Relatia Clima Agricultura

BIBLIOGRAFIE

1. Bălteanu D., Ștefănescu, I., (1992), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], vol. IV, [NUME_REDACTAT] Române, București.

2. Călinescu, R., (1969), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Enciclopedică, București.

3. Ciulache, S., (1971), Topoclimatologie și Microclimatologie, [NUME_REDACTAT] din București.

4. Ciulache, S., (1997), [NUME_REDACTAT] Sibiu, [NUME_REDACTAT] din București.

5. Ciulache, S., (2000), Monografie climatică, [NUME_REDACTAT], București.

6. Dimancea, Șt., (1967), Agrofitotehnica, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

7. Dissescu, C. A., Luca, I., Tudor, M., Dăbuleanu, M. L., Georgescu, D., Șoltuz, V., (1971), Fizică și climatologie agricolă, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

8. Dumitrescu, Elena, (1976), Curs de climatologie, Centrul de Multiplicare al [NUME_REDACTAT].

9. Erhan, Elena, (1982), Curs de Meteorologie-Climatologie – Partea I-a: Meteorologie, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Cuza, Iași.

10. Erhan, Elena, (1987), Curs de Meteorologie-Climatologie – Partea a II-a: Climatologie, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Cuza, Iași.

11. Gâștescu, P., (1971), Lacurile din România – Limnologie regională, [NUME_REDACTAT] R.S.R., București.

12. Ielenicz, M., Pătru, [NUME_REDACTAT], Ghincea, Mioara, (2003), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], București.

13. Mănescu, Lucreția, (1999), [NUME_REDACTAT] și zona sa de influență – Studiu geografic, [NUME_REDACTAT] din București.

14. Mihaiu, Gh., Mihalache, L., Blegu, N., (1985), Amenajarea și exploatarea terenurilor în pantă destinate plantațiilor de vii, [NUME_REDACTAT], București.

15. Petrescu-Burloiu, I., (1977), [NUME_REDACTAT]. Relații geografice om-natură, [NUME_REDACTAT], București.

16. Popescu, M., Milițiu, I., Cireașă, V., Godeanu, I., Cepoiu, N., Drobotă, Gh., Ropan, G., Parnia, P., (1992), Pomicultură (generală și specială), [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

17. Povară, Rodica, (2000), Riscul meteorologic în agricultură, Ed.Economică, București.

18. Ujvari, I., (1972), Geografia apelor României, [NUME_REDACTAT] și Enciclopedică, București.

19. Velcea, Valeria, Savu, Al., (1982), [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

20. *** (2008), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de Meteorologie, [NUME_REDACTAT] Române, București.

21. *** (1983), [NUME_REDACTAT], Volumul I – Geografia fizică, Institutul de Geografie, [NUME_REDACTAT] R.S.R., București.

22. *** (1980), [NUME_REDACTAT]: Buzău – Monografie, [NUME_REDACTAT]-Turism.

23. *** [NUME_REDACTAT] de Meteorologie.

24. *** [NUME_REDACTAT] de Statistică – Buzău.

25. *** [NUME_REDACTAT] de Statistică.

26. *** Geo-Spațial. 2014. Disponibil la: earth.unibuc.ro [Accesat la 30 mai 2014].

27. *** Meteorologie. 2014. Disponibil la: http://meteorologie.weebly.com [Accesat la 2 iunie 2014].

INTRODUCERE

Scopul și structura lucrării

Lucrarea de față este structurată în trei capitole și tratează aspecte referitoare la relațiile ce se stabilesc între principalele componente analizate, clima și agricultura.

Primul capitol face referire la factorii climatogeni, fiind incluși în această categorie factorii radiativi, printre care radiația solară globală și bilanțul radiativ, factorii dinamici, reprezentați de principalii centri barici de acțiune ai Europei și de principalele tipuri barice din zona de studiu, și factorii fizico-geografici, precum așezarea geografică, relieful, hidrografia, vegetația și solurile.

Capitolul al doilea reprezintă o analiză relativ extinsă, în măsura datelor disponibile, a principalelor elemente climatice și a carateristicilor acestora pe teritoriul județului Buzău.

Capitolul al treilea conține aspecte legate de influența factorilor climatici asupra celor mai importante plante de cultură din arealul studiat, cu privire specială asupra suprafețelor cultivate și, mai ales, asupra producțiilor agricole.

Teza a fost realizată cu sprijinul și sub îndrumarea doamnei Prof. Univ. Dr. [NUME_REDACTAT], iar prin intermediul acestor rânduri, țin sa-i mulțumesc pentru ajutorul acordat.

Istoricul cercetărilor în domeniu

În realizarea acestei lucrări, a fost nevoie mai întâi de o bună cunoaștere a rezultatelor cercetărilor efectuate până în prezent asupra diferitelor aspecte fizico-geografice și economice ale spațiului din care face parte zona de studiu.

Se remarcă studiile despre relief ale lui Gr. Posea (1967, 1971, 1973, 1996, 1997), L.Badea (1964 și 1967), Gh. Niculescu (1964 și 1974), [NUME_REDACTAT] (1970 și 1971), M. Ielenicz (1978 și 1979) și D. Bălteanu (1974 și 1975).

Acestor cercetări, care analizează în principal relieful din [NUME_REDACTAT], li se adaugă lucrări de ansamblu referitoare la [NUME_REDACTAT], precum cele realizate de G. Vâlsan în 1916 și P. Coteț în 1976.

Între lucrările de sinteză care abordează probleme de geografie fizică la nivel național, cuprinzând și aprecieri asupra județului Buzău, se numără cele elaborate de V. Mihăilescu și V. Tufescu în 1966, [NUME_REDACTAT] și Al. Savu în 1972, sau de Al. Roșu în 1980.

Lucrările care au abordat clima regiunii sunt, de asemenea, numeroase, putând fi menționate cele realizate de colectivul format din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] în 1974. Printre lucrările cu caracter biogeografic, se remarcă lucrarea [NUME_REDACTAT] din 1997.

În ceea ce privește studiile de geografie economică se remarcă cele realizate de către [NUME_REDACTAT] în 1972, I. Petrescu-Burloiu în 1977 sau C. Popescu în 1979 asupra unor subdiviziuni ale Subcarpaților de Curbură.

Au existat și preocupări legate de reședința județului Buzău, orașul Buzău fiind tratat în lucrările lui G.M.Zagoriț în 1915 sau [NUME_REDACTAT] în 1968.

De asemenea, merită semnalate și publicații care cuprind lucrările susținute în cadrul sesiunilor de comunicări organizate de filiala Societății de [NUME_REDACTAT], apărute în anii 1971, 1973 și 1986.

[NUME_REDACTAT] analizelor din cadrul acestei lucrări s-a bazat pe utilizarea datelor din arhiva [NUME_REDACTAT] de Meteorologie, aferente stațiilor Buzău și Pătârlagele, în perioada 1971-1980, precum și pe informațiile furnizate de [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] referitoare la aspectele agricole, valabile pentru intervalul 1990-2011.

Atât valorile parametrilor climatici prezentați, pe de o parte, cât și șirurile de date privind fondul funciar, suprafețele agricole cultivate și producția agricolă totală, pe de altă parte, au fost prelucrate cu ajutorului programului [NUME_REDACTAT], valorile finale rezultate fiind obținute în urma utilizării diverselor funcții matematice existente în aplicația respectivă.

Materialele cartografice regăsite în lucrare au fost realizate cu ajutorul softului ArcMap 10.1, acestea fiind folosite în scopul unei mai bune reprezentări a cadrului fizico-geografic ce caracterizează județul Buzău, dar și pentru a ilustra cât mai elocvent distribuția spațială a aspectelor legate de agricultură, la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale în parte.

CAPITOLUL 1 – FACTORII CLIMATOGENI

Factorii radiativi

Radiația solară globală

Radiația globală este compusă din radiația directă și cea difuză, masurate pe unitatea de suprafață orizontală.

Radiația solară directă depinde de unghiul de înălțime a Soarelui, de opacitatea atmosferei și de unghiul sub care aceasta este recepționată. Astfel, pe o suprafață perpendiculară pe razele solare, gradientul de creștere a fluxului radiativ până la ora 9 și cel de scădere, după ora 15, este mai mare decât între aceste ore.

De asemenea, potențialul radiativ, recepționat de suprafața expusă perpendicular față de Soare, scade nu numai datorită latitudinii, ci și datorită influenței structurii majore a suprafeței active, îndeosebi a lanțului carpatic, care influențează evoluția maselor de aer și implicit opacitatea atmosferei.

La exteriorul arcului carpatic se înregistrează valori medii ale radiației solare directe pe suprafața perpendiculară cuprinse între 1,11 cal/cm²min si 1,14 cal/cm²min, cantități suficiente pentru ca România să-și acopere, parțial, necesarul de energie prin captarea radiației solare.

Radiația difuză este parte din radiația solară care, la traversarea atmosferei, suferă fenomenul de difuzie, ajungând la suprafața terestră din toate părțile bolții cerești.

Aceasta depinde de unghiul de înălțime a Soarelui deasupra orizontului, de opacitatea atmosferei și de nebulozitate. Valorile sale medii variază în cursul unui an de la 0,02 – 0,03 cal/cm²min, în diminețile de la sfârșitul iernii, la 0,40 – 0,44 cal/cm²min, în amiezile zilelor de la sfârșitul primăverii și începutul verii.

În ceea ce privește radiația globală, în perioadele echinocțiilor se înregistrează dimineața o medie de 0,03 cal/cm²min, iar in perioada solstițiului de vară, în același moment al zilei, valoarea este de 0,23 cal/cm²min.

În regiunile aflate la exteriorul arcului carpatic, în timpul verii, la zenit, valoarea radiației globale este de 1,10 cal/cm²min.

Iarna, 65% din acest flux este realizat prin aportul radiației difuze, iar vara, prin aportul radiației directe. Aflat în partea de sud-est a României, județul Buzău se încadrează în valorile specifice acestei zone, beneficiind de un potențial energetic solar de aproximativ 1,1-1,2 cal/cm²min.

1.1.2. Bilanțul radiativ

Bilanțul radiativ al suprafeței active reprezintă rezultanta schimburilor de energie radiantă ce au loc neîncetat la nivelul suprafeței terestre, sau, altfel spus, diferența dintre valorile radiației absorbite și cele ale radiației efective. Formula bilanțului radiativ este următoarea:

R = ( Q + q ) ( 1 – A ) – E

unde R = bilanțul radiativ, Q = radiația solară directă, q = radiația difuză,

A = albedoul și E = radiația efectivă

Bilanțul radiativ prezintă o variație latitudinală în timpul nopții și în timpul zilei care evidențiază schimbul de energie dintre suprafața activă și atmosferă.

Pe timpul nopții, bilanțul radiativ este negativ pe tot parcursul anului și crește de la iarnă la vară, în județul Buzău valoarea sa fiind de 40-45 kcal/cm².

Raportat la nopțile, respectiv zilele senine, potențialul bilanțului radiativ în nopțile cu cer acoperit este de 20%, iar la amiezele zilelor cu cer acoperit de 40 – 60%.

1.2. Factorii dinamici

1.2.1. Principalii centri barici de acțiune ai [NUME_REDACTAT] centrilor barici în raport cu teritoriul României determină condițiile sinoptice concrete, precum și procesele de advecție ale diferitelor mase de aer, modificând mecanismul circulației generale a atmosferei, însă asupra tuturor acestora își exercită influența lanțul carpatic, el producând diferențieri ale aspectului vremii, deformând fronturile și schimbând traiectoriile ciclonilor.

Principalii centri barici de acțiune ai Europei, care influențează și clima României sunt [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Anticiclonul est-european și [NUME_REDACTAT].

Fig. nr. 1 – Principalii centri barici de acțiune ai [NUME_REDACTAT]: meteorologie.weebly.com

Anticiclonul azoric persistă în tot cursul anului deasupra [NUME_REDACTAT], între 20 și 40° latitudine nordică. El reprezintă, de fapt, un nucleu secundar de presiune ridicată ce se formează în partea estică a anticiclonului atlantic. Originea sa este dinamică, fiind alimentat de aerul cald subtropical, care pătrunde la latitudinile acestuia prin păturile mijlocii ale atmosferei.

Vara, acesta are o poziție mai nordică, extinzându-se și deasupra Scandinaviei, iar în est, până deasupra [NUME_REDACTAT]. Pe teritoriul României își exercită influența mai ales în două intervale: noiembrie – ianuarie și mai – iulie, menținând un timp însorit și călduros în sudul țării.

[NUME_REDACTAT] își are originea pe frontul polar în nordul [NUME_REDACTAT], în sud-vestul Islandei, sau se deplasează către această regiune din mările polare. El este generat și activat de curenții reci polari si nu are o prezență zilnică, în ciuda faptului că acționează tot timpul anului. Acțiunea sa este strâns legată de cea a anticiclonului azoric, într-o reciprocitate inversă.

În aceste condiții, el este foarte extins și activ iarna, când poate ocupa în întregime nordul [NUME_REDACTAT], atingând uneori adâncimea specifică ciclonilor tropicali, de 960 mb, ca urmare a deplasării către sud a anticiclonului azoric. Vara se restrânge către nord, având o activitate mai redusă deasupra României.

[NUME_REDACTAT]-European se formează iarna din două motive. Pe de o parte, deasupra Eurasiei din cauza răcirii accentuate a suprafețelor de zăpadă, iar pe de altă parte, deasupra ghețurilor din [NUME_REDACTAT], de unde se extinde deasupra Siberiei și Europei de nord-est, având un caracter semipermanent.

Dorsala europeană a acestui anticiclon își face simțită prezența începând cu luna septembrie și durează până în martie. Apare uneori și vara, dar are o durată scurtă și nu se extinde până în sud-estul Europei. Determină o vreme geroasă și lipsită de precipitații mai ales în sudul României.

[NUME_REDACTAT] iau naștere în bazinul vestic sau central al [NUME_REDACTAT] și se formează pe frontul creat prin pătunderea aerului polar peste vestul și centrul Europei, la contactul cu aerul tropical.

Se caracterizează prin semipermanență, având o frecvență ridicată iarna, chiar dacă mai apar, rar, și în a doua parte a verii sau la începutul toamnei. Influența lor se resimte mai ales în sudul țării, provocând precipitații bogate și schimbări importante în aspectul vremii.

Iarna, în sud-estul țării, au loc intensificări ale vântului, căderi abundente de precipitații solide și apariția viscolului din cauza înaintării ciclonilor mediteraneeni deasupra [NUME_REDACTAT], unde aerul cald și umed transportat de aceștia intră în contact cu aerul rece transportat de anticiclonul siberian, înaintat și el către sud-vest.

1.2.2. Tipuri barice

Succesiunea fazelor de timp de la o zi la alta deasupra teritoriului României este influențată de poziția sistemelor barice. Prin analize multiple asupra hărților sinoptice s-au stabilit 7 tipuri barice care determină tipuri de vreme corespunzătoare.

Tipul baric I se caracterizează prin prezența unui anticiclon în vest și se extinde din zona polară până în nordul Africii. Acesta provoacă advecția aerului arctic spre partea estică a [NUME_REDACTAT]. Pe teritorul țării noastre determină vreme geroasă și ninsori moderate iarna. În timpul primăverii și toamnei, generează înghețuri și ninsori târzii și respectiv timpurii. Vara, aerul arctic duce la răcirea vremii și la ploi de scurtă durată. Acest tip baric are o frecvență anuală de numai 7,94%, cea mai ridicată fiind în luna septembrie iar cea mai redusă în luna iulie.

Tipul baric II este determinat de prezența unui anticiclon în estul Europei. Partea centrală a ariei anticiclonice este situată deasupra [NUME_REDACTAT] și părțile sudice ale teritoriului european al Rusiei. Acest regim baric generează advecțiile aerului tropical cu umiditate redusă, din Africa, sau a celui continental din Asia de sud-vest. Timpul deasupra României este secetos vara, cu intervale de căldură primăvara și toamna și cu moină iarna. Frecvența anuală medie a tipului baric II este de 6%, mai mare în noiembrie și mai mică în iulie.

Tipul baric III se caracterizează prin prezența dorsalei anticiclonului siberian în nordul Europei, unită cu cea a anticiclonului azoric. Axul de mare presiune are o poziție nordică față de teritoriul României, fapt care duce la advecția aerului din est-nord-est. Iarna, acest câmp baric generează un timp rece, cu vânt și ninsoare în sudul țării. Primăvara și toamna cad ploi slabe, iar vara vremea este călduroasă, secetoasă și cu vânt puternic. Frecvența medie anuală a acestui tip baric este de 10,96%, în cursul anului apărând mai des în octombrie și noiembrie și mai rar în intervalul aprilie-iulie.

Tipul baric IV se caracterizează prin prezența unui brâu de mare presiune în sudul Europei.

Față de România, axul de presiune ridicată are o poziție sudică, determinând advecția aerului din sud și sud-vest. Tipul de vreme generat de aceste mase de aer este cald, uscat și frumos pe tot parcursul anului. Frecvența anuală medie a tipului IV este de 15,89%, predominant în luna noiembrie și mai rar în lunile iunie și iulie.

Tipul baric V este caracterizat prin prezența dorsalei [NUME_REDACTAT] și prelungirea acesteia până în [NUME_REDACTAT] și Finlanda. Deasupra teritoriului țării noastre, acest tip baric generează advecția aerului din nord, cu vreme umedă și caldă iarna, iar vara cu vreme umedă și rece. În cursul primăverii și toamnei, timpul este în general călduros, dar în cazul în care dorsala anticiclonică se extinde peste centrul Europei, apar ploi. Frecvența anuală medie a acestui tip baric este de 27,94%, fiind cea mai mare dintre toate cele 7 tipuri barice. În timpul anului, această frecvență are valori mari în lunile de vară, mai ales în iulie, valorile mici înregistrându-se în luna octombrie.

Tipul baric VI se caracterizează printr-un câmp depresionar în estul Europei, determinând advecția aerului din nord și nord-vest. Câmpul depresionar este format din două depresiuni barice, una situată în sud-estul Europei, iar cealaltă în nord-estul Rusiei. Advecția aerului umed polar din nord și nord-vest aduce pe teritoriul României o vreme rece, cu vânt și precipitații sub formă de ploaie sau ninsoare. Vara, în Carpați, provoacă ploi abundente și reci sub formă de averse, iar uneori cad ninsori viscolite. Primăvara și toamna generează lapoviță și înghețuri târzii sau timpurii. Frecvența medie anuală este de 10,14%, cu cele mai mari valori în iulie și cele mai mici în decembrie și februarie.

Tipul baric VII este caracterizat prin prezența unui culoar depresionar în vestul Europei, care provoacă advecția aerului din est și sud-est. Deasupra teritoriului României, acest tip baric determină un timp umed cu precipitații bogate, însoțite de vânt puternic, mai ales primăvara și toamna. Iarna, zăpada este viscolită, în cazul intensificării anticiclonului situat pe teritoriul european al Rusiei. Acest tip baric are frecvență medie anuală de 21,10%, cu un maxim în aprilie și cu minime în intervalul august-octombrie ([NUME_REDACTAT], 1976).

1.3. Factorii fizico-geografici

1.3.1. Așezarea geografică

[NUME_REDACTAT] este situat în partea sud-estică a României, între paralelele de 44º50 și 45º40, respectiv meridianele de 26º15 și 27º15, învecinându-se cu județele Brașov și Covasna în nord-vest, Vrancea în nord-est, Brăila în est, Ialomița în sud și Prahova la vest.

Fig. nr. 2 – Așezarea geografică a județului [NUME_REDACTAT] ocupă cea mai mare parte a bazinului hidrografic al râului omonim, cuprinzând toate formele de relief, munții regăsindu-se în partea de nord, câmpia în partea de sud iar în centru zona subcarpatică.

Din punct de vedere petrografic, munții din județul Buzău sunt alcătuiți în principal din gresii, marne, argile, șisturi și conglomerate, toate acestea purtând denumirea de fliș.

În zona subcarpatică predomină marnele, argilele, nisipurile, calcarele și gresiile, iar zona de câmpie, a cărei formare a început în cuaternar, este formată din pietrișuri și nisipuri în adâncime, respectiv loess către suprafață.

1.3.2. [NUME_REDACTAT] județului Buzău este alcătuit din toate cele trei trepte principale de relief: munți, dealuri subcarpatice și câmpii.

Zona de munte este formată din munții Buzăului și munții Vrancei, ambele fiind subdiviziuni ale Carpaților de Curbură.

[NUME_REDACTAT] se află în cea mai mare parte pe teritoriul județului Buzău și sunt formați din cinci masive: Penteleu, [NUME_REDACTAT], Siriu, Monteoru și Ivănețu.

[NUME_REDACTAT], situat între râurile [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], este cel mai important, atât ca dimensiuni cât și ca altitudine (1772 m). Acesta este format în cea mai mare parte din fliș grezos (gresie de Tarcău), marne, marne calcaroase, fliș bituminos și conglomerate. În decursul timpului, rețeaua hidrografică a tăiat văi adânci și interfluvii care favorizează alunecările de teren.

[NUME_REDACTAT] Calului se întinde între râurile [NUME_REDACTAT] și Buzău, având o altitudine maximă de 1440 m. Rocile predominante sunt gresiile, marnele și șisturile argiloase, masivul fiind mai fragmentat decât Penteleu, în cuprinsul său remarcându-se culmile [NUME_REDACTAT], Tehărău și Bota.

[NUME_REDACTAT], cuprins între râurile Buzău, Crasna și Siriu, este alcătuit din gresii dure și marne. Altitudinea maximă este de 1663 m, în creasta Mălaia. [NUME_REDACTAT] mai este cunoscut și sub denumirea de Bocîrnea, atingând 1659 m. Aspectul acestei grupe montane este asemănător cu cel al Carpaților de Curbură, iar în proximitatea vârfului Mălaia se găsește [NUME_REDACTAT], sau Lacul fără fund.

[NUME_REDACTAT] este situat în partea de sud a munților Siriu, având înălțimi care se mențin peste 1000 m, maximul fiind în vârful Monteoru (1345 m). Structura sa petrografică și aspectul este același ca și cel al culmilor din împrejurimi.

[NUME_REDACTAT] se găsește la sud de râul [NUME_REDACTAT], are o orientare est-vest și face legătura cu Subcarpații. Este foarte asemănător cu celelalte masive din punct de vedere petrografic și structural, având altitudini medii ce depășesc 1000 m, cu maximul de 1191 m (Vf. Ivănețu). În acest masiv își are originea pintenul paleogen de Văleni, care pătrunde în zona subcarpatică.

[NUME_REDACTAT] ocupă o suprafață mică în partea de nord-est a județului, către limita spre Vrancea, remarcându-se aici culmile vestice ale vârfurilor Lăcăuți (1776 m), Goru (1785 m), Giurgiu (1720 m), Mușa (1420 m), [NUME_REDACTAT] (1476 m) și Furu (1414 m). Sub aspect petrografic, nu sunt deosebiri față de munții Buzăului.

Zona de deal este cunoscută sub numele de [NUME_REDACTAT], fiind formată dintr-o succesiune de culmi deluroase și depresiuni, cu altitudini care variază între 400 și 800 m.

Acestea sunt alcătuite din marne, argile, nisipuri și gresii, iar în mai mică măsură, din conglomerate și calcare. Cutările largi, care urmează aceeași orientare ca și culmile muntoase, adică sud-vest – nord-est, prezintă pe alocuri fracturări, ridicări sau coborâri, cum este cazul dealurilor din sud și est (Istrița, Ciolanu, Blăjani și Buda). Din cauza complexității lor geologice și geografice, [NUME_REDACTAT] se împart în patru grupe:

Grupa centrală ([NUME_REDACTAT]), este cuprinsă între văile Buzăului și Slănicului, având o altitudine maximă de 821 m în [NUME_REDACTAT], iar din cauza eroziunii la care a fost supusă de văile râurilor Sărățel, Bălăneasa, Sibiciu și Rușavățu, este fragmentată în mai multe subunități.

[NUME_REDACTAT] sunt delimitate de văile Bălăneasa, Sibiciu și Buzău, în componența lor intrând culmile Blidișel (821 m), Muchea (746 m) și Ursoaia (669 m). Acestea sunt alcătuite din roci dure, conglomerate și gresii, ceea ce explică și altitudinea lor mai mare.

[NUME_REDACTAT] sunt cuprinse între râurile Sărățel și Bălăneasa, au aceeași alcătuire ca și [NUME_REDACTAT] și se remarcă prin culmi precum Botanul (799 m), Posobești (707 m) și [NUME_REDACTAT] (449 m).

[NUME_REDACTAT] cuprind partea de nord-est a grupei centrale, caracteristicile sale se încadrează în cele ale dealurilor precedente, iar altitudinile de peste 800 m sunt destul de frecvente: Bocul (825 m), Glodul (807 m), Pițigoiul (806 m).

[NUME_REDACTAT] sunt delimitate de pârâurile Slănic, Sărățel și Băligoasa, afluenți ai râului Buzău. Culmile sunt paraele, au orientare nord-sud și altitudini cuprinse între 300 și 500 m, maximul fiind atins în partea de nord, 598 m în dealul Tocilei.

Despăduririle și pășunatul extensiv au dus la degradarea terenurilor din această zonă, ea fiind cunoscută sub numele de pământuri rele buzoiene, aspectul lor fiind completat și de un fenomen unic în România, [NUME_REDACTAT], grupați în două platouri ([NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]).

Grupa sudică este formată din dealurile Istrița și Ciolanu, fiind bine individualizată prin masivitate, altitudini mari, structură petrografică și contact brusc cu câmpia.

[NUME_REDACTAT] este constituit din formațiuni grezoase și calcaroase mai dure, care au influențat atât masivitatea cât și altitudinea (Vf. Istrița, 751 m). Acesta se împarte, la rândul său, în mai multe subunități: dealurile Nișcovului, situate în partea estică a grupei și formate din roci levantine și cuaternare vechi, cu altitudini de 200-400 m, și dealurile Năienilor, situate în vestul grupei, alcătuite din calcare și gresii sarmațiene care generează altitudini în jur de 600 m.

Expunerea sudică, solul calcaros și condițiile microclimatice de tip submediteranean favorizează cultivarea viței de vie, în ultima vreme fiind luate măsuri care au vizat atât extinderea suprafețelor, prin realizarea de terase la altitudini din ce în ce mai mari, cât și modernizarea plantațiilor, creșterea producției de struguri la hectar și diversificarea soiurilor.

[NUME_REDACTAT] se desfășoară în paralel cu Istrița și este unul dintre cele mai mari masive din cadrul [NUME_REDACTAT], fiind delimitat la sud de depresiunea Nișcovului, iar la nord de văile Cricovului și Buzăului. Cele mai importante altitudini sunt [NUME_REDACTAT] (737 m), [NUME_REDACTAT] (641 m), [NUME_REDACTAT] (661 m) și [NUME_REDACTAT] (632 m). În partea de est, între localitățile Măgura și Cândești, dealul Ciolanului se prelungește în dealul Cerbului, fiind alcătuit din roci mai slabe.

Grupa estică este dominată de [NUME_REDACTAT], delimitate de văile Slănic și [NUME_REDACTAT] și drenate de pârâul Câlnău, având două mari subdiviziuni, una nordică formată dn depozite mai vechi și una sud-estică, formată din depozite mai noi.

Din prima subdiviziune fac parte [NUME_REDACTAT], delimitate de Slănic și Râmnic. Atitudinile sunt cuprinse între 800 și 970 m, ca urmare a cutărilor și a alcătuirii din roci dure, cele mai înalte vârfuri fiind Bisoca (970 m), Ulmușorul (943 m) și Șindrila (900 m). Delimitarea dintre această zonă și munți este bine conturată printr-un areal depresionar care trece prin localitățile Lopătari, Brebu, Buștea, Cireșu, Lopătăreasa, Recea, Șindrila, Pleși, Jitia și Neculele.

A doua subdiviziune, cea de sud-est, se caracterizează prin direcția nord-sud a culmilor, prin roci moi și prin suprafețe mari expuse degradării din cauza alunecărilor de teren sau torenților noroioși. În urma fragmentărilor realizate de văile principale, aceste dealuri se împart în trei culmi: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] sunt situate între Câlnău și Slănic, cu direcție de cutare nord-sud, având ca principale culmi Cărătnăul (633 m), Blăjani (482 m) și [NUME_REDACTAT] (486 m).

[NUME_REDACTAT], situate între Câlnău și Râmnic, sunt constituite din pietrișuri de Cândești, înălțimea lor menținându-se în jurul valorii de 500 m la nord, în timp ce în sud ajung până la 637 m în vârful [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] este situat între râurile Râmnic și Râmna, având o altitudine maximă de 591 m în vârful Căpățânei.

Grupa vestică se mai numește [NUME_REDACTAT] și conține o serie de dealuri relativ înalte, printre care [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], poziționat între Buzău și [NUME_REDACTAT], este alcătuit din formațiuni vechi, formând o regiune degradată, cu înălțime maximă de 827 m în [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], situat între valea Zeletinului și [NUME_REDACTAT], prezintă o structură petrografică asemănătoare cu zona carpatică, iar altitudinea maximă atinge 823 m în vârful Priporului.

[NUME_REDACTAT] este un masiv cuprins între Zeletin și dealul Ciolanu, fiind delimitat de râurile Cricov și Buzău și împărțit în trei subunități: dealul Salcia (716 m), înșeuarea Cislău-Cricov (cu altitudini de 400-500 m), și [NUME_REDACTAT] (400-500 m, face trecerea între valea Buzăului și bazinul Cricovului).

În zona de deal se află, de asemenea, mai multe arii depresionare, printre care pot fi amintite următoarele:

[NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT], care se extinde între valea Buzăului și valea Slănicului, având caracter subcarpatic și fiind înconjurată de dealurile Dâlmei, Bocului, Bisocii și Pâclelor.

[NUME_REDACTAT] este cuprinsă între dealurile Istrița și Ciolanu, fiind drenată de râul Nișcov. Spre est se unește cu lunca Buzăului, iar spre vest se prelungește în depresiunea Sângeru-Lapoș.

[NUME_REDACTAT]-Cislău, drenată de râul Buzău, este o depresiune cu vatră fără denivelări, înconjurată de înălțimi precum dealurile Muscelului, dealul Cornețel sau dealul Salcia.

[NUME_REDACTAT]-Berca se întinde între cele două localități de la care își ia numele, nefiind bine individualizată, drept pentru care este confundată adesea cu lunca Buzăului.

Fig. nr. 3 – Harta hipsometrică a județului [NUME_REDACTAT] de câmpie este un areal în care se întâlnesc altitudini cuprinse între 40 și 100 m, trecerea dinspre zona deluroasă către aceasta fiind diferită în vestul râului Buzău față de partea estică.

În zonele înalte există un fundament dur, peste care s-au depus în decursul timpului sedimente aduse de râurile care drenează zona, precum bolovănișuri, pietrișuri, argile, marne, nisipuri, dar și loess transportat de vânt.

În cadrul județului Buzău, zona de câmpie poate fi împărțită în patru unități importante: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de mijloc, [NUME_REDACTAT]-Călmățui și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] ocupă partea de vest, spre județul Prahova, și se extinde până pe aliniamentul [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT], fiind alcătuită predominant din pietrișuri și depozite loessoide.

[NUME_REDACTAT] de mijloc ocupă interfluviul dintre râurile Călmățui și Ialomița, fiind înclinată pe direcția sud-est. Partea din dreapta Călmățuiului este acoperită de o fâșie lată de nisipuri, dunele formate aici fiind fixate în cea mai mare parte. Se întâlnesc și dune nefixate, între ele formându-se lacuri, iar în sud-vestul acestei câmpii unde predomină loessul s-au format crovuri.

[NUME_REDACTAT]-Călmățui cuprinde suprafața dintre cele două râuri, având aspectul a două lunci comune. La contactul cu zona deluroasă, câmpia este formată de un con de depunere, iar după localitatea Cilibia devine netedă, prezentând sărături, grinduri și martori de eroziune. În această zonă se pot observa vechile albii părăsite ale Buzăului, precum și depozite de origine carpatică și subcarpatică.

[NUME_REDACTAT] cuprinde partea de est a județului Buzău, având o altitudine mai ridicată și nefiind afectată foarte mult de subsidență. Este alcătuită din formațiuni cuaternare, în principal depozite loessoide și pietrișuri de Cândești. În partea sa estică, această câmpie este delimitată de râul Buzău, în lungul acestuia formându-se limane fluviale în văile părăsite ale [NUME_REDACTAT].

1.3.3. [NUME_REDACTAT] hidrografic, atât de suprafață cât și subteran, este influențat de relief, climă, structura geologică și litologică, dar și de activitatea umană.

[NUME_REDACTAT] este cel mai important curs de apă din județ, având un bazin hidrografic cu o suprafață de 5505 km², o lungime de 325 km și un debit mediu multianual de 25,2 m³/s la stația hidrometrică Banița.

Acesta izvorăște de pe versantul estic al [NUME_REDACTAT], principalii săi afluenți din sectorul montan fiind, pe partea stângă, Zăbrătău, Harțagu, Cașoca și [NUME_REDACTAT] (formată din [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]), iar pe partea dreaptă [NUME_REDACTAT], Siriu și Nehoiu.

În zona subcarpatică viteza apei scade din cauza reducerii pantei, valea se lărgește iar capacitatea de transport se diminuează treptat, mai ales în depresiunile Pătârlagele-Cislău și Pârscov-Berca. Principalii afluenți din Subcarpați sunt [NUME_REDACTAT] și Nișcov, pe partea dreaptă, respectiv Sibiciul, Bălăneasa, Sărățel, Murătoarea, Pâclele și Slănic pe partea stângă.

Sectorul de câmpie se caracterizează prin fixarea cursului Buzăului pe o singură albie, înainte de vărsarea în Siret, și prin formarea de meandre, limane fluviatile și văi părăsite. Afluenții autohtoni sunt puțini și au debite nesemnificative, cel mai important dintre aceștia fiind râul Câlnău.

Buzăul a produs de-a lungul timpului inundații severe în zonă, cursul său fiind regularizat prin construirea barajului de la Siriu.

[NUME_REDACTAT] Sărat își are obârșia sub vârful Furu (1414 m), străbătând zona subcarpatică și de câmpie și vărsându-se în Siret. Acesta are un debit mediu de 17,7 m³/s, o lungime de 139,5 km și adună afluenți de pe un bazin hidrografic cu suprafața de 943 km².

[NUME_REDACTAT] are o lungime de 145 km și un bazin hidrografic de 820 km², ivorând dintr-o zonă mlăștinoasă alimentată de râurile Buzău și Nișcov și delimitată de municipiul Buzău și de comunele Stâlpu, Costești și Țintești.

[NUME_REDACTAT] este un afluent al Buzăului care izvorăște din [NUME_REDACTAT] și se varsă în acesta la Săpoca, la o altitudine de 126 m.

[NUME_REDACTAT] Rozilei se formează la confluența dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], la o altitudine de 536 m, vărsându-se în râul Buzău în amonte de Nehoiu, după ce străbate o diferență de nivel de 152 m.

[NUME_REDACTAT], cunoscut în partea sa superioară și sub denumirea de [NUME_REDACTAT], izvorăște din [NUME_REDACTAT] Rele, la o altitudine de 730 m, punctul de confluență cu Buzăul fiind situat în dreptul localității [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] este un afluent al Buzăului ce se formează în Subcarpații de Curbură și drenează localitatea cu același nume înainte de a ajunge la punctul de vărsare, localitatea Vernești.

[NUME_REDACTAT] izvorăște din apropierea localității Monteoru, străbate sud-vestul județului Buzău și se varsă în Ialomița.

Pe teritoriul județului Buzău se găsesc și numeroase lacuri, care pot fi grupate în funcție de geneza lor.

Lacurile periglaciare s-au format în urma deplasărilor de teren în condiții periglaciare, cel mai important lac de acest gen fiind [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT], situat la o altitudine de 1420 m.

Lacurile formate ca urmare a alunecărilor de teren au apărut în spatele sau între valurile de alunecare a terenului, în această categorie regăsindu-se grupul de lacuri de la Joseni, Policiori și de pe [NUME_REDACTAT].

Lacurile de baraj natural s-au format prin bararea cursului unei ape curgătoare prin alunecări de teren, [NUME_REDACTAT] fiind un exemplu relevant în acest sens.

Lacurile carstosaline au apărut în urma tasării și a proceselor de dizolvare în zonele de sare. Principalele formațiuni de acest tip sunt lacurile de la Meledic și lacul de la Odăile.

Lacurile artificiale s-au format în urma realizării unor baraje de retenție sau a unor amenajări speciale.

[NUME_REDACTAT] este un lac de acumulare format în spatele barajului înalt de 122 m construit pe cursul superior al râului Buzău, în localitatea Siriu, între anii 1982 și 1984. Este situat la o altitudine de 500-700 m, are un volum de 155 milioane m³, o lungime de 11,5 km și o suprafață de 4,2 km². În zonă se află și hidrocentrala Nehoiașu, care are o putere de 42 MW.

Alte lacuri din această categorie sunt cele de la Luciu, Boldu, Amaru, Coșteiu și [NUME_REDACTAT].

1.3.4. Vegetația și solurile

[NUME_REDACTAT] îi este caracteristică o vegetație influențată de relief, și deci, etajată în funcție de altitudine în mai multe categorii.

Etajul subalpin se întâlnește începând de la altitudini minime de 1400 m, principalele specii de plante fiiind jneapănul, smârdarul, salcia pitica, aninul, afinul, țăpoșica, stânjenelul de munte, mușchii și lichenii.

Etajul pădurilor de conifere este situat mai jos decât cel subalpin, la altitudini cuprinse între 1200 și 1400 m, având drept specii arborescente de bază bradul, molidul, pinul și tisa. Pot fi menționate în cadrul acestui etaj și câteva plante ierboase, precum clopoțelul, vioreaua, broscărița sau macrișul iepurelui.

Etajul pădurilor de foioase este format din două unități: pădurile de fag și pădurile de gorun.

Pădurile de fag sunt situate pe o treaptă altimetrică inferioară coniferelor, între 700 și 1300 m, acestea fiind întâlnite în amestec cu diferite specii precum aninul, mesteacănul, paltinul sau ulmul. Cele mai des reprezentate specii ierboae sunt țăpoșica, fragii, zmeurul, murul, părușca și firuța.

Pădurile de gorun se suprapun zonei subcarpatice, fiind dominate de această specie, dar într-o mare măsură sunt regăsite și specii de fag, în special spre partea superioară a acestui subetaj. De asemenea, în amestec cu gorunul și fagul mai cresc mesteacănul, plopul și arinul, specii arbustive precum cătina și jneapănul și plante ierboase între care se remarcă festuca, bărboasa, mojdreanul, scumpia și cărpinița.

Silvostepa este specifică zonei de câmpie și cuprinde atât specii de arbori, precum stejarul pufos și stejarul pedunculat, cât și graminee.

Stepa este localizată în partea de sud-est a județului, fiind formată în special din plante ierboase și arbuști. În cadrul său există o floră azonală determinată de diferitele tipuri de material pedologic și litologic, manifestată prin plante halofile (sărăcica, brânca) sau dezvoltate pe zone nisipoase (obsiga, trifoiul).

Formațiuni specifice zonelor de luncă ale principalelor râuri sunt zăvoaiele, alcătuite din ulmi, plopi sau sălcii în asociație cu specii ierboase precum pir sau trestie de câmp.

Solurile din județul Buzău pot fi clasificate în funcție de treptele de relief în care se găsesc.

Solurile din zona de munte sunt formate din podzoluri humico-feriiluviale, brune argilo-humice, brune acide de pajiște și aluvionare, acestea din urmă fiind întâlnite în luncile râurilor mai importante. Acestea au o fertilitate scăzută din cauza umezelii mari și a temperaturii medii destul de mici, drept pentru care materia organică nu se poate transforma în humus, însă sunt favorabile dezvoltării pădurilor de rășinoase și foioase, pajiștilor și pomilor fructiferi.

Solurile din Subcarpați pot fi clasificate în numeroase tipuri și subtipuri, în această zonă predominante fiind cele brune și brune podzolice, mai ales în [NUME_REDACTAT]. Se întâlnesc și soluri intrazonale, precum rendzinele și pseudorendzinele în masivele Istrița și Ciolanu. Există și soluri gleice și humico-gleice datorate umezelii ridicate de pe versanți. În văile râurilor caracteristice sunt solurile de luncă.

Solurile de câmpie cele mai tipice sunt cernoziomurile, putând fi menținate aici, drept soluri cu ponderea cea mai mare, cernoziomurile levigate. Acestea se întâlnesc în zona limitrofă masivului Istrița, în piemontul Râmnicului, pe interfluviul dintre Călmățui și Ialomița, dar și în [NUME_REDACTAT]. În partea de sud și est se întâlnesc cernoziomuri castanii, iar în lungul râurilor Călmățuiului și pe valea râului Sărata specifice sunt solurile halomorfe, precum solonețurile.

CAPITOLUL 2 – ELEMENTELE CLIMEI

2.1. Temperatura aerului

2.1.1. Variațiile temperaturii aerului

Temperatura medie anuală a aerului la stația meteorologică Buzău este de 10.6ºC, conform analizei datelor din șirul 1971-1980. Din cei 10 ani luați în calcul, se observă în figura nr.4 că în numai doi dintre aceștia (1976 și 1980) temperatura medie a fost mai mică de 10ºC. Au existat însă și ani cu temperatură medie de 11.8ºC, cum este situația din 1975, această valoare fiind extrem de ridicată pentru zona în care se află situat municipiul Buzău.

Fig. nr. 4 – Temperatura medie anuală la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] graficul temperaturilor medii lunare se remarcă cea mai mare valoare în luna iulie, 21.7ºC, dar temperaturi de peste 20º sunt caracteristice și lunilor iunie (20.2ºC) și august (20.8ºC). Ianuarie este singura lună din an cu temperaturi medii negative (-1.8ºC).

Fig. nr. 5 – Temperatura medie lunară la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] valorilor din figura nr.5 pune în evidență o creștere progresivă a acestui parametru din ianuarie până în iulie, după care valorile scad până în decembrie.

Variațiile termice la nivel anotimpual se încadrează în condiții normale pentru țara noastră, temperatura medie din timpul verii fiind de 20.9ºC. Un aspect interesant este reprezentat de faptul că toamna se înregistrează o valoare medie mai mare decât primăvara, chiar dacă diferența este una nesemnificativă, de numai o zecime de grad.

Iarna are o medie negativă, -0.1ºC, această valoare fiind totuși ridicată față de alte zone de câmpie, datorită efectelor de foehn specifice în zonă.

Fig. nr. 6 – Temperatura medie anotimpuală la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] raport semestrial, analiza acestui parametru scoate în evidență o diferență de 14.5ºC, semestrul cald, desfășurat în perioada aprilie-octombrie, având o temperatură medie de 17.8ºC, în timp ce semestrul rece se caracterizează printr-o valoare redusă, de numai 3.3ºC.

Fig. nr. 7 – Temperatura medie semestrială la stația meteorologică Buzău

2.1.2. Temperatura maximă

Temperatura maximă reprezintă cea mai mare valoare instantanee atinsă de temperatura aerului la un moment dat. Datele de la stația meteo Buzău arată că cea mai mare temperatură înregistrată în perioada 1971-1980 a fost de 36.7ºC, în iulie, cu aproximativ un grad mai mare decât următoarea lună, august, când s-au înregistrat 35.6ºC. Din fig. nr.8 se observă și valorile maxime foarte ridicate din lunile de iarnă, în februarie atingându-se 19.2ºC iar în decembrie și ianuarie medii ce au depășit 15ºC.

Fig. nr. 8 – Temperatura maximă lunară la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] fig. nr.9 s-a realizat o medie a temperaturilor maxime lunare, observându-se faptul că acest lucru a dus la nivelarea valorilor în timpul verii. Diferența de peste 1ºC dintre maximele lunilor iulie și august s-a redus la numai 0.3ºC prin calcularea acestui parametru. O situație similară se distinge și în timpul iernii, media maximelor din februarie nemaifiind cu aproape 4ºC superioară celei din decembrie, ci numai cu 0.4ºC.

O scădere mare este evidentă și în ianuarie, lună care, de la o maximă de 15.2ºC, este caracterizată printr-o medie a maximelor de 10.8ºC, semn că acel vârf a fost un caz izolat, probabil datorat unor manifestări foehnale mai intense în momentul respectiv.

Media temperaturilor maxime este o mărime ce va fi folosită în continuare pentru a calcula amplitudinea termică medie specifică acestei zone.

Fig. nr. 9 – Media temperaturilor maxime lunare la stația meteorologică Buzău.

2.1.3. Temperatura minimă

Temperatura minimă este, ca și cea maximă, o valoare instantanee pe care o înregistrează termometrele, prin intermediul său monitorizându-se permanent limitele inferioare pe care le poate atinge acest parametru climatic.

Fig. nr. 10 – Temperatura minimă lunară la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] figura nr.10 se remarcă faptul ca pragul de -20ºC nu a fost depășit niciodată în decursul celor 10 ani analizați, cel mai aproape să se producă acest lucru fiind în luna ianuarie, când s-au înregistrat -19.5ºC.

În noiembrie au fost într-un an -17.6ºC, mai frig decât în decembrie sau februarie, dar cel mai interesant lucru este acela că doar 4 luni au avut temperaturi minime pozitive (intervalul mai-august). În septembrie temperatura minimă a fost de -2ºC, ceea ce este cu adevărat surprinzător fiind faptul că și în august valoarea a coborât până la 6.2ºC, extrem de rece pentru o lună de vară.

Fig. nr. 11 – Media temperaturilor minime lunare la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] figura nr. 11 este evidențiat faptul că cele mai mici valori de temperatură înregistrate la stația Buzău sunt doar manifestări de moment ale acestui parametru, și nu au caracter permanent. Cel mai bine semnalează acest fapt luna august, care se caracterizează printr-o medie a minimelor de 10.6ºC, valoarea de 6.2ºC menționată în rândurile precedente fiind în mod cât se poate de clar un fenomen izolat. Același lucru se poate spune și despre luna noiembrie, în care contrastul este și mai mare, între minima din perioada 1971-1980 și media minimelor fiind o diferență de peste 10ºC.

2.1.4. Amplitudinea termică

Amplitudinea termică reprezintă diferența dintre cea mai mare și cea mai mică valoare a temperaturii înregistrate în anumite perioade. Amplitudinile se pot calcula la mai multe scări, în cazul de față datele existente limitând această analiză la două aspecte.

Fig. nr. 12 – Amplitudinea termică medie lunară la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] amplitudinilor medii are darul de a limita discrepanțele dintre lunile anului în ceea ce privește minimele și maximele. În ansamblu, amplitudinea medie este de 24.1ºC, cele mai mari valori regăsindu-se în octombrie și martie, de aproximativ 27ºC. Lunii decembrie îi este caracteristică amplitudinea medie cea mai mică, 20.5ºC.

Amplitudinile maxime reliefează extrem de clar diferențele care pot apărea în timpul unui an de la lună la lună, în figura nr.13 existând o valoare maximă de 39.4ºC, centrată pe luna noiembrie, urmată de octombrie, cu 37ºC și februarie cu 36.7ºC. Aceste luni înregistrează amplitudinile maxime cele mai mari deoarece sunt luni de tranziție, în care se pot produce atât maxime extrem de ridicate, cât și minime foarte scăzute. În iulie se întâlnește amplitudinea cea mai mică datorită faptului că minimele nu pot coborî foarte mult, ele variind, după cum s-a arătat anterior, în jurul valorii de 11.5º.

Fig. nr. 13 – Amplitudinea termică maximă lunară la stația meteorologică Buzău

2.1.5. Zile cu temperaturi caracteristice

Zilele cu temperaturi caracteristice reprezintă acele zile în care temperatura aerului depășește sau nu anumite praguri. În funcție de acestea, se disting zilele de iarnă, zilele cu îngheț, zilele de vară și zilele tropicale.

Zilele cu îngheț se produc pe teritoriul județului Buzău în intervalul octombrie-martie, numărul lor anual fiind, în medie, 101.8. În acest caz, temperatura minimă trebuie să depășească 0ºC. Cele mai multe astfel de zile se produc în ianuarie, 27.7, și în decembrie, 23.5, conform figurii nr.14.

În semestrul cald, la Buzău, nu se produc zile cu îngheț.

Fig. nr. 14 – Numărul de zile cu îngheț la stația meteorologică Buzău.

Zilele de iarnă sunt condiționate de temperatura maximă, care trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu 0ºC, în arealul studiat numărul lor fiind de 17.1 în medie, pe an. Ca și interval, se produc într-o perioadă mai restrânsă decât zilele cu îngheț, și anume noiembrie-martie, începând practic cu o lună mai târziu.

Numărul de zile de iarnă este reprezentat în fig. nr.15 și reprezintă 16,7 % din totalul zilelor cu îngheț, luna cu cea mai mare frecvență de producere a acestora fiind ianuarie, cu o medie de 8.5 zile de iarnă.

Fig. nr. 15 – Numărul de zile de iarnă la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] de vară reprezintă un alt prag caracteristic al temperaturii aerului, în acest caz valoarea maximă trebuind să depășească 25ºC.

[NUME_REDACTAT] se produc, în medie 91.2 zile de vară, intervalul lor caracteristic fiind aprilie-octombrie. Cele mai multe astfel de zile (25.2) se înregistrează în luna iulie, numărul lor rămânând ridicat și în august, 22.3.

Fig. nr. 16 – Numărul de zile de vară la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] tropicale sunt zile în care temperaura maximă depășește valoarea de 30ºC, din figura nr. rezultând faptul că ele se pot produce în intervalul mai-august, cu frecvența cea mai mare vara și totalizând un număr anual de 17.1.

Zilele tropicale reprezintă 18.7% din totalul zilelor de vară, iulie fiind luna cea mai propice pentru producerea lor (6.7 zile pe an). Un număr ridicat de zile tropicale, 5.3, este semnalat și în luna august, în iunie acesta fiind ceva mai scăzut, 4.1 zile.

Fig. nr. 17 – Numărul de zile tropicale la stația meteorologică Buzău

2.2. Umezeala aerului

Umezeala aerului reprezintă unul dintre parametrii de interes ai acestei zone, întrucât ea contribuie la formarea procesului de foehn.

[NUME_REDACTAT], media multianuală este de 74,6%, oscilând între 73,3% în anul 1975 și 77,8% în 1980, din fig. nr.18 observându-se o repartizare uniformă de-a lungul celor 10 ani analizați.

[NUME_REDACTAT], valorile sunt în fiecare an mai mari decât la Buzău, cu o medie multianuală de 82,3% și un maxim atins în 1980, de 88,1%. Cea mai mică umezeală relativă medie a aerului se înregistrează în 1974, având valoarea de 74,8%.

Între 1975 și 1980 se remarcă o creștere ușoară, dar progresivă a umezelii aerului la Pătârlagele, în vreme ce la Buzău, pe toată durata celor 10 ani, pare să se mențină o valoare constantă.

Fig. nr. 18 – Umezeala relativă medie anuală în județul [NUME_REDACTAT] nr.19 arată distribuția umezelii relative a aerului în timpul anului, remarcându-se în cazul ambelor stații meteorologice o evoluție similară a acestui parametru, cu valori mari în lunile de iarnă, urmate de o scădere care se mențone de la începutul primăverii până spre sfârșitul verii, și o nouă creștere odată cu venirea toamnei, care ajunge în decembrie la aceleași valori de la începutul anului.

Fig. nr. 19 – Umezeala relativă medie lunară în județul [NUME_REDACTAT] datele de la stațiile meteo, la Buzău cea mai mică valoare este înregistrată în luna iunie, 67,4%, în timp ce la Pătârlagele maximul este atins două luni mai devreme, în aprilie, 77,4%.

Între cele două stații există o concordanță în ceea ce privește luna căreia îi este caracteristică cea mai mare valoare medie, în noiembrie înegistrându-se la Buzău o umezeală de 82%, iar la Pătârlagele de 86,4%.

Fig. nr. 20 – Umezeala relativă medie anotimpuală în județul [NUME_REDACTAT] nivel anotimpual, datele provenite de la stațiile meteo din județul Buzău, reprezentate în figura nr.20 scot în evidență faptul că cele mai mari valori ale umezelii aerului se produc după cum urmează: la Buzău, iarna, valoarea fiind de 81,2%, iar la Pătârlagele toamna, 85,6%.

Se observă foarte ușor faptul că în toate cele 4 anotimpuri acest parametru are valori mai ridicate la Pătârlagele decât la Buzău, cea mai mare diferență fiind în timpul verii (79,2% față de 68,3%).

Toamna, la Pătârlagele aerul este extrem de umed, având o valoare comparabilă cu cea din timpul iernii (85,2%), în timp ce primăvara coboară până la 79,2%.

2.3. [NUME_REDACTAT] în județul Buzău prezintă diferențieri de la an la an, remarcându-se o alternanță a valorilor ridicate cu cele scăzute, conform fig. nr.21. De asemenea, trebuie semnalat faptul că, în 90% din cazuri, acest parametru are valori mai mari la Buzău decât la Pătârlagele (9 ani din 10), singurul în care diferența este net în favoarea stației subcarpatice fiind anul 1976.

În ciuda acestui fapt, mediile multianuale prezintă o diferență foarte mică între cele două șiruri de date, la Buzău valoarea fiind de 6.1 zecimi, iar la Pătârlagele de 6 zecimi.

Fig. nr. 21 – Nebulozitatea medie anuală în județul [NUME_REDACTAT] ceea ce privește nebulozitatea medie lunară, cerul este mai acoperit la Buzău decât la Pătârlagele în 9 din cele 12 luni ale anului, ceea ce este de înțeles, având în vedere faptul că stația Pătârlagele se află în zona subcarpatică și beneficiază mai mult de efectul de foehn care duce la risipirea norilor.

Cea mai mare valoare înregistrată la Buzău este de 7,6 zecimi, în februarie, pe când la Pătârlagele media maximă se produce în aprilie, fiind de 7 zecimi.

Se observă la ambele stații o evoluție descendentă a nebulozității începând din aprilie și până în septembrie, valorile din figura nr. 22 fiind asemănătoare ca distribuție temporală cu cele din cazul umezelii relative, având în vedere că există o legătură între cei doi parametri menționați.

Fig. nr. 22 – Nebulozitatea medie lunară în județul [NUME_REDACTAT] și sub raport anotimpual, nebulozitatea totală din județul Buzău nu mai corespunde desfășurării lunare, după cum se poate deduce și din figura nr.23. La această scară, cerul este mai acoperit la Pătârlagele atât primăvara cât și vara. Toamna se înregistrează valori egale (5,5 zecimi la ambele stații), în timp ce iarna este mai înnorat în municipiul Buzău (7,1 față de 6,3 zecimi)

Fig. nr. 23 – Nebulozitatea medie anotimpuală în județul Buzău

2.4. Durata de strălucire a [NUME_REDACTAT] de strălucire a soarelui este un parametru climatic ce evidențiază cantitatea de căldură de care beneficiază o regiune, în cazul județului Buzău observându-se extrem de clar din figura nr. 24 că stația meteo amplasată în orașul reședință de județ înregistrează pe durata tuturor celor 10 ani analizați valori mai mari ale duratei anuale de strălucire a soarelui decât stația Pătârlagele.

Mai concret, la Buzău se înregistrează o medie de 2149,7 ore în care soarele strălucește, pe când în Subcarpați au fost măsurate cu aproximativ 200 de ore mai puțin (1957,2 ore).

În cazul primei stații, anul cu cea mai mare durată de strălucire a fost 1973 (2283,4 ore), iar în cazul celei de-a doua se remarcă anul 1975, cu 2098,4 ore.

Cele mai mici valori au fost înregistrate, la Buzău, în 1976 (1989,4 ore), iar la Pătârlagele în 1980, doar 1763,2 ore.

Fig. nr. 24 – Durata medie anuală de strălucire a Soarelui în județul [NUME_REDACTAT] modului în care soarele strălucește pe parcursul unui an este evidențiată în fig. nr.25 , din care se poate observa că ambele stații din județul Buzăuse caracterizează din acest punct de vedere prin creșterea valorilor de la sfârșitul iernii până spre finalul verii.

Se remarcă totuși o diferențiere între cele două șiruri de date, maximul de ore însorite la Buzău fiind atins în luna iunie ( 289,1) în timp ce, la Pătârlagele, acesta se produce cu o lună întârziere, având o valoare de 251,3 ore în iulie.

În intervalul septembrie-ianuarie, soarele strălucește mai mult la Pătârlagele decât la Buzău, în celelalte 7 luni situația fiind inversă, cu diferențe mari mai ales în aprilie, mai și iunie.

Fig. nr. 25 – Durata medie lunară de strălucire a soarelui în județul [NUME_REDACTAT] formulată mai sus se transpune foarte clar în analiza anotimpuală a acestui parametru, figura nr.26 evidențiind foarte bine diferența din timpul primăverii, cand la Buzău se înregistrează, în medie, 648,4 ore cu soare, iar la Pătârlagele numai 494,3 ore.

Vara, acest ecart se mai diminuează (799,2 ore față de 730,8 ore), pentru ca toamna să se inverseze situația, la Pătârlagele soarele strălucind cu aproximativ 50 de ore mai mult decât la Buzău (446,7 față de 399,6 ore). Iarna se schimbă din nou raportul dintre cele două stații, dar de remarcat nu este acest lucru, ci faptul că valorile sunt sensibil egale.

Fig. nr. 26 – Durata medie anotimpuală de strălucire a soarelui în județul [NUME_REDACTAT] două șiruri de date meteorologice referitoare la durata de strălucire a soarelui evidențiază faptul că, la nivel semestrial, Buzăul beneficiază de mai multe ore cu soare decât Pătârlagele, indiferent dacă este vorba despre semestrul cald sau despre cel rece.

Astfel, din figura nr.27 se remarcă o durată medie de 1454,8 ore la Buzău față de cele 1269,1 ore la Pătârlagele, aceasta diferență diminuându-se în timpul semestrului rece, deși rămâne net superioară în favoarea stației aflată la altitudine mai joasă (799,4 comparativ cu 688,1 ore).

Acest din urmă aspect se datorează nebulozității mai scăzute din timpul iernii la poalele Subcarpaților, care influențează direct radiația solară de care beneficiază cele două stații analizate.

Fig. nr. 27 – Durata medie semestrială de strălucire a soarelui în județul Buzău

2.5. Precipitațiile atmosferice

Precipitațiile atmosferice reprezintă un parametru care se caracterizează, în județul Buzău, prin fluctuații la nivel anual, după cum se poate observa și în figura. nr.28 , mai evidente în urma măsurătorilor de la stația meteo Buzău și mai puțin pregnante în cazul stației de la Pătârlagele.

Media în cazul primei stații este de 561 mm, pentru ca spre zona subcarpatică să crească foarte mult pentru distanța relativ scurtă dintre Buzău și Pătârlagele, până la 685,1 mm.

Fig. nr. 28 – Precipitațiile medii anuale în județul [NUME_REDACTAT] 1980 a fost cel mai ploios la Pătârlagele, atunci înregistrându-se o cantitate de 829,2 mm, pe când, la Buzău, maximul s-a produs în 1972, cu 802,6 mm.

Repartiția temporală a precipitațiilor în județul Buzău marchează, în timpul unui an, cantități mai mari la Pătârlagele în 11 din cele 12 luni.

La stația Buzău, maximul de precipitații este atins în luna mai, 99,8 mm, la Pătârlagele acesta producându-se cu o intârziere de două luni (109,9 în august), deși se mai observă un maxim secundar în mai, de peste 100 mm.

Cele mai mici cantități de ploaie cad în timpul iernii, media minimă lunară fiind de 21,4 mm în ianuarie, la Buzău, respectiv de 25 mm, în decembrie, la Pătârlagele.

Fig. nr.29 – Precipitațiile medii lunare în județul [NUME_REDACTAT] medii anotimpuale reflectă regimul din timpul anului, în toate cele 4 anotimpuri înregistrându-se cantități mai mari la Pătârlagele decât la Buzău.

Primăvara este o diferență mică între cele două medii, 180,8 mm față de 164,4 mm, aceasta datorându-se valorilor lunare relativ apropiate din perioada în cauză, neputându-se crea departajări clare.

Vara, însă, distribuția precipitațiilor se transmite și în analiza la scară anotimpuală, din fig. nr.30 observându-se un ecart superior celorlalte anotimpuri. Astfel, la Pătârlagele au fost măsurați 288,9 mm iar la Buzău 209,6.

Toamna, mediile calculate la cele două stații sunt mai mici decât în timpul primăverii și revin la valori mai apropiate una față de cealaltă, 137,2 comparativ cu 120,3 mm.

Iarna, decalajul dintre Pătârlagele și Buzău are cea mai mică valoare, diferența fiind de numai 12 mm, deoarece în acest anotimp umezeala aerului este foarte ridicată și nu se mai produc ploi intense, nivelându-se practic deosebirile întâlnite la nivel anual sau lunar.

Fig. nr. 30 – Precipitațiile medii anotimpuale în județul [NUME_REDACTAT] semestrială a cantităților de precipitații la nivelul județului Buzău confirmă diferențele remarcate în analizele anterioare și întărește ideea că la Pătârlagele plouă mai mult decât la Buzău în perioada 1971-1980.

Diferența mare care începe să se creeze din luna aprilie și se menține până în octomrie este foarte bine exprimată prin intermediul figurii nr.31 , media precipitațiilor din semestrul cald fiind de 497,3 mm la Pătârlagele și de 392,8 mm la Buzău, așadar superioară cu peste 100 mm.

În semestrul rece, ansamblul factorilor climatici care acționează în zonă estompează mult din acest ecart, el reducându-se la doar 20 mm (187, 9 mm comparativ cu 168,1 mm).

În urma prelucrării acestor date, se constată faptul că, la nivel de județ, Buzăul beneficiază de 623 mm, cu cantități mai reduse în zona de câmpie și o creștere a acestora pe măsura apropierii de regiunea subcarpatică.

Fig. nr. 31 – Precipitații medii semestriale în județul Buzău

2.5.1. Cantități maxime de precipitații în 24 ore

Cantitățile maxime de precipitații în 24 de ore care au fost înregistrate în județul Buzău prezintă o valoare aproape dublă la Pătârlagele, 177,8 mm în iulie 1975, comparati cu cei 90,5 mm căzuți la Buzău în mai 1976.

Aceste două maxime se încadrează în intervalul caracteristic producerii ploilor torențiale, aprilie-septembrie, când activitatea ciclonică intensă și instabilitatea atmosferică favorizează formarea norilor Cumulonimbus, de mare dezvoltare verticală, din care cad precipitații sub formă de aversă.

De remarcat din figura nr.32 este și faptul că producerea cantităților maxime de precipitații în 24 ore respectă aceeași distribuție temporală ca și în cazul lunilor cu cele mai mari medii, iulie pentru Pătârlagele, respectiv mai pentru Buzău.

Cu toate că cea mai mare valoare de la Pătârlagele contrastează evident cu celelalte cantități de precipitații analizate, nu se poate trece cu vederea faptul că, în intervalul mai-iunie, maximele pe 24 ore sunt superioare la Buzău, același lucru fiind observat și pentru alte două luni consecutive (septembrie și octombrie), chiar dacă diferența nu mai este atât de mare precum cea de la sfârșitul primăverii și începutul verii.

Fig. nr. 32 – Cantități maxime de precipitații în 24 ore în județul Buzău

2.6. Stratul de zăpadă

Stratul de zăpadă este un fenomen climatic ce necesită, de asemenea, atenția cuvenită în cadrul acestei lucrări, în principal prin influența pe care o exercită asupra bilanțului caloric și hidric la nivel local, dar și prin efectul pe care îl poate avea asupra culturilor agricole de pe teritoriul județului Buzău.

Pentru a se forma, sunt necesare mai multe condiții, printre care o cantitate suficientă de ninsoare, temperaturi negative ale aerului și solului, și calm atmosferic.

Ninsoarea este un fenomen care apare în sezonul rece și se datorează interacțiunii maselor de aer polar cu masele de aer tropical.

Acest parametru climatic a fost analizat utilizând datele de la stația meteorologică Pătârlagele, pentru Buzău nefiind disponibile.

Din figura nr.33 se observă un număr mediu anual de 20.7 zile cu zăpadă, o valoare comparabilă din acest punct de vedere cu cele din sudul țării.

Luna cu cele mai multe zile în care persistă stratul de zăpadă este ianuarie, temperaturile scăzute din această perioadă a anului favorizând un număr mediu de 6,4 astfel de zile.

Întervalul în care este întâlnit stratul de zăpadă în județul Buzău este de obicei octombrie-aprilie, corespunzător semestrului rece. Numărul zilelor este cuprins între 0,3 la începutul acestei perioade, atinge maximul în ianuarie, revenind la valoarea inițială în aprilie.

Fig. nr. 33 – Numărul de zile cu strat de zăpadă în județul Buzău

2.7. [NUME_REDACTAT] este un fenomen meteorologic extrem de variabil, care depinde de contrastele existente în circulația generală a atmosferei și se caracterizează prin doi parametri extrem de variabili în timp și spațiu: direcția din care bate vântul și viteza. Observațiile asupra vitezei și direcției vântului se realizează cu ajutorul giruetei.

Frecvența multianuală a vântului pe direcții se calculează din valorile vitezelor vântului indiferent de direcție, la care se adaugă și calmul atmosferic, fiind direct dependentă de mărimea gradientului baric orizontal, de gradul de fragmentare a reliefului și de rugozitatea suprafeței terestre, caracterizându-se printr-o mare variabilitate spațio-temporală.

Viteza vântului depinde, de asemenea de relief și de procesele locale, în cazul județului Buzău, manifestările foehnale putând intensifica acest parametru la valori extrem de ridicate, de până la 35-40 m/s.

În figura nr.34 este reprezentată o roză a vânturilor pe baza datelor măsurate în perioada 1971-1980 la stația meteorologică Buzău.

Fig. nr. 34 – Roza vânturilor la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] remarcă, așadar, predominanța evidentă a frecvenței vânturilor din direcție nord-estică, 25,2 %, urmate de cele sud-vestice, care bat în 14,1 % din cazuri, și cele nordice (13,4%). Vânturile de vest sunt aproape inexistente, frecvența lor multianuală fiind de numai 0,5%.

În ceea ce privește viteza vântului, dominantă este și în acest caz direcția nord-estică, ce se caracterizează prin viteze medii de 4,6 m/s, maximele ajungând chiar până la 7,5 m/s.

Din direcție sud-vestică reiese o viteză de 4,3 m/s, a doua ca valoare dintre cele 8 direcții, vântul suflând relativ puternic și dinspre nord-vest (3,3 m/s) sau nord (3,1 m/s).

Calmul atmosferic are o valoare medie multianuală de 27,7%, cuprinsă între limitele normale pentru zona în care este situată stația meteorologică de la care provin datele, însă, în perioadele dominate de regimul anticiclonic, acesta poate înregistra valori apropiate de 50%, cum a fost cazul lunii decembrie 1975.

2.8. Fenomene meteo deosebite

Seceta este un fenomen complex care se desfășoară destul de frecvent în județul Buzău, manifestându-se prin lipsa precipitațiilor și apei din sol, situație care provoacă un dezechilibru între cerințele plantelor față de apă și posibilitățile lor de aprovizionare cu aceasta, ducând la diferite grade de periclitare a culturilor.

Ea apare când suma precipitațiilor anuale este mult sub cerințele plantelor, iar producerea lor nu corespunde cu perioadele critice pentru plante. Fenomenul de secetă este amplificat dacă gradul de uscăciune al aerului atmosferic este mare și dacă se mai adaugă și efectul vânturilor intense și uscate.

Din punct de vedere agricol, noțiunea de secetă este legată de efectul dăunător asupra vegetației, fiind diferită de cea definită în sens strict meteorologic. Precipitațiile căzute în cantități mici întrerup perioadele de secetă meteorologică, fără a acoperi însă necesarul de apă pentru plante și, prin urmare, fără a înlătura efectul dăunător al secetei agricole.

Seceta poate fi atmosferică sau pedologică.

Seceta atmosferică este determinată, pe lângă lipsa de precipitații și de o umiditate relativă scăzută a aerului și de temperaturi ridicate. În astfel de situații se ajunge la un dezechilibru între apa absorbită de plante din sol și cea pierdută prin transpirație. Plantele se ofilesc, dar își revin în timpul nopții când temperatura scade, dacă în sol există o rezervă de apă necesară restabilirii echilibrului.

Astfel de secete se produc primăvara, când solul dispune de rezerve de apă provenite din topirea zăpezii, sau vara, în condiții de irigare.

Acest tip de secetă produce pagube importante dacă este însoțită de vânturi calde și uscate, care pot usca o parte din frunze și dăuna organelor florale și chiar bobului în formare. Efectul dăunător al secetei atmosferice se manifestă în special la plantele cu sistem radicular redus și superficial.

Seceta pedologică se datorează faptului că solul nu mai poate furniza apă plantei, sau o furnizează în cantități atât de mici încât nu o poate înlocui pe cea pierdută prin transpirație.

În astfel de situații, circulația capilară a apei este întreruptă și plantele încep să se ofilească. Dacă rezerva de apă din sol continuă să scadă în timpul ofilirii, plantele mor. Acest tip de secetă este mai periculoasă decât cea atmosferică și apare la mijlocul sau la sfârșitul verii.

Dacă cele două feluri de secetă sunt concomitente, efectul dăunător asupra plantelor de cultură este amplificat mult.

Fazele de vegetație în care insuficiența apei inf luențează puternic recolta constituie perioadele critice ale plantelor pentru apă.

Fig. nr. 35 – Climograma Péguy la stația meteorologică [NUME_REDACTAT] Peguy din figura nr. 35 s-a întocmit pe baza valorilor lunare multianuale de temperatură și precipitații. Temperaturile au fost notate pe axa verticală, iar precipitațiile pe axa orizontală.

Graficul are forma unei linii închise pe punctul de plecare (lunile decembrie-ianuarie). Pe acest grafic, în punctele de intersecție ale valorilor de temperatură cu cele de precipitații, se notează lunile anului.

În funcție de mărimea variațiilor celor doi parametri utilizați în reprezentarea grafică, pe baza climogramei se pot determina eventualele perioade cu de umiditate sau de uscăciune, în funcție de pragurile caracteristice folosite.

CAPITOLUL 3 – INFLUENȚA ELEMENTELOR CLIMATICE ASUPRA AGRICULTURII JUDEȚULUI BUZĂU

[NUME_REDACTAT] are, după cum s-a arătat în capitolul anterior, o climă temperat-continentală, caracteristică, de altfel, întregii țări. Datorită marii diversități a reliefului, în județ se disting trei tipuri principale de climat: de munte, de deal și de câmpie.

Climatul de munte se caracterizează printr-o temperatură medie anuală de 4-6ºC, cu vânturi care bat violent, în special din direcție nord-estică. Se remarcă aici prezența foehnului, format de masele de aer care coboară de la munte, în zonele unde se produc inversiuni de temperatură. Precipitațiile sunt cuprinse între 800 și 1200 mm anual.

În zona subcarpatică predomină climatul de deal, cu o temperatură medie anuală de 8-10 ºC și vânturi care bat mai puțin violent, grație culmilor care adăpostesc acest areal. Și aici se formează foehnul, iar precipitațiile medii anuale sunt cuprinse între 600 și 800 mm.

Climatul de câmpie prezintă temperaturi medii anuale de 12-14ºC, vânturile dominante fiind cele din nord-est și sud-vest. În zonă bat Crivățul, care aduce mase de aer reci, și Austrul, caracterizat prin aer cald, indiferent de anotimp, precipitațiile medii anuale fiind cuprinse între 400 și 500 mm.

3.1. Structura terenurilor / fondul funciar

Structura terenurilor din județul Buzău a fost reprezentată pe baza datelor obținute de la [NUME_REDACTAT] de Statistică, valabile pentru intervalul 1990-2011.

În ceea ce privește fondul funciar, dintr-o suprafață totală de 610255 ha, suprafața agricolă reprezintă 65,9%, ceea ce înseamnă 402447 ha.

În cadrul suprafeței agricole se disting mai multe categorii de folosință, cea mai importantă pondere având-o suprafața arabilă, 64% (257864 ha), urmată de pășuni, cu 22% (89102 ha).

Fânețele ocupă 7% din suprafața agricolă, adică 29058 ha, areale restrânse revenind viilor și livezilor.

Astfel, viile și pepinierele viticole se regăsesc pe 15271 ha (4%), în timp ce livezile și pepinierele pomicole ocupă o suprafață de 11152 ha (3%).

Fig. nr. 36 – Fondul funciar în județul Buzău

3.2. Condițiile agrometeorologice ale principalelor plante de cultură din județul [NUME_REDACTAT] plante de cultură de pe teritoriul județului Buzău, ca de altfel și din întreaga țară, necesită anumite condiții climatice favorabile pentru a se dezvolta și a avea o perioadă de vegetație normală. Acestea sunt legate de cantitate de radiație solară, umezeala aerului și a solului, temperatura aerului și a solului, precipitații, presiunea atmosferică sau caracteristicile vântului.

Lumina, pe lângă faptul că asimilația clorofiliană nu este posibilă decât în prezența ei, condiționează viteza de creștere și formarea organelor aeriene ale plantelor, influențează respirația și transpirația frunzelor și determină direcția de creștere a tulpinilor.

Lumina mai intensă favorizează acumularea de substanțe hidrocarbonate (amidon, zahăr și celuloză), astfel că plante precum sfecla de zahăr, cartoful, porumbul sau vița de vie trebuie să fie cultivate în zonen cu luminozitate mai intensă, și implicit cu nebulozitate redusă.

Lumina intensă este benefică și pentru procesul de lignificare al țesuturilor. Cerealele păioase semănate prea des sunt expuse pericolului căderii datorită slabei lignificări a paiului în partea inferioară, care este slab iluminată. Fructele crescute în părțile umbrite ale coroanei pomilor sunt mai fragede, din cauza procentului scăzut de celuloză.

Căldura, manifestată prin valorile atinse de temperatură, poate duce la moartea organismelor vii dacă depășește limitele pe care acestea le pot suporta.

Temperatura solului influențează în primul rând germinația semințelor. Acest proces nu se produce sub și peste anumite temperaturi, numite temperatură minimă și respectiv maximă de germinație. Temperatura la care germinația decurge în cele mai bune condiții, dacă și ceilalți factori sunt favorabili, se numește temperatură optimă de germinație.

Temperatura solului influențează și durata de germinație, ca și timpul ce se scurge de la semănat până până la răsărit.

Cele mai importante plante de cultură din județul Buzău sunt grâul, porumbul, orzul, ovazul, secara, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, cartoful, vița de vie, și pomii fructiferi, în special mărul și prunul.

Grâul de toamnă este o plantă ale cărei cerințe sunt bine satisfăcute, mai ales pe cernoziomurile din zona de stepă și silvostepă, pe soluri brun-roșcate sau cenușii de pădure.

Pe solurile podzolice producția de grâu depinde mai ales de sistemul de îngrășare ce este aplicat. Cele mai bune soluri sunt cele lutoase și luto-argiloase.

Grâul germinează la 1-2ºC, dar crește încet, la temperatura de peste 10ºC germinează în 7-8 zile și răsare repede. Perioada de vegetație este de 8-9 luni iar la grâul de primăvară de 4-4,5 luni.

La înfrățit are nevoie de umezeală suficientă și vreme relativ răcoroasă, iar la înspicat are nevoie de căldură. Vara, grâul de toamnă suferă de fenomenul de pălire, în special în sud-estul țării, dacă vremea este secetoasă și călduroasă în timpul maturității acestuia.

Porumbul germinează la 8-9ºC, iar sub 4,5 ºC procesul său de creștere este oprit, având nevie de o cantitate de căldură cuprinsă între 1800 și 2600ºC pe toată perioada sa de vegetație.

Deși este o cultură de origine subtropicală, porumbul s-a extins, ajungând până în partea de nord-vest a continentului. [NUME_REDACTAT], acesta se poate cultiva până la altitudini de 600 m, preferând de obicei regiunile mai călduroase, bine însorite și suficient de umede.

Principalele cerințe ale porumbului în ceea ce privește anotimpurile sunt primăveri calde, veri suficient de ploioase și călduroase și toamne calduroase și relativ secetoase.

De remarcat faptul că porumbul este o plantă care rezistă destul de bine la secetă, singurele cereale care rezistă mai bine acestui efect fiind meiul și sorgul.

Porumbul se apără împotriva secetei răsucindu-și frunzele, în condițiile în care este tânăr, ajungând să fie cultivat în toate regiunile țării, cu excepția celor muntoase.

Floarea-soarelui, prin culturile sale, ocupă o zonă destul de mare din terenurile agricole ale României, sămânța acesteia germinând la 3-4ºC, plantulele mici putând rezista chiar și la temperaturi de -6 sau -7ºC, însă înghețurile prelungite pot distruge vârfurile de creștere.

Floarea-soarelui preferă regiunile cu multă lumină și căldură, cele mai mari producții fiind în zonele de stepă și silvostepă, cu mențiunea că are nevoie de multă apă acumulată în sol.

Secara preferă suportă un climat mai aspru și rezistă la ger până la -25ºC, dacă solul este zvântat. Germinează la 1-2ºC, poate crește la temperaturi scăzute pozitive, înfrățește în special toamna iar primăvara își începe extrem de timpuriu procesul de vegetație.

În cazul secarei de toamnă, perioada de vegetație este de 260-300 zile, iar cea de primăvară de 120-130 zile. Secara se dezvoltă bine pe soluri cu pH-ul cuprins între 5,5 și 6,5 și chiar pe soluri cu reacție alcalină sau pe soluri slabe, precum nisipurile.

Orzul are o arie de răspândire destul de largă, deoarece are o mare capabilitate de adaptare la diferite condiții de climă și sol și se caracterizează printr-o perioadă scurtă de vegetație.

Orzul de toamnă are cea mai mare favorabilitate în zonele în care temperatura la nivelul nodului de înfrățire nu scade niciodată sub -12 sau sub -15ºC.

Cerințele sale referitoare la umiditate sunt asemănătoare cu cele ale grâului de toamnă, dar este mai puțin pretențios decât acesta, maturitatea orzului având loc cu aproximativ o săptămână mai devreme.

Cele mai bune condiții pentru orzul de toamnă sunt reprezentate de solurile lutoase și luto-argiloase.

Orzoaica are nevoie de un climat umed și răcoros, cu precipitații distribuite într-o manieră mai uniformă în cursul anului, preferând aceleași soluri ca și orzul, dar cu suficient calcar și humus.

Ovăzul are nevoie de un climat mai umed și răcoros, având o perioadă de vegetație mai lungă decât orzul cu aproximativ 10-15 zile. Acesta beneficiază din plin de ploile specifice lunii iunie și de cele de la începutul lui iulie, putând asigura producții destul de bune inclusiv în zona de câmpie.

Sfecla de zahăr este o plantă care se caracterizează printr-o germinație a semințelor la temperaturi de 4-5ºC. Temperaturile care coboară sub -3ºC distrug plantele tinere aflate în faza de cotiledoane, iar valori de -1, -2ºC ale acestui parametru distrug rădăcinile scoase din pământ.

Sfecla de zahăr cere în general un climat destul de cald, suficient de umed, cu multă lumină și precipitații în jur de 400 mm în timpul perioadei de vegetație, mai ales în lunile iulie și august.

Cartoful este sensibil la temperaturi scăzute, tuberculii degerând la -2ºC, în timp ce la valori de 30ºC, creșterea lor este întreruptă complet. Cele mai bune producții sunt date de regiunile cu climat umed și răcoros.

Este nevoie de multă lumină pentru ca acesta să asimileze dioxidul de carbon și să acumuleze amidon, în condițiile unei insolații nu foarte puternice.

Vița de vie are nevoie de o temperatură de 8ºC pentru a intra în vegetație, iar suma gradelor de temperatură necesară pentru coacerea strugurilor diferă de la un soi la altul, cele timpurii necesitând minim 2600ºC iar cele târzii peste 3000ºC. Vânturile a căror intensitate depășește 4 m/s sunt dăunătoare viței de vie, predominant pe direcție nord-est – sud-vest, acestea producându-se în special primăvara.

În perioada de vegetație, vița de vie are nevoie de cantități de precipitații cuprinse între 350 și 450 mm pentru a se dezvolta normal. Deficitul de apă determină coacerea timpurie a strugurilor, dar dăunează cantității și calității acestora. În anii cu precipitații bogate, timp rece și insolație redusă, vița de vie este extrem de vulnerabilă la acțiunea gerurilor deoarece nu acumulează suficiente substanțe de rezervă în rădăcini.

Mărul are cerințe moderate, el putând rodi în regiuni cu temperaturi medii anuale cuprinse între 7,5 și 11ºC, în vreme ce gerurile mari de iarnă nu provoacă pagube decât dacă sunt foarte timpurii sau foarte intense.

În ceea ce privește umiditatea din sol și din aer, însă, mărul este una dintre cele mai pretențioase specii. Are nevoie ca apa din sol să reprezinte 70-75% din capacitatea de câmp a solului, de o umezeală relativă a aerului cuprinsă între 70 și 80%, precum și de cantități anuale de precipitații de 650-700 mm, pentru soiurile timpurii fiind suficientă și o umiditate de 550-600 mm.

Prunul are cerințe medii față de temperatură, cele mai favorabile zone pentru cultura sa fiind cele cuprinse între izotermele de 8,5 și 11ºC. El suportă temperaturi minime absolute de până la -31ºC, fiind extrem de rezistent la ger, însă maximele de 35-40ºC îi dăunează.

Cerințele față de apă sunt mai mari, prunul având nevoie de precipitații cuprinse între 600 și 700 mm, dintre care un sfert în lunile mai, iunie și iulie. Cerințele prunului față de lumină sunt mijlocii, acestea fiind satisfăcute în majoritatea zonelor din țara noastră.

3.3. Agricultura în județul [NUME_REDACTAT] reprezintă, în momentul actual, al doilea sector economic al județului Buzău, după industrie, însă s-a aflat pe primul loc o lungă perioadă de timp, solurile fertile reprezentând elementul care stă la baza importanței acestei ramuri a economiei.

După cum s-a precizat și într-unul dintre subcapitolele anterioare, suprafața agricolă totală din acest areal este de 402 447 ha, fiind cultivată cu diverse plante în funcție de treapta de relief care se suprapune terenurilor.

În zona de câmpie predomină culturile de grâu, secară, porumb, floarea-soarelui, orz, ovăz, sfeclă de zahăr, cartofi sau legume.

Zona de deal este predominant cultivată cu pomi fructiferi, cele mai importante fiind livezile de pruni, meri, vișini sau caiși.

De asemenea, tot în zona subcarpatică, pe versanții cu orientare sudică și sud-estică, ce beneficiază de cantități importante de căldură, sunt prezente plantațiile de viță de vie, acestea formând unele dintre cele mai cunoscute podgorii din România, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

3.3.1. Suprafețe cultivate

Fig. nr. 37 – Harta suprafețelor cultivate cu principalele culturi din județul [NUME_REDACTAT] analiza hărții suprafețelor totale cultivate cu principalele culturi (grâu, secară, porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi și legume), se remarcă intervale de valori bazate pe suprafețele aferente fiecărei localități.

[NUME_REDACTAT] deține cea mai mare suprafață cultivată, 14728 ha, urmată de orașul Pogoanele, cu 8639 ha și de comuna Glodeanu-Siliștea cu 7871 ha.

La capătul opus, suprafețele cele mai mici sunt caracteristice localităților ale căror suprafețe se întind pe zone mari din regiunea montană, precum [NUME_REDACTAT] (141 ha), Bisoca (121 ha) și Siriu (51 ha).

În ceea ce privește mediul urban, pe teritoriul municipiului Buzău se cultivă plante pe o suprafață de 3197 ha, iar în municipiul [NUME_REDACTAT] pe 2299 ha.

De asemenea, este necesară și punctarea suprafețelor corespunzătoare celorlalte orașe de pe teritoriul județului, Pătârlagele având 491 ha cultivate iar Nehoiu 277 ha.

3.3.2. Producții agricole

În ceea ce privește harta producției agricole totale, aceasta a fost obținută prin transformarea producției inițiale din tone în kg, apoi împărțirea acesteia la suprafața cultivată pentru a avea drept unitate de măsură kg/ha.

La fel ca și în cazul suprafețelor cultivate, unitățile administrativ-teritoriale au fost clasificate pe mai multe clase de valori, colorate diferit, în funcție de producția totală corespunzătoare fiecărei localități.

Producția totală este un indicator relevant, însă are anumite neajunsuri, manifestate mai ales prin faptul că unele localități cu suprafețe cultivate restrânse pot beneficia totuși de producție relativ ridicată raportată la arealul respectiv și astfel să se regăsească între cele mai productive așezări din județul Buzău.

În această situație se găsește comuna Chiojdu, cu o producție de 52358 kg/ha, urmată de comuna Colți cu 28146 kg/ha și comuna [NUME_REDACTAT] cu 18 787 kg/ha. [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], precum și orașele Nehoiu, Pătârlagele și Pogoanele au producții totale care variază între 3419 kg/ha și 15295 kg/ha, cantitățile cuprinzând aceleași categorii de plante menționate în cazul suprafețelor totale cultivate.

Fig. nr. 38 – Harta producției agricole totale în județul [NUME_REDACTAT]. nr. 39 – Harta producției totale de struguri pe teritoriul județului [NUME_REDACTAT] hărțile anterioare referitoare la suprafețele totale cultivate, respectiv la producția totală pe fiecare localitate, nu s-au luat în considerare plantațiile viticole și pomicole, în special din lipsa datelor referitoare la arealele cultivate cu acestea, astfel că au fost tratate separat prin analiza producției totale, exprimată în tone.

Astfel, în ceea ce privește producția totală de struguri, se pot observa valori scăzute în partea de nord a județului, dominată de relieful montan, precum și către sud, unde pantele se domolesc aproape în totalitate, în timp ce, în zona subcarpatică, pe versanții cu expunere sudică și sud-estică se întâlnesc producții ridicate datorită condițiilor favorabile.

Cea mai mare producție medie, conform datelor oferite de [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] pentru perioada 1990-2011, aparține orașului Pogoanele, 8073 tone, pe când localitățile Calvini, Pardoși, Odăile, Smeeni și Mihăilești nu oferă condiții pentru plantațiile de viță de vie.

Trebuie menționată prezența pe teritoriul județului Buzău a comunei Pietroasele, un important centru viticol, Universitatea de [NUME_REDACTAT] din București înființând aici inclusiv o stațiune de cercetare.

[NUME_REDACTAT] Mare se suprapune teritoriului comunei, iar soiul cel mai cunoscut cultivat în acest areal este „Tămâioasa românească”, pe lângă acesta remarcându-se și „Feteasca albă”, „Feteasca regală” sau „[NUME_REDACTAT]”.

Producția totală de fructe din județul Buzău este, de asemenea, ridicată, zona colinară oferind condiții propice pentru dezvoltarea culturilor pomicole.

În ansamblu, pe tot teritoriul, cea mai mare este producția de prune (35704 tone), urmată de mere (20892 tone) și pere (2189 tone). Se mai cultivă, de asemenea, însă în cantități mai mici, cireșe și vișine, piersici și nectarine, caise și zarzăre, nuci și căpșuni.

La nivel de unitate administrativ-teritoriala, comuna Amaru se remarcă printr-o producție totală de fructe de 4334 tone, urmată de Calvini, cu 2884 tone și Odăile cu 2778 tone.

În municipiul Buzău, cantitatea totală de fructe este de 156 tone, iar în [NUME_REDACTAT] de 130 tone, șirul de date fiind încheiat de comuna Mihăilești, unde, fie nu există date referitoare la acest aspect, fie nu se practică activitatea în cauză.

Fig. nr. 40 – Producția totală de fructe în județul [NUME_REDACTAT] nr. 1

Suprafața cultivată și producția agricolă în județul Buzău, la nivel de localități

Sursa: date prelucrate după arhiva INSSE

CONCLUZII

Factorii climatici prezintă o importanță deosebită prin influența pe care o exercită asupra plantelor de cultură, cunoașterea cerințelor acestora față de principalele elemente meteorologice fiind fundamentală în scopul obținerii unor producții cât mai mari.

[NUME_REDACTAT] reprezintă un teritoriu favorabil atât pentru culturile agricole, cât și pentru vița de vie și pomii fructiferi, mai ales prin prisma valorilor parametrilor climatici, coroborate cu o fertilitate ridicată a solurilor.

Teritoriul analizat se caracterizează printr-o temperatură medie anuală de 10.6°C, o durată de strălucire a Soarelui de 2050 ore și printr-o cantitate de precipitații de aproximativ 620 mm.

Poziția sa în zona exterioară a arcului carpatic face ca durata și severitatea fenomenelor de iarnă, precum și temperaturile extreme, să fie diminuate grație proceselor foehnale ce se manifestă în această regiune.

Agricultura reprezintă un sector extrem de bine dezvoltat în Buzău, constituind principala ramură economică a județului până nu cu mult timp în urmă.

Suprafețele totale cultivate reprezintă o mare parte din stuctura fondului funciar, cele mai importante plante de cultură fiind grâul, porumbul, secara, orzul, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, cartoful și legumele. Datorită condițiilor propice, pe areale largi se cultivă viță de vie, aici întâlnindu-se unele dintre cele mai renumite podgorii din România, dar și o gamă extrem de variată de pomi fructiferi, care generează producții importante.

În ceea ce privește interacțiunea dintre cele două componente analizate în cadrul lucrării, se poate concluziona că temperatura și precipitațiile reprezintă două elemente climatice esențiale în dezvoltarea plantelor, care prezintă unele diferențieri în ceea ce privește repartiția teritorială, dar care nu influențează în mod deosebit nivelul recoltelor.

De asemenea, alături de factorii climatici, există o serie de carateristici specifice anumitor culturi, precum cele pomicole sau de viță de vie, legate de unele expoziții mai însorite ale versanțior sau de diferite tipuri de sol, care favorizează dezvoltarea acestora, condiții întrunite cu predilecție în zona subcarpatică din județul Buzău.

BIBLIOGRAFIE

1. Bălteanu D., Ștefănescu, I., (1992), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], vol. IV, [NUME_REDACTAT] Române, București.

2. Călinescu, R., (1969), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Enciclopedică, București.

3. Ciulache, S., (1971), Topoclimatologie și Microclimatologie, [NUME_REDACTAT] din București.

4. Ciulache, S., (1997), [NUME_REDACTAT] Sibiu, [NUME_REDACTAT] din București.

5. Ciulache, S., (2000), Monografie climatică, [NUME_REDACTAT], București.

6. Dimancea, Șt., (1967), Agrofitotehnica, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

7. Dissescu, C. A., Luca, I., Tudor, M., Dăbuleanu, M. L., Georgescu, D., Șoltuz, V., (1971), Fizică și climatologie agricolă, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

8. Dumitrescu, Elena, (1976), Curs de climatologie, Centrul de Multiplicare al [NUME_REDACTAT].

9. Erhan, Elena, (1982), Curs de Meteorologie-Climatologie – Partea I-a: Meteorologie, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Cuza, Iași.

10. Erhan, Elena, (1987), Curs de Meteorologie-Climatologie – Partea a II-a: Climatologie, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Cuza, Iași.

11. Gâștescu, P., (1971), Lacurile din România – Limnologie regională, [NUME_REDACTAT] R.S.R., București.

12. Ielenicz, M., Pătru, [NUME_REDACTAT], Ghincea, Mioara, (2003), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], București.

13. Mănescu, Lucreția, (1999), [NUME_REDACTAT] și zona sa de influență – Studiu geografic, [NUME_REDACTAT] din București.

14. Mihaiu, Gh., Mihalache, L., Blegu, N., (1985), Amenajarea și exploatarea terenurilor în pantă destinate plantațiilor de vii, [NUME_REDACTAT], București.

15. Petrescu-Burloiu, I., (1977), [NUME_REDACTAT]. Relații geografice om-natură, [NUME_REDACTAT], București.

16. Popescu, M., Milițiu, I., Cireașă, V., Godeanu, I., Cepoiu, N., Drobotă, Gh., Ropan, G., Parnia, P., (1992), Pomicultură (generală și specială), [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

17. Povară, Rodica, (2000), Riscul meteorologic în agricultură, Ed.Economică, București.

18. Ujvari, I., (1972), Geografia apelor României, [NUME_REDACTAT] și Enciclopedică, București.

19. Velcea, Valeria, Savu, Al., (1982), [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

20. *** (2008), [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de Meteorologie, [NUME_REDACTAT] Române, București.

21. *** (1983), [NUME_REDACTAT], Volumul I – Geografia fizică, Institutul de Geografie, [NUME_REDACTAT] R.S.R., București.

22. *** (1980), [NUME_REDACTAT]: Buzău – Monografie, [NUME_REDACTAT]-Turism.

23. *** [NUME_REDACTAT] de Meteorologie.

24. *** [NUME_REDACTAT] de Statistică – Buzău.

25. *** [NUME_REDACTAT] de Statistică.

26. *** Geo-Spațial. 2014. Disponibil la: earth.unibuc.ro [Accesat la 30 mai 2014].

27. *** Meteorologie. 2014. Disponibil la: http://meteorologie.weebly.com [Accesat la 2 iunie 2014].