similar cu acela de Guvern, definindu-l ca „organul suprem executiv și administrativ al Republicii Populare Române” compus din „Președintele Consiliului de Miniștri (prim-ministrul), din unul sau mai mulți vicepreședinți și din miniștri care, împreună, alcătuiesc Consiliul de Miniștri.”
Constituția din 1952 va utiliza doar noțiunea de Consiliu de Miniștri, cali¬ficat ca „organul suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat”.
Constituția din 1965, referindu-se la Consiliul de Miniștri,, îl va defini ca „organulsuprem al administrației de stat” ce asigura „conducerea generală a activității executive pe întreg teritoriul țării”.
În timpul regimului totalitar, funcția de președinte al Consiliului de Miniștri a fost înlocuită cu aceea de prim-ministru al Guvernului, pentru a nu se diminua nici măcar terminologic autoritatea șefului statului care cumulase un mare număr de atribuții.
În doctrina interbelică, termenul de guvern avea mai multe accepțiuni.
Lato sensu, termenul de guvern semnifica exercitarea suveranității de către titularul ei, adică suveranitatea în acțiune, care desemna cele două puteri politice: legiferarea și menținerea ordinii legale, aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului. Stricto sensu, termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul ministerial.
Față de utilizarea de-a lungul vremii, atât în constituții, cât și în legi, a celor două noțiuni-Consiliu de Miniștri și, respectiv, Guvern-în doctrină s-a pus problema dacă este vorba despre una și aceeași instituție, cu alte cuvinte, dacă noțiunile sunt sinonime.
Deși s-ar părea că este vorba de noțiuni cu conținut identic, s-a susținut în doctrina interbelică, noțiunile de cabinet sau guvern sunt titulaturi întrebuințate din punct de vedere politic, pe când sintagma Consiliu de miniștri are un înțeles administrativ, el fiind mai puțin o entitate cât un mod de a lucra al miniștrilor.
Mai mult, din punct de vedere politic, între membrii unui guvern se stabilește de fapt o solidaritate care transformă Consiliul într-un fel de instituție proprie, numită cu un singur cuvânt, Cabinet.
Cabinetele sunt, de regulă, cunoscute sub numele prim-ministrului care le-a prezidat. În orice caz, spre deosebire de perioada interbelică în care sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniștri, căci, pe lângă miniștri, în Guvern mai intrau și secretarii de stat și subsecretarii de stat, în perioada postbelică, din analiza reglementărilor constituționale, rezultă că noțiunile erau echivalente.
După decembrie 1989, pentru a desemna organul central al administrației publice, s-a adoptat noțiunea de Guvern, în locul celei de Consiliu de Miniștri. Așadar, pentru a desemna același organ, se folosesc două noțiuni, iar, câteodată, în vorbirea curentă, se folosește și o a treia, aceea de cabinet. Prin Guvern se înțelege organul colectiv care exercită puterea executivă într-un stat; prin Consiliu de Miniștri înțelegem organul colectiv care, împreună cu un organ unipersonal, președinte de republică sau rege, exercită puterea executivă într-un stat; prin Cabinet înțelegem acel Guvern sau Consiliu de Miniștri care poartă numele prim-ministrului.
Constituția din 1991 utilizează noțiunea de Guvern, în sens restrâns, adică are în vedere, doar acea parte a puterii executive formată din totalitatea miniștrilor, în frunte cu prim-ministrul, dar cu excluderea șefului statului.
Termenul de cabinet, în sistemul politico-administrativ al statelor Uniunii Europene, are în vedere, în majoritatea țărilor, guvernul în sensul său restrâns, de membri ai Consiliului de miniștri.
În doctrina franceză tradițională, puterea executivă sau puterea guvernamentală este clasificată în mai multe forme și anume: executivul monocratic, guvernul colegial, guvernul dualist și executivul regimului de adunare.
Executivul monocratic este specific atât regimurilor democratice cât și celor autoritare, în sistemele politice contemporane, regăsindu-se în S.U.A., unde președintele reprezintă singura autoritate executivă. O situație asemănătoare există și în Franța, unde sistemul semiprezidențial izvorăște dintr-o dublare a activității administrative prin tehnici electorale distincte.
Guvernul colegial rezidă în asumarea unor funcții executive de către un colegiu sau organ colectiv, în conformitate cu anumite reguli constituționale. Guvernul dualist reprezintă combinarea primelor două forme de guvernare, constând în existența unui șef de stat și a unui guvern colegial.
Executivul regimului de adunare este tradițional desăvârșit în Elveția, sistem unic în lume, original, prin faptul că, toate deciziile paralamentului sunt puse în execuție de comisarii acestuia, aleși de către parlament, de adunare și deci, executanți fideli ai voinței acestuia.
A doua jumătate a sec. al XX-lea constituie, într-o anumită manieră, perioada de redescoperire a executivului, al cărui centru de greutate s-a deplasat, fără îndoială, spre Guvern. Puterea executivă câștigă din ce în ce mai multă forță, în măsura în care nu mai constituie doar un simplu executant al regulilor de drept. Creșterea semnificației executivului este un fenomen comun tuturor democrațiilor, fie parlamentare, fie prezidențiale.
Stabilitatea guvernamentală, care influențează atât acțiunea administrativă, cât și vârfurile ierarhiei administrației centrale, este condiționată de numeroși factori, printre care sistemul partidelor politice și obiceiurile care se practică la constituirea guvernelor.
Marea majoritatea constituțiilor occidentale conțin un sediu general al materiei Guvernului, în funcție de particularitățile regimului politic consacrat, de aspectele de ordin tradițional sau de specificul tehnicii de redactare, caracteristice fiecărui val constituțional.
Conchizând, Guvernul este un organ colegial ce formează puterea executivă specifică oricărui regim parlamentar, alături de șeful statului, președinte sau monarh, după caz. În cadrul executivului, balanța poate să încline în favoarea organului unipersonal-șeful statului-sau în favoarea celui colegial-guvernul.
Însă, indiferent de preeminența unuia sau altuia dintre cele două organe, există constant sarcini care revin numai unuia dintre ele, după cum există atribuții ce nu pot fi exercitate decât împreună. Așadar, sarcina „medierii între puterile statului” revine președintelui sau monarhului constituțional, conducerea activității administrative incumbă guvernului, în timp ce sarcini precum cele privind încheierea unor tratate internaționale sau numirea unor miniștri apar ca rod al colaborării lor.
Rolul Guvernului în sistemul constituțional românesc
Din conținutul art. 102 alin. 1 din Constituția republicată rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic și administrativ.
În interpretarea acestei prevederi, un autor aprecia că Guvernul s-ar afla deasupra organelor administrației publice, pe de-o parte, iar din formularea de la art. 111 alin. 1, „Guvernul și celelalte organe ale administrației publice” ar rezulta că Guvernul face parte din organele admi¬nistrației publice, pe de altă parte.
Unii autori ai literaturii de specialitate nu sunt de acord cu un asemenea punct de vedere pentru simplul fapt că, „Guvernul, asemenea Președintelui, nu se poate situa undeva deasupra organelor care realizează funcția executivă a statului, prin intermediul administrației publice. Guvernul reprezintă, indiscutabil, o autoritate a administrației publice centrale, care intră în componența celei de-a doua puteri în stat, puterea executivă.”
Altfel spus, rațiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea realizării liniilor politice interne și externe ale țării, ceea ce sub aspect juridic se concretizează în inițierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, iar administrația publică a cărei conducere generală este realizată de Guvern, are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.
Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare, preia conținutul art. 102 alin. 1 din Constituția republicată, calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive.
Guvernul este organ al administrației publice cu competență materială generală, care exercită, potrivit legii, următoarele funcții: de strategie, de reglementare, de administrare a proprietății statului, de reprezentare și de autoritate de stat.
În doctrină s-a făcut distincție între atribuțiile Guvernului de ordin consti¬tuțional și cele de ordin legal. În prima categorie intră exercitarea inițiativei legislative, modificarea programului de guvernare, informarea Parlamentului, negocierea tratatelor internaționale, încheierea și prezentarea unor propuneri în domeniul politicii externe, sesizarea Curții Constituționale.
Legea nr. 90/2001 prevede atribuțiile Guvernului, subsumându-le rolului consacrat de dispozițiile constituționale și funcțiilor ce îi revin ca organ al puterii executive. Aceste atribuții au fost grupate în doctrină în mai multe categorii: atribuții privind administrația publică; atribuții privind activitatea normativă; atribuții în domeniul economico-social; atribuții privind apărarea națională; atribuții în domeniul relațiilor internaționale și alte atribuții.
Rolul politic al Guvernului
Rolul politic al Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă, ci și prin colaborarea cu celelalte autorități publice, din care hotărâtoare este acțiunea sa în sfera puterii legislative, prin exercitarea inițiativei legislative și a modalităților de conlucrare cu Camerele Parlamentului.
În virtutea rolului de realizare a politicii interne și externe a țării, Guvernul este dator să pună în practică prevederile programului său de guvernare, prin transmiterea către autoritățile competente-Parlament, Președintele României-a proiectelor de legi care dau consistență acestui program. În exercitarea acestui rol, Guvernul nu are doar puterea de a ordona administrațiilor vreo conduită juridică, ci și de a propune legislativului și șefului statului, măsuri care, în urma aprobării, pot deveni obligatorii atât pentru Guvern, cât și pentru ceilalți subiecți cărora li se adresează.
În procesul de elaborare a Constituției, în alin. (1) al art. 102 s-a folosit sintagma „acceptat de Parlament”, formulare care ar fi sugerat ideea de însușire a programului de guvernare de către Parlament. Sintagma „acceptat de Parlament”, care a devenit text de Constituție, scoate în evidență, prin folosirea verbului „a accepta”, faptul că programul de guvernare este și rămâne al Cabinetului învestit, votul Parlamentului având semnificația faptului juridic care legitimează respectivul program ca program de guvernare al Guvernului României aflat în funcțiune.
Prin această formulare, legiuitorul constituant român a preluat teza doctrinei occidentale contemporane potrivit căreia, Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție, lăsând să se înțeleagă că programul politic al Guvernului rămâne un document exclusiv al acestuia, dar liniile sale de forță sunt acceptate de Parlament .
În timp ce utilizarea verbului „a accepta” ar fi avut semnificația unei implicări a Parlamentului și în procesul de realizare a liniilor politice concretizate în programul de guvernare, noțiunea folosită, aceea de „acceptare” semnifică acceptarea în bloc a programului de guvernare. Rezultă că, îndeplinirea programului de guvernare depinde esențial de sprijinul de care se bucură Guvernul în Parlament.
În competiția dintre cele două autorități publice-Parlament și Guvern-pârghiile de control ale Parlamentului și, în special, moțiunea de cenzură, îl situează pe o poziție evident avantajată, fapt determinat de natura acestuia, de organ ales, organ reprezentativ al națiunii.
Rolul administrativ al Guvernului
Rolul de exercitare a conducerii generale a administrației publice reprezintă rolul de comandă a Guvernului, în virtutea căreia măsurile aprobate în realizarea rolului politic trebuie să fie duse la îndeplinire.
Ni se înfățișează astfel noua concepție constituțională asupra delimitării puterii executive de administrație și este pusă în evidență corelarea funcției executive a statului cu înfăptuirea acesteia prin intermediul întregii administrații publice, fie că este de stat, fie că aparține autorităților administrative ale colectivităților locale.
În ce privește rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administrației publice, trebuie reținut că, între Guvern și toate celelalte autorități ale administrației publice se stabilesc raporturi de drept administrativ care pot fi: de subordonare (față de ministere și de prefecți), de colaborare (cu autoritățile administrației publice autonome etc.) și de tutelă administrativă (față de autoritățile administrației publice locale). Guvernul dispune deci de o competență materială generală.
Structura Guvernului în sistemul constituțional românesc
Articolul 102 alin. (3) din Constituție prevede structura Guvernului, din formularea normei constituționale rezultând că s-a urmărit reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară.
Trebuie obsercat că în cuprinsul legii fundamentale nu se face nicio referire la numărul membrilor Guvernului, respectiv, al miniștrilor și al „altor membri”, singura precizare fiind aceea că „alți membri” se stabilesc prin lege organică.
Nici Constituția și nici Legea nr. 90/2001 nu stabilesc numărul de ministere sau nominalizarea acestora. În lipsa unei norme de natură constituțională sau de natură organică prin care să se precizeze numărul de membri ai Guvernului, acesta este stabilit în mod explicit, prin hotărârea Parlamentului, adică prin hotărârea de acordare a încrederii Guvernului sau prin hotărârea de aprobare a modificării structurii sau componenței politice a Guvernului, ca urmare a remanierii guvernamentale.
În ce privește componența Guvernului, a fost exprimată opinia potrivit căreia, mai ales rațiuni de natură economică pot impune, în orice moment al guvernării, modificări de substanță la nivelul administrației ministeriale.
Guvernul este un organ colegial, caracter ce rezultă nu doar din componența sa, ci și din modul de lucru-doar în ședințe-precum și din modul de adoptare a actelor juridice date în competența sa.
Ministrul este persoana desemnată, potrivit Constituției și Legii nr. 90/2001, să conducă un minister, adică acea totalitate de servicii publice grupate într-un minister, care este condus de un ministru sau, după cum se susținea în doctrina interbelică, miniștrii sunt conducătorii acelor mari servicii administrative publice care se cheamă ministere sau departamente.
Pornind de la premisa că un ministru trebuie să conducă un minister, s-a susținut în doctrină că trebuie înlăturată situația în care un ministru, membru al Guvernului, conduce o autoritate – alta decât un minister – subordonată Guvernului pentru că, mergându-se pe acest precedent, s-ar putea ajunge la situația ca un ministru să conducă o agenție sau un institut, ambele organe de specialitate ale administrației publice centrale și chiar orice alt organ de specialitate al administrației publice centrale subordonat Guvernului.
Asemenea situații au existat în practica de stat, fiind dată ca exemplu numirea unui ministru, membru al Guvernului, la conducerea Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 39/2000 și Decretul Președintelui României nr. 611/2000. Era vorba deci de o autoritate subordonată Guvernului, cu toate că alte autorități naționale subordonate Guvernului erau conduse de președinți cu rang de secretar de stat.
În dezvoltarea normei constituționale, art. 3 din Legea nr. 90/2001 prevedea că: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru și miniștri”. Din Guvern pot face parte și miniștri-delegați, cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministrul. prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. Această dispoziție punea în consonanță nu numai legea organică a Guvernului cu Legea fundamentală, dar punea în consonanță cu Constituția întreaga procedură de formare a unui nou Guvern.
Modificarea și completarea Legii nr. 90/2001, prin Legea nr. 23/2004 prin care s-a revenit la vechea formulă neconstituțională a ministrului de stat, prevăzându-se expres că: „Din Guvern pot face parte și miniștri de stat, precum și miniștri-delegați cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.”
Rangul superior al funcției de ministru de stat, incompatibilă cu dispozițiile constituționale este evidențiat prin noi dispoziții de completare a legii, cum ar fi: „Miniștrii de stat coordonează, sub conducerea nemijlocită a primului-ministru, realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop în care conlucrează cu miniștrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc.”
Așadar, miniștrii de stat nu pot emite acte juridice cu caracter obligatoriu, ci pot doar recomanda sau propune Guvernului ori ministrului cu care conlucrează în respectivul domeniu de activitate să adopte unele măsuri pentru îmbunătățirea activității în realizarea programului de guvernare. De asemenea, ei nu dispun de un veritabil aparat de lucru, ci de unul restrâns, care se regăsește în cadrul aparatului de lucru al Guvernului.
Structura Guvernului-consideră însă același autor-pe denumiri diferite ale funcțiilor și pe o anumită discriminare privitoare la exercitarea funcțiilor guvernamentale este admisă de Constituție ca o soluție extremă, dictată de motive politice, în absența acestora, regula egalității membrilor Guvernului fiind de esența regimului politic oficializat prin Constituția României.
Se mai susține, totodată, în doctrină că ar fi contrar dispozițiilor constituționale ca lista Guvernului aprobată de Parlament să nu cuprindă decât pe prim-ministru și miniștri.
În ce privește categoria miniștrilor-delegați, s-a suținut că o asemenea prevedere expresă ce nu obligă, ci doar permite ca Guvernul să fie compus și din miniștri-delegați, atrage însă imposibilitatea ca, pe viitor, cu prilejul unei noi învestituri, în compunerea Guvernului să poată intra și alte categorii de membri, cum ar fi: secretarii de stat, subsecretarii de stat etc.
În prezent, în Legea nr. 90/2001 nu este prevăzută categoria miniștrilor fără portofoliu, funcție pe care, s-a apreciat în doctrină, Constituția o permite, din moment ce, în conținutul art. 102 alin. (3) folosește noțiunea de miniștri, fără a preciza că aceștia nu sunt decât cu portofolii.
Referitor la soluțiile pe care viața politică din România le-a impus și le-a experimentat după intrarea în vigoare a Constituției, menționăm că au fost adoptate diverse formule privitoare la componența, structura și organizarea internă a Guvernului.
Secretariatul General al Guvernului
În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. 2 din Legea nr. 90/2001 Secretariatul General al Guvernului reprezintă o structură guvernamentală cu personalitate juridică, care asigură derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor de judecată.
Secretariatul General al Guvernului este condus de un Secretar General al
Guvernului, cu rang de ministru, ajutat de doi secretari generali adjuncți cu rang de
secretari de stat numiți prin decizie a primului-ministru.
Structura funcțională a Guvernului
Prin actul de înființare și funcționare a ministerului, respectiv lege sau hotărâre a Guvernului, se stabilește și structura internă, organizatorică sau funcțională, denumită și organigrama ministerului ce poate să cuprindă: departamente, direcții, oficii, servicii, birouri sau pur și simplu compartimente, în funcție de specificul sarcinilor ministerului, de bugetul aprobat, de alți factori. Totodată, în structura internă a unor ministere se întâlnesc agenții, inspectorate, instituții a căror poziție în cadrul organigramei ministerului se stabilește prin actul de înființare și este asimilată unor structuri funcționale consacrate.
Atribuțiile fiecărei structuri din cele arătate se stabilesc prin Ordin al ministrului. Se impune a ăpreciza faptul că structura funcțională a ministerelor diferă de la un minister la altul în raport cu complexitatea atribuțiilor, a omogenității obiectului de activitate și a volumului de activitate. Astfel,
birourile – se organizează în principiu pentru activități omogene sau pentru unele activități specializate (avizare, aprobare etc);
direcția, este structura imediat superioară serviciului, cuprinzând mai multe servicii și birouri – cu activitate aproximativ omogenă și exercită o conducere unitară și coordonată;
direcția generală – acolo unde există, se caracterizează prin extensia structural-funcțională asupra unui domeniu ori sector de activitate. De exemplu, direcția generală pentru buget din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor;
departamentul este structura majoră a unui minister. Are în subordine sau în coordonare mai multe direcții generale, direcții, servicii, birouri.
Învestirea Guvernului
Învestitura Guvernului reprezintă complexul de acte și fapte juridice, precum și procedurile corespunzătoare, cerute de Constituție, pentru a ne afla în prezența unei echipe guvernamentale legale și legitime.
Votul de învestitură are valoare de fapt juridic și semnifică „încheierea contractului de guvernare”. De asemenea, legitimează echipa guvernamentală și implicit programul politic de partid ca program politic oficial de guvernare a țării. El marchează trecerea din sfera competiției pentru putere în sfera exercitării puterii politice.
Învestirea Guvernului reprezintă o etapă necesară și obligatorie în regimurile pluraliste care acceptă schimbarea guvernanților, în urma consultării poporului, prin alegeri. Așadar, după alegeri, în funcție de configurația politică a Parlamentului, urmează a fi învestit un nou Guvern.
Prin urmare, în mod obișnuit, procedura de învestitură a Guvernului se declanșează după alegerile generale, deci la începutul unui mandat parlamentar, respectiv după alegerile prezidențiale, adică la începutul mandatului Președintelui de Republică. Ea poate interveni însă și în cursul unui mandat parlamentar sau prezidențial, în caz de criză guvernamentală gravă.
Răspunderea
Guvernul fiind, dintr-un anumit punct de vedere, un organ politic, caracter determinat de faptul că el este rezultatul componenței majorității politice a Parlamentului, răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Deși titlul marginal al art. 109 se referă la răspunderea membrilor Guvernului, în realitate, el reglementează, exclusiv, cel puțin în alin. (1), răspunderea Guvernului, miniștrii luați în parte neputând fi sancționați direct de către Parlament, ci numai prin intermediul Guvernului, ca organ colegial.
Prevederile art. 109 se referă atât la răspunderea politică, cât și la răspunderea penală a membrilor Guvernului. Răspunderea politică este privită sub aspectul dreptului public, ea putânduse înfățișa și sub alte modalități decât cea juridică, cum ar fi răspunderea Guvernului față de populație sau față de partidul sau coaliția de partide ce au negociat echipa guvernamentală etc. Pe plan juridic însă, ea privește autoritatea publică în fața căreia Guvernul răspunde din punct de vedere politic.
În schimb, în cazul răspunderii penale a membrilor Guvernului, situația este inversă, aceasta putând privi doar pe fiecare membru în parte, deoarece, prin natura ei, răspunderea penală este exclusiv individuală.
Ministerele
Este necesar a menționa faptul că ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Acestea se organizează numai în subordinea Guvernului și sunt conduse de miniștri ca urmare a acordării votului de încredere de către Parlament.
Ministerele sunt persoane juridice de drept public, subiecte de drept public, și au sediul în municipiul București. Ministerele pot avea competențe materiale într-un singur sau în mai multe domenii ori ramuri ale economiei naționale sau ale societății în general. Se pot organiza și funcționa prin lege sau prin Hotărâre de Guvern.
Organizarea și funcționarea lor nu trebuie confundate cu înființarea care se realizează prin Hotărâre a Parlamentului cu ocazia acordării votului de încredere Guvernului..
Atât legea fundamentală cât și legea specială de organizare și funcționare a Guvernului nu limitează în niciun fel numărul ministerelor, ceea ce presupune că acesta trebuie să corespundă necesităților momentului, atribuțiilor și sarcinilor ce revin Guvernului, în conformitate cu Programul de guvernare. În funcție de aceste considerente numărul ministerelor variază, numărul acestora raportându-se la necesitățile sociale și la finalitatea acțiunii de guvernamentale.
În actualul guvern există 6 miniștri delegați, respectiv pentru buget, pentru coordonarea de proiecte de infrastructură, pe tru cercetare ștințifică, pentru dialog social, pentru Românii de pretutindeni, pentru relația cu Parlamentul.
Ca orice structură cu activitate bine definită, purtătoare a puterii publi ministerele se organizează și funcționează ca persoane juridice publice. Conducerea ministerului se realizează de către ministru, care este în același timp membru al Guvernului și reprezentant al ministerului în relația cu Guvernul, celelalte autorități publice sau cu persoanele private – juridice sau fizice, naționale sau străine.
Ministrul conduce ministerul în conformitate cu dispozițiile actului normativ pentru înființarea și organizarea ministerului și a însărcinărilor primite la Guvern sau de la Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Ministrul are o o dublă calitate – ca membru al Guvernului el îndeplinește o funcție politică, el este susținut politic de un partid, răspunde politic în condițiile arătate, și o funcție administrativă de demnitate publică ca șef al ministerului .
Ministrul conduce întreaga activitate a ministerului punând în aplicare strategia și Programul politic al Guvernului.
În activitatea sa Ministrul este ajutat de unul sau mai mulți secretari de stat sau subsecretari de stat, care sunt șefii unor departamente din minister. În același timp, ministrul este ordonator principal de credite, având în acest sens drept de dispoziție și responsabilitate cu privire al utilizarea mijloacelor financiare și materiale de care dispune persoana juridică -Ministerul, și totodată are atribuții de "putere disciplinară" respectiv numește, eliberează din funcție ori sancționează personalul din minister, putând da mandat și unui secretar de stat ori altei persoane cu atribuții de decizie pentru anumite acte specifice.
Administrația publică extraministerială
În afara ministerelor, administrația guvernamentală este realizată și cu ajutorul unor autorități ce funcționează în subordinea Guvernului sau a unor ministere.
Astfel de organe formează administrația publică extraministeriaiă și se înființează de regulă prin hotărâre de Guvern, unele dintre e!e având o perioadă de funcționare stabilită prin actul de înființare; potrivit specificului sarcinilor pe care le are de îndeplinit, așa cum a fost cazul Fondului Proprietății de Stat.
De asemenea, unele organe din această categorie se regăsesc în orice țară cum este cazul Institutul Național de Statistică sau Arhivele Naționale. Art. 116 din Constituție stabilește că se pot înființa în afara ministerelor și alte „organe de specialitate”, fără însă a le stabili denumirea, numărul sau domeniile de activitate.
Putem enumera câteva din organele centrale din subordinea Guvernului de natura celor amintite mai sus, astfel: Institutul Național de Statistică, Comisia Națională de Informatică, Secretariatul de Stat pentru Handicapați, Institutul Român de Standardizare, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, Biroul Român de Metrologie Legală, Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, Consiliul pentru Problemele minorităților, Agenția Națională pentru Rezerve Minerale, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale etc.
3.4. Reprezentanțele administrației centrale în teritoriu (serviciile publice deconcentrate)
Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi pot înființa organe de specialitate, în subordinea lor, dacă legea le recunoaște acest drept, iar prin Legea nr. 90/2001 se recunoaște un asemenea drept Guvernului și ministerelor. De asemenea se pot înființa servicii publice deconcentrate.
3.4.1. Serviciile publice deconcentrate ale ministerelor
Este cunoscut faptul că ministerele nu și-ar putea desfășura activitatea fără o reprezentare descentralizată la nivel teritorial, legea permițând înființarea de servicii publice deconcentrate la nivelul județelor și al municipiului București.
Așadar, înființarea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor se realizează prin Ordin al ministrului prin acesta impunându-se a se mențio și numărul maxim de personal, funcțiile publice de conducere și de execuție, alt personal aferent acestora. Conducătorul serviciului public deconcentrat este numit prin Ordin al ministrului numai la propunerea prefectului.
În vederea realizării rolului pentru care sunt create serviciile publice deconcentrate se bucură de autonomie decizională sporită, dar limitată prin faptul că ele sunt subordonate ministerului sau organului central cărora aparțin, fapt ce conduce la posibilitatea ca ministrul să anuleze actele emise de șeful serviciului public.
În cuprinsul art. 43 din Legea nr. 90/2001 art. 43, se consacră faptul că „raporturile dintre minister și aceste servicii publice descentralizate sunt de subordonare” fară a se face alte precizări.
Așadar, se poate conchide că ministrul prin ordinul de înființare a unui serviciu public deconcentrate trebuie să detalieze clar și concis relațiile minister – serviciu limitele controlului ce poate fi exercitat de către minister, de legalitate, de oportunitate sau eficacitate etc.
Potrivit unor autori ai literaturii de specialitate „descentralizarea respectivelor servicii este de natură numai teritorială nu și funcțională.”
În cuprinsul legii nu se menționează dacă serviciile publice deconcentrate au sau nu personalitate juridică sau primesc numai delegare de putere din partea ministerului, în doctrină considerându-se că aceste servicii publice deconcentrate trebuie să primească personalitate juridică chiar dacă aparent ele pot fi considerate ca părți în teritoriu ale întregului, care este ministerul.
Toate ministerele și serviciile publice deconcentrate ale acestora trebuie să funcționeze pe baza unui Regulament de organizare și funcționare aprobat de ministru.
3.4.2. Serviciile publice deconcentrate ale altor organe centrale
În afară de ministere, reprezentanțele în teritoriu, adică serviciile publice deconcentrate au și alte organe ce se constituie în administrația publică extraministerială, necesitatea acestor reprezentanțe denumite și servicii publice deconcentrate, este impusă de necesitatea realizării unor sarcini în plan teritorial așa cum este cazul Institutului Național de Statistică sau Arhivelor Naționale, Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale, Comisia Națională de Informare, ș.a.
În cele mai multe cazuri aceste servicii publice teritoriale nu au personalitate juridică, ceea ce înseamnă că ele funcționează în subordinea organului central.
3.5. Administrația autonomă centrală
Natura juridică
La nivel central, pe lângă autoritățile centrale care se află în raporturi de subordonare față de Guvern sau față de ministere, există și autorități administrative autonome.
Aceste autorități nu fac parte din administrația guvernamentală, deși funționează la nivel central. Ele se înființează numai prin lege organică, funcționează sub controlul sau autoritatea Parlamentului, se bucură de o autonomie cvasitotală sau totală, după caz, se caracterizează printr-un grad de specializare foarte mare al competentelor, au bugete proprii ( de venituri și cheltuieli), care se aprobă o dată cu bugetul public național, iar conducerea acestora este aleasă sau numită de Parlament, ori numai de Senat pentru un mandat prevăzut în legea organică de organizare și funcționare.
În unele cazuri, mandatul nu poate fi întrerupt decât în mod excepțional, iar o persoană nu poate primi mai multe mandate ( Președintele Agenției Naționale de Integritate, consilierii de conturi de la Curtea de Conturi, judecătorii de la Curtea Constituțională, președintele Consiliului Suprem al Magistraturii).
Organele de conducere ale acestor autorități au obligația de a prezenta periodic rapoarte de activitate Parlamentului. Iar în situația în care un asemenea raport nu este aprobat de Parlament, conducerea autorității respective este considerată destituită ( de exemplu Consiliile de Administrație ale Societății Romăne de Radio și a celei de Televiziune).
Unele din autoritățile administrative autonome centrale au structuri teritoriale, cu titlu de exemplu Camerele de Conturi din teritoriu, Avocatul Poporului.
Avocatul Poporului
Prin Legea nr. 35/1997 s-a organizat instituția Avocatul Poporului, având drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile cu autoritățile publice. În activitatea sa Avocatul Poporului este independent față de orice autoritate publică. Activitatea Avocatului Poporului, a adjuncților săi și a salariaților care lucrează sub autoritatea acestora are caracter public.
Avocatul Poporului este autoritate publică unipersonală, numit de Parlament pe o durată de 5 ani. Mandatul Avocatului Poporului poate fi reinvestit o singură dată. Poate fi numit Avocat al Poporului orice cetățean român care îndeplinește condițiile prevăzute pentru a fi judecător al Curții Constituționale. Atribuțiile Avocatului Poporului sunt prevăzute în art. 13 din Legea nr. 35/1997. Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate.
Orice persoană fizică sau juridică poate formula cereri Avocatului Poporului. Cererea se face în scris, nominală și trebuie semnată. Plângerile anonime precum și acelea care reclamă fapte mai vechi de un an nu se vor lua în considerare.
Curtea de Conturi
Prin Legea 94/1992 s-a organizat Curtea de Conturi a României ca autoritate administrativă autonomă de control financiar asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public..
Ca autoritate autonomă, Curtea de Conturi funcționează pe lângă Parlamentul României și își desfășoară activitatea în mod independent, în conformitate cu dispozițiile prevăzute în Constituție și în legi. Faptul că pe de o parte Curtea de Conturi funcționează "pe lângă Parlament" iar pe de altă parte este autoritate administrativă ne conduce la concluzia că este într-adevăr o autoritate autonomă, că nu depinde de o altă autoritate publică în mod direct ci "pe lângă" ceea ce îi creează posibilitatea să-și îndeplinească întocmai atribuțiile.
Curtea de Conturi are atribuții de control administrativ de specialitate, dispune de organizare instituțională la nivel central și teritorial, în fiecare județ și în municipiul București.
Consiliul Suprem de Apărare al Țării
În conformitate cu dispozițiile art. 119 din Constituție, Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și siguranța națională. În conformitate cu Prin Legea 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, s-a stabilit că este autoritatea administrativă autonomă investită potrivit Constituției cu organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc apărarea țării și siguranța națională. Acest organims este format din președinte -Președintele României, vicepreședinte – primul ministru și membrii: ministrul însărcinat cu activitatea industriei, ministrul apărării naționale, ministrul de interne, ministrul justiției, directorul Serviciului Român de Informații, Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române, Directorul Serviciului de Informații Externe.
Activitățile curente ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării sunt îndeplinite prin Secretariatul Administrației Prezidențiale. Lucrările Consiliului se desfășoară de regulă trimestrial, sunt conduse de Președintele României, iar în lipsa acestuia de către vicepreședinte. La ședință pot participa și invitați, în funcție de ordinea de zi a lucrărilor.
Consiliul Legislativ
În conformitate cu dispozițiile art. 79 din legea fundamentală Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate al Parlamentului care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații și ține evidența oficială a legislației României.
Examinează conformitatea legislației cu prevederile și principiile Constituției și sesizează birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului și după caz Guvernul cu privire la cazurile de neconstituționalitate constatate.
Totodată, face propuneri pentru punerea de acord a legislației anterioare Constituției cu prevederile și principiile acesteia, coordonează elaborarea și editarea de repertorii legislative, culegeri de acte normative în limba română și în alte limbi, avizează, în vederea publicării, sub aspectul concordanței cu evidența oficială a legislației, culegerile elaborate de alte autorități sau persoane fizice sau juridice.
Păstrează câte un exemplar din originalul legilor adoptate și ale decretelor de promulgare a acestora, îndeplinind astfel funcția de depozitar al legislației primare.
Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private
Acest organism reprezintă autoritatea administrativ autonomă aflată sub controlul Parlamentului care reglementează, coordonează, supraveghează și controlează activitatea sistemului de pensii private, în conformitate cu prevederile legii.
Agenția Națională de Integritate- autoritatea administrativ autonomă cu atribuții privind verificarea averii dobândite în perioada exercitării mandatelor sa a îndeplinirii funcțiilor ori demnităților publice, după caz, a conflictelor de interese și a incompatibilităților.
3.6. Raporturile administrației publice centrale cu alte autorități publice
3.6.1. Raporturile administrației publice centrale cu Parlamentul
Raporturile Guvernului României cu Parlamentul
În conformitate cu legea fundamentală candidatul la funcția de prim-ministru are obligația ca, în termen de 10 zile de la desemnare să se prezenta în fața Parlamentului cu două elemente: lista membrilor viitorului Cabinet și programul de guvernare.
Prin negocierile politice purtate cu privire la viitorul Guvern se stabilesc, de regulă, nu doar principiile programului de guvernare, ci și persoanele care urmează să îndeplinească acest program, votul de încredere din Parlament urmărind și această concordanță dintre program și persoanele apte să-l pună în practică.
După învestitura Guvernului, orice schimbare în programul de guvernare, pe parcursul guvernării, va presupune acordarea unui nou vot de încredere.
Acordarea votului de încredere de către Parlament
Votul de încredere se acordă de către cele două Camere ale Parlamentului în ședință comună, ca expresie a majorității deputaților și senatorilor, pe baza dezbaterii programului și listei Guvernului, prezentate de candidatul la funcția de prim-ministru (Constantinescu, Deleanu, Iorgovan, Muram, Vasilescu, Vida 1994, p. 229).
Actul simetric cu votul de încredere este moțiunea de cenzură, prin adoptarea căreia Parlamentul retrage Guvernului încrederea acordată.
Textul art. 103 alin. 3 scoate în evidență egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului, de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului, pe calea moțiunii de cenzură, tot în ședința comună a celor două Camere, cu aceeași majoritate.
Candidații la funcțiile de miniștri urmează să fie audiați în comisiile de specialitate ale celor două Camere, în vederea obținerii unui aviz consultativ. Această audiere și avizare sunt obligatorii de realizat și, respectiv, de solicitat, dar sunt facultative pentru opțiunea candidatului la funcția de prim-ministru, care este liber să se conformeze sau nu opiniei exprimate de comisii, sub eventuala sancțiune a neobținerii votului de încredere, ori poate opera, după caz, modificările de rigoare în componența listei, după care noua propunere trebuie să urmeze aceeași procedură.
Prin lista Guvernului se înțelege întreaga componență a acestuia, în totalitatea sa, inclusiv prim-ministrul..
Conform Regulamentului ședințelor comune ale celor două Camere, dezbaterea programului și a listei Cabinetului are loc în cel mult 15 zile de la prezentarea acestora în ședința comună a Parlamentului.
Dezbaterile trebuie să constituie o permanentă raportare a programului prezentat și a aptitudinilor membrilor echipei de guvernare la programele politice ale majorității chemate să guverneze, deci o depășire a stadiului de simple promisiuni sau platforme electorale, inclusiv indicarea mijloacelor și a resurselor utilizabile pentru realizarea lor.
Pentru acordarea încrederii Guvernului și învestirea Cabinetului este necesar votul majorității parlamentarilor, votul fiind secret, cu bile.
În cazul neacordării votului de încredere, procedura de învestire reîncepe, prin organizarea de noi consultări politice de către Președintele României pentru desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru.
Numirea Guvernului
Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Președintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet, acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Numirea Guvernului de către Președintele României, pe baza votului de încredere acordat de către Parlament, reprezintă manifestarea unei competențe legate, în sensul că Președintele nu ar putea să refuze numirea, el este obligat să o facă, întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens. Aceasta nu înseamnă că numirea ar fi un act exclusiv formal al Președintelui; dimpotrivă, ea are un caracter solemn, semnificând încheierea procedurii de învestitură.
În plus, actul Președintelui României de numire a Guvernului, rămâne fără consecințe juridice în ceea ce privește raporturile dintre Președinte și Guvern
În sensul că el nu va naște raporturi de subordonare între cele două autorități publice care formează executivul, Președinte și Guvern, prin prim-ministru.
Numirea membrilor Guvernului de către Președintele României nu este o „învestitură”, ci confirmarea și nominalizarea învestiturii făcute de Parlament. Procedura „scrutinului de învestitură” nu afectează cu nimic conținutul și sfera controlului parlamentar ulterior, căci Parlamentul nu „aprobă” programul Guvernului, ci doar îl „acceptă” în principiu, ca argument al „învestiturii”
Așadar, rezultă că procedura de învestire are semnificația formării Guvernului ca expresie a voinței celor două autorități publice alese pe baza votului acordat de corpul electoral, Parlamentul și Președintele României, în care însă rolul hotărâtor îl are Parlamentul, formarea și funcționarea Guvernului presupunând încrederea acestuia.
Totodată, procedura de învestire are drept consecință stabilirea unui raport constituțional complex între Guvern, pe de-o parte, și Parlament sau Președintele României, pe de altă parte.
Încheierea procedurii de învestitură, prin numirea Guvernului de către șeful statului și depunerea jurământului de către noul Guvern are drept consecință nașterea raporturilor juridice între Guvern și Parlament, precum și între Guvern și Președintele României.
Față de Parlament, Guvernul este beneficiarul unui mandat de încredere, acordat prin efectul votului de învestitură, care fundamentează poziția sa constituțională în relația cu Parlamentul. Din acest moment, Guvernul dobândește dreptul de inițiativă legislativă și dreptul de a participa la lucrările Parlamentului, iar Parlamentul poate exercita controlul parlamentar asupra Guvernului și-i poate retrage încrederea acordată.
În cadrul raportului constituțional complex ce definește relația dintre Guvern, Parlament și Președintele României, esențială este relația cu Parlamentul, prin votul căruia se învestește și se dezînvestește Guvernul, caracteristică specifică regimurilor parlamentare.
De aceea, poziția Guvernului este, în esență, cea specifică cabinetului într-un regim parlamentar.
Jurământul de credință
Prim-ministrul, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului au obligația de a depune individual, în fața șefului statului, jurământul de credință și de fidelitate, aspect care desăvârșește procedura legală a învestiturii Guvernului în ansamblul său și a învestirii personale a fiecărui membru care-1 compune.
Obligativitatea depunerii jurământului decurge tot din prevederile constituționale în conformitate cu care cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, ca expresie a obligației de fidelitate față de țară, trebuie să depună jurământul cerut de lege, în fața Președintelui.
Refuzul depunerii acestuia antrenează demiterea de drept a celui în cauză, cu efecte corespunzătoare asupra hotărârii parlamentare și a decretului prezidențial, aspect care ar trebui să atragă declanșarea unei noi proceduri de învestitură, dată fiind schimbarea condițiilor inițiale, neputându-se utiliza simpla procedură a remanierii guvernamentale, care ar putea fi întrebuințată numai față de un guvern legal constituit, aflat deja în funcțiune, ceea ce nu este cazul în această ipoteză.
Raporturile Președintelui României cu Parlamentul
În conformitate cu dispozițiile art. 88 din legea fundamentală, ca șef al Statului Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii. Parlamentul întrunit în ședința comună a celor două Camere primește mesajul Președintelui.
Acestui drept de a formula îi corespunde obligația Parlamentului de a-l primi. Se impuen a preciza că legea fundamentală nu stabilește care sunt consecințele refuzului Parlamentului de a se întruni în ședință comună pentru primirea mesajului Șefului Statutului.
Lipsa unei sancțiuni pe seama Parlamentului își are originea în aceea că ambele Autorități, Parlamentul și Președintele sunt și singurele autorități publice alese prin vot național direct, egal, secret etc, că ambele au un rol esențial în buna funcționare a Statului, în special în activitatea de legiferare, că baza de formare și de manifestare în plan intern și internațional a Statului o reprezintă Parlamentul și Președintele Republicii.
În cuprinsul art. 89 din Constituție se stabilește că Președintele, după consultarea președinților Senatului, al Camerei Deputaților și a liderilor grupurilor parlamentare, poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. Acest drept al Președintelui este limitat la faptul că în cursul unui an (calendaristic) Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.
De asemenea Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui sau pe timpul stării de asediu sau de urgență.
Proiectul de lege, indiferent de cine a fost promovat în dezbaterea Parlamentului după adoptarea lui de către ambele Camere nu îmbracă forma unui act normativ lu nu va produce efecte juridice decât după promulgarea sa de către Președinte.
Obligația de promulgare trebuie îndeplinită în cel mult 20 zile de la primirea legii.
3.6.2. Raporturile administrației publice centrale cu Președintele
Raporturile dintre Șeful Statului și Guvern
Așa cum am mai precizat puterea executivă este, în regimul nostru constituțional, bicefală, fiind exercitată de Guvern și Președinte. Însă, cele două autorități exwcutive au regimuri juridice diferi șia sta pentru că Președintele este ales de popor, pe când Guvernul este numit de Președinte, în urma votului de încredere acordat de Parlament.
În conforitate cu dispozițiile art. 85 alin. 1 din legea fundamentală „Președintele României desemnează candidatul pentru funcția de prim ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere a Parlamentului.”
Este important a menționa că atribuția de desemnare a candidatului pentru funcția de prim-ministru și de formare a Guvernului și o reprezintă o atribuție discreționară Președintelui și asta pentru că Președintele are obligația de a se consulta mai întâi cu partidul care obținut majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemene majoritate, cu partidele reprezentate în Parlament.
De asemenea, Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru pe unii membrii ai Guvernului în caz de remaniere guvernamentală. Este suficientă propunerea primului-ministru fără ca să se ia și aprobarea Parlamentului. Dar, atunci când se modifică structura politică a Guvernului este necesară aprobarea Parlamentului.
Rolul Președintelui în actul de numire a miniștrilor în caz de remaniere guvernamentală sau de numire a Guvernului nu este unul discreționar. Președintele nu se poate opune numirii Guvernului care a obținut investitura de încredere din partea Parlamentului, cum nu se poate opune numirii unei persoane propuse de primul ministru în caz de remaniere, decât pe un singur considerent: când șeful statului consideră că persoana propusă de Primul ministru nu îndeplinește condițiile legale pentru a fi membru al Guvernului.
Președintelui României îi revine obligația de a consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită. Din considerente de oportunitate a luării unor măsuri urgente și importante Președintele poate cere convocarea Guvernului pentru a-1 consulta.
3.6.3. Raporturile administrației publice centrale guvernamentale cu autoritățile administrației publice autonome centrale
Avocatul Poporului
Potrivit Constituției revizuite instituția Avocatului Poporului se bucură de o independență completă în raporturile sale cu Guvernul.
Însă, situația este total diferită în raport cu Parlamentul. Deși are o poziție independentă față de Parlament raportat la îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, intituția Avocatului Poporului prezintă, în ședință comună a celor două Camere, rapoarte anuale. Caracterul relativ de independență a instituției Avocatului Poporului față de Parlament este evidențiat și de faptul că el poate fi revocat de Camera Deputaților și Senat ân ședință comună. Însă, se impune a prciza că Parlamentul nu poate să-și exercite această atribuție în mod discreționar, ci numai în cazul în care Avocatul Poporului a încălcat Constituția.
Curtea de Conturi
Curtea de Conturi este instituția supremă de control financiar asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectotrului public.
La nivel teritorial, activitatea Curții de Conturi se desfășoară prin intermediul Camerelor de conturi județene.
Deși este autoritate administrativă, Curtea de Conturi este autornomă față de Guvern. În schimb, în raporturile cu Parlamentul, caracterul autonom al Curții de Conturi pare diminuat sub mai multe aspecte. În primul rând, cei 18 membrii ai Curții de Conturi sunt numiți și pot fi revocați de către Parlament. În al doilea rând, controlul Curții de Conturi se inițiază din oficiu și nu poate fi oprit decât de Parlament și numai în cazul depășirii competențelor consacrate de lege. În al treilea rând, hotărârile celor două camere ale Parlamentului, prin care se cere Curții de Conturi efectuarea unor controale au carcater obligatoriu.
Un ultim aspect ce ține de raporturile Curții de Conturi este legat de faptul că această autoritate elaborează raportul public anual pe care îl prezintă Parlamentului.
Consiliul Superior de Apărare al Țării este alcătuit din 12 membri dintre care 8 sunt reprezentanți ai Guvernului. Acest aspect face ca autonomia față de Guvern să fie mult diminuată.
Însă, anual, la cererea comisiliilor permanente ale Parlamentului sau ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Superior de Apărare al Țării prezintă, în ședință comună a celor două camere ale Parlamentului, rapoarte asupra activității.
Consiliul Legislativ este alcătuit din Secția de drept public, Secția de drept privat și Secția de evidență oficială a legislației și documentare.
Coordonarea activității instituției este asigurată de un președinte și de președinții celor trei secții, aceștia din utmă fiind numiți de Parlament, la propunerea Birourilor permanente ale celor două Camere. Se impune a mai preciza că, anual, Consiliul Legislativ prezintă rapoarte în fața Parlamentului.
Prefectul este reprezentant al Guvernului, șef al serviciilor deconcentrate din județ și autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autoritățile administrației publice locale.
Cât privește calitatea sa de șef al serviciilor publice statale, trebuie să reținem că legea nu face distincție între serviciile publice exterioare ale ministerelor și serviciile publice exterioare ale autorităților centrale de specialitate.
Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autoritățile administrației publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau județean), al unui primar sau al oricărui organ executiv creat, potrivit legii, la nivel județean, atunci când apreciază că acesta este ilegal.
Prefectul este subordonat politic Guvernului care l-a desemnat. El este însărcinat cu punerea în aplicare a orientărilor politice ale Guvernului în funcție, având și o misiune generală de informare a puterii centrale asupra stării județului său. Un asemenea mod de organizare este o rezultantă a fenomenului general de implementare a politicului și administrativului în societate.
Organele locale de specialitate ale administrației de stat au, așadar, o subordonare funcțională, pe orizontală, față de prefect și o subordonare organică, față de ministru. Existența acestora nu exclude, însă, formarea de către consiliile locale sau consiliile județene, deci autoritățile “descentralizării teritoriale”, de regii autonome, societăți comerciale sau instituții publice, care, în viziunea occidentală înfățișată ne apar ca veritabile autorități ale descentralizării tehnice.
CAPITOLUL IV
ANALIZĂ COMPARATIVĂ A ORGANIZĂRII ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN DIFERITE STATE EUROPENE
Sisteme de organizare administrativă în statele Uniunii Europene
La nivel european sunt evidențiate câteva mari tradiții administrative, tradiții ce reușesc a evidenția raportul dintre regimul politic și administrativ, aceste sisteme de organizare administrativă fiind influențate de câțiva factori, precum tradițiile, forma statului și, nu în ultumul rând, circumstanțele politice.
Unii autori ai literaturii de specialitate, reușesc să facă o clasificare a principalelor sisteme adminsitratve europene, grupându-le în:
Sistemul administrativ anglo-saxon
Sistemul adminsitrativ continental european francez sau napoleonic
Sistemul adminsitrativ continental-european-specific Germaniei
Sistemul adminsitartiv scandinav, ce reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic
În cele ce urmează voi încerca prezentarea celor patru sisteme tradiționale prin antiteză, evidențiind principalele elemente ale acestor sisteme de organizare a administrației publice.
Sistemul admnistrativ anglo-saxon
Sistemul administrativ anglo-saxon se regăsește în Regatul Unit al Marii Britanii, în Statele Unite ale Americii precum și în sistemele derivate anglo-saxone, reprezentând de cele mai multe ori antiteza tradiției germanice. Dacă tradiția și societatea germană sunt conceptualizate ca parte a unei entități organice, în cea anglo-americană, statul este conceptualizat ca născându-se precum un contract între membrii societății. Limitele dintre stat și societate sunt în acest mod mai distincte, și inevitabil mai flexibile și negociabile.
Administrația publică din Regatul Unit funcționeazã după principiile unei monarhii constituționale ereditare, în care șeful statului “domnește, dar nu guvernează” supunându-se limitelor impuse de legea fundamentală a Marii Britanii.
La nivelul organizării administrative anglo-saxon, prerogativele monarhiei sunt foarte mici, cele mai multe atribuții fiind mai mult formale, manifestate în cadrul unor ceremonii sau pentru acordarea legislativului de prerogative pentru discutarea unor legi.
Trebuie precizat faptul că Marea Britanie nu are o constituție scrisă sub forma unui singur document, legea fundamentală fiind bazată, în principal, pe “mai multe documente, acte ale Parlamentului și o serie de practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții”.
Asemeni multor țări cu o constituție scrisă, puterea legislativă, executivă și judecătorească sunt separate, însă, între ele, există un echilibru reciproc.
Dezvoltarea sistemului de organizare administrativ este punctul comun al unor legi care au fost adoptate de-a lungul timpului de cãtre Parlamentul Marii Britanii, din aceste texte juridice fac parte : “Magna Charta Libertatum”(1215), “Petition of Rights”(1628), “Habeas Corpus Act”(1679), “Bill of Rights”(1689), “Act of Settlement”(1701), “Reform Act”(1832), “Parliament Act”(1911), “Statutory Instruments Act”(1946), “Parliament Act”(1959), aceste texte consolidând în cele din urma dreptul constituțional al Marii Britanii.
Sistemul administrativ francez
Sistemul de organizare administrativ napolenian evidențiază un stat unitar,
bazându-se pe o administrație centralizată, ierarhică și responsabilă, funcționarii publici fiind bine instruiți și organizați în corpuri profesionale.
Sistemul de organizare administrativ european francez reprezintă baza sistemelor administrative în state precum Franța, Belgia sau Luxemburg.
Sistemul administrativ continental germanic
Sistemul de orgainizare administrativ continental germanic cunoaște o evoluție ce a parcurs mai multe etape, pornind de la adminsitrația unui stat ce adoptã strictețea unui stat polițienesc (sec. XVII-XVIII), urmând etapa adoptãrii unui model administrativ al statului constituțional liberal din sec. al XIX-lea, și în cele din urmã ajungându-se la forma unui model administrativ al statului constituțional social.
Sistemul de organizare administrativ germanic, specific Germaniei, se caracterizează prin descentralizare, privitã ca fiind consolidarea intereselor locale față de birocrație.
În statul german, democrația se exercită sub influența principiului potrivit cãruia puterile suverane revin cetățenilor, procesul electoral fiind modul indirect de exercitare a influenței cetățenilor.
Legalitatea oganizării sistemului administraiv german a reprezentat-o Constituția din 1870, în prezent aflându-se sub imperiul Constituției din 23 mai 1949, care în articolele 86 și 87 pune accent, cu precãdere, pe organizarea administrației federale (art. 86 și 87 din Constituția Germaniei adoptatã la 23 mai 1949).
Sistemul administrativ scandinav
Sistemul de organizare administrativ scandinav reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic.
Modelul scandinav se caracterizează prin existența unui sistem administrativ fragmentat, sistem în care guvernul execută atribuțiile decizionale, iar agențiile au competențe executive, cele douã dimensiuni ale sistemului administrativ scandinav operând independent și conformându-se unei responsabilitãți politice diferite. Astfel, se poate afirma că, în cazul modelului administrativ scandinav responsabilitatea Guvernului în fața Parlamentului este una generală, iar responsabilitatea agențiilor se exercită în fața Ombudsmanului.
Analiză comparativă a sistemelor adminsitrative europene
Dacă în sistemul anglo-saxon, guvernul central acordă o largă autonomie colectivităților locale, fiind de părere că acestea pot soluționa cel mai bine și operativ problemele importante de la nivelul lor, pentu acest tip de guvernare locală, englezii utilizând termenul de „self-goverment”, în cazul administrației de tip napoleonian, pentru aplicarea unor valori similare, în ultimii ani, a început un amplu proces de descentralizare, ceea ce reprezintă un avantaj major pentru organizarea și funcționarea la nivel local.
Timp îndelungat sistemul administrativ francez a fost centralizat, însă, la ora actuală tot centralismul este caracteristica de bază a sistemului napoleonian în ciuda importantelor reforme financiare și decizionale, ce au avut loc în ultimii zece ani din punctul de vedere al autonomiei.
În Marea Britanie, cadrul legislativ de bază este format din mai multe documente, în principal acte ale Parlamentului și o serie de practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții
Totodată, în cazul Marii Britanii, Parlamentul nu poate să facă schimbări care ar putea afecta statutul monarhului, fără aprobarea unor asemenea măsuri de către Commonwealth.
În ceea ce privește autoritatea judecătorească, spre deosebire de Franța care are două tipuri de curți, respectiv curți juridice și curți administrative și reglementări clare pentru cele două sectoare, Regatul Unit nu are o Curte Constituțională, nu are un sistem unitar de Curți și nu dispune de o separare clară a legislației pentru sectorul privat și pentru cel public.
În conformitate cu legislația în vigoare, în cele două state, autoritatea executivă este reprezentată de Guvern. Însă, dacă în Marea Britanie executivul dispune de libertate de decizie, în Franța executivul dispune de libertate de apreciere.
În Marea Britanie, Șeful Guvernului este Primul Ministru, fiind nominalizat de Regină. Prin convenție, Regina invită liderii partidelor politice care conduc majoritatea în Camera Comunelor pentru a-i consulta în vederea formării unui Guvern.
În sistemul anglo-saxon, în calitate de Șef al Guvernului, Primul Ministru conduce ședințele Cabinetului, selectează miniștrii și beneficiază de puterea de a-i demite.
Una din principalele obligații ale Șefului Guvernului în sistemul anglo-saxon, specific Marii Britanii, constă în faptul că Primul Ministru ia cuvântul la majoritatea dezbaterilor din cadrul Parlamentului și, ori de câte ori este nevoie, formulează puncte de vedere referitoare la politica externă și la alte inițiative politice. În Marea Britanie, Primul Ministru este și Ministrul pentru Serviciile Publice.
Spre deosebire de sistemul anglo-saxon, în Franța, autoritatea executivă este exercitată de președinte, care numește Consiliul de Miniștri, condus de un prim-ministru.
Consiliul de Miniștri răspunde în fața Parlamentului. Șeful statului, președintele, este ales prin vot direct, pentru cel mult două mandate. Trebuie menționat că în Franța autoritatea executivă este divizată între Președintele Republicii și Primul Ministru.
Marea Britanie este condusă de un Guvern ale cărui atribuții sunt extrem de bine structurate, majoritatea ministerelor și departamentelor fiind conduse de către un membru în Cabinetul Primului Ministru și de un grup de miniștri juniori (junior ministers) care au responsabilități în domeniul politicii departamentului.
În sistemul administrativ francez responsabilitatea pentru fiecare minister este stabilită prin ordinele Consiliului de Miniștri, după consultarea Consiliului de Stat, fiecare minister aflându-se sub conducerea propriului ministru, care poate fi asistat de miniștri, miniștri delegați sau secretari de stat. Ministrul poate emite ordine pentru aplicarea conținutului legilor, dar și instrucțiuni speciale pentru birourile și personalul din administrație.
De asemenea, Ministrul elaborează și implementează propriul buget anual aprobat printr-un decret. Biroul Personal al ministrului este un grup de consultanță care cuprinde membri aleși de către acesta.
În Marea Britanie nu există guverne regionale, iar în Franța, regiunile sunt teritorii libere administrate de consiliile alese.
Din punctul de vedere al modului în care este reglementat rolul Guvernului în mecanismul politic și statal, în cazul Franței, Constituția este cea care stabilește un rol politic si unul administrativ.
În ceea ce privește numirea membrilor guvernului, între cele două state există diferențieri ale prevederilor constituționale și anume: de exemplu, în cazul Franței există Constituția care extinde sfera statutului de membru al Guvernului și la alte funcții de demnitari: miniștri secretari de stat, miniștri delegați, secretari de stat, pe când în Regatul Unit există o separare clară între funcțiile politice și cele publice.
O altă deosebire deosebit de importantă se poate remarca în procedura de învestitură a membrilor guvernului. Astfel, potrivit uzanțelor britanice, liderul partidului care a câștigat alegerile pentru Camera Comunelor devine Prim-Ministru prin actul de numire emis de Regină, ce are un caracter pur protocolar.
Însă de aici nu trebuie înțeles că, Primul-Ministru nu vine în fața Camerei Comunelor să-și prezinte Programul de guvernare, dar această dezbatere ține exclusiv de politic și de etica guvernării, nu de procedurile parlamentare, în sens strict juridic. Sistemul anglo-saxon nu exclude controlul exercitat permanent de către Parlament asupra Guvernului, existând practica prezentării săptămânale a Primului-Ministru în fața Camerei Comunelor.
În statele ale căror organizare au la bază un regim semi-prezidențial, asemeni Franței, Constituția condiționează învestitura Guvernului exclusiv de voința Președintelui Republicii.
Însă, în practică, Președintele Republicii este influențat de configurația politică a Parlamentului, mai exact a Adunării Naționale, care are rol de Cameră Politică.
Începând cu anul 1986, Franța a trecut prin situații de coabitare politică, în cadrul cărora, un Președinte socialist a fost nevoit, față de majoritatea parlamentară, să numească un
Prim-Ministru de centru-dreapta, problema votului de investitură aparând numai atunci când partidul care formează Guvernul deține majoritatea absolută în Adunarea Națională.
La originea regimului parlamentar francez, miniștrii de stat sunt miniștri fără portofoliu, a căror prezență este indispensabilă guvernului, pentru că ei reprezintă, de fapt, niște garanții politice, (Andoniceanu 2007, p.100) acești miniștri servind ca intermediari în relațiile executivului cu Parlamentul și au fost numiți „miniștri purtători de cuvânt”.
Termenul de „ministru de stat” prezintă o anumită particularitate; funcția poate fi atribuită unei persoane, pe care guvernul dorește să o onoreze în mod particular, chiar dacă ministrul respectiv este plasat pe o poziție secundară. Mai mult, miniștrii de stat trec, din punct de vedere al ordinii protocolare, înaintea celorlalți miniștri.
La cealaltă extremitate a ierarhiei ministeriale se află categoria „secretarilor de stat”, aceste funcții având semnificații diverse de la o perioadă la alta.
Între cele două funcții publice, cea de ministru de stat și cea de secretar de stat se plasează miniștrii delegați, ce își desfășoară activitatea conform titulaturii, în apropierea Primului-Ministru și răspund solicitărilor adresate de către acesta. Miniștrii delegați sunt însărcinați de șeful guvernului cu supravegherea și controlul unui sector determinat și reunit într-o structură numită departament ministerial. Numărul acestor departamente nu este limitat prin lege, ceea ce lasă guvernului o mare libertate de organizare și constituire a unor asemenea structuri funcționale.
În general, structura unui minister cuprinde: ministrul, cabinetul ministrului, compartimentele administrative (birouri).
În Marea Britanie, numărul ministerelor variază în funcție de priorități și de necesități într-o perioadă determinată, unii specialiști considerând că „guvernul englez este prea numeros pentru a fi și eficient”, numărând între 70-90 membri . Din echipa guvernamentală fac parte și asistenții miniștrilor, numiți și „miniștri juniori”.
La ora actuală, Primul-Ministru are ca principal atribut fixarea numărului de membri ai cabinetului și facilitarea accesului miniștrilor în procesul politicilor publice, pentru a mări eficiența activității, în acest fel asigurându-se respectarea principiului lui J. Prophet, conform căruia „cabinetul trebuie să fie atât de restrâns pentru a acționa, dar atât de numeros pentru a domina partidul și a controla Camera Comunelor prin propria influență”.
De peste cincizeci de ani, Marea Britanie este țara cu cele mai numeroase remanieri structurale, încă din anul 1918 fiind constituită „Comisia Haldane” având ca obiectiv studiul distribuției raționale a atribuțiilor ministeriale.
În ambele sisteme, autoritatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral.
În cadrul Uniunii Europene se întâlnesc, atât sisteme administrative unitare/centralizate (Franța, Marea Britanie), cât și sisteme administrative federale (Germania). Structura administrativă în statele unitare își pune amprenta asupra modului de structurare a administrației publice locale.
Spre deosebire de cele două sisteme administrative prezentate, sistemul administrativ germanic, specific Germaniei, se caracterizează prin faptul că forma de guvernământ este republica parlamentară.
Astfel, în sistemul germanic, puterea legislativă este exercitată de Parlament, Parlament ce are o structură bicamerală, format din Adunarea Federală și Consiliul Federal.
Consiliului Federal îi revine atribuția de reunire a reprezentanților landurilor.
În ipoteza în care cele două camere ale Parlamentului Germaniei nu ajung la un consens există o Comisie de Mediere. În ceea ce privește instituția Șefului Statului acesta este ales pentru un mandat de 5 ani de o convenție federativă, un grup constituțional din care fac parte deputații și un număr egal de membri aleși de adunările generale ale landurilor.
Puterea executivă este exercitată de un Guvern Federal, condus de un Cancelar Federal, Cancelar ales de Adunarea Federală.
Principala funcție a Guvernului Federal constă în pregătirea deciziilor politice și legislative, trei sferturi din legislația federală se adresează direct landurilor și celor locale impunându-se a fi implementate de către acestea.
La propunerea Cancelarului, miniștrii sunt numiți de Președintele Federației.
Structura administrativă a sistemului germanic se caracterizează prin trei nivele și anume:
nivelul federal
nivelul landurilor
nivelul local, fiecare dintre acestea beneficiind de autonomie.
Conform principiului suveranității landurilor, fiecare land are propriul său Parlament ales și un Guvern ales, Parlamentul Germaniei neputând obiecta legilor avansate de parlamentele landurilor.
Atunci când este pusă sub semnul întrebării constituționalitatea legilor, curțile constituționale ale landului sunt cele care decid asupra acestui aspect.
Așa cum am mai precizat sistemul administrativ scandinav reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic, acesta sistem fiind specific Finlandei, Suediei.
În Finlanda, puterea legislativă este exercitată de un Parlament cu o structură unicamerală, formată din 200 de mandate.
Primul Ministru al Finlandei este ales de Parlament și numit formal de Președintele Republicii. Spre deosebire de Marea Britanie unde Primul Ministru numește miniștrii cabinetului, în sistemul administrativ scandinav, Președintele este cel care numește ministrii la propunerea Primului Ministru.
Înainte de alegerea Primului Ministru grupurile reprezentate în Parlament negociază programul politic și alcătuirea guvernului.
În urma negocierilor, Președintele informează Parlamentul cine este nominalizat pentru funcția de Prim Ministru, iar acesta va fi ales doar dacă va avea susținerea a mai mult de jumatate dintre parlamentari.
În cazul instituției șefului statului, în Finlanda, Președintele Republicii este ales pentru un mandat de 6 ani, prin voturile poporului. Împreună cu Guvernul, Președintele își exercită puterea supremă, coordonând, totodată și politica externă a statului.
La cerere, Consiliul de Justiție furnizează Președintelui, guvernului și ministerelor informații și puncte de vedere cu privire la respectarea cadrului legislativ.
De asemenea, Consiliul de Justiție supraveghează legalitatea acțiunilor instituțiilor statului.
În ceea ce priveste posturile din sectorul public, pe aceste posturi pot candida și cetățenii străini, Constituția Finlandei și legea privind funcția publică stipulând foarte puține restricții.
Prezentul capitol s-a dorit a face o scurtă analiză a principalelor sisteme adminsitrative, prezentând principalele asemănări și deosebiri ale acestor sisteme.
Astfel, se poate remarca că deși trăim într-o Europă unită, sistemele administrative sunt substanțial diferite, sistemele administrative analizate reprezentând modele în Europa.
CONCLUZII
Statul, ca organizație politică a societății și reprezentant al colectivității naționale are ca principal scop realizarea anumitor obiective de natură politică, economică, socială, culturală.
Așa cum am subliniat și în cuprinsul prezentei analize sunt autorități ale administrației centrale: Președintele, Guvernul, ministerele, autoritățile administrative autonome centrale precum: Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Consiliul Superior de Apărare al Țării, Consiliul Legislativ, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, Agenția Națională de Integritate.
Fenomenul administrativ este un fenomen social. Administrația publică, prin agenții săi de putere, acționează în și pentru mediul social, pentru societate, pentru colectivitatea națională ori pentru colectivitățile locale. Practic, rolul administrației este de a se implica în fenomenul social pe care l-a generat ansamblul cerințelor sociale.
Așa cum am precizat și în cuprinsul lucrării, administrația publică are ca principal rol servirea interesului general, public, interes ce este recunoscut ca cerință socială de către stat atunci când prin diverse acte normative se stabilesc obligații concrete ale administrației într-un domeniu sau altul al vieții sociale.
Referitor la administrația publică centrală, într-un sistem politic democratic, bazat pe autonomie locală, descentralizare și deconcentare, aceasta trebuie să trasfere tot mai multe competențe către autoritățile administrației publice locale pentru ca decizia administrativă să se ia cât mai aproape posibil de cei administrați.
Deși se vorbește tot mai des despre o reformă a administrației publice, o reformă instituțională, aceste lucru nu s-a întâmplat în realitate din diferite motive. Un prim motiv ar fi cel al lipsei voinței politice, a lipsei de viziune asupra organizării statului în perspectiva unei perioade de timp previzibile.
În opinia mea se impune o reorganizare cât mai urgentă a tuturor ministerelor prin reducerea numărului de structuri interne, departamente, direcții generale, direcții, servicii, etc, redistribuirea competențelor multor asemenea structuri interne, transferul multor atribuții de la nivelul central la cel local.
Nu în ultimul rând se impune o depolitizare a aparatului administrativ, stabilirea prin lege organică a funcțiilor publice de carieră și a funcțiilor publice care au caracter politic pentru ca aparatul birocratic să se bucure de o stabilitate reală, să aibă o motivație bine conturată, a atașamentului față de instituția din care face parte.
De altfel, în sprijinul celor de mai sus este și faptul că legea descentralizării aprobată de Parlament în anul 2013 a fost declarată neconstituțională pentru ca prevederile ei nu țineau seama de necesitatea unei reforme reale a administrației publice.
În concluzie cred că reforma administrației publice atât la nivel central, cât și local, trebuie să pornească de la cunoașterea realităților românești, forța economică a statului, profesionalizarea aparatului administrativ și o mai bună și corectă repartizare a competențelor pe instituții, autorități ori structuri interne.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Andréde Laubadère, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris, 1995;
Alexandru, I. Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, I. Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007
Alexandru, I. Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, A. Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Apostol Tofan, D. Instituții administrative europene,Editura C.H. Beck, București 2006;
Apostol Tofan, D. Drept administrativ, vol. I, ediția a 2-a,Editura C.H. Beck, București 2008;
Auby, Jean Marie, Jean Bernard., Droit de la function publique, Dalloz, Editon 2é, Paris, 1993 ;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Călinoiu,C. și Vedinaș, V. Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 199;
Cherrington, D.J., The Management of Human Resources, Boston, Allyn and Bacon Publishing, 1991;
Constantinescu, M., A. Iorgovan în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muram. F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României, comentată și adnotată, Editura R.A Monitorul oficial, București 1992;
Corbeanu, I. Drept administrativ, curs universitar, ediția a II-a revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București 2010;
Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale, Tratat, Editura Servo Sat Arad, 2001 ;
J.F. Garner, Drept administrativ, ediția a 5-a, Londra 1979
Giurgiu, L., Zaharie, C., Drept administrativ, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;
Gheorghiu, I.R Știința administrației, Editura Economică, București 2005 ;
Duculescu,V., C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituția României comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București 1997;
Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8 édition, Dalloz 2001;
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București 2005;
Ionescu, C. Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București 1997;
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;
Laubadère, Andréde ,1995, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris;
Manda, C., C. Manda, Știința administrației, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Univesrul Juridic, București 2008;
Matei, L. Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006;
Matei, L. Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009;
Miulescu, I. Știința administrației, Editura Universul Juridic, București 2010;
Muraru, I., S. Tănăsescu, Drept contituțional și instituții politice, ediția a IX-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2001;
Muraru, I. E.S. Tănăsescu, Constituția Romîniei, Comentariu pe articoel, Editura C. H. Beck, București 2008;
Negulescu, P. Curs de drept constituțional, București 1927;
Petrescu, R.N. Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca 2004;
Preda, M, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București 2007;
Prisăcaru, V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ediția a 3-a, Editura Lumina Lex, București 2002
Santai, I. Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2002;
Serge Salon, Jean Charles Savgnac, La fonction publique, Edition Sirey, Paris, 1985;
Vida,I. Puterea executivă și administrația publică, Editura R.A. Monitorul oficial, București 1994
Vrabie,G. M. Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European Iași, 2004;
Articole din reviste de specialitate
R. Carp, Limitele Constituției, în R.D.P. nr. 3/2004;
I. Poenaru, Reflecții privind natura democratică a unor dispoziții constituționale, în Dreptul nr. 6/2002;
Legislație internă și europeană
Surse electronice
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Andréde Laubadère, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris, 1995;
Alexandru, I. Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;
Alexandru, I. Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007
Alexandru, I. Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;
Androniceanu, A. Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;
Apostol Tofan, D. Instituții administrative europene,Editura C.H. Beck, București 2006;
Apostol Tofan, D. Drept administrativ, vol. I, ediția a 2-a,Editura C.H. Beck, București 2008;
Auby, Jean Marie, Jean Bernard., Droit de la function publique, Dalloz, Editon 2é, Paris, 1993 ;
Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;
Călinoiu,C. și Vedinaș, V. Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 199;
Cherrington, D.J., The Management of Human Resources, Boston, Allyn and Bacon Publishing, 1991;
Constantinescu, M., A. Iorgovan în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muram. F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României, comentată și adnotată, Editura R.A Monitorul oficial, București 1992;
Corbeanu, I. Drept administrativ, curs universitar, ediția a II-a revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București 2010;
Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale, Tratat, Editura Servo Sat Arad, 2001 ;
J.F. Garner, Drept administrativ, ediția a 5-a, Londra 1979
, L., Zaharie, C., Drept administrativ, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;
Gheorghiu, I.R Știința administrației, Editura Economică, București 2005 ;
Duculescu,V., C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituția României comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București 1997;
Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8 édition, Dalloz 2001;
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București 2005;
Ionescu, C. Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București 1997;
Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;
Laubadère, Andréde ,1995, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris;
Manda, C., C. Manda, Știința administrației, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Univesrul Juridic, București 2008;
Matei, L. Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006;
Matei, L. Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009;
Miulescu, I. Știința administrației, Editura Universul Juridic, București 2010;
Muraru, I., S. Tănăsescu, Drept contituțional și instituții politice, ediția a IX-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2001;
Muraru, I. E.S. Tănăsescu, Constituția Romîniei, Comentariu pe articoel, Editura C. H. Beck, București 2008;
Negulescu, P. Curs de drept constituțional, București 1927;
Petrescu, R.N. Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca 2004;
Preda, M, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București 2007;
Prisăcaru, V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ediția a 3-a, Editura Lumina Lex, București 2002
Santai, I. Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2002;
Serge Salon, Jean Charles Savgnac, La fonction publique, Edition Sirey, Paris, 1985;
Vida,I. Puterea executivă și administrația publică, Editura R.A. Monitorul oficial, București 1994
Vrabie,G. M. Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European Iași, 2004;
Articole din reviste de specialitate
R. Carp, Limitele Constituției, în R.D.P. nr. 3/2004;
I. Poenaru, Reflecții privind natura democratică a unor dispoziții constituționale, în Dreptul nr. 6/2002;
Legislație internă și europeană
Surse electronice
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Dintre Administratia Publica Locala Si Administratia Publica Centrala (ID: 129607)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.