Relatia cu Natura

CUPRINS :

Introducere –Natură, om, arhitectură – Negarea relației cu mediul natural

Arhitectura– materie și spirit

Dimensiunea artistică a arhitecturii

Casa și visătorul – Locuința ca centrare a sinelui

Natura – știință și artă

“A clădi” ca gest de însușire a spațiului natural

Deschiderea către o conștiință unificatoare

Capitalul natural în prezent

Punctul de naștere a planificării ecologice

Planificarea ecologică

Istorie și Premise

Definirea concepției ecologice

Sinteză comparativă – convențional versus ecologic

Concluzii

Studiu de caz

Locuințele cu baloți de paie. O tendință actuală pe teritoriul României

Introducere:

Natură, om, arhitectură – Negarea relației cu mediul natural

Revoluția industrială pornește pe drumul său spre elevarea condițiilor umanității păstrând încă la bază impresia că lumea naturală posedă o nesfârșită abilitate de regenerare, că resursele vor fi indefinit la dispoziția noastră și că natura însăși este o forță brutâ iar a o supune și a o civiliza este o necesitate. Natura a fost privită ca ostilă iar a lupta cu ea a reprezentat unica soluție. Pentru motive evidente, capacitățile de organizare și proiectare ale primilor dezvoltatori industriali erau axate pe o concepție liniară orientată către situații practice, profitabile și eficiente. Atitudinea care susține dezvoltarea erei industriale se sustrage abordării la nivel de sistem integral, la nivel de întreg, privind și mizând doar pe latura economică a evoluției. Este oarecum firesc ca entuziasmul acestor descoperiri tehnologice să încânte într-atât de mult încât să devină punctul focal al întregii puteri creatoare, cel puțin pentru o vreme, fără a considera implicațiile și urmarile ce nu vor întârzia să apară. A îmblânzii natura devine laitmotivul acestei ere, o necesitate recunoscută la acea vreme chiar și din considerente culturale și spirituale, nu numai de ordin practic.

Astăzi întelegerea noastră asupra naturii este schimbată de studii știițifice cu ajutorul cărora începem să înțelegem vulnerabilitatea acestui sistem, fragilitatea și delicatul echilibrul al ecosistemelor, a lumii acvatice, a atmosferei și a munților, împreună cu plantele și animalele care animă și care întruchipează vitalitatea acestor medii. De aceea este necesară întelegerea faptului că actuala viziunea industrială încă operează pe baza acestei vechi paradigme care a susținut inițierea căutărilor umane sub auspiciul tehnologiei și al rațiunii, neținând seamă că atunci civilizația avea un cu tot alt fel de a vedea lumea, de a-și simții rostul și motivul de a fi.

Nici știința că acestă pânză vitală este profund mișcata de tot ceea ce manifestăm, nici dinamica și complexitatea sa nu au fost întelese ori considerate în acel moment, iar baza infrastructurii industriale rămâne și astăzi productivitatea, livrarea fără alte provocări sau puncte de vedere a unui produs ieftin către un client mereu în nevoie.

Desigur revoluția industrială aduce cu sine îmbunătățirea modului de viață prin includerea în activitate a unor clase sociale de mijloc care de altfel cu greu își puteau îi puteau apropia prosperitatea. Îngijirea medicală și educația devin accesibile, iar regiunile în dezvoltare găsesc în acest fel o modalitate de a hrănii și de a sustine o populație mereu în creștere.

Prezenta lucrare nu pune în discuție beneficiile dezvoltării tehnologice, nici nu susține o reîntoarcere la un mod de viață care de altfel este acum inaccesibil, ci mai degrabă propune o reexaminare a fundamentului pe care s-a clădit acest demers care a dat fomă societății prezente, o revizuire a acelor lucruri care au fost omise sau pierdute în timp și mai ales o reconsiderare a atitudinii fată de lumea naturală și a iluzoriei incompatibilități între aceasta și sfera tehnologică.

Înainte de a dezvolta subiectul prezentei relații arhitectură – natură și înainte de a dicuta maniera în care acesta poate începe să recapete valențe pozitive, studiu de față propune o incursiune în ceea ce putem numi gestul de a locui, modul în care acesta ne mediază relația cu lumea naturală și cu propria natură, căci prin tot ceea ce clădește, omul își însușește nu numai mediul ci și noțiunea de a exista în lume.

Așadar primul capitol pune în discuție locuirea ca manifestare materială și simbolică a sinelui. În accepțiunea vitruviană nașterea actului locuirii se confundă cu cea a apariției limbajului, a discursului politic și a civilizației însăși. Locuința depășește noțiunea de simplu adăpost și devine emblematică și catalizatoare în dezvoltarea culturii, iar cum vom vedeam mai departe joacă un rol cheie în maniera personală de a relaționa cu spațiul și cu percepția acestuia. Pe parcus vieții sălășluim într-o multitudine de locuințe, începând cu metaforica locunță a pântecului, continuând cu casa copilăriei parcurgem (deși niciodată lăsând în spate această prmă impresie) numeroase spații și numeroase etape, ajungând într-un final la o întelgere simultană a efemerității și a aparteneței, a sentimentului de ” acasă”.

Acestă viziune a simbolisticii primordiale a adăpostului ( ” the primitive hut”) este explorată în numeroase lucrări literare ca loc al nașterii și al reînoirii. Interesul pentru acest subiect este manifestat, conform lui Koseph Rykwert, de-a lungul întregii istorii, căci ” locuința lui Adam în paradis este o ilustrarea a planului sacru, iar aceasta îl plasează în însuși centrul acestuia”

În cultura contemporană vestică casa a devenit un loc în care se întâmplă să locuim, însă o locuință refletă mai mult de atât, o locuință împlineste o multitudine de nevoi și de aspecte ale vieții, este un loc de expresie a sinelui, a amintirilor proprii, un refugiu de tot ceea ce este exterior, un loc în care ne simțim protejați și în care putem lăsă jos barierele, un loc în care solitudinea îndemnă la visare, la imaginație, la dezvoltarea armonioasă și necondiționată a sinelui.

Lucrarea continuă prin lărgirea contextului în discuție abordând maniera în care locuirea relaționează ea însăși cu peisajul, cu mediu natural, cu acest ”acasă” la scară globală, ai cărei locuitori suntem atât noi cât și cei din generațiile ce vor urma. Ultima parte a primul capitol introduce, așadar, cadrul separării dintre natură și cunoașterea științifică odată cu pierderea profunzimii noțiunii de locuire. De asemeni introduce ideea că propria cultura ne plasează în afara curgerii naturale, ca puncte fixe în această rețea dinamică iar arhitectura serveste la fortificarea acestor instanțe de nemișcare protectivă, iar modul științific de a gândii nu face decât să exacerbeze această separare, atât în detrimentul nostru cât și al ecosistemului.

În cel de-al doilea capitol se pune problema reinterpretării aceastei atitudini și măsura în care putem reunii dimensiunea materială și spirituală a abordării arhitecturale în cadrul unei a conștiințe integratoare, o conștiintă care reunește comunitatea umană cu cea naturală. Mai departe se precizează sumar prezenta situație a capitalului natural și a maniera în care atropocentrismul duce la limita funționarea în mod echilibrat a lumii naturale. Se introduc noțiuni ca ”încărcarea impusă unui sistem natural” în încercarea de a ilustra cum factori ca: stadiul de tehnologizare și calitatea proiectării și a administrarii resurselor au cel ridicat impactul asupra calității mediului.

Se punctează apoi posibilitatea unei dezvoltări armonioase în cadrul proiectării ecologice, această arie de suprapunere a celor două entități, cea naturală si cea tehologică, creează mediul propice pentru desfășurarea unei planificări integratoare.

Cel de-al treilea capitol aduce cu sine dezvotare ideii de planificare ecologică

Arhitectura – Materie și Spirit

1.1 Dimensiunea artistică a arhitecturii

Arta scoasă din imediata sferă a estetismului și a formei poate fi privită ca purtătoare de înțeles, de sens. Așa cum munca pictorului sau sculptorului rezidă dincolo de obiectul realizat, și preocuparea arhitectului-artist este dincolo de materialitatea construcției sale. Dimensiunea artistică a edificiului constă în capacitatea sa de a se plia pe context și de a-și transmite semnificația, conținutul în relația sa perceptivă cu privitorul, de a întruchipa o stare, o atmosfera.

Percepția nu poate fi convertită într-o simplă convenție de sensuri, ea ramâne intrisec legată de structura spiritului uman. În arhitectură, toate straturile organizării materiale se țes împreună pentru a forma un întreg purtător de semnificație, forma devine astfel ireductibilă, nu poate fi dezmembrată sau tradusă fără a deveni altceva, fără a-și schimba conținutul. Spațiul construit generează în acest fel un câmp de semnificații compus din posibilități și probabilități ale înțelesului, modulat de conștiința cu care este pus in relație.

Așadar, ceea ce poate fi considerat drept calitate artistică a prezenței arhitecturale nu ține de estetism sau de formă ca triumf al tehnologiei, ci mai degrabă de capacitatea de a mijloci o experiență bogată a spațiului, de a susține transmiterea semnificației specifice locului și locuirii, a profunzimii, a simțirii. Experiența trăirii unui spațiu arhitectural sau chiar peisajer devine astfel un proces complex al percepției, o stare a sufletului.

”Rolul arhitectului rezidă în crearea de spații semnificative”

Ca simbol al sinelui, arhitectura devine legătura dintre noi și o lume mereu schimbătoare, stabilind un puternic mediu de transmitere și de materializare a valorilor umane de-a lungul istoriei, spațiul devine o entitate dinamică, mereu adaptată la factorii mediului la care se racordează, fiind înzestrat, am putea spune, cu calitatea de a oglindi substratul cultural pe baza căruia a fost clădit. Dupa cum sintetizează Henri Lefebvre, spațiul este o abstracție concretă: ”o abstracție ce devine adevarată în practică”, produsă atât pe diverse paliere colective: religios, politic, socio-cultural, spiritual, cât și personale: mental, emoțional și intuitiv. Acest câmp al semnificației se naște și este susținut atat de intenția și starea evocativă a minții ce imaginează spațiul ahitectural, cât și de calitatea, expresia și organizarea materialelor puse in operă.

Deși utilizează un limbaj universal bazat pe simboluri și arhetipuri încoporate în conștiința colectivă, conținutul operei de arhitectură rămâne o potențialitate, o capacitate de a activa resorturi interioare, actul înțelegerii raționale cât și cel al trăirii spațiului definindu-se ca unul particular și divers, un fenomen de rezonanță proprie.

Dimensiunea artistică a arhitecturii devine astfel punctul de tangență dintre o lume a materialului, a timpului și a spațiului și o lume a conștiinței contemplative de totalitate și de prezență, o lume a spiritului.

Arhitectura, ca știința și ca artă, ca materie și ca spirit, se detașează de toate celelate manifestări ale spiritului uman, datorită simplului fapt că în acest caz ceea ce noi modelăm ne modelează pe noi ulterior, suntem prinși și directionați de forma spațiului și implicit de conținutul pe care aceasta îl evocă în permanență. Arhitectura este creată pentru a fi trăită, iar acest lucru atrage cu sine o responsabilitate aparte.

Căci ”a locui” înseamnă în termenii lui Heidegger ”a exista pe pământ”. Limba germană veche atribuie cuvântului ”bauen” – ”a edifica” – înțelesul de ”a locui” (adică „wohnen”, cele două cuvinte având o origine comună: „buan”) iar cuvântul ”Dasein” – ”a fi aici” ”a exista într-un loc” – implică perceperea și înțelegerea, filtrarea prin sine. Acest motiv, al locuirii, este central filosofiei heideggeriene, din el decurgând responsabilitatea specială pe care o au creatorii de arhitectură, fiindcă prin ei, prin lumea creată de ei, există omul.

” Omul este acela care este, tocmai în mărturisirea care atestă propriul

lui Dasein. Mărturisirea aceasta nu înseamnă aici o expresie care se adaugă ulterior ființei sale de om, alăturindu-i-se marginal, ci ea constituie o parte componentă a Dasein-ului omenesc. ”, cele două cuvinte având o origine comună: „buan”) iar cuvântul ”Dasein” – ”a fi aici” ”a exista într-un loc” – implică perceperea și înțelegerea, filtrarea prin sine. Acest motiv, al locuirii, este central filosofiei heideggeriene, din el decurgând responsabilitatea specială pe care o au creatorii de arhitectură, fiindcă prin ei, prin lumea creată de ei, există omul.

” Omul este acela care este, tocmai în mărturisirea care atestă propriul

lui Dasein. Mărturisirea aceasta nu înseamnă aici o expresie care se adaugă ulterior ființei sale de om, alăturindu-i-se marginal, ci ea constituie o parte componentă a Dasein-ului omenesc. Dar ce trebuie omul să mărturisească? Apartenența sa la pământ. Această apartenență constă în aceea că omul este moștenitor al lucrurilor toate și cel care învață de la toate.”

1.2 Casa și visătorul– Locuința ca centrare a sinelui

Prin calitatea sa de protector al intimității, al sinelui, locuința capătă un statut unic, iar spiritul uman a explorat în diverse forme relația sa cu locuirea, producând spații cu o expresie mai mult sau mai puțin evident conectată cu arhaicul principiu al locuirii (”the original shell” – ”the primordial hut”). Orice gest constructiv are potențialul de a trimite către esența noțiunii de locuire, invitându-ne să contemplăm felul în care ne însușim și în care trăim spatiul.

În viziunea lui Gaston Bachelard, locuința are două tematici interconectate: cea a verticalității – ca polaritate și tensiune între cer și pământ – și cea a centralității – ca expresie a sinelui universal.

În ceea ce privește verticalitatea ca metaforă a polilor opuși, Bachelard explică asocierea dintre nivelul cel mai de jos al locuinței, pivnița, cu apăsarea și dificultatea umană în fața a tot ce este întunecat, ascuns, neînțeles, profund nemișcat prin legătura sa cu pământul, și dintre nivelul cel mai înălțat al locuinței, podul, asociat cu înțelegerea, reveria și deschisul cerului. Întelegem de aici bogata simbolistică a locuinței și importanța felului în care acesta mijlocește conexiunea noastră cu elementele naturii.

Felul în care se întemeia real și simbolic locuirea în societățile tradiționale avea ca început trasarea unui centru: ”Pentru a putea dura, pentru a fi reală, noua locuință sau noul oraș trebuie să fie proiectate, cu ajutorul ritualului construcției, în ”Centrul Universului.” După numeroase tradiții, crearea lumii a început într-un centru și, din acest motiv, construirea locuinței trebuie de asemenea să se desfășoare în jurul unui centru.”

Odată descoperit centrul, el cosmiciza spațiul înconjurător, îl scotea din haos, din neînțeles. Astfel, spațiul incintei devenea calitativ diferit de tot ceea ce se afla în exteriorul ei, devenea controlabil, perceptibil. De aici, importanța pragului, a spațiului interior și a calitații sale protective.

În interiorul incintei vom regăsi, transfigurate simbolic, elementele constitutive ale lumii. Astfel construirea vetrei, aducerea focului, este concepută ca o creație a lumii și prin ea se poate accesa toată profunzimea sensului propriu și universal.

”Tocmai reveria în fața focului, reveria plăcută, conștientă de starea sa bună, este cel mai firesc centrată dintre toate. Închis în căminul său, focul a fost fără îndoială pentru om primul subiect de reverie, simbol al odihnei, invitația la contemplare. În acest caz reveria este cu adevărat captivantă și dramatică; ea amplifică destinul uman; ea leagă ce este mic cu ce este mare, soba cu vulcanul, viața unui buștean cu viața unei lumi.”

De nepracticat astăzi, acest tip de întemeiere a locuirii poate inspira prezenta cultură în înțelegerea importanței aspectelor spirituale ale locuirii și în accesarea unei simbolistici proprii momentului actual, care poate da dimensiunea profunzimii unui simplu spațiu locuit și care poate spori utilitatea arhitecturii dincolo de cea materială.

În sine, casa întruchipează un microcosmos, primul contact cu lumea în care venim, iar imaginea senzorială a acestui prim spațiu rămâne suspendată in subconștientul nostru. Reveria ce se naște din amintirea casei copilăriei devine un act de intimitate al ființei proprii, o interesantă sursă de autocunoaștere și de înțelegere a ulterioarelor interacțiuni cu spațiul. Și toate acestea, neținând cont de bogația estetică sau chiar materială a locuinței în care se întamplă să ne naștem; chiar și în cel mai umil adăpost rezidă frumusețea și căldura primordială a pântecului.

Peter Zumtor punctează importanța pe care impresia dealurilor natale a capătat-o de-a lungul creației sale ahitecturale, atelierul său de lucru păstrându-și de mai bine de 35 de ani amplasamentul într-un sat de femieri din cantonul elvețian Graubünden.

Devenim astfel reflexia umană a locuirii acestui prim spațiu, act similar în orice interacțiune cu spațiul construit, dar mult mai evident în cazul primei locuințe amintite datorită permeabilității perceptive caracteristice vârstei copilăriei. Prin acestă impresie a primei interacțiuni cu casa, curtea și potecile copilăriei, putem accesa propria poezie a spatiului și a peisajului.

O altă modalitate de relaționare cu spațiului locuit, cu ” non-eului care protejeaza eul”, se conturează și în dimesiunea onirică a experientei umane. Gaston Bachelard califică locuința ca tocmai oportunitatea care înlesnește aceasta parte a conștiinței umane: ” Daca aș fi întrebat de principalul beneficiu al unei locuinte, aș spune: casa adăpostește reveria, casa protejează visătorul, casa ne lasă a visa în pace.” Gândurile și experiențele fizice nu sunt așadar singurele care alcătuiesc complexul univers uman, reveria și contemplarea devin punți către sine și către lumea exterioară, instrumente de cunoaștere și de explorare.

Locuința se înființează ca un gest de identitate proprie, ca manifestare a amintirilor, a viselor, a nevoilor și a aspirațiilor proprii, este locul în care solitudinea devine fertilă tocmai pentru că îndeamnă spre acestea. Cultura noastră priveste reveria, ”visatul cu ochii deschiși”, ca pe o activitate total neproductivă, însă în sinea sa acestă stare poate reflecta o necesitate psihică, aceea de a trăi în mod imaginar posibilele deveniri ale viitorului. Este un moment de interiorizare în care ne exersăm sinele înainte de a ne angaja în fapte sau în cuvinte, și fără de care ne-am reduce la trăirea unei lumi exclusiv exterioare.

Natura – știință și artă

Contemplarea naturii poate fi privită ca act estetic fundamental, natura în întregimea sa indică o structură și o complexitate deosebite, materializate cu coerență și simplitate. Această înțelegere a naturii, la nivel estetic, având rădăcini în filosofia platoniciană, a atins o culme în curentul iluminist timpuriu.

Interesul estetic pentru natură a constituit catalizatorul curiozității științifice, studiul științific pornind de la admirația pentru natură. Astfel, în modernitate, bucuria în fața frumuseților naturii se reîntoarce la ea însăși după ce s-a dezvoltat în cunoaștere științifică. Această idee, îmbrățișată de spiritul secolului XVIII prin curentul iluminist și mai apoi prin cel romantic, se bazează pe armonia dintre obiectivitate și subiectivitate, dintre știință și artă, materie și spirit, aceste contrarii văzându-se împăcate în chip firesc sub auspiciul naturii ca obiect estetic.

Chiar și arta, deși prezintă același fundament estetic ca și actul contemplării lumii naturale, artistul încearcând să treacă prin sine formele naturale, găsindu-le noi posibilități de emoție, își manifestă organicitatea plastică (mai ales în arta elenă și a Renașterii) prin accentuarea pieselor de rezistență, de autodefinire, ostilitate, izolare și victorie în fața imprevizibilului natural. ”De altfel era și firesc să se întâmple astfel lucrurile. Un peisaj ”natural” e posibil numai în intuiția unui om (sau a unei culturi) care s-a depărtat de natură și încearcă să se apropie și să se reintegreze în ea. A voi să descrii sau să sugerezi aspectele naturii – este semnul disocierii naturii de conștiință”. Spre deosebire de arta plastica europeană, cea indiană nu caută sa reinterpreteze la nivel de formă naturalul ci mai degrabă se lasă însuflețită de ”elanul organic, setea de viață și de creștere, capriciul de a descoperi noi forme si noi bucurii – iar nu imitând direct creațiile naturii, forme deja împlinite[..]- artistul indian a imitat gestul naturii și a creat el însuși, folosind însă alt spațiu decât cel natural și alte forme decât cele naturale ”. În contrast cu imaginea naturii în cultura vestică, cultura indiană reflectă o altă poziție : ”India reprezintă altfel viața în artele plastice. Ea exprimă continuul organic, circulația sevei vitale, un ritm al formelor și volumelor lipsit de eforturi și de opriri, rimt care trădează o energie ce circulă pe dinăuntru, fără obstacole[..].”

În societățile arhaice, arta, știința, religia, viața civică nu existau separat: preoții, artizanii, arhitecții și povestitorii țeseau în mod colectiv lumea din făceau parte, fiecare ocupație având simbolistica sa. Acest gen de organizare servea la integrarea lumii materiale în cea sprituală, însă pe măsura avansării în istorie, civilizațiile se dezvoltă în sensul autonomiei fiecărei discipline, fiecare parte uitându-și începutul și conexiunea cu întregul.

” În nodul infinit, orice mișcare este o mișcare a nodului, acționând ca un organism total, deși părțile sau buclele nodului nu sunt privite ca niște entități pasive de către întreg. Căci ele sunt părți separate în raport cu întregul doar într-un sens figurat, în scopul recunoașterii și al discuției; în realitate buclele sunt nodul, diferențiate în cadrul identității precum cele două fețe ale unei monede, eliminarea oricăreia dintre ele conducând automat la dispariția celeilalte. Astfel, toate artele și meșteșugurile, toate acțiunile omenești sunt percepute ca fiind identice cu atitudinea naturală sau spontană”

În prezent, societatea operează pe sectoare compartimentalizate și specializate iar întregul este în afara oricărei discuții, diferitele domenii ale cunoașterii acționează în sfere separate. Însă tendința actuală, vizibilă momentan în comunități restrânse și izolate, este de recunoaștere a interconectivității sferelor cunoașterii iar interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea au devenit modalități de planificare și de acțiune.

Este ușor asfel să întelegem cum propria cultura ne plasează în afara curgerii naturale, ca puncte fixe în această vastă rețea de fluxuri și conexiuni, arhitectura servind la fortificarea acestor instanțe de nemișcare protectivă. Dar oare nu putea reinterpreta această atitudine? Nu suntem acum capabili să înțelegem acest instinct de izolare și dominare din alta perspectivă? Ne mai este acesta necesar? În ce măsură ne mai poate servi?

Explorarea unui mod de gândire prepoderent științific de-a lungul ultimelor trei secole ne aduce în punctul în care avem capacitatea de a ne reevalua poziția fată de lumea naturală și măsura în care aceasta mai este justificată, iar în același timp naște momentul în care suntem nevoiți să ne reorietăm spre o manieră mai echilibrată de administrare a acestui capital din care ne clădim lumea după propria dorință și imaginație, căci dezechilibrele încep să-și arate urmările în tot mai multe domenii ale vieții, de la cele legate de aspecte sociale, la calitatea hranei, a mediului în care trăim, la omogenizarea și pierderea diversității atât la nivel de ecosistem, cât și la nivel de peisaj cultural.

Specificitatea, calitatea particulară a unui context, acestă diversitate extensivă prin care se manifestă natura, continua transformare și reutilizare a materiei fără generarea unor părți neintegrate în circuit, constanta adaptare a formelor și a modului în care acestea se mulează pe diverșii factori de mediu, sunt calități care ar putea inspira modul în care gândim spațiul construit și chiar gândirea în întregime.

“A clădi” ca gest de insușire a spațiului natural

2.1 Deschiderea către o conștiință unificatoare

Viziunea exprimată de filosoful și istoricul Jean Gebser în lucrarea sa The Ever present Origin, este că, în timp ce la nivel biologic umanitatea nu a manifestat schimbări notabile de-a lungul istoriei, la nivel non-biologic a parcurs o serie de transformări consistente, creând noi structuri culturale și noi moduri de a vedea lumea, cu o periodicitate tot mai alertă în ultimele secole. La începuturile istoriei nu se remarca încă o separare între om și natură, dezvoltarea în diferite faze a limbajului și a simbolisticii, a agriculturii, a războiului și a individualismului, a capitalismului, a tehnologiei și a orașelor a condus către un lung proces de separere între comunitățile umane și cele naturale, între corp, minte și spirit. Lumea materiei și a spiritului se reunește în mod firesc în propria ființă, iar acest punct de vedere este numit de Jean Gebser conștiință integratoare (”integral Consciuousness”). În această conștiință integratoare întânim atât experiența efemerității lumii materiale cât și percepția interconectivității fluxurilor naturale, trecând astfel de etapa unei culturi fixate de obsesia obiectului, a controlului și mergând spre o filosofie a perenialității, a inteligenței ecologice, a considerației pentru toate ființele vii și pentru toate aspectele experienței umane.

La baza concepției ecologice (”ecological design”) găsim așadar, în afara noțiunilorde sustenabilitate și eficiență, această întruchipare a spiritului naturii, a lumii vii căutându-și expresia în ceea ce clădim.

Capitalulnatural în prezent

Etica antroprocentrică se bazează integral pe interesul uman, astfel că, orice valoare în domeniul mediului derivă doar din preferințele individuale, în timp ce etica ecocentrică presupune că natura, toate formele de viață își au propriile lor drepturi, independente de preferințele umane, natura și ecosistemele caracterizându-se printr-o valoare intrinsecă proprie, pozitivă. Ecocentrismul intră în contradicție insolubilă cu economia neoclasică ale cărei precepte fundamentale respectă doar preferințele umane individuale, fără a lăsa loc pentru exprimarea și a drepturile altor forme de viață.

Tehnologia și economia sunt în procesul de a schimba drastic condițiile vieții umane, ale culturii și chiar a ceea ce semnifică a fi uman. Acest lucru devine tot mai vizibil, cu ajutorul imaginilor din satelit putând asista la creșterea nestăvilită a orașelor, a acestor pete în gri de aglomerare urbană. Aceleași principii de construire sunt aplicate global fără a se ține cont de loc sau de cultură, consumerismul devenind un limbaj universal. Solurile continuă să fie erodate, pădurile defrișate, văile râurilor și malurile lacurilor să fie transforme în locuri de abandonare a deșeurilor.

Amprenta ecologică (AE), concept dezvoltat de Mathis Wackernagel, operează ca masurătoare standardizată în evaluarea sustenabilității unui loc sau a unei economii. În forma sa cea mai simplă, analiza amprentei ecologice estimează suprafața diferitelor tipuri de teren necesare pentru a putea oferi:

Necesarul de energie pentru consum și capacitatea de a curăța emisiile de dioxid de carbon eliberate în utilizarea combustibililor fosili.

Spațiul și dotările necesare mediului construit.

Hrana și alte fibre, incluzând masa lemnoasă.

Apa potabilă precum și purificarea apei menajere.

Pe scurt, acesta măsoară încărcarea impusă unui sistem natural de către un anumit număr de locuitori, care se corelează simultan cu veniturile acestora, cu nivelul tehnologizării și al calității administrării și implicit cu rata de consum generată. Ponderea fiecărui factor luat în calcul modifică rezultatul, astfel factorul populației (P) în țările dezvoltate– care au cote ridicate de consum (C) – are o tendință de stagnare, sau chiar descreștere. Țările subdezvoltate, sărace, cu o amprentă ecologică redusă au de obicei o populație în creștere. Însa factorul stadiului de tehnologizare și de calitate a administrarii resurselor (A) este cel cu cu impactul cel mai ridicat.

Locuințele cu surse de energie altenative și regenerabile, mașinile eficiente din punct de vedere energetic, planificarea la nivel de comunitate care încurajează modalități alternative de transport, hrana în producția căreia se folosește o cantitate redusă de produse sintetice și de combustibili fosili, programele care încurajează reciclarea și planificarea de producție care ia în considerare reutilizarea parților componente ale unui ansamblu sunt modalități care pot ameliora amprenta ecologică într-o mare măsură.

În studiul său statistic, Mathis Wackernagel, scoate în evidență faptul că pentru a sustine un mod de viață tipic pentru o persoană vestică sunt necesare între 6 și 10 hectare de teren de diferite categorii, pentru a locui conform standardelor actuale în maniera în care ne administrăm în prezent. Daca luăm în considerare întreaga populație a planetei corelată cu suprafața globului, rezultă o suprafață de 1,7 hectare pentru fiecare locuitor, așadar teoretic avem resurse insuficiente pentru ca întreaga populație a globului să ajungă la acest standard de viață, iar pentru a fi posibil acest lucru ar fi necesare de 3,5 ori mai multe resurse naturale. În afara marilor consumatori la nivel global (de exemplu Statele Unite, având 4% din populația globului, solicită peste 40% din resursele naturale) se observă la nivel de țară mari consumatori de resurse și generatori de deșeuri, iar cei mai mari dintre aceștia rămân domeniul construcțiilorși cel al infrastructurii.

Este firesc atunci să ne punem problema reevaluării atât a atitudinii de administrare a capitalului natural cât modului în care acesta se poate îmbina armonios cu cel tehnologic.

2.3 Punctul de naștere a planificării ecologice.

Concepția ecologică lansează un cadru în care activitatea de proiectare și planificare ia în considerare factorii specifici ai cadrului natural și cultural pe care îl abordează, și le asociază cu o abordare tehnologică eficientă, transparentă și sensiblă în raport cu modul de funcționare al ecosistemului.

În diagrama de mai jos, cercul din stânga reprezintă ecosfera, toate procesele vitale care servesc și oferă suport vieții umane. Majoritatea dintre acestea nu au un substitut tehnologic sau sintetic datorită complexității și scării la care se desfășoară. Această ”ecostructură” este capitalul natural pe baza căruia umanitatea își construiește viața, un dar al evoluției. Incapacitatea de a acomoda aceste procese naturale în propria dezvoltare împiedică posibilitatea de a menține acest mod de desfășurare al lucrurilor și pune în pericol posibilitatea ca următoarele generații să beneficieze de aceeași opotunitate.

Cercul reprezentat în partea dreaptă semnifică tehnosfera, toate sistemele create pentru a acomoda necesitățile umane pentru hrană, adăpost, mobilitate, comunicare, educație, sănătate și securitate. Fondul construit și toată infrastructura necesară funcționării ( sistemul de generare și distribuire a energiei, a apei, admnistrarea deșeurilor, transportul, sistemele de comunicație) constituie o semnificativă parte din sfera tehnologică.

Fig. 1 [Sim Van der Ryn, Design for life, Gibbs Smith, Salt Lake City, 2005]

Suprapunerea între aceste două entități, cea naturală si cea tehologică, creează mediul propice pentru desfășurarea unei planificări integratoare, ecologice și pentru redefinirea relației între om, natură și arhitectură. În această manieră se maximizează continua capacitate regenerativă a sistemelor naturale, în beneficiul nostru, al mediului și chiar al tehnologiei.

Această arie de suprapunere care facilitează proiectarea ecologică poate fi accesată de aproape orice domeniu al activității umane. Pentru a menționa doar câteva exemple vom aminti practicarea unei agriculturi sustenabile și posibilitatea de a elimina îngrășămintele sintetice, erbicidele, pesticidele, insecticidele și cultivarea predominant cu ajutorul mașinilor. Facilitățile de tratare cu ajutorul proceselor biologice a apei contaminate, prin oxidare și filtrare naturală (prin intermediul plantelor și a întreg ecosistemului acvatic), pot înlocui în mod eficient sistemele bazate pe tratarea chimică a apei. Construcțiile rezultate în urma unei proiectări ecologice utilizează, înglobează și valorifică procese și materialele naturale, pentru posibilitatea de integra totul într-un sistem de reciclare, pentru calitatea și nu cantitatea rezultatului, pentru revigorarea comunităților, a peisajului și avitalității locuitorilor.

Cu cât vom reuși să integrăm mai mult cele două sfere, cu atât ele se vor îmbogăți reciproc, se vor suține și vor participa la găsirea unor soluții din ce în ce mai eficiente, ajungând asfel la viziunea unei societăți sustenabile, ancorate în sistemul natural, prin menținerea, dezvoltarea și diversificarea capitalului natural, cultural și tehnologic.

Așadar, posibilitatea unei reconectări cu lumea naturală nu implică nicidecum o reîntoarcere în timp, o reîntoarcere la cultura tradițională sau o respingere a tehnologiei, ci dimpotrivă o acomodare armonioasă a tot ce a devenit cultura umană.

Planificarea ecologică

Istorie și premize

Abordarea ecologică nu este o idee nouă, ea a atins un înalt grad de rafinament în sânul multor civilizații diferite, care au fost nevoite să facă față unor condiții de mediu extrem de diverse. Cunoscând perfect jungla amazoniană, indienii Yanomamo cultivă deliberat sute de specii de plante, ceea ce duce la o creștere a biodiversității. Acvacultura și culturile de orez terasate din insula Bali mențin fertilitatea solului și puritatea apei, hrănind în același timp nenumărați oameni. Aborigenii australieni recurg la povestiri și ritualuri pentru a păstra în memoria colectivă o hartă ecologică extrem de detaliată a ținuturilor lor. Regulile de planficare și administrarea a moștenirii naturale înglobate în fiecare dintre aceste culturi le-au permis să supraviețuiască de mii de ani.

Chiar pe parcursul celor mai puțin critice perioade de dezvoltare ale țărilor industrializate, au existat mișcări puternice pentru o planificare urbană adecvată din punct de vedere ecologic, pentru promovarea unui mod de construcție benefic mediului, a agriculturii organice, a tehnologiilor compatibile, a energiei verzi și a unei abordări interdisciplinare în domeniul designului.

Mișcarea pentru Arte și Meserii ( ”Arts and Crafts”) a lui William Morris, agricultura biodinamică promovată de Rudolph Steiner, orașele grădină ale lui Ebenezer Howard, planificarea regională propusă de Patrick Geddes și Lewis Mumford și arhitectura organică a lui Frank Lloyd Wright – fiecare proclamă un design la scară umană, design situat fără echivoc într-un context ecologic mai larg.

De-a lungul a cinci decenii de activitate foarte rodnică, Buckminster Fuller a testat limitele efemerizării – diminuarea consumului de materiale și energie – proiectând case Dymaxion care puteau să-și proceseze propriile deșeuri și puteau fi reciclate la capătul perioadei lor de utilitate.

Încă înainte de anii 60 ai secolului XX, diferite curente ce se opuneau cu obstinație unei industrializări frenetice invocând temeiuri de ordin etic și estetic, au fuzionat dând naștere primei generații preocupate de designul ecologic în contexul lumii moderne.

Proiectantul Sean Wellesley-Miller și fizicianul Day Chahroudi au conceput ”învelișuri” pentru construcții bazându-se pe metafore și principii biologice, dar folosind materiale nou apărute.

John și Nancy Todd împreună cu asociații lor de la New Alchemy Institute au proiectat arce solare care își asigurau propriile resurse de alimentare și de energetice, reciclându-și deșeurile.

Alte case și habitate experimentale au fost construite peste tot în lume, inclusiv Casa Ouroboros din Minneapolis, Casa Autonomă de la Universitatea Cambridge și Casa Urbană Integrală a Institutului Farallones din Berkley, California.

Deși diferite ca formă și scop, toate aceste proiecte au în comun o viziune similară: biologia și ecologia sunt științele cheie pentru a regândi designul locuinței. În cadrul acestor proiecte, metafora unui organism sau ecosistem viu a înlocuit vechea imagine a lui Le Corbusier, a locuinței ca ”mașină pentru locuit.”

Casa, habitatul cu care suntem cel mai bine familiarizați, părea să ofere un excelent punct de pornire acestei prime generații preocupate de design-ul ecologic.

Odinioară, gospodăria rurală sau sătească era centrul unui sistem în mare parte auto-suficient, care asigura mijloacele de trai ale familei, hrana și fibrele de care avea nevoie, uneltele și jucăriile. În decursul câtorva sute de ani, această gospodărie a devenit o locuință anonimă produsă în serie, locuitorii ei membri depersonalizați ai unei mulțimi de consumatori, casa însăși fiind total dependentă de resurse din exterior pentru a satisface nevoile locuitorilor ei.

Misiunea primei generații preocupate de designul ecologic a fost de a regândi metabolismul casei.

Casa Urbană Integrală, concepută de biologii Bill și Helga Olkowski și sponsorizată de Institutul Farallones, a avut ca punct de pornire o casă dărăpănată din Berkley, California.2 Din cauza embargoului asupra importurilor de petrol, oamenii au conștientizat pentru prima dată faptul că depind aproape total de o economie bazată pe petrol. Ingeniozitatea proiectanților a fost pusă la încercare, ei fiind nevoiți să lucreze cu soarele, transformând această casă dintr-o consumatoare de petrol, de electricitate și hrană, într-un producătoare de energie termică, hrană și electricitate.

Scopul Casei Urbane Integrale a fost de a reda locuitorilor ei un anumit control asupra resurselor elementare de trai, de a reduce cheltuielile legate de resursele și serviciile pe care le putea furniza casa și mediul local și de a încuraja interacțiunea cu ecosistemele locale. Se preconiza ca atât producția de energie și hrană, cât și reciclarea deșeurilor și a apei să fie integrate direct în proiectarea casei. Casa Urbană Integrală avea toalete ecologice, un iaz destinat acvaculturii, grădini ecologice, atingând un grad ridicat de abilități de reciclare.

În acei ani de efervescență creatoare, progrese importante s-au făcut și în plan teoretic. În volumul Design with Nature, Ian McHarg a examinat funcționarea naturală a peisajelor, propunând ca planificarea inteligentă a folosirii terenului să fie bazată pe ”ceea ce vrea peisajul să fie”.

În volumul lui, Small Is Beautiful, Fritz Schumacher, inspirându-se copios din ideile lui Gandhi, pledează foarte convingător în favoarea viabilității economice a sistemelor concepute la scară mică, lansând astfel căutarea sistematică a unor tehnologii adecvate.

În volumul Soft Energy Paths, Amory Lovins oferă o alternativă coerentă la energia nucleară, propunându-ne în schimb energia solară. John și Nancy Todd ne-au pus la dispoziție noi precepte cheie pentru ”designul biologic” în cartea Bioshelters, Ocean Arks, City Farming: Ecology as the Basis of Design, republicată recent sub titlul From Eco-Cities to Living Machines: Principles of Ecological Design.

În volumul A Pattern Language and The Timeless Way of Building, Christopher Alexander și colegii lui au prezentat o nouă și viguroasă teorie asupra planificării și proiectării, teorie cu profunde implicații ecologice.

În anii 80, mișcarea ecologistă s-a extins, transformându-se într-o amplă mișcare pentru promovarea unei dezvoltări durabile.

S-au făcut progrese foarte importante în domeniul energiei solare și eoliene. Institutul lui Lovins din Munții Stâncoși a ajutat la transformarea politicii energetice în multe țări. Bill Mollison a propus conceptul de ”permacultură”, concept ce și-a găsit aplicabilitatea în domeniul argiculturii ecologice și al construcțiilor benefice sănătății, dobândind adepți pe toate meridianele lumii, în ciuda începuturilor sale modeste undeva în Tasmania.

La Universitatea California din Santa Cruz și la Land Institute din Salina, Kansas, s-au efectuat cercetări fundamentale în domeniul agriculturii durabile. Activitatea din domeniul ecologiei peisajului și al biologiei conservării ne-au pus la dispoziție noi instrumente pentru menținerea biodiversității, instrumente ce sunt folosite efectiv de către Project Wild.

Peter Calthorpe, Andres Duany și Elizabeth Plater-Zyberk au redeșteptat intersesul pentru o planificare urbană orientată în principal spre nevoile pietonilor.

În anii 90 a apărut o mișcare internațională preocupată de construcția orașelor ecologice, care acționează pentru a crea orașe mai sănătoase și mai eficiente din punctul de vedere al resurselor.

Ecosistemele construite – zonele umede și microsistemele autonome – devin pe zi ce trece o alternativă importantă la sistemele convenționale de tratare a apelor reziduale.

Ecologia industrială și analiza ciclului vieții reprezintă deja niște instrumente cheie pentru reducerea la minim a poluării. Noile abordări în domeniul restaurării mediului și al decontaminării sunt foarte promițătoare.

Tentativele recente de a integra în cadrul aceluiași demers ecologia și economia încep și ele să dea rod, inclusiv perspectiva lui Pliny Fisk asupra designului bioregional, ce este promovată la Centrul pentru Sisteme de Construcție de Potențial Maxim din Austin, Texas. Artiști precum Andy Goldworthy și Mierle Ukeles crează opere care vădesc profundul lor atașament față de ideile ecologiei.

De asemenea, în anii 80 și 90 s-au publicat câteva lucrări teoretice importante în domeniul designului ecologic. Cărțile lui John Tillman Lyle Design for Human Ecosystems: Landscape, Land Use and Natural Resources și mai recenta Regenerative Design for Sustainable Development vădesc o mare înțelegere în tratarea strategiilor legate de designul ecologic. Volumul Gray World, Green Heart: Technology, Nature and the Sustainable Landscape de Robert L. Thayer Jr. este o lucrare mai filosofică, lucrare ce ridică câteva probleme importante. Cartea lui Sim Van der Ryn și Peter Calthorpe Sustainable Communities: A New Design Synthesis for Cities, Suburbs and Towns tratează problemele designului ecologic la scara orașului. Volumul lui Paul Hawken The Ecology of Commerce: A Declaration of Sustainability trasează niște conexiuni importante între domeniul designului ecologic și lumea afacerilor.

Demersul primei generații preocupate de designul ecologic a fost bazat pe experimente la scară mică ce vizau locuirea fără o amprentă majoră asupra mediului. Multe dintre tehnologiile și ideile generației respective, precum materialele de construcție alternative, energia verde, alimentele ecologice, conservarea mediului și reciclarea resurselor au fost adoptate pe scară largă dar într-o manieră fragmentară. În prezent asistăm la apariția celei de-a doua generații preocupate de designul ecologic. Această generație reprezintă o alternativă de îmbinare a tehnologiei și a designul; ea prezintă calea unei noi evoluții.

Cea de-a doua generație preocupată de designul ecologic trebuie să sintetizeze literalmente rezultate provenite din zeci de discipline diferite. Ea trebuie să creeze o planificare ecologică viabilă în cadrul unei autentice culturi a sustenabilității, în loc de a se lăsa antrenată în dispute interdisciplinare și în lupte teritoriale. Este vremea să oferim noi concepții ecologice care să poarte cu ele o mare diversitate culturală și epistemologică.

Definirea abordării ecologice

Ne putem imagina lumea naturală și cea proiectată de civilizația umană împreună, legate într-o pânză cu o multitudine și o varietate de straturi interconectate, iar felul în care acestea se țes împreună determină un rezultat coerent și funcțional. Ceea ce este necesar pentru a ajunge la o astfel de imagine este priceperea și deprinderea unei planificări care operează cu o viziune ecologică pe o bază integrativă și coerentă. Această manieră de abordarea a administrării vieții de zi cu zi poate recrea legătura dintre natură, cultură și umanitate, iar amânarea alinierii la o astfel de viziune nu poate duce decât la acumularea unui impact mai mare asupra ecosistemului și a asupra disocierii om – natură.

Putem defini intenția ecologică ca o concepție care înglobează în orice formă de planificare și dezvoltare, forme cu un impact cât mai redus asupra mediului prin integrarea în fenomenul viu al lumii naturale. Aceasta implică respectarea diversității speciilor și a arealelor, minimizarea tendinței de epuizare a resurselor, păstrarea nutrienților naturali și a circuitului apei și asistarea în crearea tuturor condițiilor necesare sănătății oamenilor și a ecosistemului.

Așadar proiectarea ecologică nu este un stil, ci mai degrabă o formă de angajament și de parteneriat cu natura, legată nu de un anumit domeniu ci de tot arealul activităților umane.

Ne aflăm în momentul tranziției dintre o formă de proiectare convențională și una care ia în considerare factorul ecologic, iar acest lucru devine tot mai vizibil pe piața construcțiilor, a planificării urbane, a agriculturii și a industriei, înlocuind o utlizare extravagantă de materiale și resurse cu o abordare mai echilibrată și mai argumentată.

Această abordare solicită tot mai mult colaborarea între toate domeniile de activitate, pentru o gama de soluții cât mai inovative și cât mai coerente, pentru a fi corelată desigur cu fluxurile informaționale proprii lumii naturale, care pun în legătură în mod armonios procesele vitale de la toate scările, de la microorganisme până la continente. Iar această capacitate a lumii naturale este rezultatul unui lung proces evolutiv, într-o anumită măsură am putea spune că este rezultatul unei lungi și atente planificări din partea naturii, iar acest proces este încă în continuă desfășurare pe cuprinsul întregii biosfere.

Un organism tipic a fost supus unui fenomen evolutiv de milioane de ani și nici una din capacitățile noastre de planificare sau de cogniție nu poate egala acest standard. Evoluția a dăruit orice organism cu o varietate de capabilități, de la capacitatea a înmagazina și utiliza energia solară până la aceea de a percepe și comunica cu mediul exterior. În plus, a dat comunităților de organisme abilitatea de a recicla în mod colectiv nutrimenți, de a regla circuitul apei, de a menține și de a ajusta atât structura cât și diversitatea necesară. Evoluția lumii vii a lucrat în mod incremental spre aducerea întregului la un nivel de integrare armonioasă, iar toate acestea s-au petrecut printr-un proces cheie: adaptarea la condțiile date, oglindirea contextului. Orice organism este perfect adaptat la mediul în care trăiește, esențial fiind acest continuu schimb de informație care generează această coregrafie a formei, a funcției și a fluxului, a curgerii.

Acest dans al formelor generează contextul larg la care ne raportăm propriile capacități de a clădi iar în încercarea de a planifica cu un mai mic impact asupra mediului ne găsim chiar în fața strategiilor naturale de planificare și de creștere.

Astfel, planificarea ecologică susține trei direcții strategice esențiale: conservarea, regenerarea și administrarea capitalului natural.

Conservarea, adusă în discuție și anterior, are în vedere încetinirea procesului de degradare al biosferei, prin grija pentru resursele neregenerabile și pentru toate acțiunile participante la accelerarea procesului de poluare. Desigur, acțiunile tipice strategiei de conservare sunt recilarea materialelor, densificarea fondului construit pentru a împiedica ocuparea terenurilor agricole și diminuarea fondului natural liber, eficiența energetică pe toate planurile, de la domeniul locuirii până la cel al transporturilor. Însă în sine această strategie nu este suficientă, pentru că implică doar o rată redusă de consum, producând în final un deficit cumulativ în capitalul natural. Conceptul conservării este deja bine stabilit în domeniile ingineriei și a managementului de resurse, dar regenerarea abia acum începe să fie explorată de ecologiști și fermieri organici.

Strategia regenerativă vine în compensarea pasivității atitudinii conservative prin restaurarea acestui ecosistem supus disfuncției și abuzului. Regenerarea implică expansiunea capitalului natural printr-o atitudine restaurativă activă, de readucere la stadiu de productivitate biologică de exemplu a unui curs de apa erodat, ori de a recrea un habitat sau de a reînnoi un sol. Acest tip de acțiune servește astfel unei atitudini vindecătoare care întruchipează o șansă de armonizare între cultură și natură, restaurând o stare a plenitudinii.

Administrarea sau gospodărirea face referire la o serie de reguli ce influențează relația noastră cu mediul înconjurător. Ea presupune o implicare constantă si activă a omului, implicare modelată permanent și eficientizată de acumularea experienței adunate în timpul procesului în sine (deci este un proces dinamic, evolutiv), necesitând păstrarea în bună funcționare a subansamblurilor ce alcătuiesc întregul sistem “gospodărit”, cât și o continuă reinvestiție a “capitalului” acumulat.

Putem lua ca exemplu modul în care un grădinar își administrează parcela, plivind, udând, protejând împotriva dăunătorilor, îmbogățind solul cu compost, adăugând noi varietăți de plante etc.

Gospodărirea menține capitalul natural prin cheltuieli frugale și investiții înțelepte.

Proiectarea ecologică cuprinde toate aceste 3 aspecte : conservare, regenerare și gospodărire deopotrivă. Dacă conservarea implică cheltuirea capitalului natural cu mai puțină rapiditate, iar regenerarea cere chiar majorarea lui, atunci gospodărirea presupune înțelepciunea de a trăi din “dobânda” regenerabilă obținută, mai degrabă decât a consuma capitalul natural.

Sinteză comparativă – Planificarea convețională și planificarea ecologică

Mai jos se va face o analiză a mai multor aspecte relevante prin comparararea metodelor și conceptelor convenționale de construire și abordarea ecologică ce este prezentată în aceast capitol.

Sursele de energie folosite atât în construcția, întreținerea cât și folosirea unei locuințe convenționale sunt de obicei neregenerabile și distructive, bazate pe combustibili fosili si energie nucleară, acest lucru consumând “capital” natural, în comparație, planificarea ecologică se bazează pe surse regenerabile precum energia solară, eoliană, bio-masă.

Dacă materialele folosite în metoda convențională sunt de înaltă calitate, procesate industrial, folosite uneori fără discernământ, rezultând în deșeuri toxice ce intră în pânza freatică și în sol, metoda ecologică presupune folosirea unor materiale ce pot intra înapoi în circuitul natural, în care deșeurile rezultate în urma unui proces devin combustibil pentru un alt proces.

Poluarea este considerată normală în cadrul metodei convenționale fapt ce este în opoziție conceptului ecologic de a nu produce în urma procesului de construire deșeuri ce nu pot fi ușor reintegrate în natură prin alcătuirea lor dar și prin cantitatea lor.

Tot sub aspectul materialelor poluante putem trece multe din substanțele folosite în mod regulat pe lângă casă, precum vopsele, lacuri, pesticide.

Cât privește impactul pe termen mediu și lung a structurii asupra mediului înconjurător, dacă metoda convențională se limitează la respectarea prevederilor legale obligatorii ce sunt în vigoare la momentul efectuării construcției, metoda ecologică presupune acoperirea unor largi aspecte ale impactului asupra mediului atât în timpul construcției cât si pe durata de viață a structurii, de la extragerea inițială a materialelor până la reciclarea lor finală înapoi în circuitul natural.

Acest lucru se datorează faptului că, la bază, în metoda convențională, aspectul economic si cel ecologic al construirii unei case sunt văzute ca fiind incompatibile, lucru ce intră din nou în directă opoziție cu metoda ecologică.

Dacă prima concepție vede ca prioritare criterii în planificare precum fezabilitate și conveniență economică, folosind planificări standardizate, cu consum mare de energie și materiale, ce deși asigură o oarecare economie a resurselor, distrug diversitatea biologică, culturală si economică, cea ecologică urmărește fezabilitatea structurii în cadrul ecosistemului în care este construită cât și a mediului cultural-economic specific zonei respective.

Abordarea convențională nu ține deloc cont de contextul geografic în care are ia naștere structura : un zgârâie-nori arată la fel de la Cairo la New-York; acest fapt tinde să omogenizeze specificurile locale într-un standard general acceptat. La pol opus se regăsește cea eco-prietenoasă, ce pune accent pe folosirea solurilor locale, a materialelor vegetale specifice zonei, care au eventual antecedente istorice de utilizare în zona respectivă. Soluția crește din locul în care e “plantată”.

Dacă metoda convențională își sprijină conceptele pe studii disciplinare cu câmpuri de cercetare foarte restrânse, astfel neavând o vedere plenară asupra unor aspecte foarte complexe, metoda ecologică își propune să acumuleze și să integreze descoperirile din domenii cât mai diverse, astfel dovedind o atitudine incomparabil mai empatică atât cu alte discipline stiințifice cât și cu mediul înconjurător.

Această abordare holistică se poate observa și în modul diferit în care e percepută unitatea mediului înconjurător, a lucrărilor efectuate cât și a subansamblurilor din care sunt alcătuite. Dacă metoda convențională tratează diferitele părți ce alcătuiesc un ecosistem ca fiind de sine-stătătoare și nu interdependente, cea ecologică urmărește integrarea cât mai armonioasă și non-disruptivă a lucrărilor în mediul înconjurător.

Atitudinea față de rolul omului în natură și rolul naturii în viața omului este un alt aspect în care cele două abordări fac notă discordantă : dacă cea convențională urmărește să impună naturii concepte străine de ea pentru a o controla și a obține un mediu previzibil care să întrunească conceptul îngust al confortului uman, cea ecologică include natura ca un partener: oricând e posibil, este încurajată substituirea materialelor și a soluțiilor costisitoare energetic și financiar cu modele preluate din natură.

Aceste vederi opozante se pot releva și din atitudinea ermetică a metodei convenționale, ce presupune limbaj de specialitate folosit de experți ce sunt refractari la comunicarea cu publicul nespecializat, astfel limitând implicarea comunității în process, ceea ce este în fermă discordanță cu atitudinea deshisă si integrantă a celei ecologice, ce susține folosirea unui limbaj clar, accesibil, astfel facilitând implicarea comunității și încurajează dezbateri și schimburi de idei în cadrul acesteia.

Chiar și modul lor de a aborda acumularea de noi cunoștințe este diferită între cele două concepții: dacă cea convențională susține că natura și tehnologia sunt ascunse și separate iar proiectarea nu poate revela noi informații cu timpul, cea ecologică, din contră, susține integralitatea procesului tehnologic si a omului (generatorul procesului tehnologic) în natură, procesul creative si acumulativ fiind și el văzut ca un proces organic, dinamic, în permanentă evoluție. Aici se poate din nou constata natura “ermetică” a primei, în clară opoziție cu ”deschiderea” celei din urmă.

Poate aspectul cel mai fundamental în care aceste două abordări intră în opoziție este felul diametral opus în care acestea tratează relația dintre natură și cultura umană: cea convențională vede cele două ca fiind ireconciliabile, singura soluție fiind încercări superficiale si neintegrate de a încetini degradarea mediului, fără a analiza situația în profunzime, astfel neobținând rezultate concrete; spre deosebire de aceasta, abordarea ecologică vede natura și cultura umană ca potențial simbiotice, căutând metode de a regenera și a menține sănătatea ecosistemului în mod constant.

Toate aceste diferențe pot fi însumate în următoarele metafore conceptuale ce surprind cel mai bine esențele celor două filosofii divergente: Convenționalul ca mașină, piesă, produs și Ecologicul ca celulă, organism, ecosistem.

Concluzii

IN LUCRU

Privind spre natură, spre cea mai apropiată reprezentare a întregului, spre oglindirea noastră în lumea la clădirea căreia am luat parte, folosind gestul de a locui în sensul său autentic, recunoscând importanța introspecției, a particularității, a manierelor de interpretare a întregului, conștiința umană poate regândi aceasta separare, se poate lăsa animată de propria putere de creație și de celebrare a vieții. Iar arhitectura, cea de-a doua natură a noastră, poate susține sau poate împiedica percepția coerenței întregului, a sensului și a frumuseții.

Studiu de caz – Locuințele cu baloți de paie – O tendință actuală pe teritoriul României

4.1 Contextul actual

Casele ecologice sunt case ”prietenoase cu mediul înconjurător”, construcții cu un impact redus asupra mediului, asupra sănătății oamenilor și care beneficiază de o planificare integrată a producției și a consumului eficient de energie. În acest sens, coerența întregului ansamblu și alegerea materialelor de construcție joacă un rol esențial.

Daca în Europa această tendință, este tot mai viziblă, în România piața construcțiilor ecologice este abia la început, înregistrând deocamdată un numar relativ mic raportat la media europeană. Însă această nișă pare a avea un debut promițător cu ramificații atât în domenii de specialitate (în rândul arhitecților, constructorilor, designerilor) cât și în rândul persoanelor din afara acestor domenii, interesate din proprie inițiativă de acest gen constructiv, de posibilitatea de a locui în condiții ce susțin un climat interior sănătos, de costurile mici de exploatare ( specific în acest caz locuințelor cu baloți de paie), într-un context ce reflectă mediul natural și cultural al țării și care îi apropie tot mai mult de tot ce este natural.

Cu o lungă tradiție în construirea prin intermediul materialelor naturale, arhitectura vernaculară românească a dus utilizarea lemnului, pietrei, paielor și pământului la un nivel de desăvârșire și a manifestat o intuiție deloc neglijabilă, înglobând concepte ca ecologic și sustenabil înaintea apariției acestora ca ideologii.

Această tendință oferă într-un fel, o nouă șansă materialelor naturale tradiționale, înglobându-le utilizarea într-o manieră contemporană ce încorporează de asemenea tehnici de construcție și aport tehnologic modern. În plus, revitalizează aplicabilitatea unor meșteșuguri ce altfel ar fi riscat o folosință sporadică doar în cadrul muzeelor sau a evenimentelor culturale cu specific. Amintim aici, de exemplu, lucrul cu pămîntul și cu paiele în obținerea chirpiciului sau a diferiteor tipuri de tencuieli naturale; încă există un numar mare de meșteri locali ce pot împartăși această cunoaștere.

Pe lânga aceasta, piața construcțiilor ecologice din România aduce cu sine reactivarea comunităților din mediul rural și înlesnește o punte către patrimoniul cultural și natural, o tendință larg încurajată în cadrul Uniunii Europene ca strategie de dezvoltate teritorială a mediului rural, prin aducerea la zi și în aceste regiuni a standardelor de viață moderne ( fezabilitate economică, funcționalitate, accesibilitate, exploatare echilibrată a resurselor naturale și culturale) și prin crearea unei mai strânse legături între mediul urban și cel rural și a unei structuri teritoriale policentrice.

După 1989, pe piața românească, o mare parte din produsele de construcții au avut un impact negativ asupra mediului. Fișele tehnice de obicei dezvăluiau compușii chimici folosiți în producția materialelor, însă cumpărătorii nu îi puteau “traduce” – informatiile de pe ambalaje sunt și astăzi un factor indiferent sau indescifrabil pentru majoritate, prin urmare produsele sunt cumpărate fără a conștientiza impactul lor asupra sănătății.

Potrivit specialiștilor din acest sector, după anii ’90, pe piața materialelor de construcții au pătruns soluții și tehnici ce au dus la bine-cunoscutul sindrom al ”clădirii bolnave” –  construcții în care aerul din interior este de aproape 2-5 ori mai poluat decât cel din exterior. Consecința se resimte asupra sănătății, provocând alergii, dureri de cap, astm si alte afecțiuni. Astăzi în România, peste un million de copii sunt bolnavi de astm.

Specialiștii din domeniul construcțiilor atrag atenția asupra efectelor nocive și susțin folosirea unor alternative naturale și chiar tradiționale, reinterpretate și îmbunătățite cu ajutorul tehnologiei de astăzi, în încercarea de a facilita o conștientizare a necesității unor altfel de locuințe, cu rezistență în timp, eficiente si sănătoase.

Contrar aparențelor, casele din baloți de paie sunt foarte durabile. Primele astfel de case au fost construite în SUA la finalul secolului XIX, iar unele dintre ele sunt funcționale și azi.

Un exemplu foarte bun este casa din baloți de paie construită în Franța în anul 1921, Le MaisonFeuillette – Le Maison en paille, ce există și este locuită și la această zi.

Fig. 2. [http://www.lamaisonenpaille.com]

 Începând cu anii 80, interesul pentru construcțiile din materiale naturale, ecologice și sustenabile începe să fie tot mai mare. Din ce în ce mai mulți arhitecți și constructori ajung să lucreze cu baloți de baie, experimentând și dezvoltând în același timp noi tehnici care folosesc acest material. În prezent, numărul acestor case este foarte mare, ele găsindu-se mai ales în țări precum SUA, Franța, Marea Britanie, Olanda, Norvegia sau Australia. Odată cu creșterea interesului pentru casele din baloți de paie, a apărut și un număr tot mai mare de companii specializate în proiectarea și realizarea lor, chiar până la includerea lor în metode de prefabricare.

Mai departe vom ilustra ceea ce este specific în cazul argilei și a baloților de paie ca materiale de construcție, și ce avantaje le justifică alegerea în alcatuirea acestui sistem constructiv.

Argila este, din punct de vedere tehnic, un amestec natural de minerale argiloase cu forță de coeziune mare și componente silitice, nisipoase și de pietriș, care alcătuiesc conținutul mineral.

Forța de coeziune depinde de tipul și cantitatea de minerale argiloase, în funcție de aceasta se pot numi “argile slabe”, “argile grase”, iar de la o anumită valoare a forței de coeziune în sus – “lut”, plasticitatea depinde de asemenea de tipul și cantitatea de minerale argiloase.
Mai jos sunt enumerate câteva din metodele prin care se poate stabili și utilitatea sa ca material de construcție. În cadrul acestor teste se urmărește: forța de coeziune, plasticitatea și conținutul de particule minerale (granulația).
Fig. 3. [Minke, Gernot Building with earth – Design and technology of sustainable architecture, Birkhauser – Publishers for Architecture, Berlin, 2006]

proba formării unei sfere : pentru evaluarea forței de coeziune, se formează, cu mâna, din argilă la umiditatea solului mai multe sfere cu diametrul de 5 cm. Argila grasă se lipește de mână la modelare (în stare uscată nu se poate îndeparta decât prin spălare), argila slabă nu se poate modela sau se desface ușor după uscare.

proba aruncării unei sfere : după ce se usucă, sfera se lasa să cadă pe o suprafață dură de la o înălțime de 80 cm. O sferă de argilă grasă nu se sparge, una din argilă slabă sau foarte slabă se desface în câteva bucăți, respectiv în firimituri nisipoase.

proba tăierii : când se taie cu un cuțit o probă la umiditatea solului, argila grasă va avea o secțiune cu suprafața lucioasă.

determinarea conținutului mineral : se realizează prin sedimentarea unui amestec de apă și argilă după ce a fost amestecat într-un recipient de sticlă închis.

Argila absoarbe și cedează umiditatea mai rapid și în proporție mai mare decat orice alt material (în medie de până la 30 de ori mai mult decât cărămida arsă clasică) ducând la un climat interior sănătos și echilibrat în orice anotimp. Umiditatea aerului este un factor de mediu interior rar luat în considerare în demersurile de proiectare, este esențial de știut că organismul uman are nevoie de o anumită umiditate pentru a funționa în parametri normali. În locuințele convenționale din materiale sintetice care nu prezintă calități higroscopice, mediul interior este ori excesiv de umed ori excesiv de uscat, iar în anotimpul rece acest lucru duce la binecunoscutele afecțiuni de sezon. Răcelile și afecțiunile respiratorii caracteristice acestui sezon se datorează în mare parte unei umidități foarte scăzute a aerului, acest lucru conduce la uscarea mucoaselor, virușii ajungând de cele mai multe ori în sistemul respirator.

Costurile de exploatare, trasport și punere în operă a lucrărilor pe bază de argilă sunt foarte mici ( “low embodyed energy”) : 1% din costurile implicate în folosirea și producția cărămidei arse sau a betonului armat, datorită faptului că nu implică tehnologii sau mână de lucru specializată sau costisitoare. Ea este de cele mai multe ori accesiblilă chiar pe sit sau în proximitatea acestuia. În selectarea ei trebuie urmarită compoziția la nivel de impurități: pământ cu resturi vegetale, rădăcini, humus sau mucegai nu este recomandat ca material de construcție. De asemenea, se recomandă depozitarea în locuri ferite de ploaie.

Este posibilă folosirea argilei reciclate din părți de construcții demolate, caz în care se urmărește lipsa impurităților vegetale, a mucegaiului sau a sărurilor, acestea putând fi identificate prin eflorescențe.

Datorită unei umidității de echilibru scăzute (umiditatea specifică) argila protejează elementele structurale din lemn cu care intră în contact păstrându-le uscate. În plus nu oferă un mediu propice dezvoltării mucegaiurilor sau a insectelor, acestea necesitând o umdidate de minim 20% respectiv 14 %.

Pe piața românească argila nu este încă un material standardizat, poate varia atât la nivel granulometric (agregate de granulometrie diferită în diverse proporții) cât și la nivel chimic rezultând o paletă largă de nuanțe și texturi. Amestecurile pe bază de argilă se contractă și prezintă crăpături în timpul uscării, aceasta fiind o reacție firească a materialului. Ea nu trebuie privită cu descurajare, crăpăturile se rectifică și se reduc pe măsură ce se aplică straturile succesive de tencuială.
Argila are o arie de aplicabilitate largă în construcții, putând fi folosită atât ca element structural ( pereți portanți de cărămidă nearsă, de ”cob” sau de ”rammed earth”, caz în care calitatea termoizolantă este semnificativ mai mică comparativ cu pereții umpluți cu zidărie de baloți de paie) cât și în cadrul elementelor nestructurale, ca în cazul locuințelor cu baloți. Astfel argila poate fi folosită în diferite amestecuri ca umplutură pentru pereții interiori (inserarea în interiorul structurii delimitate de un cofraj de lemn a unui amestec cu o compoziție variabilă de argilă, apă și paie) și de asemenea în finisarea suprafețelor: tencuieli și pardoseli.

Baloții de paie sunt o adiție relativ recentă în sistemele constructive, datorită faptului că tehnologia necesară legării paielor în baloți nu exista până acum puțină vreme, aceasta devenind accesibilă după a doua jumătate a secolului XX.

Tulpina oricărei plante cereale se pretează balotării, însă cele mai potrivite sunt cele de grâu și de secară. Paiele conțin celuloză, lignină și silicați ce îngreunează putrezirea. De asemenea ele au un înveliș “ceros” rezistent la apă.

Coeficientul lor de conductivitate termică este de 0,0456W/mK (polistiren – 0,045 W/mK, vată minerală – 0,042 W/mK). În schimb, pereții din baloți de paie tencuiți pe ambele părți rezistă 90 de minute la foc direct, lucru ce nu se poate spune despre materialele convenționale enumerate mai sus.

Pereții din baloți de paie au o densitate de 80-120 kg/m3; astfel pot suporta o greutate de peste 1000 kg/m2, fapt ce permite cu ușurință construcții P+1.

Folosirea baloților de paie ca material de construcție prezintă o serie de avantaje, printre care pot fi enumerate: transportul se poate face cu costuri reduse, materialele sunt din resurse regenerabile, pereții sunt permeabili și prezintă calități termoizolante ridicate. Acest fapt duce la confort termic pentru inhabitanți, creând un climat interior sănătos și echilibrat prin autoreglarea umidității aerului.

De asemenea, un avantaj extrem de important al baloților de paie este sustenabilitatea și anume faptul că ei nu poluează nici în timpul utilizării, nici după încheierea duratei de viață, materialele reîntorcându-se în ciclul natural.

Un aspect de urmărit în alegerea baloților de paie este ca ei să fie bine compactați, curățați de orice de orice fel de semințe, pleavă (materie vegetală mărunțită ), sau resturi vegetale încă verzi, paiele să fie uscate, fără pete vizibile de mucegai sau umezeală. Se recomandă de asemenea ca balotarea să nu fie făcută dimineața pentru a nu reține roua înăuntru.

Depozitarea lor se va face în locuri uscate, evitând contactul direct cu solul. La încheierea perioadei de depozitare, înainte de a fi montați în structură este recomandată o verificare suplimentară a urmelor de umezeală iar cei compromiși se recomnadă a fi înlăturați sau refolosiți în amestecurile argiloase.

Rezistența la cutremur a locuințelor cu baloți de paie, este asigurată printr-o bună proiectare a structurii (ex. structură de lemn, lemn stratificat, metal)

Deși în anumite zone de pe glob se folosesc baloți cu rol structural (portant), în România este necesară o structură de rezistență datorită activității seismice.

Din punctul de vedere al rezistenței la foc, din studiile efectuate în alte țări (Anglia, Germania, Rusia) un perete bine efectuat, cu o tecuială de minim 2,5 cm pe bază de argilă, var și nisip rezistă peste 180 minute la foc deschis.

În ceea ce privește rezistența în timp, principala vulnerabilitate a unei case construită folosind această tehnică este umiditatea. Atâta timp cât prin detaliile proiectului și prin execuție sunt eliminate posibilele infiltrații în perete, acesta poate rezista atât cât este garantată structura de rezistență a casei, fără ca paiele să putrezească.
Se va avea grijă la capilaritatea tencuielii cu care vor fi acoperiți baloții, mai ales în dreptul ferestrelor, la îmbinări, la acoperiș, să nu existe posibile astfel de contaminări.

Pentru a evita insectele și alți dăunători tencuielile trebuie să conțină var; este cea mai buna solutie impotriva insectelor și a bacteriilor. Nu se cunosc exemple în care rozătoarele să fi intrat în peretele din baloți de paie, acestea caută în general semințe, grâu. Din această cauză, baloții trebuie făcuți din paie bine curățate de semințe. Pe lângă această precauție, un alt mijloc de protecție împotriva dăunătorilor sunt tencuielile, care, asezate in straturi succesive, ajung la grosimi suficiente pentru a proteja baloții.

Din testele efectuate în Australia în 1998, un perete din baloți de paie tencuit cu un amestec pe bază de argilă poate rezista la un vânt de peste 210km/h(60m/s). Un test efectuat în Canada i-a dovedit rezistența la temperaturi de peste 1000 grade C. Umiditatea relativă din interiorul peretului este constantă(15%), variind foarte puțin în functie de umiditatea exterioară. Acest fapt nu permite dezvoltarea mucegaiurilor care au nevoie de o umiditate mai mare. Coeficientul global de transfer termic U este cuprins între 0,12 si 0,15 W/(m2K), echivalent cu un perete din materiale consacrate din zidărie de cărămidă BCA 25 cm+ polistiren 25 cm.

Multitudinea de metode de realizare a caselor din baloți de paie oferă flexibilitatea realizării oricărui concept de arhitectură, posibilitatea prefabricării pereților, la fața locului sau în altă parte, pentru diminuarea timpului de execuție și reducerea costurilor. Prin alegerea de a construi cu această tehnică se limitează de asemenea folosirea materialelor dăunătoare sănătății omului.

Tencuielile pe bază de argilă sunt mult mai benefice ca mediu de locuit decât cele din materiale sintetizate, ele fiind chiar recomandate pentru astmatici. De asemenea, ele permit trecerea vaporilor de apă, astfel păstrarea umidității ideale în baloți se poate face cu ușurintă. În același timp, duritatea lor le permite să reziste cu succes intemperiilor.

Așadar ceea ce integrează locuințele cu baloți de paie în seria clădirilor eficiente și ceea ce le face atractive este excelenta izolare termică, costurile reduse în faza de exploatare (cu până la 60% din investiția covențională necesară încălzirii și răcirii spațiului), evitarea sau reducerea folosirii materialelor dăunătoare atât mediului cât și oamenilor, utilizarea materialelor reciclabile și locale (cu “low embodied energy”), la care se adaugă compatiblitatea cu folosirea energiei regenerabile și a sistemelor de recuperare a energiei termice, acoperișurilor verzi, sistemelor pentru colectarea apei de ploaie și de monitorizare și administrare eficientă a consumului de apă.

Tot acest demers constructiv în care se integrează locuințele cu baloți din paie operează social și printr-o componentă educativă – implementarea acestor soluții atât in comunități restrânse, cât și în colaborare cu autoritățile publice și cu organizațiile non-guvernamentale aduce cu sine dezvoltarea și accesarea unei conștiințe ecologice.

Referinte bibliografice:

Capitolul 1:

Bachelard, Gaston The poetics of space. Beacon Press, Boston, 1994

Bachelard, Gaston Psihanaliza Focului. Editura Univers, Bucuresti 1989

Eliade, Mircea Tratat de Istorie a Religiilor, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995

Eliade, Mircea Drumul spre centru, Editura Univers, București, 1991.

Heidegger, Martin Originea operei de artă, Humanitas, București.

Lefebvre, Henri The production of space, Oxford, 1991

Pollan, Michael A place of my own- the architecture of daydreams. Penguin Books, London, 2008

Norberg-Schultz, Christian Genius Loci: Towards a Phenomenology of architecture, Editura Pierre Mardaga, 1981

Watts, Allan Nature, man and woman. Editura Herald, București, 2015

Thoureau, Henry David Walden. Penguin Classics, New York, 1986

Capitolul 2:

Appleton, Jay The symbolism of habitat, University of Washington Press, Seattle, 1990

Crowe, Norman Nature and the idea of a man – made word. Mit Press, Cambridge, 1990

“Towards Ecologised Thought. Interview with Edgar Morin”

Sim Van der Ryn Design for life, Gibbs Smith, Salt Lake City, 2005

Sim Van der Ryn Ecological Design, Gibbs Smith, Salt Lake City, 2005

Wright, Frank Lloyd The natural house, Meridian Books, New York, 1954

Capitolul 3

Brand, Steward How buildings work, Viking, New York, 1994

Sim Van der Ryn Design for life, Gibbs Smith, Salt Lake City, 2005

Sim Van der Ryn Ecological Design, Gibbs Smith, Salt Lake City, 2005

Studiu de caz:

Minke, Gernot Building with earth – Design and technology of sustainable architecture, Birkhauser – Publishers for Architecture, Berlin, 2006

Woolley, Tom Natural Building- A guide to Materials and Techniques, The Crowood Press, Londra, 2008

Referinte bibliografice:

Capitolul 1:

Bachelard, Gaston The poetics of space. Beacon Press, Boston, 1994

Bachelard, Gaston Psihanaliza Focului. Editura Univers, Bucuresti 1989

Eliade, Mircea Tratat de Istorie a Religiilor, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995

Eliade, Mircea Drumul spre centru, Editura Univers, București, 1991.

Heidegger, Martin Originea operei de artă, Humanitas, București.

Lefebvre, Henri The production of space, Oxford, 1991

Pollan, Michael A place of my own- the architecture of daydreams. Penguin Books, London, 2008

Norberg-Schultz, Christian Genius Loci: Towards a Phenomenology of architecture, Editura Pierre Mardaga, 1981

Watts, Allan Nature, man and woman. Editura Herald, București, 2015

Thoureau, Henry David Walden. Penguin Classics, New York, 1986

Capitolul 2:

Appleton, Jay The symbolism of habitat, University of Washington Press, Seattle, 1990

Crowe, Norman Nature and the idea of a man – made word. Mit Press, Cambridge, 1990

“Towards Ecologised Thought. Interview with Edgar Morin”

Sim Van der Ryn Design for life, Gibbs Smith, Salt Lake City, 2005

Sim Van der Ryn Ecological Design, Gibbs Smith, Salt Lake City, 2005

Wright, Frank Lloyd The natural house, Meridian Books, New York, 1954

Capitolul 3

Brand, Steward How buildings work, Viking, New York, 1994

Sim Van der Ryn Design for life, Gibbs Smith, Salt Lake City, 2005

Sim Van der Ryn Ecological Design, Gibbs Smith, Salt Lake City, 2005

Studiu de caz:

Minke, Gernot Building with earth – Design and technology of sustainable architecture, Birkhauser – Publishers for Architecture, Berlin, 2006

Woolley, Tom Natural Building- A guide to Materials and Techniques, The Crowood Press, Londra, 2008