Relatia de Omonimie In Limba Romana
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………………….3
Omonimia, repere teoretice……………………………………………………………………….
1.1. Definiții ale omonimiei…………………………………………………………………………………..7
1.2. Omonimia și polisemia……………………………………………………………………………………….
1.3. Omonimia în dicționar……………………………………………………………………………………….
1.4. Tipuri de omonime…………………………………………………………………………………………..
1.5. Surse ale omonimiei…………………………………………………………………………………………..
1.6. Efecte stilistice ale omonimiei……………………………………………………………………………..
1.7. Concluzii…………………………………………………………………………………………………………..
Studiu de caz
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Bibliografie
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, Editura Humanitas, 1997.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Călărașu; Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaș, Mihaela; Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2001.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană. Lexicul, Editura Humanitas, București, 2005.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Cuvinte și sensuri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Modele de structurare semantică, Editura Facla, Timișoara, 1984.
Bucă, Marin; Evseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Editura Facla, Timișoara, 1976.
Bulgăr, Gheorghe; Felecan, Nicolae, Dicționar de omonime, Editura Vox, Bucuresti, 1996.
Coteanu, Ion; Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană. Vocabularul, București, 1985.
Gramatica Limbii Române, volumul I și II, Editura Academiei Române, București, 2005.
Graur, Alexandru, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Editura Academiei, București, 1954.
Graur, Alexandru (redactor responsabil), Probleme de lingvistică generală, volumul I, II, Editura Academiei, București, 1959-1960.
Groza, Liviu, Elemente de lexicologie, Editura Humanitas, București, 2002.
Hristea, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros, București, 1984.
Mihail, Zamfira; Osiac, Maria, Lingvistică generală și aplicată, Editura Fundației România de Mâine, 2006.
Moldovan, Valentin, Omonimia și polisemia, Editura Viața Arădeană, Arad, 1999.
Popescu-Mihăești, Alexandru, Omonimia: probleme teoretice, Editura Discipol, București, 2003.
Pustejovsky, James; Bergler, Lexical semantics and knowledge representation, Springer, Berlin, 1992.
Rădulescu, Mihaela Șt., Metodologia cercetării științifice, Editura Didactică și Pedagogică, 2011.
Stati, Sorin, Teorie și metodă în sintaxă, București, Editura Academiei R.S.R., 1967.
Șerban, Vasile; Evseev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan. Schiță de sistem, Editura Facla, Timișoara, 1978.
Zafiu, Rodica, Narațiune și poezie, Editura Bic ALL, București, 2000.
Zugun, Petru, Cuvântul. Studiu gramatical, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
Zugun, Petru, Lexicologia limbii române. Prelegeri, Editura Tehnopress, Iași, 2000.
Articole de specialitate:
Avram, Mioara, articolul Mijloace morfologice de diferențiere lexicală în limba română, în Studii și cercetări lingvistice, tomul IX, nr. 3, 1958.
Webografie:
Dan Arsenie, articolul Omonime din Dex cu cel puțin trei sensuri, disponibil la http://www.greatnews.ro/actual/omonime-din-dex-cu-cel-putin-trei-sensuri.html, accesat pe 20 noiembrie 2012.
Narcisa Forăscu, Dificultăți gramaticale ale limbii române, disponibil pe http://ebooks.unibuc.ro/filologie/NForascu-DGLR/maina.htm, accesat pe 1 noiembrie 2012.
Petru Bogatu, articolul A cui, totuși, este Publica TV?, disponibil pe http://www.stareapresei.ro/petru-bogatu-a-cui-totusi-este-publica-tv-13670.html, accesat pe 1 noiembrie 2012.
=== prima parte ===
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………………….3
Omonimia, repere teoretice……………………………………………………………………….
1.1. Definiții ale omonimiei…………………………………………………………………………………..7
1.2. Omonimia și polisemia……………………………………………………………………………………….
1.3. Omonimia în dicționar……………………………………………………………………………………….
1.4. Tipuri de omonime…………………………………………………………………………………………..
1.5. Surse ale omonimiei…………………………………………………………………………………………..
1.6. Efecte stilistice ale omonimiei……………………………………………………………………………..
1.7. Concluzii…………………………………………………………………………………………………………..
Studiu de caz
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Introducere
Omonimele în limba română contemporană pot fi considerate o problemă sau o dovadă a caracterului arbitrar al semnului lingvistic, în ciuda aparenței facile pe care o împrumută în limbajul curent. Pe lângă erorile generate de contextul cultural al fiecăruia, omonimia este susceptibilă de-a se adapta unor stiluri conversaționale (argotice, familiare) sau de-a creea efecte stilistice în discursul public.
Nu există nicio îndoială asupra faptului că limba română este mobilă, evoluează, creionează perspective pe care în urmă cu câteva decenii lingviștii nu le întrezăreau. Omonimia face parte din dinamica actuală a limbii române, deși uneori este percepută ca o maladie a limbii, supărătoare prin ambiguitățile create în actele comunicaționale cotidiene. De fapt, omonimia este un fenomen natural, intrinsec al oricărei limbi, chiar dacă este bazat pe coincidențe fonetice sau semantice. Omonimia trebuie înțeleasă ca o sursă de expresivitate, acesta fiind obiectivul principal al prezentei lucrări. Printre obiectivele, pe care îl urmărim, menționăm: încadrarea teoretică a conceptului de omonimie, precum și exemplificarea tipologiei de omonime existente în limba română.
Structura tezei este una deductivă (M. Rădulescu, 2011, p. 67), încercăm să explicăm cum se construiește omonimia ca realitate lingvistică, aplicând scheme generale furnizate de teoriile existente în lingvistică și stilistică, pe când studiul de caz, axat pe dinamica fenomenului lingvistic, este unul comparativ. Vom analiza fluctuațiile omonimelor în diferite dicționare dedicate acestor cuvinte, pentru a surprinde cantitativ repertoriul de omonime folosite în limba română contemporană și calitativ felul în care utilizează se raportează la acestea.
Considerăm că acest demers dual va conduce la concluzii inedite, întrucât omonimele, întocmai ca marea parte a compartimentelor limbii române, au suferit schimbări notabile. Sub raport cantitativ, unele dicționare de omonime menționează anumite cuvinte, pe când altele le omit, iar în ceea ce privește utilizarea efectivă a omonimelor, unele dintre acestea cunosc transformări substanțiale, altele sunt doar corectate după spiritul vremii.
Capitolul I. Omonimia, repere teoretice
Definiții ale omonimiei
Omonimia este grosso modo înțeleasă ca relația dintre două sau mai multe cuvinte morfeme și construcții care au aceeași formă și sensuri diferite (A. Bidu-Vrănceanu, C. Călărașu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaș, G. Pană Dindelegan, 2001, p. 357). Autoarele consideră că în limba română omonimia lexicală este bine reprezentată, totodată manifestându-se și omonimia gramaticală, generând efecte stilistice demne de a fi remarcate. Diversele definiții date acestui concept în lingvistica românească sunt oarecum relative, nereușind să acopere fenomenul în totalitatea lui. De exemplu, în perioada 1950-1960, două definiții își propun să descrie fenomenul, dar nu reușesc să îl evidențieze sub toate aspectele sale inerente: omonimele sunt cuvinte formate din aceleași foneme, dar cu înțelesuri deosebite (Al. Graur, 1954, p. 126). Un teoretician din aceeași perioadă, Sorin Stati, considera că două sau mai multe cuvinte pot fi omonime, dacă ne apar ca un singur nume, făcând apel la ideea de identitate sonoră (S. Stati, Omonimia în sistemul morfologic, în Probleme de lingvistică generașă, volumul II, 1960, p. 126). Un deceniu mai târziu, Marin Bucă și Ivan Evseev vedeau în omonime lexeme care au forme sonore identice, dar sensuri diferite, manifestarea creativă a unui proces contrar sinonimiei (M. Bucă, I. Evseev, 1976, p. 100), iar la mijlocul anilor 1980, Ion Coteanu și Angela Bidu-Vrănceanu să identifice prin omonime cuvinte cu același corp fonetic, dar raportate la doi referenți diferiți (I. Coteanu, A. Bidu-Vrănceanu, 1985, p. 118). În perioada postdecembristă, teoreticienii Gheorghe Bulgăr și Nicolae Felecan catalogau omonime ca fiind cuvinte identice prin forma lor de pronunțare, dar totuși diferite total prin sensurile obținute, având adesea și o etimologie specială, diferită de fondul tradițional al limbii române (Gh. Bulgăr, N. Felecan, 1996, p. 6). În ultima perioadă, omonimia a primit un regim permisiv, în comparație cu vechile teorii, astfel conceptul poate fi extinsă la aproape toate palierele lingvistice, atâta vreme cât sensul este diferit. De exemplu, Zamfira Mihail și Maria Osiac consideră că există o relație de omonimie între negația profrază și negația verbală din enunțul Nu, nu vede (Z. Mihai, M. Osiac, 2006, p. 36).
Diferite școli de gândire din cadrul lingvisticii s-au raportat antagonic față de omonimie. Unii cercetători au atribuit acestui fenomen un rol de prim rang în evoluția limbii, pe când alții au considerat că omonimia ocupă un loc periferic în sistemul limbii, iar atenția acordată este oarecum exagerată (M. Bucă, I. Evseev, 1976, p. 99). Dacă examinăm teoriile despre omonimie, putem emite ideea unui numitor comun: omonimia este un fenomen obiectiv, care influențează funcționarea și evoluția sistemului lingvistic la nivelul lexicului, morfologiei, sintaxei și deriviării (ibidem).
Lucrările dedicate omonimiei par să privească fenomenul în două direcții, oarecum didactic: omonimia interpretată într-un sens larg și omonimia într-o accepțiune mai restrânsă (idem, p. 101). Adepții primului punct de vedere consideră că omonimele sunt orice complexe sonore identice sau asemănătoare care prezintă diferențe în planul conținutului, ceea ce duce în mod logic la includerea fenomenului în sfera polisemiei (ibidem). De cealaltă parte, omonimia într-un sens restrâns este redeusă la cuvintele identice ca formă, dar cu etimologii diferite. De exemplu, a încinge provine din latinescul incingo, iar a încinge ca sinonim pentru a înfierbânta provine tot dintr-un verb latin, dar diferit, incendo. Dacă în cazul cuvintelor provenite din latină și celelalte limbi romanice, deosebirile sunt greu de sesizat, în cazul unor etimologii net separate (germanic versus romanic), omonimia devine pregnantă, cum este cazul lin ca sinonim pentru domol, cu originea în latinescul lenis, pe când linul ca specie de pește este un împrumut slavon (idem, p. 102).
Alexandru Popescu-Mihăești propune o viziune poetică asupra omonimelor, considerându-le a fi hainele realității, pe care cuvintele le îmbracă pentru a se adapta fiecărui vorbitor. De exemplu, cuvântul acțiune are sensuri diferite, în funcție de contextul socio-cultural la care se raportează un utilizator de limbă. Poate exprima categoria verbului, vorbind de gramatică, poate sugera desfășurarea întâmplărilor dintr-o operă literară, de-asemenea poate evidenția ideea de proces, urmărire legală sau militară, iar în mediul financiar devine un act scris, cu valoare bănească (Al. Popescu-Mihăești, 2000, p. 22).
Structural, omonimia este o categorie semasiologică, alături de polisemie, antionimie, paronimie și sinonimie (T. Hristea, 1984, p. 17). Fiind o categorie semantică, omonimia lexicală include cuvintele cu formă identică și înțeles total diferit, a căror etimologie este, de cele mai multe ori, diferită (omonime totale: păr din latinescul pirus „pom” și păr din latinescul pilus, desemnând părul uman; poliță ca „suport de scândură” din slavonul polica și poliță ca „act financiar” din italienescul polizza; omonime parțiale, precum cap – capi, capuri, capete, corn – coarne, cornuri, masă – mese, mase etc) (Gramatica Limbii Române, 2005, volumul I, p. 10). Marin Bucă și Ivan Evseev susțin aceeași idee de lexeme cu forme sonore identice, dar sensuri diferite, în schimb renunță la atributul etimologic. Exemplele sugerate, pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, par să facă parte din vocabularul fundamental al limbii române, de aceea etimologia, generatoare uneori de relații omonimice, nu are un impact esențial asupra fenomenului: box ca luptă sportivă și piele de vițel prelucrată; corn ca specie de arbore și excrescență osoasă; lamă ca foaie de metal și animal și mină ca loc subteran, expresie facială și veche monedă grecească (M. Bucă, I. Evseev, 1976, p. 100).
Omonimia morfologică vizează situațiile în care aceeași unitate fonică poate funcționa ca suport al unor semnificații complet diferite (idem, p.15), iar cuvintele incluse în această această categorie sunt morfemele care au o realizare comună, cu condiția să apară în zone diferite ale aceleiași paradigme, fiind diferite ca valoare și ca funcție (A. Bidu-Vrănceanu, C. Călărașu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaș, G. Pană Dindelegan, 2001, p. 357). O altă taxonomie, omonimia lexico-gramaticală, include cuvintele cu formă identică, dar cu statut distinct, mai ales monosilabice: a, ca, cât, ce, cum, de, pe, și, tot (M. Avram, 1997, p. 480). Omonimia sintactică, apropriată paradigmelor din științele comunicării, afectează atât planul sintactic al limbii, cât și pe cel semantic, fiind o caracteristică a structurilor sintactice cu organizare și componență identice, dar cu posibilități diferite de interpretare semantică (A. Bidu-Vrănceanu, C. Călărașu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaș, G. Pană Dindelegan, 2001, p. 359). Astfel, Emițătorul unui mesaj lingvistic este conștient de ceea ce vrea să transmită și de posibilitatea existenței unor ambiguități, inevitabil Receptorul este pus în fața echivocului sintactic, fiind nevoit să decodeze informația transmisă. Contextul lingvistic, dar și cel extralingvistic (elemente nonverbale), poate traduce mesajul (ibidem).
Într-o altă accepție, omonimia cuprinde enunțurile cu expresie identică și conținut funcțional diferit (S. Stati, 1967, p. 212). Astfel creionată, omonimia sintactică ocupă distanța dintre emițător și receptor, ea manifestându-se la nivelul interlocutorului și al vorbitorului deopotrivă, în timp ce ambiguitatea sintactică este prezentă exclusiv la nivelul interlocutorului. Reiese o construcție sintactică bazată pe diverse circumastanțiale sau completemente, coagulate în jurul unui gerunziu, cum este cazul unui titlu din mass-media: iPhone a fost desemnat de către consumatori ca fiind cel mai bun smartphone (R. Zafiu, 2000, p. 197).
Omonimia și polisemia
Lingvistul Theodor Hristea considera că o eficientă definire a omonimiei este prin raportarea la polisemie, categoria semantică apropriată. Polisemia este felul în care un cuvânt își poate schimba sensul, păstrând totuși forma sa originară (Th. Hristea, 1984, p. 21). În mod obișnuit, cuvinte uzuale precum cap, carte, mână, a face, da fi, sunt polisemantice. Când aceluiași înveliș sonor ori complex sonor i se asociază un număr de două sau mai multe sensuri, avem de-a face cu polisemie (…) Deși cuvântul izolat se prezintă, în genere, ca purtător de mai multe sensuri, în context el are un singur înțeles lexical, pus în valoare de relațiile cu celelalte cuvinte (Th. Hristea, 1984, p. 18). Polisemia este un fenomen diacronic, reflectând trecerea timpului ca în exemplul mesei, care a pornit de la un sens concret de mobilă și a ajuns să exprime mâncarea, timpul predilect de-a o savura, dar și ideea de ocazie festivă (idem, p. 19). Cutuma lingvistică a stabilit că în cazul cuvintelor polisemantice, numai unul dintre sensuri este denotativ-descriptiv (de obicei înregistrat primul în dictionare) și acesta reprezintă elementul relativ stabil al uzului. Sensul denotativ presupune o definire externă, adică strâns legată de extralingvistic printr-o directă raportare la proprietățile clasei de obiecte așa cum sunt văzute de o anumită comunitate social-istorică (…) Sensurile conotative sau sensurile figurate sunt variații semantice mai mult sau mai puțin independente, desprinse dintr-o anumită denotație. Subiectivitatea lor există în grade diferite, fiind determinată, în primul rând, de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare înregistrate de dicționare sunt general admise; alte conotații pot lua naștere numai în anumite situații de comunicare) (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 1988, p. 14).
Percepută ca factor de ambiguitate, polisemia poate fi decriptată, ca și în cazul omonimiei, prin contextualizare. În analiza semantică modernă, dezambiguizare înseamnă, că, într-o clasă lexicală paradigmatică, de orice tip ar fi ea (sinonimică, antonimică sau aparținând unui câmp), un cuvânt intră numai cu unul dintre sensurile sale (A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 1984, p. 40). O dată stabilit sensul primordial, celelalte înțelesuri îl vor completa, relevând detalii ale vieții cotidiene, așa cum este cazul cuvântul casă perceput inițial ca adăpost, locuință. Pentru că oamenii locuiesc în case, cuvântul a reprezentat mental și grupurile umane coagulate în jurul unei case: familii, prieteni. Oarecum relaționat de acest sens, casa le-a devenit adăpost cuplurilor, împrumutând din valențele căsniciei, iar în ultimă instanță, în contextul instituțional al zilele noastre, casa poate adăposti orfani (casa de copii), o instituție (Casa de Pensii, Casa de Sănătate) (idem, p. 57). Deși necesită timp, analiza contextuală asupra fenomenelor lingvistice se dovedește a fi productivă, întrucât prin relaționare unor cuvinte li se retrage statutul de polisemantice sau omonime, iar altora li se validează caracterul creativ intrinsec.
O abordare inedită asupra polisemiei o au lingviștii Vasile Șerban și Ivan Evseev, care văd în acest fenomen lexical rezultatul dezvoltării inegale a limbii în raport cu evoluția societății, a vieții și a cunoștințelor noastre despre realitatea înconjurătoare (V. Șerban, I. Evseev, 1978, p. 152). Concret, dacă există mai multe sensuri pentur un cuvânt, totul este datorat contradicției dintre gândire și limbă (…) limba rămâne foarte adesea în urma gândirii (ibidem). Lăsând în urmă perspectiva istorică, cei doi teoreticienii cred că în egală măsură polisemia este o manifestare a principiului economiei limbii care funcționează în toate compartimentele ei, în fonetică, lexic, morfologie și sintaxă (ibidem). Oamenii pot să nu dorească să fie economici cu vorbele lor, dar există o necesitate biologică de-a conserva limbajul, asimilând tot ce este nou prin apelul la cunoștințe deja dobândite și de-a ordona lumea concretă, în funcție de identificare lingvistică, precedată de cea fizică (obiecte, persoane).
În strânsă legătură cu polisemia, omonimia este identitatea perfectă în planul expresiei (adică al formei sonore) și diferență totală în planul conținutului semantic. Concret, omonimele sunt cuvinte aparent identice, din punct de vedere formal, dar complet diferite în ceea ce privește sensul. Întrucât se pronunță la fel, poartă și numele de omofone. De cealaltă parte, Ion Coteanu și Angela Bidu-Vrănceanu consideră că omonimia poate fi explicată ca proces contrariu sinonimiei, aceasta din urmă fiind manifestarea unui mod de organizare a cuvintelor în jurul unui referent, ale cărui aspecte particulare sunt redate prin termenii sinomici, pe când omonimia este reprezentată de un corp fonetic, care trimite la doi referenți diferiți (I. Coteanu, A. Bidu-Vrănceanu, 1985, p. 84).
O taxonomie valabilă și în zilele noastre este cea propusă de Theodor Hristea: relația de omonimie poate fi descrisă ca totală sau parțială.
În primul caz, omonimele sunt identice din punct de vedere formal în întreaga lor paradigmă (Th. Hristea, 1984, p. 22). Astfel, lac (întindere de apă stătătoare) și lac (preparat chimic) au același plural (lacuri), la fel și în cazul cursă (alergare) și cursă (capcană). În cea de-a doua ipostază, omonimia parțială, intervin deosebiri în formarea pluralului, după cum urmează: bande (grupuri restrânse de răufăcători) și benzi (fâșii înguste de stofă).
Pe lângă aceste două paradigme, există omonime cu origini diferite, chiar și atunci când provin din aceeași limbă (a semăna, drept a arunca semințe și a semăna drept a fi asemănător, ambele cu origini în limba latină). Există și omonime, care provin dintr-un cuvânt polisemantic, dar ale cărui sensuri s-au îndepărtat de-a lungul timpului, fiind create unități lexicale distincte. Clasica broască drept mecanism de blocare a ușii și animalul amfibiu, sensurile s-au îndepărtat atât de mult, încât utilizatorul modern nu concepe vreo legătură, fie simbolică între cele două noțiuni.
Cu totul suprinzătoare sunt și omonimele lexico-gramaticale sau omorfeme, prin care înțelegem forme identice din paradigma unor părți de vorbire cu totul diferite (ibidem), precum cer (substantiv) și cer (verb, persoana I, singular, indicativ prezent).
Pe lângă aceste paradigme (omonimie parțială sau totală), Ion Coteanu, Angela Bidu-Vrănceanu și Narcisa Forăscu propun încă două modele de analiză: omonimia intolerabilă sau omonimia tolerabilă.
Prima dintre ele, omonimia intolerabilă, se caracterizează prin faptul că formele omonimice sunt identice, așa cum este cazul bucătăriei ca încăpere, unde se pregătește o masă, precum și ocupația permanentă ce decurge dina ceastă activitate (I. Coteanu, A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 1985, p. 118). Dar identitatea formală nu ar fi suficientă pentru a păstra unitatea acestor perechi omonimice, acestea au nevoie să funcționeze în același grai și în același stil de limbă. De exemplu, spătarul ca rezemătoare de scaun și spătarul drept curea pentur cal au toate formele identice, deosebindu-se de spătar, acel boier care ținea spăda voievodului (idem, p. 119). De cealaltă parte, omonimia tolerabilă apare în cazul a două sau mai multe cuvinte, ale căror forme diferă printr-un detaliu fonetic, gramatical sau stilistico-funcțional: bun ca tată sau bunic (cu pluralul buni) și bunul ca produs de consum (cu pluralul bunuri; dragă pentru a desemna o persoană apropriată, iubită și dragă ca mașină de curățat albia unui râu (ibidem).
Într-o viziune pragmatică, putem lua în calcul criteriul ruperii lanțului semantic dintre cuvinte, ca element definitoriu pentru prezența omonimelor. Dacă lipsește o verigă de legătură, suntem în prezența unui fenomen de omonimie, iar dacă sensul fundamental este întâlnit în cele secundare- fie și printr-o singură caracteristică- ne aflăm pe terenul polisemie (Z. Mihail, M. Osiac, 2006, p. 172). În acest sens, omonimele sigur sunt cele care provin din etimologii diferite, cum este cazul exemplului clasic al tocului. Tocul la încălțăminte provine dintr-un termen bulgar, tocul drept cutie mică, în care se păstrează obiecte de uz personal, provine din limba maghiară, indicativul prezent al verbului a toace își are rădăcinile în latină, iar toc drept onomatopee, deși etimologia este incertă, închide cercul sensurilor omonimice (ibidem).
Omonimia în dicționar
Vechile, dar și mai noile dicționare sau lucrările dedicate omonimiei se întrec în a suprima și adăuga noi omonime. Dacă în 1978, lingviștii Vasile Șerban și Ivan Evseev începeau aventura în lumea omonimelor prin menționarea cuvântului bar ca loc de odihnă în cadrul jocurilor de copii și local, unde se vând băuturi alcoolice (V. Șerban, I. Evseev, 1978, p. 172), omonimul respectiv nu mai există în literatura de specialitate curentă, întrucât locul de odihnă din timpul jocului este foarte puțin cunoscut copiilor abonați la distracții online, iar imaginea localului cu băuturi și fum de țigare este ușor asimilată clubului (loc și de dans), devenind amândouă coordonatele unui stil de viață postmodern.
Se pare că prima mențiune a omonimelor din limba română îi aparține lui Iordache Golescu, cel care în Condica limbii românești (1832), redactează un apendice intitulat Cuvintele ce se aseamănă, dar la înțelegere au deosebire. Această încercare de dicționar al omonimelor stabilea perchi omonimice cum ar fi un soare/ unsoare, zi (de muncă)/ zi (formă verbală), săpun/ să pun (Al. Popescu-Mihăești, 2000, p. 17). Dicționarele postdecembriste cuprind o medie de 1000- 11000 de cuvinte titlu, însumând peste 27000 de sensuri. Statistic, unui cuvânt titlu, îi revin cel puțin două valori omonimice, dar există și cuvinte prolifice, cum ar fi păpușă, legat, bătaie, registru, pilă, pală, pat, neam, ordin, muncă, legătură, lege, galerie, care au peste cinci sensuri diferite înregistrate (p. 18). Dicționarele apărute după anul 2000, conțin peste 1600 de cuvinte titluri, ceea ce denotă o evoluție aparentă a numărului de omonime din limba română (idem, p. 19).
Chiar dacă nu reprezintă un efort susținut de arhivare, lucrările dedicate fenomenelor lingvistice amintesc exhaustiv serii omonimice, pe care le putem utiliza pentru analiza detaliată presupusă de studiul de caz. Astfel, în lucrarea Limba română contemporană. Vocabularul (1985) sunt menționate omonimele care debutează cu litera A și B, fiecare dintre ele beneficiază de o descriere succintă, pentru oritentarea utilizatorului: acar (cutie pentru ace și macagiu), a amenda (a impune plata unei obligații și a îmbunătăți un proiect), apaș (indian american și derbedeu), babalâc (bătrân și stâlpul unei mori de vânt) sau bălaie (blondă și varietate de struguri) (I. Coteanu, A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 1985, pp. 121-124).
Petru Zugun este încă un lingvist, care crede că dicționarele de omonime trebuie asanate, întrucât includ pe lângă omonimele autentice, o serie de cuvinte cvasi-omonimice, creând o imagine palidă atât a omonimiei lexico-gramaticale, cât și a omonimiei lexicale, fiindcă, dintre formele flexionare, ele rețin, prin convenție, numai câte una, aceea de nominativ singur nearticulat la substantive, de infinitiv prezent activ la verbe ș.a.m.d (Zugun, Petru, 2000, p. 181).
Tipuri de omonime
Omonimia este un fenomen lingvistic complex, deopotrivă revendicat de lexicologi și lexografi. Pentru a stabili o taxonomie pertinentă a omonimiei, specialiștii din aceste domenii de cercetare recurg la metoda descomputerii lingvistice, încercând să găsească unități de sine stătătoare, cu o formă sonoră specifică și un sens acceptat de cei mai mulți dintre utilizatorii limbii române.
Mioara Avram, de pildă, propune o clasificare a omonimelor în funcție de criteriile diacronic și sincronic, aplicate limbii române ca entitate lingvistică. Astfel, putem degaja următoarele subtipuri:
După origine: (1) omonime cu etimoane diferite: (a) din aceeași limbă; (b) din limbi diferite;
(2) omonime provenite dintr-un cuvânt unic: (a) prin îndepărtarea unor sensuri față de ideea originară a acestuia; (b) prin procedeul de schimbare a categorii gramaticale; (c) prin mijloace morfologice.
– Din punct de vedere sincronic: (1) omonime propriu-zise, aparținând aceleiași părți de vorbire
(2) false omonime, adică forme identice, aparținând unor părți de vorbire diferite.
O mențiune este făcută în cazul omonimelor propriu-zise, care pot fi totale (identitatea se regăsește la toate formele lingvistice incluse în respectiva paradigmă), parțiale (identitatea se regăsește la unele forme lingvistice, putând fi diferențiate prin mijloace morfologice (M. Avram, articolul Mijloace morfologice de diferențiere lexicală în limba română,1958, pp. 315-333).
Marin Bucă și Ivan Evseev stabilesc o taxonomie asemănătoare, dar axată pe omonimia lexicală ca nucleu al fenomenului lingvistic, concretizat prin coincidența în planul formei a unor unități semnificative distincte (M. Bucă, I. Evseev, 1976, p. 100). În consecință, omonimia (omofonia lingvistică) se manifestă la nivelul tuturor unităților limbii: la nivelul morfemelor (omoformie), la nivelul cuvintelor (omonimie lexicală), la nivelul sintagmelor și propozițiilor (omonimie sintactică) (ibidem). Omofonia poate să fie totală, adică să afecteze atât pronunțarea, cât și scrierea cuvintelor, să apară numai în pronunțare. Omofonia poate să aparțină sistemului limbii sau să apară doar în procesul vorbirii, așa cum se întâmplă în cazul complexelor sonore apropriate (paronime). Deși aceste perechi se confundă în vorbirea unor oameni (compliment devine complemet sau invers), ele sunt marcate prin deosebiri ale învelișului sonor (idem, p. 101).
Revenind la separația fundamentală stabilită de lingviștii Marin Bucă și Ivan Evseev (omonimia interpretată într-un sens larg și omonimia într-o accepțiune mai restrânsă- M. Bucă, I. Evseev, 1976, p. 101), putem afirma că în practica lexicografică a limbii române prima afirmație este validă. Omonimia lexicală, în sensul ei larg, include o serie de omofone:
Omonime propriu-zise (omonime totale), acele cuvinte aparținând aceleiași părți de vorbire care coincid la toate formele lor și care au, de regulă, etimologii diferite (clasicul exemplu al lacului, ca întindere de apă, originar din latinescul lacus și produsul chimic, provenind din cuvântul german Lack)
Omonimele pațiale (false omonime), a căror omofonie se manifestă numai la unele forme sonore (exemple amintite precum masă-mase vs masă-mese, corn-coarne versus corn-cornuri)
Omonimele morfologice (omorfe), datorate coincidenței unor forme gramaticale din paradigmele unor părți de vorbire diferite (un exemplu amintit deja ar fi cer ca substantiv la singular și cer ca formă verbală, prezent, persoana I, singular; fluier ca substantiv la singular și transformarea verbală eu fluier, identică cu primul model)
Omonime lexico-gramaticale, rezultate de pe urma conversiunii părților de vorbire: muncitor (adjectiv)- muncitor (substantiv), absolut (adjectiv)- absolut (adverb), drept (adjectiv)- drept (substantiv) și drept (adverb)
Omonimele derivaționale, obținute în urma atașării la aceeași rădăcină sau la două rădăcini omofonice a unor sufixe sau prefixe cu valori multiple: ciocănaș (ciocan mic, format din substantiv + sufix diminutival) versus ciocănaș ca lucrător în ocnele de sare (format din același substantiv, dar cu sufix nomimal de agent) sau a încolți, vorbind despre animale (derivat din substantivul colț ca dinte) versus a încolți, cu sensul de a răsări din pământ (derivat din sensul lui colț ca germene)
Omonimele semantice, datorate dezintegrării structurii cuvântului polisemantic, în urma pierderii legăturii dintre sensuri: boia, însemnând vopsea, dar extinsă și la noțiunea de praf de ardei roșu; boltă ca acoperiș, extinsă și pentru a denumi o prăvălie sau comuna lună ca interval de timp, obținută din dezintegrarea simbolică a lunii ca satelit (luna fiind un reper în stabilirea calendarelor antice).
Surse ale omonimiei
Cuvinte cu același înveliș sonor, dar sensuri diferite … omonimele, pe cât de facile ar părea ca instrumente lingvistice, pe atât de complicat este nucleul lor, raportat la o analiză de profunzime. Dacă majoritatea vorbitorilor înțeleg prin calcan, acel pește cu corpul turtit și asimetric, atunci când li se arată calcanul unei clădiri (zidul exterior din spatele unei clădiri), sunt oarecum nedumeriți
Având în vedere numeroasele concepții despre omonimie amintite până în acest moment, am putea afirma că omonimia se formeză în (1) sfera foneticii, (2) în sfera gramaticii (incluzând omonimele morfematice, morfologice și sintactice), precum și (3) în sfera vocabularului. Dacă în cadrul primelor două secțiuni lingvistice prevalează identitatea formală, în ceea ce privește vocabularul, orice demers teoretic are trebui să se axeze pe două coordonate: formă și sens. Sub raport logic, am putea afirma că ultima sferă, cea a vocabularului, le include pe primele două, întrucât omonimia se comportă în limba contemporană ca o relație de sens între unități lingvisitice diferite.
Urmând această ipoteză, din punctul de vedere al unităților lingvistice în care se încadrează, omonimele pot fi considerate ca fiin efecte (a) lexicale, (b) lexico-morfologice, (c) derivate.
Omonimele lexicale sunt cuvinte diferite, cu identitate formală (grafică și sonoră), precum și sensuri mai mult sau mai puțin diferite. Din punct de vedere al originii, pot proveni din etimone diferite, supuse unor fapte de limbă accidentale sau pot împărți același etimon (Avram, Mioara, articolul Mijloace morfologice de diferențiere lexicală în limba română, 1958, p. 316).
Derivarea poate fi și ea sursă de crearea a noi omonime. Astfel, s-au obținut omonime, pornind de la aceeași bază cu sufixe diferite, precum acar, acea cutie în care se țin acele și acar ca podoabă folosită pentru a strânge părul în satele românești sau trecătoare ca loc de trecere și trecătoare ca sinonim pentru schimbător, supus trecerii timpului (idem, p. 321).
Omonimele lexico-gramaticale sunt acele cuvinte care aparțin unor părți de vorbire diferite, identice accidental la analiza formelor lor gramaticale: eu mor versus mor! ca interjecție sau ceartă ca discuție aprinsă versus ei se ceartă.
Efectele stilistice ale omonimiei
Conotațiile estetice sunt valori atașate cuvântului care plasează obiectul denumit pe scara axiologică cuprinsă între categoriile de frumos și urât, plăcut și dezagreabil (V. Șerban, I. Evseev, 1978, p. 148). Întrucât sunt asemănătoare sub aspectul formei, este posibil ca omonimele să împrumute din calitățile celorlalte cuvinte cuprinse într-o serie omonimică (luna august a preluat o conotație imperială, prin memoria Augustului, figură nobilă), dar în egală măsură este probabil să avem două cuvinte antagonice incluse într-o serie omonimică, cum este cazul apașului ca indian american, pașnic, tradițional și apașul românesc, desemnând un derbedeu (I. Coteanu, A. Bidu-Vrănceanu, N. Forăscu, 1985, p. 121).
Un efect stilistic, contestat de unii teoreticieni, poate fi observat în cazul omonimelor derivaționale. Astfel, scriitor ne va duce cu gândul în primă instanță la persoana unui autor, pe când folosirea scriitorului ca masă de scris va creea o iluzie temporală asupra textului propus. Alte cuvinte comune, cum ar fi săditor (ca persoană care sădește și bățul folosit pentru această activitate agricolă) sau spălător (ca muncitor ce efectuează această operație și lavoar), sunt incluse în această categorie, dar nu creează efecte stilistice remarcabile, datorită folosirii curente (M. Bucă, I. Evseev, 1976, p. 109).
Omonimele semantice, fiind categoria controversată a omonimiei lexicale, sunt susceptibile de-a creea efecte stilistice, deseori între registrele limbii (stilul popular versus limba literară), așa cum reiese din exemplele următoare: scris ca reprezentare grafică sunetelor și cuvintelor și scris ca zugrăvit, schimonosit sau scris, într-un sens popular mai restrâns, ca persoană predestinată să se căsătoarească cu cineva; sfinx ca monstru antic și sfinx ca specie de fluturi; scurtă ca haină groasă, deasupra genunchilor și scurtă ca inflamație ganglională (idem, p. 111).
În texte ironice, deși sunt rar întâlnite, omonimele asigură o rimă perfectă și creează iluzia unor calambururi, creionând posibilitatea unei duble interpretări textuale, ca în exemplul:
Maică-ta de-i vie
Bine-ar fi să vie
Până la noi la vie (M. Bucă, I. Evseev, 1976, p. 115).
Textul curge într-un ritm vioi, iar destinatarul trebuie să facă un efort de-a reține toate posibilitățile lui vie: existența unei persoane, aptă să meargă și să îl însoțească pe emitător, probabil la culesul vitei-de-vie.
Bineînțeles, există lingviști care consideră că omonimia nu prezintă niciun efect stilitistic, de fapt este o boală a limbii și nu ar trebui să i se acorde o atenție sporită. Întrucât aceste păreri sunt sporadice, considerăm că omonimia este susceptibilă de-a genera efecte stilistice, prin însăși natura sa duală sau în cazul unor cuvinte, care depășesc condiția limitativă a două sensuri diferite, prin natura sa plurivalentă. În cadrul studiului de caz, analizând deosebirile între dicționarele de omonime existente vom sesiza potențialul stilistic al omonimelor, care de-a lungul timpului sau în funcție de registrele lingvistice contemporane se adaptează realităților lingvistice.
Concluzii
În prezent, omonimia este analizată sub aspect evolutiv (istoric) sau funcțional-sincronic, fiind creionate tipologia omonimelor și performanța lor în limba vorbită. Dicționarele dedicate fenomenului, precum și lucrările conexe leagă omonimia, cel puțin cauzal, de categorii lingvistice precum polisemia sau sinonimia, dar discursul teoretic rămâne deschis, întrucât problemele privind omonimia nu au fost încă elucidate. Încă din anii 1970, lingvisții Marin Bucă și Ivan Evseev semnalau derapajele din practica lexicografică, existând contradicții sau inconsecvențe în modul de tratare a omonimelor. Vom folosi această ipoteză în cadrul studiul de caz, axat pe analiza dicționarelor de omonime apărute după 1989. Spre deosebire de alte limbi romanice, în limba română prezența omonimiei este tolerată, datorită numărului relativ mic de omonime autentice, destul de bine delimitate, astfel încât rareori ajung în situații conflictuale.
Interesant de observat ar fi fluctuația cantitativă și calitativă a fondului de omonime incluse în limba română. Dacă în anii 1980, erau înregistrate peste 190 de grupuri omonimice, totalizând 43- de lexeme, adică 10% din cuvintele-cheie înregistrate la o literă de dicționar, ne întrebăm dacă până în zilele noastre numărul de omonime a scăzut sau din contră s-a îmbogățit cu noi grupuri omonimice? De-asemenea, este de demă de remarcat fluctuația sensurilor înregistrate, uneori elementele familiare sau chiar argotice tind să predomine în uzul curent al limbii, cucerind primul sens conotativ al omonimului sau chiar sensul denotativ însuși. O altă observație pertinentă, pe care o vom analiza în lumina dicționarelor de omonime de astăzi este includerea sau nu a serilor de cvasi-omonime, deseori rezultate din conversii gramaticale, care denaturează într-o oarecare măsură fenomenul omonimiei. Deși pare o metodă de verificare facilă, oarecum înțeleasă de la sine, modelul propus de Marin Bucă și Ivan Evseev va fi folosit și în analiza practică a lucrării noastre. Astfel, pentru a stabili dacă un cuvânt este omonim sau din contră doar o variație polisemantică, vom folosi un criteriu de ordin semantic, constând în prezența sau absența legăturii dintre sensurile cuvintelor. Astfel, dacă între sensurile exprimate prin același complex sonor există o anumită legăturp, complexele sonore respective sunt sensuri ale unuia și aceluiași cuvânt. În schimb, lipsa oricărei legături între sensurile acelui termen ne indică faptul că avem sub lupă un omonim (M. Bucă, I. Evseev, 1976, p 106).
Bibliografie
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, Editura Humanitas, 1997.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Călărașu; Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaș, Mihaela; Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2001.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană. Lexicul, Editura Humanitas, București, 2005.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Cuvinte și sensuri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Modele de structurare semantică, Editura Facla, Timișoara, 1984.
Bucă, Marin; Evseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Editura Facla, Timișoara, 1976.
Bulgăr, Gheorghe; Felecan, Nicolae, Dicționar de omonime, Editura Vox, Bucuresti, 1996.
Coteanu, Ion; Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană. Vocabularul, București, 1985.
Gramatica Limbii Române, volumul I și II, Editura Academiei Române, București, 2005.
Graur, Alexandru, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Editura Academiei, București, 1954.
Graur, Alexandru (redactor responsabil), Probleme de lingvistică generală, volumul I, II, Editura Academiei, București, 1959-1960.
Groza, Liviu, Elemente de lexicologie, Editura Humanitas, București, 2002.
Hristea, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros, București, 1984.
Mihail, Zamfira; Osiac, Maria, Lingvistică generală și aplicată, Editura Fundației România de Mâine, 2006.
Moldovan, Valentin, Omonimia și polisemia, Editura Viața Arădeană, Arad, 1999.
Popescu-Mihăești, Alexandru, Omonimia: probleme teoretice, Editura Discipol, București, 2003.
Pustejovsky, James; Bergler, Lexical semantics and knowledge representation, Springer, Berlin, 1992.
Rădulescu, Mihaela Șt., Metodologia cercetării științifice, Editura Didactică și Pedagogică, 2011.
Stati, Sorin, Teorie și metodă în sintaxă, București, Editura Academiei R.S.R., 1967.
Șerban, Vasile; Evseev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan. Schiță de sistem, Editura Facla, Timișoara, 1978.
Zafiu, Rodica, Narațiune și poezie, Editura Bic ALL, București, 2000.
Zugun, Petru, Cuvântul. Studiu gramatical, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
Zugun, Petru, Lexicologia limbii române. Prelegeri, Editura Tehnopress, Iași, 2000.
Articole de specialitate:
Avram, Mioara, articolul Mijloace morfologice de diferențiere lexicală în limba română, în Studii și cercetări lingvistice, tomul IX, nr. 3, 1958.
Webografie:
Dan Arsenie, articolul Omonime din Dex cu cel puțin trei sensuri, disponibil la http://www.greatnews.ro/actual/omonime-din-dex-cu-cel-putin-trei-sensuri.html, accesat pe 20 noiembrie 2012.
Narcisa Forăscu, Dificultăți gramaticale ale limbii române, disponibil pe http://ebooks.unibuc.ro/filologie/NForascu-DGLR/maina.htm, accesat pe 1 noiembrie 2012.
Petru Bogatu, articolul A cui, totuși, este Publica TV?, disponibil pe http://www.stareapresei.ro/petru-bogatu-a-cui-totusi-este-publica-tv-13670.html, accesat pe 1 noiembrie 2012.
=== studiu de caz ===
Studiu de caz. Evoluția postdecembristă a omonimelor din limba română
2.1. Metodologia studiului de caz
2.2. Evoluție istorică versus expresivitate cotidiană
2.3. Perspective contemporane asupra omonimelor din limba română
Concluzii
Bibliografie
2.1. Metodologia studiului de caz
Încă din incipitul acestei teze, ne-am propus să analizăm fluctuațiile omonimelor în diferite dicționare dedicate acestor cuvinte, pentru a surprinde cantitativ repertoriul de omonime folosite în limba română contemporană și calitativ felul în care utilizează se raportează la acestea. Metoda, prin care vom încerca să realizăm acest demers, este analiza de conținut aplicată asupra dicționarelor dedicate omonimelor și celui mai folosit dicționar al limbii contemporane, Dex-ul (Dicționarul Explicativ al Limbii Române).
Considerăm că acest demers comparativ va conduce la concluzii inedite, întrucât omonimele au suferit schimbări notabile de-a lungul timpului și în al doilea rând, dacă nu au existat efecte istorice, am putut consta prezența efectelor stilistice ale omonimelor în limbajul curent.
Ca primă direcție de cercetare, ne interesează evoluția istorică a omonimelor din limba română și în acest sens, vom compara dicționarele stabilite de lingvistul Gheorghe Bulgăr (1996 și 2006). Întrucât o decadă a trecut între momentele de apariție ale celor două dicționare, considerăm că vom surprinde schimbări (adnotări, suprimări) esențiale pentru a evidenția în ce măsură categoria omonimelor s-a îmbogățit cu noi termeni sau din contră a pierdut termeni, naturalizați de limbajul curent.
Cercetarea calitativă, deși va impune dificultăți, va sugera posibilități de îmbogățire a lexicului contemporan. Amorsa des folosită de vorbitorii limbii române, fie că o cumpără sau o prepară, își are originile într-un termen francez, care desemna dispozitivul pentru aprinderea unei încărcături de exploziv (Gh. Bulgăr, 2006, p. 18). Sensul cotidian nu a fost încă omologat de niciun dicționar tematic, nici de către Dex, dar vorbitorii nu au încetat să se refere la acel produs necesar renovărilor cu înțelesul menționat. Prin aplecarea asupra mutațiilor cotidiene ale sensurilor omonimice ne propunem să surprindem evoluția curentă a omonimelor din limba română.
În oricare dintre ipostazele de cercetare alese, vom apela la proba dezambiguizării, pentru a proba dacă anumite cuvinte sunt omonime sau nu. De exemplu, există situații, când un cuvânt se poate încadra în categorii diferite, întrucât prin conversiune, realiza omonimie prin modificarea formei-tip: Merge înainte→Merge înaintea noastră. Prin simplul exercițiul al dezambiguizării, vorbitorul se poate orienta în cadrul conversației cotidiene, iar cercetătorul poate semnala relația omonimică emergentă.
Dezambiguizarea sensurilor nu este un scop în sine, este un proces intermediar, necesar la un anumit nivel pentru a folosi la procesarea limbajului natural. Este, în mod evident, util pentru aplicații care necesită interpretarea limbajului, așa cum este în cazul nostru, studiul omonimelor din limba română. În mod general, dezambiguizarea sensurilor cuvintelor înseamnă asocierea anumitor cuvinte dintr-un text/conversație cu un sens care se diferențiază într-un anume mod de alte sensuri atribuite acelui cuvânt. Acest proces va implica următoarele etape :
– determinarea tuturor sensurilor diferite ale unui cuvânt ce prezintă o anumite relevanță pentru textului selectat. Astfel, pornind de la eșafodajul limbii curente reprezentat de Dex, putem analiza în detaliu, prin raportarea la dicționarele tematice, dacă sensurile menționate se mențin.
– modalități de atribuire de sensuri pentru fiecare apariție a cuvântului din text.
Majoritatea studiilor efectuate recent în acest domeniu pornesc de la premisa că o clasă semasiologică poate fi probată mai bine prin relații antagonice sau, dacă nu există, prin relații de similaritate. În cazul omonimelor, comparația sensurilor cu cele incluse de perechi sinonimice din același câmp lexical poate fi un demers productiv.
– contextul cuvântului al cărui sens trebuie determinat. Acesta include informațiile
conținute în cadrul discursului scris sau vorbit.
Analiza de conținut, des folosită în științele comunicării, este un instrument sigur de cercetare, atâta vreme cât nu este împinsă spre exagerări. Ne propunem să utilizăm acest intrument cu obiectivitate, pentru a obține date verosimile. Groso modo, analiza de conținut este o tehnică ce vizează descrierea, cu optimă obiectivitate, precizie și generalitate, a ceea ce se spune despre un subiect dat, într-un loc dat, la un timp dat (Mircea Agabrian, 2006, p. 11). Dintre taxonomiile existente în literatura de specialitate, ne vom opri asupra analizei asupra conținutului manifest(superficial), pe care o considerăm adecvată demersului nostru de cercetare. Astfel, acest tip de analiză se remarcă prin clasificarea informațiilor incluse în document, reordonarea acestora în categorii, numărarea sau măsurarea frecvenței acestora,
corelarea categoriilor, compararea cu alte documente (idem, pp. 23-24).
Întrucât aria supusă studiului este vastă, studiul de caz se va axa pe modelul înglobat al cercetării, așa cum reiese din figura următoare. Contextul este reprezentat de limba vorbită, din care vom extrage cazuri de omonime, care vor fi grupate/înglobate în două unități de analiză (istorică și calitativă), așa cum au fost menționate anterior.
Urmând designul de cercetare propus de Robert Yin, prezentul studiu de caz se va articula pe următoarele componente:
Întrebări de studiu
Ipoteze
Unitatea de analiză/corpusul studiului
Verificarea ipotezelor (probate ca adevărate sau din contră, contrazise)
Interpretarea datelor
Întrebarea fundamentală a acestui studiu de caz este în ce măsură dicționarele tematice și cel al limbii curente, Dex-ul, relevă realitatea lingvistică a omonimelor? Pe baza acestei interogații, se vor articula subteme de cercetare: evoluția omonimelor din ultima decadă, folosirea lor în uzul general al vorbitorilor.
Ipoteza, cu care pornim, este că dicționarele, care includ referințe despre omonime, au limite inerente, date de trecerea timpului sau de însăși viziunea autorului. De exemplu, o lucrare recentă (din 2003), asemănătoare dicționarului prin viziunea globală și structura specifică (un segment însemnat ca dimensiune dedicat omonimelor așezate în ordine alfabetică), Omonimia: probleme teoretice editată de Alexandru Popescu-Mihăești consideră că primul cuvânt cu valențe de omonim în limba română contemporană este a (se) abate, cu sensurile de a se îndepărta; a veni pe neașteptate: a-i trece ceva prin minte; a se întrista; titlu dat superiorului unei abații și a doborî. De cealaltă parte, Gheorghe Bulgăr începe periplul în lumea omonimelor de la a drept prima literă a alfabetului; interjecție care exprimă surprindere sau prepoziție (pentru formarea infinitivului, locuțiunilor adverbiale sau a numeralelor distributive) (Gh. Bulgăr, 2006, p. 9).
Corpusul studiului de caz este reprezentat de puținele dicționare, care tratează această problemă lingvistică: Dicționarul de omonime a lui Alexandru Popescu-Mihăești editat în 1993; Dicționarul de omonime a lui Gheorghe Bulgăr și Nicolae Felecan din 1996 și Dicționarul de omonime a lui Gheorghe Bulgăr din 2006. Pe lângă aceste lucrări axate pe clasa omonimelor, vom folosi pentru comparație și cea mai recentă versiune a Dicționarului Explicativ al Limbii Române din 2009.
Verificarea datelor va presupune o analiză de conținut comparativă, în primul rând între cele două dicționare scrise de Gheorghe Bulgăr, care pot nuanța ideea de evoluție istorică, în al doilea rând o comparație între dicționare stabilite de autori diferiți pentru a sesiza intervenția subiectivă asupra repertoriului de omonime și în ultimul rând, o comparație între cele mai noi dicționare dedicate fenomenului (cel al lui Gh. Bulgăr din 2006 și cel al lui Al. Popescu-Mihăești din 2003), toate fiind trecute printr-o ultimă analiză față de grila de sensuri propusă de Dex.
Interpretarea datelor va lua forma unor diagrame și tabele, care vor arăta dacă ipoteza a fost corectă sau nu, precum și informațiile suplimentare descoperite în timpul demersului.
În finalul studiului de caz, propunem ca anexe o serie de articole/texte semnificative despre subiectul tratat, folosite pentru a obține rezultatele menționate.
2.2. Evoluție istorică versus expresivitate cotidiană
Pentru a demonstra ideea de influență istorică asupra omonimelor din limba română, dar și subiectivitatea inerentă oricărui lingvist care se va apleca asupra acestei probleme semasiologice, propunem spre analiză două dicționare redactate de Gheorghe Bulgăr, aflate la o distanță de 10 ani, așa cum reiese din momentul, în care a fost tipărit fiecare. Dacă societatea românească a cunoscut schimbări drastice în perioada 1996-2006, ne interesează să observăm dacă un tumult similar a putut fi înregistrat la nivel lingvistic.
Începând cu litera A din Dicționarul de omonime al lui Gh. Bulgăr observăm că versiunea din 2006 include un omonim, pe care ediția mai veche nu îl menționase, ceea ce ne duce cu gândul că a afierosi fie a intrat de curând în limba română, fie a cunoscut un uz mai larg în ultima perioadă. Astfel, verbul provenind din neogreacă fie acțiunea de-a se dedica unei sarcini, ideal, fie a risipi o avere (Gh. Bulgăr, 2006, p. 14). Ambele sensuri sunt consimțite și de Dex (p. 17), care din păcate nu oferă exemple de folosire a acestui cuvânt, pentru a-i examina contextul și implicit, momentul intrării în limba română. O mențiune, care ar putea ajuta la clarificarea situației, este folosirea acestuia în limbajul religios (afierosirea Casei Domnului), ceea ce denotă faptul că acest cuvânt susceptibil de-a fi omonim, a existat în limba română de cel puțin un secol, dar nu a fost folosit de un număr însemnat de vorbitori.
Un caz interesant este cel al omonimului afix, asupra căruia nu avem dubii etimologice, nici istorice, dar pe care Gh. Bulgăr l-a omis inexplicabil din Dicționarul de omonime al anului 1996. Prezent în versiunea îmbunătățită, afixul este nume generic pentru prefixe, sufixe și infixe, dar și în limbajul de specialitate al matematicii punct care reprezintă un număr complex într-un sistem de coordonate carteziene (Gh. Bulgăr, 2006, p. 14). Într-o situație similară se află și agat, cuvânt omis în versiunea Dicționarului din 1996, deși existase în limba română încă din perioada interbelică. În schimb, în 2006 lingvistul îl introduce în seria omonimelor cu sensurile de piatră semiprețioasă cu benzi colorate și literă cu corpul de 5,16 puncte tipografice (ibidem), ambele sensuri fiind amintite și de Dex (p. 19). Încă un termen provenind din limba franceză își regăsește locul printre omonime în 2006, omis în prima versiune a Dicționarului: a apela ca a face apel (a contesta o decizie juridică); acțiunea de-a cere ajutorul cuiva și a chema la telefon (Gh. Bulgăr, 2006, p. 20). Apoziție, folosit uzual în lingvistică, ca și prefix nu este considerat omonim decât în 2006, cu sensurile de atribut substantival în cazul nominativ (sau în același caz cu substantivul determinat) și depunere de celuloză în membrana celulei. Armura, cunoscută sub sensul ei militar îndeosebi, nu este menționată în Dicționarul din 1996, dar este inclusă în versiunea cea nouă, rezonând omonimic cu armura ca totalitatea semnelor de altenție pe portativ, indicând tonalitatea lucrării muzicale (Gh. Bulgăr, 2006, pp. 23-24). Dex-ul completează seria omonimică, adăugând două sensuri folosite în limba voribită mod de împletire a firelor de urzeală și înveliș protector al unui cablu electric (Dex, 2009, p. 60).
De-asemenea, altar, element lipsă al Dicționarului din 1996 poate întreține prejudecata unei subiectivități fățișe a lingvistului. Menționat în Dicționarul din 2006, altarul, un cuvânt cu tradiție încă din zorii creștinismului, desemnează în sens religios (deși s-ar pune problema omonimiei între cele două accepții, cunoscând poziția Bisericii față de epoca păgână) piatra pe care se aduceau jertfe zeilor și în al doilea rând, parte a bisericii în care preotul oficiază liturghia. Într-un sens tehnic, în totală omonimie cu cele precizate, altarul este peretele de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacăra (Gh. Bulgăr, 2006, p. 17). Dex-ul tinde să demarcheze sensurile, pentru a nu exista confuzii, astfel pe lângă sensul primar de parte a bisericii, în care se oficiază liturghia, altarul este și masa de cult, pe care se oficiază liturghia, iar în expresia pe altarul patriei primește sensul metaforic de sacrificiu național (Dex, 2009, p. 29).
Dacă până în acest moment, am manifestat o atitudine pozitivă față de Dicționarul de omonime din 2006, văzut ca o completare tardivă, dar esențială a problemei lingvistice, nu este mai puțin adevărat că versiunea cea nouă omite omonime, pe care vechiul Dicționar le-a luat în calcul. De pildă, în 1996, Gh. Bulgăr considera că apendice este un veritabil omonim, pentru ca în 2006 să dispară din Dicționar. Apendicele comportă trei sensuri, pe care le întâlnim în viața de zi cu zi, așadar merită să fie considerat omonim: mică prelungire a tubului intestinal; parte secundară a unui obiect, care se prezintă ca o completare a acestuia și element fonic suplimentar, care însoțește articulația unui sunet (Gh. Bulgăr, 1996, p. 18). O altă trăsătură discutabilă a Dicționarului din 2006 este prezența unor serii omonimice, care și-au pierdut din intensitate, întrucât obiectele denumite fie au dispărut sau cunosc o tendință spre regionalizare, cum este cazul armăritului ca mercenar albanez în garda domnească și specie de grâu de primăvară cu bob mare (Gh. Bulgăr, 2006, p. 24).
Trecând la litera B, versiunea recentă a Dicționarului de omonime include bananier ca omonim, cuvânt eludat de dicționarul apărut în 1996. Astfel, bananierul, așa cum putem întrezări, se referă la planta tropicală, care produce popularele fructe comestibile, dar în același timp acest sens a fost extins peiorativ: vorbim despre țări bananiere, aflate la nivelul de dezvoltate atins de țările africane, iar în ultimă instanță, ultimul sens este tot corelat cu realitatea bananelor, bananier este și nava, care le transportă spre țările solicitante (Gh. Bulgăr, 2006, p. 31). În mod curios, Dex-ul admite bananier ca omonim, dar doar pe baza a două sensuri (cel de plantă și cargo), pe când sensul peiorativ nu este încă acceptat, fiind folosit doar în registre informale (Dex, 2009, p. 91). În aceeași măsură, Dicționarul de omonime din 2006 admite ca omonim cuvântul banghetă, neglijat de versiunea din 1996, cu sensuri destul de numeroase, ce ne-ar duce cu gândul la o serie polisemantică de fapt: bancă montantă în unele vehicule, obiect de mobilier, porțiune orizontală în lungul unui terasament și obstacol natural format dintr-o moviliță acoperită cu iarbă (Gh. Bulgăr, 2006, p. 32). Dex-ul admite toate sensurile, cu excepția celui de obiect de mobilier și contextualizează sensul de porțiune orizontală în lungul unui terasament prin exemplul banchetei litorale (Dex, 2009, p. 93). Un detaliu curios este apariția în Dicționarul de omonime din 2006 a unui cuvânt destul de cunoscut ca regionalism, dar care n-a stârnit interesul lingviștilor în urmă cu o decadă. Este vorba de băiețel, cu sensul lui comun, diminitival, și un sens mai puțin cunoscut de plantă erbacee cu flori albastre, adaptată pășunilor și fânețelor (Gh. Bulgăr, 2006, p. 35). Tot în seria regionalismelor sau registre lingvistice uitate putem include cuvinte precum bărbiereală (faptul de a se rade și lăudăroșenie) sau bărbușoară (diminutiv de la barbă și plantă erbacee din familia micsandră-sălbatică) (Gh. Bulgăr, 2006, p. 36). O atenție sporită ar trebuie acordată prolificei serii omonimice bărdac/ă, de-asemenea trecută cu vederea în Dicționarul din 1996. Folosită în contexte regionale, această serie poate pune probleme de interpretare, datorită atracției semantice (un utilizator poate înțelege prin bărdac înțelesuri, pe care le-ar presupune pentru bărdacă). În acest sens, considerăm că Dicționarul din 2006 clarifică contextul: bărdac, un cuvânt turc folosit de regulă în Dobrogea, desemnează donicioara cu capacitatea de o ocă (aproximativ 1 litru), dar și o varietate indigenă de prun (Gh. Bulgăr, 2006, p. 36). Bărdacă, în sensul său primar fac apel la prima serie omonimică (varietate indigenă de prune, lunguiețe), dar cel de-al doilea sens ne îndepărtează de registrul pomicol (ulcică smălțuită de pământ cu toartă). Nu doar registrul regionalismelor a fost îmbogățit prin Dicționarul de omonime din 2006, și cel tehnic a inclus noi termeni. De exemplu, cuvântul german blendă este folosit în limba română contemporană drept sulfura naturală de zinc, de culoare gălbuie, brună sau neagră, precum și suprafața metalizată folosită pentru reflectarea și difuzarea luminii (Gh. Bulgăr, 2006, p. 40).
În mod previzibil, Dicționarul de omonime din 2006 include noutăți în ceea ce privește litera C, comparativ cu ediția precedentă. Cablu este și el socotit omonim, cu sensurile de odgon, funie groasă și unitate de măsură pentru distanța egală cu o zecime de milă, adică 185,2 m (Gh. Bulgăr, 2006, p. 50), la care Dex-ul adaugă un al treilea sens, tehnic, de conductă electrică formată din mai multe fire izolate (Dex, 2009, p. 121). Deși folosit îndeosebi ca termen livresc, capa este admisă de același dicționar tipărit în 2006, cu sensurile de pelerină scurtă de blană sau stofă și orientarea unei nave pentru a rezista unui timp neprielnic (Gh. Bulgăr, 2006, p. 54). Dex-ul completează seria omonimică, menționând un alt treilea de sens, de dispozitiv de protecție aplicat la mașini, ferăstraie pentru a preîntâmpina accidentele (Dex, 2009, p. 125). În egală măsură, un cuvânt longeviv în limba română precum cașcaval intră în familia omonimelor de-abia în 2006, când pe lângă sensul primar, derivat din limba turcă, de specie de brânză fină, și pe cel de pană metalică folosită la fixarea gabier pe gabie, descriind o operațiune cotidiană a marinarilor (Dex, 2009, p. 60). Cămila beneficiază de același destin: devin omonim în Dicționarul din 2006, cu sensurile de mamifer rumegător din Africa de Nord și Asia, precum și ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate (Gh. Bulgăr, 2009, p. 63). Căpșunica, încă un cuvânt diminutival din sfera vegetală inclus în noua versiune a Dicționarului de omonime, cu sensul binecunoscut și cel de varietate de struguri nealtoiți sau vin realizat din căpșunele (Gh. Bulgăr, 2006, p. 64). De cealaltă parte, autorii Dex-ului consideră că varietatea de struguri și vinul respectiv sunt două realități deosebite, așadar nu pot fi îngemănate într-un singur sens, așa cum lasă să se înțeleagă Dicționarul de omonime, în consecință căpșunica are trei sensuri: diminutiv de la căpșună, o varietate de struguri și vinul obținut din căpșuni (Dex, 2009, p. 140). Deși nu este nici diminutiv, nici regionalism, căuș, vechi cuvânt derivat din latină, a fost omis de Dicționarul din 1996, pentru ca un deceniu mai târziu să fie admis cu sensurile de vas sub formă de cupă mare, cu care se scoate apă sau făină din recipiente și bazin mic într-un port pentru ambarcațiuni (Gh. Bulgăr, 2006, p. 65). În schimb, Dex-ul este mult mai generos, admițând alte sensuri, care îmbogățesc seria omonimică: lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul într-un recipient, lingură de formă specială folosită la preparea brânzeturilor, lingură de tablă sau lemn cu ajutorul căreia se scoate apa dintr-o barcă sau piesă din tablă folosită legarea cablului de foraj de un ax (Dex, 2009, p. 143). Clanț este și admis ca omonim în 2006, drept onomatopee, imitând zgomotul clanței și formă populară pentru cioc (Gh. Bulgăr, 2006, p. 72). Dacă unele omonime au fost admise foarte târziu în această categorie, regăsim și situația antagonică: unele omonime au ieșit din fondul Dicționarului de omonime din 2006, așa cum este și cazul cuvântului centesimo, cu vădite origini vechi din limba italiană, dar a cărui realitatea pare să nu mai fie atât de vizibilă în limba română contemporană. Centesimo desemna a suta parte dintr-o liră italiană și a suta parte din unitatea monetară a statului Chile (Gh. Bulgăr, N. Felecan, 1996, p. 61). În mod similar, cerdac, provenind dintr-un cuvânt turc, admis în Dicționarul editat în 1996 nu și-a mai găsit întrebuințare concretă pentru utilizatorii din 2006, așadar a fost exclus, deși cel puțin în mediul rural mai este folosit. Sensurile acestuia erau de mic pridvor siutat pe una sau mai multe laturi ale unei clădiri, clădire izolată, cu o singură încăpere și acoperiș făcut deasupra unei fântâni sau a unei cruci (Gh. Bulgăr, N. Felecan, 1996, p. 62). Cerifer (Gh. Bulgăr, N. Felecan, 1996, p. 62), un cuvânt de origine franceză, care ar putea fi socotit un termen normal, nicidecum un omonim, întrucât sensurile sale descriu aceeași realitate lingvistică (care produce ceară și care conține ceară), nu mai este amintit în Dicționarul editat în 2006.
Tezaurul lingvistic al literei D începe cu o absență în versiunea Dicționarului de omonime din 2006: dârlog (cu origine necunoscută, dar cu sensurile de cureaua frâului la calul de călărie și cal slab sau bătrân- Gh. Bulgăr, N. Felecan, 1996, pp. 92-93), catalogat drept omonim în urmă cu zece ani, iese din uz. Deși cuvântul dres a existat de cinci secole în limba română (Dex-ul amintește sensul de denumirea dată actelor emise de cancelaria domnească- Dex, 2009, p. 210), devine omonim în Dicționarul recent al acestor termeni, cu sensurile de fard și mirodenii (Gh. Bulgăr, 2006, p. 107). Realitatea ultimilor ani a surprinse aspecte legate de industria drogurilor, așadar nu este deloc întâmplătoare introducerea cuvântului drog ca omonim, cu sensurile de substanță care servește la preparea unor medicamente sau ca stupefiant, arbust cu flori gălbui, care crește în locuri pietroase și aride, precum și plantă târâtoare din familia leguminoaselor care crește pe pășuni montane (Gh. Bulgăr, 2006, p. 107), toate fiind admise de Dex (Dex, 2009, p. 222).
Dacă litera E nu a înregistrat schimbări semnificative (niciun cuvânt intrat ca omonim și niciun termen omonim ieșit din uz, iar sensurile înregistrate în 1996 s-au menținut și zece ani mai târziu), în ceea ce privește litera F menționăm o singură schimbare. Fie devine omonim în Dicționarul editat în 2006, cu sensurile de ori/sau, chiar dacă, măcar să, precum și sensul de fiică (Gh. Bulgăr, 2006, p. 118), la care Dex-ul adaugă sensul interjecțional de calea-valea!, treacă-meargă! (Dex, 2009, p. 360).
Primul cuvânt intrat ca omonim în ceea ce privește litera G este galanterie, de origine franceză, cu sensurile de obiecte mărunte de îmbrăcăminte (mănuși, fulare, cravate) și magazinul unde se vând asemenea obiecte, precum și atitudinea politicoasă, amabilă, tandră față de femei (Gh. Bulgăr, 2006, p. 124), la care Dex-ul adaugă sensul de cuvinte curtenitoare adresate femeilor, derivat din atitudinea deja menționată, așadar ar putea să nu îmbogățească seria omonimică în mod concret (Dex, 2009, p. 407). Gang-ul (cu dublă etimologie: primul sens fiind revendicat din germană, pe când cel de-al doilea din engleză) intră ca omonim, datorită importului lingvistic, tot în versiunea recentă a Dicționarului de omonime, cu sensurile de loc de trecere, la nivelul terenului, pe sub o construcție și bandă de răufăctori (Gh. Bulgăr, 2006, p. 126), la care Dex-ul adaugă un sens auxiliar de cameră îngustă într-o clădire, folosită tot ca loc de trecere (Dex, 2009, p. 412). Deși gardă, împrumutat din limba franceză, a existat de câteva secole în limba română, doar în 2006 acesta își găsește locul printre omonimele folosite în mod curent, cu sensurile de pază organizată într-o unitate militară, întreprindere sau instituție și apărătoare metalică între lama și mânerul unei săbii (Gh. Bulgăr, 2006, p. 126), la care Dex-ul adaugă un sens derivat din acțiunea de-a păzi, supraveghere menită să păstreze neschimbată o stare de lucruri (Dex, 2009, p. 415). Așa cum am menționat anterior, varianta îmbunătățită a Dicționarului de omonime include noi serii omonimice, impuse de realitatea vieții cotidiene, precum găinărie, folosită îndeosebi pentru a descrie fapte penale de însemnătate moderată, sens consemnat și de Dicționar ca furtișag, furt de găini, precum și un sens adiacent, prin derivare lexicală, de crescătorie de găini (Gh. Bulgăr, 2006, p. 126). Găinușa, deși a existat de mult timp în uzul limbii contemporane, nu și-a găsit locul printre omonimele înregistrate în anul 1996, în schimb după o decadă, acesta este consemnat ca diminutiv al găinii și plantă din familia rozaceelor cu tulpina scurtă și flori albe (Gh. Bulgăr, 2006, p. 126). Gălbează, un cuvânt vechi în limba română, cu origini necunoscute, intră în repertoriul omonimic în anul 2006, cu sensurile de boală la oi și bovine provocată de un vierme parazit care trăiește în căile biliare ale acestor animale și numele a patru specii de plante parazite din familia cucutei (Gh. Bulgăr, 2006, p. 126). Un alt semn de întrebare îl ridică verbul a (se) găti, existent în limba română de cel puțin două secole, cu sensurile a pregăti mâncarea la bucătărie și a se îmbrăca cu multă grijă (Gh. Bulgăr, 2006, p. 127). Ca și în cazul cuvântului gheață, și el element al vocabularului fundamental, a (se) găti este înregistrat prea târziu în Dicționarul de omonime, comparativ cu uzul curent al acestora. În ceea ce privește gheața, acest termen are atribuite sensurile de apă în stare solidă și numele unor plante cu frunze acoperite cu paile albe, flori roz sau roșii, originare din Africa (Gh. Bulgăr, 2006, p. 128).
Gondola, deși există în limba română de câteva decenii, nu s-a impus în uzul curent decât în ultima perioadă a modei vacanțelor exotice. Așadar cuvântul cu dublă etimologie (italiană și franceză) presupune două sensuri omonimice, cel de barcă lungă, puțin adâncă, care se conduce cu o singură vâslă în special pe canalele Veneției (inevitabil de origine italiană) și mobilă care servește la prezentarea mărfurilor într-un magazin cu autoservire (Gh. Bulgăr, 2006, p. 130), la care Dex-ul adaugă sensuri suplimentare pentru ipostaza obiectului mobiler, cum ar raft, suport în formă de gondolă și nacelă în care se află motorul unui avion sau mașini (Dex, 2009, p. 445). Deși nu obiectul vreunei mode lingvistice, grăitor devine omonim în ultima ediție a Dicționarului de omonime, cu sensurile de convingător și vornic la nunți (Gh. Bulgăr, 2006, p. 131). Termenul de origine franceză grilă devine și el omonim cu întârziere, însumând sensurile de panou alcătuit din metal sau lemn, plasat în fața unei deschideri și prăjitură în formă de grilă (Gh. Bulgăr, 2006, p. 132).
Nici litera H nu este scutită de îmbunătățiri în ceea ce privește seriile omonimice înregistrate, deși unele dintre ele ridică semne de întrebare, cum este cazul hiperbolei, des folosită cel puțin în sistemul de învățământ, care devine omonim în 2006. Cuvântul de origine franceză desemnează o curbă reprezentând locul geometric dintr-un plan pentru care diferența distanțelor față de cele două puncte fixe, numite focare, este constantă și figură de stil care exagerează valoarea reală a cuiva (Gh. Bulgăr, 2006, p. 136). În egală măsură, introducerea prefixului hipo ca susceptibil de-a creea omonimie este tardivă, întrucât acesta există de câteva decenii în limba română, cel puțin în sfera medicinii (hipotensiune, hipoglicemie, hipofiză). Prefixul de origine franceză se referă la tot ce este sub, mai puțin decât un nivel considerat normal și în al doilea rând, poate fi folosit ca element de compunere a unor termeni referitori la cai (Gh. Bulgăr, 2006, p. 136).
Câteva noi serii omonimice sunt înregistrate la litera I, cum sunt inter (cu sensurile de element latin de compunere însemnând între și jucător de fotbal din dreapta sau din stânga centrului înaintaș) sau interfață (cu dublă etimologie, atât din franceză, cât și din engleză, depinzând de contextul în care este folosit: suprafață de separare a componenților dintr-un amestec și dispozitiv care contraservește semnalele electronice în așa fel, încât două aparate sau sisteme să poată comunica între ele).
Ca și în cazul elementului de compunere inter, între este susceptibil de-a fi omonim în viziunea lui Gheorghe Bulgăr din 2006, indicând îmbinarea și reciprocitatea în cadrul cuvintelor nou formate și ca prepoziție, cu sensul de în locul dintre (Gh. Bulgăr, 2006, p. 145).
Ladinul este unul din cuvintele cu valențe omonimice, folosit de o masă redusă de vorbitori, care prin menționarea sa într-un instrument adecvat cum este Dicționarul de omonime, va deveni mai vizibil și astfel folosit adecvat. Cuvânt cu etimologie duală (neogreacă și italiană), ladin desemnează o rășină plăcut mirositoare, din plantă exotică, în accepția grecilor, pe când italienii înțeleg prin ladin un retoroman, adică un locuitor neolatin din populația sudică a Elveției (Gh. Bulgăr, 2006, p. 149).
Maia, cuvânt cu dublă etimologie (franceză și spaniolă) deschide seria omonimelor înregistrate la litera M. Deși cunoscută mai ales în sfera culinară, drojdia denumită maia (din francezul maya) este recunoscută ca omonim de-abia în 2006, o dată cu sensul dat de istoria spaniolă, care menționează o veche populație indigenă din America Centrală (Gh. Bulgăr, 2006, p. 158). Dex-ul adaugă sensuri, deloc de neglijat, cum ar fi cele regionale sau cele izvorâte din mitologie. Astfel, prin maia putem înțelege cuib sau matcă; melc; serbare câmpenească; caftan sau germen. Opere de-a lungul istoriei vorbesc despre Maia ca zeiță a fidelității și mamă a celebrului mesajer divin, Hermes. De-asemenea, Maia era numele unei zeițe italice, ocrotitoare a recoltelor de fructe, sărbătorită în luna mai, iar în mod concret, în zilele noastre, Maia este un râu în Rusia (Dex, 2009, p. 535). Mola, un cuvânt de origine turcă, folosit de o anumită comunitate lingvistică, devine omonim în același dicționar cu sensul interjecțional de dă-i drumul!, lasă! și preot musulman, judecător turc, superior cadiului (Gh. Bulgăr, 2006, p. 170). Moto, încă un termen cu vechime în limba română (derivat din italiană), cel puțin în domeniul literar, devine omonim de-abia în 2006, cu sensurile de citat memorabil, pus la începutul unor scrieri pentru a sugera ideea fundamentală a lucrării și element de compunere, însemnând pus în mișcare de un motor (Gh. Bulgăr, 2006, p. 172). În egală măsură, mutulică cunoaște un destin asemănător, fiind considerat omonim destul de tardiv. Cuvântul diminutival desemnează o persoană tăcută, timidă sau chiar prostuță, pe când în botanică mutulică este o plantă al cărei rizom se întrebuințează împotriva durerilor abdominale (Gh. Bulgăr, 2006, p. 175).
Obida, un cuvânt de origine slavă, folosit de majoritatea vorbitorilor limbii române, este înregistrat ca omonim în ultima ediție a Dicționarului de omonime, cu sensurile de mâhnire, suferință și om slab, stârpitură (Gh. Bulgăr, 2006, p. 180). Oblic, un cuvânt apaținând vocabularului fundamental, intră și el tardiv în galeria omonimelor, cu sensurile de înclinat și nume dat cazului genitiv și dativ (pentru primul sens, etimologia este franceză, iar pentru ultimul, originile se regăsesc în limba latină). O situație asemănătoare o prezintă și adjectivul de origine latină obtuz, cu sensurile de mărginit, prost, redus și unghi mai mare de 90 de grade (Gh. Bulgăr, 2006, p. 181). În egală măsură, cuvântul de origine slavonă obște este înregistrat în 2006, cu sensurile de comunitate, mulțime și uniune economică sătească în care țăranii muncesc în comun, având proprietatea individuală a mijloacelor de producție (Gh. Bulgăr, 2006, p. 181). Tardivă este și amintirea odihnei drept omonim, fiind un cuvânt longeviv în limba română, cu sensurile de răgaz, repaus și platformă orizontală la o serie de scări, facilitând intrarea în apartament (Gh. Bulgăr, 2006, p. 182). În schimb, oficină, un cuvânt cu dublă etimologie, își justifică prezența în Dicționarul de omonime prin argumentul folosirii stricte a realității descrise. Astfel, oficina, derivânt din latină, desemnează laboratorul unei farmacii, pe când termenul derivat din franceză indică locul de urzire al intrigilor (Gh. Bulgăr, 2006, p. 182). Ofițer este unul din cuvintele, care generează o serie omonimică generoasă, după cum urmează: sensul de grad militar de la sublocotenet până la general derivă din limba germană; sensul de funcționar public, cum ar fi ofițerul stării civile, provine din limba franceză, pe când ultimul sens, de crap lung și subțire din Delta Dunării, nu are etimologia cunoscută (Gh. Bulgăr, 2006, p. 183).
Pastila, un termen de origine franceză, existent de cel puțin două secole în limba română, este considerat omonim în ultima ediție a Dicționarului de omonime, cu sensurile de preparat farmaceutic sau alimentar de forma unei tablete sau a unei bomboane mici, precum și loc special amenajat în mijlocul pieței, al unei intersecții largi, pentru refugiul pietonilor, dirijarea circulației (Gh. Bulgăr, 2006, p. 193). Surprinzător, păunița, un omonim menționat în versiunea dicționarului din 1996, nu mai este amintit peste cei zece ani menționați ca distanță temporală. Așadar omonimul absent este fie femela păunului, așa cum sensul diminutival o arată, fie desemnează mai multe specii de insecte înrudite cu libelula (Gh. Bulgăr, N. Felecan, 1996, p. 187). Facă un omonim părăsește scena, un altul intră în repertoriul omonimelor din limba română: perdea, un cuvânt aparținând vocabularului fundamental, cu trei sensuri (probabil toate derivând din limba turcă): obiect făcut din material textil, care se atârnă la ferestre și la uși pentru a împiedica pătrunderea luminii, având și scop decorativ; șir de arbori în line pentru a proteja culturile de viscol și adăpost de iarnă pentru oi, gard de trestie în jurul răsadnițelor timpurii în grădinile de zarzavat (Gh. Bulgăr, 2006, p. 199). Un alt omonim, care atrage atenția lingvistului în 2006 este periclin, cu origini franceze, desemnând totalitatea frunzelor sau bracteelor care formează involucrul florilor din familia compozeelor și zonă de apropriere și unire a formațiunilor geologice de pe cele două flancuri ale cutelor (Gh. Bulgăr, 2006, p. 199). Deși există de multă vreme în uzul curent al limbii, plăcinta, cu origini în limba latină, devine omonim începând cu ultima ediție a Dicționarului de omonime, având sensurile de preparat de patiserie și desemnând o plantă, plăcinta-porcului, adică talpa-ursului (Gh. Bulgăr, 2006, p. 207). Pin este un alt termen, care devine omonim sub impactul realității recente. Dacă sensul de arbore din familia pinaceelor, cu frunze persistente, în formă de ace lungi era bine cunoscut tuturor vorbitorilor, înțelesul dobândit în electronică și electrotehnică a determinat omonimia inerentă, astfel pinul desemnează și terminalul unui circuit integrat (Gh. Bulgăr, 2006, p. 203). Polinia, deși poate creea o iluzie semantică (poate aminti de domeniul muzical), este un omonim de origine franceză, înregistrat tardiv, desemnând masă formată din grăunțe de polen aglomerate; organ floral format din unirea staminelor la fanerogame și canal navigabil printre ghețurile marine (Gh. Bulgăr, 2006, p. 211). În finalul segmentul analizat, litera P, întâlnim o situație paradoxală: în 1996, cei doi lingviști menționează pușculiță drept omonim cu sensurile de mic vas de lut, lemn sau metal, cu o deschizătură îngustă în partea de sus, prin care se introduc banii economisiți și diminutiv al cuvântului pușcă (Gh. Bulgăr, N. Felecan, 1996, p. 209), fără să pomenească de cuvântul-matrice (pușcă), pentru ca zece ani mai târziu acesta să fie într-un final considerat omonim, astfel eroarea fiind corectată. Pușca, un cuvânt de origine maghiară, așadar longeviv în limba română, reprezintă acea armă de foc portabilă cu țeavă lungă și în accepția botaniștilor, pușca-dracului desemnează o plantă erbacee cu flori albastre (Gh. Bulgăr, 2006, p. 222), iar sensurile pușculiței rămân neschimbate față de versiunea anterioară a dicționarului.
Rapid deschide seria omonimelor înregistrate la litera R, fiind totodată unul din cuvintele, pe care ne-am fi așteptat să le vedem analizate încă din prima versiune a Dicționarului. Rapidul, cu origine franceză, este canalul cu panta mai mare decât panta critică și care racordează două tronsoane ale unui curs de apă; cataractă, dar și orice obiect care se mișcă sau este executat cu repeziciune (Gh. Bulgăr, 2006, p. 225). Râlă este un nou omonim generos, comportând patru sensuri regionale, dar nu mai puțin valoaroase: rână, minciună, rigolă și liră (Gh. Bulgăr, 2006, p. 229). Des folosit în contexte lingvistice contemporane (deși de unii teoreticieni este considerat un barbarism, cum este și a implementa), a realiza, verbul de origine franceză, devine omonim în 2006, cu sensurile de a face, a înfăptui, a creea; a înțelege, a-și da seama de ceva (Gh. Bulgăr, 2006, p. 229). Riga, un termen livresc, este considerat omonim destul de tardiv și inutil am adăuga, întrucât nu mai este folosit decât în scopuri didactice. Cuvântul comportă două sensuri, cel de rege, domn, crai și carte de joc cu figura regelui (Gh. Bulgăr, 2006, p. 234).
Dacă în privința literei S, evoluția istorică nu a a adus schimbări substanțiale, o primă îmbunătățire o regăsim la litera Ș, unde șpan devine omonim în 2006, deși sensurile sale lasă impresia că a fost folosit de vorbitorii limbii române cu mult timp înainte de înregistrarea sa în dicționar. Astfel, cuvântul cu dublă etimologie (maghiară și germană) se poate refer la nobil, viconte, conte sau administratorul unui ținut, așa cum tradiția maghiară lasă să se înțeleagă și așchie provenită din prelucrarea la strung a metalelor, scândură de brad folosită ca șindrilă (Gh. Bulgăr, 2006, p. 263).
Câteva îmbunătățiri vor fi sesizate și la litera T. Tabachera este nou-intrată în lista omonimelor din limba română, deși obiectul desemnat a existat de multă vreme. Tardivă sau nu, tabachera se bazează pe două sensuri etimologice: tăbăcar (provine din limba turcă) și cutie de păstrat tutunul sau țigările (provine din neogreacă) (Gh. Bulgăr, 2006, p. 265).
Litera Ț este trecută în revistă în noua versiune a Dicționarului de omonime fără schimbări notabile, însă la următoarea literă, U, întâlnim un nou intrat în arena omonimelor: uric, susceptibil de-a fi considerat un omonim tardiv, întrucât primul sens (cel de document zapis, hrisov, moșie ereditară era cunoscut de secole, datorită tradiției maghiare din Transilvania). Cel de-al doilea sens, destul de recent, este cel ne determină să admitem cuvântul ca pe un omonim justificabil: uric/ă (provenind dintr-un cuvânt francez) este și un element/substanță regăsită în urină (Gh. Bulgăr, 2006, p. 288).
Voce (provenind din limba latină) devine omonim tardiv, cu sensurile de emitere de sunete articulate și linie melodică a fiecărui instrument într-o creație muzicală (Gh. Bulgăr, 2006, p. 295). Voleu (cu origini în limba franceză) devine justificabil ca omonim în 2006, cu sensurile de lovitură a mingii înaintea atingerii ei pe pământ și jaluzea (Gh. Bulgăr, 2006, p. 296). Nu sunt înregistrate schimbări la litera X, iar la litera Z un nou intrat în repertoriu omonimelor este zălog (origine necunoscută) cu sensul de amanet, gaj, garanție, sechestru, ipotecă și arbust înalt până la 5 metri cu lujeri cenușii-verzui și frunze lanceolate (Gh. Bulgăr, 2006, p. 300). Un cuvânt destul de longeviv în limba română, dar folosit cu precădere ca regionalism este zbanț (provenind din limba ucraineană) socotit omonim în ultima ediția a Dicționarului de omonime, cu sensurile de ventuză și verigă, legătură de fire care strâng laolaltă piese de la car (Gh. Bulgăr, 2006, p. 300).
2.3. Perspective contemporane asupra omonimelor din limba română
Pentru a sesiza evoluția recentă a omonimelor din limba română, ne-am propus să analizăm comparativ două versiuni ale dicționarelor de omonime (opere consacrate fenomenului lingvistic) recente: Omonimia: probleme teoretice editată de Alexandru Popescu-Mihăești (2003) și Dicționarul de omonime editat de Gheorghe Bulgăr (2006), deja menționat în fragmentul de studiu de caz de mai sus. La prima vedere, revenirea la o operă deja studiată ar putea fi considerată ca un gest de cercetare facil, dar în viziunea noastră prin compararea acestor lucrări, aflate la o distanță temporală infimă, putem degaja observații pertinente asupra transformărilor actuale, pe care omonimelor le-au suferit în limbajul cotidian.
Încă de la prima literă a dicționarului, A, observăm că viziunea autorilor diferă substanțial, deși operele au fost scrise doar la trei ani distanță. Astfel, Alexandru Popescu-Mihăești consideră că repertoriul omonimelor din limba română începe cu a (se) abate (cu sensurile de a (se) îndepărta; a veni pe neașteptate (furtună); a-i trece ceva prin cap; a întrista; a doborî la pământ și tilul dat superiorului unei abații) (Al. Popescu-Mihăești, 2003, p. 35). De cealaltă parte, Gheorghe Bulgăr este de părere că înainte de-a vorbi despre a (se) abate, se cuvine să trecem în vedere omonime precum a, aba sau abagerie (Gh. Bulgăr, 2006, p. 9). Pe lângă această îmbunătățire cantitativă a fenomenului omonimiei, trebuie remarcat și stilul de prezentare adoptat de fiecare lingvist. Alexandru Popescu-Mihăești mizează pe o prezentare schematică, concisă, pe când Gheorghe Bulgăr tinde să explice contextul în care apar omonimele respective, etimologia și sensurile derivate, care le determină o anumită conduită în limbajul curent, ceea ce face din Dicționarul de omonime o operă completă, în ciuda carențelor, pe care le-am evidențiat în prima parte a studiului (omiterea unor omonime menționate în prima versiune a dicționarului din 1996, apariția unor cuvinte cu etimologie necunoscută și omiterea unor sensuri regionale, pe care Dex-ul le menționează). De exemplu, a (un omonim generos, cu patru sensuri menționate) este prima literă a alfabetului limbii române, sunteul notat cu această literă, dar poate fi funcționa și ca o exclamație care exprimă surprinderea, admirația, entuziasmul sau amintirea bruscă a unui lucru omis (Gh. Bulgăr, 2006, p. 9). De cealaltă parte, sensurile prepoziționale diversifică paleta literei cu valențe omonimice: putem vorbi de a ca prepoziție care precedă infinitul ca formă-tip a verbului (a scrie), prepoziție care exprimă un raport de comparație sau de asemănare (miroase a pământ), litera a intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale, cum ar fi de-a dreapta și în cele din urmă aceeași literă a ca prepoziție contribuie la formarea numeralelor distributive (3 saci a 80 de kg) (Gh. Bulgăr, 2006, p. 9). Aba, având la bază un cuvânt de orgine turcă poate funcționa ca o exclamație care exprimă în propoziții interogative îndeosebi mirarea sau care atrage atenția interlocutorului, de-asemenea aba se poate referi la o țesătură groasă de lână din care se confecționează haine țărănești (Gh. Bulgăr, 2006, p. 9). În cele din urmă, abageria (derivat din abagiu) desemnează atelierul sau industria producătoare de aba și meseria de abagiu (Gh. Bulgăr, 2006, p. 9).
Comparând cele două lucrări destinate omonimelor putem sesiza o situație oarecum paradoxală: un lingvist menționează un omonim, pe care celălalt îl omite și viceversa, ceea ce ridică întrebări asupra obiectivității surselor de documentare, întrucât se consideră că limba română a ultimilor ani este un tot unitar, cu minime fluctuații (așa cum reise din desele ediții ale Dex-ului, care păstrează același număr de pagini și aproximativ același conținut lingvisitic). Astfel, Alexandru Popescu-Mihăești consideră că abatere (succedând verbuluui a (se) abate deja menționat) poate fi socotit drep omonim cu sensurile de infracțiune și diferență dintre mărimea proiectată a unei piese și mărimea reală (Al. Popescu-Mihăești, 2003, p. 35), pe când Gheorghe Bulgăr pune între paranteze existența și menționează ca omonim succesiv verbului a (se) abate substantivul de ablațiune (cu o vădită etimologie franceză), cu sensurile de extirpare a unui organ, membru al corpului uman; tăierea unui copac și transportarea (prin acțiunea vântului, a apelor sau a ghețarilor) a materialului rezultat în urma dezagregării solului sau a rocilor (Gh. Bulgăr, 2006, p. 10).
Seria omisiunilor poate continua cu acustică (ramură a fizicii care studiază sunetele; calitatea de-a se propaga), menționată de Alexandru Popescu-Mihăești, dar omisă de Gh. Bulgăr; a administra (a conduce, a gospodări și a prescrie un medicament), menționat de Gh. Bulgăr, dar omis de Al. Popescu-Mihăești; albitură (cu sensurile de rufărie și nume generic dat exemplarelor mici de pești) menționată de Gh. Bulgăr, dar omisă de celălalt lingvist; alean (suferință și dușmănie), menționată de Al. Popescu-Mihăești, dar omisă de Gh. Bulgăr; anomia (lipsa autorității sau a normelor morale și neputința de a evoca nume de persoane, localități), menționată de Gh. Bulgăr, dar omisă de Alexandru Popescu-Mihăești; antropomorf (antropoid și obiect de artă cu formă de ființă omenească), menționat de Al. Popescu-Mihăești, dar omis de Gh. Bulgăr; asclepiad (vers compus dintr-un spondeu sau troheu, doi sau trei coriambi și un iamb sau membru al corporației medicilor greci, întrucât Asclepios era considerat zeul medicinii), menționat de Gh. Bulgăr, dar omis de Al. Popescu-Mihăești. În cele din urmă, constatăm că Dicționarul de omonime al lui Gh. Bulgăr include un volum mai generos de omonime față de lucrarea lui Alexandru Popescu-Mihăești, diferența fiind de 20-30 de cuvinte omise, ceea ce nu are însemna mult, raportat la dimensiunile Dex-ului, dar pentru cercetătorul aplecat asupra fenomenului de omonimie această pierdere cantitativă se traduce în pierdere calitativă: cuvinte moarte după litera dicționarului, dar care ar mai putea fi folosite de anumite comunități din România.
Similar exemplelor amintite anterior, Gheorghe Bulgăr consideră că litera B a oricărui dicționar de omonime nu trebuie să omită cuvântul ba, care poate fi adverb cu sensul de nu, nicidecum sau deloc, dar și substantiv cu sensul de simbol chimic aferent elementului bariu (Gh. Bulgăr, 2006, p. 29). Seria omisiunilor surprinse, analizând lucrarea lui Alexandru Popescu-Mihăești ar putea continua cu bal (petrecere cu dans sau balot), barbetă (favoriți ca simbol al masculinității în secolele trecute și parâmă scurtă servind la fixarea sau remorcarea bărcilor de salvare sau a altor ambarcații), batcă (nicovală mică pe care cosașul ascute coasa și un fel de capcană folosită la prinderea rozătoarelor mici) sau bestiar (gladiator care luptă cu fiarele sălbatice; luptă între oameni și animale, care avea loc în circuri; gen de lucrare, caracteristică Evului Mediu, cuprinzând culegeri de fabule sau povestiri alegorice despre animale). Totodată, deși nu este complet ca viziune, demersul lui Alexandru Popescu-Mihăești include câteva omonime, pe care Gheorghe Bulgăr nu le-a luat în calcul, cum ar fi baricentru (centru de freutate și punctul de întâlnire al meridianelor unui triunghi) sau bariș (broboadă de lână foarte ușoară și subțire și stofă de lână fină).
Cum era de așteptat, litera C ar trebui să înceapă cu cuvântul ca, funcționând ca adverb (cum, precum; în calitate de; bunăoară). Gheorghe Bulgăr consideră drept omonime valoaroase următoarele cuvinte, pe care celălalt lingvist le omite: calcinator (aparat folosit pentru recuperarea căldurii gazelor de ardere din cuptoarele rotative de ciment și muncitor care lucrează la calcinare), carâmb (parte a cizmei care îmbracă pulpa piciorului de la genunchi până la gleznă și fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scării), carenă (partea exterioară a unei nave, situată sub linia de plutire; proeminență alungită în formă de creastă, de-a lungul sternului la unele păsări; structură în corola leguminoaselor alcătuită din două petale inferioare care cresc unite) sau carotă (varietate de morcovi timpurii, cu rădăcini scurte; probă cilindrică de metal luată din fundul găurii unei sonde pentru a determina structura stratului străbătut și înșelătorie, iar la jocul de biliard poziție dificilă lăsată adversarului care urmează să execute lovitura). De cealaltă parte, Alexandru Popescu-Mihăești propune drept omonime cuvinte care par să fi ieșit din uzul vorbitorilor contemporani, cum ar fi regionalismele: canară (stâncă în mare și pășune grasă), candidă (gen de ciuperci nocive și persoană inocentă), a căpia (despre ovine și bovine, a se îmbolnăvi și a înnebuni într-un limbaj familiar) sau cest (mănușă de piele armată cu plumb și fier de care se serveau atleții antici și acest, în contexte regionale).
Dacă primele cuvinte de la literele A, B și C pot fi considerate de însemnătate redusă, este uimitoare omisiunea lui Alexandru Popescu-Mihăești în ceea ce privește verbul a da. Gheorghe Bulgăr îl menționează cu sensurile de a înmâna, a pune la dispoziție, la care adaugă funcția de adverb și conjuncție, pentru a creea o serie omonimică veritabilă: da adverbial exprimă o aprobare sau un răspuns afirmativ la o întrebare, pe când sensul de conjuncție este o formă familiară a conjuncției dar (Gh. Bulgăr, 2006, p. 99). Același Gheorghe Bulgăr menționează o serie de omonime, pe care nu le vom regăsi în lucrarea lui Alexandru Popescu-Mihăești, precum dam (cerb-lopătar și bordei pentru vite), deservi (a acționa în dauna cuiva; a presa un serviciu în folos public și a avea în grijă supravegherea și dirijarea funcționării unei mașini), diateză (categorie gramaticală verbală care exprimă raportul dintre subiect și acțiunea verbului și predispoziția unei persoane de a contacta anumite boli) sau difuzor (dispozitiv folosit în radiofonie care transformă undele electrice în unde sonore; parte a unui carburator cu injecție unde se produce pulverizarea combustibilului; aparat folosit pentru extragerea zahărului din sfeclă și cel care difuzează presa în întreprinderi sau instituții).
În opinia noastră, cele mai multe îmbunătățiri, pe care le aduce Gheorghe Bulgăr, se regăsesc la litera E. De exemplu, Alexandru Popescu-Mihăești menționează doar 15 omonime la această literă de dicționar, pe care Gheorghe Bulgăr se aproprie de pragul de 50 de omonime înregistrate, cum ar fi economist (adept al economismului și specialist în științele economice), electron (particulă elementară de materie care intră în compoziția atomului și este încărcată cu electricitate negativă și aliaj dur de magneziu, aluminiu, aramă și zinc, folosit mai ales în aeronautică), elevator (instalație care servește la transportarea materialelor grele pe direcția verticală și pe distanțe relativ mici; unealtă cu care se prind și se manevrează utilajele în explotările petroliere), episcop (grad înalt din ierarhia bisericească, imediat inferior mitropolitului; aparat care servește la proiecția figurilor de pe cărți sau de pe alte obiecte netransparente și dispozitiv optic folosit la tancuri, care permite cercetarea câmpului prin ferestre de observare) sau erg (unitate de măsură a energiei egală cu energia dezvoltată de o forță de o dină care-și deplasează punctul de aplicație cu un centimetru și deșert de nisip cu dune, caracteristic Saharei).
Fenta (procedeu tehnic care cuprinde un complex de mișcări, executat rapid, în scopul inducerii în eroare a adversarului și a obținerii unui avantaj asupra acestuia; deschidere îngustă într-un perete și tăietură practicată perpendicular pe o țesătură) este unul dintre omonimele, pe care Gheorghe Bulgăr le adaugă comparativ cu grila propusă de Alexandru Popescu-Mihăești. Acest omonim este urmat de o listă generoasă de omonime, printre care amintim fierbător (muncitor industrial care execută operațiile de fierbere în cadrul extragerii sau prelucrării unor materii prime și aparat care servește la fierberea unor lichide), flagel (bici; calamitate; boală; filament mobil protoplasmatic la unele protozoare care servește ca organ de locomoție și excrescență care ia naștere din tulpină și se extinde la suprafața pământului), a flecui (a se sfărâma, a se moleși și a pune flecuri la încălțăminte) sau format (ansamblul dimensiunilor care caracterizează forma și mărimea unui corp plat; totalitatea dimensiunilor unei tipărituri în funcție de modul în care sunt împăturite colile de tipar care o alcătuiesc și instruit, pregătit, maturizat.
Unele dintre puținele cazuri în care cei doi lingviști converg este cel al incipitului literei G. Atât Alexandru Popescu-Mihăești, cât și Gheorghe Bulgăr consideră că gafă (piesă metalică în formă de cârlig, fixată pe o prăjină, folosită la acostarea unei ambarcațiuni; cârlig montat la capătul unui dispozitiv de ridicat și gest, atitudine nepotrivită, care poate constitui o indelicatețe sau o jignire neintenționată). Indubitabil, Gheorghe Bulgăr va considera că omonimele înscrise la această literă sunt mult mai numeroase decât cele menționate de Alexandru Popescu-Mihăești și astfel tabloul omonimic va fi completat de galet (fragment dintr-o rocă sau mineral, șlefuit și rotunjit prin acțiunea mării, a torentelor; rolă care permite o mișcare prin rostogolire), galic (acid organic aromatic, extras din coaja de stejar, folosit la fabricarea cernelii negre și element care aparține galilor, cum este cocoșul galic), găselniță (situație de efect găsită și exploatată de cineva într-o operă literară și fluture mic, de culoare roșie-cenușie, cu cercuri albe, ale cărui larve rod fagurii de miere) sau ghețar (instalație cu pereții dubli în care se menține o temperatură joasă prin introducerea unei bucăți de gheață și masă de gheață formată în regiunile alpine și polare).
Divergențele de selecție reapar odată cu litera I, pentru care Gheorghe Bulgăr consideră că simpla vocală i (a unsprezecea literă a alfabetului limbii române; exclamație care exprimă surprinderea, mulțumirea, admirația sau dezaprobarea), substantivul iaca (soi de tutun de cea mai bună calitate; guler de haină femeiască) și interjecția iacă (vezi! iată!; deodată și bunică) ar trebui să fie incluse ca omonime (urmate de iapă, ierbar și iluminat). De cealaltă parte, Alexandru Popescu-Mihăești începe litera de dicționar cu substantivul iapa (femela calului, tălpig la războiul de țesut), urmată de imobil și importa.
Omonime omise de un lingvist, dar promovate de celălalt regăsim și la litera L. Gheorghe Bulgăr consideră că o serie de omonime, precum labrador (mineral folosit ca piatră semiprețioasă și plugar în Spania), lactat (sare a acidului lactic și preparat care conține lapte), laie (negru sau negru amestecat cu alb; ceată de țigani sau ceată zgomotoasă) sau lipan (pește asemănător cu păstrăvul și brusture).
Dintre puținele omonime, pe care Gheorghe Bulgăr a simțit nevoia să le adauge la litera M, menționăm mac (cuvânt care imită strigătul raței și planta, sămânța papaveraceei cu flori roșii), majorat (vârsta la care o persoană devine majoră și caracterul de-a fi mărit, îndeosebi prețuri), mânecă (parte a îmbrăcămintei care acoperă brațul și flanc al unei armate) sau melc (specia de moluscă cu corpul moale și apărat de o cochilie; partea osoasă a labirintului urechii interne; angrenaj al unor mașini destinat să transmită sau transforme mișcarea de rotație; prăjitură făcută din aluat încolăcit în spirală și șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe).
O situație similară o reîntâlnim și în cazul literei N, unde lingvistul deja amintit adaugă câteva omonime, pentru ca tabloul lor să fie complet în contextul contemporan: navetă (suveică; vehicul de transport în comun; ladă compartimentată cu care se transportă unele produse alimentare și plantă oleaginoasă înrudită cu rapița), nălbar (fluture mare cu aripile albe și veterinar în anumite regiuni) sau nimfă (fiecare dintre zeițele apelor, pomilor, munților și formă de metamorfoză prin care trec unele insecte după stadiul de larvă.
În cazul literei O, omisiunile sunt mult mai multe, dar ne vom mărgini la câteva exemple: odor (obiect lucrat dintr-un metal prețios; ființă iubită; parfum), olan (monedă de aur olandeză din secolul XIX, piesă de argilă arsă folosită pentru executarea învelitorilor la acoperișurile unor clădiri și tub de argilă arsă, din care se fac canale de scurgere a apei) sau olivă (măslină și mică piesă de sticlă sub forma unui tub îngroșat la un capăt folosită în fonetica experimentală pentru înregistrarea suflului nazal).
Litera P creionează aproape o simetrie între cele două viziuni lingvistice, cu câteva adăugiri din partea lui Gheorghe Bulgăr: pag (tânăr nobil aflat în serviciul unui senior și pieptănătură femeiască în care părul, lăsat pe umeri, este rulat la capete spre partea dinăuntru), paladiu (metal alb-cenușiu, folosit ca înlocuitor al platinei în executarea unor instrumente de precizie și statuie a zeiței Atena), palier (lagăr orizontal al unei mașini; ansamblul planșeelor unei construcții, care se găsesc la același nivel și parcurs executat de avion la decolare) sau parenetic (moralizator și care se referă la nașul de botez).
În mod asemănător putem degaja o concluzie asupra analizei comparative a omonimelor înregistrate la litera R. Inevitabil, Gheorghe Bulgăr va veni cu un plus de prospețime lingvistică, chiar dacă acest lucru se traduce prin maxim 10 cuvinte nou-intrate, precum racilă (boală veche, incurabilă; defect; dușmănie veche și unealtă de diferite forme, folosită la prinderea racilor), radieră (gumă de șters și gravură) sau răscol (bară de lemn prevăzută la capete cu câte o gaură în care intră carâmbii de sus ai carului; ispol; separare a oilor toamna și dispozitiv de scânduri folosit pentru a separa oile).
Câteva îmbunătățiri putem sesiza și în cazul literei S, pentru care Gh. Bulgăr include drept omonime cuvinte precum sabat (ziua de sâmbătă la mozaici și unii sectanți creștini, reprezentând ultima zi a săptămânii și adunare de vrăjitoare din Evul Mediu), sacru (os triunghiular situat în partea inferioară a coloanei vertebrale și fenomene, manifestări care țin de religie) sau saturnin (referitor la plumb sau referitor la Saturn).
Taban (folosit drept regionalism cu sensurile de oțel de calitate superioară întrebuințat la fabricarea săbiilor și talpa plugului) deschide seria omonimelor adăugate de Gheorghe Bulgăr, comparativ cu lista lui Alexandru Popescu-Mihăești. În continuare, putem aminti tambur (toboșar; piesă în formă de cilindru gol folosită în tehnică și bloc de piatră care formează elementul constructiv al fusului coloanei din arhitectura clasică), tară (greutate nemarcată pentru cântărit și defect moral sau fizic) sau tărie (forță; văzduh și grad mare de concentrație de alcool sau aromă). În cele din urmă, ultimele litere ale alfabetului, V, X, Z, nu au fost subiectul unor schimbări de esență, întrucât sunt elemente lingvistice destul de stabile și folosite în anumite contexte (este greu de crezut că un vorbitor ar putea găsi noi înțelesuri pentru vâltoare sau zare, pentru a ne limita la cuvinte uzuale din această categorie).
Concluzii
Ajunși la finalul demersului nostru, putem afirma (cu o doză de subiectivitate inerentă) că problematica omonimelor din limba română este un subiect deschis, în plină evoluție și transformare. Lucrarea noastră a încercat să surprindă aspecte ale acestei evoluții, dar orice proiect de cercetare nu va îngloba pe deplin realitatea limbii vorbite.
Prezentul nostru demers a pornit de la un cadru general (abordări teoretice despre omonime), pentru a se axa pe analiza comparativă a trei dicționare de omonime, depozitarea evoluției istorice și calitative a fenomenului de omonimie. Pentru un plus de obiectivitate, am separat studiul de caz în două componente: o evoluție istorică (Dicționarul de omonime al lui Gh. Bulgăr și N. Felecan din 1996 versus Dicționarul de omonime al lui Gh. Bulgăr din 2006), dar și o evoluție contemporană (deja amintitul Dicționar de omonime al lui Gh. Bulgăr și lucrarea asemănătoare unui dicționar, Omonimia: probleme teoretice a lui Alexandru Popescu-Mihăești), mizând pe aspecte calitative ale omonimelor (lipsa sau adăugarea unor omonime într-o perioadă scurtă de timp, comunitățile care le folosesc și contextul acestui uz lingvistic).
Studiul de caz ne-a furnizat observații pertinente, pe baza cărora tema de cercetare ar putea fi continuată printr-un alt demers aplicativ. În primul rând, deși Dicționarul de omonime din 1996 și cel din 2006 sunt editate de un autor comun (Gh. Bulgăr), care și-a impus viziunea asupra materialului lingvistic, există deosebiri de substanță între cele două momente temporale. Așa cum ne-am așteptat, datorită trecerii timpului și nefolosirii unor anumite perechi omonimice, acestea au ieșit din uz, iar în locul lor și-au făcut prezența cuvinte cvasi-neologice, dar care au capătat înțelesuri adiacente în limba română și astfel pot funcționa ca omonime. Paradoxal, noua versiune a Dicționarului de omonime face o călătorie în timp și promovează regionalisme cu valențe omonimice, care în urmă cu 10 ani, nu au reușit să stârnească interesul lingviștilor. Aceste efervescențe lingvistice ne întăresc încă o dată opinia că omonimia este un fenomen lingvistic profund în limba română și ar trebui tratat ca atare.
Cea de-a doua parte a studiul de caz (analiza comparativă între viziunile celor doi lingviști, care și-au editat lucrările la 3 ani diferență) ne pune față în față cu alte situații inedite. De exemplu, Gheorghe Bulgăr tinde să propună versiuni exhaustive ale omonimelor, încercând să coaguleze cât mai mulți termeni regionali, dar și neologici, pe când Alexandru Popescu-Mihăești pare să aducă la suprafață regionalismele sau cuvintele folosite destul de rar de vorbitorii contemporani. Analizând fiecare literă a dicționarului, vom constata că, dacă un lingvist omite un omonim, celălalt probabil îl va menționa, așadar ambele dicționare (în ciuda carențelor inerente) pot funcționa ca o busolă completă a fenomenului de omonimie din limba română.
Bibliografie:
Agabrian, Mircea, Analiza de conținut, Editura Polirom, Iași, 2006.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Călărașu; Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaș, Mihaela; Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2001.
Bulgăr, Gheorghe; Felecan, Nicolae, Dicționar de omonime, Editura Vox, Bucuresti, 1996.
Bulgăr, Gheorghe, Dicționar de omonime, Editura Lucman, București, 2006.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române (coordonatori Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche), ediția a III-a, Editura Univers Enciclopedia, București, 2009.
Popescu-Mihăești, Alexandru, Omonimia: probleme teoretice, Editura Discipol, București, 2003.
Yin, Robert K., Studiul de caz, Editura Polirom, Iași, 2005.
Webografie:
Constantin Dominte, Introducere în teoria lingvistică, disponibil pe http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/2-6.htm, consultat pe 3 decembrie 2012.
Ioana Vintilă-Rădulescu, Unele inovații ale limbii române contemporane, disponibil pe http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/3.pdf, accesat pe 3 decembrie 2012.
Rodica Zafiu, articolul Vă rog găsiți atașat, disponibil pe http://www.romlit.ro/v_rog_gsii_ataat…, consultat pe 4 decembrie 2012.
Nancy Ide, Jean Véronis, articolul Word Sense Disambiguation: the state of the art, disponibil pe http://sites.univ-provence.fr/veronis/pdf/1998wsd.pdf, consultat pe 4 decembrie 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia de Omonimie In Limba Romana (ID: 160418)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.