Relatia Bisericii Ortodoxe Romane cu Patriarhia Alexandriei

Cuprins

Cuvânt înainte ……………………………………………………………p. 4

Cap. 1

ISTORICUL PATRIARHIEI DE ALEXANDRIA 5

Pariarhul Meletie Pigas Al Alexandriei ………………………………………………p. 6

Patriarhul Chiril Lucaris al Alexandriei …………………………………………….p. 10

Alți Patriarhi Alexandrini ……………………………………………………………..p. 13

Sinodul De La Iași Din Anul 1642 ………………………………………………p. 19

Legături Ale Domnitorilor Români Cu Sinaiul………………………………….p. 21

Biserica Ortodoxă Română „Autocefalie –Sfântul Și Marele Mir”………………p. 35

Cap. 2

PERSONALITATEA LUI CHIRIL LUCARIS ȘI OPERA SA 41

2.1 Chiril Lucaris Patriarh Al Alexandriei, 1602-1621 …………………………………….p. 42

2.2 Chiril Lucaris Patriarh Ecumenic, 1621-1638 ……………………………………………p. 43

2.3 Mărturisirea De Credință Calvinizantă Atribuită Patriarhului Chiril Lucaris, Apărută La Geneva În 1629 Și În 1633 În Grecește …………………………………………p. 44

2.4 Vechi Tipărituri Românești În Biblioteca Patriarhiei Din Alexandria ……..p. 45

Cap. 3

LEGĂTURILE PATRIARHIEI DE ALEXANDRIA CU ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIX-lea

3.1 Legăturile Patriarhiei De Alexandria Cu Biserica Română După Primul Și Cel De Al Doilea Război Mondial ……………………………………………………………………………………p. 56

3.2 Relațiile Patriarhiei De Alexandria Cu Biserica Ortodoxă Română ………….p. 62

3.3 Sărbătoarea Mileniului Bibliotecii Patriarhiei Din Alexandria …………………p. 64

3.4 Anexă- „SCRISORI IRENICE”………………………………………………………………p. 68

3.5 Bibliografie ……………………………………………………………………………………………p. 80

Cuvânt Înainte

Biserica Ortodoxă Română are acest adevăr de la Dumnezeu în persoana Mântuitorului Hristos trimis ucenicilor săi de a transmite Evanghelia la toate popoarele lumii. Acest adevăr ne-a venit prin Sf. Apostol Andrei care a întemeiat o comunitat de creștini în părțile Dobrogei.

Cum până azi întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe Române, păstreză de fapt în permanență actualitatea de relație cu Bisericile Ortodoxe de pretutindeni, lucrul acesta îl facem bucuroși, convinși fiind de importanța pe care a avut-o și o are în continuare legăturile Biserica Ortodoxă Română cu celelalte patriarhii ortodoxe.

Lucrarea de față este împărțită în trei capitole și a fost elaborată cu scopul de a arăta puntea de legătură între popoarele ortodoxe, de unitate frățească prin care Țările Române sprijineau prin ajutor financiar, închinări ctitoricești, cărți și obiecte de cult bisericesc de mare valoare spirituală donate celorlalte patriarhii, care erau în mare lipsă.

Această lucrare este făcută cu sprijinul celor care mi-au fost dea lungul acestor ani profesori și îndrumători care m-au ajutat în formarea mea ca student, dar și pentru anii ce vor urma mi-au călăuzit drumul în viață.

Multumesc I.P.S. Teodosie Arhiepiscopul Tomisului- Decanul Facultății de Teologie Ortodoxă, Pr. Prof. Univ. Dr. Nechita Runcan și nu în ultimul rând profesorilor, care au dat dovadă de înaltă pregătire profesională și poartă cu mândrie emblema acestei universități.

Cap.1

ISTORICUL PATRIARHIEI DE ALEXANDRIA

La apariția creștinismului, orașul Alexandria, în jurul căruia s-a dezvoltat Patriarhia cu același nume, era unul din cele mai insemnate centre culturale, economice si administrative ale lumii; acest oraș a avut un rol însemnat în dezvoltarea vieții creștine în aceste părți. Căci după Palestina, Egiptul a fost unul dintre cele mai insemnate teritorii în care s-a răspândit și a înflorit creștinismul.

După o veche și puternica tradiție, Sf. Evanghelist Marcu a propovăduit creștinismul în Alexandria pe la anul 60, de unde a plecat la Roma; revenind la Alexandria, moare martir la 63. Tot el a hirotonit primul episcop, pe Anianos. Creștinismul s-a raspândit apoi mereu, astfel ca Biserica Alexandriei a devenit una din cele mai insemnate ramuri ale Ortodoxiei ecumenice, mai ales din veacul al treilea.

Începând cu sec al III-lea, Biserica Alexandriei a cunoscut un înalt nivel de dezvoltare, datorită renumitei Școli teologice care s-a dezvoltat în acest mare centru universitar al lumii antice. La Alexandria se întâlneau majoritatea sistemelor și curentelor știițifico-filosofice și religioase ale antichității. „Acolo funcționa Universitatea din Museion, dotată cu două mari biblioteci și organizare științifică de elită pentru vremea de atunci.” 1 La Alexandria a avut loc întâlnirea dintre cugetarea greco-romană filosofică și cea creștină.

Nume de mari învățați ai antichității creștine precum Panten (+ 200), Clement Alexandrinul (+215) și Origen (+ 254), au ilustrat cu prestigiul, știința lor teologică și viața lor morală Școala teologică alexandrină. Mai târziu mari ierarhi precum Dionisie al Alexandriei (+264), Atanasie cel Mare (+373), Chiril al Alexandriei (+444), au strălucit ca mari dascăli ai lumii creștine prin ostenelile lor teologice si prin activitatea pastoral-misionară în fruntea Bisericii Alexandriei.

Egiptul a cultivat și o uimitoare viață monastică, datorată marilor anahoreți: Antonie cel Mare (+356), Pahomie (+346), Macarie Egipteanul (+390), Macarie Alexandrinul (+394) și alții.

Tulburări monofizite care au urmat Sinodului al IV-lea ecumenic dee la Calcedon (451), apoi cele montelite, au adus la decăderea vieții bisericești în Biserica Alexandriei și la separarea creștinilor în două ramuri rivale: Biserica Ortodoxă numită și „Melekită” (pentru că păstra credința împăraților bizantini) și Biserica Coptă sau Egipteană, care a rămas în continuare monofizită.

Cucerirea arabă (639-641), înlesnită în mare parte de certurile religioase, a determinat retragerea stăpânirii bizantine din Egipt pentru totdeauna, iar dezbinarea Bisericii alexandrine a rămas definitivă. În anul 641, odată cu stăpânirea arabilor, ortodocșii din Egipt au rămas doar o minoritate de circa 200.000 de credincioși, față de șase milioane de copți monofiziți.

„De la 641 până în anul 1517, egiptul a fost sub stăpânire arabă, iar de la anul 1517 până la sfârșitul secolului al XIX-lea, acesta a fost apăsat de stăpânirea turcilor, sub care viața creștinilor, și în deosebi a celor ortodocși, a devenit foarte grea. Deși a trăit în mijlocul musulmanilor, adeseori fanatici, și a îndurat asupriri și prigoniri, Patriarhia Ortodoxă a Alexandriei a reușit întotdeauna să se salveze și să supraviețuiască.”

De la sfârșitul secolului al XVI-lea, Patriarhia Ortodoxă de Alexandria a cunoscut o perioadă de renaștere și înflorire, datorită înțeleptei păstoriri a patriarhului Ioachim cel Vestit, care a durat 80 de ani (1487-1567). Către sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul de-al XVII-lea, scaunul Alexandriei a fost ocupat de alți doi vrednici ierarhi: Meletie Pigas (1590-1601) și Chiril Lucaris (1601-1620), care au avut legături cu Țările Române.

1.1 Pariarhul Meletie Pigas Al Alexandriei

Cel dintâi patriarh ortodox alexandrin care a stabilit legături cu domnii români și cu Biserica din Țara Românească și Moldova a fost, din cele cunoscute până azi, Meletie Pigas.

Începând din 11 octombrie 1583, încă înainte de a ocupa scaunul patriarhal al Alexandriei, el purta o corespondență cu fostul domn al Țării Românești, Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) exilat atunci în insula Rodos. Tot cam în aceeași perioadă de timp, Meletie Pigas a trimis o scrisoare, nedatată, domnului Moldovei Petru Șchiopul (1574-1579; 1582-1591).

Din anul 1590, Meletie i-a urmat patriarhului Silvestru (1569-1590) în scaunul patriarhal al Alexandriei. Neputând să plătească guvernatorului turc al Egiptului suma de trei mii de galbeni pentru ocuparea scaunului, el a fost nevoit să ceară ajutoare din Creta, Rusia, Iviria și Țările Române. Suma din Țările Române i-a fost confiscată abuziv de către patriarhul Constantinopolului Ieremia al II-lea (1572-1579; 1580-1584; 1587-1595), prin reprezentantul patriarhului ecumenic la București.

După moartea patriarhului ecumenic Ieremia II-lea (+1595), Meletie Pigas a avut un rol în conducerea Patriarhiei ecumenice. Deși a refuzat vrednicia de patriarh ecumenic, al Bisericii din Constantinopol, din anul 1596 până în anul 1598, reușind în acest timp să înbunătățească mult situația Patriarhiei ecumenice, care era în strâmtoare din partea turcilor.

Ca locțiitor al scaunului patriarhal ecumenic, bucurându-se de marea trecere în fața turcilor, Meletie Pigas a intervenit pentru încheierea păcii dintre Mihai Viteazul (1593-1601) și sultanul Mahomed al III-lea (1595-1603). La 10 mai 1597, patriarhul Meletie scria lui Mihai, înștiințându-l „că sultanul, uitând toate ofensele pe care i le-a făcut, îl primește iarăși în grația sa”. Corespondența dintre marele voievod român și Meletie, în vederea menținerii păcii cu turcii, a continuat până în vara anului 1598, când patriarhul se retrage în scaunul său de la Alexandria Egiptului. Dintr-o scrisoare, nedatată, a patriarhului Meletie Pigas către Mihai Viteazul, păstra în raportul ambasadorului venețian din Constantinopol, trimis la 31 decembrie 1597 dogelui Veneției, aflăm că patriarhul, după ce și-a arătat dorința de a se întoarce la Alexandria, a cerut lui Mihai să-i trimită „milă după puterea lui”, deoarece la Constantinopol scria el – „noi nu avem nici o proprietate și nici un alt loc și nici patriarhul…, ci stăm în casa altuia cu chirie”.4 Cu toate că nu cunoaștem răspunsul voievodului, credem că Mihai, care se gândea la eliberarea creștinilor din Balcani de sub stăpânirea otomană și care miluise atâtea locuri din Orient, i-a trimis ajutoare binefăcătorului său pentru trebuințele Patriarhiei ecumenice și chiar a lui Meletie personal.

La 29 august 1597, Patriarhul Meletie Pigas răspunderea unei scrisori a domnului Mihai Viteazul, mulțumindu-i pentru grija sa față de ruși și ucrainenii ortodocși din Polonia, asupriți de către polonezii ultra-catolici, din îndemnul iezuiților, și care acționau cu sprijinul cancelarului Poloniei Ioan Zamoisky și a regelui Sigismund la III-lea. Wasa (1587-1632), care domnise, între

anii 1592-1604, și în Suedia. Cu acel prilej, patriarhul îi spunea domnului muntean, că cei 100 de galbeni trimiși mai înainte, și-a făcut o pateriță (o cârjă arhierească) în amintirea sa.

În perioada în care a fost locțiitor al scaunului patriarhal ecumenic, Meletie l-a ajutat pe Mihai Viteazul și la recunoașterea lui Eftimie al II-lea (1594-1604) ca mitropolit al Ungrovlahiei. Din îndemnul lui Mihai, mitropolitul Eftimie al Ungrovlahiei, a cerut patriarhului Meletie Pigas o Biblie îndreptată și un Nomocanon. Patriarhul i-a trimis lui Eftimie Biblia îndreptată, iar despre Nomocanon îl înștiința că a pus să-l copieze, deoarece nu avea un al doilea exemplar, și i-l va trimite mai târziu. În scrisoarea care însoțea Biblia trimisă mitropolitului Eftimie, datată 6 august 1597, Meletie îl înștiința pe ierarhul muntean că a cumpărat două biserici – Sfântul Dumitru și Sfânta Maria Balinos la Xiloporta din Constantinopol, „ca ele să nu ajungă în mâinile necredincioșilor”. Întrucât a mai rămas dator cu o sumă de bani, patriarhul îl ruga pe mitropolitul Eftimie să-l ajute „pentru una sau pentru amândouă”, și să se îngrijească, de asemenea, „și de frații care se găsesc în robie…., căci nu este cu putință ca noi, fără ajutor, să trăim și să stăpânim bisericile lui Dumnezeu în mijlocul necredincioșilor”.

Patriarhul Meletie Pigas a purtat o corespondență și cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă (1595-1606). Domnul moldovean scrisese cândva patriarhului Meletie să vină în Moldova, promițându-i ajutor și „mulțime de oameni” care să-i asigure paza în drum spre Polonia, „unde împotriva alor noștri s-au ridicat cu război trufirhul Meletie Pigas răspunderea unei scrisori a domnului Mihai Viteazul, mulțumindu-i pentru grija sa față de ruși și ucrainenii ortodocși din Polonia, asupriți de către polonezii ultra-catolici, din îndemnul iezuiților, și care acționau cu sprijinul cancelarului Poloniei Ioan Zamoisky și a regelui Sigismund la III-lea. Wasa (1587-1632), care domnise, între

anii 1592-1604, și în Suedia. Cu acel prilej, patriarhul îi spunea domnului muntean, că cei 100 de galbeni trimiși mai înainte, și-a făcut o pateriță (o cârjă arhierească) în amintirea sa.

În perioada în care a fost locțiitor al scaunului patriarhal ecumenic, Meletie l-a ajutat pe Mihai Viteazul și la recunoașterea lui Eftimie al II-lea (1594-1604) ca mitropolit al Ungrovlahiei. Din îndemnul lui Mihai, mitropolitul Eftimie al Ungrovlahiei, a cerut patriarhului Meletie Pigas o Biblie îndreptată și un Nomocanon. Patriarhul i-a trimis lui Eftimie Biblia îndreptată, iar despre Nomocanon îl înștiința că a pus să-l copieze, deoarece nu avea un al doilea exemplar, și i-l va trimite mai târziu. În scrisoarea care însoțea Biblia trimisă mitropolitului Eftimie, datată 6 august 1597, Meletie îl înștiința pe ierarhul muntean că a cumpărat două biserici – Sfântul Dumitru și Sfânta Maria Balinos la Xiloporta din Constantinopol, „ca ele să nu ajungă în mâinile necredincioșilor”. Întrucât a mai rămas dator cu o sumă de bani, patriarhul îl ruga pe mitropolitul Eftimie să-l ajute „pentru una sau pentru amândouă”, și să se îngrijească, de asemenea, „și de frații care se găsesc în robie…., căci nu este cu putință ca noi, fără ajutor, să trăim și să stăpânim bisericile lui Dumnezeu în mijlocul necredincioșilor”.

Patriarhul Meletie Pigas a purtat o corespondență și cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă (1595-1606). Domnul moldovean scrisese cândva patriarhului Meletie să vină în Moldova, promițându-i ajutor și „mulțime de oameni” care să-i asigure paza în drum spre Polonia, „unde împotriva alor noștri s-au ridicat cu război trufia și pizma nemărginita dragoste pentru papa al Romei celei vechi, așa numiții iezuiți, care în locul răstignitului Iisus propagă pe papa cel îmbrăcat în haina moliciunii, pe papa cel cu semeție, se ridică împotriva oricărei autorități”.

Meletie nu a putut veni în Moldova, fiind reținut la Constantinopol de diferite probleme legate de Patriarhia ecumenică, de aceea, voievodul moldovean îi scrie din nou să nu renunțe la acest plan. În data de 14 iunie 1597, răspunzând domnului Moldovei Ieremia Movilă, patriarhul Meletie îi scrie că îi pare rău că nu poate fi acolo împotriva ortodocșilor, adică a Bisericii de Răsărit, se ridică fară cruțare cei din Miază-noapte și din Apus (adică protestanții și catolicii) și-l fericește pe domnul moldovean pentru râvna sa pentru apărarea credinței celei adevărate, văzând în el „un înflăcărat apărător al evlaviei și al Ortodoxiei, al învățăturii celei neschimbate a Sfintei Evanghelii”.

Cam în aceeași perioadă de timp, fratele domnului moldovean, mitropolitul Gheorghe Movilă, care păstorea Mitropolia Moldovei pentru a doua oară (1595-1600), îi scria patriarhului Meletie Pigas, cerându-i „unele cărți de iertare” și o mantie arhierească. Patriarhul Meletie i-a răspuns mitropolitului Gheorghe Movilă la 7 septembrie 1597, înștiințându-l că i-a trimis cele cerute.

Domnul moldovean Ieremia Movilă i-a trimis ajutoarele promise patriarhului Meletie Pigas prin Chir Panu Comisu, pentru care patriarhul i-a mulțumit într-o scrisoare trimisă la 6 august 1598. La Constantinopol, Meletie Pigas se îngrije și de interesele politice ale lui Ieremia Movilă în fața Sultanului. Pentru toate serviciile făcute în acest sens de către patriarh, domnul moldovean și-a luat obligația de a construi din nou casa patriarhală din Constantinopol. În urma acestei făgăduințe, Ieremia Movilă a cerut Patriarhului Meletie Pigas, împreună cu fratele său, mitropolitul Gheorghe Movilă, „ridicarea Bisericii Moldovei la rangul de arhiepiscopie și înființarea unei noi episcopii la Huși”. Meletie Pigas n-a mai putut îndeplini cererea voievodului moldovean și a mitropolitului Gheorghe Movilă, deoarece, în vara anului 1598, a plecat la scaunul său patriarhal din Alexandria, de unde a răspuns (la 3 noembrie 1598) mitropolitului Gheorghe Movilă și (la 7 noembrie 1598) domnului Ieremia Movilă. Între altele, scria mitropolitului că în semn de mare cinste i-a trimis o mantie arhierească cu patru râuri, așa cum poartă și patriarhii scaunelor apostolice, iar în privința arhiepiscopiei, preciza că: „întrucât domnul moldovean este apărătorul Ortodoxiei și este vrednic de conducere politică, se cuvine ca demnitate politică să fie urmată și de mărirea bisericească”.

Evenimentele politice care au urmat au împiedicat pe voievodul moldovean Ieremia Movilă să-și țină promisiunea de a zidi un nou palat patriarhal în Constantinopol. Ca atare, în scrisoarea de 7 noembrie 1598, Patriarhul Meletie îi scria domnului Ieremia Movilă următoarele: „Cu lacrimi am citit scrisoarea domniei tale, din pricina întristării care ne-a cuprins, că, plecând noi din Constantinopol, te-ai răzgândit domnia ta de a construi Patriarhia de acolo” În privința ridicării Bisericii Moldovei la rangul de arhiepiscopie, patriarhul spunea că „este nevoie să se întrunească un sinod și ne vom gândi la aceasta cum să convocăm pe ceilalți Prea Fericiți Patriarhi”, întrucât întrunirea unui astfel de sinod cere „și multă osteneală și mult timp si nu puțină cheltuială”.

Dorința voievodului Ieremia Movilă și a mitropolitului Gheorghe al Moldovei de a ridica Biserica Moldovei la rangul de arhiepiscopie autocefală, nu s-a putut îndeplini, deoarece la scurt timp, în mai 1600, aceștia au fost nevoiți să părăsească scaunele lor din pricina armatelor lui Mihai Viteazul care au ocupat Moldova, iar patriarhul Meletie Pigas a trecut la cele veșnice în ziua de 13 septembrie 1601.

1.2 Patriarhul Chiril Lucaris al Alexandriei

Succesorul lui Meletie Pigas pe scaunul patriarhal al Alexandriei a fost Chiril Lucaris. În timpul păstoriei sale la Alexandria, acesta a venit în Țara Românească și Moldova, rămânând în cele două țări câțiva ani. Prima cunoștință cu spațiul românesc a avut-o ieromonahul Chiril Lucaris în primăvara anului 1594, când trecea prin Moldova, în drumul său către cnezatul ortodox Vasile de Ostrog, în voievodatul Wolhyniei din regatul Poloniei, trimis de Meletie Pigas, patriarhul Alexandriei, pentru apărarea ortodocșilor din Polonia, ademeniți și siliți să treacă la unirea cu Roma.

La începutul anului 1601, Chiril a părăsit Polonia, fiind chemat la Alexandria de patriarhul Meletie Pigas, care își simțea sfârșitul aproape. La întoarcerea sa din Polonia, în drum spre Alexandria, Lucaris a fost oprit pentru un timp de domnul Moldovei Ieremia Movilă, la Iași, unde a ținut câteva cuvântări bisericești din care s-au păstrat până în prezent doar cele din Duminica Ortodoxiei (1martie), Duminica Sfintei Cruci (15 martie) și Duminica Tomei (18 aprilie 1604).

La Alexandria Chiril Lucaris a ajuns cu două zile înainte de moartea patriarhului Meletie Pigas (+13 septembrie 1601), căruia i-a urmat în scaun. În anul 1612, Chiril a fost numit locțiitor de patriarh ecumenic, dar din pricina intrigilor unor mitropoliți râvnitori ai scaunului patriarhal ecumenic, nu a putut rezista decât o lună.

Din Constantinopol, nu s-a mai reîntors în Alexandria, ci, în vara anului 1613, a venit în Muntenia la domnul Radu Mihnea, colegul său de studii de la Veneția și Padova. În anul șederii sale în Țara Românească, Chiril a scris, în data de 9 și 22 septembrie 1613, în limba latină, o scrisoare și un tratat despre doctrina și organizarea Bisericii Ortodoxe, adresate pastorului olandez de Haga, Johannes Witenboguest. Din toamna anului 1613, până în primăvara anului 1614, Chiril Lucaris a stat la Iași, unde a predicat, pe vremea voievodului Ștefan Tomșa (1611-1615). Se cunosc două omilii ținute de el la Iași, una la 28 noiembrie 1613 și alta la 14 martie 1614, în Duminica Ortodoxiei.

În toamna anului 1614, Chiril s-a reîntors în Țara Românească unde a ținut cuvântări în catedrala mitropolitană din Târgoviște: două sunt nedatate, iar altele două au fost ținute în Duminica Sfinților Strămoși, și respectiv, în ziua de Crăciun. La sfințirea mănăstirii Radu Vodă din București care s-a făcut în toamna anului 1614, a ținut, de asemenea, o cuvântare bisericească. Cu acest prilej, patriarhul Chiril Lucaris, a întărit actul de închinare a acestei mănăstiri către mănăstire Ivir din Muntele Athos.

Chiril Lucaris a zăbovit în Muntenia și în anul 1615, ținând cuvântări de învățătură creștină la catedrala din Târgoviște la 29 ianuarie (în Duminica Vameșului și a Fariseului) la 26 februarie (în Duminica Ortodoxiei), la 5 martie (în Duminica a II-a a Paresimilor), la 2 aprilie (în Duminica Floriilor), la 23 aprilie (în sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe) și la 29 iunie (în ziua Sfinților Petru și Pavel). De asemenea, a făcut călătorii prin Țara Românească, însoțind pe domnul Radu Mihnea. Patriarhul Chiril a primit ajutoare bănești, obiecte de cult și cărți de slujbă pentru Patriarhia Alexandriei care era în nevoi și strâmtoare „din pricina necredincioșilor”, căci spunea mitropolitul Ungrovlahiei Luca (1605-1629): – ne-a binecuvântat pe noi și ne-a învățat. Și fiecare, după puterea sa, l-a miluit.

Marea băneasă Maria Catargi, soția lui Ienache Catargiul, împreună cu fratele ei, postelnicul Radu Buzescu, a închinat, la 19 mai 1615, Patriarhiei de Alexandria mănăstirea Stănești din Vâlcea. Actul solemn de închinare s-a făcut în catedrala din Târgoviște, în ziua Înălțării Domnului, fiind de față boierii și ierarhii țării: Mitropolitul Luca al Ungrovlahiei, episcopul Dionisie al Râmnicului, episcopul Chiril (1605-1620) al Buzăului, ierarhi străini – precum Matei al Mirelor, aflat la mănăstirea Dealu, Partenie arhiepiscop de Ohrida, episcopul Ieremia de Chitra, Mitropolitul Ioachim de Dârstor și mulțime de egumeni, preoți, diaconi și credincioși.

Câțiva ani mai târziu, s-a adăugat, ca danie, pe lângă mănăstirea Stăneștilor și satul Șegarcea (Dolj) pe care se găsea unul din vechile schituri ale Olteniei, iar în anul 1696, a fost dăruit mănăstirii noi cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Șegarcea (construită în 1655) și schitul Dâlga – Dolj de către ctitorul său Stroe Dâlgeanul. În anul 1716, a fost închinat Patriarhiei de Alexandria și schitul oltean Breajba, fiind în Țara Românească patriarhul alexandrin Samuil Capsulis (1710-1723).

În toamna anului 1615, patriarhul Chiril Lucaris a plecat din Târgoviște spre Alexandria Egiptului, lăsând „tuturor creștinilor târgovișteni, clerici și mireni, adevărați fii ai Sfintei Biserici de Răsărit”, o enciclică, care să fie „un scut în mâini, cu care mai sigur să-si apere Ortodoxia, împotriva celor veniți din Roma veche”. În anul 1620, după revenirea lui Radu Mihnea la tronul Țării Românești, îl întâlnim din nou pe patriarhul Chiril Lucaris în Muntenia. La 5 mai 1620, patriarhul Chiril, împreună cu mitropolitul Luca al Ungrovlahiei, întărea, în Târgoviște, printr-un hrisov în limba greacă, Grăjdanei, soția lui Luca spătarul, toate satele rămase după moartea soțului său, iar după moartea ei, rumânii să fie sloboziți. Și în timpul acestei șederi în Muntenia, Patriarhul Chiril Lucaris a primit danii de la români. Astfel, în ziua de 14 octombrie 1620, la Vinerea Mare, Radu Mihnea a dăruit patriarhului Chiril venitul mării de la Ocna cea Mare.

La 4 noiembrie 1620, Chiril Lucaris a fost ales patiarh ecumenic de Constantinopol, păstorind cu întreruperi până în anul 1638. Ca pariarh ecumenic nu a mai venit în țările române, dar a păstrat legăturile. La Constantinopol i se trimiteau acte de danii făcute de boieri spre a fi întărite de el.

Patriarhul Chiril Lucaris a iubit poporul român și s-a interesat de românii ortodocși din Transilvania. Principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629) a intervenit pe lângă patriarhul ecumenic Chiril Lucaris, pe care-l socotea binevoitor calvinilor, să-l determine pe episcopul român transilvănean Gheorghe Ghenadie de la Brad (1627-1640) să treacă împreună cu toți credincioșii ortodocși români la calvinism. Tocmai apăruse la Geneva, în luna martie a anului 1629, în limba latină, o Mărturisire de credință calvinizată pusă pe numele patriarhului Lucaris.

Printr-o scrisoare din 2 septembrie 1629, Chiril Lucaris răspunde principelui calvin Gabriel Bethlen al Transilvaniei ca el nu poate nicidecum să de ajutor fățiș unei lucrări de calvinizare a românilor ortodocși transilvăneni, mai ales că un fapt ca acesta nu poate fi tăinuit, întrucât „secretele își au adesea soarta lor”. Apoi „pentru îndeplinirea fericită și pașnică a acestei (schimbări de religie), ar trebui mai întâi să se rupă legătura de sânge și de simțire care se săvârșea în taină, dar cu multă putere, între românii din țara Transilvaniei și locuitorii din Țările Munteniei și Moldovei. Negreșit, domnii vecini ai ziselor țări, niciodată nu vor îngădui aceasta și foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele, cel puțin cu îndemnuri tainice”. În finalul scrisorii, patriarhul Lucaris îi spunea lămurit principelui Gabriel Bethlen: „ Întinderea mâinilor noastre pe față sau pe ascuns, în sprijinul acestei părăsiri de credință, ar fi din partea noastră un păcat, pe care nu l-ar spăla toate chinurile pământești”. Această mărturisire făcută de patriarhul Chiril Lucaris în scrisoarea adresată principelui Transilvaniei, infirmă temeinic afirmația tendențioasă a celor care au crezut și mai cred că el ar fi trecut, în ascuns, la calvinism. Patriarhul Chiril Lucaris și-a găsit sfărșitul, la 29 iunie 1638, în apele Bosforului, după ce a fost ștrangulat din porunca turcilor.

1.3 Alți Patriarhi Alexandrini

În decembrie 1620, urca pe scaunul patriarhal al Alexandriei Gherasim Spartaliotis (1620-1636), care, deși n-a venit în Țările Române, a trimis o delegație, în frunte cu preotul Ioanichie (viitor patriarh al Alexandriei) pentru a strânge ajutoare din Țara Românească, Moldova și Rusia.

După Gherasim a urmat în scaunul patriarhal al Alexandriei învățatul ierarh Mitrofan Kritopoulos (1636-1637), care a călătorit prin multe țări din Europa (în Anglia, Germania, Elveția și Italia) încă înainte de a ajunge patriarh. A însoțit, pe când era doar ieromonah, pe patriarhul Chiril Lucaris, între anii 1613-1615, în Țara Românească. Ca patriarh, a venit în anul 1638 în Țara Românească, dar în primăvara anului 1639 a decedat, fiind înmormântat la Târgoviște.

Succesorul său în scaunul patriarhal al Alexandriei a fost Nichifor Klarozanis (1639-1645), care s-a bucurat de sprijinul voievodului Moldovei, Vasile Lupu (1634-1553). La alegerea sa ca patriarh la Alexandriei, Nichifor se afla la Constantinopol. Imediat după alegere, în anul 1639, a venit în Moldova pentru a mulțumi, „ pentru plata datoriilor care apăsau Patriarhia de Alexandria”. Din Moldova a trecut în Țara Românească pentru a lua ceea ce-i mai rămăsese patriarhului Mitrofan Kritopoulos după moarte. La 29 August 1632, scria din Muntenia la Moscova după ajutoare, iar la 5 octombrie, același an, se afla deja la scaunul său din Alexandria Egiptului. Patriarhul Nichifor a mai venit și a doua oară în Moldova, iar în anul 1645, unde voia să plece după ajutoare în Rusia, dar a fost oprit de turci. La scurt timp a murit (în aprilie 1645) în Moldova.

Patriarhului Nechifor i-a succedat Ioanichie Diodios (1645-1657) din Bereea, care a fost ales patriarh la Alexandriei la străruințele patriarhului ecumenic Ioanichie al II-lea și ale lui Vasile Lupu, domnul Moldovei. După alegere, patriarhul Ioanichie al Alexandriei a venit în Moldova pentru a apăra drepturile patriarhiei alexandrine în conflict cu călugării sinaiți și după ajutoare.

Urmașul lui Ioanichie Diodios, Patriarhul Paisie (1657-1678) a călătorit în Rusia, paticipând la sinodul ținut la Moscova în noiembrie 1666 – iunie 1667 pentru caterisirea patriarhului Nicon și condamnarea înoirii sale liturgice. La întoarcere, în iarna anului1669-1670, a trecut prin Țările Române unde a primit ajutoare. Se păstrează o scrisoare a sa către domnul Vasile Lupu, nedatată.

Succesorul lui Paisie, Partenie Prochoros (1678-1688), încă înainte de a ajunge patriarh la Alexandriei, a venit de două ori în Țările Române, ca exarh al mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt. După ce a fost ales patriarh, a mai continuat călătoriile sale în spațiul românesc, căutând ajutoare financiare și materiale necesare supraviețuitorii scaunului său patriarhal. Astfel, la 9 noiembrie 1679, se afla la Galați, unde a hirotonit ca diacon pe însoțitorul său Simeon Capasulis, viitor patriarh al Alexandriei. Ceva mai târziu, la 11 ianuarie 1680, se afla la Iași, unde a plecat la București, unde locuia deja la 11martie 1680 la mănăstirea Mihai Vodă, în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1670-1688). În ziua de 6 mai 1680, așeza la București pe „ pre cinstitul și întru toate nobilul între boieri, mare postelnic, dumnelui Constantin Brâncoveanu, cel întru Sfântul Duh prea dorit și iubit fiu al smereniei noastre”. Cât a zăbovit în Țara Românească a vizitat și mănăstirile din Oltenia – Stănești și Șegarcea – închinate Patriarhiei de Alexandria. În toamna anului 1680, a plecat spre Constantinopol si apoi la Alexandria, încărcat de daruri. După aproape trei ani, în mai 1683, se afla din nou în Moldova, dând încuviințare Mitropolitului Dosoftei (1671-1673; 1676-1686) pentru tipărirea la Iași, în 1683, a unei noi ediții în limba română din Dumnezeiasca Liturghie.

După Partenie, a urmat în scaunul patriarhal alexandrin patriarhul Gherasim Palladas (1688-1710), care a avut strânse legături cu Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și Cantemirești, la curtea cărora a rămas timp îndelungat. În anul 1691, îl găsim în Țara Românească, însoțit de Samuil (Simeon) Capasulis (viitor patriarh), căutând ajutoare și fiind găzduit la Biserica lui Mihai Vodă din Bucuresti. După doi ani, gherasim a trecut în Moldova, luând parte, în ziua de 17 martie 1693, la înmormântarea domnului Constantin Cantemir, împreună cu alți trei patriarhi veniți din Răsărit la Iași: Dositei al II-lea Notara (1699-1707) al Ierusalimului, Neofit (1672-1682) al Antiohiei și fostul patrirh ecumenic Iacob (1679-1682; 1685-1686; 1687-1688). Gherasim a luat parte și la ceremonia întronizării lui Dimitrie Cantemir, în ziua de 29 martie 1693.

Din Moldova, Gherasim a trecut din nou în Muntenia, de unde a plecat la Constantinopol, spre sfârșitul anului 1693, iar apoi la Alexandria (sfârșitul anului 1694). După aproape cinci ani, la sfârșitul anului 1699, Gherasim a revenit la București, la curtea lui Constantin Brâncoveanu, cu gândul de a tipări, cu ajutorul domnului muntean, o carte de predici.

La sfârșitul anului 1708, patriarhul Gherasim a venit pentru a treia oară în Muntenia „ slab și foarte bătrân”. La București la întâlnit pe patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului (1707-1731). Cei doi patriarhi au slujit împreună la sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1708, în biserica Sfântul Gheorghe –Nou din București, înconjurați de patru ierarhi străini: Climent Odianul, Axentie Sofianul, Maxim al Ierapoliei și Mitrofan de Nyssa, cu mulțime de preoți și diaconi.

În ziua de 27 ianuarie 1708, la înmormântarea mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei, au slujit patriarhii Gherasim și Hrisant Notara. În locul lui Teodosie a fost ales miropolit la Ungrovlahiei Antim Ivireanul (1708-1716), până atunci episcop al Râmnicului. Cei doi patriarhi răsăriteni au făcut întronizarea lui Antim Ivireanul în scaunul de mitropolit la Ungrovlahiei, cu toată solemnitatea cuvenită, în Duminica Ortodoxiei (22 februarie 1708), fiind de față și Constantin Brâncoveanu împreună cu înalți dregători ai țării.

În octombrie 1708, la nunta Bălașei, fiica lui Constantin Brâncoveanu, cu Manolachi, fiul lui Alexandru Lambrino din Constantinopol, patriarhul Gherasim „ a citit moliftele Sfintei Cununii”. Iar patriarhul Hrisant al Ierusalimului i-a ținut locul de naș, în lipsa stolnicului Constantin Cantacuzino, plecat din țară.

În ziua de Bobotează a anului 1709, patriarhul Gherasim al Alexandriei a oficiat Sfânta Slujbă în fața domnului Constantin Brâncoveanu, iar, la 20 februarie 1709, a fost binecuvântat a doua nuntă la palatul lui Brâncoveanu, când Ștefan, fiul domnului muntean, s-a căsătorit cu Bălașa, fiica vistiernicului Ilie Cantacuzino.

În timpul ultimei șederi a lui Gherasim Palladas la curtea lui Constantin Brâncoveanu, domnul muntean a închinat Patriarhiei de Alexandria, între anii 1707-1708, biserica Zlătari din București, care a devenit apoi mănăstire. Succesorul lui Gherasim pe scaunul apostolic al Alexandriei a fost Samuil Capasulis (1710-1723), care fusese hirotonit ierodiacon, la data de 9 noiembrie 1679, la Galați; apoi, în anul 1682, a trecut prin Moldova în drum spre Rusia, ca apoi, în 1692 să însoțească pe patriarhul Gherasim Palladas în Țara Românească. După ce a ajuns patriarh al Alexandriei, Samuil a stat mai mult timp în Țările Române. De exemplu, la 23 aprilie 1715, era în vizită la mănăstirea Curtea de Argeș, unde a întărit drepturile și privilegiile de care se bucura această mănăstire. Din Țara Românească a trecut în Moldova, la domnul Nicolaie Mavrocordat (1711-1715) pentru ajutorință, „ca să afle mângâiere din milostenia domnilor, boierilor și altor creștini”. Nicolaie Mavrocordat l-a primit la Iași, în luna lui iunie 1715, cu mare dragoste. „Și nu numai domnul l-au ajutorit cu milostenie mai mult decât avea nădejdea să-i dea, ce și toată curtea lui, și toți boierii cei mari și cei mici, și din mazili au îndemnat de l-au ajutorit cu milostenie, fieșce care după puterea sa și au mulțămit foarte că au strâns peste cât nădăjduia”.

În ședința Divanului domnesc din 20 iulie 1715, domnul Moldovei Nicolaie Mavrocordat a închinat Patriarhiei de Alexandria mănăstirea Hang – Buhalnița, ctitoria voievodului Miron Barnovschi, cu satele Bălțătești și Mânjești. Domnul moldovean a rugat pe patriarhul Samuil „să primească acest dar din Țara Moldovei, care cu bucurie au primit și i-au blagoslovit și au mulțămit”.

La sfârșitul lui decembrie 1715, Nicolaie Mavrocordat a fost mutat la București și împreună cu el a venit și patriarhul Samuil Capasulis. Acesta a îndemnat pe domn, în vara anului 1716, să scutească orice dajdie clerul mirean și mănăstirile de orice fel. Același lucru îl sfătuise să facă și în Moldova, în anul 1715. Tot în anul 1716, a fost închinat Patriarhiei de Alexandria, de Tudor Vlăcănescu, schitul Breajba, cu moșia Crăcioaia, fiind în Țara Românească patriarhul Samuil al Alexandriei. Șederea patriarhului Samuil s-a prelungit în Țara Românească până în anul 1718.

La 28 septembrie 1717, Maria Băneasa, soția răposatului Barbu Milescu vel Ban, și fostul ei ginere Dositei Brăiloiu, care mai târziu s-a călugărit, „au închinat Patriarhului de Alexandria, fiind în țară Patriarhul Samuil Capasulis, mănăstirea Sfinții Arhangheli din Vâlcea.. fiindcă este scăpată și lipsită mai vartos decât celelalte patriarhii…, cu toate moșiile, morile, viile, țiganii, rumânii și alte venituri cât ar avea, de la mult până la puțin, precum cuprinde și dovedesc toate cărțile și hrisoavele mănăstirii”.

Ioan Mavrocordat (1716-1719), care fusese ajutat de patriarhul Samuil să ia domnia Țării Românești, a dat un hrisov, la 12 septembrie 1717, prin care dona Patriarhiei de Alexandria și Hanul Zătlari din București. La 1 august 1718, a fost închinat Patriarhiei de Alexandria și mănăstirea Cernica cu toate veniturile ei, fiind alipită ca metoc al mănăstirii Zătlari din București, cu toate că Cernica Vornicul, ctitorul ei, o închinase, în 1685, Mitropoliei Ungrovlahiei, ceea ce a stârnit un val de nemulțumiri. Până la urmă mănăstirea a fost redată Mitropoliei Bucureștilor.

Urmașii în scaun ai patriarhului Samuil, Cozma al II-lea (1723-1737) și Cosma al III-lea (1737-1746) nu a venit în Țările Române, dar a purtat o bogată corespondență cu domnii fanarioți în privința bunei chivernisiri a averilor mănăstirilor închinate din Muntenia și Moldova.

Începând cu 26 septembrie 1746, scaunul patriarhal al Alexandriei Egiptului a fost ocupat de Matei Psaltul (1746-1766), cu ajutorul lui Constantin Mavrocordat, domn al Țării Românești în șase rânduri (între anii 1730-1763). În septembrie 1746, Mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei a primit din partea patriarhului ecumenic Paisie al II-lea un ecdos patriarhal, prin care-l înputernicea să-i facă instalarea și investirea, ca patriarh al Alexandriei, lui Matei.

La 9 iulie 1766, Matei Psaltul și-a dat demisia din demnitatea de patriarh al Alexandriei și a venit în Țara Românească. Cu acest prilej aprimit ca danie câteva imobile din partea familiei Marga. Din același an (1766), Patriarhia de Alexandria avea în stăpânirea sa si biserica Sfântului Ilie din Iași.

Succesorul patriarhului Matei, Ciprian (1766-1783) n-a venit niciodată în Țările Române, dar a purtat o bogată corespondență cu Meletie, egumenul mănăstirii Zătlari. Așadar, Patriarhul Matei, a fost ultimul ierarh alexandrin călător în Țările Române în sec al XVIII-lea. Constatăm că, de la anul 1600 până la 1766, din treisprezece patriarhi alexandrin, nouă au călătorit în Țările Române, aducând, după putere, diferite daruri precum: „Sfinte Moaște, icoane, cărți de cult, nomocanoane, cărți de teologie și tot felul de manuscrise și podoabe liturgice prețuite de credincioșii români. În schimb ei, au luat din partea românilor: donații și ajutoarele oferite de voievozi, mitropoliți, episcopi, boieri și evlavioși creștini”. În Țările Române, patriarhii alexandrini vizitau diferite orașe, mănăstiri și biserici, ținând cuvântări prin care combăteau ereziile, întărindu-i pe credincioși în credința ortodoxă.

Credincioșii români au răsplătit cu dărnicie și cu toată evlavia, ostenelile misionare și omiletice ale patriarhilor alexandrini, primindu-i cu inimile deschise și cu mare bucurie, după tradiționala ospitalitate românească. „Patriarhiei de Alexandria, aflată în strâmtoare din cauza sstăpânirii arabe și apoi turce, i-au fost închinate, prin bonomia românilor, o serie de mănăstiri, schituri, moșii, biserici, de pe cuprinsul Țărilor Române”. În special, mănăstirile și schiturile închinate erau înzestrate cu casă, hanuri, prăvălii, vii, moșii, mori, țigani și rumâni, necesari pentru munca câmpului, precum și alte venituri ale lor, care se îndreptau spre trebuințele Patriarhiei de Alexandria. Aceste danii și alte ajutoare în bani, odoare și odăjdii bisericești, vase și obiecte de cult din aur și argint, cărți bisericești și podoabe liturgice de tot felul, constituie o contribuție de mare valoare, pe care românii au făcut-o Patriarhiei și credincioșilor ortodocși ai Alexandriei, apăsați și sărăciți de stăpânirea arabilor și apoi a turcilor.

Legăturile foarte strânse ale patriarhilor alexandrini cu Țările Române și prezența lor în spațiul românesc în secolele XVI-XVIII au cimentat unitate și solidaritatea întregii Ortodoxii în momente de grea încercare și cumpănă.

Credem că modelul unor astfel de relații, prietenești și de într-ajutorare reciprocă, ce au stat la temelia unității de credință, poate să ne fie pedagog de mare nădejde în drumul nostru spre o Europă creștină unită, multiculturală și plurireligioasă.

Succesorul lui Chiril Lucaris , Chiril al II-lea Contaris (1633 ; 1635-1636 ; 1638-1639) întrunește un sinod la Constantinopol la 24 septembrie 1638 sub conducerea sa , a condamnat prin 13 anatematisme Mărturisirea calvinizată a lui Chiril Lucaris. Acesta este singurul Sinod Ortodox în care a fost condamnat atât opera cât și personalitatea patriahului ecumenic Chiril Lucaris .

1.4 Sinodul De La Iași Din Anul 1642

Scopul principal al convocării Sinodului și al lucrărilor lui a fost necesitatea unui răspuns teologic-pastoral clar, concis și util pentru clerul și credincioșii ortodocși, tulburați de controversele legate de Mărturisirea de credință atribuită Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris și publicată în 1629 la Geneva, în latină și în 1633 în greacă, mărturisire care se abătea grav de la credința ortodoxă.

Cu profund simț de responsabilitate pastorală, dornic să aducă pace și unitate în Biserică, eruditul Mitropolit al Kievului, Petru Movilă, descendent al familiei domnitoare moldave a Movileștilor, născut la Suceava în 1596, a scris, în limba latină, o Mărturisire de credință numită Expunere a credinței, care a fost examinată și diortosită de către Sinodul de la Iași, tradusă în limba greacă de alt teolog ortodox erudit, Meletie Sirigul, și apoi trimisă, în 27 octombrie 1642, Patriarhiei de Constantinopol, care a aprobat-o în Sinodul ei din 11 martie 1643, prezidat de Patriarhul Partenie . În dorința de a pune capăt aprinselor discuții , ridicate în jurul Mărturisirii calvinizante, atribuită fostului patriarh Chiril Lucaris , patriahul Partenie I a convocat la Constantinopol în luna lui mai a anului 1642, un sinod la care au participat un număr de 45 de clerici, ierarhi, ieromonahi și alți demnitari, care au condamnat Mărturisirea calvinizantă, ca fiind una străină de spiritul Ortodoxiei, dar nu a mai condamnat și persoana patriarhului Chiril Lucaris, socotind că el nu este autorul ei , cum făcuse sinodul precedent din 24 septembrie 1638 , sub patriarhul Chiril al II-lea Contaris . Totodată sinodul și patriarhul Partenie I au aprobat propunerea mitropolitul Kievului Petru Movilă că mărturisirea sa compusă în limba latină , să fie discutată într-un sinod ortodox. S-a convenit de către Patriarhia ecumenică de Constantinopol ca locul cel mai potrivit pentru ținerea unui astfel de sinod este Iașul Moldovei , țară ortodoxă condusă de un dom, creștin de mare prestigiu, Vasile Lupu (1634-1653), având în vedere că la Constantinopol stăpâneau turcii, iar la Kiev se afla sub stăpânirea Poloniei catolice . Sinodul de la Iași nu condamnă pe Chiril Lukaris după moartea tragică a acestuia (1638), ci aduce în locul mărturisirii sale una diferită, ortodoxă și anume: Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă, îndreptată, care va fi însușită apoi de toate Patriarhiile Ortodoxe din Răsărit prin Patriarhii Ioanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei și Paisie al Ierusalimului. Mai târziu, în anul 1696, Patriarhul Adrian al Moscovei recomanda Mărturisirea ortodoxă din 1642 ca pe o "carte de Dumnezeu insuflată". Multele ediții și traduceri (greacă, latină, română, rusă, sârbă, olandeză, germană, engleză, franceză) ale acestei Mărturisiri ortodoxe arată importanța ei. Această mărturisire "și-a câștigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe", constată, pe drept, istoricul Alexandru Elian . Cea dintâi traducere românească a ei apare la Buzău în 1691, urmată apoi de alte numeroase ediții (20 până astăzi). Desigur, Mărturisirea ortodoxă din 1642 era necesară ca apărare în fața prozelitismului eterodox din acea vreme de confruntare între romano-catolici și protestanți, fiecare încercând să atragă de partea sa pe ortodocși. În secolul al XVII-lea, mărturisirile de credință și catehismele romano-catolice, luterane și calvinist-reformate erau foarte răspândite în toată Europa. În acest context scrie, deci, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, Galiției și a toată Rusia (Mică) Mărturisirea sa, care are de fapt forma unui catehism. Lucrările Sinodului de la Iași s-au deschis la 15 septembrie și au durat până la 27 octombrie 1642. Astfel, la 27 octombrie, Mărturisirea lui Petru Movilă, în-dreptată și tradusă în grecește, a fost trimisă la Patriarhia Ecumenică spre aprobare, ceea ce s-a și întâmplat în martie 1643. Prin faptul însuși că Sinodul de la Iași nu a fost un sinod solemn de episcopi, ci un sinod de lucru, la care, alături de episcopi, au participat teologi competenți și conducători de instituții bisericești importante: școli teologice și mănăstiri, acest sinod arată coresponsabilitate și cooperare internațională în apărarea și expunerea credinței ortodoxe, într-un context socio-politic complex și într-un climat interconfesional tensionat, cel al Europei secolului al XVII-lea. Nu atât rangul și funcția conta la Iași, ci mai ales competența și vrednicia de a sluji dreapta credință, misiunea pastorală și unitatea Bisericii. Sinodul de la Iași (1642) este cel mai important Conciliu al Bisericii Răsăritene de după căderea Constantinopolului". Atât Sinodul de la Iași, cât și lucrarea lui Petru Movilă, Mitropolitul Kie-vului, canonizat de Biserica Ortodoxă Ucraineană în 1996, canonizare însușită de Biserica Ortodoxă Română în 1997 și 2002, ne îndeamnă azi să ne ostenim pentru dreapta credință în duh de comuniune, coresponsabilitate și cooperare între Biserici și popoare, pentru ca Evanghelia iubirii lui Hristos pentru lume să fie înțeleasă ca Evanghelie a mântuirii și vieții sfinte.

1.5 Legături Ale Domnitorilor Români Cu Sinaiul

Ultimii ani au adus o seamă de clarificări privitoare la legăturile pe care le-au avut Țările Române cu Locurile Sfinte, mai ales în ceea ce privește Athosul, Ierusalimul și Alexandria. O atentă și amănunțită cercetare a mărturiilor păstrate până astăzi, însoțită de o pertinentă evaluare a lor ar pune bine în lumină nivelul desfășurării acestor relații. În tot cazul, este impresionantă dărnicia cu care românii închină, de exemplu, schituri și mânăstiri la Sinai. Un loc central l-au avut în atenția noastră arhivele și colecțiile de documente. De asemenea, documentele și diversele obiecte aflate astăzi la Sinai mărturisesc amploarea relațiilor româno-sinaite. Legăturile românilor cu Muntele Sinai nu s-au desfășurat la întâmplare, și au constituit o permanență cel puțin între sec. XV-XIX. Cercetarea amănunțită a izvoarelor descoperă o realitate complexă, cu implicații importante în sfera politică și bisericească a timpului, atât în Țările Române și la Sinai, cât și în arealul social, politic și religios răsăritean. Primele contacte ale românilor cu Sinaiul se situează probabil în momentul în care sinaiții au venit, după căderea Bizanțului sau mai înainte, la noi, în trecere spre țarii Rusiei, pentru a cere ajutoare și sprijin politic și bisericesc. În condițiile politice de atunci numai aici puteau găsi un sprijin consistent, din partea unor principi creștini.

Sec. al XV-lea

Radu cel Mare (iul. 1495-sept. 1508), domnitorul Țării Românești, începând cu anul 1497, a acordat o subvenție anuală Sinaiului. De acum, „mulțumită politicii de protecție dusă de pricipii provinciilor dunărene”, se stabilește „un climat de relații permanente”.

Sec. al XVI-lea

Neagoe Basarab (febr. 1512-sept. 1521), este menționat ca binefăcător al Sinaiului. El a ctitorit multe din așezămintele creștine ale Orientului creștin, dând și Sinaiului „podoabe de biserică și «mertic»”. Din această perioadă găsim la Sinai un Miscelaneu muzical din Moldova (sec. XVIXVII), scris de arhimandritul Calist Nikaias, cu text în limba greacă (ms. 1265) și un Panaghiar (cca. 1500), tot din Moldova, despre care nu se știe în ce condiții au ajuns în colecția renumitei M-ri; probabil cumpărate sau primite ca dar din Țările Române. După 1530, starețul sinait Ioachim din Țara Românească (cca. 1510-1540), cel ce fusese ajutat și de Neagoe Basarab, este ocrotit de domnitorul Petru Rareș al Moldovei (ian. 1527-sept. 1538). În 1545 domnitorul român Radu Paisie al Țării Românești (iun. 1535-ian. 1545) a fost chemat de turci la Constantinopol, aceștia din urmă temându-se să nu treacă de partea imperialilor în timpul războiului turcoaustriac (1540-1547), după care a fost trimis de aici «la Eghipet». Se socotește că de fapt a ajuns la Sinai unde ar fi și murit, fiind după cronicari cel dintâi domnitor român ajuns aici10. Vedem de aici cum relația românosinaită se sprijină pe conlucrarea atât a Țării Românești cât și a Moldovei, și menționăm că la sfârșitul sec. al XIX-lea, starețul M-rii Sinaia din România descoperea cu uimire existența la Sinai a unei hărți „vechi”, ce cuprindea figura unui domnitor alături de reprezentarea comună a celor două provincii românești amintite mai sus. În aceeași perioadă amintită mai înainte, domnitorul Țării Românești, Mihnea Turcitul (1530-1532) fixează o dare anuală către M-rea Sf. Ecaterina de la Sinai de 15.000 de aspri. În 1540, Radu Paisie (iun. 1535-ian. 1545), domnitorul Țării Românești, acordase deja printr-un hrisov M-rii Sinai, 10.000 de aspri anual .

Prin 1542-1545, de această dată vornicul Țării Românești, jupânul Coadă, împreună cu fii săi, Teodosie și Staicu, dăruiesc un chivot, prelucrat într-un atelier din Transilvania (inscripție în limba slavonă) în formă de biserică cu ornamente gotice târzii, iar în 1560 “toți cei ce se întâmplă a fi călugări ai dumnezeieștii și Sfintei Mânăstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, categumenul și ieromonahii și bătrânii și ceilalți în Hristos frați” mulțumesc domniței Ruxandra pentru ajutorul acordat. Spun ei mai departe: “îți aducem rugăciune și binecuvântare și rugăm pe Dumnezeu ca să fii sănătoasă cu sufletul și cu trupul, împreună cu Domnul Domn Alexandru și cu iubiții voștri copii, domnul Bogdan, și doamnele Anastasia, Anisia și Marica”. Ruxandra a fost o sârguincioasă sprijinitoare a Răsăritului despre care sinaiții deja auziseră și pe care o aseamănă cu Sf. Elena, mama Sf. Constantin cel Mare. În 1569 sunt donate un chivot, danie a episcopului Gheorghe de Rădăuți, lucrat în argint aurit într-un atelier din Transilvania (înălțime: 27,2cm; inscripție în limba slavonă; ornamente gotice târzii) și o cădelniță, dar al doamnei Ruxandra, văduva lui Alexandru Lăpușneanu (1552-1561, 1564-1568) și mama lui Bogdan (1568-1572), pentru paraclisul Sf. Ioan Botezătorul de la Sinai, lucrată și aceasta în argint aurit tot într-un atelier din Transilvania (inscripție în slavonă). De acum înainte se observă o intensificare a donațiilor. În 1568-1569 Alexandru II Mircea (iun. 1568-apr. 1577), doamna Ecaterina și fiul lor, Mihnea, ctitoriseră deja la Sinai paraclisul Sf. Ioan Botezătorul, dăruindu-i totodată, așa cum precizează o inscripție grecească sate, pământ și venituri din Valahia. Tot atunci este posibil să fi donat și Evanghelia ce poartă inscripția: Muntelui Sinai, din partea mult evlaviosului Domn, Io Alexandru Voevod a toată Ungrovlahia și a Doamnei Ecaterina.

Între 1577-1583 găsim închinată Sinaiului M-rea Sf. Ecaterina din București, iar spre sfârșitul secolului Petru Șchiopul al Moldovei (oct. 1582- aug. 1591: a treia oară) depune la Sinai o mare sumă de bani, ca să-și asigure retragerea la timpuri grele. Din sec. al XVI-lea (1583-1584) există un Tetraevanghel cu ferecătură de argint, danie a lui Mihail, mare vornic al Țării Românești și a soției sale Marina (inscripție slavonă, sept. 1583 – mart. 1584). Un uric din 10 apr. 1587 atestă că:

Petru Șchiopul al Moldovei întărește Mânăstirii de la muntele Sinai, 6 fălci de vie în Dealul Porcului, cu crame, pivniță de piatră, teasc și case, pentru pomenirea domnului, a doamnei, a copiilor lui, a părinților lui, a tuturor domnilor dinainte, a hatmanului Balica și a soției sale Ana. Aceste vii fuseseră dăruite lui Balica numit Melentie, hatman, care a zidit biserica Mihail și Gavril în Galatia și a închinat-o metoh Mânăstirii Sinai. Credința voevodului și a fiilor săi Vlad și Ștefan .

Găsește cu cale să închine și aceste vii tot M-rii Sinai, la care avea atâta evlavie credinciosul hatman, «spre pomenirea răposaților pan Balica și Ana și pentru pomenirea acelor care de la început au agonisit și făcut aceste vii». Alexandru Vodă cel Rău (aug. 1592-sept. 1593), domnul Țării Românești dă și el un hrisov (1592) prin care închină «averi și venituri» din Țara Românească paraclisului Sf. Ioan Botezătorul de la Sinai. La 10 apr. 1593, și domnitorul Aron Vodă Tiranul (sept. 1591-iun. 1592) închină Sinaiului satul Turtulești, la gura Prutului, în ținutul Ghigheciului». Tot spre sfârșitul sec. al XVI-lea și începutul sec. al XVII-lea, a avut loc un schimb de corespondență între patriarhul Meletie Pigas și Ieremia Movilă (aug. 1595-mai 1600), ca de altfel și cu alți mitropoliți din Țările Române,

scrisori care au ajuns în biblioteca mânăstirească de la Sinai. Ar fi interesant de aflat modalitatea și pricina pentru care au ajuns acestea acolo.

În 1593, “Aron vv. Moldovei întărește Mânăstirii de la muntele Sinai, pentrupomenirea înaintașilor săi și pentru sănătatea și mântuirea sa, a doamnei și copiilor săi, satul Giurgiulești, la gura Prutului, ținutul Ghigheciului, dăruit starostelui de Petru vv. cel Bătrân”,

iar în 2 aug. 1597 Ieremia Movilă

“împreună cu Gheorghie Movilă mitropolitul Sucevei, Agafton episcopul Romanului și Amfilohie episcopul Rădăuțului, întărește metohului sinaiților, satul Ulmi cu iaz și mori pe Bahlui, fost domnesc,ascultător de ocolul Cotnarilor. Credința voievodului, a fiuluiConstantin vv. și a fiicelor Erina, Maria și Ecaterina”.

Tot Ieremia Movilă donează Sinaiului în 1598 o Evanghelie cu coperți în aramă bătută:

«Ruga robului lui Dumnezeu Ioan Ieremia Moghilă Voievod, adoamnei și a fiilor săi. Anul 1592. S-a împodobit această Evanghelie cu cheltuiala prea cuviosului și prea înălțatului Domn Ioan Ieremia Voevod a toată Ungrovlahia și a prea cuvioasei doamne Elisaveta și a fiului său Ioan Constantin Voevod. Într-anul 7106 luna mart.».

Evanghelia poartă stema Moldovei și are text capital grecesc. Vedem deci cum cel puțin de la începutul celei de a doua jumătăți a sec. al XVI-lea putem vorbi de o consistență a relațiilor româno-sinaite. Chiar dacă la această dată nu avem prea multe mânăstiri, schituri sau averi românești închinate la Sinai, așa cum vor exista în prima jumătate a sec. al XVII-lea, totuși închegarea relațiilor dintre acești doi poli ai creștinismului oriental se realizase deja. Documentele pe care le avem justifică aceasta. Mențiunile documentare de mai sus nu reprezintă decât o parte a raporturilor ce s-au succedat în sec. al XVI-lea între români și sinaiți. Sigur este că cel mai mult au avut de câștigat, din punct de vedere material călugării din Sinai. Pentru români a fost mai important câștigul duhovnicesc, precum și o anumită implicare în politica răsăriteană.

Sec. al XVII-lea

La începutul acestui secol (1601-1602), Sinaxa sinaită a trimis în Țara Românească «un călugăr al lor bătrân, anume Luchian, aici în țară la metohul lor din București, la Maxim egumenul și la Vasile vistiernicul, ginerele lui Pană vistiernicul, care era ctitor în locul lui Pană vistiernicul, socrul său» în rezolvarea vânzării moșiei de la Berești. În această perioadă, în anul 1606, Simion Movilă al Moldovei (iul. 1606-sept. 1607) «dăruiește lui Necula dascăl un loc de casă cu dugheană în orașul Iași lângă dughenile călugărilor de la Sinai», dovadă a așezării lor în Țările Române timp în care, tot la Iași, biserica Sf. Paraschiva este închinată ca metoh la Sinai (21 dec. 1610) de către Constantin Movilă (dec. 1607-dec. 1611: a doua oară), domnul Moldovei. Închinarea s-a făcut cu încuviințarea mitropolitului Anastasie Crimca (1608-1629), a lui Mitrofan al Romanului, Efrem al Rădăuților și Iosif al Hușilor. În 1628, mart. 28, Miron Barnovschi Movilă (ian. 1626-aug. 1629) «scutește satul Ulmi, ținutul Hârlău, al Mânăstirii Sf. Vineri, de orice dare către domnie și, chiar de s-ar întâmpla și moarte în acest sat, să nu aibă aici nici o treabă vornicii cei mari și toate dările să fie date egumenului Mânăstirii, care va trimite toți banii adunați Mânăstirii Sinai, unde este închinată numita Mânăstire». La 22 febr. 1633 Alexandru Iliaș (dec. 1631- apr. 1633: a doua oară), împreună cu Varlaam, mitropolitul Sucevei, Dionisie, episcopul Romanului, Evloghie, episcopul Rădăuților și Mitrofan, episcopul Hușilor, întărește M-rii Sfânta Paraschiva din Iași, metoh la Sinai, scutirea satului Ulmi, ținutul Hârlău, de darea mare și de cea mică, de zloți, de casă, de lei, iliș, sulgiu, oaste, lucru domnesc; globnicii, marii vornici, dușugubinarii să nu intre în sat, iar egumenul să ia acele dări și să trimită banii M-rii Sinai. Matei Basarab (sept. 1632-apr. 1654) «dăruiește Mânăstirii de la Muntele Sinai, obroc, 30 galbeni anual, și călugărilor care vin 6 galbeni aspri, să-i fie de întărire și călugărilor de hrană, iar lui și părinților lui pomenire (7 mart. 1641)». Implicarea domnitorului Vasile Lupu (apr. 1634-apr. 1653) în „disputa sinaită” începe în urma unei scrisori a sinodului patriarhal din Alexandria, trimisă din Memfis (Egipt) domnitorului român, în iun. 1648, în care i se face această adresare, unică spațiului în care românii erau prezenți:

“Prea evlavioase, prea creștine, de Dumnezeu cununate, de Dumnezeu păzite, prea înțelepte, cu prea înaltă minte, cu de la Dumnezeu mare har, de Dumnezeu cinstite, de Dumnezeu slăvite, de Dumnezeu apărate, prea drepte, prea ascultate, prea vestite, divine,prea slăvite, prea strălucite, prea drepte, prea milostive, de trei ori fericite, prea credinciosule în Dumnezeu, mare Domn a toată Moldovlahia, doamne, doamne Io Vasile Voevod, nu vom înceta pecea de Dumnezeu încununată frunte a ta, dreapta izvorâtoare de har,și frumoasele picioare ale seninătății Tale cu mare poftă și cu sufletul aprins în gând și cu inima, noi, toți smeriții și nevrednicii robi ai evlaviei tale, ieromonahi, preoți, ierodiaconi și monahi și tot celălal tpopor creștin al Domnului din prea sfântul apostolicesc și patriarhicesc Scaun al Alexandriei, care ne aflăm în Egipt, și rugăm neîncetat, zi și noapte, pe de viață dătătorul și atotputernicul Domn să-ți dea sănătate întru mulți ani, fericire fără necaz, mântuire statornică, gloria cea mai minunată, biruință asupra dușmanilor văzuți și nevăzuți și orice altă fericire și mulțămire, pe pământ și în cer, și să-ți hărăzească și să-ți crească pre de Dumnezeu păzitele tale beizadele ca să-ți împodobească prea înălțatul scaun neam de neam până la împlinirea veacului și să te învrednicească după o bătrânețe foarte adâncă și senină în corul cel veșnic al prea evlavioșilor, prea ortodocșilor și asemenea cu apostolii Sfinți Împărați Constantin și Elena, deoarece Domnul cel prea bun te-a arătat ca pre un alt crainic și moștenitor purtător de lumină în aceste veacuri de pe urmă, ca să ridici și să sprijini tot neamul prea nenorocit al grecilor și toate, pe rând, sfintele Biserici ecumenice, cum ai făcut cu ale tale nesfârșite și îmbelșugate eleimosine, precum și cu ale tale plăcute lui Dumnezeu sfaturi și înalte virtuți care au strălucit în toată lumea de subt soare, precum a înviat și a înălțat și a ridicat sus acest prea sfânt Scaun apostolicesc și patriarhicesc al evanghelistului Marcu din Alexandria prin aceea că te-a călăuzit și te-a luminat Domnul tuturor bunurilor să ajuți și să te lupți mult prin vorbe, fapte și nemăsurate cheltuieli…”.

Sinaiții scriseseră înainte de 10 aug. 1645 domnitorului român, menționând că sub patriarhii Alexandriei Ioachim, Silvestru și Meletie au liturghisit neîmpiedicați, fără contrazicere, cu tot felul de drept în acel metoh din Cairo și numai bătrânul patriarh Chiril a fost împotrivă. Totodată, au trimis pe Teofan, egumen de Sinai, și pe mitropolitul Averchie, fost de Beroe, să explice că au liturghisit acolo de la început. Vasile Lupu, cunoscând acestea și că drepturile sinaiților proveneau de la împăratul Justinian, a socotit că este bine ca sinaiții să nu fie împiedicați. Nichifor al Alexandriei (1639-1645), vine atunci la Iași și spune domnitorului că «va fi distrus» scaunul patriarhal și că niciodată n-a fost dat și îngăduit de cineva a se face acolo metocul sinait din Cairo, liturghie. Vasile Lupu hotărăște să trimită un reprezentant al său care să cerceteze problema la fața locului, însă renunță deoarece Nichifor moare între timp în Moldova. Este înlocuit de Ioanichie (1645-1657) cunoscut de altfel bine de domnitorul moldovean. Acesta, ucenic al lui Chiril Lukaris, recunoscuse mai înainte, înaintea domnitorului, drepturile sinaiților. Acum însă, vine și se contrazice, arătând tomos-urile a 3 patriarhi – Timotei Ecumenic, Sofronie de Ierusalim și Ioachim de Antiohia –, care hotărau sănu se săvârșească slujbă acolo. Totodată, prezintă și actul semnat de starețul Ioasaf al Sinaiului, prin care, la 18 mai 1622, se supunea afuriseniei și anatemei dacă va sluji acolo. În acest moment patriarhii ceilalți reacționează, la cererea sinaiților bineînțeles, care vor fi sprijiniți de Ierusalim și de Constantinopol, acesta din urmă obligat fiind, Antiohia făcând front comun cu Alexandria. Atunci are loc următorul schimb de scrisori:

– 10 aug. 1645, scrisoare a lui Vasile Lupu către sinaiți, în privința disputei sinaiților cu Gherasim, patriarhul Alexandriei (1620-1636);

– 17 ian. 1646 scrisoare a sinodului patriarhal din Constantinopol către Vasile Vodă Lupu, în problema metohului sinait din Cairo;

– iun. 1648, Cairo, scrisoare sinodală trimisă lui Vasile Lupu;

– 8 aug. 1651, Vasile Lupu scrie patriarhului ecumenic, explicând

neînțelegerile M-rii Sinai cu patriarhul Ioanichie al Alexandriei;

– 8 aug. 1651, domnitorul român adresează o scrisoare și patriarhului

Alexandriei, Ioanichie;

– după 8 aug. 1651, mărturisire a lui Ioanichie al Alexandriei, față de

învinuirile lui Vasile Lupu.

La 9 apr. 1652, aducându-se tomos-ul sinodal, o scrisoare pecetluită de la episcopul Sinaiului și o alta de la domnitorul român, a urmat o brutal intervenție a turcilor în Patriarhia Alexandriei. Înainte de 1660, găsim la Sinai o cruce cu ceas, din argint aurit, cu sculpturi în lemn încastrate și ornamentate în email, provenind dintr-un atelier din Transilvania, lucrată de meșterul Michael Renner (inițialele T.M. sunt însemnate pe cutia de metal). Este o donație a starețului Ioasaf. În ziua de 28/29 aug. 1657, avem însă o mențiune interesantă a lui Paul de Alep, care arată că, în momentul în care patriarhul Macarie vizitează M-rea Sf. Ecaterina din București, acolo erau un egumen și călugării de la muntele Sinai. La 15 apr. 1662 , Eustratie Dabija Voevod (sept. 1661-sept. 1665), întregind lista predecesorilor săi, întărește M-rii Sf. Paraschiva din Iași, «metoh al Mânăstirii Sf. Ecaterina de la muntele Sinai», «stăpânirea asupra satului Ulmi, scutit de darea mică și mare, zloți de casă, lei, iliș, sulgiu, unt, ceară, de lucru». Globnicii și deșugubinarii să nu intre în sat. Să dea numai haraciu o dată pe an fără pecetluit. Același voievod, anul următor, în ziua de 20 febr.,

“împreună cu Sava, mitropolitul Sucevei, Dositei episcop de Roman, Teofan episcop de Rădăuți și cu Serafim episcop de Huși, întărește uric Mânăstirii Galata de Jos, din târgul Iași, metoh la muntele Sinai, stăpânirea peste satul Ulmii, cu iaz și cu mori pe Bahlui, 20 de liude scutiți de lucru, de dări, de 200 de orți pentru gorștina din venitul domnesc; scutește 500 de stupi, 500 de porci țărănești de gorștină; satul a fost dăruit Mânăstirii cu uric de Petru vv., și întărit de Ieremia vv., Simion vv., Gașpar vv., Moise vv., Barnovschi vv., Ștefan Vasile vv., pentru pomenirea și sănătatea domnului, a doamnei sale Ecaterina și a copilei lui Maria”.

Tot în anul 1663, la 17 apr., același domnitor dă Sinaiului un hrisov, socotit „perla hrisoavelor” (ma,na tw/n crusobou,llwn) pentru modul în care este împodobit. Și Radu Leon (febr. 1664-mart. 1669) înzestrează în 1667 renumita M-re cu unele bunuri, iar la data de 8 ian. 1668, Alexandru Iliaș (mai 1666-nov. 1668)

«împreună cu arhiepiscopul Atanasie de la Muntele Sinai, Ghedeon, mitropolitul Sucevii, Dosoftei episcopul Romanului, Serafim episcopul de Rădăuți și Ioan episcop de Huși, dăruiește Mânăstirii de la Sinai cu hramul Schimbarea la Față, venitul din satul Gligheni, ținutul Iași, pe care îl scutește de: dare, zloți, lei, taleri, ughi, iliș, sulgiu, unt, ceară, camănă, bezmăn; poruncește globnicilor, deșugubinarilor, olăcarilor și podvodarilor, dăbilarilor, gorștinarilor și deseatnicilor să nu intre în acel sat, satul să dea însă haraciu o dată pe an. Călugării de la Mânăstirea Sf. Vineri să ia deseatina și gorștina de la numitul sat pentru 100 de oi, 100 de stupi și 500 de porci țărănești. Satul a fost dania lui Bârlădeanul, mare logofăt și a soției lui Ana, pentru pomenire».

În 6 mart. 1669, Gheorghe Duca Voievod (dec. 1668-dec. 1671: a doua oară)

«împreună cu Ghedeon mitropolitul Sucevei, Dosoftei episcop de Roman, Serafim episcop de Rădăuți și cu Ioan episcop de Huși, întăresc Mânăstirii Galata de Jos, metoh la muntele Sinai, stăpânirea asupra satelor Verejeni și Heciul din ținutul Soroca, scutite de: dare, zloți, lei, ughi, iliș, sulgiu, unt, camănă, bezmăn; călugării să ia gorștina de la 100 de oi domnești și 500 de porci țărănești, precum și deseatina de la 100 de stupi; globnicii, deșugubinarii, olăcarii, podvodarii să nu intre în aceste sate; să dea numai haraciul o dată pe an. Domnul și familia lui să fie pomeniți. Din venitul satelor să trimită călugării o parte la Muntele Sinai, pentru tămâie și făclii» .

La 8 apr. 1669, marele logofăt Solomon Bârlădeanu împreună cu jupâneasa lui Ana donează M-rii Sinai satul Gligheni, de pe Prut, ținutul Iași, «cumpărătura lor de la Ciogolești». Gheorghe Duca (1668-1678; 1673- 1678 Ț.R.) întărește acest sat printr-un uric M-lor Sf. Vineri din Iași și Galata de Jos, scutindu-l de zloți, dăjdii, lei, taleri, galbeni, iliș, sulgiu, unt și ceară, camănă și bezmăn. Actul se găsește și în arhiva sinaită. Și acesta este un hrisov de o realizare artistic deosebită. Prin 1682, Mihai Cantacuzino, împreună cu mama și cu sora sa, face o călătorie la Sinai și Ierusalim. Pelerinajul lor este amintit de patriarhul Samuil al Alexandriei (1710-1743). Se pare că în drum spre Sinai li s-a alăturat și mitropolitul Varlaam al Țării Românești (1672-1679) care ajunge în aceeași perioadă la Sf. Ecaterina. În treburile sinaiților se amestecă acum Alexandru Mavrocordat, care intervine în conflictul pe care Ioan Cariofil îl are cu patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669 1707) în privința M-rii Sinai. După 1688, patriarhul Constantinopolului întărește închinarea către Muntele Sinai a ctitoriei lui Constantin Brâncoveanu (oct. 1688-mart. 1714), M-rea Adormirea din Râmnicul Sărat. În sept. anul următor, Calinic al II-lea patriarhul Constantinopolului, scrie mitropolitului Ungrovlahiei și celor supuși lui «pentru Anania de Sinai». Actul este semnat și de Atanasie al Antiohiei și Dosoftei al Ierusalimului. În mai 1690, Constantin Brâncoveanu scrie la rândul lui mitropolitului Clement al Adrianopolului, în legătură cu atitudinea nepotrivită a sinaiților. În același an, la data de 20 dec., Anania, fost arhiepiscop de Sinai, scrie lui Brâncoveanu justificându-se pentru atitudinea sa. Constantin Brâncoveanu scrie lui Dositei al Ierusalimului despre «afacerea călugărilor de la Muntele Sinai». Un portret în ulei al domnitorului muntean din 1696, se găsește astăzi la Sinai. Tot în 1696 avem o scrisoare prin care se întărește închinarea M-rii Adormirea din Râmnicul Sărat la Sinai și o scrisoare a arhiepiscopului de Sinai despre această M-re din Țara Românească. Autorul acestei scrisori este bineînțeles starețul sinait Ioanichie care între 1695-1696 s-a aflat în Țara Românească. În 30 ian. 1700 este dat un hrisov prin care se arăta închinarea acestei M-ri românești la

Sinai. La data de 2 aug. 1697 , domnitorul Ieremia Movilă (aug. 1595- mai 1600) dăduse deja un hrisov, se pare pentru schitul Jitia.

Sec. al XVIII-lea

La 9 dec. 1708, exarhii Lavrentie și Simion, aflați în vizită la M-rea Adormirea din Râmnicul Sărat, scriu lui Atanasie, arhiepiscopul de la Sinai, dând și diverse informații despre Țara Românească și Rusia. Se tipăresc în 1713 cărți cu caracter duhovnicesc, ca Învățăturile creștinești sau Floarea Darurilor, care sunt traduse de un anume Filotei, un român menționat în documente cu titlul de «Sinaitul» (de la Sinaia românească?). Tot în acest an, la 6 dec., se emite un hrisov al lui Nicolae Alexandru Mavrocordat (sept. 1711-dec. 1715), care prevede ca un egumen sinait să ia 100 de groși din vamă și să-i trimită la Muntele Sinai. În anul 1716 s-a donat Sinaiului o pafta, lucrată într-un atelier din Brașov de meșterul Stephan Waltzer.

Aceasta se găsește astăzi în colecția de obiecte a Mânăstirii. Din anul 1718 , găsim la Sinai un alt hrisov, de această dată al lui Ioan Mihai Racoviță (1715-1726), privind (diverse) socoteli, iar la 18 sept. 1720, Nicolae Mavrocordat (1709-1710) închină printr-un hrisov M-rea Mărgineni M-rii Sf. Ecaterina de la Sinai. La 21 mart. 1727, un hrisov al lui Grigore II Ghica Vodă (sept. 1726-apr. 1733), prevedea ca Muntele Sinai să ia 100 de groși din vamă. La 1 ian. 1728, din localitatea Sibiu este dată o chitanță de milostenie de la Paisie protosinghelul, sinait, iar de la 20 febr. 1730, există un catastih cu pecete al lui Grigorie II Ghica Vodă (sept. 1726-apr. 1733), care cuprinde o listă de sfinte veșminte și candele de argint și alte obiecte de argint și cărți. Acest catastih se află acum în arhiva sinaită și se referă probabil la vreo danie a domnitorului către această M-re, pentru că tot din anul 1730, se păstrează la Sinai împreună cu catastihul menționat, un hrisov al aceluiași domnitor, cu referire la anumite miluiri. Din data de 20 ian. 1731 , un alt hrisov al lui Grigorie II Ghica Vodă (sept. 1726-apr. 1733), prevede ca unul din metohurile sinaite să fie pe veci scutit de dări. Din anul 1731 datează un act de închinare al M-rii Mărgineni și al schitului său Verbila către Muntele Sinai. Actul este semnat de ctitorii Ion Rosetti, C. Brezoianu, C. Dudescu și Pârvu Cantacuzino. Din anii 1729-1747 s-a păstrat un memoriu al lui Nikifor Martali, stareț al M-rii Sf. Ecaterina de la Sinai, cu informații despre rolul domnitorilor Nicolae Mavrocordat (sept. 1711-dec. 1715) și Grigorie II Ghica (sept. 1726-apr. 1733) în alegerea sa ca stareț (1728) și despre distrugerea reședințelor domnești românești din Constantinopol, în incendiul din iul. 172976. Între 1730-1739, M-rea Mărgineni trimite la Sinai 3.000 de taleri, între 1734-1740 Râmnicul trimite 1.800 de taleri, iar din Țara Românească în general se trimit între anii 1730-1740, 65.225 de taleri. La 18 iul. 1737 Nicolae Mavrocordat adresează o scrisoare cancelarului de Mykonos, Perachi Foscolo, în care este amintită o danie acordată M-rii Sinai.

La data de 3 iun. 1733, un hrisov al lui Ioan Constantin Mavrocordat Vodă (oct. 1731-apr. 1733) prevede scutirea de dări a celor două M-ri (Frumoasa și Sf. Paraschiva), iar la 7 iun. același domnitor mai face o miluire Sinaiului, prevăzând printr-un nou act ca Muntele Sinai să ia de la Târgșor100 de groși pentru plata preoților care sunt la M-rea «Sf. Arhanghel» (Frumoasa). La 16 iun. alt hrisov privește câteva moșii și o pivniță. Aceste hrisoave ale domnitorului moldovean se păstrează în arhiva sinaită. Un hrisov al lui Grigorie Ghica Vodă (1735-1739, Moldova), din data de 27 iun. 1736, prevede ca M-le Frumoasa și Sf. Paraschiva să fie scutite pe vecie de dări. Alt hrisov al domnitorului, din 4 aug. 1736, amintește de un heleșteu, animalele și albinele unei m-ri (sinaite) că sunt pe veci scutite de dări. M-rile sinaite din Iași, Frumoasa și Sf. Paraschiva, la data de 15 sept. 1737, printr-un hrisov al lui Ioan Nicolae Vodă, primesc scutirea de dări, la care se adaugă și scutiri pentru două pivnițe din târg administrate de ele. Miluirea sinaiților continuă prin hrisovul din 13 dec. 1737 al lui Grigorie Ghica Vodă, care prevede ca M-rile Frumoasa și Sf. Paraschiva să fie pe veci scutite de dări, chiar și de darea arhierească a preoților, atât a celor de mir cât și a călugărilor care doreau să intre în vreuna din aceste m-ri. Actul mai prevede diferite alte socoteli și binefaceri. Un act mai puțin obișnuit îl avem din anul 1738 (7246), 1 mai, când, Grigorie Ghica Vodă unește cele două m-ri, a Arhanghelilor și Sf.

Paraschiva, într-una singură. Constantin Mavrocordat (1709-1710?) împreună cu doamna Maria și fii donează Sinaiului la 21 iul. 1745, 2 sfeșnice arhierești de argint. Grigorie II Ghica dăruiește și el Sinaiului la data de 4 nov. 1750, 15.000 de groși printr-un hrisov ce poartă această dată, iar în 1751 Constantin Racoviță (mart. 1763-ian. 1764) întărește actul de închinare al M-rii Mărgineni către Sinai. La 13 sept. 1753 (7262), hrisovul lui Ioan Matei Ghica Voevod (iun. 1753-febr. 1756), întărește Sinaiului toate milele de până atunci. Câțiva ani mai târziu, la 20 oct. 1753, Constantin Racoviță, confirmă printr-un act M-rii Mărgineni bunurile adunate și chivernisite de starețul Antim, precum și reparațiile făcute de el. La 15 apr. 1756, același voevod prevede printr-un hrisov ca Frumoasa și Sf. Paraschiva să fie pe veci scutite de dări, după care, în același an, închină Sinaiului M-rea Fâstâci. Anul următor Constantin Mavrocordat „silea” pe Antim episcopul

Buzăului, să demisioneze. Întrucât acesta nu voia să se supună, domnitorul a scris Patriarhului Alexandriei, Matei Psaltul (1746-1766). În urma stăruințelor acestuia și a călugărilor sinaiți, Antim a părăsit Episcopia Buzăului în 1757 și «a plecat la Mânăstirea Sinai». La 12 iun. 1757 (7265) hrisovul lui Ioan Scarlat Ghica Vodă (febr. 1757-aug. 1758) amintește 40 socotelnice ale M-rii, și tot în acest an, prin luna iul., este exilat în insula Lemnos și apoi la Sinai patriarhul ecumenic Calinic IV (fost mitropolit al Proilaviei: 1743-1748), de unde și-a dat demisia, după ce la 16 ian. 1757 fusese ales în scaunul ecumenic. La 16 dec. 1758 (7267) a fost emis un hrisov al lui Ioan Teodor Callimachi Vodă (aug. 1758-mai. 1761) care amintește de 40 socotelnice, iar la 15 nov. 1764 (7273), un hrisov al lui Grigorie Callimachi Alexandru Ghica Vodă (mai 1761-mart. 1764) care prevede ca M-rea să ia 100 de groși din vama pe lumânări. Tot din anul 1764 avem o scrisoare a patriarhului Samuil al Constantinopolului despre M-rea Mărgineni. În Țara Românească se emite un hrisov, 1768, 21 mart., prin care domnitorul Alexandru Scarlat (dec. 1766-oct. 1768) scutește de danii M-rea Sf. Ecaterina, iar la 9 iun. 1768 Alexandru Scarlat Ghica Vodă (dec. 1766-oct. 1768) face și el același lucru; la 23 aug. 1768, un hrisov al lui Grigorie Calimachi Vodă (ian. 1767-iun. 1769) prevede ca M-rea să ia o jumătate de aspru pe oca din câștigul pe lumânări (a`gioke,ri). Nicolae Dimitriu, membru al coloniei greco-române din Viena, dăruiește M-rii Sinai o dveră, broderie reprezentând episoade din viața Sfintei Ecaterina și care este datată Viena 1770. Apoi găsim la Sinai o candelă de argint dăruită de Alexandru Ipsilanti voevod (dec. 1787-apr. 1788), „doamna Ecaterina și fii săi, Al. Ralu și Const. Ralu”. Tot Alexandru Ipsilanti dă Sinaiului un hrisov de reînnoire a ceea ce numea „klhrodosi,an evpitafi,ou” și pe care să îi ceară de la capuchehaiele țării egumenul M-rii. Tot Ioan Alexandru Ghica Vodă hotărăște la 7 mart. 1776 ca M-rea să ia jumătate de aspru pe ocaua de lumânări, iar la 5 oct. 1793, un hrisov al lui Ioan Mihail Șuțu Vodă (mart. 1792-ian. 1793), menționează

mila domnească, ca și cel din 3 iun. 1795, al lui Ioan Alexandru Callimachi Vodă (apr. 1795-mart. 1799). În 1795, Grigorie Sidis a dat o diată prin care lăsa importante sume de bani Mitropoliei, celor patru Patriarhii din Răsărit, m-rilor din Athos, pentru răscumpărarea de robi și întemnițați, pentru spitalele Colțea și Pantelimon, pentru înzestrarea a cinci fete sărace etc. Între m-ri se număra și Sf. Ecaterina de la Sinai.

Sec. al XIX-lea

Între anii 1803-1805, M-rea Verbila, metoh al M-rii Mărgineni, și închinată la Sinai, este refăcută de egumenul Partenie de la Muntele Sinai, care repară turlele, bolțile, casele, clopotnița și zidul înconjurător surpate de cutremurul din 1802. În ian. 1825 avem o notiță a lui Hugot asupra confiscării averilor m-rilor închinate. Se arată cum prințul Ghica alege mitropolit al Valahiei un călugăr necunoscut, cu ajutorul căruia ia hotărârea în Divan ca averile m-rilor închinate din Țara Românească să fie cedate Statului timp de trei ani. În grupul de trei monahi cu sarcina de a reclama confiscarea bunurilor, M-rea Sinai a numit un călugăr care era „în misiune” la Târnovo.

Din data de 4 iun. 1828 există o scrisoare prin care moștenitorii lui Grigorie Palade reclamă episcopului de Sinai pe egumenul M-rii Buhalnița. La 8 dec. 1828 găsim o hotărâre a Divanului Moldovei în procesul dintre exarhii Muntelui Sinai și administratorul moșiilor sinaite din Moldova, iar în apr. 1830 un raport al comisiei însărcinate să cerceteze procesul dintre exarhii muntelui Sinai și administratorul moșiilor din Moldova. Între anii 1834-1842, Sinaiul avea 12 proprietăți în Moldova și un exarh care împreună cu exarhii de la Athos și Ierusalim făcea parte dintro epitropie recunoscută iar între 1848-1854 Mănăstirea Sinai a încasat din Țara

Românească 1.384.531 piaștri valahi și din Moldova 695.205 piaștri valahi. În anul 1856 un baston cu mâner de fildeș, reprezentând închinarea magilor, este trimis din Țările Române starețului M-rii, Partenie Sinaitul. Poartă inițialele APS (Arhim. Partenie Sinaitul).

Concluzii

Din 1497, când avem prima mărturie documentară a unui contact româno-sinait, legăturile noastre cu M-rea Sf. Ecaterina de la Muntele Sinai nu au încetat. Domnitori, curți domnești, boieri, simpli credincioși închină diverse lucruri, sume de bani, pământuri etc. mânați de un spirit creștin de susținere ieșit din comun. Intensitatea acestor raporturi, se menține însă la nivel ridicat numai până la Secularizare (1863-1864), acest act nepunând totuși capăt unei istorii. Din aceste legături nu putem spune că românii nu au avut nimic de câștigat. Metohurile sinaite din Țările Române au constituit un bun prilej pentru înmulțirea daniilor celor două curți domnești către Sinai. În acest sens sunt ilustrative fondurile de documente ale acestora, rămase și păstrate în România. Caracter unic în cadrul legăturilor domnitorilor români cu Sinaiul îl au nu numai documentele de închinare a metohurilor și a proprietăților întărite acestora, ci și importantele sume de bani donate Sinaiului, apoi obiecte de mare preț ca acel chivot, donație a Curții Țării Românești (1542- 1545), Evanghelia lui Alexandru II Mircea (1568-1577), cădelnița domniței Ruxandra (1569), crucea cu ceas (1660), Evanghelia lui Ieremia Movilă (1598) etc. Nu mai puțin importante sunt paraclisul Sf. Ioan Botezătorul,

ctitorit de Alexandru II Mircea (1568-1569), și portretul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1696), despre care nu știm prea multe, ca și despre ctitorirea unui paraclis cu hramul „Sf. Apostoli Petru și Pavel” de către același domnitor. Nu de puține ori domnitorii intervin în alegerea stareților la Sinai.

Mănăstirea Sfânta Ecaterina

În 1844 Codex Sinaiticus, unul dintre cele mai vechi manuscrise ale Noului Testament, a fost găsit în mănăstirea Sfânta Ecaterina. Manuscrisele au fost cumpărate de British Museum de la statul URSS în 1933 iar până în 1950 cele 3000 de volume au fost microfilmate. Împaratul Justinian, în anul 536, a ctitorit pe Sinai mănăstirea Sf. Ecaterina și a adus din ținuturile Mării Negre lucrători români (abid al-rum), care s-au stabilit apoi acolo, în preajma muntelui, luând felul de viață al triburilor arabe. Aceștia au fost creștini și s-au numit până la mijlocul secolului al XVIII-lea djebalieh (munteni), afirmând că se trag din Țara Llah (Vlah / Valahia). Iar de această misiune strămoșii noștri luptători s-au achitat cu succes, Sfânta Ecaterina ramânând permanent o oază creștină printre păgâni. Iar peste ei, luptătorii credinței, s-a așternut nisipul deșerturilor.

Mănăstirea a fost inclusă în politica culturală a multor voievozi români:

– Petru Rareș al Moldovei (1527-1538) a acordat înalta sa protecție unui egumen de Sinai numit Ioachim Vlahul;

– Petre Șchiopul, tot de pe tronul Moldovei (1574-1591), vedea în mănăstire un posibil loc de refugiu în cazul unei pribegii;

– Alexandru Mircea-Vodă, în Țara Românească, a zidit în anul 1576, Paraclistul Sf. Ioan Botezătorul în fața bisericii principale de la Sinai și a dăruit mănăstirii "sate, pamânturi și venituri în Țara Românească";

– Ieremia Movilă, domnul Moldovei, a dăruit așezământului un Evangheliar (un manuscris frumos împodobit, care este până azi o piesă de excepție în biblioteca mănăstirii);

– Vasile Lupu al Moldovei a donat permanent mari sume de bani și a asigurat cu personal protecția așezământului;

– Doamna Elena Cantacuzino (mama principelui Șerban al Țării Românești) în anii 1682 a făcut pelerinaje la mănăstire împreună cu fiul său Mihai Cantacuzino și cu o suită de 200 de călăreți. Spătarul Mihai Cantacuzino impresionat de frumusețea și prestigiul așezământului, cînd s-a întors în țară, a ctitorit pe Valea Prahovei, un așezământ care avea să perpetueze până azi, pe harta României, numele Muntelui Sinai.

Constantin Brâncoveanu, voievodul Țării Românești, a făcut în anii 1696 danii substanțiale așezământului care s-au perpetuat și după moartea sa până în anul 1863. Totodată, Brâncoveanu a facut un gest deosebit, și-a donat mănăstirii un portret de o reală calitate artistică și azi de o deosebită valoare (se poate citi inscripția Constantinus Brankovan, Supremus Valachiae Transalpinae Princeps. Ae (ta) tis 42. A(nn)o D(omi)ni 1696 – o copie se află azi la Muzeul de Artă al României din București) și a contribuit la dotarea cu noi candele, sfeșnice și broderii prețioase; Marele cărturar și tipograf român Antim Ivireanu a întocmit la Snagov și a dăruit mănăstirii, un ghid al muntelui Sinai, în anul 1710;

– Mihail Racoviță, Grigore Ghica, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Mavrogheni și alți principi ai Moldovei și Țării Românești au făcut importante donații. La mijlocul sec. al XIX-lea, venerabilul așezământ dispunea în Romania de veniturile a opt mănăstiri și biserici, a numeroase imobile și a peste 50.000 de hectare de pământ arabil și păduri.

1.6 Biserica Ortodoxă Română „Autocefalie –Sfântul Și Marele Mir”

Un patriarh persecutar de cămătarii turci, evrei și armeni încât nu mai putea trăi în Constantinopol, a apelat la ajutorul Țărilor Române și tânguindu-se lui Vasile Vodă despre trista sa situație, a scos din buzunar un șnur și arătându-l domnitorului i-a zis: „Spânzură-mă Măria Ta, un domn creștin, decât să mă spânzure păgânii”. Domnitorul se înduioșa de această situație disperată și îi dădu o sumă mare de bani. Mulți patriarhi detronați de sultani și viziri găseau adăpost în Țările Române, până se puteau reabilita sau până la moartea lor. Aici chiar în retragerea lor, erau stimați toți și priviți ca martiri pentru cauza Bisericii Ortodoxe, persecutați de necredincioși. Stima mergea până acolo că îi pofteau la divanurile țării, alături cu domnitorii noștri. Nu numai patriarhii Constantinopolului, ci și cei de Ierusalim, de Antiohia și de Alexandria; ba și călugări de la diferite mănăstiri din Orient în veac. XVI, XVII și XVIII umblau prin Principatele Române, implorând mila și ajutorul domnitorilor, boierilor, clerului și poporului. Între alte ajutoare mila românească a mers până acolo că a început să dea în administrarea acestor călugări ai Orientului ortodox, chiar mănăstirile române cu averea lor, crezând că ei ca oameni sfinți vor administra așa de bine acele mănăstiri, ținându-le în bunăstare și în toată regula, mai bine decât călugării români, încât vor produce și un excedent de venituri, pe care să-l trimită ca milă mănăstirilor lor din Orientul ortodox aflat în nenorocire.

Însă după ce Patriarhii s-au pus bine cu turcii, au vrut să introducă în Biserica Ortodoxă o dominație absolută. Au desființat Bisericile autocefale din Bulgaria și Serbia, au zdrobit independența Patriarhilor Ierusalimului, Antiohiei și Alexandriei, reducându-le la rolul de mitropolii supuse jurisdicției lor. Au încercat a face, nu o dată, așa și cu Biserica Română. Însă aici statele române, precum și-au păstrat autonomia politică, tot așa au știut să-și apere și autocefalia bisericească prin puterile lor proprii, de orice încercări arbitrare ale Patriarhiei, precum: numirea mitropoliților și episcopilor, administrația și legislația internă a Bisericii. Nu o dată s-au ținut sinoade și adunări naționale și s-au făcut protesturi energice contra oricăror încercări de încălcare și nesocotință a drepturilor autocefale bisericești. Aceste încălcări ale Patriarhiei în drepturile noastre autocefale datează mai ales din timpul domniilor fanariote.

Cu domnia fanarioților s-au împuternicit egumenii greci, ce erau pe la mănăstirile române. Favorizați de domnii fanarioți și de influența politică a Patriarhiei, ei se făcuse stăpâni pe o mare parte din teritoriul României, cu drepturile mănăstirilor românești. Ei alungaseră călugării români și înlocuiseră cu familiile lor, pe care le aduceau din Orient când intrau în egumenate; lăsaseră chiar edificiile ctitoricești în dărâmare deplină. Adunau banii veniturilor pentru dânșii și pentru membrii familiilor lor; după ce se îmbogățeau îndestul, egumenii se întorceau în Orient, unde își agoniseau dregătorii mari bisericești ; iar rudele lor deveneau bancheri în Constantinopol și prin alte orașe mari din Orient. Unii cu banii românești își trimiteau rudele la învățătură la școlile Europei și apoi din ei ajungeau demnitari mari în Turcia. Dar pentru România acești călugări fanarioți, n-au făcut nimic bun: nici o școală pentru cultura clerului și a poporului, nici spital pentru bolnavi, nici un bărbat român, cult format prin inițiativa și banii ce aveau la dispoziția lor, nici o carte română pentru cultura limbii, nici o instituție de binefacere, ba încă au lăsat în părăsire și pe acelea testamentare ctitoricești. În loc de bine ne-au lăsat numai rele: corupția moravurilor, împuținarea simțului religios în cler și în popor, simonia, jaf în cler și popor, încât se revolta conștiința citind la scriitorii români de la începutul veacului acestuia despre corupția clerului fanariot, adus de domnii fanarioți și protejat de ei și de Patriarhia de Constantinopol. În acele timpuri de tristă memorie, Patriarhia bazată pe domnii fanarioți, făceau felurite încălcări în sfera autocefaliei noastre bisericești; de exemplu domnitorii puneau biruri grele pe țară, care sărăceau de tot pe locuitori; se făcea murmur mare, se revolta poporul, se făceau adunări de boieri și cler, se făceau hrisoave așa numite sobornicești pentru desființarea acelor biruri, se legau cu mari blesteme de către mitropoliți și episcopi, se citeau prin biserici și se proclamau anateme îngrozitoare contra celor ce ar mai îndrăzni a le introduce. Domnii fanarioți așteptau până ce se liniștea poporul, apoi se adresau la Patriarhie și dobândeau dezlegarea anatemei pusă de Biserica Română. Alte dăți mitropoliții țării – în puterea dreptului canonic – opreau unele căsătorii între rude apropiate. Cei interesați alergau la Patriarhie și izbuteau de a-și scoate de acolo învoire, cu înjosirea demnității ierarhiei române.

De la 1821 datează epoca renașterii noastre naționale, politice și bisericești; atunci s-au depărtat din țara noastră domnii fanarioți dimpreună cu clerul fanariot. Biserica noastră este Biserica Ortodoxă Română pe care providența divină acum de curând a făcut-o Biserica unui regat liber și independent, regatul României.

Pentru mișcarea noastră națională de la 1848 Patriarhia a destituit și agosit pe mitropolitul Neofit, pentru că s-a pus în fruntea națiunii în acea mișcare. Țara era tulburată și îngrozită de existența sa politică și de aceea faptul că a fost trecut cu vederea și considerat numai ca un expedient în luptele politice interne și externe. Când s-a început mișcarea unionistă în România, Patriarhia a crezut că poate amenința pe mitropoliții români cu excomunicarea dacă vor adera la unire și vor coopera pentru realizarea ei. Mitropoliții însă ca și în trecut au continuat a coopera la realizarea acestui mare act național. Sub domnitorul Cuza s-au luat mănăstirile țării din mâna călugărilor fanarioți, act prin care s-a șters ultima rămășiță a dominației fanariote și s-a dezrobit și redat țării partea înstrăinată și moșiile și veniturile române, spre a se întrebuința numai spre dezvoltarea și cultura națională. Patriarhia a dat alarma în mai toată lumea, a pîrî și nu încetează a se plânge pe la toate puterile contra unei închipute nedreptăți ce i-ar fi făcut România, dar în realitate pentru un mare bine făcut României însăși.

Cînd sub același domn, între alte legi pentru organizarea țării s-au făcut și câteva legi privitoare la Biserica Română, aceste legi în adevăr n-au găsit ecou în inimile românilor și s-au impus de guvernul domnitorului, ca niște expediente politice, cum s-a explicat lucru pe urmă. În țară era murmur pentru dânsele. Patriarhia a protestat contra lor la domnitor însă protestul lor a fost respins. Guvernul domnitorului a răspuns patriarhului, combătând amestecul lui în afacerile interne ale țării și Bisericii Române. Sub domnitorul Carol I legea organică bisericească, făcută sub Cuza Vodă și care deșteptase marea nemulțumire în țară, s-a prefăcut punându-se ca bază canoanele bisericești și uzurile tradiționale ale țării, ceea ce a mulțumit toate spiritele în țară.

Așadar de aici rezultă că acest canon oprește pe preoți a săvârși sfințirea Mirului și o rezervă Episcopilor. Pidalionul Patriarhiei, explicând acest canon zice că trei lucruri oprește canonul acesta a se face de preoți: consacrarea fecioarelor, împăcarea păcătoșilor cu Biserica și mai cu deosebire facerea Sf. Mir, care toate trebuie a se lucra de arhiereu. Apoi într-o notiță subliniară citim ceva mai mult despre Sf. Mir: „Alcătuirea Sf. Mir, slujbă și taină se numește de Dionisie Areopagitul, în cap. V al lucrării Ierarhia bisericească. Această taină în ziua de astăzi, foarte rar, într-atâția ani se săvârșește o dată, în biserica cea mare a Patriarhiei Constantinopolului; nu știm pentru care pricină. Iară în împărăția cea de Dumnezeu păzită a Rusiei auzim că se face la fiecare al II-lea an, în Joia cea Mare a Sfintelor Patimi. Însemnează însă că această lucrare nicicum nu o pot face preoții, după canon, ci numai arhiereii, care pot și îndeosebi săvârși Mirul. Dar pentru buna ascultare și supunere, adunându-se la scaunul patriarhicesc, în Biserica catedrală o săvârșesc” (Pidalion, f. 320)

De aici urmează că după canoane orice episcop ortodox poate face sfințirea Mirului, dar s-a introdus uzul ca în fiecare țară cu Biserică autocefală sfințirea Mirului să se facă numai în bisericile principale, la patriarhie și mitropolii. Așa în Orient se face la Patriarhia de Constantinopol, la Ierusalim, a Antiohiei, Alexandriei. În Rusia la mitropoliile din Petersburg, Moscova și Kiev; în Austria la mitropoliile din Carluviț, din Sibiu și din Cernăuți. Și cuvântul principal este că cheltuielile ce reclamă materialul din care se pregătește Sf. Mir nu le întâmpină fiecare episcopie ci numai bisericile principale care reprezintă centrele de unitate bisericească în fiecare țară cu Biserica autocefală. Dacă ne întoarcem la istoria Bisericii Române din trecut găsim și aici o dovadă palpabilă de autocefalia Bisericii noastre care și în privința Sf. Mir, a avut deplină libertate a și-l procura după bunăvoița sa și după credința sa.

Din Vechime Sf. Mir se sfințea în România. Domnitorii noștri, cu ocazia vizitelor patriarhilor din Orient, ai Constantinopolului, ai Ierusalimului, ai Antiohiei și ai Alexandriei îi poftea de săvârșeau Sfințirea Mirului, împreună cu mitropoliții și episcopii țării. Bătrânii spun că în Moldova vasele de argint pentru sfințirea Mirului s-au păstrat până nu demult în mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, de unde ele au dispărut cu alte odoare ctitoricești și documente istorice cînd s-au retras călugării greci din țară. Alteori patriarhii din Orient, la ocazia diferitelor lor trebuinți, trimiteau mitropoliților noștri Sf. Mir ca dar; alteori ei și-l procurau cînd de la unii, cînd de la alții dintre patriarhii Orientului, după relațiile de apropiere ce erau între dânșii. În timpurile din urmă Sf. Mir se lua când de la Constantinopol când de la Kiev. Mirul procurat în atâtea diferite moduri, mitropoliții la caz de nevoie îl adăugeau cu untdelemn curat și îl sporeau ca să ajungă pe un timp mai îndelungat. Acesta este permis de uzul bisericesc de care se pomenește în Pidalion, în nota f. 320 la comentariul can. 6 ce l-am citat mai sus despre sfințirea Mirului. Pe la începutul sec. XVII patriarhul de Alexandria Meletie Pigas trimițând Sf. Mir mitropolitului Moldovei Gheorghe Movilă, îi scrie : „înmulțește cu regulă știută”.

Cît privește mustrarea ce ne face pentru acest act Înalta Sa Sanctitate Patriarhul ecumenic, noi o primim cu simțul blândeții cuvenite bisericii noastre, ca membru al Bisericii Ortodoxe ecumenice cu care dorim a fi în pace și în armonioase legături spirituale aducându-ne aminte de cuvintele Sf. Apostol Pavel către Timotei că „ slugile Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blînd să fie către toți, învățător și răbdător” (II Tim., 2, 24) .

Scrisoarea patriarhală spune că pe acolo s-ar fi răspândit zvonul că în biserica română s-ar fi introdus oarecare inovațiuni, precum: stropirea și turnarea la Botez, oficierea slujbei înmormântării sinucigașilor, calendarul gregorian, demnități patriarhale și alte novisme și cere a i se da informații despre ele. Această îngrijire a Sanctității Sale despre păstrarea bunei rânduieli și a disciplinei Bisericii Ortodoxe ne place și o aplaudăm din inimă. Dar Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu are nici o cunoștință despre asemenea inovațiuni căci în Biserica Ortodoxă Română s-au păstrat neatinse prescripțiile canoanelor respective. Aducând toate aceste detalii la cunoștința Sfântului Sinod, comisia este de opinie:

Ca Sfântul Sinod, după ce va delibera, să investească hotărârea sa în această privință cu semnăturile tuturor membrilor săi, spre a se păstra în arhiva Sinodului.

I. P. S. Mitropolitul Primat și președinte al Sfântului Sinod, va arăta Înaltei Sale Sanctități Patriarhului ecumenic că sfințirea Sfântului Mir s-a făcut de către Sfântul Sinod al Bisericii Române pe temeiul canoanelor și al autocefaliei ei și că nici o inovațiune din cele amintite în scrisoarea Înaltei Sale Sanctități nu s-a introdus în Biserica Ortodoxă Română.

Raportul Episcopului de Roman Melchisedec.

Acest raport – pe măsura calităților ierarhului de la Roman – a fost însușit întru totul de membrii Sfântului Sinod, fapt atestat de însemnarea mitropolitului primat Calinic Miclescu de pe prima filă a raportului: „Sântul Sinodu aprobă cele expuse în raportul Comisiunei despre autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, despre relațiunile inter-eclesiastice ale Bisericii noastre cu Patriarhia de Constantinopolu precum și despre actul Sânțirei Sântului Miru.

Raportul Comisiunei i se va da forma de Actu Sinodalu cu subscrierile S-lui Sinodu, ca normă a Bisericei române pentru totdeauna în relațiile intereclesiastice cu Patriarhia de Constantinopol. Înalt Preasânțitul Mitropolit Primatu și președinte al Sântului Sinodu pe lângă adresa sa, să comunice o copie de pe acest Actu Sinodalu Înaltei Sale Sanctități Patriarhului Icumenicu.

Sarcina întocmirii acestora a fost încredințată tot lui Melchisedec, care a fost ajutat și de Iosif Gheorghian, episcopul Dunării de Jos (1879-1886) și mai în urmă mitropolit primat (1886-1893) și (1896-1909). După câteva luni de „tratative”, „formulele” au fost acceptate „anticipat de ambele părți”. De data aceasta terenul era pregătit. Vrednic de menționat este și faptul că „ autocefalia, mai mult decât cerută, e anunțată Constantinopolului ca act anticipativ și ca semn al unei autocefalii existente în fapt”.

Independența dintru început a Bisericii noastre exista numai pentru noi, ca să folosim cuvintele lui Melchisedec, căci celelalte Biserici Ortodoxe nu o recunoșteau. Eram independenți înlăuntrul nostru, în afară însă nu eram priviți așa; și nu numai Patriarhul, dar toate celelalte Biserici Ortodoxe nu voiau să știe de autocefalia noastră. Când vorbeam cu alții din afară ne ziceau: unde vă sînt actele că sunteți biserică autocefală?

Trimiterea Tomos-ului a rezolvat tocmai acest lucru: recunoașterea de către toți a ceea ce noi recunoscusem de mult. „Sînt unele atribute naționale – sublinia același ierarh -, care nu este destul să le recunoaștem numai noi, ci trebuie să le recunoască și alții”.

Același Melchisedec, sufletul și inima strădaniilor depuse întru recunoașterea autocefaliei Bisericii românești, după cum am văzut, făcea în ședința Sfîntului Sinod din 7 mai 1885 și următoarea propunere: „Eu cred că ar fi bine, după primirea acestui act (Tomosul n.n.) din partea Sanctității Sale Patriarhul de Constantinopol, ca Sfîntul Sinod să exprime mulțumirile sale Sanctității Sale Patriarhului Ioachim IV. Aceste mulțumiri să se exprime prin o scrisoare făcută din partea întreg Sîntului Sinod și iscălită de toți membrii, propunerea care a fost aprobată.

Cap. 2

PERSONALITATEA LUI CHIRIL LUCARIS ȘI OPERA SA

Chiril Lucaris, sub numele său de botez Constantin, s-a născut la 13 noiembrie 1572, în localitatea Candia din insula Creta, care, în vremea aceea, aparținea Republicii Veneția. În secolul al XVI-lea, o familie cu numele Lucaris juca un mare rol la Praga, iar membrii altei familii Lucaris erau bancheri. Din documente, aflăm că familia Lucaris datează din vremea împăraților din dinastia Paleologilor (1258-1453). Toți cercetătorii care s-au ocupat cu viața și opera lui Chiril Lucaris au amintit acest episod din viața sa, dar toți au recunoscut că nu el a dat curs acestei porniri de moment. Chiar el își va reaminti în timpul deselor sale exiluri cauzate de iezuiți de acest moment trist al vieții sale. În timpul studiilor sale, el a cunoscut situația religioasă a lumii romano-catolice ca de altfel și cea a lumii protestante.

În 1594, după terminarea studiilor, se întoarce la Alexandria la vărul său Meletie Pigas patriarh al Alexandriei, un mare ierarh, care a condus cu multă competență atât scaunul patriarhal din Alexandria cât și pe cel din Constantinopol.

La Alexandria, Constantin Lucaris este tuns în monahism, primind numele de Chiril și demnitatea de sincel. Istoricul A. Ficler, afirmă că după tunderea în monahism, Chiril Lucaris a făcut o lungă călătorie prin multe țări ale Europei occidentale și a vizitat Geneva și Witembergul.

În 1593, luase parte cu Meletie Pigas la marele Sinod convocat la Constantinopol. Aici a fost confruntat cu probleme ce preocupau în vremea aceea Biserica Ortodoxă. În 1696, Meletie Pigas îl numește rectorul institutului din Ostrog și exarh patriarhal din Lituania. Funcția de exarh patriarhal o îndeplinește împreună cu Nichifor Dascălul, trimisul Patriarhiei ecumenice. Rolul principal era de a pregăti pe ortodocșii ruteni împotriva ofensivei catolice. În acest sens, este demn de semnalat un pasaj dintr-o scrisoare a lui Meletie Pigas către Chiril Lucaris din 5 ianuarie 1597: „ să se știe și fiii noștri, copiii adevărați ai credinței și Ortodoxiei, că noi nu-i dăm uitării, ci le adresăm scrisori, silindu-ne a veni și a vedea cu ochii noștri sufletele care strălucesc în frumusețea Ortodoxiei și se luptă pentru credință”. Activitatea lui Chiril Lucaris în Lituania este fructuoasă. El tipărește la Vilna în 1597 o carte polemică contra iezuiților, intitulată Dialogos.

Chiril Lucaris a asistat la Sinodul de la Brest-Litovsk din 1596, când se încheie unirea rutenilor ortodocși cu Roma. Cu toată opoziția sa și a prințului ortodox Constantin de Ostrog, unirea are loc. În timpul sinodului este remarcat de regele Sigismund al III-lea Vasa (1587-1632), care îl trimite la Alexandria cu o scrisoare, în care îi care patriarhului Meletie Pigas să recunoască supremația papei Clement al VIII-lea (1592-1605).

Chiril Lucaris revine în Polonia în 1600, aducând răspuns patriarhului Meletie Pigas, dar din cauză că regele începuse persecuții împotriva ortodocșilor ostili unirii, nu-i dă scrisoarea. Această prudență arată tăria lui de caracter pe care a dovedit-o și în alte momente ale vieții sale.

La începutul anului 1601, Chiril Lucaris părăsește Polonia, fiind chemat de protectorul său Meletie Pigas. În drumul său spre Alexandria s-a oprit la Iași, unde domnea Ieremia Movilă (1600-1606) și s-a întreținut cu ierarhii moldoveni Gheorghe Movilă și Anastasie Crimca. Aici a ținut mai multe cuvântări din care până la noi au ajuns trei: cele din Duminica Ortodoxiei, din Duminica Sfintei Cruci și din Duminica Tomei.

La Alexandria sosește la 13 septembrie 1601, iar a doua zi 14 septembrie, protectorul său Meletie Pigas moare, în vârstă de 52 de ani, nu înainte de a-l desemna ca succesor al său pe scaunul Sfântului Marcu.

2.1 Chiril Lucaris Patriarh Al Alexandriei, 1602-1621

Perioada în care Chiril Lucaris a fost patriarh de Alexandria se cuprinde între 1602-1621, cu o scurtă întrerupere în 1612, cînd a îndeplinit funcția de locțiitor de patriarh ecumenic.

Interimatul de la Constantinopol s-a sfârșit prin alegerea lui Timotei, episcop de Marmara, care oferise sultanului un dar mai mare. Chiril Lucaris se retrage la Muntele Athos, de unde revine la Alexandria. Această perioadă este caracterizată de majoritatea istoricilor drept cea mai frumoasă din viața lui, ea contribuind considerabil la formarea sa. Activitatea pastorală ca patriarh de Alexandria a lui Chiril Lucaris a fost intensă: vizitele pastorale și predici fregvente, reparații și construcții de biserici, interes pentru bisericile din Sinai, Cipru, Ierusalim, Ucraina și chiar din Constantinopol.

Vara anului 1613 îl găsește pe Chiril Lucaris în Țara Românească, unde domnea Radu Mihnea (1611-1616), colegul său de studii de la Veneția și Padova. Primit cu multă dragoste la Târgoviște, el rămâne aici câteva luni și predică în catedrala mitropolitană contra purcederii Sf. Duh de la Fiul (Filioque), purgatoriul și primatul papal, trei puncte de diferență dogmatică între răsăriteni și apuseni. Din Muntenia trece în Moldova, unde domnea Ștefan Tomșa (1611-1615) și apoi revine în Muntenia, ținînd o cuvântare la sfințirea mănăstirii Radu Vodă din București. Cu acest prilej mănăstirea este închinată mănăstirii din Ivir din Muntele Athos.

După 1615, părăsește Țara Românească, reîntorcându-se încărcat de daruri la Alexandria. Înainte de a pleca, el lasă „tuturor creștinilor târgovișteni, clerici și mireni, adevărați fii ai Sfintei Biserici de răsărit” o enciclică „un scut în mâini care să apere mai sigur Ortodoxia împotriva celor veniți din Roma veche”. Întors la Alexandria Chiril Lucaris scrie împotriva propagandei catolice susținută de papa Paul al V-lea (1605-1621), ceea ce denotă că scrisoarea de care se face caz că el a trimis-o aceluiași papă și în care recunoaște primatul papal este neautentică și deci nu-i aparține.

Chiril Lucaris va veni pentru ultima dată în Țara Românească în 1620, unde prietenul și colegul său, domnitorul Radu Mihnea dobândise tronul (1620-1623). După moartea patriarhului Timotei I, întâmplată în 1621, este ales patriarh ecumenic la Constantinopol.

2.2 Chiril Lucaris Patriarh Ecumenic, 1621-1638

Chiar de la alegerea sa ca patriarh ecumenic în 1621, a devenit ținta atacurilor dușmanilor săi, iezuiții. În 1622, Chiril Lucaris a fost depus pentru prima dată și exilat în insula Rodos. Dușmanii săi l-au pârât sultanului și marelui vizir că este în legătură cu ducele de Toscana. Totuși, câteva luni mai târziu, datorită demersurilor ambasadorului Angliei pe lângă marele vizir, a fost repus în scaun.

Începând cu 1627, circulau sub numele lui Chiril Lucaris câteva manuscrise în grecește, care conțineau o mărturisire de credință. Încercarea de a o tipări a dat greș datorită iezuiților care au intervenit pe lângă sultan și acesta a distrus tipografia condusă de Nicodim Metaxa. În anul 1624, un alt rival, Atanasie Pattelares, arhiepiscop de Tesalonic, reușește să-l exileze, dar după câteva luni Chiril Lucaris revine pe scaunul ecumenic. În 1635, Ciril Kontaris îl denunță sultanului și îi ia locul, dar Chiril Lucaris se reîntoarce din exil cu ajutorul prietenilor săi, de data aceasta pentru ultima dată. La 20 iunie 1638, Chiril Lucaris este închis din ordinul marelui vizir Beyram Pașa. O săptămână mai târziu, la 29 iunie, este omorât de ienicerii turci. În legătură cu moartea patriarhului Chiril Lucaris, s-au emis mai multe păreri, care de care mai fanteziste și mai tendențioase.

Istoricul german G. Hoffman relatează: „în 1638 iezuiții profită că sultanul era absent din Constantinopol și complotează împotriva lui Chiril Lucaris… el moare victimă a fanatismului religios”.

O altă părere în legătură cu moartea patriarhului Chiril Lucaris este că el a căzut victimă calvinilor, care l-au sugrumat din motive știute numai de ei.

Au fost și alte ipoteze, care pun moartea patriarhului Chiril Lucaris pe seama rivalilor săi la scaunul de patriarh ecumenic, în special Ciril Kontaris, dar este sigur că aceasta s-a rezumat numai la intrigă nu și la crimă.

Se poate spune că asupra morții patriarhului Chiril Lucaris planează incertitudinea, deși s-au emis multe păreri. Nici o părere nu se bazează pe dovezi clare, iar apele Bosforului au îngropat pentru totdeauna taina morții marelui patriarh martir.

2.3 Mărturisirea De Credință Calvinizantă Atribuită Patriarhului Chiril Lucaris, Apărută La Geneva În 1629 Și În 1633 În Grecește

După cum am arătat mai sus, în 1629 apare la Geneva o Mărturisire de credință calvinizantă, pusă sub numele patriarhului Chiril Lucaris. Această Mărturisire calvinizantă este o broșură de opt pagini purtând titlul în latinește: „Confessio fidei reverendissimi domini Cyril, patriarchae Constantinopolitani et consensu patriarcharum Alexandrini et Hierosolimytani aliorumque ecclesiarum Orientalium Antistitum” (Mărturisirea de credință a precinstitului Chiril, patriarhul Constantinopolului, scrisă cu concursul patriarhilor de Alexandria și Ierusalim și de alți ierarhi ai Bisericii Răsăritului). Din titlu remarcăm că autorul, dorind să-i dea autoritate apelează și la numele celor doi patriarhi: Gherasim Spartaliotis al Alexandriei și Teofan al Ierusalimului (1608-1644).

La sfârșit, se află o notiță a lui Cornelius Haga în latinește: „Descripta fuit haec copia ex autographo quod propria Reverendissimi Domini Patriarchae Cyrili manu, quam optime, cognosco, scriptum penes me manes et per me facto collatione, eam cum haec ipse de verbo ad verbum convenisse atteste” (A fost făcută această copie după autograful (scris) de mâna Preacinstitului Domn Patriarhul Chiril, pe care o cunosc foarte bine, scriere care rămâne la mine și făcându-se de mine colațiunea, confirm că ea se potrivește cu aceasta (adică cu autograful) cuvânt cu cuvânt).

În anul 1633 apare o nouă ediție la Geneva, în limba greacă care cuprinde, pe lângă cele 18 articole (cît cuprindea ediția latină) și alte patru probleme adăugate cu ocazia acestei traduceri.

2.4 Vechi Tipărituri Românești În Biblioteca Patriarhiei Din Alexandria

Legăturile Țărilor române cu marile focare de cultură ale ortodoxiei grecești au dat naștere până acum la multe cercetări, pline de interes și care fac cu atât mai de dorit tipărirea de lucrări mari, ca să îmbrățișeze diferite fețe ale istoriei acestora. De sigur, o asemenea încercare care vreme, pentru a se strânge nu numai știrile tipărite la noi și în străinătate, ci și cele rămase încă necunoscute sub colbul arhivelor. Astfel, în ce privește istoricul legăturilor cu Alexandria, nu s-a tipărit decât o broșură, alcătuită cu grijă și cu sârguință, de Dimitrie G. Ionescu, apărută în 1935. De atunci, mult material nou s-a ivit și se mai ivește. Bunăoară, acum câțiva ani, s-a tipărit la Alexandria catalogul nanuscriselor și vechilor cărți ce le mai are vestita bibliotecă a scaunului apostolic african, care a sărbătorit anul acesta o mie de ani de la înființarea ei.

Cu prilejul acestui praznic, dorim să ne uităm puțin la rafturile acestei biblioteci, în căutarea tipăriturilor românești aflătoare acolo și care spun multe încă aceluia care dorește să cunoască mai adânc legăturile române cu Alexandria.

Întradevăr legăturile ce le-am păstrat atâta vreme cu Patriarhiile grecești, cu mănăstirile Athosului și cu celelalte sfinte locașuri ale Răsăritului nu s-au mărginit numai la mile și la închinări de moșii, de biserici și de mănăstiri. Ele au și o însemnătate culturală. Nimeni n-a încercat încă să caute sistematic vechile cărți grecești, care, tipărite la noi, s-au dus peste mări și peste țări, împrăștiindu-se în cele patru colțuri ale Ortodoxiei, la Slavi, la Greci, la Arabi, la Georgieni. Bibliografiile menționează aceste tipărituri; știu câte file au și cum sînt împodobite; înseamnă chiar marile biblioteci, unde cele mai rare dintre ele se adăpostesc astăzi.

Noi dorim să punem sub ochii cetitorilor cărți pe care Patriarhia Alexandriei le are de la noi. Biblioteca ei cuprinde un număr de 2013 cărți vechi, tipărite între veacurile XV și XIX, în diferite locuri ca Atena, Amsterdam, București, Veneția, Roma, Moscova, Constantinopol, Paris, Francfurt, Heidelberg….

La drept vorbim, catalogul în două volume alcătuit de Teodor D. Moshonas, bibliotecarul Patriarhei din Alexandria, este mai degrabă un iventar. Pentru fiecare carte domnia sa însemna anul și locul tipăriturii, numele autorului și titlu ei mai totdeauna prescurtat, desigur pentru că pe vremuri se obișnuiau titluri nesfârșite, chiar pentru cărțile cele mai mărunte. Din punct de vedere științific, însă este o scădere, căci uneori este greu să-ți dai seama despre ce lucrare anume este vorba în acest iventar.

Tipăriturile românești de la Alexandria sunt toate în limba greacă. Plecând de la scurta descriere făcută de Moshonas fiecărei tipărituri, le-am identificat cu ajutorul Bibliografiei românești vechi ale lui Ion Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simionescu. Unele din ele se păstrează în mai multe exemplare. Avem astfel de a face cu un număr de 21 de cărți deosebite, tipărite la Iași, București, Râmnic, Târgoviște și Snagov. Pe lângă ele, altele câteva publicate în străinătate ne mai privesc, fiind tipărite cu cheltuială românească.

Iată, cronologic și după locul de tipărire, cărțile apărute la noi, care se găsesc în Biblioteca Patriarhiei din Alexandria.

Iași și Cetățuia

Despre autoritatea papei –Refutație), 1682, de Patriarhul din Ierusalim Nectarie, tipărită de urmașul său, Vestitul Dositei Notara. Trei exemplare: nr. 384, 389 și 480.

2.) Dialogul împotriva ereziilor (), al Arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului, împreună cu Tratatul despre sfintele ceremonii și mistere ale Bisericii, despre dumnezeiescul lăcaș și despre arhierei, precum și Tâlcuirea orânduielilor bisericești de Marcu din Efes, Cetățuia, 1683. Trei exemplare nr. 309, 320 și 390.

3.) Volumul împăcării (), de patriarhul Dositei al Ierudalimului, Iași, 1692-1694. Trei exemplare: nr. 500, 501 și 504.

4.) Tomul dragostei împotriva latinilor (, de Dositei, 1698. Un exemplar: nr. 451.

5.) Arătarea credinței ortodoxe (de Sf. Ioan Damaschin, Iași, 1715. Un exemplar: nr. 992.

II) București

1. Meletie Sirigos, Întâmpinarea la principiile catolice și la chestiunile lui Chiril Lucaris, împreună cu Manualul împotriva rătăcirii calvine, de Patriarhul Dositei, București, 1690. Trei exemplare: 368, 1792 și 19exemplare: 368, 1792 și 1943.

Slujba Sfintei Paraschiva celei Nouă și a Sfântului Grigorie Decapolitul (

, tipărită de Antim Ivireanul, București, 1692. Un exemplar: nr. 1091.

3. Învățătură dogmatică a Bisericii răsăritenede Sevastos Chiminitul, București, 1703. Trei exemplare: nr. 868, 979 și 1068.

4. Slujba pentru târnosirea unei Biserici (s, de Antim Ivireanul, București, 1703. Un exemplar: nr. 866.

5. Istoria patriarhilor Ierusalimului

de Dositei, publicată de nepotul său, Patriarhul Hrisant Notara, București, 1715. Un exemplar din tomul I: nr. 45 și unul din tomul II: nr. 46.

6. Istoria Sfântă, adică Istoria Iudaică (Ide Alexandru Mavrocordat Exaporitul, București, 1716. Cinci exemplare: nr. 308, 324, 331, 437 și 446.

7. Despre datorii (de voievodul: Nicolae Mavrocordat, fiul celui de mai sus, București, 1719. Două exemplare: nr. 970 și 997.

8. Manual despre purcederea Sfântului Duh (Ede Hristofor Emborocomitis, București, 1728. Un exemplar: nr. 974.

9. Introducerea la gramatica lui Teodor (de ierodiaconul Neofit Cavsocalivitul, București, 1768. Un exemplar: nr. 576.

III) Snagov

1. Mărturisirea Ortodoxă (tipărită de Antim Ivireanul cu îndemnul și cheltuiala lui Vodă Brâncoveanu, în Februarie 1699 – cel puțin așa credem, deoarece, după Moshonas cartea este într-un loc din 1739, într-altul din anul (sic!). Două exemplare: nr. 267 și 268.

2. Liturghierul greco-arab, tipărit tot de Antim în 1701. Un exemplar: nr. 688.

3. Calendarul (alcătuit de Sevastos Chuminitul, 1701. Un exemplar: nr. 848.

IV. Râmnic

1. Tomul Bucuriei de patriarhul Dositei, 1705. Trei exemplare: nr. 315, 429 și 431.

V) Târgoviște

1. Cartea pe tot anul de slujbe bisericești (Betc.), tipărit de Antim, Târgoviște, 1709. Un exemplar: nr. 1818.

2. Panoplia Dogmatică (a lui Eftimie Zigaven, tipărită și ea de Antim Ivireanul, Târgoviște, 1710. Trei exemplare: 373, 383 și 392.

3. Culegerea (despre oficiile, demnitățile bisericești și boieriile sfintei Biserici a lui Hristos și însemnarea lor, de Patriarhul Hrisant Notara, Târgoviște, 1715. Un exemplar: nr.461.

Acestea sunt cărțile grecești tipărite atât în Moldova cât și Muntenia, pe care Biblioteca Patriarhiei de Alexandria le are încă.

Sunt deci 21 de cărți deosebite (22 ținându-se seama de cele două volume din Istoria Patriarhilor din Ierusalim), însumând, cu dubletele, un total de 44 cărți. Tipăriturile pe care Biblioteca le-a dobândit din Tările române, au fost desigur mai numeroase. Oare la noi sau în străinătate a fost tipărită cartea de acolutii (pe care Marcu Beza a văzut-o cândva acolo cu însemnarea că este a Mitropolitului Gherasim al Metrelor din cele prezentate lui de fostul Domn Grigore Vodă Ghica) ? . Această carte n-am izbutit a o identifica cu niciuna din acelea ale Catalogului d-lui Moshonas. D-l Moshonas a însoțit uneori notițele sale bibliografice cu însemnări de pe cărți, alergând numai, ne spune domnia sa, pe cele mai însemnate. 13 din tipăriturile acelea au însemnări care dau uneori putința de a se vedea drumul prin care au ajuns până la Alexandria.

Astfel numărul (Tomul împăcării) are trei însemnări din care reese că Patriarhul Dositei însuși a dăruit această carte unui oarecare Ioan Papadopulos; pe urmă ea a fost luată din Biblioteca episcopiei Chidoniei din Creta, împreună cu altele, de către ierodiaconul Ioasaf, care, mai târziu, ajuns episcop acolo, se arată drept stăpânul ei. Pe urmă, nu se știe cum, cartea a fost adusă la Alexandria. Printre celelalte cărți luate de aceste ierodiaconul Ioasaf a fost și un exemplar (nr. 1068) din Învățătura dogmatică a Bisericii Răsăritene de Sevastos Chiminitul.

Cartea sa împotriva rătăcirii calvine, împreună cu Întâmpinarea lui Sirigos la principiile catolice (nr. 1943), Patriarhul Dositei o trimise unui Atanasie (?), care, la rându-i, o dădu scaunului din Alexandria.

Un Patriarh Gherasim al Alexandriei a avut cândva numărul 315: Tomul Bucuriei, de același Dositei. Pe carte a însemnat „Și aceasta, împreună cu altele, este a lui Gherasim al Alexandriei. Întrucât Patriarhul Gherasim II Palada (25 Iulie 1688-20 Ianuarie 1710) a venit de trei ori în Țara Românească, unde a vrut să-și tipărească o lucrare în 1699, este cu putință ca el să fi avut acest exemplar din cartea Patriarhului de Ierusalim; dar și Gherasim al III-lea, care a păstorit mai târziu, între 1783 și 1788, a avut, precum se va arăta mai jos, tipăriturile de la noi.

Patriarhul Teofil al III-lea (9 Noembrie 1805 – 14 Octombrie 1825) capătă, nu stim cum, un alt exemplar din aceeași carte (nr. 431), pe care scrise cu mâna sa o frază pe care domnul Moshonas n-a putut-o înțelege.

Nepotul lui Dositei, vestitul Hrisant Notara, a dat cel de al treilea exemplar din Tomul Bucuriei, (nr. 429) unui oarecare Grigore, din păcatul neidentificat. Gherasim al Metrelor, adică Patriarhul Gherasim al III-lea (1783-1788) amintit mai sus cu prilejul primirii unor cărți de la Grigore Ghica, s-a iscălit pe o Panoplie dogmatică (nr. 392). Un Partenie, arhidiacon al Adrianopolului, a avut cânva în bilbioteca sa exemplarul Culegerii despre oficii, etc… a lui Hrisant (nr. 461).

Trei cărți au fost în veacul trecut ale Patriarhului Ierotei al II-lea (31 ianuarie 1847 – 1 ianuarie 1858). E vorba de tomul I din Istoria Patriarhilor Ierusalimului (nr. 45) și de (nr. 451) scrise câte și trei de Patriarhul Dositei.

Pe Introducerea la Gramatica lui Teodor (nr. 577) stă scris: „A Patriarhiei Alexandriei”. O altă carte are și ea însemnări, din care însă nu se poate scoate nici o știre. Mai întâi dacă unele cărți au ajuns târziu sau pe căi întortochiate până acolo, în schimb nu poate tăgădui că cea mai mare parte din aceste 43 de tipărituri trebuie să fi venit dea dreptul la scaunul Alexandriei. Într-adevăr o statistică arată că mai toate aceste cărți au apărut între anii 1682 și 1728, iar una singură – Introducerea la gramatica lui Teodor – este din anul 1768. Prin urmare mai toate aceste cărți se înșiruie pe un răstimp de 46 de ani, în care se știe prea bine că legăturile Alexandriei cu Țările române au fost întărite prin desele călătorii însoțite de lungul șederii la noi ale unor patriarhi ca Partenie Prohoros (1678-1688), Gherasim al II-lea Palada (1688-1710) și Samuil Capasulis (1710-1723). O singură carte – rarisimul Manual despre Purcederea Sfântului Duh (nr. 974) – a apărut când era Patriarh Cosma al II-lea, care nu a venit niciodată în țară la noi.

Avem astfel dovada că schimburile culturale aveau loc într-un chip deosebit de viu odată cu călătoriile patriarhilor la noi; dar când nu călca pe la noi, aceste legături se slăbeau foarte mult. Nu putem cerceta aici și celelalte legături ale legăturilor noastre cu scaunele patriarhale, dar în chip lesne s-ar putea dovedi că este un pararelism între ele. Toată lumea știe câte bogății de tot felul, pe lângă închinările sfinte locașuri și de moșii, se dădeau înalților ierarhi din Răsăritul grec de câte ori pășeau pe meleagurile noastre.

Bibliografia Românească veche cunoaște, între 1642 și 1830, 178 de tipărituri grecești, dintre care 18 au apărut în veacul al XVII-lea, iar 73 în veacul al XVIII-lea.

O statistică ușor de făcut după datele de mai sus arată că biblioteca Patriarhiei din Alexandria are 7 titluri (însumând 14 cărți) pentru veacul al XVII-lea, adică peste 42% din întreg numărul de cărți grecești atunci tipărite la noi; iar pentru veacul al XVIII-lea se află acolo 12 titluri (însumând 29 de cărți), adică peste 16%. Câtimea nu este de disprețuit, ccând ne gândim că vremurile și oamenii au sărăcit această bibliotecă, care a avut, fără nicio îndoială, un număr și mai mare de tipărituri românești. Să băgăm de seamă că nu se pomenește de acolo de nicio carte în limba română.

Astfel, sub numărul 1545, domnul Moshonas descrie două cărți legate laolaltă. Una fără dată la Târgoviște (?), cu conținut amestecat, este o poemă lirică fără început cu privire la Vlahia. Cealaltă este tipărită în 1672 la Veneția și cuprinde

Întâmplările din Ungrovlahia. Cazania lui Chiril (pe semne două texte fără legătură între ele. Aceste Întâmplări din Țara Românească nu pot fi decât vestita de Matei al Mirelor. În schimb nu știu de unde a scos editorul Catalogului stirea că poema lirică fără început despre Vlahia s-a tipărit la Târgoviște. În lipsa unor știri mai cuprinzătoare ne putem întreba dacă nu este cumva vorba de o tipăritură necunoscută până astăzi. Dacă acest lucru se va dovedi, atunci va fi un câștig nu numai pentru Bibliografia Românească Veche, dar și pentru istoria noastră.

Tot așa, la 1772 Nichifor Theotochis tipărit la Lipsca, cu cheltuiala lui Grigore Alexandru Ghica, domnul Tării Românești, Pentateuhul (nr. 12). Pe foaia cu titlu citim: „A lui Gherasim al Metrelor, dintre cele dăruite mie de răposatul întru fericire domnul Grigore. Acest Gherasim a fost patriarhul Gherasim al III-lea din Alexandria. Insemnarea aceasta sună la fel, ca aceea amintită mai sus după Marcu Beza. Însă conținutul cărții nu se potrivește. De aceea socotim că răposatul colindător după urmele românești în Răsăritul Ortodox a văzut o altă carte.

Cartea despre datorii (a voevodului Nicolae Alexandru Mavrocordat, tipărită întâi la București, în 1719 (vezi mai sus, p. 519), a fost iarăși scoasă la lumină la Lipsca în 1722. Un exemplar din retipărire (nr. 1668) se află și el la Alexandria.

Fizica experimentală a lui Constantin Vardalah Egipteanul, „arhididascalos” la București, apărută la Viena în 1812, se găsește deasemeni în bibliteca Patriarhiei (nr. 1005).

Pe lângă acestea se mai pot aminti următoarele tipărituri:

Troparul credinței ortodoxe (Tde Antonie Manuil, a fost mare serdar în Moldova, Viena, 1791. Cartea a fost a patriarhului Alexandriei, Partenie al II-lea (1788-1805). Un exemplar: nr. 700.

Aritmetica (de Balan Vasilopulos, arhiprezviter și didascalos din Lanina, tipărită în 1803, la Veneția, cu cheltuiala beizadelei Scarlat Calimahi, marele dragoman al Porții Otomanicești. Un exemplar: nr. 448.

Să ni se îngădue încă să pomenim de două cărți ale vestitului Gherasim Vlahos și anume „”, Veneția, 1661, păstrată la Patriarhie în 3 exemplare (nr. 595, 774 și 791), precum și Lexicul elino=latino=italo=neogrec, Veneția; 1723, un exemplar: nr. 686.

Tot așa însemnăm aci că Biblioteca Patriarhiei din Alexandria nu are decât o tipăritură din vestitul oraș aromânesc Moshopole: Tipurile epistolare (de Teofil Coridaleu, apărută în 1744 (nr. 982). Totuși să ținem minte că o scrisoare a doamnei Smaragda Calimahi, din 1809, către Teofil al III-lea al Alexandriei s-a întrebuințat pentru a se lega un exemplar ciuntit (nr. 698) al cărții Gregorii Nazianzeni in Iulianum Invectivae.

Cu toate cursurile sale, catalogul cărților vechi păstrate în Biblioteca Paatriarhiei din Alexandria este, fără de nicio îndoială, foarte folositor și trebuie să-i fim recunoscători domnului Moshonas pentru truda domniei sale. Datorită ei am putut atinge mai sus o latură neștiută din legăturile Țărilor române cu marele scaun afircan.

Cap. 3

LEGĂTURILE PATRIARHIEI DE ALEXANDRIA CU ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIX-lea

Domnitorii Moldovei acordau un ajutor anual cu care se întreținea școala teologică din Alexandria; Vasile Lupu căruia îi plăcea să se arate drept protector al Ortodoxiei – urmașul bazileilor bizantini – intervenit și în viața bisericească a Alexandriei, îndeosebi la alegerea unor patriarhi și în cearta dintre Patriarhie și Mănăstirea din Muntele Sinai.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, Egiptul încerca să scuture dominația turcă și să dobândească independența, Mehemet Ali (1804-1848), un aventurier albanez, reuși să ajungă pașă al Egiptului. El a inceput un război de neatârnare contra Turciei între 1831-1833, pe care-l reluă în 1839. În cele din urmă, însă, fu silit să recunoască mai departe suveranitatea sultanului Turciei, printr-un act încheiat în 13 iulie 1840 între Inalta Poartă, Anglia, Rusia și Prusia, dar obținu autonomia Egiptului.

Creștinii din Egipt, îndeosebi cei ortodocși, avură multe de suferit pe urma războaielor lui Mehemet Ali. Sub urmașul lui Mehet Ali, lucrurile se liniștiră, încât Egiptul luă o mare dezvoltare politică, economică și culturală, iar creștinii de toate ramurile, se bucurară de libertate deplină.

Ismail Pașa (1863-1879), în timpul căruia s-a terminat săparea canalului Suez, schimbă titlu de „pașă” cu cel de „kediv”= „vice-rege”. În timpul Kedivului Mohamed Tewfik (1879-1892), Anglia profitând de revoluția militară a lui Arabi-Bey (8 septembrie 1881), ocupă din septembrie 1882 Egiptul, și-l supuse vasalității sale. Această situație politică a Egiptului dură pînă în 1914.

Cu veacul al XIX-lea Patriarhia Alexandriei intră într-o perioadă nouă. Deși avea de luptat cu multe greutăți, ea reușește totuși să se dezvolte simțitor, datorită mai ales creșterii comunităților grecești din Egipt, care o susțin. Comunitatea greacă din Egipt s-a organizat în 1843, avînd ca președinte pe Mihail Tositsas, care a contribuit cu sume mari la zidirea unei biserici, 3 școli și alte opere de folos obștesc.

A doua jumătate a veacului XIX și primele decenii ale veacului XX reprezintă iarăși un progres în istoria Patriarhiei Alexandriei: crește numărul comunităților, se construiesc biserici și mănăstiri, așezăminte filantropice și culturale, se pregătește mai bine clerul, se înființează o tipografie (1909), se inițiază o frumoasă mișcare teologică în jurl revistelor teologice, se încep discuțiile cu anglicanii etc. Patriarhia Alexandriei ajunsese astfel în curînd la o situație înfloritoare, întrecând celelalte patriarhate orientale.

În secolul al XIX-lea au păstorit pe scaunul Alexandriei următorii Patriarhi: Partenios II (1788-1805), Teofil al III-lea (1805-1825), Ierotei I (1825-1845), Artemie (1845-1847), Ierotei al II-lea (1847-1858), Calinic (1858-1861), Iacov (1861-1865), Nicanor (1866-1869), Sofronie al IV-lea (1870-1899). Ca Patriarhi de Alexandria, ei n-au venit în Țările Române. Au purtat, însă, o corespondență bogată cu domnitorii și mitropoliții Munteniei și Moldovei, cu egumenii mănăstirilor închinate Patriarhiei de Alexandria, în privința numeroaselor chestiuni ridicate de administrarea averilor acestora în cele două țări.

Din cauza abuzurilor și neregulelor călugărilor greci în administrarea averilor mănăstirilor închinate la Sf. Munte Athos și la Locurile Sfinte, începu în Țara Românească și Moldova, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, o puternică mișcare de revendicare a acestor averi, care nu se mai întrebuințau în scopul inițial pentru că făcuseră daniile voievozii, Mitropoliții și credincioșii români.

În proclamația dată la 9/21 iunie 1848 de tinerii revoluționari români, se menționau următoarele cu privire la situația mănăstirilor închinate: „ Poporul român, în generozitatea și evlavia sa, se închină Locurilor Sfinte și va trimite de acum înainte la Sfântul Mormînt și la alte așezăminte religioase, unt-de-lemn, tămîie, făclii și însuși bani, spre ținerea de școale, de preoți, spre lauda lui Dumnezeu; și tot spre adevărata laudă a Celui ce s-a răstignit spre desrobirea celor săraci, decretă că prisosul veniturilor mănăstirești să fie ale țării, spre desrobirea și ajutorul celor săraci, și reclamă moșiile mănăstirilor închinate a le scoate de sub orice mâncătorie.

Poporul român dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și ia de la farisei ceea ce nu este al fariseilor, ca să dea săracului, care e fratele Domnului.

Aceasta nu este în paguba românilor, ci spre mântuirea lor și lauda Sfintelor Locuri”.

Tratativele obositoare și îndelungate s-au dus cu reprezentanții Patriarhiilor Orientale cu privire la problema averilor mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte, fără să se ajungă la nici un rezultat. În fața acestei situații, pentru a pune capăt neliniștii și tulburării crecînde provocată în țară și străinătate de călugării greci, care puneau în primejdie însăși independența țării, domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), cu sfatul ministrului său Mihail Kogălniceanu, seculariză, cu aprobarea votului Camerii Deputaților, prin Legea din 13/26 decembrie 1863, averile mănăstirilor închinate din Muntenia și Moldova. Între acestea se aflau și averile mănăstirilor și schiturilor închinate Patriarhiei de Alexandria.

După calculele lui Ioan Brezoianu, Patriarhia de Alexandria avea un venit de 400.000 lei, în valuta timpului (aur). Pierderea suferită de Patriarhia Alexandriei prin secularizarea averilor mănăstirilor închinate a fost atît de mare, încît Patriarhul Iacob al Alexandriei (1861-1865), pe bună dreptate, putea să scrie la 15 aprilie 1863, cu 10 luni înainte de actul secularizării, următoarele: „Tronul nostru alexandrin se ținea numai cu venitul moșiilor din Țărilr Române, și acum ce să ne facem?”.

Pentru a pune capăt nesiguranței și anomaliilor din trecut, s-au alcătuit în mai multe rânduri regulamente și s-au luat măsurile indicate pentru stabilirea modalității alegerii de patriarh.

„Patriarhul Fotie II (1899-1926) a împărțit Patriarhia în 7 eparhii, afară de cea de Alexandria și Cairo. Urmașul său Meletie II (1926-1935), socotit ca un adevărat reformator al Bisericii din Egipt, a înființat încă două episcopate: de Iohannesburg (Africa de Sus) și Cartagina (Tunis). În timpul păstoriei lui, Patriarhia Alexandriei a fost vizitată de primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, în mai 1927, fiind în drum spre Ierusalim”.

În anul 1933 Patriarhia Alexandriei avea 63 comunități ortodoxe cu un număr de 120.000 credincioși, 90 de biserici și cinci mănăstiri.

Copții monofiziți din Egipt sînt mult mai numeroși. În 1933 erau un milion de credincioși, avînd 900 de preoți, 470 biserici în afara de cele din Abisinia care stau tot sub jurisdicția patriarhului copt din Egipt. O parte din ei s-au unit cu Roma în 1895.

Din 21 iunie 1939, Patriarhia Alexandriei este condusă de Prea Fericitul Hristofor al II-lea Danielidis, care se intitulează: Papă și Patriarh al Marei Cetăți a Alexandriei, al Libiei, Pentapolei, Etiopiei și al întregii Africi, Părinte al Părinților, Păstor al Păstorilor și judecător a toată lumea. În iunie 1958 Prea Fericirea Sa a fost oaspete al Bisericii Ortodoxe Române.

3.1 Legăturile Patriarhiei De Alexandria Cu Biserica Română După Primul Și Cel De Al Doilea Război Mondial

La începutul primului război mondial, Anglia, folosindu-se de acest eveniment, puse Egiptul sub protectoratul său printr-un act unilateral, 18 decembrie 1914, „pentru durata războiului”, spre a-și asigura drumul Indiilor, securitatea navigației pe canalul Suez și întărirea intereselor sale politice și economice în bazinul Mediteranei Orientale. Starea de protectorat asupra Egiptului a fost recunoscută prin articolul 147 al tratatului de pace de la Versailles din 1919.

Datorită puterincii mișcări naționale egiptene, la 27 februarie 1922, Anglia a declarat că încetează protectoratul său, dar și-a menținut mai departe controlul asupra căilor de comunicație, îndeosebi asupra Canalului Suez, asupra apărării Egiptului și a intereselor lui externe, asupra Sudanului și asupra ocrotirii drepturilor europenilor în Egipt, ceea ce, în realitate, n-a schimbat cu mult situația politică a Egiptului.

La 15 martie 1922, Sultanul Fuad, care avea conducerea din 1917, fiul Kedivului Ismail, proclamă independența Egiptului și luă titlul de „rege”. Constituția egipteană din 1923, stabili în Egipt o monarhie constituțională. Această formă de guvernământ dură și sub regele Faruk, fiul lui Fuad, până după cel de al doilea război mondial (1939-1945), cînd în 1952, regele Faruk fu silit să abdice. Din 1955, Egiptul a devenit Republică.

La începutul secolului al XX-lea, păstorea pe scaunul Alexandriei Patriarhul Fotie (1900-1925). Înainte de a fi ales Patriarh al Alexandriei, Fotie, care studiase la Ierusalim, însoți, în 1877 pe Patriarhul Ierotei al Ierusalimului (1875-1882) la Constantinopol, unde rămase trei ani pentru chestiunea averilor mănăstiresti închinate, ca reprezentant al Patriarhiilor Orientale, căci grecii sperau încă să recâștige averile secularizate de domnitorul Ioan Alexandru Cuza.

Ca patriarh de Alexandria, Fotie a avut o frumoasă activitate. În 1908, a înființat tipografia patriarhală a Alexandriei și a contribuit la dezvoltarea unei frumoase activități teologice, concentrată în jurul celor două reviste: și

Înființate de asemenea în 1908.

După primul război mondial, Patriarhul Fotie al Alexandriei a luat parte, în 1925, la pomenirea primului sinod ecumenic de la Niceea (325) făcută la Londra în cadrul unei mărețe festivități. Tot în 1925, între 19-30 august, a luat parte la Conferința grupei creștinismului practic, Viață și Acțiune (Life and Work), organizată la Stockolm de așa numita Mișcare Ecumenică, unde, alături de ceilalți delegați ai Bisericilor Ortodoxe, a întâlnit și delegații Bisericii Ortodoxe Române. El a murit îndrum spre Alexandria, la Zurich, în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1925.

După Patriarhul Fotie, a urmat pe scaunul Alexandriei Patriarhul Meletie al II-lea Metaxakis (1926-1935), fost mai întâi Arhiepiscop al Atenei (1918-1920), apoi Patriarh ecumenic sub numele Meletie al IV-lea (8 decembrie 1921- 20 septembrie 1923), scaun pe care a trebuit să-l părăsească, după semnarea tratatului de pace dintre Turcia și Grecia de la Lausanne, încheiat la 24 iulie 1923. Sub păstorirea lui ca patriarh ecumenic în vremuri foarte tulburi, s-a ținut la Constantinopol între 10 mai- 8 iunie 1923, Congresul pan-ortodox, care a rezolvat multe chestiuni ale Bisericii Ortodoxe, îndeosebi problema îndreptării calendarului. Într-un sinod constantinopolitan, Patriarhul Meletie al IV-lea recunoscu validitatea hirotoniilor anglicane.

După alungarea lui din Constantinopol de către turci, a fost ales Patriarh al Alexandriei de la 20 mai 1926, cu numele de Meletie al II-lea în șirul Patriarhilor alexandrini. Ca conducător al scaunului Sfântului Marcu desfăsură o mare activitate, încât Patriarhia Alexandriei ajunse curînd la o stare înfloritoare, întrecând celelalte patriarhate orientale. El întinse jurisdicția Patriarhiei de Alexandria asupra întregii Africe și făcu o nouă împărțire administrativă a ei. În 1926, Patriarhia Alexandriei avea o arhiepiscopie și nouă mitropolii, cu aproape 90 de biserici și cinci mănăstiri. După informațiile date de către însăsi Patriarhia Alexandriei, în 1933, numărul credincioșilor sporise la aproape 150.000.

Pentru pregetirea clerului, Patriarhul Meletie a inființat la 4/17 octombrie 1926 școala teologică „Sf. Atanasie”, pe care la 9 iulie 1934, o transformă în Seminar Teologic și Pedagogic Superior. Printr-o decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Alexandrine dată la 19 decembrie 1934, acest Seminar Teologic Superior a fost ridicat la rangul de Facultate de Teologie unde învață tineri ortodocși greci, arabi și sirieni.

În lumea anglicană, Patriarhul Meletie s-a bucurat de un mare prestigiu. În 1930, a prezidat în palatul Lambeth, din Londra Conferința anglo-ortodoxă.

Colaborarea cu Bisericile Ortodoxe surori a fost foarte intensă. El a trimis reprezentanții săi la conferința panortodoxă, care s-a ținut în mănăstirea Vatopedi din Sf. Munte Athos între 8 și 23 iunie 1930. Cu acest prilej, delegații Patriarhiei de Alexandria au colaborat în spirit de frăție și iubire creștină cu delegații Patriarhiei Române.

Cu Biserica Ortodoxă Română, Patriarhul Meletie a avut strânse legături de prietenie și frățească colaborare. Intâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Miron Cristea (1919-1939) a făcut, între 22 mai- 8 iunie 1927 o călătorie la Locurile Sfinte, pentru a-și da seama la fața locului de situația reală a venerabilelor patriarhate orientale. La 28 mai 1927, Patriarhul Miron Cristea a sosit la Alexandria, fiind primit cu deosebită atenție și bucurie, într-o atmosferă de sărbătoare de însuși Patriarhul Meletie, înconjurat de clerul superior al Patriarhiei și numeroși creștini ortodocși. Întâlnirea a fost emoționantă. Era prima oară cînd un Patriarh român vizita scaunul Sfântului Marcu și pe conducătorul lui spiritual, scaun pe care dărnicia voievozilor, Mitropoliților și credincioșilor români, l-a salvat de atâtea ori în decursul istoriei de la o ruină aproape completă.

A vorbit cu acest prilej Patriarhul Miron, cu rarul lui talent oratoric, scoțînd în relief necesitatea strângerii laolaltă a tuturor forțelor vii ale Ortodoxiei, insistând îndeosebi ca toate Bisericile Ortodoxe surori să se străduiască cu elan pentru reînvierea și strălucirea Ortodoxiei.

La 29 mai, Duminecă, Patriarhul Miron Cristea a luat parte la slujba Sfintei Liturghii în vechea biserică a Sfântului Sava, ținînd după slujbă o predică plină de însuflețire. A vizitat apoi mai multe instituțiuni școlare și filantropice ale Bisericii și coloniei grecești din Alexandria, găsindu-le pe toate în bună rînduială. Între altele, a vizitat școala teologică patriarhală de la Ramleh. După constatările personale ale Patriarhului Miron, Biserica Alexandriei se prezintă, în comparație cu celelalte patriarhate ale Răsăritului, foarte vioaie și mai bine organizată ca oriunde.

Tot Duminică, 29 mai, Patriarhul Miron a vizitat orașul Cairo și bisericile sale ortodoxe. La Cairo, l-a întîmpinat Arhiepiscopul Muntelui Sinai, care are în acest oraș o școală teologică bine organizată. Apoi, peste canalul Suez, prin Cantara, Patriarhul Miron, a ajuns la Ierusalim, luni 30 mai 1927, unde a rămas pînă la 4 iunie.

Între 4 aprilie – 12 iunie 1929, Arhimandritul Filaret Jocu a făcut o călătorie în Răsăritul Ortodox, fiind trimis de Patriarhul Miron din partea Bisericii Ortodoxe Române pentru vizitarea și cercetarea Locurilor Sfinte. În drum spre Ierusalim, Arhimandritul Filotei Jocu a vizitat în ziua de 18 aprilie 1929 pe Patriarhul Meletie al Alexandriei, discutând împreună problema aplicării calendarului îndreptat după propunerile sinodului panortodox întrunit între 10 mai- 8 iunie 1923 la Constantinopol, precum și problema ridicării schismei bulgare, pe care Patriarhul Miron Cristea dorea s-o vadă cît mai curând înlăturată. Patriarhul Meletie s-a mutat către Domnul la 27 iulie 1935.

După Meletie al II-lea a urmat pa scaunul Alexandriei Patriarhul Nicolae al V-lea Evanghelidis (11 februarie 1936- 3 martie 1939), cu care Biserica Ortodoxă Română a avut raporturi prin corespondența pe calea schimbului de scrisori irenice.

De la 21 iunie 1939, păstorește pe scaunul Sfîntului Marcu, Patriarhul Hristofor al II-lea Danielidis. Patriarhul Hristofor a luat legătură cu reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române, încă înainte de a fi ales Patriarh, mai întâi la Conferința Mișcării Ecumenice „Faith and Order = Credință și Organizare”, ținută între 3-21 august 1927, la Lausanne, apoi la Conferința panortodoxă din mănăstirea Vatopedi în Sf. Munte Athos, între 8-23 iunie 1930, fiind atunci trimis ca delegat al Bisericii de Alexandria de Patriarhul Meletie al II-lea.

Ca Patriarh al Alexandriei, Hristofor al II-lea a luat parte între 2-4 februarie 1945 la alegerea și înscăunarea Prea Fericitului Patriarh Alexei al Moscovei și a toată Rusia. Cu acest prilej, a întilnit la Moscova delegația Bisericii Ortodoxe Române, condusă de P. S. Episcop Iosif al Argeșului.

După înscăunarea Prea Fericitului Patriarh Justinian (6 iunie 1948) ca Intâistătător al Bisericilor Ortodoxe Române, colaborarea cu Patriarhia apostolică a Alexandriei a devenit si mai intensă.

Prea Fericitul Patriarh Hristofor al II-lea al Alexandriei urmărește cu viu interes toată activitatea desfășurată în Biserica Ortodoxă Română, prețuind în deosebi activitatea neobosită a Prea Fericitului Patriarh Justinian la conducerea Bisericii Ortodoxe Române și la întărirea continuă a colaborării frățești dintre Bisericile Ortodoxe surori.

Mare a fost bucuria Prea Fericitului Patriarh Hristofor și a credincioșilor ortodocși din Egipt, care de sute de ani se luptă cu prozelitismul și vrășmășia Bisericii Romano-Catolice, aflînd despre credincioșii români uniți din Transilvania că au revenit la sînul Bisericii mame. Încă înainte de reușita acestui fapt istoric de mare însemnătate pentru Biserica Română și Ortodoxie, Prea Fericitul Patriarh Hristofor al II-lea scria la 10 august 1948 următoarele, ca răspuns la scrisoarea irenică prin care Prea Fericitul Patriarh Justinian îi vestea alegerea și întronizarea sa ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. „Așa dar, scria Patriarhul Hristofor, sîntem întru totul de aceeași părere cu Prea Fericirea Voastră și asupra faptului că toată strădania să fie depusă din partea Voastră ca ortodocși din Transilvania, care au fost atrași la uniație de către propaganda catolică, să revină, prin orice lucrare ortodoxă cu putință, în sînurile celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică”.

Între 16-19 noiembrie 1952, Prea Fericitul Patriarh Hristofor a rînduit ca Patriarhia Alexandriei să comemoreze împlinirea unui mileniu de la întemeierea renumitei Biblioteci Patriarhale din Alexandria, de cînd se află în serviciul lui Dumnezeu și al lumii ortodoxe. Biblioteca a fost înființată în condiții extrem de grele pentru Biserica Ortodoxă din Egipt în anul 952, de Patriarhul Isaac al Alexandriei (951-954). După o iventariere făcută în 1926 în timpul păstoriei Patriarhului Meletie, Biblioteca Patriarhală cuprindea 492 codici manuscriși, 1650 volume din vechile tipărituri, în afară de alte cărți de teologie mai noi.

Prea Fericitul Patriarh Hristofor a invitat printr-o scrisoare adresată Prea Fericitului Patriarh Justinian și Biserica Ortodoxă Română să ia parte la comemorarea împlinirii unui mileniu de existență a Bibliotecii din Alexandria. Informat despre acest sărbătoresc eveniment din viața Ortodoxie, Prea Fericitul Patriarh Justinian a dispus ca, comemorarea împlinirii unui mileniu de existență a Patriarhiei din Alexandria să fie sărbătorită în cadrul unei festivități speciale de cele două Institute Teologice Universitare ale Patriarhiei Române.

La 27 noiembrie 1952, în prezența Prea Fericitului Patriarh Justinian, a prea Sfințiților Vicari ai Patriarhiei Române, a întregului corp profesoral al Institutului Teologic de grad universitar din București, a preoților Capitalei, a preoților cursiști și ai studenților teologi, peste 500 de persoane, a conferențiat D-l Prof. Teodor M. Popescu despre rostul și importanța comemorării înființării „Bibliotecii Patriarhiei din Alexandria”, privind evenimentul în lumina unui mileniu de viață creștină, în Răsăritul Ortodox, unde creștinii ortodocși au suferit cele mai grele asupriri și umilințe din partea mahomedanilor fanatici, care de nenumărate ori i-au pus în afara oricărei legi de apărare. În aceeși zi, s-a comemorat și la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu, împlinirea unui mileniu de existență a Bibliotecii Patriarhale din Alexandria, în cadrul unei festivități deosebite. A vorbit Părintele Profesor Milan Șesan despre „Biblioteca Patriarhiei din Alexandria”, stăruind în mod deosebi asupra organizăriiei și a neprețuitei ei valori pentru lumea ortodoxa.

Comemorarea împlinirii unui mileniu de existență a Bibliotecii Patriarhiei din Alexandria de cele două institute Universitare ale Patriarhiei Române a produs multă bucurie clerului și credincioșilor Patriarhiei Alexandrine. Mulțumind Prea Fericitului Patriarh Justinian pentru inițiativa luată de a sărbători acest eveniment și în Biserica Ortodoxă Română, P. S. Episcop Atanasie Mareotis scria în numele Comitetului de Organizare al acestei aniversări, astfel: „Binecuvântările Prea Fericirii Voastre ne-au mișcat foarte mult. Sărbătoarea aceasta a fost încununată de succes, datorită colaborării tuturor Bisericilor, Universităților și Bibliotecilor din lume”.

Prea Fericitul Patriarh Justinian, Întîistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, a avut fericitul prilej să ia legătura nemijlocită cu Prea Fericitul Patriarh Hristofor al II-lea al Alexandriei, în vara anului 1955, între 17 și 25 iulie, la Moscova, unde au fost invitați de Sanctitatea Sa Patriarhul Alexei al Moscovei și a toată Rusia, spre a lua parte la sărbătoarea hramului din 18 iulie a Sfântului Serghie de Radonej, ocrotitorul pământului rusesc. La această sărbătoare au mai luat parte și delegații Bisericii Georgiene, în frunte cu Prea Fericitul Patriarh Melchisedec, Patriarhul Catholicos al Georgiei (Gruziei), delegații Patriarhiei de Antiohia, în frunte cu I. P. S. Mitropolit Nifon al Heliopolisului și delegații Bisericii Ortodoxe Polone, în frunte cu I. P. S. Mitropolit Macarie al Varșoviei și întregii Polonii.

Cei patru Patriarhi, Hristofor al Alexandriei, Melchisedec al Georgiei, Alexei al Moscovei și întregii rusii și Justinian al României, împreună cu delegații celorlalte Biserici Ortodoxe surori prezenți la festivități, la propunerea Prea Fericitului Patriarh Justinian al României, au adresat în ziua de 21 iulie 1955, o chemare creștină, prin care îndemna pe „toți oamenii iubitori de pace să protesteze energic și hotărât împotriva pregătirii războiului”.

La 3 august 1955, cu ocazia Vizitării Odesei, Prea Fericitul Patriarh Justinian a invitat pe Prea Fericitul Patriarh Hristofor al II-lea al Alexandriei să participe la Festivitățile ce vor avea loc la București, între 9-27 octombrie 1955, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia ecumenică din Constantinopol prin tomosul dat în ziua de 25 aprilie 1885. În timpul acestor festivități, se vor proclama și primele canonizări de Sfinți Români.

Prea Fericitul Patriarh Hristofor al Alexandriei a dorit cu multă bucurie duhovnicească să ia parte la aceste mărețe festivități, dar, după întoarcerea Prea Fericirii Sale la Alexandria, vârsta înaintată și motive de sănătate l-au împiedicat să poată reveni în România.

Legăturile foarte strânse dintre Biserica Ortodoxă Română cu Patriarhia de Alexandria cimentează totodată unitatea și Solidaritatea întregii Ortodoxii. Toți credincioșii Bisericii Ortodoxe Române se bucură de acest fapt și sprijină din toată inima eforturile Prea Fericitului Patriarh Justinian pentru ridicarea și renumele Ortodoxiei, adevărată credință a lui Hristos.

La cultivarea bunelor raporturi cu creștinii ortodocși, la iubirea tuturor oamenilor , la păstrarea bunei înțelegeri și a păcii cu ei, ne îndeamnă Sf. Ap. Pavel, cînd scrie: „Mai departe, fraților, cîte sînt adevărate, cîte sînt de cinste, cîte sînt drepte, cîte sînt curate, cîte sînt de iubit, cîte sînt cu numele bun, orice faptă bună și orice laudă, acestea să vă însuflețească (Filip, IV, 8). Iar pacea lui Dumnezeu, care covîrșește orice minte, va păzi inimile voastre și cugetele voastre, întru Hristos Iisus.

3.2 Relațiile Patriarhiei De Alexandria Cu Biserica Ortodoxă Română

Scaunul apostolic al Sfîntului Marcu cu Biserica Ortodoxă Română reprezintă un capitol special din istoria Patriarhiei din Alexandria. Dacă în secolele precedente cele două Biserici erau în relații mai ales din considerente de ordin material, în secolul nostru aceste relații s-au reluat de pe cu totul alte poziții. În afară de schimbul de scrisori și telegrame irenice dintre cele două Biserici, ca și de contactele dintre delegațiile lor cu ocazia diferitelor vizite, despre care am vorbit mai sus, mai amintim aici relațiile directe dintre Patriarhia de Alexandria și Patriarhia Română.

La 28 mai 1927, Patriarhul Miron Cristea, care făcea o călătorie la Locurile Sfinte, a vizitat Patriarhia de Alexandria, fiind primit de Patriarhul Meletie al II-lea. Aniversarea mileniului Bibliotecii patriarhale din Alexandria a fost sărbătorită și în Patriarhia Română, la cele două Institute teologice de grad universitar, la 27 noiembrie 1952. La Institutul teologic din București, în prezența Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, a conferențiat Prof. Teodor M. Popescu, iar la Institutul din Sibiu, Pr. Prof. Milan Șesan, ambii conferențiari subliniind importanța evenimentului.

Între 30 mai – 10 iunie 1958, patriarhul Hristofor al II-lea, în vârstă de 84 de ani, a făcut o vizita Bisericii Ortodoxe Române, fiind prima vizită după o întrerupere de sute de ani a unui Patriarh din Alexandria.

În ianuarie 1959, în drum spre India, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian a facut o escală la Cairo, unde a fost întâmpinat, din dispoziția Patriarhului Nicolae al VI-lea, de P. S. Episcop Dionisie al Iliupolei, epitrop patriarhal de Cairo.

Relațiile Patriarhiei de Alexandria cu Biserica Ortodoxă Română s-au lărgit în ultima vreme prin vizita pe care Sanctitatea Sa Patriarhul Nicolae al VI-lea a făcut-o între 19-29 octombrie 1971 Patriarhiei Române, însoțit de I.P.S. Mitropolit Metodie de Axum și de P.S. Episcop Timotei de Eleusis. La începutul vizitei sale, Patriarhul nicolae al VI-lea a spus printre altele: „Bucuria mea este nespusă să mă găsesc acum în mijlocul credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române. Am auzit multe despre Biserica Ortodoxă Română, despre progresul ei spiritual și am venit să văd cu ochii proprii lucruri minunate care se petrec aici. Mulțumesc că m-a învrednicit Dumnezeu să vizitez și Biserica Ortodoxă Română, să particip la slujbele ce se vor săvârși aici și mă rog pentru sănătatea Prea Fericirii Voastre, pentru clerul și poporul român, pentru că vreau să cunosc în toată amploarea felul activității pe care o desfășurați aici. Vă încredințăm că tot lucru bun pe care-l vom găsi aici îl vom lua cu noi”.

Au fost vizitate multe așezăminte de cultură teologică și viață duhonicească ale Patriarhiei Române, s-au purtat discuții privitoare la diferitele probleme care preocupă creștinătatea actuală, ajungîndu-se la o mai adîncă recunoaștere reciprocă și la o mai intimă apropiere în duhul de viață nouă care străbate Biserica Ortodoxă Română. Patriarhul Nicolae al VI-lea a ținut să sublinieze meritele Întîistătătorului ei, decorînd pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian cu medalia „Crucea Sfîntului Apostol și Evanghelist Marcu”, clasa I, medalie instituită de Meletie Pigas.

Între 13-23 noiembrie 1971, o delegație a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Prea Fericitul Parinte Patriarh Justinian a făcut o vizită Patriarhiei de Alexandria.

3.3 Sărbătoarea Mileniului Bibliotecii Patriarhiei Din Alexandria

Biblioteca Patriarhiei din Alexandria, înființată în anul 952 de Patriarhul ……, într-o epocă extrem de grea pentru Biserica Ortodoxă din Egipt a sărbătorit anul acesta 1.000 de ani de la înființare.

Pentru sărbătorirea acestui eveniment s-a dispus formarea unui Comitet special, sub patronajul I. P. S. Hristofor, Papă și Patriarh al Alexandriei și întregii Africi, care să facă toate pregătirile necesare.

Din partea Comitetului, Inalt Prea Sfințitul Patriarh Justinian a primit o scrisoare care încunoștiințează că, în cursul lunii Noembrie 1952, va avea loc la Alexandria sărbătorirea împlinirii a 1.000 de ani de când Biblioteca Patriarhiei din Alexandria se află în slujba lui Dumnezeu și a lumii ortodoxe (952-1952). Odată cu această scrisoare, Înalt Prea Sfințitul nostru Patriarh a primit o comunicare, pe care Comitetul pentru sărbătorirea mileniului Bibliotecii Patriarhiei din Alexandria a adresat-o tuturor marilor biblioteci din lume, invitându-le să participe la sărbătorire, precizând că orice studiu referitor la Biblioteca Patriarhiei din Alexandria este bine venit și așteptat cu bucurie din oricare colț al lumii. După sărbătorirea mileniului, urmează să se tipărească un volum comemorativ. Comitetul a instituit și un concurs cu tema: Perioada din Egipt dintre Sinodul de la Stejar-Calcedon (403) și al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon.

În urma acestei invitații a Comitetului Patriarhiei din Alexandria, Inalt Prea Sfințitul Patriarh Iustinian a dispus ca mileniul Bibliotecii Patriarhiei din Alexandria să fie sărbătorit la Institutele Teologice ale Patriarhiei Române, în cadrul unor festivități speciale.

La Institutul Teologic din București sărbătorirea a avut loc în ziua de 27 Noembrie, cu participarea Inalt Prea Sfințitului Patriarh Justinian, a P.P. S.S. Episcopi Antim și Teoctist, Vicarii Patriarhali, P.P. C.C. Consilieri, a corpului profesoral al institutului, a preoților cursiști, a studenților, a preoților din Capitală, etc.

În cadrul acestei festivități a vorbit dl. Profesor Th. M. Popescu, care a scos în evidență „semnificația și importanța ideală a faptului comemorat, privit în perspectiva unui mileniu de viață creștină în Orientul ortodox”.

Conferențiarul a remarcat faptul că Biblioteca Patriarhiei din Alexandria s-a constituit după 300 de ani de stăpânire arabă, într-un moment în care viața creștină era aproape desființată, iar creștinii ortodocși se aflau ăn afară de lege, neavând îngăduința să-și întrețină măcar o școală.

În lumina acestor constatări, ne putem da seama de importanța apariției unei biblioteci, care a reușit să mențină făclia culturii creștine și viața spirituală a credincioșilor ortodocși din Egipt. Și – ceea ce este deasemenea important, – ea a reușit să se mențină de-a lungul a 1.000 de ani, cu toate că adeseori, în cursul acestui timp, pârjolul războiului s-a abătut asupra Egiptului, iar asupra credincioșilor ortodocși asuprirea religioasă. Menținerea Bibliotecii Patriarhiei din Alexandria se explică prin „permanența elementului grec în Biserica Ortodoxă a Egiptului și prin legăturile lui continui cu elenismul european”. De altfel, însăși înființarea bibliotecii este legată de renașterea culturală de la Constantinopole, din acea epocă.

Conferențiarul s-a ocupat pe larg și de încercările catolice și protestante, de a se supune Biserica Ortodoxă din Egipt și rolul important pe care l-a avut Biblioteca din Alexandria în luminarea atâtor generații de credincioși ortodocși. Biblioteca a fost mult îmbogățită, mai ales de marii Patriarhi din secolul al XVII-lea, care au adus cărți prețioase din călătoriile lor. În veacul nostru, sub Patriarhul Meletie al II-lea, biblioteca se afla în reședința patriarhală, având 492 codici și 1650 volume.

Comunicarea trimisă tuturor bisericilor din lume, de către Comitetul pentru sărbătorirea mileniului bibliotecii, menționează că acum patru ani a avut loc inaugurarea unui nou imobil al bibliotecii Ibrahimieh. Biblioteca Patriarhiei a avut în trecut, și vestitul Codex Alexandrinus. Ea posedă astăzi o bogată colecție de manuscrise și ediții de cărți rare.

În aceeași zi de 27 Noiembrie a avut loc și la Institutul Teologic de la Sibiu festivitatea sărbătoririi mileniului Bibliotecii Patriarhiei din Alexandria. Au particpat toți studenții Institutului Teologic, precum și corpul profesoral, în frunte cu părintele Rector Sofron Vlad, care a arătat însemnătatea evenimentului sărbătorit, atrăgând atenția asupra impotanței lui pentru întreaga Biserică Ortodoxă. După scurta cuvântare a părintelui rector, a vorbit părintele prof. Milan Șesan despre „Biblioteca din Alexandria”, stăruind mai ales asupra reoganizării ei.

După aceste festivități, care au avut loc la București și la Sibiu, în cadrul Institutelor Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, Înalt Prea Sfințitul Patriarh Justinian a trimis comitetului pentru sărbătorirea mileniului Bibliotecii Patriarhiei din Alexandria următoarea scrisoare:

PATRIARHIA ROMÂNĂ

28 Noembrie 1952.

CĂTRE

COMITETUL PENTRU SĂRBĂTORIREA

MILENIULUI BIBLIOTECII PATRIAR-

HIEI ORTODOXE DIN ALEXANDRIA

Am primit cu deosebită bucurie vestea că, sub Înaltul patronaj al Sanctității Sale Hristofor al II-lea, Papă și Patriarh al Alexandriei și al întregii Africi, Comitetul Dumneavoastră a luat lăudabila inițiativă de a sărbători importantul eveniment istoric al împlinirii unui mileniu de neîntreruptă existentă a Bibliotecii Patriarhiei Ortodoxe din Alexandria.

Mulțumindu-Vă călduros pentru atenția pe care o arăți Bisericii noastre, prin această prea plăcută înștiințare și prin invitația de a fi împreună părtași cu Dumneavoastră la această strălucită aniversare, din partea Noastră Vă comunicăm că, în cursul lunei Noembrie 1952, atât la Institutul Teologic de grad Universitar din București, cât și la Institutul Teologic din Sibiu, în cadrul unor programe festive, s-a comemorat mileniul bibliotecii din Alexandria prin conferințe și comunicări făcute de profesorii noștri de teologie, iar revistele patriarhale „Ortodoxia” și „Studii Teologice” urmează a fi publicate articole comemorative.

La București această comemorare a luat deosebită amploare, desfășurându-se sub președinția Noastră și cu participarea a peste 500 de persoane, preoți și studenți din toate colțurile țării.

Prețuind în chip deosebit rostul pe care-l au cărțile în viața bisericilor și a popoarelor. Vă asigurăm că, pe viitor ne vom face o plăcută datorie de a trimite regulat toate publicațiunile Bisericii noastre Bibliotecii Patriarhale din Alexandria, încredințați fiind că ele vor folosi la întărirea și dezvoltarea legăturilor dintre Bisericile Ortodoxe surori și la înfrățirea în duhul păcii a cititorilor lor.

Convinși că Biblioteca Patriarhiei din Alexandria reprezintă unul din tezaurele de mare preț ale Ortodoxiei, prin manuscrisele și edițiile rare pe care le posedă, că și prin bogăția operelor diferiților oameni de știință teologică și profană, ne luăm îngăduința să Vă rugăm a trimite pentru bibliotecile noastre câteva exemplare din catalogul Bibliotecii Patriarhale Alexandrine, precum și volumul comemorativ ce va fi publicat cu acest prilej, la care profesorii noștri de teologie ar fi colaborat, cu plăcere, dacă ar fi înștiințați mai din vreme.

Felicitând din tot sufletul Comitetul pentru sărbătorirea acestui evocator mileniu, înălțăm rugăciuni fierbinți către Prea Bunul Dumnezeu ca să hărăzeacă Bibliotecii din Alexandria un viitor tot mai strălucit, iar Bisericile noastre Ortodoxe dragoste și unire în Hristos Domnul păcii.

+ JUSTINIAN

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

3.4 Anexă

SCRISORI IRENICE

PRIMITE DE PREA FERICITUL PĂRINTE PATRIARH TEOCTIST,

CU PRILEJUL SFINTELOR SĂRBĂTORI

ALE NAȘTERII DOMNULUI (1991) ȘI ANULUI NOU (1992)

SCRISOARE IRENICĂ A SANCTITĂȚII SALE BARTOLOMEU I,

ARHIEPISCOPUL CONSTANTINOPOLULUI ȘI PATRIARH ECUMENIC:

Prea Fericite și Întru tot Sfințite Arhiepiscop al Bucureștilor,

Mitropolit al Ungro-Vlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,

al Smereniei noastre, D. D. Teoctist,

Cu dragoste frățească și multă cinste primind scrisoarea Prea Fericirii Voastre, prea iubite și prea dorite nouă, din 14 decembrie 1991, am primit salutul și îmbrățișarea frățească trimisă prin aceasta nouă și Sfintei noastre Biserici cu prilejul sfintelor și mântuitoarelor sărbători ale Nașterii după trup în Betleem și a dumnezeieștii Teofanii în Iordan a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și urările cordiale ale dragostei Voastre pentru Anul nou.

Cu bucurie sufletească întorcând Prea Fericirii Voastre îmbrățișarea sărbătorească, ne rugăm din inimă Domnului nostru Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea oamenilor să Vă dăruiască – Prea Fericirii Voastre, Sfintei Biserici a României și bunecredinciosului popor – harul și binecuvântarea Sa și un An nou cu sănătate, liniște, pace, plin de toată bunătatea duhovnicească.

Îmbrățișând încă o dată pe Prea Fericirea Voastră prea iubită nouă, în Hristos cel ce s-a născut și s-a arătat lumii, rămânem cu dragostea frățească și cinstea deosebită,

+ BARTOLOMEU

Arhiepiscopul Constantinopolului

SCRISOAREA IRENICĂ A SANCTITĂȚII SALE PARTENIE,

PAPĂ ȘI PATRIARH AL ALEXANDRIEI

ȘI AL ÎNTREGII AFRICI

Iubite Frate,

Imnul îngeresc, doxologia cerească și pământească, lauda oamenilor, a Bisericii, a poporului lui Dumnezeu, cîntarea, mulțumirea tuturor, lumii întregi, se întâlnesc în această noapte veșnică de Crăciun a Betleemului și în ziua cea neînserată a Nașterii Mîntuitorului nostru Hristos; toate intră în bucuria lui Dumnezeu, în pururea sărbătorire.

Tămâia, smirna și aurul sînt, acum totdeauna și în vecii vecilor, jertfa omenirii și a zidirii întregi, darurile noastre sfinte aduse Pruncului cu sfințenie, cuvioșie și smerenie.

Ortodoxia noastră se roagă întotdeauna și în această clipă sfântă, unită într-un singur suflet, de Nașterea Domnului a primului an al ultimului deceniu al secolului douăzeci de la Nașterea Sa, și se îndreaptă spre secolul al XXI-lea, – Anul nou al omului și al „Fiului lui Dumnezeu Cel Unul-Născut” din Duhul Sfînt și din Maria Fecioara…

A început drumul ultimului deceniu și Biserica noastră Ortodoxă, la Locurile sfinte ca și în toate ținuturile, de la Oceanul Înghețat de Nord la Ecuator, după planul Său veșnic, Bisericile Patriarhale și Autocefale, în Orientul Mijlociu, în Europa de Est, în Balcani sau din diaspora, în acest ceas de mare gravitate și de judecată, acum și aici, se roagă împreună cu poporul Său. Și sînt și trebuie să fie „în comuniune” pace și bună învoire între oameni…

Patriarhia Ortodoxă a Alexandriei, ortodocșii continentului african, cei din Egipt unde se află reședința noastră, „de unde a chemat pe Fiul Său”, cetatea Sa cea veșnică, adăpostul Său, uniți și cu dragoste ne rugăm împreună cu întreaga Ortodoxie pentru împărăția Dragostei și „pentru unitatea tuturor creștinilor și a lumii întregi și cântăm: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace între oameni bună voire”.

Împreună cântăm, împreună luptăm, trăim împreună în Hristos și împreună mergem înainte, suferim împreună, ne bucurăm împreună, cu popoarele noastre și cu toate popoarele pământului.

Sînt „colindele” noastre, tradiția noastră. Le vom spune „Bună seara gospodari, am venit să colidăm …

Unitatea noastră, comunicarea între noi, după tradiția canonică, colaborarea noastră, continuă și neîntreruptă și, înainte de toate, rugăciunea noastră unită, lupta noastră una și dintotdeauna, este singura noastră nădejde și mîntuire, în Numele Său cel Sfînt.

Domnul nostru este aproape, lîngă noi, Nașterea noastră, Emanuel, este împreună cu noi, și „înlăuntrul nostru”, în Biserica și în poporul Său.

Vă îmbrățișez și urez, clerului și poporului Prea Fericirii Voastre, toate cele bune de la Dumnezeu, de la Nașterea lui cea veșnică. Crăciun fericit și un an bun.

Cu multă dragoste în Hristos,

+ PARTENIE

Papă și Patriarh al Alexandriei

SCRISOARE IRENICĂ A I. P. S. DAMIAN,

AL MUNTELUI SINAI

Prea Fericite Stăpâne,

Îndelunga răbdare a Domnului ne-a dăruit încă un an, care aproape că a trecut, plin, sperăm, de rodire duhovnicească și cu cea de a 1991-a sărbătorire a întrupării Cuvântului. Se deschide în fața noastră un an nou – Domnul știe cât de lung – în care Preabunul Dumnezeu așteaptă de la noi, păstorii Lui, în afară de „timpul” de pocăință, fapte ale virtuții și activitate cu roade duhovnicești bogate în turma duhovnicească cea încredințată nouă. Timpurile sunt grele. Posibilitățile care ne sînt oferite de Atoateștiutorul Dumnezeu, Cel ce cu înțelepciune stăpânește istoria, sînt numeroase și contradictorii în același timp, la nivel mondial.

Vom fi aflați destoinici îndrumători, care se străduiesc la timp și în Duhul Sfânt ca să mângîie sufletele cu învățăturile credinței noastre ortodoxe, mai ales în timpul din urmă, cînd acestea sunt în multe feluri persecutate, cu voie sau fără de voie, în timp ce, alte suflete îl caută cu sete în comunitate mondială contemporană, mult tulburată și nerecunoscătoare față de Dumnezeu.

Crăciun binecuvântat , deci, și pace pentru noul an sufletelor Voastre și lumii întregi.

Îmbrățișînd frățește și cu smerenie, în Domnul Cel întrupat pe Prea fericirea Voastră, rămîn,

+ DAMIAN

al Sinaiului

SCHIMB DE SCRISORI IRENICE

ÎNTRE PREA FERICITUL PĂRINTE PATRIARH TEOCTIST

AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, ȘI ÎNTÂISTĂTĂTORI

AL BISERICILOR CREȘTINE ȘI ALTE PERSONALITĂȚI,

CU PRILEJUL SĂRBĂTORIRII NAȘTERII DOMNULUI

ÎN ANUL 1995

Prea Fericitul Parthenios, Papă și Patriarh al Alexandriei și al întregii Africi:

„Crăciunul 1995

Anul Nou 1996”

Către,

Prea Fericirea Sa TEOCTIST,

Patriarhul României,

Iubite Frate,

„Cel Care ești, Cel Care a fost și va veni”.

Prima carte a Sfintei Scripturi este Facerea de către Dumnezeu, Crearea lumii și a omului. Ultima carte a Sfintei Scripturi este Apocalipsa, Descoperirea lui Iisus Hristos. Și aceasta din urmă este Facere „a ceea ce trebuie să se facă curând” a celor ce se vor face.

Două Faceri (Geneseis) și între ele Nașterea (Gennesis) Domnului nostru Iisus Hristos, care constituie „Ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noștri, ceea ce am privit și mâinile noastre au pipăit”, după cum spune în prima sa epistolă ucenicul și apostolul Ioan, cel care a scris Apocalipsa.

În anul acesta, 1995, la Sfânta Mănăstire și în Peștera sfântă a insulei numite Patmos, Biserica noastră cea una, sfântă, sobornicească și apostolică a trăit într-un cuget și într-o inimă, împreună, împlinirea celor 1900 de ani ai Apocalipsei, 1900 de ani de la scrierea ei de către robul lui Dumnezeu, robul Hristos-ului nostru, iubitul ucenic și Evanghelist Ioan, cel care la Cina cea de Taină s-a așezat cu capul pe pieptul Domnului. El a scris-o cu dragoste, întru Duhul Sfânt, Duhul iubirii și al păcii.

Vie este Facerea cea „dintru început” și vie este Facerea celor ce trebuie să facă. Vie este crearea cerului, a pământului și a omului, care, prin armonia și frumusețea lor, sunt ca o poezie. Vie este și Apocalipsa lui Iisus Hristos, deoarece „vremea aproape este”!

Însă, între facerea lumii și a omului pe de o parte, și Apocalipsa lui Iisus Hristos, pe de altă parte, vie este Nașterea lui Iisus Hristos. Iar Nașterea lui „așa a fost…”.

Hristos Se naște astăzi. Astăzi prăznuim Nașterea Lui, Crăciunul Creației, al omului și al Apocalipsei, chiar venirea Domnului nostru. Iar Domnul nostru este „Cel Care este, Cel care a fost și Cel Care va veni”.

Acum și întotdeauna trăim cu Cel Care „a fost” împreună cu noi, cu Emanuil, „Dumnezeu cu noi”, lângă noi întotdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor.

Taina mare, viața veșnică, singura cu adevărat fără sfârșit, viață „bună foarte” este Facerea, Nașterea și Descoperirea lui Hristos. Facerea, Nașterea și Descoperirea Lui este și a noastră, a noastră a tuturor, credincioase și credincioși. Este Facere, Naștere și Descoperire întru toate, „de toate și pentru toate”. Este „viața veacului ce va să fie”, pentru Creație și pentru Biserica lui Hristos Dumnezeul nostru. Biserica cea Una.

Este dragostea lui Dumnezeu, și trebuie să devină și dragoste a omului, a tuturor oamenilor.

Scrie Ioan: „Dumnezeu dragoste este”, iar cel ce rămâne întru Dragoste, rămâne împreună cu Dumnezeu, cu Hristos, cu Prea Sfântul Duh. Dumnezeu și Dragostea sunt Alfa și Omega, „Cel dintâi și Cel din urmă”, „Începutul și Sfârșitul”, „Cel Care este, Care a fost și Cel Care există, a existat și va veni”.

Da! Hristos rămâne pururea „în veci, același”! De aceea, și dragostea lui Hristos rămâne „cea care este, Care a fost și va veni”, „cea care există, a existat, va veni și vine”.

Avem datoria de a ne ruga cu scrisorile lui Ioan: „Vino, Doamne”! Și avem datoria de a răspunde la cuvintele Domnului: „Da, vin degrabă!”, cu cuvintele: „Da, Doamne, vino”! pentru mileniul al III-lea.

Acum și pururea să trăim Nașterea lui Hristos, Crăciunul Lui, acel „Vino, Doamne!”, uniți, nedespărțiți, iubindu-ne unii pe alții, în pace, omenie, pentru ca Emanuil să rămână cu noi, cu Nașterea Sa, Care este și Nașterea noastră. Nașterea Dragostei, a păcii, a nădejdii, care este Facere și Descoperire. Să trăim această Naștere întru pace, dragoste și omenie, cu toți oamenii, Amin!

Iubite Frate, urez toate cele bune de la Hristos, Dumnezeul nostru, Prea Fericirii Voastre, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Clerului și Poporului ei! Să Vă împărtășiți de Darurile Sale în An 1996 cu dragoste, pace, bunăvoință, viață.

Vă îmbrățișez cu multă dragoste,

ss/+ PARTENIOS al Alexandriei,

iubit frate în Hristos

SCRISORI ȘI TELEGRAME DE FELICITARE

PRIMITE DE PREA FERICITUL PATRIARH IUSTIN

CU PRILEJUL SFINTELOR SĂRBĂTORI ALE ÎNVIERII DOMNULUI 1985

PREA FERICITE PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,

MITROPOLIT AL UNGROVLAHIEI ȘI ARHIEPISCOP AL BUCUREȘTILOR,

PREA IUBIT ȘI DORIT FRATE ȘI ÎMPREUNĂ-SLUJITOR AL SMERENIEI NOASTRE,

DOMNULE IUSTIN, ÎMBRĂȚIȘÂND FRĂȚEȘTE MULT DORITA PREA

FERICIREA VOASTRĂ, CU PLĂCERE VĂ SALUTĂM

Cu prilejul luminoasei sărbători a Învierii Mântuitorului Hristos, comunicînd cu Prea Fericirea Voastră, vă trimitem sărutarea frățească și cordială a dragostei noastre, și îmbrățișându-Vă, Vă transmitem omagiile noastre sincere și călduroase.

Într-o epocă în care lumea întreagă trece printr-o criză spirituală și morală profundă, în care nesiguranța și neîncrederea domnesc între popoarele pământului, în care mulțime nesfârșită de nenorociri se abat asupra acestora, mesajul îmbucurător al Învierii celei dătătoare de viață a Mîntuitorului Hristos se vestește peste tot unde viețuiesc credincioși și închinători ai Acestuia.

Toți cei care credem cu tărie nestrămutată în Acesta, să ne ridicăm împreună pentru ca printr-o gură și cu o inimă să înălțăm cîntări și doxologii dumnezeiești către Dumnezeu-Omul, Domnul nostru, care pentru noi s-a răstignit și a înviat a treia zi din mormînt. Unitatea aceasta spirituală constituie o forță de neînvins, capabilă să împrăștie întunericul păcatului și al răutății hidoase.

Noi, întîistătătorii Bisericilor Autocefale, conducători ai poporului celui binecredincios al Domnului, îl păstorim și îl îndrumăm pe acesta în poruncile cele mîntuitoare.

Comunicarea reciprocă și schimbul de urări sincere și călduroase de dragoste frățească în Hristos cel Înviat, ne întăresc pe noi în împreună-propovăduirea Evangheliei creștine.

Stând în fruntea acestei lupte spirituale, conducem ca niște buni navigatori, corabia Sfintei noastre Biserici, spre limanul cel liniștit al mîntuirii dobîndite de la Domnul Hristos cel Înviat. Oriunde ne aflăm, oricâți sîntem, păstori și păstoriți, să ne umplem cugetul și inima de credința și dragostea cea deplină în Hristos, uniți în har și în Duhul Sfînt, săvîrșind lucrările cele mîntuitoare ale lui Dumnezeu și luminînd pe oameni spre tot adevărul întru Hristos cel Înviat.

Acestea cugetînd, de ziua prea îmbucurătoare și senină a Învierii Mîntuitorului Hristos, urăm din tot sufletul, Prea Fericirii Voastre prea iubite nouă, lungime de zile, sănătate nezdruncinată și de la Mîntuitorul Hristos întărire în exercitarea îndatoririlor Voastre pastorale spre binele Prea Sfintei noastre biserici și al lumii întregi.

Cu multă și deosebită dragoste,

+ NICOLAE,

Patriarhul Alexandriei

DESCHIDEREA OFICIALĂ A FESTIVITĂȚILOR

26 OCTOMBRIE 1995

Începutul oficial al festivităților l-a constituit slujba religioasă din ziua de 26 octombrie 1995, când se prăznuiește cu mare cinste pomenirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, patron al zonei balcanice din care sunt prezente la aniversarea Bisericii Ortodoxe Române mai multe Biserici. Ceremonialul religios a început cu procesiunea scoaterii raclei cu moaște a celuilalt Sfânt Dimitrie, cel Nou – care se găsesc în catedrala Patriarhală – și depunerea ei pe un soclu, sub un baldachin în fața bisericii, așa cum este tradiția de peste două veacuri de când aceste sfinte moaște se află la noi și de cînd sfântul este protectorul cetății.

În timp ce după scoaterea raclei un șir nesfârșit de credincioși stătea la rând să se închine la moaștele sfântului și să-i ceară sprijinul, un mare sobor de preoți și arhierei din țară și străinătate, având în frunte pe Sanctitatea Sa Partenie al III-lea, Patriarh și Papă al Alexandriei și al întregii Africi, a săvârșit în catedrala patriarhală, Sfânta Liturghie ascultată în același timp și de închinătorii de afară.

Bucuria nespusă a fost prilejuită și de cuvântul S.S. Partenie al III-lea, Patriarh și Papă al Alexandriei și al întregii Africi – de altfel primul în ordinea canonică a Patriarhatelor ortodoxe, după Patriarhia de Constantinopol, fapt de asemenea semnificativ pentru jubileul Biserici Ortodoxe Române. Cuvântul Sanctității Sale a fost un cuvânt de învățătură și în același timp primul mesaj transmis Bisericii noastre cu prilejul aniversărilor.

110 ANI DE LA DOBÂNDIREA AUTOCEFALIEI…

Sanctitatea Sa a spus:

„ Înalt Prea Sfințiile și Prea Sfințiile Voastre,

Iubiți frați întru credință,

Ne aflăm în țara Dvs. La invitația Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, pentru a participa la a 110 ani de Autocefalie și a 70 de ani de la proclamarea Patriarhatului, prilej cu care avem fericirea să slujim în această măreață catedrală cinstind amintirea și făcând pomenirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Este semnificativă și pilduitoare viața acestuia că ea a fost jertfită pentru Hristos, iar noi ortodocșii am urmat, unii mai mult, alții mai puțin, această cale a supremei jertfe și Biserica noastră și Biserica Ortodoxă Română adăugând Sfântului Dimitrie, în timp, alți martiri, al căror sânge, după cuvântul lui Tertulian a fost sămânța creștinismului.

Cinstind faptele și jertfa martirilor le urmăm pilda ca, prin credința și jertfelnicia noastră să păstrăm tezaurul de învățătură și faptă bună pe care Biserica ni l-a dăruit. Și ne bucurăm când vedem că această sămânță a dat roadă însutită în pământul binecuvântat al României.

Știu că ați avut greutăți cărora le-ați făcut față de momentele de cumpănă prin statornicie și râvnă, iar acum culegeți roadele bucuriei și ale împlinirilor. Nu la fel se întâmplă și-n alte părți și din păcate această situație de împilare se resimte încă și-n Biserica mea. Am venit să ne rugăm împreună pentru pacea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor după modelul pilduitor al Bisericii Ortodoxe Române.

Ne bucurăm să găsim în Biserica soră românească un sprijin moral și din aceste considerente am dat curs cu mare satisfacție invitației Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist.

Ne-am regăsit în unitatea credinței și-n comuniune întru Hristos – fapt ce sporește nădejdiile noastre pentru un viitor mai bun pentru Bisericile noastre.

Transmitem cu acest prilej un mesaj de felicitare Bisericii Ortodoxe Române pentru momentele aniversare și bucurându-ne de succesele ei îi dorim noi realizări iar credincioșilor români întru toate bune sporire și împăcare sufletească. Harul Domnului nnostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toți. Amin.

Prezența Sanctității Sale Partenie al III-lea la București pentru a lua parte la aniversările Bisericii Ortodoxe Române, participarea la prima slujbă arhierească din suita celor ce vor urma și cuvântul său au adus în atmosfera sărbătorească a ortodoxiei românești acel duh al creștinismului specific epocii patristice răsăritene.

După slujbă, Sanctitatea Sa Partenie al III-lea Papă și Patriarh al Alexandriei și al întregii Africi, și P. S. Episcop Theodoros de Kirini, împreună cu Prea Fericitul Hrisostomos, Arhiepiscopul Ciprului și I. P. S. Mitropolit Chrisostomos de Kition, și cu delegația Bisericii Ortodoxe a Greciei, alcătuită din I. P. S. Mitropolit Prokopios de Philippi, I. P. S. Mitropolit Iakovos de Argolis și I. P. S. Mitropolit Ignatios de Arta au făcut o vizită protocolară Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist la Palatul Patriarhal.

Suntem bucuroși să primim în Reședința Patriarhală pe primii soli sosiți la București din partea Bisericilor surori, la festivitățile Bisericii noastre. Este o cinste pe care Bisericile din zona mediteraneană o fac Bisericile Ortodoxe Române, cunoscută în istoria legăturilor noastre. Aceste Biserici Apostolice, a Alexandriei, Ciprului și Greciei ne-au fost și ne sunt foarte apropiate, făcându-ne bucuria să le primim acum la Reședința noastră. Cum știm, de-a lungul timpului, am avut strânse legături cu aceste Biserici, ale căror roade se văd și prin prezența de astăzi, din ajunul sărbătorilor aniversare.

Vom fi din nou împreună, în zilele următoare, la momentele de rugăciune și aducere aminte, în care Dumnezeu a rânduit să aniversăm 110 ani de la obținerea Autocefaliei și 70 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române.

Intronizarea PF Theodoros II, noul Papă și Patriarh al Scaunului Apostolic al Alexandriei și a Toată Africa.

O deleagație a Bisericii Ortodoxe Române, formată din Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Meridională, Prea Sfințitul Vincențiu Ploieșteanu, Episcop Vicar Patriarhal, Secretarul Sfântului Sinod și Prea Cuviosul Arhimandrit Ieronim Cretu, Superiorul Așezămintelor Românești din Țara Sfântă, participă Duminică, 24 octombrie 2004, începând cu ora 11.00, la ceremonia de întronizare a Prea Fericitului Theodoros II, noul Papă și Patriarh al Alexandriei și al Întregii Africi în catedrala Buna Vestire din Alexandria.

Cu acest prilej, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a adresat Prea Fericitului Parinte Theodoros II următorul mesaj:

Prea Fericirea Voastră,
Iubiți frați întru Arhierie,
membri ai Sfântului Sinod al Patriarhiei Alexandriei
și a Toată Africa,

Biserica Ortodoxă Română a aflat, cu negrăită bucurie, de alegerea Prea Fericirii Voastre, Prea Fericite Parinte Theodoros II, ca Întâistătător al Patriarhiei Apostolice a Alexandriei și a toată Africa. Suntem pe deplin încredințați că veți fi un vrednic urmaș al celui întru veșnica pomenire Prea Fericitul Petros VII, cel care a purtat cu credincioșie și jertfelnicie grijile arhipăstoririi sale și pe care Dumnezeu l-a chemat la El înainte de vreme.

Slujirea Marii Biserici din Sfânta Cetate a Alexandriei, la care ați fost chemat prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, înseamnă și împovărarea cu responsabilități dintre cele mai mari. Cu toate acestea, misiunea de păstori încredințată nouă de Marele Arhiereu ne va fi întărită de Atoțiitorul, Cel Care pururea veghează asupra noastră, după cuvântul Scripturii: "Cel ce se încrede în Domnul este fericit" (Pilde 16:20).

Cu atât mai importantă este această slujire, în vremurile pe care le trăim astăzi, când mărturia noastră comună panortodoxă se cere a fi întărită și afirmată înaintea popoarelor lumii.

Ne rugăm pentru toate acestea și Vă urăm, Prea Fericirea Voastră, ca Hristos, Domnul și Arhiereul nostru Cel Mare, Care în mijlocul nostru a fost, este și va fi, să Vă învrednicească a străbate calea vieții acesteia în liniște și pace, împlinindu-Vă sfânta apostolie primită de la El și daruindu-Vă, încă de acum, negrăita bucurie a moștenirii Împărăției Sale celei veșnice, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Împreună cu întregul Sfânt Sinod, cu clerul și credincioșii Bisericii Ortodoxe Române, exprimăm, prin mijlocirea Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Meridională, a Prea Sfințitului Vincențiu Ploieșteanu, Episcop Vicar Patriarhal, Secretarul Sfântului Sinod și a Prea Cuviosului Arhimandrit Ieronim Cretu, Superiorul Așezămintelor Românești din Țara Sfântă, părtășia noastră la aceste clipe de bucurie duhovnicească.

În numele nostru, personal, și al poporului drept măritor din România, îmbrățișăm cu dragoste frățească și sfântă pe Prea Fericirea Voastră și întreaga Biserică Apostolică din Alexandria, la acest popas binecuvântat de Dumnezeu, Căruia I se cuvine mărirea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!

ss † TEOCTIST
Arhiepiscop al Bucureștilor,
Mitropolit al Munteniei și Dobrogei,
Locțiitor al Cezareei Capadociei,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Bibliografie:

Pr. Lector – Univ. Nechita Runcan, STUDII de TEOLOGIE istorică și patristică, vol II, Ed. Performantica, Iași, 2006;

Diac. Asist. I. Pulpea Rămureanu, Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Țările Române, în „Studii Tologice”, Nr. 1-2, Anul VIII, București,1956;

Diac. Prof. Nicu Octavian, Festivitățile Sărbătoririi a 110 ani de la dobândirea Autocefaliei și a 70 de ani de la inființarea Patriarhiei, „BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ, BULETINUL OFICIAL AL PATRIARHIEI ROMÂNE”, Anul CXIII, Nr. 7-12, IULIE-DECEMBRIE, BUCUREȘTI, 1995;

Alexandru M. Ioniță, Contribuția Episcopului Melchisedec Ștefănescu la recunoașterea Autocefaliei Bisericii noastre, „BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ, BULETINUL OFICIAL AL PATRIARHIEI ROMÂNE”, ANUL CIII-NR. 5 – 6 MAI- IUNIE, BUCUREȘTI, 1985;

Gheorghe Vasilescu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Aspecte și semnificații

Sărbătoarea mileniului Bibliotecii Patriarhiei din Alexandria, „BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ, BULETINUL OFICIAL AL PATRIARHIEI ROMÂNE”, Anul LXX, 11-12 NOIEMBRIE-DECEMBRIE, Ed. Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, București1952;

Năsturel S. Petre, Vechi tipărituri românești în Biblioteca Patriarhiei din Alexandria, „ORTODOXIA, REVISTA PATRIARHIEI ROMÂNE”, ANUL IV – Nr. 3-4, IULIE-DECEMBRIE , Ed. Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă, BUCUREȘTI, 1952;

Pr. Dănuț Manu, Importanța Sinoadelor Răsăritene din secolul al XVII-lea pentru Unitatea Ortodoxiei, „ORTODOXIA, REVISTA PATRIARHIEI ROMÂNE”, ANUL XXXVIII – Nr. 3 – IULIE – SEPTEMBRIE, BUCUREȘTI, 1987;

Lect. Dr. Adrian MARINESCU, Anuarul Facultății de Teologie Ortodoxă, “Patriarhul Iustinian”, Ed. Universității, București, 2007;

Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române – un veac de la recunoașterea ei, “Studii Teologice”, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Seria a II-a, Anul XXXVIII, Nr. 2, Martie-Aprilie, București, 1986;

V. Ioniță, Patriarhia Alexandriei din 1920 până azi, “Biserica Ortodoxă Română”, Nr. 5-6, București, 1987;

I. Crăciunaș, Cronica Bisericească a Bisericii Ortodoxe Surori, “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Revista Oficială a Arhiepicopiei Iașilor și a Episcopiei Romanului și Hușilor, Anul XXXV, Nr. 5-6, Mai-Iunie, Iași, 1959.