Relatia Actuala Scoala Familie
CAPITOLUL I
REPERE CONCEPTUALE
În concepția sociologică, familia este un grup primar, caracterizat înainte de toate prin relații directe, de la om la om, și, mai ales prin rolul fundamental pe care îl joacă în formarea trăsăturilor sociale și a structurii spirituale a naturii umane.
Din punct de vedere etimologic, avatarurile semantice ale conceptului de familie pun în evidență variabilitatea istorică a instituției pe care o desemnează. Acolo unde acest cuvânt a apărut – la Roma – nu corespunde prin ceea ce astăzi numim familie, adica un grup exclusiv a celor care sunt uniți prin înrudire. Cuvântul familia provine din famulus (servitor) și pare că a desemnat – potrivit Dicționarului etimogic al limbii latine – “ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș”, iar mai apoi casa în întregime, stăpânul pe de o parte, soția, copiii și servitorii, pe cde altă parte. Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă agnati(rudele pe linie paternă) și cognate (rudele pe linie maternă) și să devină sinonimă cu gens (comunitate formată din toate rudeniile de același sânge) în limbajul current, dar nu și în cel juridic.
Astăzi, familia tinde tot mai mult să se reducă la un cuplu cu fața spre viitor, chiar dacă acest viitor are multe incertitudini: un bărbat și o femeie se întâlnesc și decid să-și facă singuri propria lor istorie. Cuplul și copiii ce rezultă din căsătorie constituie ceeea ce se numește adesea “familia nucleară”, în care legăturile de rudenie cedează treptat în fața legăturilor afective.
Strânsa legătură de natură psihologică ce caracterizează relațiile dintre membrii ei, are ca rezultat o anumită fuziune a indivizilor într-un întreg, comun, în așa fel încât fiecare membru este totodată scop al tuturor, viața în comun a tuturor devenind centrală pentru fiecare. Exprimată în modul cel mai simplu posibil, familia este „NOI”, un noi care are semnificații puternice în ceea ce privește sentimentele comune și identificarea reciprocă. (Horton Cooley)
În evoluția sa, familia a devenit o instituție care conține și apară interese umane foarte variate și care pune accentul pe sinceritatea sentimentelor ce-i leagă între ei pe membrii săi. Familia reprezintă cel dintâi și cel mai important context de viață, cu un rol deosebit în socializarea copilului.
S-a constatat că anumite tensiuni psihice create de complexitatea vieții moderne sunt depășite de individ atunci când sunt împărtășite unor ființe apropiate. Familia este colectivitatea socială capabilă să-i asigure încrederea de care el are nevoie pentru a rezolva cu success problema vieții.
Familia este cea care modelează personalitatea chiar din primele faze ale vieții, pregătind și adaptarea la mediul social. Evenimentele din viața familiei, conduit membrilor, determinate de personalitatea fiecăruia, alcătuiesc ceea ce numim climatul familial, care nu este altceva decât expresia realității morale intrafamiliale. Condiționările obiective și mai ales cele subiective fac din familie un mediu social educative sau dimpotrivă, generator de deviații comportamentale, până la forma gravă a delicvenței juvenile. Ambianța umană în care se naște și crește copilului exercită o influență hotărâtoare asupra dezvoltării sale, asupra formării întregii sale personalități. Această influență se exercită și trebuie luată în considerație din prima copilărie.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant scria: "Părinții care au primit ei înșiși o educație sunt deja modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceștia mai buni, este necesar să facem din pedagogie un studiu; altfel, nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educația este încredințată unor oameni cu pregătire rea".
Au existat întotdeauna educatori excelenți și părinți iubitori, care nu și-au pus probabil atâtea probleme și totuși au reușit foarte bine; dar poate că acest lucru era mai ușor într-o lume foarte statornică, în care tradiția avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generație sau două, relațiile dintre părinți și copii, dintre adulți și tineri, apare mai vădită în considerația pentru copilul ce "are semnificația de recunoaștere intimă și profundă a valorii persoanei copilului și de încredere în potențialul lui de dezvoltare" (Osterrieth).
Familia a fost considerată, până nu demult, un domeniu intim al existenței omului. Pătrunderea în această intimitate, incercarea de a impune norme de conduită membrilor ei a fost, dacă nu imposibilă, de cele mai multe ori ineficientă.
Familia este locul uceniciei intelectuale și morale a puiului de om, în care el învață să vorbească, să cunoască “pe celălalt”, să colaboreze și să-ți asume răspunderi personale controlate.Familia înseamnă școală a sensibilității, a primelor emoții și afectivități, ea îl invață pe copi să fie o ființă sensibilă, capabilă să înțeleagă, să apecieze și să-și însușească valorile morale, estetice, intelectuale. Pentru copil căminul este cuibul în care crește și se modelează printr-o retea de deprinderi și obișnuințe, într-un climat afectiv special, este locul sigur în care se poate refugia ori de câte ori viața, cu asperitățile ei, îl pune în situații ce depășesc experiența lui.
Opiniile asupra familiei sunt însoțite de numeroase paradoxuri și contradicții. O parte din studiile pe această temă, precum și presa, televiziunea repetă aceleași clișee: “dispariția familiei”, “familia în bucăți”, “familia asistată”, “familia destrămată”, accentuând asocierea între “familie” și “criză”. Dincolo însă de felurite previziuni pesimiste, este o certitudine faptul că familia contemporană și-a micșorat atât dimensiunile cât și rolurile, rezumându-se în bună parte la cuplul conjugal. Mai mult decât o “celulă de bază” a societății sau “un ultim refugiu” împotriva agresiunilor ce o inconjoară, familia apare ca o instituție suplă și rezistentă la toate dificultățile ce o însoțesc. Dacă în urma cu o sută de ani sociologii se întrebau de unde vine familia, astăzi ei se întreabă încotro se îndreaptă. Evoluția societății, mediul economic și cultural au diversificat într-o manieră extremă modul de constituire a afamiliei. Se poate vorbi astfel, din perspectiva evoluției familiei, de o “familie tradițională”, care a precedat “familia modernă”. Familia tradțională era convinsă că scopul vieții era de a pregăti generațiile ce vor veni să facă ceea ce au făcut și generațiile trtecute, ei dispuneau de reguli clare pentru a modela relațiile în interiorul familiei și a decide ce este important ș ce nu este important.
În drumul său spre modernitate familia a rupt aceste legături. Ea s- a separat de comunitatea ce o înconjura, prin zidul de netrecut al vieții private, a abandonat treptat relațiile cu rudele îndepărtate și le-a bulversat pe cele cu rudele apropiate. În perioada modernă, factorul afectiv marchează modul de încheiere și desfacerea căsătoriilor, relațiile dintre părinți, dintre părinți și copii, precum și linia de demarcație între familie și comunitatea ce o înglobează.
Lumea actuală este în continua transformare. Frământările vieții de azi, precum și continua dezvoltare la care participăm zi de zi ne determină să observăm că și mentalitățile s-au schimbat: concubinajul, nașterile în afara casătoriei și divorțurile nu mai sunt în mod deosebit condamnate de societate, ele intrând mai degrabă în banalitatea cotidianului. Cei mai mulți dintre părinți le acceptă fiind vorba de proprii lor copii. A fi divorțat nu înseamnă „a fi văzut rău” de anturajul din care faci parte. Cu alte cuvinte, a dispărut controlul social prin care o anumită normă se impunea în societate. A te căsători sau nu, a divorța sau nu e o chestiune de ordin personal, în care societatea se amestecă puțin sau deloc. Aceste lucruri le-am putea înțelege ca pe un semnal de alarmă cu privire la disfuncționalitatea raporturilor dintre familie și societate și nu neapărat ca pe o „criză” în sensul dezintegrării familiei. Conjucturile mai mult sau mai puțin favorabile nu duc la dispariția acestei instituții cu mare forță de rezistență la realitățile unoeri neprielenice unei dezvoltări firești.
Trebuie menționat faptul că schimbările survenite în structurile și funcțiile familiei românești nu pot fi înțelese decât pe fondul transformărilor din planul general al vieții noastre, mdeorece țara a trecut prin transformări radicale, care afectează din plin viața de familie. Chiar dacă așa-numita criză a familiei moderne, despre care se vorbește atât în Occident, nu se face atât de simțită la noi, totuși anumite tensiuni sunt prezente în actuala viață de familie, ceea ce înseamnă că anumite probleme exsită la nivelul ei, și că ele se cer rezolvate pe baza cunoașterii realităților caracteristice familiei românești. Astfel a apărut și conceptul de „familie monoparentală” care în “Dicționarul de sociologie” este definită ca “menaj parafamilial format din părinte și copiii săi” și care are meritul de a defini familia prin relația parentală care este secundară în definițiile „clasice” ale familiei, unde decurge din relația conjugală.
Din punct de vedere sociologic, familia monoparentală poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de rudcenie, între unul dintre părinți (cel singur) și copul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspirații și valori comune. Într-o astfel de abordarea familia monoparentală este un grup primar, iar membrii săi întrețin relații directe, informale. Din perspectivă juridică aceste familii, sunt definite ca « familiile formate din persoana singură și copiii în vârstă de până la 18 ani aflați în întreținere și care locuiesc împreună cu aceasta ».
Familia monoparentală poate rezulta ca urmare a unor experiențe diferite:
divorț;
decesul unuia dintre parteneri;
cupluri cu copii, necăsătoriți;
nașterea precoce a unui copil fără a se căsători cu tatăl copilului (fertilitate precoce, mame adolescente);
decizia unor femei (trecute de 30 de ani, de regulă) de a avea un copil în afara unei căsătorii legale, etc.
Cercetările sociologice privind familia monoparentală sunt centrate pe trei teme principale:
Condiții de viață și vulnerabilitate socio-economică, studii asupra nivelului de trai;
Eficacitatea politicilor familiale, a acțiunilor sociale și a transferului social;
Efectele „disociației familiale”
Din punct de vedere sociologic, analiza acestui tip de familie vizează mai multe puncte
de discuție:
Familia monoparentală antrenează riscul fragilității sociale, în sensul că, puține sunt rupturile între soți care se petrec în liniște, fără să existe conflicte majore între cei doi;
Creșterea numărului familiilor monoparentale este însoțită, la nivel social, de pierderea reperelor atât pentru părinții separați, dar mai ales pentru copiii care cresc într-o astfel de familie;
Despărțirea de soț/soție duce la scăderea nivelului de trai, dar și la creșterea riscului de excluziune sau de dependență socială față de sistemule de asigurări sociale, mai ales în cazul mamelor fără studii sau care nu au avut un loc de muncă înainte de separare.
În aceste situații rețeaua socială (familia de origine, prietenii etc.) este importantă pentru limitarea fragilității sociale, dar este inegală de la un mediu la altul.
Chiar dacă fiecare dintre cei doi soți vor încerca să reintre într-o nouă relație, va exista o perioadă, mai lungă sau mai scurtă de timp de „monoparentalitate";
De cele mai multe ori copilul va rămâne în grija mamei, dar și tatăl trebuie să își asume, în continuare, responsabilitățile legate de educația propriului copil.
De asemenea, apar mai multe tipuri de probleme, determinate de separarea partenerilor care, până nu demult, constituiau un cuplu sau o familie:
singurătatea;
probleme de sănătate, depresia;
dificultăți financiare;
probleme legate de viața cotidiană;
suferința provocată de despărțirea de propriii copii;
suferința copiilor de a fi despărțiți de părinți;
suferința provocată de faptul că părintele va trebui să își crească singur copilul, apărând probleme de autoritate, de educație, de responsabilitate, de sănătate;
suferința provocată de conflictele pe care le poate avea cu propriii copii;
găsirea unei linii de mijloc între viața profesională și cea familială.
Fig. 1
Valori și mentalități în sfera familiei
Majoritatea oamenilor consideră că pentru a fi fericit în viață este important să ai un partener. Totuși, în rândul tinerilor se înregistrează valori ușor mai scăzute, importanța acestui aspect crescând o dată cu vârsta. În privința lucrurilor care fac o căsnicie să fie fericită, marea majoritate a tinerilor apreciază că iubirea și încrederea reciprocă sunt foarte importante, ceilalți considerându-le destul de importante. Sprijinul reciproc și locuința proprie sunt considerate drept foarte importante. Fidelitatea este, de asemenea, considerată drept foarte importantă, ca și potrivirea sexuală sau copiii.
Importanța acordată locuinței trebuie interpretată în contextul problemei locuirii cu care se confruntă societatea românească. Scăderea nivelului de trai, creșterea costurilor și lipsa facilităților în domeniu a făcut pentru majoritatea cuplurilor aproape imposibilă achiziționarea unei locuințe proprii, devenind în final, pe lângă o problemă stringentă, și un aspect deosebit de important și puternic valorizat. Problema locativă este un fenomen răspândit în cazul tinerelor cupluri, chiar și în rândul celor căsătorite. De altfel, mărimea medie a gospodăriei este net superioară altor țări europene, constatându-se o ușoară creștere după 1989. Pe de altă parte, importanța atribuită locuinței dezvăluie implicit un atașament crescut față de familia nucleară, majoritatea cuplurilor dorindu-și un cămin propriu.
Disputele în cuplu apar rar. Frecvența apariției problemelor pare să coreleze cu vârsta. Astfel, pe măsură ce înaintează în vârstă, cuplul se sudează. Cel mai important motiv pentru apariția problemelor în căsnicie îl reprezintă lipsurile materiale sau lipsa de bani. Semnificativ este faptul că neajunsurile materiale sunt o problemă mai ales pentru cuplurile tinere, importanța acordată acestui aspect scăzând o dată cu vârsta. Tinerii au fost cei mai afectați de scăderea nivelului de trai după 1989; fiind la început de drum, ei resimt mult mai acut lipsurile materiale. Cei vârstnici au avut posibilitatea acumulării de resurse și, în plus, nu mai au toate acele nevoi pe care le are o familie tânără.
Alcoolismul ca problemă în cuplu crește ca importanță o dată cu vârsta. Dimpotrivă, părinții/socrii sunt considerați o problemă în special de către cei tineri. Explicația vine din faptul că, fiind la început de drum, implicarea acestora în viața cuplului este mai mare, în plus, multe dintre cuplurile tinere locuiesc cu părinții, neavând resursele necesare întemeierii propriului cămin.
În familia românească persistă încă așteptările complementare de rol, conform cărora bărbatul trebuie să aducă bani în casă, iar femeia trebuie să aibă grijă de copii și de gospodărie. Părinții/socrii, neglijarea familiei de către unul dintre parteneri, stresul, bolile, anturajul, sunt de asemenea probleme mai importante pentru bărbați.
Comportamentul copiilor este a doua cauză a apariției problemelor, și are cea mai mare importanță. Familiile tinere amână momentul în care fac copii, de aceea comportamentul acestora este o problemă mai puțin importantă pentru cei de până în 30 de ani.
Comportamentul copiilor este un motiv pentru apariția problemelor mai degrabă pentru femei. Ele sunt mai afectate de acest lucru, întrucât sunt cele care se ocupă mai mult de îngrijirea și educarea lor.
În ceea ce privește educația familială, în societățile contemporane dezvoltate se întâlnesc două teze opuse. Unii afirmă că nu există educație realizată în sânul familiei, fie pentru că aceasta a fost deposedată în profitul unor instanțe exterioare, fie pentru că ea a “demisionat” din responsabilitățile sale. Alții susțin, dimpotrivă, că importanța educației familiale – care se exercită mai ales înainte de naștere și în primii ani de viață ai copilului – este atât de covârșitoare încât determină traiectoria viitoare. Rând pe rând, educația familială este percepută sau ca atât de “naturală” încât este de neînlocuit, sau ca accidentală.
Familia cu trei generații este înlocuită treptat de familia cu două generații. În locul familiilor care cuprindeau pe bunici, părinți și copii, astăzi tot mai multe familii sunt alcătuite numai din părinți și copii. Bunicii participă mai puțin la procesul educativ.
Trecutul generației bunicilor este prezentul generației părinților și va fi viitorul generației copiilor. Concentrarea vieții familiale asupra familiei restrânse, în care bunicii au fost eliminați și în care legăturile de rudenie cu colateralii au slăbit foarte mult, caracterizează situațiile din prezent.
Într-o lume tot mai grăbită și ocupată, găsim din ce în ce mai puțin timp pentru familie. Ne simțim vinovați, dar ridicăm neputincioși din umeri când trebuie să întreprindem ceva concret. Singurul lucru pe care îl putem face este să folosim cât mai bine timpul care ne mai rămâne pentru ceilalți și să le arătăm cât de mult îi iubim.
Educația copilului este astfel strict dependentă de maturitatea noastră, privind capacitatea noastră de înțelegere a micului univers, pe care copilul și-l formează încă de la primul contact contact cu lumea exterioară.
Educarea copilului, lipsită în general de înțelegerea psihologiei lui, găsește greu modalitățile necesare pentru evitarea eventualelor greșeli. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că, copilul își formează personalitatea în condițile lui de viață și în împrejurările în care își desfășoară activitatea lui psihică. El nu trebuie considerat ca un mecanism al perceperii voinței noastre, dar nici ca o ființă fără mobiluri. Trebuie să reconsiderăm copilul ca o ființă ce prezintă și ea unele interese, uneori neinteresante, dar permanent plin de dorințe, sentimente ce trebuie stimulate în cadrul complexității factorului educativ.
Pentru aceasta, trebuie ca mai întâi noi părinții să ne autoeducăm, în spiritul amprentei noului față de noi înșine, să recunoaștem influența noului asupra noastră și să atribuim copilului considerația de rigoare. Părinții trebuie să vegheze pentru ca copii lor să însușească un ansamblu de trăsături morale și intelectule necesar formării unei personalități superioare.De aceea părinții trebuie să lupte pentru ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie în continuă lărgire. El trebuie să fie activ și adaptabil, iar părinții au datoria permanentă de a-l face să progreseze, să se perfecționeze și să-și mărească mereu valoarea umană.
Educația este cea care desăvârșește ființa umană, educația pe care copilul o primește în familie, în școală și de la comunitate. Aspirațiile, rezultatele și sprijinul social și familial constituie trei aspecte ale unei interacțiuni dinamice între copilul individual și cercul său imediat.
Implicarea părinților joacă un rol semnificativ în cadrul intervenției școlare.
Acțiunile care implică părinții produc o schimbare în ambientul familiei și cresc aspirațiile, atât ale părinților pentru copiii lor, cât și ale copiilor înșiși.
Mediul familial este primul mediu educativ și socializator pe care îl cunoaște copilul și a cărui influență îi marchează esențial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică și de neînlocuit. Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite în familie. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de unele lucruri încredințate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei șapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei șapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar și ca viitor adult.
John Dewey afirma că “educația este un proces al vieții și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala trebuie să reprezinte viața actuală, viața tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care o aduce el în familia sa, la locurile de joaca” .
Un parteneriat familie-școală este relația cea mai profitabilă pentru toți cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reține că același subiect este copilul nostru și școlarul nostru.
CAPITOLUL II
FAMILIA MEDIU SOCIO-ECONOMIC ȘI
AFECTIV AL DEZVOLTĂRII ȘCOLARULUI
A fi părintele perfect al unui copil perfect este un lucru imposibil. În schimb, este foarte simplu să ajungi părintele care determină complexele unui copil. Exemplu părinților rămâne pilda unică în fața copilului. Pentru a-și îndeplini eficient acest rol, modul de viață al părinților, comportarea lor în familie și societate trebuie să fie un exemplu pozitiv pentru copii. În familia unită prin afecțiune și respect se creează o ambianță specifică de mulțumire, care asigură echilibru moral al membrilor ei. Consider ca orice părinte trebuie să plece de la premisa că – ceea ce este sau va deveni copilul meu are o mare importanță și multe repercursiuni asupra mea….el este oglinda mea…oglinda mea cea mai fidelă este aici pentru a mă vindeca sau pentru a mă necăji: eu aleg. Părinții din zilele noastre trebuie să fie adevărați exploratori, dornici să-și descopere proprii copii. Învățăm să fim contabil, mecanic, profesor sau inginer, dar puțini aceeptă să considere că și “postul de părinte” solicit o calificare, că putem să ne referim astăzi la “profesia de părinte”. Ea nu este inclusă în nomenclatorul de profesiuni și nici nu există vreo instituție care să elibereze diplome pentru practicarea acesteia. “Profesia de părinte” există totuși și ea se practică mai mult decât oricare altă meserie, dar puțini sunt aceia care se străduiesc s-o învețe sistematic, să-și pună probleme și să încerce să le rezolve la nivelul științei contemporane.
2.1 Familia – între stabilitate și instabilitate
Orice societate își pregătește membrii, in linii mari, în primul rând în cadrul familiei, deorece, prin structura sa, familia oferă cadrul cel mai potrivit pentru formarea principalelor cunoștințe asupra realității și formarea primelor principii de viață.
În prezent cu toții putem observa criza familiilor din România cauzată de problemele cu caracter social. Imposibilitatea soților de aș asigura din salariu sau alte venituri un trai decent pentru familie duce în mod treptat la o evidentă alienare umană, iar dacă persoana respectivă aflată în dificultate nu are un caracter foarte puternic și o educație creștină solidă, își caută o justificare sau un refugiu în: alcool, droguri, jocuri de noroc, legături extraconjugale, violențe fizice și verbale, imposibilitatea de a înțelege ce anume înseamnă o familie și obligațiile pe care soții le au pentru familie.
Nu este de neglijat nici credința, care s-a diminuat treptat în viața soților și care a favorizat parcă stingerea iubirii din relația de cuplu, motiv pentru care asistăm la creșterea numărului de divorțuri. Divorțul rănește iubirea soților, iubire care a fost baza legământului solemn dat în fața lui Dumnezeu sau a ofițerului de stare civilă sau chiar în fața comunității. Există întotdeauna în divorț o lipsă de speranță. Când speranța într-un viitor comun se diminuează, soluția cea mai ușoară este despărțirea, apărând astfel divorțul.
Este timpul ca toate instituțiile: statul, biserica, organizațiile nonguvernamentale și fiecare om în parte să înțeleagă că valorile morale care pot salva o familie sunt iubirea, respectul reciproc, dragostea între soți și față de copii.
Există riscul ca noi, românii să căutam soluții extreme în ceea ce este la modă acum în Occident: căsătoria de probă, relații între persoane de același sex, încercări de a diversifica legăturile dintre bărbat și femeie sau ceea ce este și mai trist, deși unii privesc acest lucru ca pe un spectacol, încercările disperate ale Occidentului de a legifera sub forma eventuală a căsătoriei relațiile între persoane de același sex.
A iubi familia tradițională, înseamnă a ști să-i stimezi valorile și posibilitățile promovându-le mereu, a descoperi primejdiile și relele care o amenință spre a le putea învinge.
Este momentul crucial în care omul, ființă reponsabilă, trebuie să facă dovada iubirii de familie redându-i acesteia motive spre a se încrede în ea însăși, în propriile bogății ale naturii umane și ale harului, poate mai mult ca niciodată astăzi când soții, bărbat și femeie, sunt încercați de atâtea lipsuri și îngrijorați de greutățile sporite ale vieții.
Monogamia este singura cale a comuniunii dintre un bărbat și o femeie, iar libertatea pe care ne place să o avem presupune acea forță lucidă care ne determină să facem ceea ce se cuvine și ne impiedică să dăm frâu liber pornirilor primare și patimilor noastre. Doar prin iubire poți fi tu și poți fi celălalt.
Indiferent de tranzițiile prin care trec "căsătoria și familia", să fie și să rămână mereu actuale, și datorită lor omul să nu fie izolat în lume fără rădăcini în trecut, fără sprijin în prezent sau fără speranță în viitor.
Evoluția societății umane și a familiei spre modernitate au adus în discuție problema “dezinstituționalizării, individualizării și a democratizării vieții de familie”, ca și implicațiile acestei noi direcții atât în plan individual cât și în cel societal. Studiile de specialitate au analizat din perspectivă sociologică evoluția tipurilor de familie, de la cea tradițională la cea modernă și postmodernă, unele deși având o frecvență în creștere, familia clasică rămâne în continuare “cel mai răspândit și mai puternic valorizat model”.
Familia pare tot mai integrată în dinamica societății, tot mai mult condiționată de schimbările economice și sociale, influențând, la rândul ei, evoluția de ansamblu.Familia a constituit de-a lungul timpului un reper de stabilitate în viețile indivizilor. Ritmul accelerat al schimbărilor din societatea contemporană își pune amprenta, făcând tot mai dificilă o opțiune definitivă sau o relație de durată. În contextul unei mobilități sociale accentuate, indivizii își schimbă de câteva ori pe parcursul vieții domiciliul, locul de muncă, specializarea, prietenii sau chiar confesoiunea religioasă.
Începând cu anii ’70, tema crizei familiei este reiterate în contextual prăbușirii natalității, a proliferării divorțurilor și a dinamicii “alarmante” a noilor structure familiale: familia comasată, cuplurile consensuale, celibatul definitive, cuplurile homosexual etc.
Disputele priviind viitorul familiei se impart în două categorii. Una mai optimistă consideră că familia traversează doar o perioadă exploratorie, de tatonare, în scopul unui nou echilibru familial. Viața de familie va fi reconstruită pe baza relațiilor interpersonale de afecțiune și înțelegere reciprocă. Atunci când echilibrul va fi restabilit, va apărea un nou model de viață familială, mai bine adaptat la noua situație și cu alte tipuri de relații în interiorul familiei. Cealaltă perspectivă consideră, dimpotrivă, că familia cunoaște un declin continuu și încetează să reprezinte o instituție fundamental în socitate, rolurile sale fiind preluate de stat sau de alte instituții. Indinidualizarea, independența economică, și autonomia personală au determinat oamenii și , în special, femeia să fie tot mai puțin dispuși să se sacrifice pentru unitatea familiei. Idealul unei vieți independente a condus adesea la disoluția familiei și la traiul în singurătate.
În ciuda previziunilor, comportamentele familiale relative tradiționale sunt încă dominante. Familia a rămas în esență aceeași unitate și funcționează în mod asemănător, cu excepția faptului că este mai deschisă spre exterior, mai bine conectată și integrată în societate.
2.1.1. Familia tradiționlă
Modelul traditional de familie este larg răspândit în Europa (Occidentală) până la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar referința principal este familia extinsă\lărgită, cel mai adesea stabilită pe un teritoriu agricol patrimonial. Mulți autori au considerat că tipul extins al familiei, caracteristic societăților agrare tradiționale, oferă numeroase avantaje față de alte forme de familie.
Conform lui Voinea (1993, P.35), acestea pot fi sistematizate astfel:
capacitatea sporită de a furniza servicii sociale membrilor familiei(îngrijirea familiei, bolnavilor, vârstnicilor);
posibilitatea de a acumula mai multe resurse;
durabilitatea și continuitateaacestei forme de asociere, vizibile în condițiile dispariției unuia dintre membrii familiei;
Influența mai mare pe care o poate exercita asupra comunității locale (mai ales în mediul rural).
În familia tradițională puterea este inegală. În această familie cel care domina cel mai mult era bărbatul. El era principala sursă de venit și avea cea mai mare autoritate, iar soția se ocupa în principiu de gospodărie și depindea de soț. El făcea ceea ce considera că-i mai bine, deoarece femeia nu avea nici un drept la opinie și accepta această ordine.
În familia tradițională, mama se implica mult mai mult în creșterea și educarea copiilor, deoarece ea nu avea un loc de muncă, o carieră profesională, ea se ocupa doar degospodărie și de familia sa. De aceea copiii erau mult mai atașați de mamă decât de tată.
De-a lungul timpului, puterea în familie a crescut, autoritatea a evoluat spre cel ce știa mai mult. Puterea femeii a crescut de asemenea. Femeia avea mai multe drepturi, soțul se sfătuia cu ea în diferite probleme familiale.
Relația părinte – copil în familia tradițională era în general bazată pe înțelegere și acceptare și nu pe conflict și negare.
Familia tradițonală reprezenta o instituție conservatoare, în care sistemul valoric era puternic modelat de valorile religioase și se baza pe păstrarea tradițiilor și obiceiurilor, pe exercitarea unor reguli rigide care să mențină stabilitatea. Loialitatea față de familie este mai presus de interesul propriu. Din punct de vedere economic, familia tradițională se baza pe o economie de subzistență. Producția și consumul erau realizate în cadrul gospodăriei, la ele participând toți membrii familiei. La nivelul funcțiilor, familia tradițională asigură totalitatea nevoilor individului, de la funcția de reproducere, educația copiilor, îngrijirea bătrânilor până la transmiterea tradițiilor și obiceiurilor culturiii respective. Pentru că funcția dominanta a familiilor tradiționale era de reproducere, era mai puțin importantă perspectiva dezvoltării personalității părinților sau copiilor.
Funcțiile familiei
Familia ființează ca urmare a rolului pe care-l are atât pentru cei doi soți, cât și
pentru ceilalți membri ai săi. Un bărbat și o femeie se reunesc într-o familie pentru realizarea unor scopuri clare derivate din trebuințele fiecăruia și din oportunități sociale.
Reproducerea. Familia este locul de procreere și de naștere a copiilor. Prin funcția de reproducere, familia contribuie hotărâtor la menținerea și supraviețuirea umanității și a societății.
Funcția economică rezultă din necesitatea asigurării condițiilor materiale necesare vieții de familie și creșterii copiilor. În familiile tradiționale, soțul aducea principalele venituri în familie și aceasta era cauza pentru care el dispunea de autoritate, iar soția era ocupată cu gospodăria și depindea economic de soț. În societatea actuală ambii soți sunt angajați în câmpul muncii, fiecare contribuind deci la veniturile familiei. Apoi, trebuie remarcată prezența serviciilor în gospodărie, ceea ce a redus mult din munca femeii în casă. Evident această ultimă remarcă se cuvine a fi văzută în condițiile reale de existență a fiecărei familii. După anul 1989, în România, din cauza proceselor de schimbare profundă în statusul economic și social al oamenilor, se observă o revenire, în unele familii cu posibilități materiale și financiare reduse, la asigurarea unor bunuri prin producerea lor în gospodăria proprie.
În statusul economic și social al femeii au intervenit modificări: creșterea posibilităților de egalizare a pozițiilor de putere și autoritate între soț și soție în cadrul familiei, creșterea posibilităților femeilor de a avea o carieră socială și profesională proprie. Apar însă și aspecte negative: diminuarea rolului social al familiei, sărăcia conținutului vieții de familie, diminuarea îngrijirii copiilor în ceea ce privește afecțiunea și supravegherea.
Socializarea. Familia constituie mediul primar de îngrijire a copiilor încă din primele momente ale vieții. Procesul de dezvoltare a copilului este de lungă durată, și după cum am subliniat la tema despre socializare, autonomia reală a acestuia îi este acordată de către societate la vârsta maturizării intelectuale și sociale, anume la 18 ani. Pe tot acest traseu, de la copilărie până la perioada independenței sale, individul are nevoie de socializarea exercitată de către familie. Părinții și cei din familie transmit copilului limba, norme, valori, principii de conduită.
Funcția sexuală. Familia reglementează comportamentul sexual. Societatea însăși influențează normele de viață sexuală în familie. După cum vom vedea, această funcție cunoaște unele particularități în societatea contemporană.
Funcția educativă se manifestă în efortul familiei de a educa pe membrii săi conform unor norme proprii și cu scopul pregătirii lor de a se integra în societate. Nu sunt puține cazurile în care familiile educă pe membrii lor în spiritul tradiționalismului și al conservatorismului.
Asigurarea cadrului de manifestare a afectivității. Un bărbat și o femeie își reunesc destinele pentru a trăi într-un mediu al intimității și al căldurii sufletești, ca și pentru sprijinul reciproc și asigurarea securității personale.
Rolurile sunt distribuite conform ierarhiei, conformismului și puterii. Acestea definesc un stil de viață al familiei ce consacră superioritatea părinților asupra copiilor, a vârstnicilor asupra tinerilor, a bărbaților asupra femeilor, a fraților mai mari asupra celor mai mici etc.
2.1.2 Familia modernă
Modernitatea aduce, pe de o parte, importante schimbări la nivelul societății, iar pe de altă parte, transformarea structurii familiale și o reorientare a stilului de viață.
Conform analizei lui Weber, decăderea familiei tradiționale este corelată cu nașterea “spiritului calculativ” și a întreprinderii capitaliste, mai multe mecanisme cauzale conducând la aceste transformări:
sporirea mijloacelor și resurselor economice;
decăderea pământului ca valoare economică(fiind înlocuit cu banul);
diviziunea proprietății odată cu reducerea dimensiunii familiale: de la proprietăți largi ale familiei extinse la ferme mici, individuale;
activitatea economică se produce în afara familiei: ocupația se exercită în birouri, ateliere, magazine; familia devine predominant unitate de consum, și nu de producție;
eliminarea dependenței întreprinderii de familie(reglementarea juridică a proprietății private, a falimentului, a registrlor comerciale, contabilității);
autoritatea parentală devine irațională și nu mai este dublată de puterea economică;
dezvoltarea diferențierii sociale, care a dus la geneza aspirațiilor individuale în defavoarea celor de grup;
educația nu se mai face predominant în familie, locul acesteia este preluat de școli biblioteci, teatre, concerte, cluburi, grupuri de socializare. Astfel valorile culturale ale individului pot deveni diferite de cele ale familiei de orgine;
protecția individului începe să fie exercitată de către stat, care tinde să înlocuiască rolul familiei în această situație.
În această familie partenerii au aceeași autoritate, deciziile le iau în comun.Creșterea nivelului de cultură, independența economică, au adus la emanciparea femeii.
În familia modernă, relația-părinte copil este diferită de relația din familia tradițională. Modelul mamei tradiționale se impune prin perseverență și rigiditate, iar modelul mamei moderne, în condițiile unei lilertăți crescute, se axează pe dezvoltarea capacităților instructiv- formative ale copiilor. Modelul tatălui tradițional asigura educația copiilor de pe poziția aceluia care are întotdeauna dreptate și ultimul cuvânt în orice problemă, iar modelul tatălui modern, folosește mult mai puțin metodele punitive- restrictive.
Fig. 2
Sistemul familial trebuie să-și construiască și să-și consolideze o stare de echilibru între cele două modele culturale ale generațiilor. Dacă un copil crește într-o familie mai organizată, cu principii și el va vrea să-și construiască viața asemenea părinților, însă dacă a crescut într-o familie dezechilibrată, dezbinată, același lucru va face și el, nu îl va interesa casa, familia, copii săi, ci doar să trăiască cât mai bine și să-i fie lui bine.
Dacă în familia tradițională fiecare membru al familiei știa foarte bine care îi sunt responsabilitățile, în familia modernă se pune accentul mai mult pe libertatea individului, chiar dacă prin libertatea lui iși îngrădește partenerul. În familia modernă, în cele mai multe cazuri, lucrează ambii soți, de treburile casei se îngrijește numai soția, iar de creșterea copiilor se ocupă gradinita, școala sau bunicii.
În timp ce familia tradițională este caracterizata prin unitate si responsabilitate, individualismul este unul dintre atributele pe care le putem obseva lesne în familia modernă. O altă caracteristică a familiei moderne este materialismul.
Lipsa comunicării este și ea o caracteristică pe care o vedem tot mai des în familia modernă. Cele mai multe cupluri divorțează din cauza lipsei de comunicare. Mulți nu se înteleg între ei și nu discern doleanțele partenerilor deoarece nu se comunică într-un mod eficient
În familia modernă, atât bărbatul cât și femeia au drepturi și responsabilități. De asemenea, în familia modernă putem să ne stabilim priorități și principii corecte, punând accent pe ceea ce este important cu adevărat. Avem dreptul să alegem cum să trăim, cât timp să investim pentru funcționarea bună a familiei și să spargem mitul că familia moderna este sortită destrămării.
TABLOU COMPARATIV : FAMILIA TRADIȚIONALĂ ȘI FAMILIA MODERNĂ
2.2. Familia mediu prioritar pentru creșterea și educarea copiilor
Climatul familial în care copilul se dezvoltă și se formează îi marchează în mod inevitabil personalitatea. O atmosferă familială veșnic frământată de tensiuni, deformată de lipsa de afecțiune reciprocă a membrilor, viciată de defectele caracteriale ale părinților, plină de certuri și acte de violență constituie un mediu traumatizant pentru copil. El va privi oamenii, societatea cu teamă și suspiciune.
Baza climatului sănătos al familiei se pune înainte de apariția copiilor; se pune din clipa în care se încheagă căsnicia, prin criteriile care stau la baza ei: afecțiunea și stima reciprocă, unitatea de vederi și idealuri, distribuția echitabilă a sarcinilor în cadrul menajului, simțul răspunderii reciproce și față de copii, respectul față de copii, respectul față de personalitatea și demnitatea celuilalt. Înțelegerea deplină dintre cei doi soți este secretul reușitei în educația copiilor, deoarece de atmosfera familială depinde sentimentul de siguranță absolut necesar viții normale a individului, copil sau adult.
Ambianța familială poate fi calmă sau plină de efervescență, amorțită sau agitată, tolerantă sau intolerantă, sensibilă sau insensibilă la dorințele membrilor ei. Ținând seama de aceste stări de spirit, care domină relațiile dintre membrii unei familii, distingem climate senine sau tensionale. Căminul constituie pentru copil un micromediu la nivelul căruia el trăiește, în proporții adecvate. Siguranța în care trebuie să se simtă copilul pentru a se dezvolta normal este condiționată de stabilitatea mediului familial. Dacă în locul unui teren solid și sigur el se trezeșted pe unul mișcător, gata în orice clipă să se dezagrege, atunci creșterea lui va fi întârziată sau deformată. Nimic nu este mai nefast pentru copil ca nesiguranța ambianței, ca permanenta schimbare a cadrului de referire, ca inconstanța climatului afectiv în care se dezvoltă.
Primul mediu afectiv al copilului este familia; de aceea, de tonusul relațiilor din sânul ei depinde dezvoltarea lui afectivă normală sau anormală. Echilibrul copilăriei își are sursa în bucuria pe care copilul o trăiește în prezența celor dragi, în sânul unei familii echilibrate, calme, normale. Dragostea maternă este prima formă de afectivitate pe care o percepe copilul; de ea depinde întreaga influență nedefinită, subtilă, pe care mama o are asupra copilului și prin care ea îl modelează, îl educă.
Copilăria este o vârstă care are, fără îndoială, un statut aparte din mai multe puncte de vedere decât celelalte vârste. Copilul nu are nici putere ca adultul, nici chibzuință ca vârstnicul, nici știință sau capacitate de a-și domina suficient recțiile emoționale. El rămâne, oricum l-am privi, dependent de cei mari, incapabil să se ajute singur, o ființă slabă trupește și fragilă sufletește. Astfel, copilul are nevoie în primul rând de ajutor, iar dintre formele multiple de ajutor, pe care le reclamă, una dintre cele mai însemnate sub raport sufletesc rămâne înțelegerea. Prima condiție pentru a nu greși în înțelegerea față de copii este să nu pierdem din vedere raportul atât de delicat dintre ceea ce trebuie să facă și ceea ce pot ei să facă.
Vârsta copilăriei are un statut în bună parte specific, iar în cadrul său înțelegerea – care nu trebuie să devină slăbiciune – are un rol important. Prin ea avem deschis drumul către sufletul copilului și prin aceasta toate pârghiile educative rămân ferme în mâna noastră.
Când aduc pe lume un copil, părinții se încarcă cu o dublă obligație: să asigure cele necesare dezvoltării trupești(hrană, îmbrăcăminte, locuință) și să sigure o dezvoltare morală corectă. Niciuna dintre aceste îndatoriri nu poate fi neglijată, dar am putea spune că o însemnătate mai mare are educația morală(pentru că prima obligație se referă la ceea ce temporar, pe când a doua se proiectează spre eternitatea vieții sufletești).Unii părinți mai nevoiași vor găsi probabil o scuză în faptul că ei nu au reușit să asigure decât foarte modest cele necesare trupului, dar nici un părinte nu va găsi scuză pentru neglijarea vinovată a educației morale. Educația morală nu costă bani, nu se cumpără de la magazin și este, de fapt, la îndemâna oricui. Nu poate spune că nu a avut timp să dea un sfat bun? Sau că nu a știut să facă educație atunci când era suficient pentru aceasta sa dea exemplu său personal de comportare morală? Ori că l-ar fi costat bani ca să-i arate copilului său iubire?
De ce are părintele o răspundere atât de categorică în formarea morală a copilului? În primul rând, pentru că i-a dat viață și atât dreptatea cât și iubirea îi pretind să urmărească binele copilului în toate planurile. În al doilea rând, pentru că părintele este primul educator al copilului, formându-i baza educației morale. În al treile rând, deoarece copilul, înclinat spre imitatție, este înainte de toate înclinat să-și imite părintele.
Cine pierde din vedere aceste lucruri, pierde cel mai mare bine pe care l-ar fi putut oferi copilului, iar aceasta pierdere va apăsaa serios asupra conștiinței sale. Ce poate fi mai prețios decât sentimentul de a deveni apt să crești niște copii încrezători în sine, asertivi, răbdători, recunoscători, iubitori, preocupați de țelurile lor, generoși, de bună – credință, corecți, respectuoși și prietenoși?
Copiii sunt ca bureții. Absorb tot ce facem, tot ce spunem. Învață în fiecare clipă de la noi, indiferent daca suntem sau nu conștienți de asta. Dacă adoptăm o atitudine critică – plângându-ne de ei, de alții sau de lumea care ne înconjoară – le arătăm cum să-i condamne pe ceilalți sau, și mai rău, cum să se condamne pe ei înșiși. Îi învățăm să vadă mai curând ce este rău în lume decât ce este bun.
Putem critica în nenumărate feluri – prin cuvinte, prin tonul vocii, prin comportament sau chiar printr-o privire. Toți știm să condamnăm din priviri ori să dăm o tentă de critică vorbelor noastre. Copiii mici sunt foarte sesnsibili la felul în care sunt spuse lucrurile și le pun la inimă. Un părinte îi poate spune copilului « E timpul să plecăm», fără ca vorbele lui să transmită mai mult decât acest mesaj. Un alt părinte, grăbit și nerebdător, poate rosti aceleași cuvinte într-un fel care să sugereze «Ești rău pentru că te tândălești atât». Deși nici una dintre variante nu va avea neapărat efectul scontat, copilul va reacționa diferit cele două mesaje și există riscul ca al doilea să-i dea un sentiment de nemulțumire de sine.Ca părinți avem de ales: putem crea o atmosferă sufletească critică și acuzatoare sau una tolerantă și încurajatoare.
Familia oferă copiilor primele experiențe de viață și muncă într-o comunitate. Până și în cadrul familiei există o mulțime de diferențe. Este nevoie de mult timp și răbdare până ajungem să ne respectăm unul pe celălalt și învățăm să acceptăm, ba chiar să apreciem, diferențele dintre noi. Dar numai acceptând aceste diferențe și învățând să lucrăm împpreună, în echipă, vom descoperi veea ce face cu adevărat farmecul vieții de familie. Este nevoie de infinită răbdare ca să fim părinți buni.. A fi provocați continuu de copiii noștri e absolut firesc.
Le dorim copiilor noștri să dobândească darul de-a accepta cu calm și de-a înfrunta cu succes orice încercare la care i-ar putea supune viața. Descoperind și păstrînd acea seninătate interioară ce ne ajută să fim răbdători cu copiii, putem crea un cămin în care lupta cu viața de zi cu zi, chiar dacă va fi dificilă, nu ne va copleși. Un astfel de cămin, în care toleranța fașă de ceilalți ne permite să ne bucurăm unii de alții pânâ și în vâltoarea cotidiană, le va da copiilor un bun exemplu deurmat și resursele de care vor avea nevoie pentru tot restul vieții.
Atmosfera generală a vieții noastre cotidiene comune își va pune pecetea asupra amintirilor copiilor despre viața de familie. Experiențele și relațiile de care au avut parte în anii de formare vor constitui fundalul relațiilor de mai târziu – în căsnicie, în familia proprie, în viitor în general. Important este ceea ce facem cu copiii noștri, mult mai important decât ceea ce spunem sau chiar decât ceea ce credeam.Valorile noastre se trransmit de la o generație la alta prin intermediul compartamentului nostru.Copiii urmăresc și absorb ca un burete felul în care trăim laoalată zi de zi, iar ceea ce învață le servește drept model toată viața, afectându-i nu numai pe ei, ci și pe copiii lor. Ne putem gândi la actele noastre iubitoare ca la un fel de lanț al dragostei care se întinde de generații, de la cele trecute la cele viitoare.
Faptul că le oferim copiilor noștri o lume plină de încurajare, toleranță și prețuire, o lume în care să aiba parte de acceptarea, aprobarea și recunoașterea noastră, o lume în care să dăruiască din tot sufletul și să se aștepte în schimb la corectictitudine, bunăvoință și considerație, le poate transforma viața și poate transforma calitatea vieții tuturor celor care le sunt în preajma.
Principiile și metodele prezentate de Dorothy Law Nolte în poemul său Copiii învață ceea ce trăiesc… sunt principii universale, menite a da naștere unor relații interumane pozitive, tonice și pline de respect.
.
Dacă toți am pune în aplicare aceste principii în toate relațiile noastre cu oamenii, ar exista mai puțină violență și totodată ar trebui să medităm asupra faptului că majoritatea problemelor cu care se confruntă lumea noastră își au originea acasă și că, devenind un părinte bun, vă aduceți cea mai solidă contribuție la rezolvarea problemelor, aparent insolubile cu care se confruntă lumea.
Aportul familiei pe linia realizării educației este pluridirecțional și vizează formarea copilului sub toate aspectele: pentru îngrijire și autoîngrijire, pentru o bună conduită acasă și în lume, pentru respectul față de ceilalți, pentru dorința de a cunoaște, pentru acțiune și implicare în comunicare etc. Însă până la face educație, familia însăși trebuie să devină un model valoric de referință, să se configureze în acord cu principii și reguli înalte, să se călăuzească după repere pe care tradiția culturală le-a validat în timp.
Părinții au obligația de a satisface pe cât se poate nevoile fundamentale ale copilului, de a-l ajuta să învingă obstacole ce se pun în calea dezvoltării lui, cu scopul de a-l pregăti pentru a face progrese în evoluția lui spre maturizare. Atașamentul între membrii unei familii nu trebuie să lipsească, chiar dacă între părinți există uneori neînțelegeri. Deși afecțiunea și atașamentul sunt noțiuni de sență diferită, amândouă trebuie cultivate în mod egal. Rolul părinților este să aprecieze la justa valoare caracterul copilului. Numai astfel vor obține considerația, iubirea și supunerea la îndemnurile constructive pe care le dau copilului. Istoria fiecărei familii, cu problemele ei specifice, care îî conferă o notă proprie în raport cu celelalte, contribuie în mod hotărâtor la conturarea profilului personalității copilului, al acestui “candidat la umanitate”, cum îl definește admirabil Piéron.
Dincolo de acest cadru general în care se formează copilul, care de cele mai multe ori, poate fi bun, creând premisa unei dezvoltări normale, armonioase, este suficientă o singură carență a familiei pentru a afecta planul vieții lui psihice, antrenând o întreagă trenă de neajunsuri, printre care și dificultăți în activiatea lui dominantă : învățătura. De aici și starea lui de încordare la școală, unde pe drept cuvânt, este sancționat, un nou prilej de tensiune, cu atât mai mult cu cât nota slabă atrage după sine, în mod firesc, penalități în familie. Iată format un cerc vicios, din care elevul nu mai poate ieși decât dacă este înlăturata carența familială care l-a generat.
Pregătirea familiei pentru funcția educativă a devenit astăzi o necesitate și societatea are datoria să o realizeze organizat, pe baze științifice, în cadrul unor forme instituționalizate.
Emilia Bătrânu menționeaza ca nocive, din punct de vedere al sănătății mintale și al echilibrului psihic al copilului, următoarele carențe educative ale familiei:
nepăsarea, lipsa totală de interes pentru educația copilului;
excesul de grijă, răsfățul din dragoste exagerată;
lipsa unității de vederi în măsurile educative ale membrilor familiei;
lipsa autorități morale a părinților datorită unor deficiențe caracteriale, a unor vicii;
neputința de a oferi copilului modele umane pozitive din propriul lor exemplu de comportare;
lipsa de înțelegere și afectivitate datorită egoismului și indiferenței față de copil;
severitatea excesivă, inconștientă sau voită, care creează un climat familial anxios, folosirea actelor de violență ca mijloace educative.
Mediul educațional familial se deosebește de cel instituțional specializat prin faptul că acțiunea educativă este implicată în procesele de viață , cu întregul lor registru de conținut. Acțiunea educativă în familie fiind integrată vieții reale, are o intensitate deosebită în numeroase momente, pe care școala le caută și de multe ori nu le poate realiza. Concepția educativă, stilul și metodele “pedagogice” adoptate în viața de zi cu zi de către părinți, sub forma cerințelor și a atitudinilor față de copil, joacă un rol însemnat în formarea personalității acestuia. Un prim semnal s-ar putea trage asupra atitudinii liberale și a celor caraterizate prin pasivitate, indolență sau chiar indiferenșă fașă de copil, care lăsat nesupravegheat și la cheremul proprilor sale dorințe și tendințe, se formează ca o personalitate instabilă, capricioasă, egoistă, incapabilă de a suporta o tensiune emotivă, de a găsi satisfacții în activități care implică depășirea unor obstacole, de a respecta normele de conviețuire, considerând că trebuie să aibă numai drepturi, nu și îndatoriri. Să nu uităm și de atitudinile reprimatoare care împreună cu cele de excesivă suprasolicitare educativă a copilului, înăbușă spiritul de independență al acestuia și creează un dezechilibru între capacitățile de rezistență și de realizare ale copilului și exigențele sarcinilor manifestate față de el. Alături de aceste două atitudini educative extreme, care exprimă subsolicitarea sau suprasolicitarea educativă, efecte la fel de nocive asupra dezvoltării psihice a copilului au climatele familiale excesiv de tensionate, de nesigure, precum și exemplele negative oferite de unii părinți, care se caracterizează prin inconsecvență, egoism, nesinceritate în relațiile cu ceilalți, părtinire față de unul din copii, superficialitate la locul de muncă, incorectitudine în relațiile conjugale etc.
2.3. Probleme sociale, financiare ale familiei
Mai mult de jumătate dintre persoanele care au o relație de cuplu apreciază că probleme apar rar, mai mult de o treime considerându-le inexistente.Existența problemelor în cuplu este recunoscută într-o mare măsură de către femei comparativ cu bărbații și de către tineri comparativ cu persoanele mature sau vârstnice.
Cea mai importantă cauză a aparițieie problemelor în căsnicie este reprezentată de lipsurile materiale sau de bani, urmată de treburile casnice și comportamentul copiilor. Lipsurile materiale sunt invocate într-o mare măsură de bărbați, însă acest lucru trebuie interpretat în contextul în care responsabilitatea asigurării resurselor economice în gospodărie le revine în mare parte. Băutura este considerată un motiv de ceartă de o proporție semnificativă a populației, afectând într-o mai mare măsură femeile decât bărbații. Părinții\socrii, neglijarea familiei și infidelitatea sunt motive mai puțin importante, însă menționate. Diferențe semnificative apar și în funcție de vârstă, educație sau mediu de proveniență. Lipsurile materiale, treburile casnice și comportamentul copiilor tind să devină motive din ce în ce mai importante ale neânțelegerii între parteneri pe măsură ce aceștia înaintează în vârstă.
România are una dintre cele mai ridicate rate a nupțialității în context european, într-o tendință ușor ascendentă în ultimii ani, o rată de divorțalitate în creștere. Rata fertilității este una dintre cele mai scăzute din Europa, iar tendințele de redresare din ultimii ani sunt nesemnificative. Modelul românesc de conviețuire conservă preferința pentru gospodăriile de tip familial, legal constituite. Cuplurile căsătorite cu copii sunt preponderente în stilurile de viață familială, totuși uniunile consensuale și familiile monoparentale sunt fenomene în creștere, la un nivel mediu în context european.
Modelul condițiilor pentru ca o căsnicie să fie fericită este unul rommantic, în care iubirea rămâne cea mai importantă. Iubirea trebuie însă de solidaritatea între parteneri (încredere și sprijin reciproc, respect, fidelitate), și de suport material – în principal condiții bune de locuit și apoi bani. Deși toleranța generală față de divorț este ridicată, situațiile în care acesta este acceptat sunt mai degarbă extreme. Divorțul este acceptat în cazuri grave: violență sau alcoholism, iar în plan secundar infidelitatea. Românii au o atitudine de sprijiin față de dublul rol al femeii – de soție și mama și de lucrătoare pe piața munci. Este bine ca femeia să lucreze, acest fapt asigurându-I independența și contribuind la bunăstarea familiei, fără să aibă efecte negative asupra copiilor. Totuși, majoritatea consideră că ceea ce își doresc cu adevărat femeile este să aibă o familie și copii. Familia continua să rămână o condiție esențială a realizării personale a femeii. Participarea pe piața muncii, realizarea profesională sunt tolerate dacă reprezintă o alegere complementară, și nu o opțiune exclusivă de viață.
În cadrul structurii de autoritate, forma egaliatară, democratică, în care nu contează cine conduce și deciziile sunt luate în comun este preferată de majoritatea indiviziilor. Satisfacția față de viața de familie este foarte ridicată în România și constantă în timp. Mulțumirea față de resursele imateriale ale familiei este ridicată, în timp ce față de resursele materiale este mai degarbă scăzută. Modelul satisfacției este unul în care relațiile din interiorul familiei, dar și cele din exterior, cu vecinii, sunt foarte bune., în care locuința este satisfăcătaore, dar în care veniturile familiei sunt appreciate în mod negative. Familia reprezintă cea mai importantă valoare a românilor și sprijinul fundamental al vieții lor.
“…a trăi în doi nu este o problemă de raport de forțe, ci de parcurs împreună un drum, cu toate bucuriile și necazurile lui, cu ambiție și misiune comună…”(Paul Valéry)
Stabilitatea relației conjugale și păstrarea intimității rezultă adesea din capacitatea soților de a rezolva conflictele spre satisfacția ambilor parteneri. Ansamblul evenimentelor din viața de familie constituie fondul pe care se grefează întreaga existența a individului.
Referindu-ne direct la problemele cu care se ciocnește tânăra familie, putem expune un inventar care, deși l-am putea considera incomplet din motivul diversităților problemelor existente, totuși acesta oferă o imagine de ansamblu asupra dificultăților întîlnite de tînăra familie:
probleme de locuință – unde stă, în ce condiții, cu cine;
probleme financiare/materiale – asigurarea și independența financiară;
probleme de adaptare la viața de familie – acceptarea și adaptarea la individualitatea partenerului, la noile responsabilități apărute ca urmare a obținerii unui nou statut – de soț/soție, părinte;
problema șomajului – dificultăți de angajare în cîmpul muncii conform calificării obținute, obținerii unui salariu satisfăcător.
probleme de timp – timpul alocat celuilalt, timpul alocat serviciului, timpul alocat altor activități, etc.
Problemele familiei tinere sunt probleme ce țin de maturizarea și formarea fiecăruia dintre soți ca personalitate, de trecerea la un nou mod de viață a acestora, care ține de adaptarea lor la condiții noi de trai și a existenței în comun. Acestea au existat dintotdeauna, în fiecare generație, țară, regiune cu singura diferență care constă în faptul că fiecare generație își are propriul său set de necesități. La fiecare etapă de dezvoltare a omenirii și civilizației, problemele familiei diferă ca conținut și intensitate.
Condițiile sociale diferite, adaptarea permanentă la valorile momentului, la condițiile politice, economice și juridice și noile tendințe de interacțiune și conviețuire ale cuplurilor au consecințe și asupra nivelului de stabilitate maritală sau asupra disoluției cuplurilor.
Din studiile efectuate de UNICEF în România reiese că peste 70% din copiii instituționalizați provin din familii dezorganizate structural, respectiv din familii monoparentale. Un alt factor care a dus la slăbirea relațiilor de familie/cuplu este mobilitatea socială, dezrădăcinarea familiei rurale, nonconformismul vieții urbane, sprijinul familiei lărgite toate acestea grefate pe imposibilitatea financiară a familiei de a-și susține noi membrii. Tot schimbarea mentalităților și conveniențelor sociale a dus la creșterea ratei divorțialității, în special după cel de-al doilea război mondial cu o creștere accentuată în zilele noastre. O altă cauză majoră a ratei ridicate a divorțialității o constituie “emanciparea economică a femeii”, fapt pozitiv în sine, dar reconvertit ca și cauză a instituționalizării copiilor în momentul în care mama se recăsătorește și actualul soț respinge copilul.
SĂRĂCIA – problemele financiare
Sărăcia este definită ca fiind starea de lipsă a resurselor materiale, uneori și culturale (Marshall, G. (2004) Dicționar de sociologie, Editura Enciclopedic, Oxford., p. 611). Sărăcia înseamnă mult mai mult decât lipsa veniturilor, înseamnă consum deficitar, un grad redus de ocupare a forței de muncă, alimente insuficiente sau de proastă calitate, o stare precară a sănătății, accesul limitat la educație și cultură, lipsa unei locuințe, imposibilitatea participării la viața economică, socială, politică precum și participarea limitată la luarea deciziilor și posibilități limitate de a influența propriul nivel de trai etc.
Zamfir Vlăsceanu spunea că „cei săraci sunt indivizii și familiile ale căror venituri sau alte resurse, în special cele sub formă de pregătire școlară și profesională, condiții de existență și patrimoniu material, sunt sub un nivel mediu al societății în care trăiesc”. În țara noastră sărăcia este percepută nu numai ca o stare a unui segment marginal, ci mai degrabă ca o stare a majorității colectivității și este asociată cu grupuri sociale mari: pensionari, șomeri, familii cu copii, tineri fără un sprijin suficient din partea parinților și chiar familii active cu un singur salariu sau două salarii mici.
Profilul dominant al sărăciei a rămas același de‐a lungul timpului, punând în evidență tendința de a diferenția între câteva gospodării bogate și cea mai mare parte a populației care trăiește aproape de pragul sărăciei. Riscul de sărăcie a fost constant mai mare pentru aceleași categorii de populație, respectiv pentru familiile cu 3 sau mai mulți copii (55% din populație afectată), familiile monoparentale, copii (0‐17 ani) și tineri (18 ‐23 ani), persoane cu un nivel de educație scăzut, lucrători pe cont propriu și lucrători la negru, șomeri, femei casnice, populație rromă. Mai mult decât atât, procentul familiilor monoparentale și gospodăriilor cu copii dependenți este mai mare, ceea ce crește riscul sărăciei. Cu toate că sărăcia este probabil una din cele mai cunoscute probleme ale umanității, ea rămâne un concept cu multe necunoscute, iar prin efectele sale negative, sărăcia contribuie la degradarea potențialului uman, diminuând șansele dezvoltării globale.
Sărăcia în sine nu reprezintă în mod necesar un motiv suficient pentru ca un copil să fie exclus din
punct de vedere social sau să devină un adult sărac în viitor. Alți factori cum ar fi instabilitatea familială
(cauzată de abuzul de alcool, violența domestică sau condițiile supraaglomerate de locuit) și educația
insuficientă se pot combina cu sărăcia, având ca rezultat un climat apăsător și negativ pentru
bunăstarea și dezvoltarea copilului.
Copilul reprezintă una din categoriile puternic dezavantajate, vulnerabile la excluziune socială în societatea românească actuală. Excluziunea copilului poate fi privită ca o încălcare a drepturilor copilului, deoarece copii sunt cetățeni cu anumite drepturi, excluziunea socială este în acest sens o încălcare a acestora.
O societate incluziv social pentru toate categoriile sociale și în mod special pentru copil, reprezintă un obiectiv esențial în cadrul politicilor sociale derulate în România. Sărăcia este o cauză de bază importantă pentru existența tuturor grupurilor de copii exclusi si marginalizați. Print-un efect de propagare invers, copiii pot deveni victime ale unor fenomene cum ar fi: neglijarea, violența și abuzul în familie, alcoolismul, rămânerea fără adăpost, dezintegrarea familiei, abandonul, viața pe stradă și cele mai grave forme de muncă a copilului.
Prin acordarea unui sprijin adecvat, generația actuală de copii defavorizați și afectați de excluziune de la nivelul Europei va putea să își valorifice la maxim potențialul. Prin urmare, investiția în copii este o măsură corectă, din toate punctele de vedere – moral, economic, social și politic. Reprezintă singura modalitate durabilă prin care, pe termen lung, se pot depăși inegalitățile, asigurându-se o societate bazată pe dreptate și egalitate.
Din păcate, România este pe locul al treilea, printre cele mai sărace țări UE, iar trei din zece copii cu vârsta de până la 15 ani sunt afectați de criza economică. Din nefericire, sărăcia reprezintă realitatea de zi cu zi în care trăiesc milioane de copii din societățile europene. Oportunitățile copiilor care cresc în sărăcie pot fi grav afectate, iar drepturile lor refuzate. Sărăcia în rândul copiilor nu este doar nedreaptă din punct de vedere etic, ci reprezintă, totodată, o problemă socială și economică. Sărăcia nu înseamnă doar neîndeplinirea nevoilor de bază ale copiilor, precum alimentație, haine și condiții de locuit. Fenomenul presupune și lipsa posibilităților de a participa la activități precum cele sportive, culturale sau alte activități de relaxare. Mai mult, șansele copiilor care cresc în sărăcie de a dobândi aptitudini și competențe care să le permită, în viitor, să iasă din sărăcie și să contribuie la bunăstarea societății se reduc considerabil. Soluția găsită, de către o parte a populației sărace, în vederea creșterii calității vieții este găsirea și ocuparea unui loc de muncă pe piață externă a forței de muncă. Interesul ridicat al românilor de a pleca din țară (chiar pentru o perioadă scurtă de timp) și de a-și găsi un loc de muncă în afara granițelor țării este întărit și de datele statistice. Plecarea unuia sau a ambilor părinți dintr-o familie, la muncă în străinătate, se creionează ca un fenomen social. Observăm acest lucru în jurul nostru, în familiile noastre sau la cei de lângă noi, în mediul în care lucrăm sau în vecinătate, iar această opțiune este prezentată, de cele mai multe ori, ca o alternativă foarte facilă de rezolvare a problemelor financiare, iar intenția inițial bună de a schimba situația economică a familiei, ajunge să aibă în timp efecte asupra familiei și copiilor.
Ce anume determină membrii familia pentru a lua această decizie, cum influențează ea mediul familial, cum percepe copilul schimbările din structura familiei și cum îl influențează aceste schimbări sunt doar o parte din întrebările la care dorim să răspundem în următoarele pagini.
2.3.1. FAMILIA MONOPARENTALĂ
Creșterea ratei divorțialității, a fertilității ilegitime, schimbările valorice, de mentalitate din ultimele decenii au făcut ca acest tip de familie să cunoască o răspândire deosebită. În societățile occidentale contemporane, problematica familiei cu un singur părinte este din ce în ce mai amplu luată în considerație.
În ultimele decenii, numărul părinților care își cresc copiii singuri, majoritatea femei, a crescut: la recensământul din 2002, familiile cu un singur părinte aveau o pondere de 13% din total, iar, în prezent, se estimează că reprezintă aproape un sfert.
Familia monoparentală este un tip de familie format dintr-un părinte și copilul sau copiii săi, un grup de persoane aflate în relație de rudenie, rezulată prin filiație directă sau adopție. Adesea, este abordată ca o abateră de la familia nucleară, formată din soț, soție și copiii lor minori.
Din punct de vedere socilogic, familia monoparentală poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de rudenie între unul dintre părinți (părintele singur) și copilul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspirații și valori comune. În abordarea sociologică, familia monoparentală este un grup primar, iar membrii săi întrețin relații directe, informale.
Dintr-o perspectivă juridică, familia monoparentală apare ca un grup de persoane în care s-au stabilit drepturi și obligații, reglementate prin norme legale.
În comparație cu familia tradițională, care îndeplinea mai multe funcții cu impact pozitiv asupra societății – funcțiile de reproducere, de socializare a copiilor, de îngrijire, de protecție -, familia monoparentală se pune accentul pe consecințele asupra evoluției copiilor: starea de sănătate, succes, eșec sau abandon școlar, devianță, stabilitate în familiile pe care le formează.
După calitatea și permanența interacțiunilor, familiile monoparentale pot fi: camuflate, în cadrul legal al familiei nucleare, când unul dintre părinți, deși prezent în cadrul al familiei, nu acționează sub aspect psihologic decât într-o mică măsură cu ceilați membri; familii monoparentale în care legăturile sunt păstrate numai cu copiii, părinții evitând relațiile dintre ei; familii monoparentale caracterizate prin absența fizică a unuia dintre părinți care este pentru o perioada lungă de timp plecat din localitate, spitalizat, deținut; familii monoparentale propriu-zise rezultate în urma divorțului. În cazul în care părinții nu au realație legalizată, apare familia monoparentală formată din copil și părintele său necăsătorit. Un tip aparte de familie monoparentală rezultă din adopția de către un adult a unuia sau mai multor copii.
În funcție de raportul relațional dintre adulți, prin care unul dintre adulți, prin care unul dintre ei a abandonat, s-a separat de familie, a divorțat, nu a dorit legalizarea relației cu partenerul/partenera sau a decedat, se pot imagina dificultăți pe care familia monoparentală le va avea de depășit în viitor.
Familia monoparentală prezintă o structură aparte, rezultată dintr-o asimetrie între membrii ei, în sensul că apare inevitabil ca o proeminență ierarhică, determinată de statutul de susținător și ocrotitor al părintelui și acela de dependent și, în mare măsură, de neajutorat al copilului. Din punct de vedere cantitiv, familia monoparentală poate fi compusă din părinte și unul sau mai mulți copii. Aceștia pot constitui un menaj autonom sau pot coabita cu alte rude: bunici, unchi, mătuși, verișori etc. Din punct de vedere calitativ, adică legat de modul de distribuire a rolurilor și cel în care se exercită autoritatea, familia monoparentală poate gravita în jurul autorității incontestabile a adultului sau poate îmbrăca forme democratice, egalitare, în care adultul apare ca prieten al copilului, împărțind cu acesta o parte din treburile curente și conferindu-i o anumită autoritate decizională.
Experiența de a fi părinte singur este un tip aparte. Femeile și bărbații singuri se confruntă cu o serie de probleme rezulatate din conjugarea rolurilor profesionale și parentale. Găsirea soluțiilor funcționale și păstrarea echilibrului psihoafectiv personal și al familiei sunt direct proporționale cu nivelul de educație. Femeile, părinți singuri se confruntă mai ales cu dificultăți financiare, iar barbate, părinți singuri au dificultăți privind munca domestică, ceea ce îi determină să apeleze la ajutor, solicitând rude, prieteni, cunoștințe.
Copiii din familii monoparentale conduse de mame cunosc o maturizare timpurie, sunt responsabilizați la vârste mai mici, implicate în sarcinile domestic, le este atribuit adesea rolul de partener prin care sunt împărțite poverile traiului de fiecare zi și se pot derula conflicte după modelul conjugal. Mamele singure sunt frecvent nemulțumite de viața pe care o duc, se declară suprasolicitate, stresate de grijile pe care le au, devenind astfel mai autoritare. Bărbații părinți singuri implică mai puțin copiii în treburile casei, dar fac apel la ajutor din afară. Rolul parental este mai bine articulat dacă tatăl s-a aflat împreună cu copilul său în permanent, iar interacțiunea cu copilul a fost timpurie. Un alt factor, care contribuie la optimizarea relațiilor părinte-copil, se referă la asumarea voită a paternității, spre deosebire de cea stabilită prin intermediul hotărârilor judecătorești. Tații se declară satisfăcuți de viața lor, devin mai puțin autoritari, mai grijulii și mai protector; copiii îi resimt calzi și afectuoși, comparativ cu modul în care își percep tații copiii din familiile biparentale.. La tații singuri se observă o scădere a interesului pentru performanța profesională, accentu-l mutându-se pe familie. Se poate observa că experiența parentității în singurătate poate determina femeile să se masculinizeze, să devină mai ferme în deciziile pe care le iau, iar bărbații să se feminizeze, apărând ca persoane sensibile și emapatice în raporturile cu ceilalți. Cu toate că sunt dezavanatajate economic, cele mai multe familii monoparentale sunt conduse de feemei
Societatea tradițională, prin mecanismele ei, dezaproba monoparentalitatea și încuraja stigmatizarea celor ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viață. În societatea modernă, datorită apariției și generalizării familiei nucleare, ruptura de comunitate a permis schimbarea viziunii și percepției față de acest tip de menaj. Familia clasică nu mai este atât de importantă pentru dezvoltarea personalității optime a copilului, în anumite condiții, bineînțeles. Pentru un copil este mai indicată o familie monoparentală decât una în care există certuri și probleme. Dacă în trecut familiile cu căsătorii nereușite trebuiau să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent se apreciază că este mai bine pentru copii dacă părinții se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.
S-au evidențiat o serie de consecințe negative și pentru copii. Astfel, băieții din familiile monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante. Ceea ce se desprinde tot mai clar, dincolo de varietatea și complexitatea cazurilor de monoparentalitate, este că urmând percepția monoparentalității, ca “experiență traumatizantă” sau ca o “continuitate logicã”, există două modalități de a trăi și de a se raporta la monoparentalitate: ca marginalitate sau ca model familial alternativ, liber ales, cu specificarea că a doua variantă începe să se impună tot mai mult, în defavoarea celei dintâi.
Este important a sublinia caracterul alternativ al acestui tip de familie, care nu constituie un tip „deviant” sau „anormal”. Monoparentalitatea devine „normală” în sens sociologic, în condițiile în care înregistrează o creștere a frecvenței și devine o conduită comună în societățile actuale.
A trăi într-o familie în care unul dintre părinți lipsește presupune confruntarea cu probleme majore care țin atât de interacțiunea familiei cu mediul exterior, cât și de relațiile dintre membrii familiei, de interacțiunile din interiorul familiei ca subsistem social.
Odată cu creșterea responsabilităților părintelui singur se observă o slabă implicare a statului pentru a prelua din surplusul de solicitări. Relațiile părintelui singur cu rudele și prietenii sunt foarte importante. Referitor la părinții care nu au fost niciodată căsătoriți (în majoritate femei), este de presupus că părinții și celelalte rude nu vor privi favorabil situația acesteia, care încalcă flagrant normele sociale general acceptate. Însă, în cazul copilului (copiilor) crescuți de părintele singur, blamarea rareori se extinde, astfel că, după o perioadă de “acceptare” rudele vor oferi ajutor, în general, în numele copiilor.
Relațiile de prietenie, foarte importante pentru oricine, pot fi afectate de monoparentalitate. Prietenii pot să nu înțeleagă schimbările care au loc în viața persoanelor amintite, să nu le aprobe și să diminueze sau să întrerupă relațiile cu acestea. Pe acest fond, se manifestă două tendințe: nevoia de suport și sprijin a părintelui singur crește substanțial, în timp ce resursele sale pentru reciprocitate se micșorează. Este posibil ca prin strângerea cercului de prieteni să apară un anumit grad de “izolare socială” a acestuia.
Relațiile intrafamiliale se schimbă substanțial, în condițiile monoparentalității, fie că aceasta survine în urma divorțului, separării sau decesului unui părinte. Odată cu creșterea responsabilităților, se manifestă și nevoia de a comunica mai intens cu proprii copii. Singurul adult din familie va trebui să se “împartă” între rolul de tată și cel de mamă, va trebui să răspundă și nevoii de afectivitate, dar să și disciplineze copiii. Implicarea emoțională a părintelui singur în relația cu copilul său va fi mai puternică; el îi va cere și îi va oferi acestuia afectivitatea de care are nevoie și pe care nu o va putea găsi la altcineva. În același timp, el va fi suprasolicitat de nevoia de suport afectiv a copiilor. Numărul și intensitatea nevoilor emoțional afective ale copiilor vor depăși adesea resursele disponibile ale părintelui, fie și numai pe cele de prezență fizică.
Este de la sine înțeles cât de important este pentru copii modelul în care soțul și soția dialoghează, se ajută, se substituie, decid, acționează, se respectă și se pun în valoare reciproc, manifestă afecțiune și rezonanță afectivă, echilibru și consonanță psihosexuală. Copiii sunt cei care fructifică și preiau această experiență relațională a părinților lor, ca reper fundamental viitoarelor lor relații de paternitate. Tonul, adresabilitatea, manierele, mimica și pantomimica, stilul relațional, interesele și sistemul de valori (concepțiile, atitudinile, gratificațiile și sancțiunile) sunt înregistrate inconștient, cu finețea unui seismograf în sufletul celor mici. În conduita lor ulterioară ei le vor reproduce conștient, considerându-le ca fiind firești, potrivite. Echilibrul conjugal este condiția primordială pentru echilibrul parental și ambele condiționează echilibrul familiei de mai târ ziu.
Copiii sunt cei care fructifică experiența relațională a părinților, ca reper fundamental, pozitiv sau negativ, al viitoarelor lor relații de cuplu. În conduita lor viitoare, în funcție de așteptările lor, proiecția proprie asupra familiei, de traumele la care au fost supuși trăind alături de un singur părinte, de nivelul lor de educație, de statutul socio-profesional, ei vor reproduce multe dintre comportamentele părinților lor sau le vor evita, considerându-le negative..
Cercetările recente pun în evidență faptul că efectele (mono) parentalității sunt relative și se exercită prin ceea ce sociologii numesc un efect de compunere a mai multor variabile intermediare. Teza dificultăților de investire personală a mamei singure, dominată de propriile probleme emoționale, profesionale, relaționale, de sănătate ș.a.m.d., în educația copiilor este, dacă acordăm credit cercetătorilor europeni și americani, adevărată. Totuși, acesta nu înseamnă că toate mamele fac față în aceeași manieră situației. Unele studii arată că legătura dintre eșecul școlar al copiilor și monoparentalitate este dependentă, între altele, de situația economică a familiei, ea însăși dependentă de statutul socio-profesional al mamei, care se depreciază sensibil în urma divorțului. Reușita școlară mai slabă, se asociază, de asemenea, unui nivel cultural scăzut al familiei, respectiv unui nivel scăzut al studiilor mamei.
Un alt factor important este reprezentat de condițiile în care se instalează (mono) parentalitatea; cei mai afectați sunt copiii familiilor divorțate, iar dintre aceștia cei ai căror părinți se separă într-o atmosferă puternic conflictuală.
Influența mediului familial asupra dezvoltării cognitive trebuie corelată cu o serie de factori interni, dar și externi. Perturbarea prin conflicte majore a universului familiei poate transforma copilul în victimă și îi poate zdruncina atât echilibrul neuropsihic cât și bazele psiho-morale ale personalității. În plus, aceste traume neuropsihoafective se vor declanșa la un moment dat, fie în adolescență, fie la vârsta adultă, cu posibilitatea unor reacții agresive. Unele studii, încercând să evidențieze rolul structurii familiei și climatului ei afectiv în formarea și dezvoltarea personalității copilului, au pus în evidență faptul că copiii proveniți din familiile dezorganizate sunt mai anxioși, mai interiorizați și se simt mai frustrați decât copiii din familiile organizate. Școlarii sunt inhibați, se simt dominați de tensiunile din familie, dar și neglijați, neapreciați și uneori excluși. Fac încercări firave de a atrage atenția, doresc să se afirme, să li se arate că sunt mai importanți decât toate celelalte probleme ale părinților lor.
Așadar, nu se poate furniza o „rețetă” exactă a familiei perfecte din punctul de vedere al raportului dintre stilurile educative și integrare socială, de fiecare dată trebuind să adecvăm analiza situației particulare în care se află protagoniștii.
Familia, ca tip de grup uman, participă la aceste procese, adaptîndu-se la schimbări și modificîndu-și strategiile de supraviețuire, modelele culturale, practicile cotidiene. Una dintre strategiile frecvent adoptate este migrația forței de muncă. Fenomenul migrației, una dintre marele drame ale timpurilor moderne, este favorizat de posibilitățile mari de transport, de circulația informațiilor, de tensiunile sociale și situațiile economice precare. Migrația duce la modificări socio-economice și culturale, ceea ce determină schimbări temporare sau definitive ale realității umane, ale modului de viață și ale personalității celor care pleacă, dar și ale celor rămași acasă. Astfel, migrația afectează, în primul rînd, familia, schimbîndu-i atît structura, cît și funcționalitatea.
Familia temporar dezintegrată a devenit una dintre formele către care se îndreaptă evoluția familiei, ridicînd o multitudine de probleme vizînd un nou stil de viață și de interacțiune, noi solicitări pe linia ajustării și acomodării atît intrafamiliale, cît și extrafamiliale. Astfel, se trag semnale de alarmă privind riscurile pe care le prezintă acest tip de familie pentru copil, în sensul că atunci cînd unul dintre părinți este absent pentru o perioadă mare de timp, familia își pierde abilitatea de a funcționa într-o manieră sănătoasă. Dacă în cazul unei familii cu ambii părinți există o distribuire a responsabilităților, rolurile parentale exercitîndu-se în direcție complementară și compensatorie, în cazul familiei conduse numai de un părinte tensiunea și încordarea în adoptarea rolului parental cresc, întrucît obligațiile ce revin ambilor părinți trec în sarcina unuia. Situația este și mai gravă atunci cînd toate aceste responsabilități cad pe umerii copiilor sau ai bunicilor, rudelor etc.
Viața de familist la distanță duce la destrămarea cuplurilor, la pierderea controlului asupra copiilor lăsați în seama rudelor, la răbufnirea unor conflicte.
De obicei, pleacă bărbatul, iar femeia ramîne în țară, asumîndu-și singurătatea, izolîndu-se de grupul de prieteni și refuzînd orice alte relații. Ea este și mamă, și tată pentru copii, ține casa, merge și la serviciu.
Studiile arată că, în ceea ce privește relaționarea cu copiii, în cazul mamelor care îi educă singure în urma migrației soților, apar serioase schimbări comportamentale. Relaționarea cu copiii capătă diverse configurații, diferite sunt și efectele asupra procesului de creștere și maturizare psihologică și psihosocială a acestora. Trauma separării de părinți se lasă resimțită la toate nivelurile vieții de familie. Fiind însă tot mai prezentă în cadrul arhitectonicii sociale, respectiva formă de familie trebuie să intre tot mai mult în atenția cercetătorilor în vederea conturării unui ansamblu de recomandări destinate să faciliteze preluarea, adoptarea și exercitarea acestui tip specific de rol parental în cadrul familiei conduse de un singur părinte.
2.4. Cauze și consecințe ale dezorganizării familiei asupra dezvoltării psihice a școlarului
Familiile dezbinate sunt mai multe decât s-ar crede la prima vedere. Această eroare de apreciere provine din faptul că nu sunt cunoscute sau recunoscute ca atare decât familiile care ajung la dezbinare externă (efectivă), în special prin divorț. Însă multe alte familii își tăinuiesc dezbinarea externă(afectivă), care, e drept, nu ajunge în fața tribunalului civil, dar ajunge întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, în fața tribunalului conștiinței. În fața lumii cei doi soți joacă adesea scena armoniei, a bunei înțelegeri dintre ei, dar acest lucru nu schimbă cu nimic realitatea.
Pentru copiii din familiile dezbinate afectiv, primul efect practic de neînlăturat, îl reprezintă traumatizarea provocată de certurile și scandalurile dintre părinți. Este vorba de o traumatizare cu consecințe ce rod neîncetat sufletul tocmai pentru că nu se pot exprima, mocnind în ascuns. Pentru că totul se petrece într-un cerc restrâns, într-un cadru închis, copilul nu poate afla un sfat, o eliberare psihică, de nicăieri. Dacă ar discuta cu o rudă în acest sens, ar fi pedepsit de părinți pentru că a dezvăluit ceea ce nu trebuia din secretele familiei. Dacă s-ar adresa tatălui, va afla imediat, pe un ton sec și aspru, că numai mama este vinovată, iar dacă se va adresa mamei, va fi înștințat, cu lacrimi și indignare, că numai tatăl este vinovat. Dar toate acestea nu țin loc nici de sfat, nici de mângâiere sufletească. De aici se va ajunge lesne la al doilea efect, anume împărțirea întregii familii în două tabere. Obosiți să tot oscileze între doi ” poli”, dezorientați și simțind nevoia de ocrotire și mângâiere, copiii vor alege. Nu este greu de înțeles cât de fragmentată va fi astfel educația copiilor. Este cu atât mai regretabil cu cât cei doi părinți pot fi, de fapt, oameni foarte serioși și cinstitți, chiar adânc atașați de copii. Ceea ce îi desparte sunt adesea alte problem, care nu au tangență nici cu lipsa de cinste, nici cu absența seriozității sau a iubirii față de copii. Ei au nevoie și de iubirea statornică a părinților, dar o vor primi numai întâmplător, în frânturi risipite ici și colo printre scene de neînțelegeri care lasă mereu un gust amar. Dacă asemenea părinți ar medita mai mult la binele pe care îl răspândește în jur buna înțelegere, la datoria pe care o au de a-și cauza rău, precum și la iubirea cu care sunt datori copiilor, cu siguranță s-ar strădui să elimine dezbinarea dintre ei și astfel să se bucure de roadele minunate ale armoniei în familie.
Că ființele cresc și se dezvoltă mai bine când simt afecțiunea necesară este astăzi o afirmație banală. Copilul simte nevoia unei prezențe, a unui răspuns prin surâs, a unei urmăriri binevoitoare a acțiunilor sale. El este cineva și simte acest lucru chiar înainte de a-și tine capul drept. Nu vrea să fie iubit ca obiect și numai mângâiat, cere de la început un partener, un prieten. Când cercul afectiv al familiei devine prea restrâns pentru manifestările și trebuințele lui, grupul de prieteni de joacă completează aceste experiențe afective, în cadrul cărora copilul se afirmă, face primul schimb de afecțiune socială.
O expresie dintr-o țară nordică spune – copilul râde când crește și crește când râde. Munca profesională, preocupările zilnice ne cre seriozitate, aprofundarea problemelor, dar rezolvarea acestora se face mai bine cu surâsul pe buxze decât cu fața încruntată, cu teamă continua și grijă exagerată, care reduc din capacitatea noastră de gândire și din efortul fizic.
Educația în familie depinde nu numai de cunoașterea unor metode de instruire și formare a unor deprideri și obiceiuri. Opera educativă presupune existența unui scop către care orientăm acțiunile noastre formative și acest scop trebuie să fie conștient, desprins din cunoașterea și mediatarea asupra unor realități actuale și viitoare. Preluarea unor metode tradiționale prezintă un risc, acela al modelării necorespunzătoare a unui tânăr care va trăi în altă lume.
Sunt probleme mari care agită omenirea din zilele noastre, în drumul spre progres. Este necesar ca părinții să cunoască aceste problem și să reflecteze asupra lor. Concepția noastră despre aceste problem actuale și atitudinea pe care o avem față de faptul cotidian ne poate conduce către acel echilibru de care avem nevoie atât ca oameni, cât și ca profesioniști și părinți educatori.
Ambianța sufocantă a căminului prin inegaliatatea de atitudini între părinți, dezorientări în personalitatea soților, insuficiența integrare a familiei în viața socială, crizele permanente de unitate familială constituie tabolul unui mediu nefavorabil dezvoltării normale a copilului. Consecințele acestor realități sunt cu atât mai grave, cu cât, prin natura lucrurilor, cea mai mare perioadă din viața sa, copilul se află sub influența caracterului celorlați membri ai familiei și în primul rând al părinților săi. Efectele acestor problem se reflect în sentimental de insatisfacție, de lipsă de stabilitate și securitate a copilului, ducând la devieri de tipul regresiuni afective sau al supracompensării cu tendința de a evada dintr-un mediu pe care îl detestă. Bineînțeles că toate acestea prejudiciază treptat echilibrul dintre copil și mediul social și facilitează până la urmă inadaptarea sa morală prin devieri caracteriale.
Printr-un studiu amănunțit am observat că un procent ridicat de copii turbulenți cu dificultăți de integrare socială, provin tocmai din medii familiale cu scăderi grave de ordin educative, rezulatate din raporturile necorespunzătoare dintre părinți, din lipsa lor de autoritate morală. O mențiune specială trebuie făcută acelei categorii de familii în care tatăl abandonează rolul său tocmai atunci când copiii se află la vârsta la care au nevoie de prezența și îndrumarea lui. Este de vorba de acel tată, care, deși nu abandonează familia, nu se consacră ei, tatăl denumit “musafir al casei”. Preocupat de problemele sale și ale profesiei sale, apare ca un tată distant, rece, necunoscător al vieții copiilor, reprezentând pentru ei o instant severă la care apelează mama din când în când. El consideră că problemele educației copiilor sunt problem mărunte, pe care obișnuit le lasă în seama mamei, chiar dacă aceasta are ocupațiile ei profesionale și gospodărești. Când, totuși, intervenția tatălui tatălui se face simțită, se relevă maniere aspre și neadaptate, maniere cu care, probabil, el însuși a fost tratat odată de către părinții săi, uitând sau neaprecind că , în realitate, nu admonestările sau vorbele educă pe copil, ci exemplul personal, atmosfera de înțelegere și căldură a familiei.
Familia nu se poate afla în contratimp cu rapida evoluție a structurilor sociale. Dimpotrivă, trebuie să țină pasul cu ele și să acționeze în perspectivă, dând astfel, un sens dinamic întregii sale capacitați educative și întemeind-o pe unitate, rațiune, bunăvoință, omenie și iubire reciprocă.
Constituite normal sau dezorganizate, famiile copiilor cu devieri de conduită prezintă în mare parte situații conflictuale sau tensiuni psihice, incapacitate de supraveghere continua a copilului, prost exemplu personal (alcoolism, concubinaj, abandon), condiții neigienice de locuit, alimentație carențată, dezinteres față de problemele școlare, neutilizarea copilului în activități productive în cadrul familiei.
Neliniștit de dezechilibbrul și instabilitatea universului său, copilul provenit din familie dezorganizată, riscă să sufere el însuși de dezechilibru și de instabilitate; și aceasta se poate traduce la fel de bine prin simptome cum sunt ticurile, enurezia, inhibițiile diverse, care duc la eșec pe diferite planuri, precum și la tulburări de caracter sau morale. Revoltat, el se poate orienta spre delincvență; pus într-o situație nesinceră, nu trebuie să ne mirăm că el începe să mintă la rândul lui. Frustrat în satisfacerea vreuneia din trebuințele sale esențiale, el poate comite furturi, pentru a-și satisface pe deplin lipsurile.
Analizând cu atenție fenomenul am constatat că frustrările copiilor sunt manifestări ale acestora în confruntarea lor cu solicitările mediului. Ele au, așadar, semnificația unui deficit de adaptare, a instalării unei stări conflictuale – latente sau manifestate – între copii și mediul lor: școala, familia, mediul extrafamilial, chiar el însuși. Specific acestor manifestări deviante este faptul că sunt aceleași la toate vârstele , diferind doar frecvența, motivele și semnificația lor morală.
În enumerarea și prezentarea\descrierea modalităților de manifestare ale comportamentului deviant, am urmat clasificarea după simptomul prevalent propus de Străchinaru I. care deosebește:
conduite de evaziune sau demisie – acestea exprimă de cele mai multe ori un dezacord, un conflict cu mediul, la care copilul\elevul răspunde prin retragere, refugiu în el însuși;
conduite de dominare, agresive sau revendicative – de regulă acestea se desfășoară pe fundalul egocentrismul, principalele forme de manifestare fiind mania și agresivitatea.
Astfel, sunt considerate a fi conduite de evaziune sau demisie următoarele:
actele de indisciplină din timpul lecțiilor și al activităților educative, care se datorează în mai mică măsură factorilor temperamentali și mai mult nivelului slab al autocontrolului și a dorinței de a brava în fața colegilor;
manifestări datorate instabilității de tip caracterial- este vorba de excesul de mișcare sau vorbire, de prezența mișcărilor parazite, de reactivitate vie, de atenție labilă, de capacitatea slabă de concentrare, în sensul duratei scăzute a perioadelor de concentrare, de nestatornicia în interese și dorințe;
manifestările determinate de dezinteresul și de indiferența față de școală, care își au suportul fie în indiferența părinților față de progresul școlar al elevilor, fie din frustrările suferite de elevi din partea școlii. Nu sunt de neglijat nici influențele nefaste ale grupului de prieteni de pe stradă sau cartier. Uneori dezinteresul și indiferența sunt preluate din comportamentul fraților sau a altor rude;
neglijarea sistematică a obligațiilor școlare, a învățării, care constă în acceptarea statutului mediocru, în preocuparea exclusivă a copilului de a se menține la nivel de supraviețuire, la limita promovării clasei. În condițiile tranziției, când societatea nu promovează cu destulă insistență criteriul pregătirii școlare, al competiției, această conduită este considerată ca fiind ceva aproape normal. De aceea mulți copii\ elevi se tem că ceilalți “vor râde de ei” dacă și-ar da silința să învețe
atitudinile și acțiunile reflectând lipsa de respect pentru educatori, reacțiile obraznice la solicitările acestora, care pot fi un răspuns la o intervenție dură, neadecvată a cadrului didactic sau exprimarea nemulțumirii fașă de nota primită sau față de cerințele exagerate ale școlii(supraîncărcarea);
manifestările indiferenței afective – lipsa dorinței de a stabilii relații de afecțiune cu colegii și cu educatorii, lucru ce tine, de regulă, de structura personalității copilului sau provine dintr-o familie cu o atmosferă precară, lipsită de căldură;;
minciuna, care este proprie celor cu structură labilă de personalitate, celor timizi, fricoși, evazivi, nesiguri pe ei înșiși. Este favorizată de severitatea excesivă a părinților sau a unor cadre didactice, de stilul dictatorial al adulților;
falsificarea de note\calificative în carnetul de elev, abatere des întâlnită, care este întotdeauna determinate de frica de părinți. Devenind o obișnuință, se poate constitui o gravă deviere de comportament, predispunând elevul la un mod de viață clădit pe înșelătorie și necinste;
reacțile bazate pe negativism – manifestate de cele mai multe ori ca reacții de tip nevrotic la solicitările externe sau interne, negativismele au la bază defecte caracteriale precum: îndărătnicia, încăpățânarea, opoziționalitatea, tendința de distrugere a lucrurilor și tendința de a denigra unele persoane, devenite ca dominante și stabilizate ca trăsături negative de caracter ;
distrugerea de bunuri ale școlii (bănci, geamuri, mijloace de învățământ, obiecte sanitare etc) sau de spații publice poate fi interpretată ca o modalitate prin care elevii se compensează, se destresează, se eliberează de tensiunile rezultate din frustrările accumulate în școală sau în familie
izolarea este o altă modalitate de manifestare foarte frecvent întâlnită, adică retragerea la câmpul de forțe al propriei personalități, cu alte cuvinte, ieșirea din luptă. Izolarea trebuie privită ca o organizare a personalității cu un redus grad de adaptabilitate și înțelegere. În procesul instructive-educativ, izolarea produce blocajul afectiv al comunicării. Izolatul este foarte perturbator din punct de vedere al eficienței didactice. Izolarea poate avea mai multe cauze: împingerea elevului la perferia clasei, complexele de inferioritate cauzate de rezultate mai slabe la învățătură, de condițiile familiale precare, de unele de deficient fizice;
refularea reprezintă și ea una din modalitățile de manifestare ale școlarului frustrate, fiind răspândită mai ales în lumea deficienților mintali. Refularea, adică forma de ignorare a situațiilor de frustrare și de a acționa fără recunoașterea acestora, acest comportament duce la o supratensiune interioară care declamează o stare de inhibiție neurofuncțională fie a unui organ, fie a intelectului în întregime. Impactul cu realitatea, în acest caz, pare că nu mai reușește să determine o activitate de receptive a informației în system. Dar să nu uităm că efectele ei acumulate în timp sunt neprevăzute și uneori periculoase, deoarece aceasta este forma de depășire a conflictului, prin dedublare, de fapt, fenomenul începe cu apropierea de un model imaginar care este înzestrat cu posibilitatea de a depăși conflictul;
fuga de la școală sau de acasă – tendința irezistibilă de evadare din mediul familial sau școlar, dacă nu este bazată pe o boală neuropsihică, este expresia unui protest față de mediu, fașă de situațiile neplăcute. Ea poate fi ocazională la început, dar fără o intervenție educativă promptă se transformă lesne în fugă repetată, ceea ce la rându-i poate defgenera în vagabondaj;
vagabondajul – copilul care fuge de acasă pentru o perioadă mai lungă se expune la multiple riscuri: în lipsa ocrotirii și supravegheriuykki părintești și școlare își riscă integritatea, securitatea și sănătatea fizică; aderând, de regulă, la grupuri ocazioanale de copii, lipsit de maturitate, de o judecată morală stabilă, aceste grupuri îl vor antrena în acțiuni de furt, de tâlhărie, îl vor împinge pe copil spre un mod de viață delincvent.
Vagabondajul atrage după sine și absenteismul școlar, ceea ce deschide drumul spre abandonul școlar;
abandonul școlar, care survine atunci când copilul conștientizează incompatibilitatea între mediul de viață la care s-a dedat și cel prescris de regulile școlare și familiale sau când realizează că între el și colegii sâi există o diferență insurmontabilă în ceea ce privește nivelul de cunoștințe și nivelul achizițiilor comportamentale. Acest al doilea aspect naște în copil un complex de inferioritate.
Conduite de dominare și conduite agresiv-impulsive
Agresiunea ca reactive de adaptare, din punct de vedere pedagogic nu poate fi socotită ca o acțiune firească; ea exprimă o imposibilitate de atingere a scopului și reprezintă o formă extremă de manifestare. Agresiunea, care se datorează instigatorului intern, este direct proporțională cu gradul de creștere al frustrării și se produce mai ușor în două împrejurări: când conduce către scopul sau obiectul care a constituit sursa de conflict sau când este drumul de îndepărtare de la situația conflictuală. Agresiunea se manifestă ca o afirmare și se declanșează în condițiile unui eșec total de acomodare sau adaptare. După încercări multiple de a obține ceva, eșecul este o descărcare a energiei motivaționale printr-un comportament brutal, ca o nevoie de eliberare.
Se vor evidenția astfel drept conduite de dominare, agresiv-impulsive următoarele:
atitudinile sfidătoare, care constau în ironizarea de către elevi a colegilor de clasă și a cadrelor didactice și în afișarea în tot ce fac a unei aroganțe. Acestea își au originea de regulă, în atitudinile și în defectele de educare ale părinților;
denigrarea colegilor de clasă sau a personalului didactic, care este strâns asociată cu aroganța și care se explică de cele mai multe ori prin atitudinea familiilor care supraevaluează fie datorită ignoranței, a subculturii, fie pe baza unei situații prospere;
manifestările egoiste, care au în conținut desconsiderarea colegilor din dorința permanentă de a obține un lucru nemeritat și de a părea mai valoroși decât sunt în realitate. Aceste manifestări găsesc un teren prielnic pentru a se structura în familiile cu copil unic, într-un mediu educativ hipercorector și hipertolerant;
manifestările isteroide, care pot fi potențate de factorii organici (labilitatea sistemului nervos), dar a căror dezvolatare și fixare la nivel comportamental se datorează toleranței, îngăduinței părinților. De cele mai multe ori se manifestă prin plâns artificial, accese de furie etc.;
manifestările impulsive, violente și agresive față de colegii de clasă, care izvorăsc din tendința de a se impune și de a domina pe alții. Cei care se dedau la asemenea fapte, agrsează, de regulă, elevii mai mici, pentru a le sustrage bani și obiecte de valoare. Răspândirea cât mai largă a manifestărilor de acest fel este în strânsă legătură și cu conținutul unor emisiuni de televiziune, filme, care în mod sistematic propagă violență. Agresiviatatea verbală sau fizică reprezintă o deviere gravă de comportament. În perimetrul școlii, în lipsa organizării adecavate a vieții și programului elevilor, în lipsa unei supravegheri atente, elevii agresivi și impulsivi recurg la bătaie din diverse motive: răzbunare, autoafirmare.
În studiile și crecetările psihopedagogice o importanță deosebită i se dă anxietății, ca modalitate de manifestare a comportamentului frustrat. Experiența arată că o parte din copii suferă ami mult sau mai puțin evident și intens, o perioadă variabilă de timp, de una sau mai multe fobii care, în general, dispar de la sine. Dar uneori, în condiții educative neadecvate (părinți anxioși, tați prea autoritari, răi camarazi de joacă, profesori duri), teama copilului se poate transforma într-o trăsătura durabilă de personalitate ajungând astfel la anxietate. La vârsta școlară aceasta este favorizată de anumite atitudini educative (de respingere rece sau de acceptare plină de afecțiune, ambele impunând în mod rigid exigențe educative prea pretențioase), practicate de părinți în perioadele premergătoare școlarizării copilului. În consecință, copilul ajunge să reducă la minimum aprecierea despre sine, conștiința valorii proprii. Nu este însă fără semnificație ca anxietatea apare mai frecvent la acele persoane al căror nevoi de autorealizare întâmpină diferite obstacole.
În concluzie, se poate afirma că la baza anxietății poate sta subaprecierea propriilor capacități, corelată cu supraaprecierea “periculozității” factorilor externi, cu alte cuvinte accentuată a eu-lui în fața sarcinilor cu un anumit grad de dificultate.
André Berge menționează că un copil care dobândește asemenea conduite provine, în cele mai multe cazuri din familii dezorganizate, iar cea ce îl așteaptă pe acesta sunt revolta și descurajarea. Lăsați singuri, asemenea copii se pierd. De aceea pedagogul francez cerea “o înțlegere și o simpatie cu totul specaiale din partea anturajului”. Măsurile aspre nu dau rezulatate cu asemenea copii. De comportarea celor din jur depinde în mare parte destinul copilului. Răspunsul ar fi unul singur: să se păstreze calea de mijloc.
Porinind de la experimentul făcut de André Berge, am solicitat elevilor să deseneze „o familie”. Desenul este cel mai ușor mijloc de exprimare liberă, pe care copilul îl are, care îi permite să proiecteze în exterior sentimentele veritabile pe care le nutrește pentru persoanele importante din viața lui. Prin intermediul desenului copilul iși exprimă deschis sentimentele, experiențele prin care a trecut, dorințele și friciile născute din neîmplinirea lor. Prin limbajul liniilor, semnelor, culorilor, copilul reușește să dea sens lumii lui interioare, lăsând la îndemână adultului aceste informații prețioase. În special, în cazul copiilor aflați la o vârstă foarte mica, în perioada de achiziție a limbajului, desenul este unul dintre puținele instrumente care oferă informații legate de personalitatea, comportamentul, conflictele, traumele și bucuriile lor. Copiii desenează ceea ce știu despre lume și nu încearca să redea fotografic sau sa capteze realitatea.
Testul „Desenul familiei” poate oferi informații importante despre relațiile pe care copilul le are cu membrii familiei, sentimentele reale și sincere pe care acesta le impartășește față de cei apropiați, precum și de relațiile care există între ceilalți membrii ai familiei și felul în care acestea îl afectează pe copil. Copiii desenează familia reprezentând atașamentul, adică sentimentele față de fiecare dintre membrii acesteia.
În mod inconștient ei au desenat de fapt propria lor familie, indicând relațiile exacte dintre părinți, precum și dintre părinți și copil.
Conform interpretării psihologice plasamentul desenului în pagină are o importanță deosebită deoarece simbolizează locul în care copilul se plasează în mediul familial și exprimă, de asemenea, nivelul de siguranță al copilului. Daca se desenează pe el pe întreaga foaie, asta semnifică o deschidere deosebită spre mediul înconjurător, spre tot ceea ce îi oferă exteriorul. Dacă personajele sunt desenate în mișcare, executând o anumită acțiune, putem vorbi de un copil cu o fire dinamică, activă. Siluetele desenate cu picioarele departate și cu mâinile ridicate sugerează asertivitate și dorința de afirmare socială. Cele înclinate indică un dezechilibru emoțional sau un sentiment de fragilitate. Uneori, persoana este desenată din profil sau din spate. Acest lucru poate exprima o dorință de evaziune sau de disimulare a subiectului.
În concluzie, desenul este un instrument foarte puternic pentru exprimarea emoțiilor. O analiza a desenelor copilului ne va ajuta să înțelegem care sunt țelurile, dorințele și problemele sale și să construim demersuri în acest sens.
Fig. nr. 3 Fig. nr. 4
(desene realizate de elevi ai cls. Pregătitoare)
Pentru a intra discret în intimitatea gândirii, poate chiar și în subconștientul copilului, am aplicat un astfel de test și eu, în calitate de educator, la nivelul clasei Pregătitoare pe care o îndrumam. Voi exemplifica în cele ce urmează că rezultatul unui astfel de test este unul instructiv, permițând reliefarea unor realități psihologice pe care copilului cu greu ar ști sau ar vrea să le exprime explicit, în cuvinte.
Înainte de a prezenta un astfel de experiment, sunt necesare prezentarea datelor de identificare și anamnestice, dar și contextual familial din care provine elevul.
Date de identificare și anamnestice
Elevul: P.M.
Elevul P.M. în vârstă de 7 ani, este născut în Municipiul Câmpina. Merge de la 3 ani și jumătate la grădinița “X”, iar la vârsta de 6 ani la școala gimnazială din orașul “X”
Familia elevului
Elevul trăiește și se dezvoltă într-o familie aparent consolidate (tată, mamă și un copil minor). Din căsătoria lui P. N. și P.D. se naște minorul P.M. Ambii părinți sunt muncitori. Mediul familial este puternic marcat de absența pe perioade lungi a tatălui (acesta muncește în construcții, în afara localității de domiciliu). Locuința dispune de un confort corespunzător, copilul având camera lui. Cele mai multe atribuții în gospodărie și le asumă, prin forța împrejurărilor, mama, ajutată sporadic de copil. Mama nu tine în mod constant legătura cu școala, exercitând un control nu îndeajuns de sever asupra preocupărilor acestora. În puținele zile când tatăl este cu familia climatul căminului este puternic tensionat. Elevul P.M. asistă în mod repetat la discuțiile mai mult decât contradictorii între părinții săi. În ceea ce privește atitudinea tatălui față de minorul P.M., aceasta este una indiferentă, distantă, iar atunci când îi arată acest lucru o face prin sancționare frecventă și aspră pentru rezultatele sale școlare și pentru comportamentul său.
Desenul “Familia mea”, realizat de elevul P.M.
Fig. nr. 5
Prin colaborarea cu consilierul școlar, d-na Codreanu Ruxandra, am observat că lumea lui M. are în centru pe Chiți, desenat și îngroșat cu roșu, ceea ce ne indică faptul că hamsterul este foarte îndrăgit. Într-un fel, el se identifică cu Chiți care este plasat undeva între mami și tati, sugerând nevoia de protecție, de a se simți în siguranță. În același timp, propriul lui caracter desenat în stânga, chiar înaintea mamei indică aceeași dorința de a fi apărat (brațul mamei e aproape lipit de cel al copilului).
Mami e cel mai puternic personaj din desen, picioarele desenate ale acesteia fiind bine ancorate în pământ. Tatăl e cumva distant, iar deocamdată are puțină influență în viața sa. Putem chiar spune că se simte oarecum stingher și îndepărtat de tată (acest lucru este evidențiat prin plasarea celor doua caractere în părți opuse). E posibil ca tatăl să petreaca mai puțin timp cu el sau să nu fie atât de prezent în viața lui pe cât și-ar dori copilul.
Interesant este modul în care folosește ca element în desen cercul, care simbolizează de obicei intelectul, spiritualitatea. Aceeași orientare către suflet sau spirit este subliniată și de înălțimea personajelor (exceptându-l pe tata, care e desenat mai mic). Fire logică, practica, M. nu se complica cu forme geometrice cu care de obicei, copiii de vârsta lui lucrează în mod obișnuit (dreptunghi, triunghi), lucru care nu trebuie privit ca ceva negativ – e pur si simplu o trăsătură care îl va ajuta în viață.
Alt aspect este tenacitatea, hotărârea reliefată prin liniile clare, trasate fără ezitări sau tremurături. De asemenea, faptul că nu lasă nimic neterminat, că închide buclele sau că umple cu culori complet figurile geometrice.
Concluzia specialistului: P.M. va fi cu certitudine, în viitor, un caracter puternic, dar are încă nevoie de iubirea parintilor.
Nu trebuie să uităm că fiecare copil este unic în felul său, iar copilul nu trebuie judecat, ci acceptat așa cum este este el, cu calități mai mari sau mai mici. Pentru a reuși în educație ar trebui să recunoaștem mai întâi cu umilință cât de numeroase sunt posibilitățile de a-i dăuna și cât de puține sunt acelea de a fi folositori. Trebuie subliniat faptul că rolul părinților în dezvoltarea adecvată a copilului nu se limitează numai la asigurarea unor condiții confortabile de creștere, de organizare a jocului și a activităților educative, ci interacțiunea și relațiile apropiate, calde cu părinții sunt esențiale prin ele însele pentru copii.
CAPITOLUL III
Relația actuală scoala- familie
Colaborarea școlii cu familia, în zilele noastre, cere să se dezvolte metode de educație și sisteme de instruire în școala care să cucerească și să asocieze pe părinți în acțiunile educative privind copii. Nu este suficient să avem doar sprijinul părinților prin receptivitate la cerințele școlii, prin colaborarea părinților la rezolvarea problemelor organizatorice sau material curente, ci este necesar să necesar să realizăm înțelegerea și sprijinul părinților pentru tot ce este inovare în conținutul și metodologia școlii contemporane. Astăzi nu mai satisfice poziția părintelui care se mulțumește cu constatarea că fiul învață și face cât a făcut el în vârsta tinereții. Astăzi se impune ca părinții să recunoască necesitatea ca fiii și fiicele lor să-i depășească în metodele și conținutul învățării. Dacă această poziție nu va fi obținută din partea părinților, ei nu se vor integra fluxului educational contemporan și ar putea deveni piedici în realizarea unei educații eficiente.
Prin natura sa complexă, dinamică și procesuală, rolul copilului în familie trebuie analizat și privit nu numai din perspectiva familiei, ci și din perspectiva școlii, deoarece acțiunea educativă a acesteia se întâlnește cu acțiunea educativă din familie și invers. De aceea interrelația dintre aceste acțiuni capătă o funcționalitate specifică de mare importanță care ne obligă, în analiza și definirea rolului, să ne gândim la diferențele și interferările, precum și la stările conflictuale dintre rolul elevului în sânul familiei, rolul elevului în școală și ale copilului elev, toate acesate roluri întâlnindu-se și ciocnindu-se în cadrul familial.
3.1 Interes\dezinteres pentru școală al familiei
Intrarea copilului în școală ridică probleme cu totul speciale părinților care au acum în fața lor un școlar ce trebuie să răspundă unor sarcini și îndatoriri noi. Acest nou rol și statut al copilului condiționează restructurarea întregii sale activități. Școala îi transformă programul de acasă, iar acasă familia trebuie să-i organizeze viața în așa fel încât să contribuie la o cât mai bună integrare a copilului în activitatea și viața școlii. Acțiunile celor două colective – familial și școlar – se interferează având ca rezultat pe plan educational – școlarul.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Relatia Actuala Scoala Familie (ID: 123511)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.