Rela ția terapeut-pacient [613929]

Rela ția terapeut-pacient
(Terapia centrată pe client)
CURS STUDII DE LICENȚĂ ÎN TERAPIE OCUPAȚIONALĂ
Autor:
Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
Editura Alma Mater
Bacău – 2009

Referenți științifi ci Prof. Univ. Dr. Veronica Bălteanu
Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica
Caseta CIPDescrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
MÂRZA DĂNILĂ, DOINA
Relația terapeut -pacient : (terapia centrată pe client) /
Mârza- Dănilă Doina. – Bacău : Alma Ma ter, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-606-527-056-5
615.825
ISBN 978-606-527-056-5

3Cuprins
Argument ……………………………………………………………………………………………………………………….5
Capitolul 1. Legitățile psihologice ale relației terapeut -pacient: [anonimizat]…………………………………………………………………………………………………………7
Scop ……………………………………………………………………………………………………………………….7
Obiective operaț ionale ……………………………………………………………………………………………….7
1.1.Psihologia socială despre relațiile interumane …………………………………………………………………7
1.2. Psihologia medicală despre relația terapeut -pacient………………………………………………………..13
1.3. Comunicarea ca verigă de bază a relației terapeut -pacient ……………………………………………….17
1.3.1. Definire, axiome, scopuri …………………………………………………………………………………17
1.3.2. Tipuri de comunicare ………………………………………………………………………………………21
1.3.3. Comunicare și interacțiune ……………………………………………………………………………….33
1.3.4. Schimbarea atitudinii prin procesul de comunicare……………………………………………….36
1.3.5. Competență comunicațională și comunicare eficientă ……………………………………………41
1.3.6. Strategii de optimizare a c omunicării interpresonale ……………………………………………..47
1.3.7. Comunicarea în relația terapeut -pacient………………………………………………………………50
1.4. Reglarea și autoreglarea stărilor psihice, ca modalitate de optimizare a relațiilor interumane …55
Rezumat ………………………………………………………………………………………………………………..66
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………….68
Capitolul 2. Boala ca sursă majoră de variate stresuri ……………………………………………………………71
Scop ……………………………………………………………………………………………………………………..71
Obiective operaționale ……………………………………………………………………………………………..71
2.1.Considerații generale ………………………………………………………………………………………………..71
2.2. Acceptarea bolii (recunoașterea bolii și intrarea în situația de bolnav) ……………………………..72
2.2.1. Recunoașterea bolii și acceptarea situației de bolnav …………………………………………….72
2.2.2. Ignorarea bolii………………………………………………………………………………………………..72
2.2.3. Neg area, refuzul stării de boală în condițiile conștientizării unor tulburări ce pot constitui
semne ale bolii………………………………………………………………………………………………………..72
2.3. Atitudini față de suferința determinată de boală și situația de bolnav …………………………………73
2.3.1. Atitudinea combativă, ……………………………………………………………………………………..73
2.3.2. Atitudine de resemnare,……………………………………………………………………………………73
2.3.3. Atitudine de refugiu în boală, ……………………………………………………………………………73
2.3.4. Atitudine problematizantă, ……………………………………………………………………………….73
2.3.5. Atitudine de valorificare superioară a situației de bolnav, ………………………………………73
2.3.6. Atitudinea de rea folosire a bolii ……………………………………………………………………….73
2.4. Suferințele somatice și psihice induse de boală. Implicațiile lor ca și cele ale schimbării ……..de
statut și rol asupra comportamentului omului bolnav …………………74
2.4.1. Simptomele de disconfort somatic și psihic generatoare de stres psihic la omul bolnav,
conștient de boala sa ………………………………………………………………………………………………..74
2.4.2. Boala ca situație de impas existențial (servituți, restricții și modificări ale modului de
viață, provizorii sau definitive, impuse de boală) …………………………………………………………..74
2.5. Concluzii ………………………………………………………………………………………………………………..75
Rezumat ………………………………………………………………………………………………………………..77
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………….78
Capitolul 3. Tipologii ale diverselor cate gorii de pacienți ………………………………………………………79
Scop ……………………………………………………………………………………………………………………..79
Obiective operaționale ……………………………………………………………………………………………..79
3.1. Boal a și problemele psihologice ………………………………………………………………………………….79
3.2. Echilibrul personalității și mecanismele de apărare ………………………………………………………..80

3.3. Comportamentul în boală și modificările psiho -comportamentale induse de boală în diverse
categorii de afecțiuni ………………………………………………………………………………………………………82
3.4. Tipologii ale diverselor categorii de pacienți …………………………………………………………………93
Rezumat…………………………………………………………………………………………………………………99
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………..100
Capitolul 4. Modalități de autocunoaștere și de cunoaștere a pacienților …………………………………101
Scop…………………………………………………………………………………………………………………….101
Obiective operaționale ……………………………………………………………………………………………101
4.1. Despre chestionarele de evaluare a s tresului indus de boală ……………………………………………101
4.2. Aspecte complementare care trebuiesc examinate pentru cunoașterea pacientului ……………..103
4.2.1. Examin area stării mintale ……………………………………………………………………………….103
4.2.2. Examinarea stării somatice ……………………………………………………………………………..105
4.3. Modalități de autocunoaștere și cunoaștere a pacientului ……………………………………………….106
4.3.1. Elemente de Analiză tranzacțională ………………………………………………………………….106
4.3.2. Elemente de Programare neuro- lingvistică …………………………………………………………112
4.4. Tipuri de terapeuți …………………………………………………………………………………………………..117
Rezumat……………………………………………………………………………………………………………….121
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………..121
Capitolul 5. Specificitatea relației terapeut -pacient și posibilități de ameliorare a sa …………………123
Scop…………………………………………………………………………………………………………………….123
Obiective operaționale ……………………………………………………………………………………………123
5.1. Aspecte psihologice ale relației terapeut -pacient ………………………………………………………….123
5.2. Modalități de ameliorare a comunicării în cadrul relației terapeut -pacient ………………………..125
5.2.1. Ameliorarea comunicării cu ajutorul Analizei tranzacționale ………………………………..125
5.2.2. Amelio rarea relațiilor interumane cu ajutorul Analizei tranzacționale …………………….129
5.2.3. Soluții pentru ameliorarea relațiilor cu ceilalți oferite de Analiza tranzacțională ………130
5.2.4. Ameliorarea comunicării cu ajutorul Programării neuro -lingvistice ……………………….132
5.2.5. Formarea deprinderilor psihice de reglare și autoreglare ………………………………………138
5.2.6. Sugestia și autosugestia ………………………………………………………………………………….142
5.2.7. Gândirea pozitivă ………………………………………………………………………………………….142
5.2.8. Alte modalități de ameliorare a comunicării terapeut -pacient………………………………..143
5.3. Ce este de făcut? (demersuri în abordarea corectă și eficientă a pacientului) ……………………..145
Rezumat……………………………………………………………………………………………………………….151
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………..151
ANEXE………………………………………………………………………………………………………………………153

5Argument
Boala creaz ă o situa ție vital ă nou ă, ceea ce determin ă necesitatea unei adapt ări și a unui
consum de energie, situa ție ce poate crea o important ă component ă nevrotic ă. Psihologic, subliniaz ă
Delay și Pichot (1962), boala este o stare negativ ă, sănătatea exprimându-se printr-un sentiment de
siguran ță, în timp ce boala se exprim ă prin suferin ță și sentimentul sl ăbiciunii. Pacientul, dup ă
părerea lui Balint (1966), va veni la medic numai atunci când va transforma lupta cu problemele
sale într-o maladie. Tot Balint arat ă că boala începe înainte ca medicul s ă intre în scen ă. În aceast ă
perioad ă individul se retrage progresiv în mediul s ău și își cultiv ăboala proprie. De și puțin
cunoscut ă, aceast ă etap ă are o importan ță primordial ă pentru viitorul bolnavului. Leriche (citat de
Delay și Pichot, 1962) subliniaz ă că boala poate fi definit ăîn trei moduri diferite: o anumit ă stare a
corpului, o anumit ă interpretare a medicului, o anumit ă stare de con știință a bolnavului.
Așa cum atrage aten ția Paul Popescu-Neveanu (citat de Iamandescu, I.B., 1993), boala
rămâne o categorie greu de definit, cu deficien țe de activitate, adaptare și de evolu ție a organismului
și personalit ății. Boala ar avea astfel aspecte de tulburare subiectiv ă, implica ții etice și sociale (prin
existen ța modelelor socio-culturale ale s ănătății). Boala pune în joc mecanismele afective dintre
cele mai profunde (durere, suferin ță, anxietate, angoas ă). Oricum boala trebuie privit ă și prin prisma
adapt ării la ea, c ăci orice form ă de via ță, subliniaz ă Balint (1966), nu se men ține f ără o mic ă
satisfac ție sau numai prin metode de constrângere.
În anii anteriori, J-P. Zána (cadre de santé en Kinésithérapie, maîtrise en psychologie clinique
EFOM Paris, 2002), ar ăta căînvățământul medical din Europa cuprinde, în anul III, un modul de
psiho-sociologie, inspirat dup ă cel al psihomotricienilor, dar foarte prost adaptat practicii
medicale, care trebuie s ă fie ameliorat . Răspunzând acestei necesit ăți, cursul de fa țăîncearc ă să
prezinte câteva aspecte care s ă vinăîn ajutorul clarific ării acestei probleme.
Date fiind aspectele mai sus men ționate, este de la sine în țeles c ănumai prin cunoa șterea
profund ă a caracterului psihologic al pacientului – caracter reflectând starea sa de moment – și
prin reglarea comportamentului propriu în func ție de acesta, terapeutul va putea asigura o bun ă
interrela ționare cu acesta, îl va putea ajuta real și eficient și va putea ob ține rezultate foarte bune
în activitatea sa.
De asemenea, cursul de fa țăîncearc ă să conștientizeze studen ții asupra importan ței unei bune
relații terapeut-pacient și să le ofere, în acela și timp, câteva instrumente eficiente de cunoa ștere a
pacien ților și câteva modalit ăți concrete de abordare a acestora în func ție de particularit ățile
fiecăruia.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
6

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
7Capitolul 1. Le gităț ile psihologice ale rela ției terapeut-pacient
și impactul lor asupra asigurării succesului terapeutic
Scop
Fundamentarea teoretică a relaț iilor interumane și cunoa șterea legităț ilor psihologice care
guvernează relaț ia terapeut-pacient.
Obiective opera ționale
După ce va studia această unitate de curs, studenții vor putea să:
definească conceptele de relații interumane și personalitate interpersonală
definească principalele dimensiuni ale stilului interpersonal
cunoască punctul de vedere al psihologiei m edicale despre rela ția terapeut-pacient
definească caracteristicile relaț iei terapeut-pacient
definească și să caracterizeze comunicarea ca verigă de bază a relaț iei terapeut-pacient
cunoască modul în care se poate interacț iona și schimba atitudinile pacien ților prin procesul
de comunicare
cunoască și să opereze cu regulile comunicării eficiente ș i cu strategiile de optimizare a
comunicării interpersonale
cunoască conceptele de reglare ș i autoreglare și rolul lor în optimizarea rela țiilor
interumane
1.1. Psihologia social ă despre rela țiile interumane
De multă vreme s -a constatat că relaț iile interumane influen țează esenț ial performan țele
psihice ale persoanelor, că ambianț a rela țională ș i climatul psihologic au importan ță în organizarea
și conducerea energiilor umane, î n productivitatea grupului de muncă, în educa ție.
Psihologia socială demonstrează că toate relațiile interpersonale comportă un larg registru de
desfăș urare, începând de la un minimum de interac țiune reciprocă a indivizilor, până la un grad
superior, de maximă manifestare.
Ana Tucicov- Bogdan (1973) clasifică relaț iile interindividuale astfel:
După gradul de implicare în relație:
-relații durabile
-relații sporadice
-relații instabile
-relații puternic motivate
-relații adânc ancorate în personalitatea subiectului și de mare semnifica ție pentru el
-relații conven țional e, ori chiar superficial trăite
-relații slab motivate
După grupul de apartenență:
-relații intragrupale
-relații intergrupale, în condi țiile în care personalitatea apar ține și activea ză în grupări
diferite

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
8
După gradul de consens:
-relații simetrice, de consens și aceea și func ționalitate
-relații asimetrice, ori complementare, sau chiar de sens contrar.
Cercetările de psihologie socială atestă faptul că, pentru analiza ș tiințifică a r elațiilor
interpersonale se impune luarea î n considerare a următoarelor dimensiuni: 1) o dimensiune spa țială,
de apropiere ca atare a indivizilor între ei, în a șa fel î ncât să fie posibilă interacțiunea directă
reciprocă și să se poată forma relaț ia interp ersonală; 2) o dimensiune func țională, întrucât contactele
de acest gen rezultă întotdeauna din exerci țiul mai multor roluri, care – în fond – generează reț eaua
relațiilor respective, precum și stilul î n care ele se realizează; 3) o dimensiune de ordin normativ și
axiologic , care are în vedere rangul persoanelor intrate în rela ție.
Pentru realizarea plenară a personalităț ii prezen ța ca atare a unor sisteme de interrela ții nu
este suficientă. Este deosebit de important ca individul să conș tientizeze rela țiile interpersonale, să –
și formeze pe cât posibil o imagine cât mai clară asupra lor, să ș i le aprecieze la justa lor valoare și
în perspectiva scopurilor sociale, de mare î nsemnătate fiind ș i prezum ția cât mai adecvată asupra
relațiilor celorlal ți față de propria sa persoană, față de activitatea pe care el o desfășoară, față de
inten țiile sale. Din acest punct de vedere, se poate aminti aici ipoteza lui Didier Anzieu (1966) și
anume aceea că relaț iile interpersonale î și manifestă influenț a asupra tuturor f ormelor dezvoltării
psihice a copilului, inclusiv deci asupra formării personalităț ii.
Psihologia social ă utilizeaz ă, în leg ătură cu rela țiile interpersonale, temeni ca afinitate,
vicinitate, omofilie. Jean Maisonneuve (1996) define ște afinitatea ca fiind orice rela ție dialectic ă,
adică un act de alegere și o satisfac ție afectiv ă trăită de c ătre agen ți (incluzând atât rela țiile de
prietenie și dragoste, cât și pe cele de preferin ță și simpatie reciproc ă).
Majoritatea contactelor noastre cu cel ălalt sunt provocate de exerci țiul rolurilor sociale,
corespunzând posesiunii diverselor satute, de ordin familial, profesional, civic sau chiar ludic; ele
determin ă nu numai re țelele noastre de comunicare, volumul și frecven ța lor, ci și stilul și
modalit ățile, fiind sub influen ța efectului vicinitar (influen ța proximit ății spa țiale) și a tendin ței
către omofilie (atrac ția corespunz ătoare similitudinii de statut social).
Resortul intern al conduitelor afinitare ține de anumite nevoi de rela ție și de afec țiune, ale
căror urme le g ăsim la orice individ. Asemenea conduite n-ar putea fi gândite în termeni de entit ăți
izolabile și statice, ci în termeni de rela ții diadice și dinamice, în care se iau în considera ție simultan
ambii poli ai rela ției.
Din cercetările experimentale reiese că, din punct de vedere al motiva țiilor afinitare , apar
două ipostaze total opuse:
Cea a similarităț ii, sau cel pu țin a unei omologii psihologice, care ar prelungi la nivelul
personalităț ii omofilia statutelor și a valorilor ( cine se a seamănă se adună ).
Cea a complementarității, implicând la parteneri o formă specială de heterofilie
caracterologică, fiecare permițând celuilalt să -și satisfacă nevoi complementare profunde.
S-a constatat și existen ța unor tipuri mixte, care tind spre o teorie a armoniilor complexe: la
perechile și la cuplurile cele mai unite se observă o asemănare în privința scării de valori ș i a
anumitor trăsături ale personalităț ii, în timp ce alte tendin țe apar drept complementare. Pentru a
eviden ția aceste tipuri m ixte trebuie să se țină seama de următoarele aspecte: a) orice relaț ie
interpersonală presupune anumite așteptări (anumite conduite ale lui alter față de ego) ș i anumite
aporturi (anumite conduite ale lui ego fa ță de alter), în funcț ie de modul în care se completează sau
nu aceste atitudini putând exista armonie sau incompatibilitate; b) trebuie ținut cont de gradul de
intensitate al interac țiunilor și de modul în care sunt exprimate acestea.
Rezultatele finale ale cercetărilor efectuate (Neculau, A., 1996) au condus la concluzia că
există 2 axe distincte de compatibilitate, una fondată pe complementaritatea atitudinilor, cealaltă
fondată pe similitudinea unei nevoi a cărei intensitate variază (Figura 1.1.). Se pare că similitudinile
răspund unei nevoi de securitate, în timp ce complementaritățile răspund unei nevoi de împlinire.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
9Figura nr. 1.1. Axele de compatibilitate (după Neculau, A., 1996)
M. Zlate (1999) arată că, în anul 1970, în lucrarea sa Personality and Interpersonal Behavior ,
Robert Free d Bales aducea două contribuții majore pentru psihologia socială. Prima se referea la
punerea în circula ție în literatura de specialitate psihologică a conceptului d e personalitate
interpersonală , iar cea de a doua la imaginarea unei tehnici de determinare a unui asemenea tip de
personalitate.
Personalitatea interpersonală sau, mai bine spus, nivelul sau dimensiunea interpersonală a
personalităț ii nu este altceva decât personalitatea individului a șa cum este ea văzută de toț i ceilal ți
membri ai grupului, a șa cum se relevă ea grupului în funcț ie de natura și structura acestuia, de
statutele și rolurile membrilor, de interac țiunile care au loc între participan ți, de contribu ția adusă de
fiecare la realizarea scopurilor grupului. Importan ța unui asemenea tip de personalitate este cu atât
mai mare cu cât ea se constituie ca un rezultat al ac țiunii și interac țiunii individului în cadrul
grupului, apărând – în final – ca o sinteză a ceea ce este tipic pentru individul respectiv, a ceea ce
este comun despre el în mintea celorlal ți membri ai grupului. Bales (citat de Zlate, M., 1999) atrage
atenn ția asupra faptului că nu totdeauna putem fi siguri că această fațetă este cea reală, că ea ar fi
cea care exprimă cel mai bine personalitatea dată, dar că – totu și – cunoa șterea ei va permite
înțelegerea mai bună a personalităț ii particulare a individului, a conflictelor interne ale acestuia, a
relațiilor dintre personalitate și rolurile de grup ale personalităț ii.
Reprezentările sociale, al cărui studiu iniț iat de Mosc ovici, încă din 1961, se referă la forme
de cunoa ștere socială care sunt elaborate și împărț ite social. Ele țin seama de construc ția socială a
obiectelor mediului nostru material, uman și social în raport cu care intervin ca grilă de lectură și
ghid de ac țiune (Moscovici, S., 1998). Conceptul de reprezentări sociale vine de la Durkheim, dar
sociologia a considerat reprezentările sociale drept trucuri explicative nerelevante pentru o analiză
ulterioară, pe când psihologia socială este preocupată numai de str uctura și dinamica lor.
Pentru a putea identifica elementele caracteristice ale reprezentărilor sociale, se impune
prezentarea câtorva defini ții:
Reprezentarea socială este un sistem de valori, de no țiuni și de practici relative la
obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea
cadrului de via ță al indivizilor ș i grupurilor, dar constituie în mod egal un instrument de
orientare a percep ției situa ției și de elaborare a răspunsurilor (Moscovici, S., 1961).
Conceptul de reprezentare socială desemnează o formă de cunoaștere specifică, o ș tiință
a sensului comun, al cărui conținut se manifestă prin operaț ii, procese generative și
funcționale socialmente însemnate. Ea desemnează, în sens larg, o formă de gândire
socială. Reprezentările sociale sunt modalități de a gândi practic, orientate către
comunicarea, în țelegerea și stăpânirea mediului social, material ș i ideal. Ele prezintă Atitudine de
receptivitate (sau de
dependență)Nevoie de
intensitate puternică
(efuziune)
Nevoie de
intensitate slabă
(rezervă)Atitudine de
inițiativă (sau de
dominare) Axa similitudinilor
Axa complementarităților

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
10caractere specifice în plan de organizare a con ținuturilor, opera țiilor mentale și logice
(Jodelet, D., 1984).
Reprezentările sociale reprezintă o formă particulară de gândire simbolică, o dată ce
imaginile concrete cuprind direct și simultan o trimitere la un ansamblu de raporturi
sistematice ce dau semnifica ție și mai amplă acestor imagini concrete, formă de gândire
diferită de imagini ca produse imediate ale percepț iei (Palmonari, A. și Doise, W., 1986).
Reprezentarea socială este un proces de elaborare perceptivă și mentală a realităț ii ce
transformă obiectele sociale (persoane, contexte, situaț ii) în categorii simbolice (valori,
credin țe, ideologii) și le conferă un statut cognitiv, permiț ând în țelegerea aspectelor vie ții
obișnuite printr-o racordare a propriei noastre conduite la interiorul interac țiunilor
sociale (Ficher, N., 1987).
Reprezen tările sociale impregnează majoritatea raporturil or interpersonale, ele circulă , se
încruci șează , preiau norme, modele, ticuri din mediu, se alimentează din specificitatea pe care le -o
imprimă societatea ș i cultura.
Teoria reprezentărilor sociale își ia drept punct de plecare diversitatea indivizilor, atitudinilor
și fenomenelor, scopul său fiind acela de a descoperi cum indivizii ș i grupurile pot construi o lume
mai stabilă și previzibilă dintr -o astfel de diversitate.
Comunicarea, care vehiculează și fasonează reprezentările sociale, are ca funcție importantă
reglarea raporturilor î ntre actorii sociali. Reprezentările servesc să se întrețină o modalitate de raport
între grupuri, a șa cum acest raport suscită reprezentări polarizate, organizând în mod specific
abordarea cognitivă și evolutivă a mediului social.
Moscovici S. (1984) insistă asupra rolului fundamental pe care îl joacă comunicarea în
schimburile și interac țiunile ce concură la instituirea unui univers consensual. În aspectele ei
interindividuale, institu ționale și mediatice, comunicarea socială apare ca o condiț ie de posibilitate
și de determinare a reprezentărilor ș i a gândirii sociale.
În sprijinul ideii că teoria reprezentărilor sociale poate oferi o imagine mai completă a
condi țiilor sociale necesare pentru a activa dinamicile individuale, vine observa ția critică efectuată
de W. Doise (1997) asupra sferei de interes a sociologiei și a psihologiei sociale î n această
problemă. Astfel, autorul arată că psihologii sociali ce studiază, de exemplu, procesele de
diferen țiere categorială, de echilibru cognitiv, de atribuire, de reactanță descriu asemenea procese,
dar adesea î n mod abstract, adică în afara unui context social bine definit și fără să explice
modula țiile acestor procese atunci când func ționează în rețele de comunicare și de raporturi sociale
diferite. Dacă, pe de o parte, sociologul nu prea are grijă să detalieze mecanismele diferitelor
funcționări psihologice, necesare totuși pentru ca individul să poată participa la o dinamică socială,
pe de altă parte psihologul social are prea adesea tendința de a descrie aceste procese doar pentru că
sunt presupuse a se derula în mod cvasi- autonom la indivizi, făcând abstracț ie de inser ția lor într-un
context social concret.
Denise Jodel et (1997), arătând că reprezentarea socială este o formă de cunoaș tere,
elaborată social și împărtășită, având un scop practic și concurând la construirea unei realităț i
comune unui ansamblu social , susține că aceasta – ca sistem de interpretare ce patrone ază relaț ia
noastră cu lumea ș i cu ceilal ți- orientează și organizează conduitele și comunicările sociale,
intervenind în procese variate ca difuzarea și asimilarea cuno ștințelor, dezvoltarea individuală ș i
colectivă, definirea identităț ii personale și sociale, exprimarea grupurilor și transformările sociale.
Ca fenomene cognitive, reprezentările sociale angajează apartenența socială a indivizilor cu
implica țiile lor afective și normative, cu interiorizarea experien țelor, a practicilor, a modelelor de
cond uită și de gândire, inculcate social sau transmise prin comunicarea socială legată de acestea.
Jean- Claude Abric (1997), subliniind faptul că teoria reprezentărilor afirmă că nu există o
grani ță între universul exterior ș i universul interior al individului (sau al grupului), subiectul și
obiectul nefiind în mod necesar distincte , arată că reprezentarea func ționează ca un sistem de
interpretare a realității ce guvernează relaț iile dintre indivizi și mediul lor fizic și social,
determinându-le comportamentele sau practicile. Reprezentarea este un ghid pentru ac țiune, ea

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
11orientează acț iunile și rela țiile sociale; este un sistem de pre- decodaj al realității, căci determină
un ansamblu de anticipări ș i de a șteptări.
Identitatea grupului social trece prin men ținerea identit ății psihosociale a indivizilor care îl
compun (Moliner, P., 1997). Identitatea psihosocial ă poate fi conceput ă ca o structură cognitivă
legată de gândirea reprezentațională (Zavalloni, M., 1973). No țiunea de identitate psihosocial ă
define ște personalitatea individual ă ca rezultant ă a unui ansamblu de componente psihologice și
sociologice.
Studiul acestor reprezent ări nu trebuie s ă fie restrâns la simpla trecere de la nivelul emo țional
la cel intelectual, iar reprezent ările nu trebuie s ăfie văzute numai pro- sau anti-comportamentale. Se
impune examinarea aspectului simbolic al rela țiilor noastre și al universurilor consensuale c ărora le
dăm via ță. Pentru c ă și cogni ția, și motiva ția, și comportamentul exist ă și au repercusiuni numai în
măsura în care semnific ă ceva, iar semnificarea implic ă, prin defini ție, cel pu țin dou ă persoane cu
un limbaj comun, cu valori și amintiri comune. Spunând c ă reprezent ările sunt sociale, nu spunem
decât c ă ele sunt simbolice și că posed ă elemente atât perceptuale, cât și așa-zis cognitive
(Moscovici, S., 1997).
În alte lucr ări (Moscovici, S., 1998; Abric, J-C., 1994; Argyle, M., 1989; Emler, N., 1990;
Cooper, J. și Croyle, R.T., 1984) se descrie rolul reprezent ărilor sociale în formarea imaginilor
despre sine și ceilal ți, a competen țelor sociale, a reputa ției sociale și importan ța lor în schimbarea
atitudinilor și comportamentelor, elemente în cadrul c ărora personalit ățile individuale sunt puse în
interrela ționare, în diverse situa ții sociale.
Cristea D. (f.a.), vorbe ște despre stilul rela țional interpersonal , ca expresie sintetic ă a
experien ței personale, pe de o parte și a influen țelor psihosociale și socioculturale, pe de alt ă parte,
arătând c ăstilul de rela ționare interpersonală reprezintă o dimensiune importantă a persoanei,
având valoarea unui invariant func țional, alături de stilul cognitiv, imaginea de sine, structura
caracterială ș .a. Stilul rela țional are ca nucleu de bază modelul relațiilor primare, însă
configura ția sa finală depinde de mulț i alți factori: trăsăturile temperamental -caracteriale ale
subiectului, inteligen ța socială, structura eului ș i a imaginii de sine, natura și calitatea experien ței
acumulate în ontogeneză, statutul socioeconomic (personal ș i al familiei), caracteristicile
principalelor grupuri de apartenen ță, modelele și normele socioculturale care reglează raporturile
sociale etc. Dup ă autorul citat, principalele dimensiuni ale stilului rela țional sunt urm ătoarele:
Atitudinea față de partener: egalitate, considera ție, deschidere, receptivitate,
simpatie/superioritate, nereceptivitate, r ăceală, ostilitate
Mod de implicare în rela ție: implicare formală, instrumentală, unilaterală/informală,
emoțională, multilaterală
Constan ță: atitudini și comportamente interpersonale relativ constante, previzibile/
inconstan ță, imprevizibilitate
Tehnici proprii de amorsare, men ținere și cultivare a rela țiilor: polite țea excesiv ă, folosirea
flatării pentru amorsarea și men ținerea unei rela ții, adoptarea unui aer superior pentru a- și crea
ascenden ță asupra partenerului, diferite mijloace de impresionare ș.a.
Fiind un nivel de înalt ă sintez ăîn manifestarea personalit ății, stilul rela țional se configureaz ă
relativ târziu (18-22 ani), de și unele dintre elementele sale constitutive se pot identifica chiar din
prima copil ărie. Unele persoane pot avea mai multe stiluri rela ționale, utilizate diferen țiat în func ție
de situa ția social ă, pentru asigurarea unui cât mai mare succes social.
Delimitarea factorilor psihologici ce regleaz ă rețelele rela ționale se poate face dup ă trei
criterii principale: a) natura modal-calitativ ă; b) mecanismul elabor ării; c) semnul influen ței în
raport cu etalonul echilibrului și stabilit ății vie ții sociale actuale (Golu, M., 1997).
Primul criteriu ne dezv ăluie implicarea în modelarea-reglarea câmpurilor rela ționale a unor
factori psihologici de modalit ăți calitative diferite:
informa ționali-cognitivi (informa ții și cuno ștințe despre ceilal ți – indivizi sau grupuri – despre
obiectivele și scopurile prezen ței și acțiunii lor, despre amplitudinea și semnifica ția diferen țelor
etc. judec ăți și raționamente de întemeiere-justificare, de amplificare sau diminuare a distan țelor,
opozi țiilor, tensiunilor etc.)

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
12motiva ționali – gradul de apropiere-intersec ție sau de disjunc ție – opozi ție între interese,
dorin țe, expecta ții, aspira ții, idealuri etc.
afectivi – tr ăirea pozitiv ă sau negativ ă a întâlnirii cu altul sau a reprezent ării despre el
volitivi – acele mecanisme deliberativ-imperative de alegere și opțiune între variantele
incitator-agresive și cele moderat-coabitative. For ța acestor mecanisme se dovede ște esen țială
pentru modul de exteriorizare și finalizare a celorlalte componente psihice.
Astfel, comportamentul rela țional va fi în permanen ță filtrat ș i decantat prin cele patru
modalități de factori psihologici, a căror interacț iune și pondere variază într -un registru foarte întins,
ceea ce face ca și dinamica atitudinii și comportamentului de rela ționare să capete un caracter
diferen țiat și nuan țat atât la nivel individual, cât și grupal.
Cel de- al doilea criteriu permite să discernem între factorii psihologici primari (acele
elemente și structuri cognitiv-motiva ționale- afective care se constituie în copilăria timpurie sau pe
calea experien ței directe a individului în diferite contexte rela ționale pe care le traversează) ș i cei
secundari (componentele ce se elaborează mediat, în contextul unui proces educaț ional conceput și
desfăș urat în conformitate cu anumite principii și norme și subordonat atingerii anumitor obiective
impuse și validate formal (normativ) și institu ționalizate prin anumite programe.
Cel de-al treilea criteriu pune în eviden ță existența a două categorii de factori psihologici: a)
cu influen ță pozitivă și b) cu influen ță negativă . Din prima categorie f ac parte: informarea corectă ș i
obiectivă, înț elegerea, ra ționalizarea, evaluarea realistă, autocontrolul, stabilitatea emoțională etc.,
acestea favorizând constituirea unei re țele rela ționale eliberată de tensiuni, aversiuni ș i conflicte,
ceea ce s-ar traduce într-o stare de bine (confort) psihologic. Din categoria a doua fac parte:
informarea eronată și incompletă, lipsa de înț elegere fa ță de altul, subiectivismul evaluărilor,
supradimensionarea propriului Eu, dispre țul pentru al ții, suspiciunea și neîncrederea, impulsivitatea
(absen ța autocontrolului), instabilitatea emo țională, egoismul, ura. Permanentizarea acț iunii
acestora ar transforma spa țiul rela țional interpersonal și intergrupal într-un teren minat, pe fondul
căruia tensiunile, conflictele ș i con fruntările s -ar ține lan ț, generând un absolut sistem de
insecuritate.
Cum situa țiile de mai sus sunt polii extremi ai unui continuum, în realitate, via ța socială se
structurează din punct de vedere relaț ional undeva într- o zonă intermediară.
În ceea ce prive ște dinamica constituirii rela țiilor interpersonale, Cristea D. (f.a.) arată că o
relație interpersonală poate fi interpretată ca un construct psihosocial rezultat în urma
interac țiunii dinamice dintre două universuri subiective, pe de o parte, di ntre un câmp
sociocultural de fond și un set de factori situa ționali, pe de altă parte. În consecință, procesul
formării și manifestării unei relaț ii interpersonale parcurge mai multe faze: prefigurare, amorsare,
cristalizare, evolu ție, stabilizare dinamic ă, declin sau destructurare (figura nr. 1.2.)

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
13Figura nr. 1.2. Procesul constituirii rela țiilor interpersonale, în diferitele lor faze
(după Cristea, D. , f.a.)
1.2. Psihologia medical ă despre rela ția terapeut-pacient
Delay și Pichot (1962) co nsideră psihologia medicală ca acea parte a psihologiei care se
aplică problemelor legate de medicină , lucru subliniat și de Iracy Doyle (citat de Cucu, I., 1980),
atunci când arată că medicina are nevoie de o bază psihologică, sau de Bini și Bazzi (cita ți de Cucu,
I., 1980), atunci când consideră psihologia medicală ca pe o psihologie în raport cu gândirea și
activitatea medicului .
Analizând boala și problemele sale psihologice, psihologia medicală consideră că în
determinar ea bolii participă elemente foarte variate, ceea ce face ca aceasta să aibă felurite expresii.
Găsim astfel în cadrul bolii atât manifestări legate direct de organicitate, dar și manifestări
funcționale, biochimice și, mai ales, suferin ța subiectivă, prima care preocupă pe bolnav. În acest
fel, boala poate fi considerată ca o sinteză, realizată de bolnav, a tuturor senzaț iilor sale, pe care le
trece prin filtrul psihicului său și care, din acest motiv, reprezintă o reflectare fidelă a procesului
fizio-patologic. Con știința bolii este elementul care domină disproporț ional asupra substratului real
organo-lezional, rezisten ța la boală depinzând întotdeauna de imaginea pe care bolnavul și-o face
față de boala sa, de puterea pe care crede că o are pentru a înfrunta boala și de încrederea în
terapeut.TEMĂ DE LUCRU
Elaborați o fișă de termeni în care să definiți următoarele noțiuni: afinitate, vicinitate, omofilie,
personalitate interpersonală, reprezentare socială, stil relațional interpersonal.Stil 1Prefigurarea câmpului
relațional (virtual)Norme și modele socioculturale
– Imperative sociale contextuale
– Caracteristicile grupurilor sociale
– Statutul social, economic, cultural
și profesional al persoanei
– Experiența socială (de viață)
Întâlnirea (alegerea)
partenerului- Cerin țe formale, organiza ționale
– Motiva ția individual ă
– Factori cognitivi și afectivi
– Factori conjuncturali (aleatori)
Stil 2Stiluri relaționale ale partenerilor
Comportament
interpersonalCristalizarea, dezvoltarea și
desfășurarea relațieiP1 P2

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
14Importan ța factorilor psihologici în bolile psihice, psihosomatice și în cele considerate pur
fizice a fost dovedită în mod prodigios de cercetările ș i experien țele ultimelor decenii. Psihogeneza
nu înseamnă lipsa tulburărilor fiziologice, ci faptul că varia ția fiziologică este indusă de structura
situa ției trăite de persoană ș i nu de natura fizico- chimică a mediului exterior (Sivadon, P., 1973).
Boala este un sistem regresiv î n care apare o stare de alertă ș i hipersensibilitate, cu rezonan țe
emoționale dinamice.
În fața bolii, după Sivadon (1973), poziț ia medicului și a bolnavului sunt diferite. Dacă pentru
medic boala este adesea privită ca o problemă ș tiințifică și obiectivă, pentru bolnav ea este, în
primul râ nd, o problemă emoțională și subiectivă.
Medicina fiind, după părerea lui Păunescu -Podeanu (1969), un domeniu al incertului, al
instabilului și al individualului, rela ția terapeut-pacient este o rela ție supremă, fiind vorba aici –
după cum subliniază Sc ripcaru (1979) – de o comunicare existen țială care depăș ește simplul aspect
terapeutic, fiind tot ceea ce poate fi organizat și metodic pus î n scenă.
Pentru psihologia medicală studiul relaț iei terapeut- pacient este, după numeroș i autori, î nsăși
rațiunea ei de a exista, succesul actului terapeutic depinzând, în cel mai înalt grad, de buna
funcționare și organizare a acestei rela ții. Contactul terapeutului cu pacientul nu este numai un act
terapeutic sau numai de morală, ci ș i una și cealaltă în acela și timp. Bolnavul va suporta suferin ța,
în primul rând, în func ție de personalitatea sa, va avea dubii sau momente de culpabilitate, dar la un
moment dat el se va hotăr î să abordeze medicul. Acest moment, subliniază Balint (1966), va fi ales
numai de către bol nav, acesta fiind singurul lui privilegiu în cadrul rela ției terapeut-bolnav; în
continuare, terapeutul devine pentru pacient un suport psihologic, rela țiile dintre el și bolnav fiind
relații în care acesta din urmă caută dependenț a.
În cadrul acestui contact interpersonal, terapeutul și bolnavul nu se găsesc pe poziț ii similare;
bolnavul este cel mai dezavantajat, aflându-se sub influen ța suferin ței fizice și morale, a reac ției
psihologice create de această situaț ie, resim țind o stare de nesiguran ță.
Ideal, terapeutul trebuie să corespundă cererii emoț ionale a bolnavului, î ncercând să realizeze
ceea ce Delay și Pichot (1962) denumesc cu termenul de comunitate culturală dintre terapeut și
pacient, care determină – în mare măsură – atitudinea terapeutului fa ță de pacient și invers. După
părerea autorilor, personalitatea terapeutului determină stilul său de muncă, care se manifestă nu
numai în cadrul deciziei terapeutice, ci și în cadrul tuturor rela țiilor cu bolnavii. Majoritatea
autorilor sunt de acord asupra marii importan țe a formării psihologice a terapeuț ilor, unii vorbind
despre importan ța cunoa șterii motiva ției și feluritelor manifestări afective din comportamentul
bolnavilor, al ții despre importan ța formării psihoterapeutice a terapeuț ilor, ceea c e ar trebui să
implice î nsăși modificarea personalității lor. Din acest punct de vedere, unii autori subliniază
calităț ile minimale ale terapeu ților (Cucu, C.I., 1980), ca fiind:
putere de în țelegere fa ță de bolnavi
posibilitatea de a fi în țeles, respectat și chiar iubit datorit ă comportamentului s ău
experien ță de viață suficientă și maturizare deplină a personalităț ii
cuno ștințe psihologice și ale comportamentului uman.
alții clasificându-le în calit ăți rela ționale, care faciliteaz ă relația terapeut-pacient și calit ăți etice.
Vorbind despre caracteristicile profesionale ale terapeutului, psihologia medical ă și
psihoterapia stabilesc o serie de cerin țe din punct de vedere al form ării și experien ței necesare unui
bun terapeut, men ționând c ă, deși acestea sunt foarte importante, nu trebuiesc pierdute din vedere
caracteristicile personale și umane, deoarece ele contribuie la stabilirea dialogului, a rela ției și a
alian ței în lucru, referirile f ăcându-se – mai ales – asupra u șurinței de a comunica, voin ței de a ajuta
și capacit ății de a o face; toate acestea sunt puse în leg ătură și comentate prin prisma Eu-lui
personal, al tr ăsăturilor de personalitate și al calit ăților umane ale terapeutului (Huber, W., 1997).
Parson (citat de Scripcaru, Gh. și Ciornea, T ., 1979) arată că, în faț a omului bolnav,
terapeutul poate adopta următoarele tipuri de atitudini:
atitudine de competen ță
atitudine tehnică
atitudine universalistă

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
15atitudine de specificitate func ționăreasc ă
atitudine de neutralitate afectivă
atitudine alt ruistă
Relația terapeut- pacient se materializează, în majoritatea cazurilor, printr-o rela ție de tip
special, un anumit tip de rela ții afective. În legătură cu această problemă, pentru acest tip de relaț ie,
s-a propus folosirea termenilor de transfer șicontratransfer (Freud) . Rela ția marcată de un
atașament afectiv particular al bolnavului fa ță de terapeut a fost denumită transfer , iar atitudinea
terapeutului (de obicei negativă) față de bolnav a fost denumită contratransfer. Se afirmă chiar că
apari ția transferului și contratransferului este periculoasă, dacă terapeutul nu are o pregătire
psihologică corespunzătare.
Una dintre cele mai importante probleme în cadrul rela ției terapeut-pacient – mai ales la
început, dar nu numai – este aceea a comunicării, care se găsește îngreuiată de factori ca starea de
anxietate a pacientului, ignoran ța sa, circumstan țele în care cere ajutor terapeutului etc., îmbogăț irea
acesteia fiind esen țială, mai ales pe seama comunicării verbale interpersonale, care este mai
eficientă decât o informație vizuală sau scrisă.
În cadrul rela ției terapeut- pacient, personalitatea bolnavului este foarte importantă, dar la fel
de importantă este ș i personalitatea și atitudinea terapeutului fa ță de pacient, prin felul de a fi al
terapeutului ( funcția apostolică – Balint) pacientul fiind convertit în a crede în scara de valori a celui
dintâi și a le adopta.
Se vorbe ște, de asemenea, despre necesitatea existen ței în cadrul rela ției terapeut-pacient a
ceea ce cercetătorii denumesc adaptare . Întâlnirea dintre terapeut și pacient este o întâlnire dintre
două personalităț i diferite, care stau pe pozi ții diferite și care are loc în etape diferite, motiv pentru
care – pe parcursul desfășurării relaț iei – tendin ța trebuie să fie de echilibrar e, prin adaptarea ideilor,
expectan țelor etc. ale fiecăreia dintre părți la cele ale celeilalte părți. De fapt, se pare că relaț ia
terapeut- pacient lasă curs liber tendinț elor personale, sentimentelor incon știente, convingerilor și
prejudecăț ilor.
Tot î n legătură cu relaț ia terapeut- pacient, psihologia medicală atrage atenț ia asupra faptului
că dacă fenomenele de transfer și contratransfer se manifestă pe fundalul fenomenelor de regresiune
și dependen ță, vindecarea bolnavului nu se poate considera ca desăvârșită în afara ieșirii din această
situa ție, ceea ce presupune de fapt ie șirea din starea de dependen ță și regresiune, acesta fiind
fenomenul de recucerire a autonomiei. Numai independen ța bolnavului fa ță de terapeutul s ău poate
justifica afirma ția că este vorba de o vindecare.
În general, pentru a se putea stabili o rela ție eficient ă, ar trebui s ă se cunoasc ă câteva aspecte,
dintre care (Masserman, citat de Cucu, C.I., 1980):
Atitudinea bolnavului și a terapeutului depind de importan ța nevoilor lor fiziologice.
Această atitudine este adaptată mediului, iar fiecare organism vede acest mediu diferit din
cauza nevoilor sale proprii.
Fiecare organism posedă o anumită supleț e a mijloacelor sale de adaptare.
În rela ția terapeutică, se poate considera că terapeutul este stăpânul teritoriului său ș i atunci el
își va dirija pacientul, centrându- se pe trăirile sale psihice și fizice, sau se poate considera că
pacientul este stăpân pe teritoriul său și atunci terapeutul va trebui să -l urmeze, să -l înso țească ș i
să-l supravegheze în permanen ță, adaptându -se lui în permanen ță, pentru a determina apariț ia
efectului terapeutic. Este absolut necesară stabilirea unui climat de încredere reciprocă, de o relaț ie
creatoare, în care fiecare dintre părț i poate ac ționa – în func ție de evolu ție – astfel:
Face primul pas când simte că celălalt este pregătit
Acționeaz ă și reac ționeaz ă
Supraveghează și dirijează relaț ia în diverse direc ții
Bolnavul este înainte de toate un om, adică un organism viu conștient de faptul că are un
suflet. El trebuie făcut să considere boala ca o ocazie de a se dezvolta, de a evolua. Terapeutul
trebuie să convingă persoana bolnavă să -și dezvolte toate aspectele personalității pentru ca boala să
nu constituie o ocazie de a se retrage, de a rămâ ne pasiv.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
16Trebuie lucrat asupra ansamblului persoanei: corp, psihism, suflet, corp social. Bolnavul
trebuie să primească protecț ie și modele pentru dezvoltarea poten țialităților sale, ca să poată face
schimbări utile în existenț a sa. Important este ca e l să nu se considere ca un obiect, așa cum există
riscul în momentul de fa ță datorită modelelor practicate în medicina actuală, ci să rămână conș tient
că el își dirijează viaț a și ia hotărârile care îl privesc. El trebuie să știe că poate, în sensul în car e
este permis și acolo unde are ocazia, să se dezvolte psihologic și spiritual, datorită bolii sale.
Persoanele grav bolnave pot, de asemenea, s ă dezvolte în ele speran ța ca factor de bun ăstare.
Dacă bolnavul nu g ăsește ascultare, dialog, dac ă nu este respectat de c ătre terapeut, care
trebuie s ă fie interlocutorul s ău privilegiat în cele trei dimensiuni (fizic ă, psihologic ă și spiritual ă),
își pierde speran ța și încrederea în terapeut, terapie și în capacitatea proprie de autoîngrijire și
autovindecare.
Este indispensabil ca terapeutul s ă țină cont de importan ța rela ției terapeut-bolnav și mai ales
de influen ța acesteia asupra procesului de vindecare; în cadrul acestei rela ții terapeutul este primul
instrument terapeutic.
Terapeu ții trebuie s ăînțeleag ă că este necesar s ă-l lase pe pacient s ă se exprime, și să-i dea
aceast ă posibilitate atunci când el trece prin momente dificile, dureroase. Acest lucru presupune o
atenție deosebită în ceea ce priveș te asigurarea timpului și spa țiului necesare pentru crearea unei
relații optime. În cadrul rela ției de prim ă importan ță fiind încrederea reciproc ă (care este și un factor
de reu șită a tratamentului), trebuie s ă i se dea posibilitatea pacientului s ă exprime și să-și trăiască
sentimentele și durerea, f ără a fi reprimate și fără ca terapeu ții să descurajeze aceast ă exprimare prin
expresii de genul necorespunzător sau deranjant . Interzicând pacientului, prin privire sau cuvinte de
dezaprobare, s ă se exprime, cre ște gradul de depenen ță a sa fa ță de terapeut și sentimentul c ă mediul
medical are o putere deosebit ă asupra lui. Atunci bolnavul se simte singur, f ără utilitate, neîn țeles și
devalorizat, ceea ce agraveaz ă cu siguran ță problematica care a favorizat boala.
Terapeutul trebuie să folosească un limbaj cla r și nu trebuie să ezite atunci când spune lucruri
importante bolnavului său, să verifice dacă pacientul a înț eles și să reînnoiască explicația dacă este
cazul. Idealul terapeutic este de a ob ține participarea pacientului la tratament. Nu trebuie uitat că
bolnavul este cel care decide asupra vie ții sale și a tratamentului urmat, chiar dacă adesea terapeuț ii
au iluzia că ei sunt cei care au puterea absolută. Atunci când pacientul aflat într -o fază a bolii sau
tratamentului nu poate fi făcut să participe la c omunicarea cu terapeutul, informa țiile pe care acesta
din urmă i le dă despre boala sa nu servesc la nimic, ș i sunt o jignire la adresa con științei și
responsabilității celui care suferă.
Pinon J. este de părere că accesul bolnavului la dosarul său este indispensabil, atâta timp cât
este vorba despre o persoană autonomă ș i con știentă de ceea ce cere. Acolo simbolistica bolii ș i
calea spre vindecare sunt înscrise în simptome, dar și în date observabile rezultate din metodele de
explorare și evaluare folosite. Acestea apar țin bolnavului și el trebuie lăsat să fie proprietarul
simbolisticii proprii și ajutat să o înțeleagă. Terapeutul nu trebuie s ă piard ă din vedere c ă, de cele
mai multe ori, bolnavul știe foarte multe despre boala sa. Cel mai mare privilegiu al terapeu ților
este dat nu de cuno ștințele științifice, ci mai ales de capacitatea de recunoa ștere a umanităț ii lor, de
modul cum știu să folosească aceste cunoș tințe, de capacitatea lor de comunicare cu bolnavii
(Pinon, J., f.a.).
TEMĂ DE LUC RU
Elabora ți o fi șă de termeni în care să definiți următoarele noț iuni: psihologie medicală,
transfer, contratransfer, adaptare, dependență funcțională, independență funcțională.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
171.3. Comunicarea ca verig ă de baz ă a rela ției terapeut-pacient
1.3.1. Definire, axiome, scopuri
Definire
Comunicarea reprezintă, în sensul cel mai general, procesul transmiterii, recepționării,
stocării, prelucrării și utilizării info rmațiilor. Prezen ța ei caracterizează atât individul, cât ș i
societatea pe toate treptele dezvoltării lor. Pentru om, principalul mijloc de socializare îl reprezintă
comunicarea, personalitatea lui structurându-se într-un spa țiu de comunicare care îi este propriu
(Lupu, I. și Zanc, I., 1999).
Comunicarea este definită ca proces de schimb substan țial, energetic și/sau informa țional
între două sau mai multe sisteme, pe baza căruia se asigură reflectarea sistemului emițător
(reflectat) în sistemul receptor (reflectant). Este intermodală – între clase diferite de obiecte;
intramodală – în cadrul aceleia și case de obiecte (Epuran, M., 1996).
Psihologia socială consideră comunicarea ca una dintre dimensiunile oricărei situaț ii sociale,
în care raporturile i nterpersonale implică cvasi -simultan componente afective, de influen ță, co –
acțiune și comunicare; fiecare dintre aceste componente este influen țată interactiv de celelalte
componente, orice situa ție socială având un caracter de unicitate ș i irepetabilitate , datorită
interac țiunii dinamice dintre o serie de factori psihoindividuali, de grup, organiza ționali,
institu ționali, socioculturali și contextuali (Cristea, D.)
Din punct de vedere psihosociologic comunicarea umană constituie esența legăturilor
inter umane, exprimată prin capacitatea de a descifra permanent sensul contactelor sociale
realizate cu ajutorul simbolurilor și al semnifica țiilor social-generalizate în vederea ob ținerii
stabilității ori a unor modificări de comportament individual sau de grup (Șoitu, L. și Neculau, A.
citați de Epuran, M., 1996).
Louis Forsdale (citat de Dinu, M., 1999) define ște comunicarea ca fiind procesul prin care un
sistem este stabilit, men ținut și modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăș ite) care
acționează potrivit unor reguli .
Cel mai elementar act al comunicării presupune un emițător care, utilizând un anumit limbaj,
codifică un mesaj pe care urmează să -l transmită; un canal ce constă dintr -un mediu fizic care, în
virtutea proprietăț ilor sale, a sigură transmiterea nealterată a acestui mesaj; ș i un receptor care
prime ște mesajul, îl decodifică și îi identifică sensul.
Comunicarea interumană este definită drept transfer al informa ției și în țelesului
(semnifica ției) de la o per soană la alta (Dawis și Newstrom, cita ți de Lupu, I. și Zanc, I., 1999). Ea
este considerată ca o punte de legătură între oameni, un mijloc prin care o persoană transmite un
mesaj alteia, a șteptându- se la un răspuns (Johnson, citat de Lupu, I. și Zanc, I., 1999). Ea
presupune cel pu țin două persoane în care fiecare poate juca, alternativ, atât rolul de transmițător
(emițător), cât ș i de receptor.
Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul rela ției care reune ște două
entități, chiar dacă mesajele nu sunt de acela și ordin. Ea implică crearea unui sens, în funcț ie de
corelările neîntrerupte dintre facultățile noastre de percepere a semnalelor, de bogăț ia vocabularului
(pentru a le decodifica), de imagina ție (pentru a le interpreta), ca și de memorie, pentru a le men ține
coerente atunci când, la rândul nostru, devenim emi țători și adresăm mesaje în retur (De Peretti, A.
ș.a., 2001).
Procesul comunic ării include deci cinci faze (Fig. nr. 1.3.)

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
18Figura nr. 1.3. Elementele componente ale procesului de comunicare
(dupăLa Monica, E., citat de Lupu, I. și Zanc, I., 1999 )
Transmi țătorul are o idee cu privire la referent (obiect, lucru, teorie etc.) pe care vrea s ă o
comunice altei persoane (receptorului). Odat ă clarificat ă ideea, trebuie ales limbajul cel mai potrivit
pentru a o transpune într-un mesaj, compatibil cu canalul pe care îl utilizeaz ă pentru transmiterea
lui. Trebuie avute în vedere atât limbajele verbale, cât și cele non-verbale. Receptorul trebuie s ă
intre în rezonan ță cu transmi țătorul, s ă primeasc ă mesajul, s ă-l decodifice, trecând de la cuvinte
(simboluri) la idee, și să reac ționeze la mesaj.Transmițător
(emițător)
Ideatizarea
Rațiunile comunic ării
ReferentCodificare
(Idei transpuse în cuvinte
sau simboluri)
Legătură
Mesajul este
transmis prin
canal verbal sau
non-verbal
Receptor
Decodare
(cuvinte, simboluri
transpuse în idei)Acțiune ca răspuns la
feed-back

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
19Mesajul poate fi înmagazinat, re ținut sau ignorat. Receptorul poate, la rândul lui, emite un
mesaj sau poate exercita pur și simplu o ac țiune ca r ăspuns la mesajul ini țial, feedback. El devine
transmi țător și procesul continu ă până când se opre ște comunicarea.
Evaluarea feedback-ului este o cale pentru emi țător să verifice dac ă mesajul a fost perceput
confprm inten ției lui. Cerin ța oricărei comunicăr i este concordan ța dintre mesajul transmis și cel
perceput de receptor. În func ție de contextul în care are loc comunicarea, pot apărea distorsiuni în
procesul transmiterii și receptării, fiind necesare mesaje suplimentare pentru a clarifica semnificaț ia
mesajului, respectiv, inten ția originară a emițătorului.
Catherine Kerbrat – Orecchioni (citată de Baylon, Ch. ș i Mignot, X., 2000) a conceput o
schemă a comunicării lingvistice, care vine să le completeze pe cele existente:
Figura nr. 1.4. Schema com unicării lingvistice
(după Kerbrat -Orecchioni, C., citată de citată de Baylon, Ch. ș i Mignot, X., 2000)
Situa ția comunican ților este înglobată, împreună cu constrângerile tematico-retorice în cadrul
constrângerilor impuse de universul discursului . Schema scoate în eviden ță în mai multe rânduri
faptul că statutele emițătorului și receptorului nu sunt identice, că trebuie să facem distincția clară
între modelul de produc ție și modelul de interpretare. Acesta este motivul pentru care limba, care în
alte s cheme este situată ca factor autonom în afara comunicanților, este de această dată integrată
acestora (competen ță lingvistică).
Lumini ța Iacob (1996) arată că astăzi comunicarea este abordată concomitent ca rela ție
(perspectiva interac ționistă: S. Mosco vici, B. Rimé, R. Ghiglione, C. Kerbrat-Orecchioni), ca
acțiune (perspectiva praxiologică: G. Bateson, P. Watzlawich ș i școala de la Palo Alto), ca
tranzac ție (perspectiva pragmatică: S. Hybels, J.A. DeVito), ca act cultural (perspectiva culturală:
E.T. Hall, E. Goffman).
Perspectiva interac ționistă consideră următoarele funcț ii ale limbajului: funcții creatoare , care
traduc adaptarea la evolu țiile sociale, implicarea afectiv ă a locutorilor, sau la reprezentările lor
reciproce, funcții destinate reglemen tării acț iunii și cele care structurează interacț iunea.codificare – MESAJ – decodificareCompetenț ele lingvistice și
paralingvistice
Competențele ideologică
și culturală
Determinări "psy"
Constrângeri impuse de
universul discursului
Model de producțieCompetențele lingvistice ș i
paralingvistice
Competențele ideologică
și culturală
Determinări "psy"
Constrângeri impuse de
universul discursului
Model de interpretareEMIȚĂTOR RECEPTOR
canal

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
20Joseph Luft și Harry Ingham (cita ți de Dinu, M., 1999) reprezintă nivelul de cunoaș tere
reciprocă a persoanelor aflate într -o interac țiune comunicativă sub forma unui desen, botezat
fereastra lui Johari. Construc ția acestuia porne ște de la ideea că în fiecare dintre noi înșine există o
zonă supusă controlului conș tient și o zonă de umbră, la care nu avem acces direct, dar despre care
putem afla ceva cu ajutorul semenilor no ștri, în măsura în care izbutim să comunicăm eficient cu
aceștia (Fig. nr. 1.5.).
ZONA DESCHISĂ
cunoscută sieș i
cunoscută celuilaltZONA DESCHISĂ
necunoscută sieș i
cunoscută celuilalt
ZONA ASCUNSĂ
cunoscută sieș i
necunoscută celuilaltZONA NECUNOSCUTĂ
necunoscută sieș i
necunoscut ă celuilalt
Figura nr. 1.5. Fereastra lui Johari (după Dinu, M., 1999)
Fereastra lui Johari ne caracterizează atât pe noi, cât ș i rela ția noastră cu interlocutorul, într –
o anumită etapă a raporturilor reciproce. Se poate spune că fiecare indi vid pose dă tot atâtea ferestre
câte legături comunicaț ionale între ține cu al ți oameni și că aspectul acestora suferă modificări, mai
mari sau mai mici, după fiecare nouă interacț iune.
Axiome
Prin prisma postulatului de bază al psihiatrilor de la Palo Alto (In stitute of Mental Research),
citați de Baylon, Ch. și Mignot, X. (2000), comunicarea se supune anumitor reguli, a căror existență
este scoasă în evidență de redundanță, recurentă anumitor elemente într -un proces de interac țiune.
Structurându- și demersu l pe coordonatele fixate de personalitatea prestigioasă și multilaterală
a lui Gregory Bateson, paloalti știi pornesc de la ideea că, pentru a cunoaș te în adâncime
mecanismele procesului de comunicare, trebuie să studiezi situațiile în care acesta suferă dereglări
sau blocaje. Ei furnizează baza unui calcul al comunicării, formulând o serie de axiome și urmărind
să construiască un model care să evidenț ieze aceste reguli și acest calcul, doar prin observarea
redundan țelor, fără a recurge la justificările expl icite ale subiec ților interac țiunii:
1.Este imposibil să nu comunicăm, este deci imposibil să nu avem un comportament (comunicare
sinonim cu comportament). Dacă admitem că, într -o interac țiune, orice comportament are
valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte că este o comunicare, se deduce de aici că nu putem să n u
comunicăm, fie că vrem sau nu (Watzlawick, Helmick – Beavin & Jackson, cita ți de Baylon, Ch.
și Mignot, X., 2000).
2.Există două nivele de comunicare: al conț inutului și al rela ției. Con ținutul unei comun icări este
mesajul, informa ția transmisă. Relația este definită prin angajamentul ș i comportamentul
partenerilor. Aceasta furnizează indicaț ii asupra modului în care mesajul trebuie în țeles.
3. Fiecare actor, într-un proces de interac țiune, punctează secvenț a faptelor, structura
evenimentelor, în felul său. Aceste structur ări pot fi congruente sau discordante.
4. Exist ă dou ă moduri de comunicare: unul digital și unul analogic. Comunicarea digital ă
utilizeaz ă unit ăți discrete, cea analogic ă utilizeaz ă o materie continu ă. Unit ățile discrete pot fi
complet arbitrare fa ță de ceea ce semnific ă ele; modul analogic semnific ă totdeauna prin
asem ănare cu lucrul semnificat.
5. Exist ă dou ă tipuri principale de interac țiune: simetric ă și complementar ă. Interac țiunea
simetric ă are ca fundament egalitatea partenerilor, interac țiunea complementar ă, diferen ța
acestora. Cele dou ă tipuri pot s ă alterneze într-o aceea și interac țiune.
6. Comunicarea este ireversibil ă. Odat ă emis, mesajul produce întotdeauna efecte: direct sau
indirect, mai rapid sau mai târziu, pe termen scurt sau de durat ă.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
217. Comunicarea presupune procese de ajustare și acordare. Datorit ă polisemiei termenilor utiliza ți
de vorbitori, datorit ă necoinciden ței sensurilor atribuite de locutori acelora și termeni, precum și
diferen ței dintre experien ța lingvistic ă și de via ță a acestora, este necesar ăacordarea acestor
experien țe și a câmpurilor semantice ale comunicatorilor în scopul realiz ării unei comunic ări
eficiente.
Scopuri
În procesele de comunicare în care sunt angaja ți, oamenii urm ăresc atingerea unor scopuri.
După opinia lui Stanton, N. (1995), prin intermediul procesului de comunicare se urmăresc
întotdeauna patru scopuri principale:
să fim recepț ionați (auzi ți sau citi ți)
să fim înț eleși
să fim acceptaț i
să provoc ăm o reac ție (o schimbare de comportament sau de atitudine)
La Monica, E. (citat de Lupu, I. și Zanc, I., 1999) re ține urm ătoarele nou ă scopuri care, izolat
sau combinate între ele, pot f ă regăsite în orice proces de comunicare:
a învăț a, transmite sau primi cuno ștințe
a influen ța comportamentul cuiva
a exprima sentimente
a explica sau a în țelege propriul comportament sau al altora
a între ține leg ături cu cei din jur/a te integra într-o colectivitate sau un grup social
a clarifica o problemă
a atinge un obiectiv propus
a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict
a stimula interesele proprii sau ale celor din jur
Prof. Univ. Epuran M. (1996) enumeră 14 reguli pentru emiterea mesajelor eficiente, care
constituie în acela și timp și scopuri ale comunicări i. Așadar, se urmăreș te ca mesajele:
să fie directe
să exprime opinia personală
să fie complete ș i specifice
să fie clare și consistente; să evite ambiguităț ile
să exprime clar sentimentele și cerin țele
să prezinte separat faptele de opinii
să concentreze mesajul asupra unui singur lucru odat ă
să transmit ă mesajul imediat când observ ă ceva
să nu con țină aluzii la alte persoane
să fie stimulativ
mesajele verbale și nonverbale să fie congruente
să fie redundante (să folosească ș i alte canale: imagini video, fotografii etc.)
să corespund ă cadrelor de referin ță ale receptorului
emițătorul trebuie să se asigure că mesajul său a fost bine interpretat (să obțină feed -back-ul)
1.3.2. Tipuri de comunicare
Cristea D. (f.a.) enumer ă ca tipuri de comunicare interpersonal ă, urm ătoarele:
a) Dup ă modul de implicare activ ă a interlocutorilor în actul de comunicare:
Comunicare unilaterală sau univocă
Comunicare bilaterală sau biunivocă
Comunicare poli- interactivă sau multivocă

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
22b) În func ție de mijloacele folosite pentru codificarea și transmiterea mesajelor:
Comunicare verbală
Comunicare paraverbală
Comunicare nonverbală
c) În raport cu finalitatea explicită sau implicită:
Comunicare de consum , realizată ca modalitate spontană de menț inere și exprimare a
contactelor soc iale, în lipsa unui obiectiv care să focalizeze discuț iile
Comunicare de influen ță, prin care se realizează schimbarea opiniilor ș i atitudinilor
colocutorilor, în concordan ță cu cele ale persoanei care controlează relaț ia. Influen ța verbală se
poate realiz a sub formă de sugestie, indicaț ie, ordin, dispozi ție normativă sau persuasiune, efectele
obținute fiind condi ționate de o serie de factori individuali și psihosociali
Comunicare instrumentală , care se desfășoară în contextul unei situaț ii problematice, de
dezbatere sau co-ac țiune în care sunt implica ți colocutorii, putând căpăta forma de informare,
dezbatere, coordonare sau control interpersonal.
Comunicare de sus ținere psihologică , care poate căpăta diferite forme, în funcț ie de
relațiile afective dintre colocutori, începând cu simpla aprobare sau încuraare și terminând cu
adevărate construcții demonstative care să justifice atitudinea adoptată.
Lupu și Zanc (1999) iau în considerare două tipuri de bază ale comunicării interumane:
verbală ș i non- verbală. Fiecare se poate divide în: comunicări într -un sens și comunicări cu feed –
back (conexiune inversă) (Fig. nr. 1 .6.)
Figura nr. 1 .6. Tipurile comunicării umane (după Lupu, I. și Zanc, I., 1999)
1.3.2.1. Comunicarea verbală
Tot ceea ce este scris sau este spus este inclus în comunicarea verbal ă (La Monica, citat de
Lupu, I. și Zanc, I., 1999). Limbajul verbal mijloce ște schimbul de semnifica ții în societate, fiind o
paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare umană. El se înscrie, cum afirmă C. Lévi-
Strauss, între sistemele fundamentale de schimb social , fiind alături de schi mburile economice și
parentale sistemul de semnifica ție prin excelen ță (Lévi-Strauss, C., 1978).
Pornind de la elementele de bază ale comunicării: emițător, transmițăto r, referent (realitatea
la cere se referă limbajul), codul, canalul și destinatarul , R. Jakobson (1964) deosebe ște șase func ții
ale limbajului în comunicare: func ția emotivă, conativă, referențială, fatică, metalingvistică ș i
poetică.
1.Func ția emotivă se în dreaptă asupra tran smițătorului, având drept scop exprimarea directă a
atitudinii vorbitorului fa ță de cele spuse de el . Utilizând interjec ții (de tipul fir-ar să fie ,
păcatele mele ) și alte mijloace stilistice, vorbitorul încearcă să exprime stările sale emoționale,
adevărate sau simulate. Cel care vorbeș te dore ște să se exteriorizeze, să -și facă cunoscute ideile,
emoțiile, dorin țele, ceea ce – fără actul de comunicare – ar rămâne ascuns în mintea sa. COMUNICARE
VERBALĂ NON- VERBALĂ
Într-un
singur
sensÎn
ambele
sensuriÎntr-un
singur
sensÎn
ambele
sensuri

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
23Presupune subiectivitatea. Ea reune ște toate tentativel e făcute pentru a -l informa pe celălalt
despre personalitatea celui care transmite mesajul, punând în fa ță personalitatea, trăsăturile de
caracter ale persoanei care comunică.
2.Func ția conativă sau persuasivă este concentrată asupra destinatarului, urmărind u-se ob ținerea
unui anumit tip de răspuns din partea lui. Această funcț ie se întâlne ște în modalitatea imperativă
a comunicării. Limbajul dă posibilitatea de a acț iona, sau mai exact de a încerca aceasta, asupra
celuilalt, provocând la acesta din urmă fie o reac ție verbală, fie o reacție psihologică, fie o
reacție materială (comportament). Numită și impresivă, consistă în implicarea destinatarului
mesajului – func ție centrală, deoarece trebuie să convingă și să producă adeziunea. Această
implicare poate fi făcută fie sub formă de punere în cauză a destinatarului, fie prin cunoaș terea
personalităț ii, caracterului, culturii sale, comportamentului și limbajului acestuia.
3.Func ția referen țială, denotativă sau cognitivă este îndreptată asupra referentului. Se întâ lnește
cu deosebire în știință, aici interesând în primul rând semnificaț ia, con ținutul exprimat. Când se
emite un mesaj lingvistic, inten ția este aceea de a oferi indica ții asupra unei stări de lucruri, care
este mai mult sau mai pu țin descrisă sau evocată. Pur informativă, expune conț inutul unui mesaj
fără să îl angajeze pe cel care îl formulează sau pe cel căruia îi este adresat.
4.Func ția fatică se referă la contactul interlocutorilor, la conexiunea lor psihologică ș i, deci, la
controlul func ționării cana lului de comunicare dintre ei. epetarea unor por țiuni ale mesajului,
diferitele forme de salut, comunicarea cu copiii mici care au tendin ța de a comunica înainte de
a fi capabili să transmită sau să primească informaț ii, sunt manifestări ale acestei funcț ii.
Func ția fatică intervine atunci când un mesaj încearcă să stabilească, prelungească sau
întrerupă comunicarea, să verifice funcționarea circuitului, să atragă atenț ia interlocutorului
sau să se asigure că aceasta nu s -a oprit . Această funcț ie prive ște canalul fizic. Are tendin ța de
a regrupa toate eforturile făcute de locutor, pentru a stabili contactul cu auditoriul, dar ș i pentru
a-l păstra cât mai mult, odată stabilit.
5.Func ția poetică se concentrează asupra mesajului, modul de exprimare, forma reț ine aten ția tot
atât de mult ca și con ținutul cognitiv exprimat prin mesaj. Func ția poetică este centrată asupra
mesajului însu și, căruia emițătorul încearcă să -i asigure anumite calităț i intrinseci, independent
de celelalte scopuri pe care le-ar putea avea. Este dominantă în arta literară, fără a fi exclusă din
celelalte activități verbale. O valoare adăugată este conferită mesajului, un complement ce ț ine
de sens, prin diverse figuri de stil.
6.Func ția metalingvistică face trimitere la codul utilizat. Ea se m enifestă atunci când în
comunicare sunt necesare aten ționări în legătură cu codul utilizat: tonul (de exemplu, ironic,
zeflemitor), gesturi (a face cu ochiul etc.), precizări privind accepț iunile unor termeni utiliza ți,
care indi că receptorului codul pentr u lectura corectă a mesajului. Funcția metalingvistică
intervine de fiecare dată când codul utilizat, în acest caz limba, reprezintă el însuș i obiectul
mesajului schimbat. Este cazul situa ției în care se vorbe ște despre gramatică. Presupune subiecte
care s ă facă apel la cuno ștințe specifice, folosind un limbaj specific, o terminologie proprie care
trebuie tradus ă pentru a fi în țeleas ă de persoanele neini țiate.
Cele șase func ții definite de Jackobson coexist ă de fapt în orice tip de comunicare. Nu e
vorba de monopolul uneia dintre ele, c ăci ar fi greu să găsim un mesaj verbal care să îndeplinească
numai o singură funcț ie, ci e vorba de predominan ța uneia dintre ele, care determin ă și structura
verbal ă a mesajului.
Prof. Epuran, M. (1986) clasifică funcț iile limbajului astfel:
a.Func ția de comunicare sau de transfer a unui anumit con ținut semantic de la o persoană la alta,
care realizează latura informativă a comunicării.
b.Func ția cognitivă , de integrare, conceptualizare și elaborare a gândirii, care realize ază latura
formativă a comunicării.
c.Func ția simbolică, reprezentativă , prin care se sugerează sau înlocuiesc obiectele ș i situa țiile,
descriindu-le și explicându- le, care realizează eliberarea de aspectele imediate ș i este baza gândirii
abstracte.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
24d.Func ția persuasivă sau de convingere, prin care cuvintele sugerează și determină idei și stări
afective celor cărora li se adresează.
e.Func ția reglatorie , de îndemn la ac țiune și de conducere a conduitei altora și a celei proprii, prin
care se realizează dialogul cu ambian ța naturală și socială și cu propria persoană.
f.Func ția expresivă , de sugerare a unor idei, imagini, sentimente atât prin cuvinte, cât și prin
intona ție, mimică, pantomimică, gestică etc.
g.Func ția ludică , de joc, sub forma lala ției și gânguritului la copii și a jocului de cuvinte,
calambururilor, consonan ței și ritmicii la adul ți.
h.Func ția metalingvistică , de interpretare a coresponden ței enun țului cu codul, a cuvântului cu
realitatea pe care o semnifică.
i.Func ția fatic ă, de men ținere a contactului în procesul comunic ării verbale.
j.Func ția dialectic ă, de formare și rezolvare a contradic țiilor, de ra ționament și argumentare
Psihologia social ă consider ă că, limbajul ca instrument esen țial de comunicare, indiferent de
forma sa (verbal, paraverbal, nonverbal), îndepline ște o serie de func ții psihosociale complementare
(Cristea, D., f.a.):
1.Func ția cognitiv ă, intervenind nemijlocit în activitatea de cunoa ștere
2.Func ția comunicativ ă, prin intermediul s ău transmi țându-se și recep ționându-se continuu
mesaje între persoane
3.Func ția expresiv ă, prin intermediul s ău exteriorizându-se st ările emo ționale ale persoanelor
aflate într-o anumit ă situa ție, realizându-se astfel o "semnalizare social ă" indispensabil ă
dezvolt ării normale a raporturilor interpersonale și activit ăților de grup
4.Func ția persuasiv ă, prin folosirea sa abil ă putându-se exercita influen țe asupra celor din jur,
începând de la simpla sugestie, pân ă la formele puternice de persuasiune care – la limit ă- pot
căpăta caracteristicile unei manipul ări
5.Func ția reglatorie , prin caracterul său discursiv -analitic, limbajul fiind implicit și un instrument
de autoreglaj comportamental
6.Func ția axiologic-existen țială, din perspectivă culturală, limba oferind cea mai înaltă și subtilă
formă de valorizare existențială a om ului
Faptul că orice utilizator poate construi mesaje, enunț uri inteligibile pentru orice interlocutor
ce apar ține aceea și comunităț i lingvistice, precum și datorită posibităț ii oferite de limbaj de a relata
despre evenimente și situa ții în lipsa lor, c reează posibilitatea manifestării unor subclase degradate
de mesaje, anume zvonurile și minciuna. Minciuna, ca formă de comunicare umană, răspunde ș i ea
unor necesități personale sau sociale, fiind prezentă atât în comunicarea interpersonală, cât ș i în
comunicarea de masă.
Limbajul oral se caracterizează printr -un registru larg de manifestări, prin intervenț ia
factorilor extra și paralingvistici care-l înso țesc, prin influen ța decisivă a cadrului situaț ional în care
se desfășoară comunicarea.
Cuvântul rostit are o mare for ță de sugestie, fiind generator în anumite condiț ii chiar de efecte
hipnotice.
În cadrul rela țiilor interumane, limbajul capătă particularităț i și nuan țe în func ție de sexul,
vârsta și statusul social al interlocutorilor. În peroada adolescen ței, limbajul este impregnat de
funcții emo țional-expresive, ludice, interpretative și persuasive. La vârsta adultă, aceste funcț ii se
dezvoltă și se diversifică în strânsă dependență de statusul social. La bătrânețe, vorbirea expozitivă
începe să fie utilizată mai puț in, devenind mai activ limbajul interior.
Pot apărea reticențe de utilizare a limbajului oral, fie datorită unor deficienț e mnezice, fie
pierderii interesului pentru diferite subiecte.
Situa țiile de comunicare influen țează în tr-o măsură considerabilă utilizarea limbajului verbal.
În cadrul lor distingem ca elemente esen țiale: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul social, contextul
lingvistic și extralingvistic, precum și momentul desfășurării comunicării (Figura nr. 1 .7.) Între
aceste elemente trebuie să existe o anumită compatibilitate pentru ca relația de comunicare să se
desfăș oare eficient.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
25În func ție de rolul jucat, vorbitorul alege anumite registre de vorbire; un alt registru
utilizează, de exemplu, un părinte când vo rbește cu copilul său, altul atânci când se adresează soț iei
sau când vorbe ște cu proprii părinț i.
În func ție de rela ția de rol, vor bitorul alege registrele de vorbire adecvate, deduse din
practica socială și culturală, pe care le alternează în funcț ie de alternan ța rolurilor pe care le adoptă.
În comunicarea curentă, comunicarea prin limbaj verbal se împleteș te cu comunicarea prin
mijloace nonlingvistice (gestuale, figurative), comunicarea prin limbă se face concomitent cu
metacomunicarea de rela ții interpersonale. Mai mult, comunicarea umană poate atinge performanț e
superioare când se întemeiază pe modalităț i extralingvistice, pe a șa numitele expresii ale tră irii
(Habermas, J., 1983).
Figura nr. 1.7. Componentele situa ției de comunicare (după Caz acu, S.T., 1980)
Comportamentul propriu unei conversa ții este o formă de conduită socială aparentă (De
Peretti, A. ș.a., 2001), care poate fi asumată o dată cu diverse atitudini profunde (care o
accentuează, o temperează sau o contrazic). El provoacă a supra interlocutorului anumite consecin țe
probabile în legătură cu două grupuri de fenomene, distincte ș i antagonice, specifice dinamicii
personalităț ii.
Primul grup vizează dispoziț iile interioare ale interlocutorului fa ță de celălalt, care pot fi
apreciate prin prisma a trei variabile: gradul de dependen ță, intensitatea conflictelor în raport cu
ceilal ți și importan ța reac țiilor defensive, prin care personalitatea se ascunde în rela ția cu celălalt.Context
lingvistic
(verbal)Context
extraling-
vistic
(gestual,
mimic etc.)CONTEXT TOTAL
CONTEXT IMPLICIT
(Mediul situa țional-fizic
propriu-zis social)
CONTEXT EXPLICIT

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
26Cel de-al doilea grup cuprinde dispozi țiile interlocutorului fa ță de el însuș i: con știința propriei
responsabilități (autonomia sa asumată), angoasa în faț a propriei solitudini și întâmpinarea (sau
explicitarea) comunicărilor care îl privesc.
Primul grup de variabile tinde să se dezvolte direct proporț ional, în timp ce al doilea se
micșorează atunci când în conversaț ie intervin comportamente directive și crește atunci când sunt
utilizate comportamente nondirective.
De Peretti A. (2001) prezintă următoarele categorii de comportamente conversa ționale :
Comportamentele directive
Comportamentele de decizie (amenin țare, ordin, sfat) și de informare măresc dependenț a
interlocutorului fa ță de celălalt, în măsura în care, din exterior se tinde spre preluarea poziț iei sale.
Prin influen ța exercitată, acestea provoacă ș i o refulare a tendin țelor spontane, riscând să intensifice
conflictele interne și suscitând prin aceasta reac țiile defensive ale personalităț ii supuse unei presiuni
din exterior. Aceste comportamente diminuează incertitudinile interlocutorului, reducându-i
reflec țiile libere și con știința propriei responsabilităț i. În acela și timp, îi comprimă vidul interior,
angoasa, dar oferă puț ine șanse pentru o analiză aprofundată a propriului eu, pentru o explicitare a
comunicărilor.
Comportamentele de suport (ajutor și susținere), care pot fi considerate mai pu țin directive
și axate pe mai multă înț elegere decât cele vizând consilierea, dau exact acelea și rezultate, căci
problemele individului sunt asumate din exterior, fiind tratate cu inten ția de a fi reduse și banalizate.
În acela și timp sunt reduse incertitudinile și angoasa.
Comportamentele de evaluare (pozitivă sau negativă) au aceleași efecte, însă la un nivel
afectiv supralicitat, care cere mai multă prudență. Acț ionând prin for ța influen ței pe care o exercită,
ele pot produce eliberarea de angoasă, dar riscă să blocheze posibilităț ile unor schimburi, prin
alterarea con științei de sine și comprimarea încrederii.
Comportamentele nondirective
Comportamentele nondirective, de în țelegere și reverberare, au consecin țe inverse, f ăcând
vizibil efortul de a respecta și de a reverbera în mod direct, f ără alterare, problema tr ăită de
interlocutor. Acesta poate tr ăi o situa ție în care se face apel la responsabilitatea sa, dincolo de orice
dependen ță. Nesim țindu-se presat în raport cu tendin țele sale spontane, el și le poate accepta f ără
vreun conflict, provocat de necesitatea unei elucid ări. Procedând astfel, pentru moment, el are
tendin ța de a resim ți o angoas ă și mai mare, în m ăsura în care nu se produce nici o preluare
derivativ ă, din exterior, a problemei sale.
Comportamentele intermediare
Comportamentele de anchetă sunt ambigue, în sensul c ă, din perspectiva atitudinii
profunde, o întrebare adresat ă cuiva îl poate deturna pe acesta de la problematica sa personal ă,
punându-l în situa ție de dependen ță sau, dimpotriv ă, dându-i impresia unei bune întâmpin ări și a
eliber ării. Atitudinile subiacente trebuie s ă fie deci controlate cu mult ă grijă.
Comportamentele de interpretare directivă ș i cooperant ă pot acționa în două moduri
diferite, în func ție de natura explica ției pe care o aduc (subtilă sau greoaie, profundă, progresivă sau
primară). Ele pot atenua atât angoasa, cât ș i reac țiile defensive, dar le pot și intensifica. Acestea sunt
comportamente delicate.
Comportamentele de diversiune măresc gradul de dependență, dar ș i angoasa, reducând
responsabilitatea, dar și comunicarea.
Fiecare tip de comportament poate fi mai mult sau mai pu țin indicat într-o situa ție
conversa țională sau alta, într -un moment sau altul, în func ție de starea interlocutorului, centrată fie
pe o posibilă responsabilitate (care trebuie intensificată), fie pe angoasă (care, pe moment, poate fi
compensată).
1.3.2.2. Comunicarea non- verbală

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
27În procesul comunicării verbale, pe lângă informația directă conținută în mesaj, emitentul
comunică o serie de indici , informa ții despre el însu și, fără legătură cu conț inutul mesajului ini țial.
Vocea unui interlocutor poate informa asupra stării de sănătate, originii sociale, geografice, stării de
spirit în acel moment etc. Comunicarea de informa ții verbale este îmbogățită printr -un ansamblu de
procedee non-verbale prin care emi țătorul își precizează mai bine intenț ia și o redă totodată mai
rapid și mai economicos: gesturi, mimică, manifestări vocale, accent, intonație, ritm, pauză etc. Prin
intona ție, acela și con ținut verbal poate c ăpăta sensuri diferite. Schimbarea ritmului vocii, a
volumului sau în ălțimii sale, pot dezvolta o idee pân ăîn punctul ei maxim, cu consecin țe
pragmatice maxime.
Mijloacele non-verbale ce secondeaz ă comunicarea verbal ă au un registru bogat de
manifest ări. Ele formeaz ă adev ărate limbaje care pot accentua, completa, contrazice, repeta sau
chiar substitui limbajul verbal. Aceste mijloace sau indici non-verbali ai comunic ării, sunt grupate
de N. Hayes și S. Orrel (1997) în opt tipuri : paralimbaj, contact vizual, expresii faciale, postur ă,
gesturi, atingere, proximitate și îmbr ăcăminte.
N. Stanton (1995), la rândul s ău, dă o list ă de 11 indici non-verbali, care cuprinde:
1. expresia fe ței – un zâmbet, o încruntare
2. gesturi – mi șcarea mâinilor și corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal
3. pozi ția corpului – modul în care stăm, în picioare sau aș ezați
4. orientarea – dac ă stăm cu fa ța sau cu spatele c ătre interlocutor
5. proximitatea – distan ța la care stăm față de interlocutor, în picioare sau aș ezați
6. contactul vizual – dacă privim interlocutorul sau nu, intervalul de timp în care îl privim
7. contactul corporal – o bătaie ușoară pe spate, cuprinderea umerilor
8. mi șcări ale corpului – pentru a indica aprobare/dezaprobare sau pentru a încuraja interlocutorul
să continue
9. aspectul exterior – înf ățișarea fizic ă sau alegerea vestimenta ției
10. aspectele non-verbale ale vorbirii – varia ții ale înălțimii sunetelor, tăria lor ș i rapiditatea vorbirii,
calitatea și tonul vocii (denumite paralimbaj)
11. aspectele non-verbale ale scrisului – scrisul de mân ă, așezare, organizare, acurate țe și aspectul
vizual general
Alți autori (R. Birdwhistell, citat de Lupu, I. și Zanc, I., 1999; A.A. Pease, 1993; M. Dinu,
1999) vorbesc despre limbajul t ăcerii, limbajul spa țiului și limbajul corpului (ultimul înglobând
majoritatea indicilor aminti ți mai înainte).
Limbajul tăcerii
Tăcerea, departe de a fi lips ă de comunicare, este înc ărcată cu profunde semnifica ții
comunicative. Când suntem stingheri ți neștiind răspunsul la o întrebare, noi comunicăm implicit
ceva. Această tăcere este deosebită de tăcerea omului plictisit sau de tăcerea meditat ivului, de
tăcerea impusă prin reducerea la tăcere sau de tăcerea prevăzătoare.
Tăcerea se leag ă de ascultare și de recep ționarea corect ă a mesajelor. Folosind-o cu pricepere,
putem stimula comunicarea creând interlocutorului posibilitatea de a- și exprima ideile sau
sentimentele care, altfel, ar fi r ămas ascunse. Încurajând r ăspunsurile, t ăcerea se dovede ște a fi un
puternic instrument de comunicare, prin care putem ob ține un profit intelectual și social maxim din
fiecare interac țiune comunica țional ă, ținând seama și de ponderea pe care o are t ăcerea în acest tip
de interac țiuni.
Dacă ascultatea reprezint ă un element cheie în succesul multor activit ăți, exist ă- scrie N.
Stanton (1995) – câteva domenii profesionale unde ascultarea este principalul atribut al
comunic ării: psihiatria, consilierea educa țional ă și de cuplu, interviurile personale. Instruirea
medical ă, de asemenea, pune un accent deosebit pe dezvoltarea și educarea ascult ării, atâta timp
cât pacientul este principala surs ă de informa ție pe care doctorul se bazeaz ă pentru stabilirea
diagnosticului.
Exist ă, în concep ția aceluia și autor, cel pu țin cinci efecte benefice ale unei ascult ări atente:

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
28încurajarea celorlal ți – care vor renun ța, în fa ța unei ascult ări binevoitoare, la tendin ța lor
defensiv ă, încercând s ă-și înțeleag ă interlocutorul și devenind, la rândul lor, ascult ători buni.
obținerea întregii informa ții – încurajarea vorbitorului s ă furnizeze cât mai multe date creeaz ă
posibilit ăți suplimentare pentru elaborarea unei decizii corecte.
ameliorarea rela țiilor cu ceilal ți – pe de o parte, prin posibilitatea creat ă vorbitorului de a se
elibera de idei, gânduri sau atitudini reprimate, pe de alt ă parte, prin stabilirea unei interac țiuni
empatice pozitive între interlocutori, ca urmare a interesului manifestat de ascult ător fa ță de
persoana vorbitorului.
rezolvarea problemelor – chiar dac ă ascult ătorul nu este de acord cu punctul de vedere al
interlocutorului, faptul c ă-i ascult ă părerile, c ă le compar ă cu p ărerile proprii, poate conduce la
aflarea unor solu ții adecvate.
o mai bun ăînțelegere a oamenilor – ascultarea și înțelegerea modului în care gândesc
celelalte persoane creeaz ă posibilit ăți de colaboare, chiar dac ă nu exist ă o simpatie specific ă față de
ele. Altfel spus, un bun ascultător câștigă:
– informa ție
– înțelegere
– receptare (ascu ltare) reciprocă
– cooperare
Limbajul spa țiului
Acesta face obiectul de studiu al proxemicii, disciplină nouă, fundată de Edward Hall în anii
'60 ai secolului nostru. Ea studiază proprietăț ile comunica ționale ale spa țiului, precum și
modalităț ile de f olosire optimă a acestor proprietăț i.
Ideea de la care se porne ște este că orice individ are tendinț a de a- și revendica un spa țiu al
său, spațiul din jururl trupului său, pe care -l marchează imaginar, îl consideră drept spaț iu personal,
ca o prelungire a propriului său trup. Încălcarea acestui spațiu lezează profund individul, creând
disconfort, stânjeneală și chiar stări conflictuale. Fiecare individ tinde să mențină o distanță între el
și celelalte persoane sau lucruri. Î și creează un spațiu-tampon de o anumită mărime, formă sau grad
de permeabilitate, care are importante func ții psihosociale: de protec ție, intimitate, siguran ță,
odihnă, reverie etc. Teritorialitatea noastră (Marshall McLuhan, citat de Baylon, Ch. și Mignot, X.,
2000) este o extensie a persoanei noastre.
Spațiul personal, bula de aer ce-l înconjoară pe om, s -a bucurat de cea mai mare aten ție din
partea cercetătorilor. Acest spațiu poate fi împărțit în patru zone distincte, fiecare zonă fiind
împărțită la rândul ei în două subzone: una apropiată și una depărtată. Caracteristicile acestor zone
se prezint ă ca în tabelul nr. 1.1. (Hall, E.T., 1978):
Tabel nr. 1.1 . Caracteristicile zonelor care formează spaț iul personal
(după Hall, E.T., 1978)
Distan ța
intimămodul apropiat: corp la corp; actul sexual și lupta, rol minor al vocii
sau manifestări vocale involuntare; viziunea precisă dereglată.
modul îndepărtat: 15 -40 cm., în mi șcarea corporală ( bula); miros și
parfum, voce șoptită; intimitate, familie; atunci când este impusă, dăm
înapoi, evităm privirea celuilalt
Distan ța
personalămodul apropiat: 45-74 cm., la o distan ță de un braț ; parfum, voce
normală; familiaritate
modul îndepărtat: 75 -125 cm., limita contactului fizic cu celălalt,
limita parfumului, privirea de sus până jos, voce normală: sosire, rămas –
bun, discu ții pe stradă sau pe subiecte neutre.
Distan ța
socialămodul apropiat: 125- 210 cm., voce plină și clară; negocieri
impersonale, rela ții profesionale de birou, recep ție; comunicare verbală fără
contact fizic; frontiere ale teritoriului social al unui individ care iau forma
unui birou, unei mese, unui ghi șeu, care țin interlocutorul la distan ță.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
29modul îndepărtat: 210 -360 cm., coeficient ierarhic sau nevoie de
liniște; voce mai puternică decât în modul precedent.
Diastan ța
publicămodul apropiat: 360-750 cm.; semnificarea prezen ței colectivităț ii;
echilibru între pozi ționarea la acela și nivel și vzibilitate. Locutorul joacă un
rol social, poartă o mască (profesori -elevi, întâlnire în cerc închis). Privirea
nu mai fixează, inform ația devine mai formală, comunicarea interpersonală
este mai săracă.
modul îndep ărtat: 750 cm. și mai mult; celebrarea unui coeficient
ierarhic. Pe de o parte, omul politic sau actorul, pe de alta spectatorii pasivi;
feed-backul func ționeaz ă la minimum. Discursul este foarte formalizat,
gesturile stereotipizate, interlocutorul a devenit simplu receptor și
comunicarea spectacol.
Fiecare dintre oameni va c ăuta s ă stabileasc ă, în comunicare, o distan ță anumit ă, în
conformitate cu propria idee de spa țiu personal. Cunoa șterea acestor determina ții este important ă
pentru stabilirea unei rela ții optime de comunicare între indivizi, în diverse situa ții de via ță.
Paralimbajul
Se refer ă la aspectele non-verbale ale vorbirii, aspecte de ordin vocal, f ără a fi îns ă cuvinte.
Aspectele non-verbale ale vorbirii dezv ăluie o mul țime de informa ții despre vorbitor, despre
emoțiile și sentimentele sale, despre atitudinea sa fa ță de mesajul verbal pe care-l transmite. Într-cât
fiecare emo ție se asociaz ăîn mod specific cu anumi ți indici ai vorbirii (în ălțimea, frecven ța,
inflexiunile vocii), ascult ătorul poate aprecia corect emo țiile, chiar dac ă ascul ă persoane
necunoscute.
Contactul vizual
Ocup ă o pozi ție privilegiat ăîn emiterea și receptarea semnelor interpersonale, fiind apreciat
de mul ți autori ca cel mai puternic indiciu non-verbal (N. Stanton, 1995; N. Hayes și O. Orrell,
1997; M. Dinu, 1999).
Aceasta, cel pu țin din următoarele motive:
multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata și timpul
contactului vizual pe care îl avem cu acestea
este un puternic indicator al stărilor interioare
are o mare putere de influen țare a sentimentelor și voin ței (de la privirea sinceră, care
convinge, până la efectele spectaculoase ale hipnoze i)
Contactul vizual îndepline ște patru func ții în comunicare:
1. Reglarea fluxului conversa ției: începem de cele mai multe ori o conversa ție cu cineva
prinzându-i în prealabil privirea. Când vrem să încheiem o remarcă, semnalăm acest lucru
uitându-ne la interlocutor și semnalându- i prin privire că poate continua el.
2. Furnizarea de feedback: în timp ce vorbesc, oamenii î și privesc interlocutorii pentru a vedea
dacă sunt înț eleși, accepta ți sau aproba ți.
3. Semnalarea naturii rela ției: privirea poate semnala, dincolo de sentimentele pozitive sau
negative transmise prin ea, existen ța unei rela ții speciale. Amplasarea punctului c ătre care ne
ațintim privirea în timpul unei conversa ții ține tot de natura rela ției.
4. Exprimarea emo țiilor: principala modalitate de exprimare a emo țiilor – dilatarea pupilei – este
complet incon știentă. Mu șchii din jurul ochilor încorda ți, ochii larg deschi și, mu șchii relaxa ți,
frecven ța clipitului, pozi ția sprâncenelor etc. întregesc registrul exprimării emoț iilor.
Expresia facială
Fața reprezint ă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare a ideilor și emo țiilor.
Mușchii fe ței, mai numero și la om decât la orice animal, confer ă feței o mobilitate deosebit ă. Prin

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
30mișcări fine ale sprâncenelor, buzelor, ochilor, dilatarea pupilei, direc ția privirii, culoarea pielii etc.,
fața poate crea expresii subtile și rapide, comunicând o gam ă variat ă de mesaje.
Paul Ekman (citat de Lupu I. și Zanc I., 1999), distinge 21 de tipuri de tr ăsături faciale pe care
le repartizeaz ăîn trei grupe: statice, mobile dar lente și rapide. El distinge 18 tipuri de informa ții pe
care le poate furniza fa ța omeneasc ă, între care: temperament, inteligen ță, emo ție, dispozi ție, vârst ă,
starea s ănătății etc.
Ekman vorbe ște despre șapte emo ții fundamentale (de baz ă): fericire, mirare, furie, triste țe,
dezgust, team ă, dispre ț. Alții dau o list ă cuprins ăîntre 8 și 10 emo ții de baz ă, Carroll Izard (citat de
Lupu, I. și Zanc, I.,1999), de exemplu, enumerând zece emo ții de baz ă, adăugând la cele enumerate
de Ekman înc ă trei: ru șinea, culpabilitatea, bucuria.
Pe lâng ă acestea, exist ă emo ții complexe sau mixte, alc ătuite din combinarea emo țiilor de
bază. Expresiile emo ționale de baz ă reies din fig. nr. 1.8.
Figura nr. 1.8. Expresiile emo ționale de bază
A) Fer icire; B) Surpriză; C) Frică (spaimă); D) Tristeț e; E) Furie; F) Dezgust
(după Lupu, I. și Zanc, I., 1999)
Tickle-Degnen L. și colab. (cita ți de Lupu, I. și Zanc, I., 1999) constat ă că persoanele
(inclusiv copiii) care au fe țe mai expresive au o reactivitate fiziologic ă mai redus ă. Ei utilizeaz ă
termenii de internali știși externali ști pentru a disocia indivizii în func ție de expresivitatea și
reactivitatea fiziologic ă.
Internali știi sunt cei cu fe țe relativ inexpresive și cu o reactivitate intern ă crescut ă.
Externali știi sunt cei cu fe țe mai expresive și cu reactivitate fiziologic ă mai redus ă.
Expresiile universale de baz ă (fericire, team ă, surpriz ă, mânie, dezgust, triste țe) pot fi
controlate con știent în trei situa ții determinante:
a) conformarea cu regulile culturale de exprimare a emo țiilor
b) autoprezentarea într-o lumin ă favorabil ă

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
31c) tendin ța de a în șela pe cineva
Controlul expresiei faciale ( și al informa ției afective exprimate prin ea) îmbrac ă, de regul ă,
trei forme:
– inhibarea reac ției
– exagerarea reac ției
– mimarea reac ției contrare (M. Dinu, 1999)
Atitudinile și pozi țiile corporale
Modul în care st ăm cu picioarele, st ăm așezați sau ne mi șcăm, transmite o serie de atitudini
complexe. De asemenea, pozi ția corpului poate indica, uneori involuntar, o mul țime de indicii:
starea socială, dorinț a de domina ție, supunerea etc.
Persoanele ce comunică eficient prin poziț iile corpului par a fi relaxate, nu stau gârbovite, au
o pozi ție dreaptă fără a fi rigide ș i folosesc mâinile și umerii pentru a- și colora conversa ția, fără a fi
țepene sau nepoliticoase.
Gesturile
Reprezint ă modalit ăți de comunicare non-verbal ă a informa țiilor. Majoritatea gesturilor de
bază ale comunic ării sunt universale, au aceea și semnifica ție pretutindeni.
Gestul poate fi deliberat (comunic ă ceva), spontan (ca rezonan ță a stărilor emo ționale), sau
poate fi simulat. De cele mai multe ori utiliz ăm gesturile deliberat. Uneori îns ă, gesturile pe care le
utiliz ăm sunt incon știente, f ăcute f ără inten ție și ne tr ădează fără să vrem. Gesturile comunică
interlocutorului, fără voia noastră, cum anume ne simț im în acel moment.
N. Statnton (1995) scrie c ă gesturile servesc, în comunicare, la realizarea a cinci scopuri
principale:
Comunicarea informa ției – fie completând în țelesul cuvintelor, fie pentru a înlocui discursul
Comunicarea emo ției – prin gesturi specifice cum ar fi: palmele puse peste gură,
tremurăturile mâinilor, apropierea mâinilor, pumnul strâns, atingerea feț ei etc.
Susținerea discursului – prin gesturi ce se coreleaz ă cu discursul
Exprimarea imaginii de sine. Exist ă diferen țe evidente în folosirea gesturilor: persoanele
extravertite folosesc gesturi mai energice și mai numeroase. Persoanele introvertite vor utiliza
gesturi mai discrete.
Exprimarea prieteniei – se realizează îin principal prin "ecoul pozițional" pe care îl prezintă
unele persoane, imitând pozi ția celui care comunică și care, alături de alte gesturi de încuviinț are,
alcătuieș te un semn de aten ție și empatie fa ță de persoana care vorbeș te. Exist ă și gesturi care
indic ă o evaluare critic ă a vorbitorului.
Atingerea
Ca form ă de comunicare non-verbal ă, este în strâns ă legătură cu ideea de spa țiu personal.
S. Jourard (citat de S. Chelcea, 1993) a schi țat corpul pentru al ții al b ărbaților și femeilor,
ilustrând zonele corpului care pot fi atinse, în func ție de vârst ă, sex sau persoana celuilalt: mam ă,
tată, prieten de acela și sex (Figura nr. 1.9.)
Analizând func țiile comunic ării tactile, Stanley Jones și Elaine Yarbrough (Cita ți de M. Dinu,
1999), stabilesc cinci categorii:
1. Atingeri care transmit emo ții pozitive – sunt atingerile afectuoase, calde
2.Atingeri în joacă transmit alte sensuri decât aceleași gesturi făcute în mod serios și semnifică
încurajare, apropiere, solidaritate
3. Atingeri de control care vizează dirijarea comportamentului sau atitudinilor persoanei atinse
4. Atingerea rituală
5. Atingerea în alt scop decât comunicarea propriu- zisă. Deși scopul urmărit nu este comunicarea,
în cursul unei atingeri de acest fel se transmit și informa ții afective, întrucât contactul fizic

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
32comportă întotdeauna ș i manifestarea unui sentiment, fie pozitiv (afec țiune), fie negativ
(ostilitate manifestată sau ascunsă).
Corpul Corpul Corpul Corpul
pentru mam ăpentru tat ă pentru prie- pentru prieteni
teni de de sex opus
acela și sex
Figura nr. 1.9. Corpul pentru al ții la femei și bărbaț i, în func ție de vârstă, sex, persoana celuilalt
(după Chelcea, S., 1993)
Ekman și Friesen au elaborat un sistem de clasificare al indiciilor non-verbale, alc ătuit din
cinci grupe (N. Hayes și S. Orrell, 1997):
1.Simboluri : sunt ac țiuni sau gesturi non-verbale care au o semnifica ție explicit ă, ce poate fi
exprimat ă și verbal.
2.Ilustratorii : sunt gesturi și acțiuni non-verbale ce înso țesc și completeaz ă comunicarea verbal ă.
3.Manifestări specifice : sunt indici non- verbali ce ne dezvăluie stările afective
4.Elemente de reglaj : gesturi și acțiuni non-verbale ce controleaz ă și între țin comunicarea
5.Elemente de adaptare (adaptori): mi șcări și gesturi ce r ăspund unei necesit ăți umane și care ne
permit adaptarea la anumite situa ții.
Cercet ările au demonstrat c ă exist ă diferen țe semnificative între indivizi în ceea prive ște
comportamentul non-verbal sau stilul non-verbal de comunicare, c ă exist ă corela ții strânse între
indicii non-verbali utiliza ți de individ în comunicare, între mesajul verbal și cel non-verbal transmis
de individ. De asemenea, s-a demonstrat c ă exist ă legături directe între nivelul de preg ătire, statusul
social și disponibilit ățile de vorbire ale unei persoane și num ărul de gesturi utilizate de ea pentru a
transmite un mesaj.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
331.3.3. Comunicare și interac țiune
În lumea în care tr ăiesc oamenii, totul este surs ă de informa ții și interac țiune. Noi căutăm în
mod constant informa ții asupra celorlal ți și suntem în imposibilitatea de a o face. Este vorba despre
comunicarea în sens larg și ea se articulează pe schimburile intenț ionale, pe comunicarea în sens
propriu , pe care o complete ază ș i o ușurează, deș i se serve ște mault mai pu țin de limbaj.
A comunica poate însemna a vorbi cu cineva, ceea ce implică proximitatea care rezultă dintr –
o întâlnire directă, disponibilitatea reciprocă a interlocutorilor, capacităț ile lor de a fi prezen ți unul
pentru celălalt ș i de a- și răspunde. Această coordonare a acț iunii între participan ți constă, pe de o
parte, în realizarea unei în țelegeri reciproce a ceea ce se spune, și, pe de altă parte, în adaptarea
reciprocă a comportamentului, de exemplu a daptarea la o co-prezen ță temporală, adică poziț ionarea
corpurilor unul în raport cu celălalt în funcț ie de regulile conven ționale. Vorbim cu organele
noastre vocale, dar conversăm cu tot corpul (Abercombe, D., citat de Baylon, Ch. și Mignot, X.,
2000).
Termenul de interac țiune trimite, prin chiar etimologia sa, la ideea unei ac țiuni mutuale,
reciproce. Aplicat ă rela țiilor umane, aceast ă noțiune duce la considerarea comunic ării drept un
proces circular în care fiecare mesaj, fiecare comportament al unui protagonist ac ționeaz ă ca stimul
asupra destinatarului și implic ă o reac ție care, la rândul s ău, devine și ea stimul pentru primul. Este
ceea ce s-ar putea exprima prin no țiunea de feed-back (retroac țiune). Aceasta implic ă, de asemenea,
coprezen ța și presupune deci prezen ța a dou ă personaje. Acest ultim aspect ne permite s ă distingem
noțiunea de interac țiune de acelaea mai pu țin dezvoltate sau mai pu țin precise, de rela ție, de
legătură sau raport.
Noțiunea de interac țiune ar reuni toate influen țele pe care un individ poate s ă le sufere în
raport cu comportamentul langajier sau non langajier – se disting interac țiunile verbale și non
verbale – al unui alt individ; aceasta este definit ă drept influen țele reciproce pe care partenerii le
exercit ă prin ac țiunile lor când sunt unii în prezen ța celorlal ți(Goffman, E., citat de citat de
Baylon, Ch. și Mignot, X., 2000) sau ca o cooperare și, totodat ă, o lupt ă, o respectare a teritoriului
propriu dar și al celuilalt, pentru a nu și-l risca pe al s ău(Lehman, D., citat de citat de Baylon, Ch.
și Mignot, X., 2000).
Orice proces discursiv presupune, din partea emi țătorului, o anticipare a reprezent ărilor
receptorului, gra ție căreia se formeaz ă strategia discursului (Pêcheux, M., 1969). Situa ția are ca
parte integra ntă anumite cunoș tințe pe care locutorul le oferă auditoriului său. Ea are, deci, în
vedere imaginea pe care și-o fac unii despre al ții participan ții la dialog. Astfel se ajunge la no țiunea
de interac țiune.
Interac țiunea nu se limitează la comunicarea verbală: orice comportament (atitudini, gesturi,
mimică), desfăș urându-se în prezen ța altuia, impune la această a doua persoană un alt
comportament, care îl va influen ța la rândul său pe cel al emițătorului.
Într-o conversa ție, participan ții variază tipu rile și mijloacele de informa ție; ei utilizează un
sistem total de comunicare într-o ac țiune intersubiectivă. Trei tipuri diferite de informa ții sunt
schimbate (Baylon, Ch. și Mignot, X., 2000):
1. informa ția cognitiv ă, con ținut al semnelor lingvistice schimbate
2. informa ția indicial ă, care prive ște locutorul, în scopul de a defini și controla rolul pe care
acesta îl joac ăîn timpul conversa ției
3. informa ția injonctivă sau conativă, schimbată de către participanți pentru a face să
progreseze conversa ția, să varieze locutorii, să se ajungă la un rezultat.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
34Comportamentele, mijloacele folosite pentru a comunica această informaț ie, pot fi clasificate
în func ție de două opoziț ii: vocal vs. non-vocal (cuvinte vs. gesturi, atitudini) și verbal vs. non-
verbal (cuvinte vs. non-cuvinte). Avem deci:
1. vocal – verbal: cuvântul fonetic ca unitate lingvistică
2. vocal – non-verbal: intona ția, calitatea vocii, emfaza etc.
3. non-vocal – verbal: cuvântul grafic ca unitate lingvistic ă
4. non-vocal – non-verbal: expresia fe ței, gesturile, atitudinile
Există o altă posibilitate de clasificare a mijloacelor utilizate:
1.mijloace lingvistice: limba dublu articulată și cu manifestare verbală
2. mijloace paralingvistice, mai mult sau mai pu țin con știente, în țelese de membrii unei
aceleia și culturi: aspectul non-verbal – vocal (tonul vocii), aspectul non-vocal (gesturile)
3.mijloacele extralingvistice, care scapă controlului locutorului în timpul conversaț iei:
aspectul vocal (calitatea vocii care aduce auditoriului informa ții biologice, psihologice sau
sociale despre locutor), aspectul non- vocal (felul de a se îmbrăca).
Este acum posibil s ă se fac ă legătura între tipul de informa ție și mijlocul utilizat:
1. informa ția cognitiv ă, legat ă de mijloacele lingvistice și paralingvistice (gesturi substitutive
ale vorbirii)
2. informa ția injonctiv ă, legat ă mai ales de mijloacele paralingvistice (gesturi, mi șcări,
intona ție, pentru a sugera unui participant s ă ia cuvântul) și uneori mijloacelor lingvistice
(fraze rituale de bun venit)
3. informa ția indicială, transmisă p rin toate mijloacele.
În vorbire, detaliile biologice sunt furnizate prin mijloacele extralingvistice; informa ția
psihologică și socială este oferită de mijloacele lingvistice ș i paralingvistice. Convergen ța celor trei
permite auditoriului să deducă car acteristicile locutorului.
Noțiunea de interac țiune este indisociabilă de aceea de context. Fiindcă mediul în care se
dezvoltă o comunicare (cadrul, situaț ia, institu ția etc.) este purtătorul unor reguli ș i coduri care tind
să îi confere o specificitate: nu comunicăm la fel într -un birou, într- o sală de cursuri, la o întâlnire
amicală sau în stradă.
Ca formă de interacț iune, comunicarea este concomitet rela ție între subiec ți, schimb reciproc
de mesaje, ac țiune de informare și formare bilaterală. Totodată, prin intermediul procesului de
comunicare, interlocutorii au prilejul de a defini rela ția dintre ei, de a se putea percepe, în țelege,
accepta, influen ța și regla reciproc.
Orice comunicare implică doi subiecț i într-o interac țiune, proces socializat în care fiecare are
de asumat un anumit rol (Flahaut, F., 1979) în func ție de anumite determinări exterioare. Fiecare
subiect este o individualitate ire ductibilă, entitate biologică, dotată cu conș tiință, dar și cu o
construc ție evolutivă , care înglobează toate învățăturile anterioare și le modifică eventual, în fiecare
corcumstan ță de interacț iune (Doutreloux, J-M., citat de Dospinescu, V., 1998). R olul, după autorul
citat, este poziția mai mult sau mai pu țin con știentă, mai mult sau mai puțin manifestă, mai mult sau
mai pu țin liberă , pe care fiecare subiect și-o asumă sau ș i-o vede impusă de circumstanț ele
interac țiunii. În procesul de autoidentificare, subiectul și rolul se găsesc într -o interac țiune constantă
și structurantă.
A doua componentă a comunicării, pe lângă interacț iune, sau mai exact consubstan țială
acesteia, simbolizarea , comportă la rândul său două componente: obiectul sau conținutul de
gândire și distinct și în acela și timp legat de suportul său simbolic, discursul . În termeni de ac țiune,
acestora le corespunde reprezentarea , alegere circumstan țială, obiectivare, valorizare ș i punere în
perspectivă a unui "obiect" de comunicare și formularea , alegerea, articularea, adaptarea
situa țională ș i controlul formelor simbolice susceptibile de a mediatiza interac țiunea și de a o
orienta spre o reprezentare comună . Aceasta de partea emi țătorului.
De partea receptorului, răspund componentelor de mai sus două demersuri complementare,
referen țierea și interpretarea în sensul de reconstruire mai mult sau mai pu țin aleatorie și de
evaluare circumstan țială, prima a reprezentării vizate de emițător, cealaltă a formulării sale .

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
35În cazul reprezentării, aceste două laturi sunt reprezentarea spontană și modelele de
intelec ție stăpânite de individ, iar în cazul formulării, avem de a face cu formularea spontană și
modelele de limbaj care îi slujesc ca repere. Procesul de simbolizare a cuno ștințelor se bazează pe
interac țiunea constantă și evolutivă a acestor două aspecte ale reprezentării și formulării
individuale.
Relația sistemică dintre formulare și reprezentare (formularea integrată interacț iunii este
singurul mijloc de confruntare a reprezentărilor proprii cu cele ale altora și de îmbogăț ire a lor)
presupune un grad înalt de interpenetrare și intercondi ționare, fenomene dinamice care stau la baza
modelelor de intelec ție. Acestea se construiesc de către individ, în mod sub iectiv, pe de o parte
folosind experien ța practică și dinamică a obiectelor exterioare, reale, nonlingvistice și, pe de altă
parte, pe baza interac țiunii verbale ca producere de indici formali , care permit comunicarea
experien țelor către partener ș i obiectivarea lor pentru sine prin secven țe de simboluri evocatoare și
stabile . La rândul lor, modelele de limbaj sunt construite de către individ prin frecventarea practică,
multiformă și dinamică a obiectelor lingvistice impuse de grup, de societate ș i prin frecventarea
interac țiunilor verbale revelatoare ale reprezentărilor fiecăruia în efortul comun de mediere
(Dospinescu, V., 1998).
I. Dafinoiu (2000) încercând să găsească răspunsul la întrebarea în ce măsură relaț ia
terapeutică diferă de celelalte modalităț i de interc țiune socială? , arată că orice terapie propune
reguli de rela ționare care diferă de regulile obiș nuite, dar sunt acceptate de societate deoarece este
evident că este vorba de un tratament; de asemenea, dispozitivul tehnic utilizat subliniază aspectul
terapeutic al rela ției și-i eviden țiază anumite caracteristici. Astfel, delimitarea câmpului terapeutic
în raport cu câmpul socio- cultural se face în primul rând prin punerea sub semnul întrebării a
regulilor sociale acceptate în cultura respectivă: se stabilesc coduri terapeutice diferite de codurile
sociale conven ționale. Prin aceasta se instituie o barieră care circumscrie clar rela ția terapeutică,
deosebind-o de celelalte forme de interac țiune socială. Astfel, în relația terapeutică, anumite tabuuri
sunt anulate, dar sunt instaurate alte interdic ții.
Aceste reguli modifică considerabil relaț iile interpersonale obi șnuite, atribuind fiecăruia
dintre interlocutori un rol specific, în care unul este în mod necesar îngrijit, iar celălalt îngrijeș te.
Tocmai de aceea este contraindicată interferenț a rela ției terapeutice cu alte tipuri de rela ție – de
rudenie, de prietenie etc.
Acest fapt este valabil pentru orice fel de rela ție terapeutică. În faț a medicului, pacientul se
dezbracă, se întinde pe pat, scoate limba etc., comportamente care ar fi aspru sancț ionate, ori ar
avea altă semnificaț ie în câmpul social.
În domeniul medicinei, rela ția terapeut- pacient este de cele mai multe ori mediată de un
aparat sau instrument fizic care, chiar singure în afara unor ritualuri și coduri de rela ționare, au
puterea de a delimita clar câmpul terapeutic de câmpul socio-cultural al actorilor sociali afla ți în
interac țiune. De cele mai multe ori pacientul înva ță rolul de bolnav și așteaptă anumite
comportamente corelative acestuia din partea medicului. Dacă așteptările lui nu sunt satisfăcute,
implicarea acestuia în rela ția terapeutică ș i efectul terapeutic ar putea deveni problematice.
Fiecare actor al unei rela ții caută să ofere, prin intermediul întâlnirii, o imagine valorizată
despre el însu și, căutând să organizeze o regizare a propriului Eu care să meargă în acest sens. Este
ceea ce Goffman (citat de Baylon, Ch. și Mignot, X., 2000) desemnează prin noț iunea de face,
imaginea personală oferită celorlalț i, cu scopul de a- și apăra propriul teritoriu (imagine negativă) ș i
pe care o define ște ca fiind valoarea socială pozitivă pe care cineva o revendică efectiv printr -o linie
de ac țiune (Kerbrat-Orecchioni, 1990).
Noțiunea de face se exprimă la nivelul comportamentului actorului, prin ț inuta sa. Este
punerea în scenă a Eului prin atitudinea corporală, îmbrăcăminte, maniera de a vorbi ș i a se prezenta
în fața celorlal ță; ea serve ște la a arăta anturajului că este vorba despre o persoană înzestrată cu
anumite calităț i sau cu defecte . Un individ care se comportă bine arată că stăpâneș te codurile de
comportament și că se poate adapta în orice mediu, în interiorul unui geup social; de obicei, avem
tendin ța de a- i pretinde cuiva să se comporte bine chiar înainte de a -l cunoa ște. Ritualul cere ca

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
36partenerii schimbului s ă coopereze pentru a confirma face-ul pe care fiecare îl revendic ă prin
atitudinea sa.
Totu și, a-i face pe ceilal ți să aibă o imagine pozitiv ă despre tine nu reprezint ă singura miz ă a
interac țiunii. Este vorba, de asemenea, de a permite contactul atunci când acesta este dorit în mod
mutual. Ori instaurarea (întreruperea) unei rela ții reprezint ă un moment delicat în m ăsura în care
acesta aduce riscul unei intruziuni în teritoriul altuia și, de aici, al unei respingeri.
Oricare ar fi modul de comunicare folosit de indivizi ce intr ăîn contact, fiecare va încerca
întotdeauna mai mult sau mai pu țin să aibă controlul asupra impresiilor pe care le produce, având
astfel grij ă de imaginea sa și de aceea a partenerilor. În acest scop, el poate folosi strategii variate:
strategiile preventive ce vizeaz ă evitarea incidentelor; strategii de protec ție constând în protejarea
imaginii altuia (este ceea ce numim tact); strategii care vizeaz ă repararea unui incident, a unei gafe,
a unei ofense, care nu au putut fi evitate.
1.3.4. Schimbarea atitudinii prin procesul de comunicare
Nu putem s ănu comunic ăm! Nu putem s ă ne sustragem comunic ării!.Aceasta este concluzia
la care au ajuns autoritățile în cercetarea din domeniul comunicării. În orice act de comunicare,
chiar și în cel mai banal, persistă întotdeauna cel puțin două niveluri distincte, dar îngemănate,
servind la două funcții diferite ale comunicării (Watzlawick, P., citat de Ion B.C., 1997):
– func ția indicativă (descriptivă)
– func ția injunctivă (de influenț are)
În consecin ță nu putem să nu -i influen țăm pe cei cu care comunicăm.
Pentru Jackson și colab. (cita ți de Baylon, Ch. și Mignot, X., 2000), pragmatica are ca obiect
studiul efectelor comunicării asupra comportamentului. Ei dau comunicării o definiție foarte vastă,
în care sunt incluse toate rela țiile, verbale sau non-verbale, între un emi țător ș i un receptor. Ace știa
afirmă în mod explicit că, din punctul lor de vedere, comunicarea ș i comportamentul sunt termeni
practic sinonimi, de aici ajungându-se la no țiunea de interac țiune.
Numeroase studii și cercetări au dovedit ex istența unei corela ții semnificative între atitudini și
comportament, dar această legătură depinde de mai multe condiț ii. Deci atitudinile ar putea fi
factori determinan ți importan ți ai comportamentului uman.
În orice comunicare sau rela ție se impune decelarea atitudinilor existente la nivelul cel mai
profund al personalit ății și a comportamentelor care se manifest ăîn modurile de exprimare atât de
variate.
De Peretti, A. (2001), arată că distincț ia atitudine- comportament este extrem de importantă.
Atitudinile, fiind mai profunde, sunt implicit mai complexe, în timp ce comportamentele sunt
observabile oricând.
Rogers și Porter (Rogers, C., 1991) au eviden țiat existen ța a cinci categorii de
comportamente, aplicabile unor situa ții de consiliere sau conversa ționale: comportamente care
vizează o definiț ie a situa ției conversa ționale; comportamente care au ca obiect formularea
problemelor și urmărirea evoluț iei lor; procedee de dezvoltare a percep ției asupra situa țiilor;
informa ții; solu ții practice în ve derea adoptării unor soluț ii.
Porter (citat de De Peretti, A. și colab., 2001) distinge cele cinci atitudini de bază care pot fi
adopate în cadrul unei conversa ții, permi țând alegerea unor comportamente:
o atitudine sau inten ție de sprijin, de interogare, de provocare la discu ție
o atitudine sau inten ție didactică (teaching), interpretativă
o atitudine sau inten ție evaluativă, activă, sugestivă, moralizatoare
o atitudine sau inten ție de sus ținere, simpatie, reasigurare, modera ție
o atitudine de în țeleger e, intelectuală, afectivă, de apreciere
În psihologia socială există opinii diferite în legătură cu definiț ia no țiunii de atitudine. Prima
părere defineș te atitudinea ca fiind o combinare de reac ții afective, comportamentale și cognitive

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
37față de un obie ct (Breckler, 1984; Katz & Stotland, 1959, Rajecki, 1982). După aceș tia, atitudinile
au în structura lor 3 componente distincte care se intercondi ționează. Alți autori consideră că
atitudinile pot fi definite doar în termeni strict afectivi (Fishbein & Ajzen, 1980; Oskamp, 1977;
Petty & Cacioppo, 1981), considerându-le ca fiind evaluări pozitive sau negative, la un anumit nivel
de intensitate, fa ță de un obiect (Dumitriu, Gh., 1998).
Dumitriu Gh. (1998) arată că pentru a produce o schimbare de durată în comportamentul
cuiva trebuie mai întâi să încercăm să -i schimbăm atitudinea. Atitudinile subiec ților se pot
schimba, în primul rând prin comunicarea eficientă a mesajelor.
Prin procesul comunicării verbale sau nonverbale urmărim așadar să fim receptaț i cum
trebuie, să fim înț eleși cât mai corect posibil, să fim acceptaț i de interlocutori și să provocăm o
schimbare de atitudine sau de comportament în rândul audien ței.
O form ă subtil ă și eficient ă de influen ță social-educa țional ă este persuasiunea . Ca activitate
de organizare și prezentare a diverse mesaje de c ătre o surs ă influent ă prin intermediul comunic ării
eficiente, persuasiunea are scopul de a convinge receptorul de a- și schimba, nefor țat de al ții,
atitudinile și comportamentele. Receptorii pot adopta atitudini pozitive, negative sau neutre.
Viața de zi cu zi ne implică pe toț i într-un proces de schimbare a atitudinilor, ca atare,
persuasiunea , ca proces de schimbare a atitudinilor, face parte din via ța noastră.
Verbul a persuada este definit ca ac țiune de a induce prin argumentare, insisten ță sau dojană
o anumită poziție mentală sau a câștiga, a învinge, făcând apel la raț iunea sau la sentimentele
cuiva . Deși termenul de persuasiune se centrează pe argumentare ș i este, de foarte multe ori,
analizat ca rela ție de comunicare, o interpretare mai largă a acestuia include ș i alte forme de
influen ță socială, precum cele bazate pe stimulare, recompensare ș i jucare de rol. Oricum, ceea ce
caracterizează orice formă de persuasiune este modificarea atit udinii unui individ într-un context în
care acesta î și păstrează, sau crede că -și păstrează o anumită libertate (Dafinoiu, I., 2000).
Un rol important în comunicarea persuasiv ăîl au valoarea argumentelor mesajului și gradul
de implicare personal ă a interlocutorilor.
Este nevoie de respectarea unei anumite m ăsuri în exercitarea influen ței prin persuasiune: cu
cât se sus ține mai mult schimbarea, cu atât se va ob ține mai mult, dar dac ă se pledeaz ă pentru prea
multă schimbare în atitudine, atunci receptorul va respinge mesajul comunicat (mesaj discrepant).
Sursele emi țătoare trebuie s ă prezinte mesaje inteligibile, bine structurate și argumentate, f ără
să conțină prea multe informa ții contradictorii sau inedite, pentru a putea fi în țelese de receptori în
mod corect.
Impactul comunic ării persuasive și strategiile de prezentare a unui mesaj depind și de
caracteristicile individuale ale receptorului. Exist ă deosebiri individuale privind personalitatea,
expectan ța, motiva ția, gândirea, afectivitatea receptorilor care influen țează mai mult sau mai pu țin
eficacitatea unui mesaj.
Receptorii prezint ă și alte caracteristici de personalitate care le influen țează atitudinile sau
comportamentele fa ță de diverse tipuri de mesaje. Una dintre aceste tr ăsături individuale este
automonitorizarea , respectiv modul de autoprezentare, autoreglare a persoanei în rela țiile cu
ceilal ți sau cu diferite situa ții sociale. Subiec ții cu o înalt ă automonitorizare î și regleaz ă
comportamentul de la o situa ție social ă la alta din grij ă pentru imaginea lor prezentat ăîn public, pe
când subiec ții cu o joas ă automonitorizare nu se intereseaz ă prea mult de propria imagine social ă și
se comport ăîn schimb conform standardelor interne, p ărerilor și preferin țelor lor personale.
Când receptorii știu că o surs ă de mesaje va încerca s ă-i influen țeze, s ă le schimbe atitudinea
ori comportamentul, ei devin mai motiva ți să reziste. Acest lucru poate fi pus în leg ătură cu
expectan ța (starea de a șteptare sau anticipare a unui anumit rezultat ca urmare a activit ăților,
comportamentelor proprii sau ale altora). Expectan țele au func ții motiva ționale și contribuie la
actualizarea de diverse atitudini sau comportamente în situa ții sociale de interac țiune cognitiv ă,
comunicativ ă, afectiv ă.
Când subiec ților li se comunic ă din timp c ă cineva va încerca sau încearc ă să le schimbe
atitudinile ori s ă-i manipuleze, se activeaz ăreactan ța.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
38Când unui subiect receptor i se comunic ă o informa ție sau i se prezint ă un mesaj, în mintea
lui se declan șează un proces cognitiv, are loc un proces de prelucrare mental ă a informa ției
percepute. În cadrul acestui proces receptorul î și formeaz ă opinii, no țiuni empirice și științifice, î și
dezvolt ă competen ța, înțelegerea, motiva ția, convingerile, atitudinile și comportamentul. Dar pentru
ca subiec ții să-și modifice comportamentul și implicit atitudinile, ei trebuie motiva ți, trebuie s ă se
afle într-o stare de tensiune cognitiv ă și/sau afectiv ă care s ă-i conduc ă la ac țiune, conform Teoriei
disonan ței cognitive (Fstinger, L.1957). Pentru reducerea disonan ței cognitiv-afective este necesar
să se ac ționeze pentru operarea unor modific ări (tabel nr. 3.5.)
Tabel nr. 1.2 . Căi de reducere a disonanț ei cognitiv-afective (după Dumitriu, Gh., 1998)
Modalităț i de reducere a disonan ței
– Schimbarea atitudinii personale
– Schimbarea percep ției proprii și a comportamentului
– Adăugarea de informa ții consonante corespunz ătoare
– Autoconvingerea c ă activitatea nu a fost plictisitoare, monoton ă sau stresant ă
– Minimalizarea importan ței conflictului cognitiv-afectiv
– Reducerea posibilităț ii de alegere, observa ție, în țelegere
– Justificarea și raționalizarea ac țiunii, efortului și rezultatului și prin valorizare negativ ă
Ca factori obiectiv-subiectivi, caracteristicile psihosociale și situa ționale au rolul de
mediatori în realizarea interac țiunilor cognitive, comunicative și afectiv-reglatoare dintre emi țător și
receptor.
Contextul rela țional influen țează calitatea procesului comunic ării interpersonale, a
schimbului de mesaje dintre emi țător și receptor. Receptarea și înțelegerea con ținutului mesajului
comunicat și/sau înv ățat își dobândesc adev ărata valoare informativ-formativ ă sau justificare doar
în contextul situa țional în care s-au produs. Contextul comunic ării sau înv ățării diferitelor mesaje
are o importan ță deosebit ă pentru acceptarea sau respingerea atât a informa țiilor, simbolurilor,
gesturilor cât și a sursei emi țătoare.
Provocarea unei reac ții de r ăspuns, a unui mod de gândire dezirabil, sim țire și comportare din
partea receptorului ține nu numai de inteligibilitatea mesajului, ci și de personalitatea
interlocutorilor, de specificitatea contextului sau situa ției. Ca atare, procesul comunic ării trebuie
adaptat situa ției date, tr ăsăturilor personalit ății subiec ților și caracteristicilor psihosociale ale
grupului.
Schimbarea atitudinii nu depinde numai de condi țiile externe situa ționale (activit ăți plăcute
sau neatr ăgătoare, recompense justificatoare ori insuficiente, expunerea la o surs ă de comunicare
persuasiv ă), ci și de condi țiile interne (capacitatea de mobilizare și autocontrol, procesele de
evaluare, interpretare și valorizare pozitive sau negative) prin care persoana încearc ă săînțeleag ă și
să se conving ă dacă actul comportamental, efortul merit ă să fie făcute.
J. Cooper și R. Fazio (cita ți de Dumitriu, Gh., 1998) relevă că pentru manifestarea ș i
reducerea disonan ței este necesară prezenț a a patru condi ții:
1. Comportamentul discrepant al unei persoane fa ță de atitudinea sa trebuie s ă produc ă
consecin țe negative
2. Sentimentul responsabilit ății personale fa ță de consecin țele negative ale comportamentului
3.Modificarea fiziologică, creș terea tensiunii func țiilor organice, pe care subiec ții sunt
motiva ți să o reducă.
4.O persoană aflată într -o stare de tensiune, pe care o simte și o trăieș te în profunzime,
trebuie să facă ș i o atribuire a disconfortului ei la propriul comportament. În via ța de zi cu
zi adesea persoanele evaluează, corect sau eronat, cauzele comportamentului, atitudinilor,
trăirilor ș i deciziilor proprii și ale celorlal ți, care pot fi de netură internă sau externă (Tabel
nr. 1.3.).

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
39Tabel nr. 1.3. Condi ții necesare pentru producerea și reducerea disonan ței
(după Dumitriu, Gh., 1998)
Condi ții necesare procesului disonan ței Rezultatul
– Consecin țele nedorite, negative ale comportamentului persoanei
– Sentimentul responsabilit ății personale prin alegerea liber ă a
acțiunii și anticiparea consecin țelor nepl ăcute ale comportamentu-
lui propriu
– Modificarea fiziologic ă, creșterea tensiunii interne
– Interpreta rea, atribuirea cauzelor stării de tensiune propriului
comportamentSchimbarea atitudinii
persoanei pentru redu-
cerea disonan ței cogni-
tiv-afective.
Schimbarea atitudinii persoanei rezult ă nu numai din nevoia fireasc ă de reducere a disonan ței
cognitive sau afective, ci și din nevoia de cunoa ștere, autoreglare și autoafirmare. Cercet ătorii au
fost preocupa ți de g ăsirea unor modalit ăți alternative prin care subiec ții să poat ă fi influen țați
persuasiv sau autoconvin și să-și schimbe atitudinile. Calea c ătre autoconvingere pentru schimbarea
atitudinii nu este alimementat ă de nevoia de a reduce tensiunea, sau de a- și justifica ori ap ăra
acțiunile personale.
-Conform Teoriei percep ției de sine (self-perception theory) (Bem, D.J., Citat de
Dumitriu, Gh., 1998), autoconvingerea este un proces ra țional și liniștit în care subiec ții își
interpreteaz ă sentimentele ambigui, observându- și comportamentul. Factorul explicativ al
autoconvingerii și schimb ării atitudinilor personale în anumite împrejur ări este
autopercep ția (self-perception).
– Teoria conducerii impresiilor (impression-management theory). Conform acesteia, este
posibil ca persoanele s ă-și controleze atitudinile și comportamentele numai în situa ții
publice (autoprezentare). În acest caz, disonan ța nu produ ce decât o schimbare declarată a
opiniilor subiec ților.
– Teoria afirmării de sine (self -affirmation theory) explică autoconvingerea în relaț ie cu
Eul persoanei. După C. Steele (citat de Dumitriu, Gh., 1998) disonanța apare pentru că
situațiile în care est e implicată persoana amenință conceptul de sine .
În studierea comunic ării interpersonale prin aplicarea modelelor limbajului pragmatic se
include și rela ția dintre procesul de comunicare, variabilele mediate și rezultatele ob ținute
(Hinckley, Craig & Anderson, 1989).
Variabilele mediate include caracteristici personale, psihosociale și situa ționale care au rolul
de mijlocitori ai interac țiunii interpersonale sau de grup în cadrul contextului comunic ării.
Variabilele mediate influen țează indirect procesul comunic ării, schimbul de mesaje dintre
interlocutori, rezultatele beneficiarilor, activitatea și comportamentul participan ților. Între
variabilele mediate ca elemente reglatoare ale comportamentelor subiec ților și componentele
structurale ale procesului de comunicare poate exista o rela ție interactiv ă pozitiv ă sau negativ ă.
Urmare a raporturilor interactive dintre elementele procesului de comunicare și variabilele mediate
ale subiec ților sau contextului comunic ării se produc diferite efecte directe, concretizate în rezultate
ce pot fi grupate în trei categorii:
1. Rezultate cognitive (achizi ții de cuno ștințe, idei, metode de lucru și strategii rezolutive;
modific ări de opinii, concep ții, mentalit ăți, reprezent ări, judec ăți; formarea de no țiuni
științifice și opera ții intelectuale; dezvoltarea capacit ății de percep ție, elaborare,
explica ție, în țelegere și exprimare a con ținuturilor informa ționale etc.).

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
402. Rezultate afective (schimb ări în dinamica st ărilor emo ționale și motiva ționale;
modific ări de dispozi ții, atitudini, credin țe, dorin țe, interese și afinit ăți; dezvoltarea de
sentimente și pasiuni; diminuarea frustr ării, anxiet ății și creșterea satisfac ției subiec ților;
formarea de expectan țe, moduri de apreciere, valorizare și acceptare interpersonal ă etc.).
3. Rezultate comportamentale (înv ățarea de noi reac ții adaptative și modalit ăți de r ăspuns;
conduite expresiv-emo ționale, verbale și nonverbale; ac țiuni de participare con știentă și
responsabil ă; dezvoltarea competen ței și îmbun ătățirea performan ței; implicarea efectiv ă
în cooperare, colaborare și competi ție; actualizarea și realizarea poten țialului individual
sau de grup; perfec ționarea comportamentelor de rol privind ac țiunile de decizie,
influen țare, comunicare, rezolvare și autoreglare etc.)
Figura nr. 1.10. Efectele interac țiunii dintre procesul de comunicare și variabilele mediate
asupra rezultatelor receptorilor (după Dumitriu, Gh., 1998)
Schimbarea atitudinilor și comportamentelor este pus ăîn leg ătură și cu tranzac țiaîntre
participan ții la actul de comunicare. Aceasta este definit ă, dincolo de condi ționările și determin ările
actului de comunicare în general, de obiectul (cuno ștințele științifice, valorile cognitive etc.) care
urmeaz ă a fi transferat receptorului, în cadrul unui tip de comunicare pe care J. Courtés (1991) o
nume ște participativă , a c ărui particularitate const ăîn faptul c ă emi țătorul d ăruiește receptorului
anumite valori, f ără a renun ța însă la ele.
Dospinescu, V. (1998) arat ă cătranzac țiile comport ă de fiecare dat ă o atribuire de valori
neurmat ă de o renun țare. Transmiterea cuno ștințelor se realizeaz ăîn cadrul comunic ării prin care se
pun în comun , se împart/împ ărtășesc valorile cunoa șterii în cadrul unor procese actan țiale
nepolemice.
Jean-Jacques Vincensini (citat de Dospinoiu, V., 1998) consider ă discursul emi țătorului ca un
sistem de presta ții în trei timpi. Primul element al tranzac țiilor se refer ă la presta ții sau obliga ții de
a da, natura particular ă a acestora fiind determinat ă de 3 condi ții:A. PROCESUL DE COMUNICARE
a. Sursele emi țătoare și receptoare
b. Codul utilizat (verbal, nonverbal,
paraverbal)
c. Canalul de transmitere a mesajului
(auditiv, vizual, tactil etc.)
d. Con ținutul și forma mesajului
e. Retroac țiuni (feed-back și feed-
forward)
B. VARIABILE MEDIATE
a. Caracteristici personale (atitudini,
aptitudini, credin țe, vârst ă, sex etc.)
b. Caracteristici psihosociale (status, rol,
competen țe, interac țiuni, rela ții etc.)
c. Caracteristici situa ționale (condi ții
spațiotemporale, influen țe, cerin țe,
norme, presiuni sociale etc.)C. MODIFICĂ RI ÎN
PERSONALITATEA Ș I
REZULTATELE ELEVILOR
a. Cognitive (perceperea, înv ățarea,
înțelegerea și memorarea de
cuno ștințe; formarea de no țiuni,
judec ăți, raționamente etc.)
b. Afective (afinit ăți, sentimente,
trăiri emo ționale, a șteptări, satisfac ții
etc.)
c. Comportamentale (reac ții
specifice de r ăspuns, acte de
cooperare și competi ție, schimb ări în
acțiunile de participare, înv ățare,
decizie, rezolvare etc.)

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
411. Finalitatea discursului c oncepută în termeni de transmitere eficace face ca acest discurs,
să-și etaleze func ționalitatea sa cognitivă.
2.Misiunea prestatorului depăș ește prima condi ție, în sensul că acesta este chemat să asigure
construirea subiectului în calitatea sa de subiect ex istent, ceea ce implică aderarea sa la
valorile ce i se oferă .
3.Activitatea este supradeterminată de obligația socială, în sensul că prestatorul are datoria
de a oferi, de a da, de a prezenta cuno ștințe și priceperi.
Al doilea element presupus de orice tranzac ție comunica țională se referă la contrapresta ții,
care îl angajează, de această dată, pe cel ce primeș te cuno ștințele, valori științifice, morale, sociale,
politice etc., priceperi și deprinderi. Această activitate, timpul doi al oricărei tranzacț ii
comunica ționale, proiectată pe modelul triptic al prestației, comportă trei aspecte:
1. Contrapresta ția constituie un sistem de schimb și nu doar o formă de receptare închisă
într-un proces de comunicare. Receptarea co- activă reflectă cel mai fidel activita tea
primitorului, prin excelen ță una de înț elegere și însu șire a cuno ștințelor.
2. Beneficiarul î și construie ște propria sa competen ță cognitivă, asumarea, interiorizarea
cuno ștințelor însemnând mai mult decât simpla lor însu șire.
3.În măsura în care prestaț ia emi țătorului este o obligație socială, tot aș a și
contrapresta ția receptorului de acumulare de cuno ștințe este o necesitate și o datorie a
fiecărui in divid, alimentate de nevoia de consonan ță cognitivă .
Al treilea element al presta ției se referă la momentul restituirii către societate a valorilor
dăruite de aceasta, primite și însu șite de destinatar.
1.3.5. Competen ță comunicațională și comunicare eficientă
Competen ță de comunicare este termenul folosit de Hymes D. (1984) pentru competen ța de
care au nevoie cei ce participă la o interacțiune verbală, pentru a comunica reuș it cu ceilal ți.
Marcus, S. (1999) folose ște termenul de competen ță comunicațională și o define ște ca fiind
gradul în care oamenii țin seama de caracteristicile celor cărora li se adresează, producând
mesajul care este în țeles în sensul în care se inten ționează să fie înț eles. Competen ța
comunica țională are următoarele caracteristici:
adecvarea comportamentului comunica țional la contextul în care se desfășoară
cunoa șterea regulilor comunica ționale și formarea abilităț ilor de implementare
dimensiune rela țională
Eficien ța comunicării poate fi pe deplin înțeleasă la nivel relaț ional și nu în termenii unor
patternuri de comportamente interlocutorii care servesc la definirea unei rela ții ca un tip specific de
sistem. Dimensiunile capitale prin care competen ța este evaluată atât de participanț ii, cât și de
observatorii comunicării sunt nivelurile de control ș i afiliere. O rela ție este văzută competentă în
măsura în care indivizii care o alcătuiesc sunt fie suficient de satisfăcuț i în ceea ce prive ște controlul
și afilierea, fie nemul țumiți și atunci capabili să acționeze împreună pentru redefinirea sau
terminarea ei.
P. Popescu-Neveanu (1982) vorbe ște despre dispozi ție comunicativă ș i de influen țareși
enumeră ca și componente ale acesteia: vorbire expresivă, gestică, capacitate de demonstraț ie
instructivă și logică, adecvare la tempoul mediu al auditorilor, expuneri semnificative ș i inteligente,
dialog colocvial antrenant, toate ace stea centrate pe activitatea mentală a celui care ascultă.
După Marcus, S. (1999), o interacț iune comunica țională este autentică dacă fiecare
personalitate se angajează total și exprimă cu sinceritate emoț iile, ideile, experien țele, acceptând
însă ș i sentimentele, ideile, experien țele celorlal ți, putând astfel să le înțeleagă, să -i modifice
atitudinile și inten țiile, cooperând la nevoie cu partenerii într- o căutare comună.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
42Pentru a dialoga eficient este necesară capacitatea interlocutorilor de a comu nica celuilalt
felul în care îl simte și îl în țelege, abilitatea empatică fiind, în acest caz, cea care face posibilă
acțiunea în sine.
Selectarea, repartizarea și utilizarea enun țurilor în consonan ță cu situaț ia de comunicare și cu
domeniul de referin ță, conform regulilor psiho -socio-culturale, implicite sau explicite, care
regizează orice interac țiune comunicativă este numită de Dospinescu, V. (1998) izotopie
comunica țională .
Dumitriu, Gh. (1998) arată că a comunica eficient ș i expresiv cu ceilal ți și cu sine înseamnă:
– să convingi (persuasiunea)
– să informezi inteligibil și să înț elegi corect semnifica ția mesajului
– să poți dezvolta gândirea, afectivitatea și personalitatea
– să sesizezi și să conștientizezi reac țiile, atitudinile și modific ările comportamentale ale
receptorilor
și consider ă competen ța ca fiind capacitatea de a fi bine informat, abilitatea de a comunica și a
exprima informa țiile în mod clar, coerent, inteligibil, accesibil și cu empatie.
Asigurarea eficien ței unei rela ții depinde îndeosebi de caracteristicile specifice
personalit ății emi țătorului de a concepe și men ține competent o comunicare inteligibil ă,
persuasiv ă cu receptorul. Astfel, în func ție de aptitudinile și atitudinile sursei emi țătoare, de
capacit ățile sale de explicare și persuadare, de satisfacere a motivelor, dorin țelor, intereselor și
așteptărilor partenerilor de interac țiune, receptorul va accepta s ă participe la schimbul de mesaje.
Stabilitatea rela ției dintre subiec ții comunic ării este dat ă de puterea de judecat ă și interpretare a
conținutului informa țional, de competen ța psihosocial ă cu care emi țătorul reu șește săînțeleag ă și
să atrag ă personalitatea interlocutorului.
Comunicarea verbal ă exprim ă competen ța cognitiv-intelectual ă a persoanei de a opera
eficient cu informa ția codificat ă după reguli logico-sintactice riguros determinate pentru a în țelege
și transmite corect con ținutul semantic al mesajului. Comunic ările paraverbale și nonverbale țin de
competen ța psihosocial ă a persoanei de a rela ționa și interac ționa optim cu partenerii interlocutori,
cât și cu situa țiile în timpul schimbului de mesaje (Dumitriu, Gh., 1998).
În timpul unei interac țiuni, o persoan ă competent ă cognitiv și comunicativ trebuie s ăîmbine
toate formele de comunicare; s ă fie atent la modul de exprimare și stilul propriu de comportare, la
mimica, gesturile, postura corporal ă și mișcările specifice ale interlocutorului; s ă sesizeze corect
stările afective, atitudinile și reac țiile receptorului fa ță de ce și cum comunic ă; să aibă capacitatea de
decodificare exact ă a mesajelor verbale și nonverbale transmise de interlocutori, pentru ca rela țiile
comunicative dintre ei s ă poat ă continua eficient.
Stanton, N. (1995), enumer ă printre caracteristicile personalit ății în comunicare claritatea,
acurate țea, empatia, sinceritatea, relaxarea, contactul vizual, aparen ța și postura, ar ătând c ă toate
acestea – folosite în mod corect – pot conduce la dep ășirea barierelor care stau în calea unei
comunic ări eficiente, dintre care aminte ște: diferen țele de percep ție, concluziile gr ăbite,
stereotipiile, lipsa de cunoa ștere, lipsa de interes, dificult ățile de exprimare, emo țiile, ciocnirile de
personalit ăți. Pentru a realiza o comunicare eficient ă, Stanton propune s ă se răspund ă mai întâi la
următoarele întreb ări: de ce? (scopul); cine? (interlocutorul); unde și când? (locul și contextul); ce?
(subiectul); cum? (tonul și stilul).
În m ăsura în care comunicarea are un efect – și ea are întotdeauna unul – are, de asemenea, o
etică. Caracterul etic al unui act de comunicare este mai pu țin transparent și, ca urmare, mai dificil
de apreciat. Datorit ă acestor dificult ăți, dar nu numai de aceea, considera țiile etice sunt incluse ca
parte integrant ă a oric ărui act de comunicare (DeVito, J., 1988). Din acest motiv, deciziile pe care le
luăm în ceea ce prive ște comunicarea sunt și trebuie s ă fie ghidate atât de considera ții de eficacitate,
cât și de etic ă.
Manipularea, în ipostaza ei cea mai dezavuat ă, apare ca o emblem ă a comunic ării eficace
lipsite de etic ă. Trăsăturile caracteristice ale manipul ării sunt (Ion, B.C., 1997):
este o formă specială de comunicare
apare într- un context în care se confruntă interese umane aflate în opoziț ie

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
43const ă dintr-o strategie de conflict ce tinde s ă induc ăîn eroare partenerul asupra obiectivului
real al interac țiunii
disimuleaz ă inten țiile reale, evit ă confruntarea deschis ă a intereselor și folose ște anumite
instrumente de comunicare în a șa fel încât, f ără știrea partenerului, dar pe seama acestuia, s ă
dezechilibreze balan ța beneficiilor rela ționale în favoarea propriilor interese și în dauna intereselor
celuilalt.
Shimanoff, S.B. (1980), subliniaz ă că, pentru a avea eficien ță, o interven ție manipulativ ă
trebuie s ă rămână neobservat ă, pentru c ă doar în aceste condi ții manipulatorul cap ătă putere asupra
interlocutorului s ău.
Comunicarea este procesul cheie în medicin ă, fie c ă e vorba de comunicarea dintre medic și
pacient, fir dintre diver și profesioni ști și public în general. Cea mai importantă este comunicarea
între terapeut și pacient întrucât ea furnizează, în bună parte, datele necesare stabilirii
diagnosticului.
De aceea, însu șirea unei înalte competen țe comunicative trebuie să constituie o prioritate pentru
profesioni știi din domeniul sănătăț ii. Lucrul acesta presupune ca, în cadrul rela ției de comunicare
terapeut-pacient, terapeutul s ă poat ă recunoa ște și descifra corect mesajele verbale și non-verbale
transmise de pacient. Presupune, totodat ă, ca terapeutul s ă știe și să utilizeze și modalit ățile verbale
și non-verbale de comunicare cele mai adecvate pentru a transmite informa țiile pacientului, în
funcție de situa ția de comunicare existent ă.
Multe dintre tehnicile terapeutice cele mai eficiente în promovarea și stabilizarea
schimb ărilor de comportament, dispozi ție și cogni ție la nivelul clientului au loc f ără ca acesta s ă
participe con știent la în țelegerea mecanismelor și proceselor angrenate în schimbarea terapeutic ă.
Echipa cercet ătorilor de la Palo Alto ne arat ă că orice form ă de terapie are elemente de
influen țare și control și că, pân ă și în cele mai declarat nondirective terapii, au loc o mul țime de
schimburi verbale și nonverbale de informa ții cu func ție de influen țare, desf ășurate în afara
conștiinței, atât a pacientului cât și a terapeutului.
Punându-se problema într-un mod pragmatic, etic pentru terapeut este s ă vină cât mai mult,
prin interven țiile sale, în întâmpinarea nevoilor pacientului și a motivelor pentru care acesta solicit ă
terapia. Din acest punct de vedere, Edgette (citat de Ion, B.C., 1997) diferen țiază trei tipuri de
motive:
1. motivul curativ , cel mai frecvent, împărtăș it de oamenii care vin la terapie a șteptând să
primească asistență concretă ș i prescrip ții care să ducă la vindecarea sau îndepărtarea cât
mai rapidă a problemei
2. motivul instruc țional , pentru a se antrena, a înv ăța mai multe despre sine în scopul de a
deveni mai eficient în domenii specifice și bine precizate
3. motivul spiritual ,
legat de optimizare,
autodep ășire,
autoactualizare,
autoexprimare
creativ ă și cre șterea
accesului la resursele
interioare neutilizate.
McCormick și Tiffin
(citați de Pitariu H., 1994), se
referă la calitatea muncii ca
fiind un vector rezultat din
compunerea a două variabile
majore: individuale și
situa ționale (Figura nr. 1.11.).

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
44Figura nr. 1.11. Reprezentarea interac țiunii variabilelor individuale și situa ționale asociate
performan țelor în muncă (după McCormick ș i Tiffin, cita ți de Pitariu H., 1994)
După autorii citaț i, setul de variabile individuale participante la asigurarea c alităț ii muncii
prestate, definesc de fapt personalitatea individului, structura sa bio-psiho- socială.
Aptitudinile . Este clar că existenț a aptitudinilor necesare practicării profesiei de terapeut îi
vor asigura acestuia succesul profesional. Problema c are se pune este aceea a posibilităț ii de
influen țare sau formare a unor asemenea aptitudini. În ultima perioadă, cercetările desfăș urate au
ajuns la concluzia că este fals să se considere că toate însușirile omului, fără excepție, poartă
amprenta materialului genetic ereditar și a mediului în care se realizează informația primită
ereditar (Krute țki, 1972, citat de Pitariu H., 1994), cum la fel de gre șit este și a se considera
funcțiile psihice ale omului ca un produs absolut al învățării ș i educa ției. Medi ul, învăț area,
educa ția, contribuie activ la formarea, mai ales, a unor aptitudini specifice, nefiind numai ni ște
simple condi ții necesare pentru realizarea programului genetic. Premisa naturală a aptitudinii o
constituie înzestrarea, dar prezen ța numai a acesteia nu reprezintă o garanție a dezvoltării
aptitudinii; aptitudinile se formează și se dezvoltă în procesul învățării ș i educa ției, sub influen țele
acestora.
Luând în considerare rolul hotărâtor al învățării ș i educa ției în formarea aptitudinilor, în
condi țiile în care se apelează la activităț i special organizate în acest sens, demonstrat de Krute țki, le
putem considera variabile independente, posibil a fi influen țate prin:
1. Organizarea unor activităț i cu caracter creator.
2. Orientatarea acestor activi tăți pe elemente în curs de formare și dezvoltare a aptitudinilor.
3. Activitățile să aibă o puternică motivație pozitivă, să ofere satisfacț ia succeselor realizate
Însușirile de personalitate grupează o seamă de factori implicaț i mijlocit sau nemijlocit în
obținerea performan țelor profesionale. Activităț ile specifice profesiunilor de terapeut solici tă din
partea speciali știlor, în primul rând, o serie de aptitudini bine individualizate. În afară de acestea,
pentru buna desfășurare a activităț ii, se impune și prezen ța unor anumite însu șiri de personalitate
care includ particularităț i temperamentale (energetico-dinamice) și caracteriale, ce reprezintă o
expresie a întregului sistem al personalităț ii, reglând sistemul de conduite manifestate în ambian ța
genera lă. Activitatea de muncă înseamnă nu numai aptitudini, ci ș i atitudini, o investi ție energetică
(efort), respectarea unor norme de conduită morală, a căror antrenabilitate este posibilă în cadrul
unui proces instructiv-educativ bine organizat.
Sistemele de valori reprezintă ceea ce formează obiectul prețuirii fiecărui om, această
dimensiune relevându- se foarte bine în munca pe care o prestează ș i în comportamentul cotidian,
îmbinarea factorilor furnizori de satisfac ții cu cei profesionali sporind performan țele. Și această
componentă considerăm că poate fi influențată în cadrul unor demersuri educative bine dirijate.
Profesia de terapeut pretinde din partea celor care o practică ș i anumite calităț i fizice , o
anumită constituție, care să faciliteze efectuarea cu succes a activităț ilor specifice; mare parte dintre
calitățile fizice pot fi îmbunătăț ite și orientate specific, în func ție de cerin țe și necesităț i.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
45Interesele și motiva țiile reprezintă condițiile interne care mobilizează o persoană să prestez e
o anumită activitate. Aceste mobiluri pot avea rezonanțe înnăscute sau dobândite, conș tiente sau
incon știente, pot fi simple trebuin țe fiziologice sau idealuri abstracte.
Motiva ția este nemijlocit legată de calitatea muncii, putându -se distinge diferite niveluri la
care un individ este capabil să se mobilizeze; în general, o motivație prea slabă sau prea puternică
duce la rezultate slabe.
Interesele sunt definite ca atitudini cognitiv- afective care facilitează activitatea ș i aptitudinile
speciale sunt cele care dau valen țe noi activității de muncă prin aceea că crează un climat
psihologic favorabil (P. Popescu Neveanu, 1980).
Printr-un proces educativ bine dirijat se poate încerca formarea, orientarea și dezvoltarea unor
interese și motiva ții corespunzătoare ș i stimulativ e ale activităț ii proprii terapeutului.
Variabilele de vârstă ș i sex explică ș i ele anumite performan țe în muncă, unele activităț i fiind
specifice femeilor, altele bărbaț ilor, unele fiind mai potrivite tinerilor, în altele persoanele mai în
vârstă obț inând rezultate mai bune. În rândul terapeu ților, se poate aprecia că, din acest punct de
vedere, diferen țele nu sunt foarte mari, neputându- se face o legătură netă între categoriile de
pacien ți (în func ție de vârstă, sex, afecț iuni), metodele și mijloacele terapeutice folosite și
preferin țele terapeu ților, în func ție de vârstă ș i sex; exprimarea unor preferin țe ține doar de
complexul de partic ularităț i individuale ale terapeutului.
Școlarizarea se referă la faptul că obț inerea unor performan țe profesionale superioare
depinde de nivelul pregătirii profesionale de care a beneficiat persoana. Experienț a este o calitate
care se câ știgă în timp, în urma confruntării cu situații de muncă variate; ea înseamnă însuș irea de
strategii de l ucru diferite care să faciliteze efectuarea în noi condiț ii și la parametri optimi a
activităț ii și nu este suficientă în asigurarea succesului profesional deplin.
Formarea profesională, prin utilizarea unor metode instructiv -educative adecvate și eficace și
a unor tehnici de evaluare eficiente, selectate și aplicate cu multă responsabilitate, pe baza unor
criterii științifice riguroase, asigură succesul profesional. Pe baza unei experienț e bogate se pot
grefa noi deprinderi, se poate efectua un transfer pozitiv de cuno ștințe și strategii euristice de
activitate.
Orizontul cultural al unui individ este iarăș i o dimensiune care contribuie la performan ța
profesională. Orizontul cultural și profesional al unui om participă la implementarea creativităț ii în
munca desfășurată. Nu întâmplător obiectivul fundamental al educaț iei contemporane este
dezvoltarea multilaterală a personalităț ii, fapt ce poate conferi individului mobiliate în lumea
profesiilor, deschizându- i totodată noi perspective de dezvoltare.
În asigurarea succesului profesional, a calităț ii muncii prestate, un aport la fel de important ca
și calităț ile personale îl aduc condi țiile de muncă alături de cele organizatorice; chiar întrunind la un
nivel maxim calităț ile individuale solicitate de o anumită activitate, calitatea muncii nu se va situa la
nivel maxim dacă nu sunt rezolvare problemele organizatorice. Aceste categorii de condiț ii sunt
numite de autorii cita ți variabile situa ționale , care la rândul lor se subîmpart în variabile fizice și de
muncă și variabile organiza ționale și sociale.
Variabilele fizice și de muncă
Proiectarea echipamentului de muncă poate influen ța ca litatea muncii. În activităț ile
terapeutice, este cunoscut faptul că specialistul se folose ște de un mobilier și o serie de aparate
specifice, care dacă nu respectă cerințele construirii lor după anumite standarde stabilite de
cercetarea domeniului, fac interven ția terapeutului inutilă și chiar periculoasă. În condiț iile normale,
de achizi ționare a acestora de la firme specializate – pe baza recomandărilor terapeutului, care știe
cel mai bine de ce are nevoie – această variabilă nu ar constitui o problemă, dar – în condi țiile
actuale, din lipsă de fonduri sau din neînț elegere – se apelează la improvizații, care fără a fi
categoric proaste nu respectă toate standardele și mai mult îngreuiază dacât ajută munca
specialistului, cauzând nu de pu ține ori scăderea calității activităț ii prestate și prelungirea timpului
necesar pentru recuperarea unui pacient.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
46Starea (condi ția) echipamentului de muncă reprezintă o altă dimensiune care condiționează
calitatea muncii. Este de la sine în țeles că un echipament într -o stare avansată de uzură, învechit –
fizic și moral – nu va putea concura niciodată cu unul nou, modern. În zilele noas tre, în România, se
poate observa foarte bine această diferență, deoarece există clinici, secț ii și cabinete de recuperare
care au în dotare echipamente și aparatură cu o vechime de 20 – 30 ani, în paralel cu altele care au
dotări moderne.
Spațiul de mu ncă ș i amenajarea sa constituie alt factor important în asigurarea calităț ii
muncii. Beneficiind de un spa țiu corespunzător ca mărime, amenajat după un minimum de principii
ergonomice, terapeutul nu numai că îș i va economisi for țele, ci chiar va putea să o bțină în activitate
un randament crescut.
Mediul fizic în care se desfășoară activitatea de muncă acționează nemijlocit asupra celui care
munce ște și indirect asupra calităț ii muncii prestate. Factorii fizici de microclimat ai muncii se
referă, în activitățile de terapie, la temperatură, luminozitate, umiditate, zgomot; dacă în alte
domenii de activitate lipsa unui microclimat pozitiv influen țează doar calitatea muncii, în terapie,
efectele negative se răsfrâng ș i asupra pacien ților. Din nefericire, multe dintre spa țiile destinate
activităț ilor terapeutice nu asigură condiții de microclimat corespunzătoare, ceea ce bineî nțeles că
afectează munca terapeu ților.
Variabile organiza ționale și sociale
Caracterul și politica institu ției. Fiecare institu ție – medicală, școlară, nonguvernamentală
etc. – în care î și poate desfăș ura activitatea terapeutul are propriul său specific, atât din punct de
vedere al categoriilor de popula ție cărora li se adresează, al serviciilor pe care le prestează, cât ș i din
punct de vedere al particularităț ilor de ordin organiza țional intern: politică de personal, concepț ii
administrative, exercitarea autorităț ii ierarhice etc., care – la rândul lor – pot facilita sau pot constitui
elemente frenatoare în calea ob ținerii unor rezultate, în permanen ță, bune.
Sistemul de instruire și control reprezintă o importanță deosebită în condiț iile în care, în
permanen ță, în toate domeniile de activitate apar noutăț i și se impune o permanentă perfecț ionare.
Sistemul de instruire se referă la sistemul propriu de calificare și perfec ționare al fiecărui domeniu
de activitate, de buna și corecta lui organizare depinzând eficien ța sau performan țele speciali știlor.
Învățământul superior de Terapie ocupa țională , nou înfiin țat în țara noastră, asigură
formarea/calificarea speciali știlor, urmând ca, în viitorul apropiat să se organizeze ș i forme de
perfec ționare. Noutăț ile care vor apare în domeniu, vor fi incluse în planurile de învățământ ș i în
programele analitice ale disciplinelor la fiec are nouă ge nerație de studen ți și vor fi oferite
absolven ților din promo țiile anterioare prin cursuri de perfec ționare.
Prin control se în țelege preocuparea fa ță de calitatea muncii, respectarea relaț iilor ierarhice,
respectarea normelor de disciplină etc., care – în activităț ile terapeutice – în momentul de fa ță, nu
sunt unitare la nivelul tuturor institu țiilor unde î și desfășoară activitatea terapeu ții, neexistând o fi șă
a postului unitară care să regleze oarecum aceste aspecte; din acest motiv, c erințele stabilite pentru
diver șii terapeu ți, în diferite institu ții, sunt foarte diferite și la latitudinea cadrelor de conducere,
ceea ce crează situaț ii uneori aberante și care periclitează calitatea muncii.
Salarizarea și sistemul de stimulente practicate în institu țiile în care sunt încadra ți terapeu ții
sunt dimensiuni motiva ționale ale performan țelor profesionale, care au un rol important. Nici sub
acest aspect nu există o unitate de vederi, existând dife rențe de salarizare între terapeu ții cu aceea și
vechime încadra ți în unităț i de acela și tip, fapt care bulversează și care, alătură de lipsa totală a unui
sistem de stimulente, îi privează de un suport motivaț ional extrinsec care poate contribui la
creșterea calităț ii muncii.
Mediul social în care se desfășoară activitatea este o altă dimensiune corelată pozitiv cu
performan ța profesională. În activităț ile terapeutice, se are în vedere existen ța/componen ța
echipelor interdisciplinare, rela țiile de muncă, sistemul de conducere, atitudinea față de muncă etc.
Se știe că un climat de muncă nefavorabil se repercutează în mod direct asupra randamentului ș i
calităț ii muncii, ori – în momentul de fa ță – mai există încă multe institu ții în care unora dintre
categoriile de terapeu ți nu li se recunoa ște adevărata calitate, fiind exclu și – ca factori de colaborare

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
47și decizie – din echipele interdisciplinare care se ocupă de asigurarea sănătăț ii pacien ților,
stabilindu-se și practicându-se rela ții de subordonare și colaborare incorecte.
1.3.6. Strategii de optimizare a comuni cării interpresonale
În analiza procesului de comunicare interpersonal ă, Cristea (f.a.) arat ă că trebuie avute în
vedere mai multe categorii de factori afla ți în interdependen ță: factori psihoindividuali,
psihosociali, situa țional-circumstan țiali și socioculturali .
Factorii psihoindividuali se refer ă la capacit ățile și caracteristicile cognitive, lingvistice,
afective, motiva ționale și temperamental-caracteriale ale subiectului, cele care intervin nemijlocit în
modul de structurare a con ținutului și formelor mesajelor transmise în actul comunic ării.
Capacitatea de comunicare depinde nu numai de nivelul dezvolt ării intelectuale, ci și de
flexibilitatea și gradul de adecvare a limbajelor folosite, de componenta afectiv ă implicat ă subiacent
în actul interpersonal, de motiva țiile care sus țin energetico-dinamogen conduita, precum și de unele
trăsături de personalitate care devin transparente în activitatea de comunicare (sociabilitatea,
timiditatea, egocentrismul, complexele de inferioritate sau superioritate, tipul temperamental, stilul
cognitiv și cel rela țional etc.).
Factorii psihosociali au dou ă surse de origine: 1) statutul social și profesional al locutorilor,
precum și caracteristicile grupurilor sau organiza țiilor c ărora le apar țin; 2) profilul situa ției sociale
care se construie ște progresiv, ca urmare a desf ășurării actului interpersonal. Deci, pe de o parte
natura și caracteristicile statutului de ținut de colocutori în plan profesional, economic, social sau
cultural, prestigiul de care se bucur ă respectivul statut, func țiile sale active, experien ța acumulat ăîn
contextul exercit ării sale etc; pe de alt ă parte, caracteristicile constructului psihosocial care rezult ă
din chiar desf ășurarea interac țiunii personale, pe un fond rela țional amical, competitiv sau
conflictual, și care – la un moment dat – cap ătă caracterul unui dat obiectiv , în raport cu observatorul
extern sau percep ția subiectiv ă a celor implica ți.
Factorii socioculturali țin de normele și modelele care reglementeaz ă raporturile
interpersonale în cadrul unui anumit spa țiu istoric și cultural. Acestea au nu numai o valoare
normativ ă, la care persoanele se raporteaz ă preponderent con știent, ci și o valoare structurant ă,
instituit ăîn procesul socializ ării și integr ării sociale a membrilor acelei comunit ăți, aspect care
scapă de cele mai multe ori con științei celor implica ți. Diferen țele existente la nivelul
determinan ților socioculturali sunt uneori foarte mari de la o cultur ă la alta, în special în ceea ce
prive ște rela țiile dintre sexe, dintre categorii de vârst ă și statut economico-social etc.
Factorii circumstan țiali-situa ționali deriv ă din climatul rela țional generat de anumite
evenimente întâmpl ătoare, f ără legătură direct ă cu situa ția în curs de desf ășurare, caracteristicile
spațiului fizic în care se desf ășoară relația, ambian ța fizic ă (temperatur ă, iluminat, fond sonor etc.),
ambian ța social ă, dispozi ția psihic ă a participan ților ș.a. De și aceast ă categorie de factori poate
părea nesemnificativ ă, în realitate influen țele psihologice pe care le determin ă sunt de cele mai
multe ori considerabile. În consecin ță, pentru preg ătirea unor întâlniri de o importan ță deosebit ă,
trebuie s ă se înceap ă cu analiza și programarea corespunz ătoare a condi țiilor generale în care
urmeaz ă să se desf ășoare întâlnirea, ținând cont de ceea ce ar putea influen ța într-un sens sau altul
dispozi ția psihic ă a colocutorilor.
Ca strategii de optimizare a comunic ării interpersonale, în general, Cristea (f.a.) arat ă căîn
elaborarea unei strategii de optimiz are a comunicării trebuie să se pornească de la analiza
corelativă a factorilor aflaț i în interdependen ță în cadrul procesului de comunicare interpersonală:
factorii psihoindividuali, psihosociali, socioculturali și situa țional-circumstan țiali. El propune un
demers pentru opt imizarea comunicării (Fig. nr. 1 .12.)

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
48Figura nr. 1.12. Principalele secven țe ale demersului de elaboare a unei strategii de optimizare a
comunicării (după Cristea, D. , f.a.)
Practica socială evidențiază o serie de reguli, de a căror respectare depinde de cele mai multe
ori nu numai succesul sau e șecul actelor de comunicare interpersonală, ci ș i calitatea și evolu ția
raporturilor interpersonale în general. Iată câteva dintre aceste reguli:
Discu țiile să înceapă cu referiri general e la situa ția dată sau la persoana interlocutorului,
evitându-se formularea de aser țiuni categorice, întrebări închise sau dificile, întrebări care
sugerează răspunsul sau manifestarea dezacordului față de unele aspecte care urmează a fi
abordate.
Stimularea conversa ției prin formularea preponderentă de întrebări deschise, alternând cu
întrebări închise prin care să se fixeze coordonatele deja stabilite consensual.
Asigurarea fluen ței conversa ției, prin oferirea de informa ții nesolicitate, manifestarea
interesului fa ță de opiniile ș i persoana interlocutorului (considera ție pozitivă), alternarea temelor de
discu ție, evitarea stereotipurilor verbale sau manifestarea plictiselii.
Ascultare activă: concentrarea pe conț inutul mesajului și confirmarea periodică a receptării
acestuia, sublinierea sau preluarea unor idei avansate de interlocutor și solicitarea de informa ții
suplimentare.
Conducerea discu țiilor într-o cât mai mare concordan ță cu sfera motivațională a
interlocutorului (interese, convingeri, aspira ții), încercând să -l motivăm chiar pentru posibilele
rezultate ale întâlnirii.
Manifestarea discretă a unor sentimente pozitive față de interlocutor ș i situa ția în desfăș urare;
evitarea evocării unor evenimente sau informații neplăcute pentru acesta.Fixarea obiectivelor
întâlniriiCunoașterea/evaluarea
partenerilor
Alegerea/proiectarea condițiilor
ambientale
Crearea atmosferei favorabile
discuțiilorDeschiderea discu țiilor
(generalit ăți preg ătitoare)
Urmărirea și
evaluarea reac țiilor și
efectelor ob ținute pe
secven țeDesf ășurarea discu țiilor:
– centrarea aten ției asupra mesajului, persoanelor și
situa ției în desf ășurare
– elaborarea și emiterea mesajelor în func ție de
obiectivele urm ărite și reac ția interlocutorilor
Reac ția interlocutorilor
(verbal ă, paraverbal ă, nonverbal ă)

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
49Folosirea unor mesaje complexe, prin utilizarea sugestivă a limbajului para -și nonverbal;
trebuie să existe o deplină concordanță între mesajele transmise prin cele trei modalităț i
menționate, pentru a nu provoca derută în receptarea ș i interpretarea acestora.
În timpul desfășurării discuțiilor să se evoce periodic numele interlocutorului, precum ș i
eventualele titluri ale acestuia, ca o formă de respect ș i pentru refocalizarea aten ției pe tema
abordată; dacă interlocutorul deț ine o pozi ție socială înaltă, nemenț ionarea acesteia poate fi
interpretată nefavorabil.
Evitarea oricăror gesturi care sugerează deznteresul sau plictiseala: stereotipuri verbale
folosite, răsfoitul unor hârtii, joaca cu unele obiecte, discuț ii paralele cu alte persoane pe teme care
nu sunt de interes comun, privirea insistentă a unor obiecte din cameră etc.
Centrarea privirii pe interlocutor, fără ca aceasta să devină insistentă sau jenantă, prin
posibila sugerare a dorin ței de a domina partenerul.
Realizarea unui permanent effort empatic, pentru a în țelege cât mai exact sentimentele,
argumentele și pozi ția interlocutorului.
Evitarea declan șării mecanismelor de apărare ale interlocutorului prin critici, menț ionarea
unor puncte vulnerabile ale acestuia sau afectarea sentimentului de respect fa ță de sine.
Menținerea unui feed- back permanent prin care să se corecteze din mers conț inutul și forma
mesajului, modul de bordare a unor probleme, stilul practicat în respectivul context rela țional,
atitudinea fa ță de interlocutor, durata întrevederii etc.
În ceea ce prive ște îmbunătățirea comunicării terapeut -pacient, Ley (citat de Lupu și Zanc,
1999) a formulat, pe baza studiilor sale asupra în țelegerii și memorării informaț iilor medicale,
câteva sugestii:
1.Îndrumările și recomandările să fie date la înce putul indica țiilor medicale
2.Să fie accentuată importanța recomandărilor ș i indica țiilor medicale
3.Să se folosească propoziț ii și cuvinte scurte
4. Informa ția ce trebuie comunicată să fie formulată în propoziț ii clare
5.Să se repete recomandările
6.Să se dea inform ații concrete, precise, în mod detaliat, mai degrabă decât informaț ii
generale
Responsabilitatea îmbun ătățirii comunica ției revine în ultim ă instan ță terapeutului. Duffy,
Hamerman și Cohen (cita ți de Lupu, I. și Zanc, I., 1999) au identificat 10 tipuri de abilit ăți
comunica ționale în rela ția terapeut-pacient (Tabel nr. 1.4.)
Tabel nr. 1.4 . Abilități/capacităț i comunica ționale decisive în rela ția terapeut-pacient
(după Lupu, I. și Zanc, I., 1999)
Abilităț i comunica ționale Procente
1. Examinarea fizic ă direct ă a părților organismului relevante pentru suferin ța
pacientului 97%
2. Explicarea naturii medica ției și tratamentului prescris 91%
3. Evaluarea complian ței pacientului într- o atmosferă calmă, destinsă 90%
4. Facilitarea comunic ării pacientului prin ascultarea lui atent ă și încurajarea sa în
exprimare 83%
5.Elaborarea anamnezei în urma descrierii simptomelor trăite de către pacient cu
propriile-i cuvinte 82%
6. Încurajarea pacientului s ă pun ăîntreb ări despre diagnosticul, tratamentul și
prognosticul bolii 75%
7.Explicarea de către medic a naturii bolii 62%
8. Informarea medicului cu privire la situa ția și problemele sociale ale pacientului 59%
9. Descifrarea reac ției emo ționale a pacientului la starea sa de boal ă 35%
10. Chestionarea pacientului despre ce și cât a în țeles el despre propria sa boală 27%

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
50Stabilirea diagnosticului și tratamentul, chiar dacă rămân principalele scopuri ale relaț iei
terapeut- pacient, nu trebuie să acopere întreaga arie problematică a acestei relaț ii. În acest sens
trebuie con știentizat ă nevoia pacientului de a fi informat, necesitatea extinderii interviului cu
elemente în afara celor clinice, dar care au importan ță mare din punct de vedere medical. Soluția
unei comunicări eficiente rezidă în stilul de interviu adoptat de terapeut. El trebuie să -și dezvolte
abilitatea de a recunoa ște căile subtile prin care pacienții încearcă să le comunice problemele ș i
preocupările lor și să investigheze activ ideile și opiniile lor privitoare la starea lor de sănătate.
1.3.7. Comunicarea în rela ția terapeut-pacient
Evolu ția istorică a cercetărilor din sănătate publică ș i educa ție sanitară a dovedit că, în
momentul de fa ță, coexistă trei generații de modalităț i de îngrijire și anume o primă generaț ie de
îngrijiri în care boala este situată în centrul dispozitivului de sănătate, o a doua generaț ie în care
centrul de interes este cel social și o a treia genera ție în care sănătatea pare a fi determinată de
armonia între individ și mediu. Se subliniază, de asemenea, că este imperios necesar să se treacă d e
la primele două generaț ii la cea de a treia.
1

1 Adaptare reali zată de Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
512
Trecerea progresivă de la centrarea terapeutică asupra bolii spre o mai bună luare în
considera ție a dimensiunilor pacientului, adică spre o focalizare pe subiectul unic ș i complex, ar
face posibilă ameliorarea stării de sănătate a populaț iei.
Această trecere este posibilă doar prin renun țarea la centrarea terapeutică asupra bolii în
favoarea reconsiderării la justa valoare a dimensiunilor personalităț ii terapeutului și pacientului,
adică printr -o focalizare pe OM, considerat ca subiect unic și foarte complex (terapie centrată pe
client). În această singură atitudine care ar mai face posibilă ameliorarea stării de sănătate a
popula ției, terapeutul ar putea juca un rol social, cel al educatorului sanitar.
Înainte de a fi doar obiectul îngrijirilor la care medicina îl reduce deseori, bolnavul este mai
întâi o rela ție.
Orice terapie propune reguli de rela ționare care diferă de regulile obiș nuite, dar sunt acceptate
de societate deoarece este evident că este vorba de tratament; de asemenea, dispozitivul tehnic

2 Adaptare realizată de Conf. Univ. Dr. Gabriela Raveica

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
52utilizat subliniază aspectul terapeutic al rela ției și-i eviden țiază anumite caracteristici. Astfel,
delimitarea câmpului terapeutic în raport cu câmpul socio-cultural se face în primul rând prin
punerea sub semnul întrebării a regulilor sociale acceptate în cultura respectivă: se stabilesc coduri
terapeutice diferite de codurile sociale conven ționale. Prin aceasta se instituie o barieră care
circumscrie clar rela ția terapeutică, deosebind -o de celelalte forme de interac țiune socială. Astfel, în
relația terapeutică, anumite t abuuri sunt anulate, dar sunt instaurate alte interdic ții.
Aceste reguli modifică considerabil relaț iile interpersonale obi șnuite, atribuind fiecăruia
dintre interlocutori un rol specific, în care unul este în mod necesar îngrijit, iar celălalt îngrijeș te.
Tocmai de aceea este contraindicată interferenț a rela ției terapeutice cu alte tipuri de rela ție – de
rudenie, de prietenie etc.
Dafinoiu I. (2000) arată că regulile care organizează relaț ia terapeut- pacient comportă un
aspect etic, un aspect tehnic și un mod de comunicare specific.
Se știe că practica terapeutică implică inevitabil o dublă abordare:
cea care prive ște corpul uman, din punct de vedere al tehnicilor de îngrijire specifică
cea care prive ște cuvântul, din punct de vedere al necesităț ii de a se asigura schimburile
formativ-informative impuse de contactul terapeutic.
Pentru Vigotski, Luria, Wertsch, Lariveé (cita ți de Gatto, F., 1998), limbajul ar avea două
funcții principale:
o func ție social ă, de comunicare cu ceilal ți
o func ție reglatoare, implicat ăîn controlul realizat de subiect asupra propriilor
comportamente.
În comunicarea terapeut-pacient au loc trei dialoguri suprapuse (Lacoste, citat de Baylon, Ch.
și Mignot, X., 2000):
un schimb de cuvinte în propor ție inegală: verbalul, limbajul obi șnuit și non-verbalul
un dialog medical între simptome și tratamente: medicalul, competen ța medicului și, de
asemenea, limbajul medical
un dialog subteran unde se întâlnesc psihismele, incon știentul, afectivitatea: psihismul și, de
asemenea, ceea ce nu este spus, pronun țat, presupunerile, implicitul, infra-verbalul.
Aceste trei dialoguri func ționează întotdeauna împreună, terapeutul având posibiliatea de a
alege preferen țial unul dintre ele.
În întâlnirea terapeut-pacient apare dihotomia psyche și soma. Pacientul vine, în aparen ță, cu
două întrebări: o întrebare explicită, care se adresează terapeutului care se ocupă de corp; o
întrebare implicită, care aparț ine psihologicului și prin care se solicită ajutorul. În realitate nu există
decât o singură întrebare. Terapeutul nu are nevoie să caute în spatele unor simptome fizice
conflictele care poate le- au provocat, ci trebuie să ș tie și să accepte că aceste conflicte ș i simptome
se suprapun, apar ținând aceleia și realităț i (Baylon, Ch. și Mignot, X., 2000).
În dialogul terapeut- pacient, folosirea de către terapeut a unui limbaj clar și simplu reprezintă
o regulă de bază. A vorbi simplu, înseamnă să terapeutul trebuie să întrebuinț eze limbajul obi șnuit,
să evite termenii de specialitate mai greu de în țeles pentru pacient. A vorbi clar înseamnă a -i asigura
interlocutorului posibilitatea să înțeleagă în orice moment despre ce se vorbeș te; ca atare, terapeutul
trebuie să îș i regleze ritmul vorbirii și redundan ța mesajelor după capacitatea de înț elegere a
pacientului. Capcana umorului și a ironiei trebuie evitată, la fel tonul glumeț, cumsecade, chiar dacă
pacientul discută într -o astfel de manieră despre boala sa (oricare ar fi aparenț ele, acesta prive ște cu
deplină seriozitate problemele sale de sănătate și nu tolerează să i se vorbească decât pe un ton
serios). În fond, arată Dafin oiu, I. (2000) este vorba de o întâlnire existen țială într-o situa ție cu o
mare încărcătură psiho -afectivă între două personalități diferite, întâlnire structurată nu numai de
reglementări birocratice, organizaț ionale, ci și de vectori care țin de alcătuirea profundă a medicului
și bolnavului: cuno ștințe, atitudini, a șteptări, imaginea de sine ș i imaginea celuilalt, interese,
motiva ții etc. Această întâlnire se desfăș oară într -un context social care oferă un registru de roluri ce
obligă la simulare/disimulare, înș elare/autoîn șelare.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
53Baylon, Ch. și Mignot, X. (2000) arată că, în comunicarea terapeutică, non -verbalul poate și
trebuie să fie considerat ca fiind format din două clase: non -verbalul adiacent verbalului și non-
verbalul care înlocuie ște verbalul.
Non-verbalul adiacent verbalului constituie contextul verbal al comunicării. Variabil în
funcție de împrejurări ș i de interlocutori, non-verbalul constituie un sup ort necesar oricărei
comunicări medicale și prezintă caracteristici specifice în mediul de practicare a terapiei.
(îmbrăcăminte, aparatură, accesorii medicale).
Non-verbalul înlocuitor al verbalului ar consta în atmosfera creată în spaț iul în care are loc
întâlnirea: modul de desfășurare a interviului anamnestic, mina preocupată a terapeutului, răbdarea
cu care pacientul este ascultat, timpul acordat etc.
Comportamentul neverbal al terapeutului are importan ță deosebită; el poate fi purtătorul unor
sugestii pozitive sau negative, feed-back- ul care orientează discursul bolnavului. Acordarea unui
timp insuficient bolnavului poate avea asupra sa un efect anxiogen prin imposibilitatea realizării
catharsis-ului, prin receptarea unei lipse de interes din partea terapeutului, ori prin inducerea
incertitudinii în legătură cu completitudinea a ceea ce a spus pentru stabilirea diagnosticului.
În cadrul comunicării terapeut -pacient, de o deosebită importanță sunt considerate ascultarea
și disponibilitatea . A asculta, la prima vedere lucrul cel mai simplu și mai natural, este de fapt un
lucru foarte dificil.
Ascultarea sudeaz ă cuplul pacient-terapeut, stabilizând încrederea și permi țând continuitatea
în timp a dialogului, aspecte deosebit de importante pentru ambii.
Indiferent de natura simptomului, acesta este în acela și timp reflectarea unui disconfort atât
fizic cât și psihic, adică o manieră de a solicita ajutor. Cu cât anxietatea este mai mare, cu atât
bolnavul poate apela la strategii subcon știente de șantaj afectiv , exagerând acuzele sau expunând o
ierarhie particulară a simptomelor care reflectă atât nivelul său intelectual, toleranț a la frustrare, dar
și o serie de mecanisme de apărare psihică. Notăm aici doar raț ionalizarea, în care argumentarea
logică se împletește cu demersul afectiv al acceptării ș i credin ței, precum și cu negarea. Ierarhia
subiectivă a simptomelor relatate de bolnav se co nstituie pentru acesta într-un cadru de referin ță
(M. Sherif, citat de Dafinoiu, I., 2000), ce structurează și alimentează percepț ia stimulilor interni și
externi (cu efecte deosebite asupra schemei corporale ).
A asculta nu este însă de ajuns: mai trebuie și să auzi, să simț i, lucru care nu este u șor. A
accepta să audă spusele bolnavului înseamnă, pentru terapeut, a refuza să se interpună între
discursul acestuia și el însu și pentru ca discursul bolnavului să îl lase intact (Labov & Fanshel,
citați de Baylon, Ch. și Mignot, X., 2000).
Vorbirea și lini ștea nu sunt niciodat ă neutre. Chiar dac ă bolnavul va fi constrâns s ă nu spun ă
decât esen țialul, chiar dac ă terapeutul îi va restrânge limbajul la întreb ări grăbite sau la recomand ări
autoritare, aceste lucruri nu vor împiedica emo țiile s ă treac ă de la unul la altul. Mai mult, ele vor fi
mai puternice, fiindc ănu au fost pronun țate, condamnate s ă nu fie exprimate decât în discursul
subteran care circul ăîn spatele limbajului explicit, infraverbal. Acestui dialog, între două tipuri de
emoții într- o permanentă controversă, i -ar fi de preferat claritatea fragilă a limbajului exprimat. Cel
mai des, în interpretarea a ceea ce spune pacientul, terapeutul se interpune pe sine, cu sistemul său
de valori, preocupări personale, alegeri, opinii ș i, în prim plan, ca fa țadă, cu cunoș tințele sale. Tot
acest baraj nu are ca pri ncipal merit decât să apere terapeutul contra a tot ceea ce poate să -l atingă ș i
îi permite să rămână stăpân pe situație, să nu piardă controlul.
Neurobiologii (Vincent, Favre, Damasio, cita ți de Gatto, F., 1998) sunt de acord asupra
faptului că tratame ntul cognitiv și tratamentul emo țional sunt anatomo-func țional interdependente.
Adică prelucrarea informaț iei prin ra țiune și prin emo ție sunt în interac țiune permanentă ș i nu se
poate crede că este posibilă separarea lor.
Ascultarea nu exclude dreptul de a vorbi, cuvântul terapeutului având o anumită semnificaț ie
și putere. Se întâmplă uneori ca, printr -un simplu cuvânt, un medic să schimbe complet viaț a unui
pacient.
În una dintre lucrările sale, Devereux (1967), declară că succesele medicinei actu ale au fost
obținute datorită reducerii provizorii a omului la viu ș i chiar a viului la neviu. Dar, în timp s-a

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
54constatat faptul că tratarea din punct de vedere pur tehnic interpune între terapeut ș i pacient o serie
de ecrane sau paravane perturbatoare, sau traduce boala în parametri cuantificabili, ceea ce conduce
– din ce în ce mai mult – la neluarea în considerare a persoanei în sine. El arată că pacientul este
adesea numit de speciali ști cu numele afec țiunii pe care o are: entorsa de gleznă, traumatismu l
cranian, hemiplegia etc. și subiectivitatea acestuia nu este luată în considerare.
Se pare că, din ce în ce mai mult, practicienii au tendinț a de a se situa în afara interac țiunii
terapeut- pacient, sub pretextul unei mai mari obiectivităț i, având de asemenea re țineri în ceea ce
prive ște schimburile verbale și neverbale pe care le au cu pacien ții.
Lupu, I. și Zanc. I. (1999) enumeră printre cauzele insuficientei comunicări între terapeut
și pacient:
Atitudinea profesională: unii medici consideră că educa ția sanitară a pacienț ilor este foarte
importantă și, ca atare, îi acordă timp corespunzător, alț ii privesc sarcina de a oferi informa ții
pacien ților ca pe una de lini știre, de înlăturare a anxietăț ii fiind re ținuți în a furniza informa ții pe
motiv c ă ar cauza doar îngrijorare pacienț ilor.
Stilul de interviu: Cea mai comună abordare, descrisă de obicei ca birocratică , este
caracterizată printr -un sondaj eficient, o limitare a sensibilităț ii pacientului și care nu diferă mult de
la un pacient la altul; Al ți medici au fost cataloga ți ca având un stil orientat spre persoană , stil în
care empatia și con știentizarea sentimentelor pacien ților au făcut obiectul comunicării în timpul
consulta ției.
Problema incertitudinii: Men ținerea incertitudinii e una din c ăile prin care medicii men țin
controlul atât asupra pacientului, cât și asupra tratamentului. Omisiunea inform ării pacientului
poate masca propria incertitudine a medicului, pe de o parte, pe de alt ă parte, poate men ține
încrederea pacientului în eficacitatea tratamentului, limitându-i rolul în decizia medical ă.
Neîncrederea pacientului: Slaba comunicare în rela ția medic-pacient a fost frecvent pus ă pe
seama barierelor create de diferen țele de clas ă și statut dintre medic și pacien ții săi. Aceste
diferen țe au efect atât asupra informa ției pe care pacien ții o transmit medicului, cât și asupra
abilit ății medicului de a ob ține informa ția adecvat ă de la pacient. Medicii pot contribui la
neîncrederea pacien ților, în mod diferit și prin felul în care r ăspund pacien ților care solicit ă
informa ții.
Perspective diferite ale medicului și pacientului: Pot ap ărea dificult ăți de comunicare între
medic și pacient datorit ă perspectivelor diferite asupra st ării de boal ă și asupra obiectivului
consulta ției, perspective proprii fiec ăruia dintre ei. Perspectiva medicului acord ă importan ță
raționamentului științific și datelor psiho-clinice în diagnosticarea bolii. Perspectiva pacientului
accentueaz ă importan ța experien ței subiective a bolii și semnifica ția duratei acestei experien țe.
Dificultăț i legate de în țelegere și memorie: Există câț iva factori care pot influen ța înțelegerea
și memorizarea informa țiilor în timpul consulta ției:
– posibilitatea ca medicii s ă foloseasc ă un limbaj foarte tehnic care s ă nu fie familiar
pacientului
– cuno ștințele limitate ale pacien ților cu privire la boal ă și alte probleme medicale și jena
de a cere informa ții suplimentare
– întâlnirea cu medicul tr ăită ca un motiv de agita ție
– oferirea a prea multe date și prea repede
– oferirea informa țiilor importante la sfâr șitul întrevederii (pacien ții au tendin ța de a
reține mai bine ceea ce li s-a spus la începutul întrevederii)
Printre efectele comunicării adecvate, Lupu și Zanc (1999) enumeră:
1. Controlul durerii postoperatorii
2.Reducerea anxietăț ii și stresului preoperator
3. Respectarea indica țiilor medicale
4. Satisfac ția pacientului fa ță de îngrijirea medicală primită
Mai mult decât în alte domenii de activitate, în medicină, puterea terapeutului, imaginea de
sine, responsabilitatea deosebită a actului terapeutic favorizează apariț ia strategiilor de cunoa ștere.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
55Terapeutul trebuie să învețe bolnavul nu numai cum să participe la vindecarea sa, ci și cum să
trăiască cu boala sa, în cazul în care aceasta nu poate fi vindecată. Pentru a -și îndeplini aceste
responsabilități terapeutul nu trebuie să ofere doar medicamente sau recomandări, ci trebuie să se
dăruiască pe deplin pe el însuși pacientului său.
1.4. Reglarea și autoreglarea st ărilor psihice, ca modalitate de
optimizare a rela țiilor interumane
Stările psihice sunt definite de Prof. M. Epuran (1981) ca acele forme ale manifestărilor
psiho- comportamentale exprimate în trăiri ș i conduite declan șate de situa țiile concrete din
activitatea specifică .
Dintre calsificările stărilor psihic e, din punct de vedere al terapeutului și pacientului, prezintă
interes:
a) Din punct de vedere al categoriilor (Epuran, M. și colab. 2001):
– Cognitive: ale aten ției (concentrare, distragere, vigilen ță), ale percepț iei (seturi parceptive-
anticipative sau orientative), ale gândirii (claritate, confuzie, luciditate), ale imagina ției (vis cu ochii
deschi și-reverie), ale memoriei (blocaj);
– Afective: dispozi ții (anxietatea), reac țiile afective în situa ții succes, de e șec, frustrare etc.
(entuziasm, bucurie, dezamăgire, amărăciune, supraapreciere, autodispreț uire ș.a.), sentimente
(mândrie, ata șament, colaborare);
– Conative/volitive: hotărâre, determinare, decizie de risc, îndârjire, combativitate, agresivitate,
lașitate, abandon etc.;
– Ale con științei (sau ale sistemului psihic integral), numite stări psihice complexe (Epuran,
1981), ca: stări de limită – pozitive sau negative, stări ale con științei, așa numitele stări alterate sau
modificate de con știință (hiperluciditatea, transa, distorsionările perceptive, agresivitatea, încrederea
exagerată în sine etc.).
Stările psihice actuale -pozitive- au un revers, acela al stărilor negative, de dezadaptare, care
uneori merg spre patologie.
Stările psihice actuale sunt dependente de situ ații.
Postulând rela ția dublă activitate -trăire sau situaț ie-stare psihică înțelegem de ce stările
psihice actuale-momentane sunt în acela și timp reac ții-reflectări ale ș i la situa ții specifice în care se
află persoana, precum și răspunsuri -conduite reglatorii sau adaptative.
Gradul de adaptare a stărilor psihocomportamentale la situații este un rezultat al conjugării
factorilor genetici-interni cu cei externi-educa ționali, la care se adaugă cu pondere tot mai mare
efortul de autoformare și autoeduca re depus de persoană.
Un prim efort constă în învățarea unor conduite specifice fiecărui tip de situaț ie, raportat
desigur la particularitățile personalităț ii persoanei.
Al doilea efort este îndreptat spre formarea de mecanisme de autoreglare a stări lor psihice,
mai ales a celor negative, pentru realizarea în acela și timp a unei conduite adecvată situaț iilor.
Sarcina terapeu ților este de a înlătura stările psihocomportamentale cu caracter dezadaptativ
și de a întări și activiza stările pozitive, pe ntru ameliorarea rezultatelor actului recuperator.
Noțiunea de reglare este foarte larg utilizată și, de regulă, se referă la acțiunea de influen țare
a unui subsistem de către altul, primul fiind cel reglat, al doilea, cel care realizează reglarea – în
cadrul unui sistem complex (Epuran, M. și colab., 2001) .TEMĂ DE LUCRU
Elaborați o fișă de termeni în care să definiți următoarele noțiuni: comunicare, comunicare
verbală, comunicare nonverbală, interacțiune, interacțiune verbală, interacțiune nonverbală,
persuasiune, competență comunicațională.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
56Reglare psihică
AutoreglareaPrin intervenție din afară (heteronomă)Reglarea stărilor psihice poate fi folosită în terapie ocupa țională pentru a urmări – pe lângă
obiectivele generale – realizarea unor influen țe asupra stărilor psihice momentane create de situaț iile
care se nasc în cadrul rela ției terapeut-pacient, precum și realizarea unor deprinderi și atitudini cu
scop profilactic.
Reglarea și autoreglarea psihică urmăresc să realizeze în principal (Epuran, M. ș i colab.,
2001):
controlul emotivităț ii
controlu l anxietăț ii
controlul nivelului motiva ției și aspira ției
controlul și mobilizarea capacităț ilor intelectuale
controlul stresului
creșterea capacităț ii de angajare voli țională maximă
mobilizare energetică
mobilizare și acordare motorie în func ție de specificul situa țiilor
echilibrarea, reechilibrarea sau normalizarea stărilor psihice momentane negative cum sunt:
agita ția, rigiditatea, pasivitatea, neîncrederea în sine, îngâmfarea, lipsa de concentrare,
agresivitatea, nervozitatea, apatia, precipitarea, hipomotiva ția etc.
De regulă atât reglările, cât și autoreglările, au efecte acolo unde persoana are capacitate, dar
aceasta a suferit deteriorare sau dezechilibru în anumite condi ții.
Reglarea totală a persoanei se realizează prin mecanisme biologice ș i psihologice. Specificul
reglării constă în caracterul conș tient al demersului de stabilizare, optimizare și dezvoltare a
activităț ii psihocomportamentale a persoanei.
Figura nr. 1.13. Formele reglării din punct de vedere al modului de intervenț ie
(după Epuran, M. ș .a., 2001)
Reglarea prin factori externi realizează nivelul formativ eficient ș i performant al individului,
dacă procesul educaț ional-terapeutic-recuperator este bine orientat și condus.
Reglarea externă are ca suport posibilitatea îndrumării ș i conducerii comportamentelor
individului prin comunicare verbală și neverbală de către kinetoterapeut. În acest tip de reglare,
pacientul este condus, dirijat, îndrumat, pentru că el realmente are nevoie de ajutor, fiind de regulă
în situa ții grel e, chiar limită.
Autoreglarea , ca reglare autonomă, are la bază capacitatea specifică individului uman de a se
autocunoa ște și autoaprecia și – în raport cu un model sau normă – de a se autoinstrui și educa prin
autoconducere și autodeterminare.
Prof. Epuran (2001) arată că uneori este greu de trasat graniț a între reglare și autoreglare,
căcă însăș i autoreglarea, ca mecanism (în acela și timp capacitate a individului) este dobândită,
învățată inițial, reglată din afară.
Când reglarea stărilor psihice se produce spontan, din însăș i capacitatea proprie a sistemului
psihic de a- și regla echilibrul sau de a-l redobândi, vorbim de autoreglare. Influen țele externe de tip
educa țional sau cele care urmăresc optimizarea conduitei pentru realizarea unei anumite
performan țe ac ționează ca reglări. Nu sunt cuprinse în aceste definiț ii influen țele
neorientate/întâmplătoare și care produc la individul asupra cărora acționează reacț ii spontane.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
57Baza autoreglării o constituie deci capacitatea individului de autocunoaș tere – cunoa ștere de
sine – prin observarea propriilor conduite și stări, prin analiza critică și autocritică a faptelor ș i
gândurilor sale. Cunoa șterea de sine se îmbină cu autoaprecierea – realizată prin comparaț ie cu al ții
sau cu modele ideale propuse. De aici, posibilitatea proiectării viitoare a propriei personalităț i a
kinetoterapeutului și/sau pacientului și organizarea ac țiunilor de autoinstruire și autoeduca ție. Fără
îndoială că strategia autoformării este preluată din afară, este indicată sau sugerată, dar odată intrată
în ac țiune, devine propria preocupare și activitate a individului, generatoare de concep ții și atitudini
noi, de cuno ștințe și deprinderi adecvate scopurilor propuse.
Autocontrolul se realizează:
în sfera afectiv ă, în special asupra emo țiilor, anxiet ății și a atitudinilor negative;
în sfera voluntar ă, prin activare, cre ștere a efortului voluntar, orientare ferm ă spre scop,
curaj, perseveren ță, dârzenie, combativitate, ca și prin frânarea, inhibarea sau amânarea unor reac ții
impulsive și neadecvate scopului con știent propus;
în sfera ideativ ă, prin men ținerea lucidit ății în situa ții dificile, limit ă, prin men ținerea sau
izgonirea unor idei inutile sau dezorganizatoare, prin antrenament ideomotor (antrenament mental),
prin montaje perceptive și motrice;
în sfera motiva țional ă, prin cre șterea motiva ției de performan ță și a nivelului de aspira ție
între limite optime. Autoreglarea st ărilor psihice se prezint ă a un mecanism activ, constructiv și
este, deci, opus ă unor mecanisme de apărar e a eului (de exemplu: regresia, proiec ția, compensa ția,
substituirea, fantezia, ra ționarea etc.) care sunt, în marea lor majoritate, regresive și nefavorabile
performan ței.
Așadar, autoregl ările psihocomportamentale sunt regl ări de ordin superior, fiind nu simple
reacții mai mult sau mai pu țin adecvate la indica țiile altora, ci reac ții la alegere, pe baza aprecierii
oportunit ății și eficien ței activit ății propuse. Autoregl ările sunt produse complexe ale rela ției
individului cu mediul, bazându-se pe reflectarea deplin con știentă a acestor rela ții, pe aprecierea
exact ă a condi țiilor externe, precum și pe posibilit ățile proprii de ac ționare (Epuran, M. și colab.,
2001).
După Bonniol (1995), în activităț ile terapeutice, o bucl ă de reglare are dou ă func ții majore din
care deriv ă o a treia:
O func ție de valorizare. O serie de criterii indic ă progresul ob ținut: ameliorarea mobilit ății
articulare, a for ței musculare, a vitezei de execu ție, a posturii, a comportamentului etc.
O func ție de informare. Această fu ncție permite identificarea gre șelilor:
– pe plan extern, observabil: compensarea deficitului muscular prin pozi ția
bazinului, compensarea redorii în articula ția gleno- humerală prin înclinarea
trunchiului, gesturile realizate prea repede, comportamente d ăunătoare sănătăț ii etc.
– pe plan intern: reeducatorul informează subiectul asupra constatărilor sale în
legătură cu planul extern, dar numai pacientul poate să identifice greș elile pe plan
intern care le determină pe cele externe.
O func ție de reglare. Pornind de la reperarea gre șelilor și recunoa șterea lor, această funcț ie
plasează subiectul în centrul învățării, deoarece presupune auto -evaluarea și auto-reglarea.
Preluând clasificarea metodelor și tehnicilor utilizate în pregătirea ș i refacerea psi hică a
sportivilor (Epuran M., 1996), am operat o serie de modificări pentru a o adapta la prezentarea
mijloacelor reglării ș i autore glării psihice în relaț ia terapeut-pacient (Tabel nr. 1.5.)

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
58Tabel nr. 1.5 . Mijloacele reglării și autoreglării ps ihice utilizate în cadrul rela ției terapeut-
pacient (adaptat după Epuran, M., 1996)
Nr. crt.Mijlocul Apartenen ța la
domeniu/mecanism/adresabilitateMetoda, tehnica
Metode pedagogice- conversa ția
– explica ția
– povestirea
– convingerea
– aprobarea-dezaprobarea
Tehnici sugestive- sugestie
– autosugestie1. Cuvântul
Tehnici de programare lingvistică- vorbirea pentru sine
– formule autosugestive
– autocomenzi
2. Tehnici de relaxare- analitică
– antrenament autogen
– meloterapie
3. Metode de con știentizare a realului- conștientizare perceptivă
mono- și pluri- senzorială
– con știentizare corporală
– con știentizarea ambian ței și a
relațiilor inter-individuale
– focalizarea aten ției
Tehnici imaginative- imaginarea obiectelor
– imaginarea situa țiilor și acțiu-
nilor motrice
– repetarea în reprezentare
– imaginarea pentru desensibili-
zare
– autoevaluarea
– gândire pozitivă
– antrenament mental
– comportament motor vizualizat
– stabilire de obiective
– mobilizare
– restructurarea conduitelor4.Tehnici
ideative
Tehnici de psihoigienă – concentrarea pe sarcină
5. Tehnici de sinteză (autoreglare)- controlul stresului
– controlul anxietăț ii
– controlul durerii
1.Cuvântul . Utilizarea sa în reglarea st ărilor psihice este asigurat ă de diferitele func ții pe care le
are limbajul, ca sistem de comunicare și de exprimare a gândirii exteriorizat prin cuvânt.
Diferitele situa ții în care se afl ă pacientul determin ă utilizarea variat ă a cuvântului, sub
formele urm ătoare: convorbirea, convingerea, explica ția logic ă, recomandarea, indica ția, ordinul,
comanda și num ărătoarea, rug ămintea, lauda, dojana, explica ția, aprecierea, corectarea – toate ca
mijloace de reglare heteronom ă; autocomanda, autoaprecierea, antrenamentul mental – ca mijloace
de autoreglare.
Explica ția
Dospinescu, V. (1998), afirmă că explicația este izvorul nesecat al comunicării umane. Este
motorul discursului în general, suportul și mijlocul cunoa șterii, cu un deosebit poten țial euristic.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
59C. S ălăvăstru (1995) face o prezentare în paralel a explica ției științifice și a celei
educa ționale. Explica ția științifică este una pentru domeniu, iar cea educa țional ă este una pentru
subiect. Explica ția educa țional ă este centrat ă pe subiect, adaptat ăîntotdeauna nivelului semio-
cognitiv al acestuia; discursul explicativ-educa țional alege acele proceduri discursive care îi permit
să obținăînțelegerea și, prin aceasta, adeziunea destinatarului. Aceast ă centrare pe subiect este
absolut necesar ă, deoarece obiectele cunoa șterii trebuie supuse transform ării, adic ăprelucr ării
discursive , astfel încât s ă poat ă fi înțelese . Chevallard (citat de Gatto, F. și Bui-Xuan, G., 1996) a
pus problema transpozi ției, adic ă a necesit ății existen ței unor diferite etape care s ă jaloneze
transformarea cunoa șterii savante (a terapeutului), în cunoa ștere de înv ățat (de transmis la pacient).
Elisabeth Gülich (1990) se ocup ă de ceea ce ea nume ște secven țe conversa ționale explicative.
Secven ța explicativ ă (sau secven ța lateral ă- Jefferson, 1972) se deruleaz ăîn trei faze: 1-
constituirea obiectului de explicat; 2 – nucleul explicativ; 3 – ratificarea; fiecare dintre faze este
rezultatul unei activit ăți interactive. Secven ța explicativ ă este declan șată, apoi derulat ă prin acordul
partenerilor (procesul în sine al explic ării fiind sus ținut de cooperarea dintre parteneri, care
construiesc progresiv, prin tatonări și aproxim ări succesive, sensul cuvintelor) și este închis tot prin
acordul lor.
Secven ța explicativ ă poate fi etero-declan șată atunci când interlocutorul (elevul) se vede
constrâns, pentru a putea în țelege și continua conversa ția, să o solicite, sau autodeclan șată atunci
când locutorul, evaluând (feed-back) competen ța semio-cognitiv ă presupune c ă interlocutorul nu
cunoa ște sau nu în țelege ceva.
Explicarea unui cuvânt sau a unui lucru, c ă este etero- sau autodeclan șată, se soldeaz ă cu acte
de reformulare . Participan ții la construirea secven ței explicative reformuleaz ă, recurgând la
diferite metode sau procedee de explicitare, de precizare sau nuan țare a unui cuvânt sau a unei
expresii.
Exemplificarea și ilustrarea
Exemplificarea este o punere în scen ă a generalului sub forma particularului, un mod de a
stabili o coniven ță, o complicitate cu enun țiatarul, pe terenul "palpabilului", al cunoa șterii
împărtășite(Dospinescu, V., 1998). Exemplificarea func ționeaz ă ca argument, ea ac ționeaz ăîn
direc ția netezirii, sprijinirii procesului de în țelegere a obiectului, fiind centrat ă deci pe enun țiatar
(pacientul). Al ături de exemplificare este amintit ăilustrarea , care poate fi mai pu țin riguroas ă, dar
în acela și timp mult mai frapant ă imaginativ pentru a impune aten ției.
Analogia
Constituie un alt tip de argument care contribuie la ameliorarea comunic ării, facilitând
transmiterea cuno ștințelor prin suscitarea unor efecte de sens, discrete sau adeseori frapante, dar
întotdeauna importante pentru în țelegerea și asumarea unui obiect, fenomen sau a unei situa ții.
Mecanismul fundamental al procedurii analogice vizeaz ă punerea în rela ție a unui obiect sau a unui
fapt problematic cu altul mai bine cunoscut.
Impactul a ceea ce se comunic ă este sensibil sporit de actul discursiv al repet ării. Scopul
comunic ării fiind transmiterea eficient ă a mesajelor, este de la sine în țeles c ă repetarea unui
concept, a unei idei, a unei recomand ări sau a unei explica ții este un fenomen generat de condi țiile
înseși ale comunic ării, care î și propune printre altele nu numai s ă facă cuno ștințele cât mai u șor
asimilabile, ci în egal ă măsură să elimine ambiguitatea mesajului. Repeti ția se poate realiza prin
simplificare sau amplificare ; are o for țăpersuasiv ă deosebit ă.
Sugestia și autosugestia
Sugestia este ac țiunea de a insinua, de a introduce o idee sau a inspira ceva unei persoane. Ea
se prezint ă ca o proprietate a cuvântului de a provoca o anumit ă reac ție sau conduit ă celui c ăruia i
se adreseaz ă. Poate fi spontan ă, neinten ționat ă, provocat ă (heterosugestie) și reflectat ă
(autosugestie). În reglarea st ărilor psihice se utilizeaz ă sugestia direct ă (Epuran, M. și colab., 2001).
Sugestia are dublu aspect: de determinare a unor atitudini și acțiuni și de lupt ăîmpotriva
diferitelor influen țe sugestive nefavorabile care provin din exterior și care perturb ă activitatea
individului.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
60Autosugestia ca form ă reflectat ă a sugestiei, poate fi involuntar ă sau voluntar ă, con știentă.
Const ăîn orientarea electiv ă a gândurilor și în men ținerea concentrat ă a lor asupra fenomenului sau
procesului propus.
În leg ătură cu comunicarea, I. Dafinoiu (2000) afirm ă că analiza dimensiunilor complexe ale
sugestiei pare a fi posibil ă și utilă, mai ales în cadrul rela ției terapeut-pacient. El arat ă că boala bate
la ușa noastr ă fără să ne previn ă. Ea ne ia pe nepreg ătite și creeaz ă, în primul rând, o stare de
slăbiciune, angoas ă și incertitudine. Bolnavul va cunoa ște o perioad ă de regresie și demisie – care îi
va cre ște sensibiliatea la sugestie. Expectan țele pozitive sau negative asociate rolului de bolnav, au
un poten țial sugestiv deosebit.
O dimensiune important ă a sugestiei și sugestibilit ății este sugestibilitatea interogativ ă
(Gudjonsson și Clark, cita ți de Dafinoiu, I., 2000), definit ă ca măsura în care, în cadrul unei rela ții
sociale strânse, oamenii ajung s ă accepte mesaje communicate în timpul chestion ării, având ca
rezultate modificarea r ăspunsului comportamental ulterior. Modelul teoretic propus postuleaz ă,
printre altele, existen ța a trei precondi ții necesare apari ției sugestiei interogative: incertitudinea,
încrederea interpersonal ă și expectan țele pozitive. Toate aceste precondi ții sunt întrunite în rela ția
medic-bolnav și sunt foarte evidente. Dr. Loukakis (R. Dupont, 1981) spune: Relația terapeut-
pacient se bazeaz ă pe încrederea pe care bolnavul o acord ă terapeutului s ău; fărăîncredere nu
numai c ă rela ția nu poate fi bun ă, dar și vindecarea bolii devine foarte aleatorie, aproape
imposibil ă. La nivelul rela ției terapeut-pacient medicina se personalizeaz ă.
Mecanismele sugestive, al ături de cele reflexe și raționale, se constituie într-o necesar ă
strategie a cunoa șterii și acțiunii.
2.Tehnicile de relaxare . Sunt tehnici de relaxare analitice sau sintetice, somatice sau
psihosomatice, toate având ca factor comun efectele favorabile fiziologice sau psihologice ale
relax ării musculare. Din con ținutul lor, se consemnează:
– exerci ții de respira ție efectuate într-o succesiune și dozare riguroasă
– exerci ții de control al bătăilor inimii
– exerci ții de control al temperaturii corpului
– exerci ții de relaxare musculară, concomitent cu obț inerea senza ției de greutate
Tehnicile de relaxare care pot fi folosite și în Terapia ocupațională sunt R elaxarea analitică
(Jacobson) (Anexa nr. 10) și Antrenamentul autogen (Schultz) (Anexa nr. 11).
3. Metode de con știentizare
Ca fiin ță rațional ă, omul se caracterizeaz ă printr-o mare capacitate de autoreglare, bazat ă pe
mecanisme fine de prelucrare a informa țiilor din mediul extern și din cel intern, dublate de
mecanisme de programare și activare a conduitelor spre scopuri anticipate.
Conștientizarea sau ac țiunea de a deveni con știent și a-l face și pe altul să fie conș tient este
un demers de mare însemnătate educațională și care utilizează întregul complex de determinanț i ai
conștiinței. Con știentizarea înseamnă înțelegerea realităț ii, a con ținutului reflectării, a scopului
activităț ii (Epuran, M. și colab., 2001).
Sub raport psihopedagogic, con știentizarea î și propune realizarea acelor convingeri personale
prin care individul î și armonizează atitudinile cu cerinț ele sociale.
Dezvoltată la nivelul optimal de integralitate, adecvare, lărgire ș i adâncime, conștiința de
sine poate fi considerată cheia de boltă a edificiului personalităț ii creatoare a persoanei.
Cele mai importante componente ale acesteia sunt (Epuran, M. și colab., 2001):
a.Cunoa șterea de sine constă în dialogul cu sine pe care- l angajează persoana pe ba za cunoa șterii
propriei fiin țe din punct de vedere al lumii interne somatice, al lumii interne func ționale și al lumii
trăirilor subiective.
b.Raportarea la lumea externă (lumea materială a lucrurilor, lumea persoanelor, lumea relaț iilor
și a valorilor). Pentru realizarea cunoa șterii con știente, lumea externă trebuie neapărat raportată la
propria persoană, iar persoana la lumea externă.
c.Reglarea opera țională. Această componentă a conș tiinței individuale poate fi caracterizată ca
integrarea socială -activă a persoanei prin desăvârș irea mecanismelor de cunoa ștere, evaluare,

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
61decizie și conduită adaptativă. Aspectul esenț ial îl constituie sistemul atitudinal care orientează ș i
susține latura opera țională a conduitelor.
-Reglarea cognitivă prive ște atât aspectele de priză de informaț ii, cât și pe cele de prelucrare
logică a acestora. Importante sunt reglările de tip anticipativ, predictiv, precum ș i necesitatea
învățării tehnicilor de rezolvare a problemelor atât algoritmic (după reguli, scheme), cât ș i euristic,
creator.
-Reglarea afectivă cuprinde două niveluri: reglarea emoț iilor și reglarea sentimentelor. Esen ța ei
o constituie formarea și condi ționarea de reac ții și atitudini eficiente. Metodele convingerii,
sugestiei, autosugestiei și altele, pot fi folosite în paralel cu tehnicile psihosomatice.
-Reglarea motiva țional- atitudinală cuprinde sistemul complex de orientări, tendinț e, aspira ții,
precum și atitudinile de tip cognitiv, afectiv, conativ și axiologic. Foarte important este să formăm
terapeu ților și pacien ților sisteme concrete atitudinale pentru asigurarea unor niveluri optime ale
aspira ției și expectan ței pe baza func ționării realismului autoaprecierii .
-Reglarea conativă se referă la ansamblul organizării și conducerii actelor voluntare, după
scopuri stabilite logic, după priorităț i selectate ra țional, cu maximum de eficacitate dabândită prin
învăț are și supraînvăț are, cu posibilitatea men ținerii la nivel înalt a efortului de execu ție (curaj,
perseveren ță, dârzenie).
-Reglarea psihosomatică se folose ște pentru cei care suferă dificultăț i de adaptare. Se folose ște
mai ales sub forma antrenamentului psihoton, având efecte reglatorii atât asupra sferei somatice
(tensiunea și relaxarea musculară, controlul respiraț iei, controlul frecven ței cardiace, controlul
temperaturii – toate cu efect foarte evident asupra con știentizării ș i influen țării stării fiziologice), cât
și asupra sferei psiho- afective (anxietate, emotivitate). Tehnica autosugestiei poate fi utilizată în
antrenamentul psihoton pentru re glarea generală afectivă ș i pentru cre șterea capacităț ii de
concentrare.
4.Tehnici ideative . Sunt tehnici cu caracter psihologic, psihiprofilactic și psihoterapeutic. În
terapia ocupa țională se pot utiliza:
exerci ții de concentrare
imaginarea situa țiilor neobi șnuite, stresante (desensibilizare)
Exerci țiile de concentrare se desfășoară după o metodologie specială, pe obiect concret,
imaginat sau pe idee.
Imaginarea sau antetrăirea situațiilor critice neplăcute, neobiș nuite conduce cu timpul la
scăderea însemnătăț ii relative a acestor situa ții și la eliberarea pacientului de un gând dominant și
incomod care îi scade capacitatea de concentrare și de luptă.
TEMĂ DE LUCRU
Elabora ți o fi șă de termeni în care să definiți următoarele noț iuni: stări psihice, reglare
heteronomă, autoreglare.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
62EVALUARE
1. După gradul de implicare în relație, Tucicov -Bogdan A., clasifică relațiile interindividuale în:
a. relații durabile
b. relații simetrice
c. relații instabile
d. relații convenționale
e. relații intergrupale
2. Pentru analiza științifică a relațiilor interpersonale se iau în considerare următoarele
dimensiuni:
a. dimensiunea spațială
b. dimensiunea categorială
c. dimensiunea funcțională
d. dimensiuni de ordin motivațional și axiolo gic
3. Termenul de personalitate interpersonală desemnează:
a. personalitatea individului așa cum este ea văzută de toți membrii grupului
b. personalitatea fiecărui individ din grup
4. După Jodelet, reprezentarea socială are următoarele caracteristici:
a. este o formă de cunoaștere elaborată social și împărtășită
b. este o formă falsă de percepere a realității
c. este un sistem de interpretare ce patronează relațiile individului cu lumea
d. nu angajează apartenența socială a indivizilor
e. ori entează și organizează conduitele și comunicările sociale
5. Stilul relațional interpersonal depinde de:
a. vârsta, sexul și poziția socială a indivizilor
b. trăsăturile temperamental -caracteriale
c. structura eu- lui și a imaginii de sine
d. stare a de sănătate și dispoziția de moment
e. caracteristicile principalelor grupuri de apartenență
6. Principalele dimensiuni ale stilului interpersonal sunt:
a. aptitudinile individuale
b. atitudinile față de partener
c. comportamentele înnăscute
d. modul de implicare în relație
e. constanța
7. Din punct de vedere al psihologiei medicale, boala este:
a. un sistem regresiv, în care apare o stare de alertă și hipersensibilitate
b. un complex de manifestări legate doar de organicitate
c. o sinte ză a tuturor senzațiilor bolnavului, trecute prin filtrul psihicului său
8. Pentru a asigura o relație corectă și eficientă, terapeutul trebuie să aibă următoarele calități:
a. pregătire teoretică și practică de înalt nivel
b. putere de înțelegere a bo lnavului
c. cunoștințe psihologice și asupra comportamentului uman
d. autoritate
e. capacitatea de a se face înțeles, respectat și iubit
9. În relația terapeut -pacient, terapeutul poate adopta următoarele tipuri de atitudini:
a. atitudini de compet ență
b. atitudini de respingere
c. atitudini neconformiste
d. atitudini tehnice
e. atitudini altruiste
f. atitudini de neutralitate afectivă

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
6310. Elementele componente ale comunicării sunt:
a. emițătorul
b. vorbirea articulată
c. mesajul
d. canalul
e. receptorul
f. acuitatea audi tivă
11. Comunicarea interumană este:
a. transferul informațiilor și înțelesului acestora de la o persoană la alta
b. transmiterea, indiferent sub ce formă, a unor mesaje, fără o țintă anume
c. un mijloc prin care o persoană transmite un mesaj alteia, așteptând un răspuns
12. În perspectiva interacționistă, în cadrul comunicării limbajul are următoarele funcții:
a. coordonatoare
b. creatoare
c. de reglementare a acțiunii
d. de atracție sau respingere
e. de structurare a interacțiunii
13. Pri ncipalele scopuri urmărite prin comunicare sunt (după Stanton N.):
a. de a spune pur și simplu ceva
b. de a fi recepționați
c. de a fi înțeleși
d. de a provoca o reacție
14. Printre regulile de emitere eficientă a mesajelor se numără:
a. să fie directe
b. să prezinte interes maxim
c. să fie complete și specifice
d. să fie stimulative
e. să fie consistente
15. După modul de implicare activă a interlocutorilor în actul de comunicare, comunicarea
interpersonală se clasifică în:
a. comunica re verbală
b. comunicare univocă
c. comunicare de influență
d. comunicare biunivocă
e. comunicare paraverbală
f. comunicare multivocă
16. Funcțiile psihosociale complementare ale limbajului ca instrument de comunicare sunt:
a. funcția cognitivă
b. funcția ludică
c. funcția comunicativă
d. funcția expresivă
e. funcția metalingvistică
f. funcția persuasivă
g. funcția reglatorie
h. funcția fatică
i. funcția axiologic -existențială

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
6417. Categoriile de comportamente conversaționale sunt:
a. comportamente directive
b. comportamente nete
c. comportamente instabile
d. comportamente nondirective
e. comportamente intermediare
18. Comportamentele conversaționale directive sunt:
a. comportamente inadecvate
b. comportamente de decizie
c. comportamente aberante
d. comportamente de suport
e. comportamente de evaluare
19. Comportamentele conversaționale intermediare sunt:
a. comportamente de decizie
b. comportamente de anchetă
c. comportamente de suport
d. comportamente de interpretare
e. comportamente de diversiune
20. În cadrul comunicării nonverbale, printre indicii nonverbali se numără:
a. mișcarea genelor
b. expresia feței
c. poziția corpului
d. bogăția vocabularului
e. mișcările corpului
f. aspectele nonverbale ale vorbirii
21. Ascultarea atentă are următoarele efecte benefice:
a. încurajarea celorlalți
b. câștigarea respectului
c. ameliorarea relațiilor
d. obținerea unui răspuns adecvat
e. o mai bună înțelegere a celorlalți
22. Teritorial itatea personală se referă la următoarele zone ale spațiului personal:
a. distanța intimă
b. distanța interlocutorului
c. distanța personală
d. distanța de comunicare
e. distanța socială
f. distanța publică
23. În cadrul comunicării, interacțiunea se definește ca:
a. influențele reciproce pe care partenerii le exercită prin acțiunile lor, când sunt unii în
prezența celorlalți
b. legăturile care se stabilesc între indivizi în scopul realizării unor sarcini comune
24. În cadrul interacțiunii comunicaționale se schimbă următoarele tipuri de informații:
a. informații cognitive
b. informații aleatoare
c. informații indiciale
d. informații spontane
e. informații injonctive sau conative

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
6525. Ca formă de interacțiune, comunicarea este:
a. relație între subiecți
b. un mod util și plăcut de petrecere a timpului
c. schimb reciproc de mesaje
d. acțiune de informare și formare bilaterală
26. Atitudinile de bază care pot fi adoptate în cadrul unei conversații, permițând alegerea unor
comportamente sunt:
a. atitudini de sprijin
b. atitudini de impunere
c. atitudini de intenție didactică
d. atitudini de solicitare
e. atitudini evaluative
f. atitudini de înțelegere
27. Persuasiunea este:
a. activitate de organizare și prezentare a diverse mesaje, de către o sursă influentă, prin
intermendiul comunicării eficiente
b. proces de schimbare a atitudinilor
28. Schimbarea atitudinii depinde de:
a. condițiile externe situaționale
b. bunul plac și preferințele actuale
c. cond iții interne
29. Competența comunicațională se referă la:
a. calitatea aparaturii folosită în comunicații
b. competența de care au nevoie cei care participă la o interacțiune verbală, pentru a
comunica eficient cu ceilalți
c. gradul în care oamenii țin seama de caracteristicile celor cărora li se adresează și
formulează mesajele în așa fel încât să fie înțeleși
30. Competența comunicațională are următoarele caracteristici:
a. este unidirecțională
b. se bazează pe adecvarea comportamentului comunicațional la contextul în care se
desfășoară
c. se bazează pe cunoașterea regulilor comunicaționale
d. are o dimensiune nonrelațională
31. Printre regulile pentru îmbunătățirea comunicării terapeut -pacient se numără:
a. să se folosească propoziții scurte și clare
b. să se comunice pacienților numai ceea ce ei pot înțelege
c. să se dea informații concrete, precise, în mod detaliat
d. să se accentueze importanța recomandărilor și indicațiilor terapeutice
32. Terapia centrată pe cleint semnifică:
a. respectarea dorințelor pacientului
b. luarea în considerare a dimensiunilor pacientului
c. respectarea opiniei pacientului
d. focalizarea pe pacient, ca subiect unic și complex
33. Printre cauzele insuficientei comunicări între terapeut și pacient se numără:
a. atitudinea profesională necorespunzătoare a terapeutului
b. dorința terapeutului de a informa pacientul
c. dorința terapeutului de a menține controlul asupra pacientului
d. neîncrederea pacientului
e. dificultăți de înțelegere și me morare

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
66Rezumat
Psihologia socială demonstrează că toate relațiile interpersonale comportă un larg registru de
desfăș urare, începând de la un minimum de interac țiune reciprocă a indivizilor, până la un grad
superior, de maximă manifestare.
Cercetările de psihologie socială atestă faptul că, pentru analiza ș tiințifică a relaț iilor
interpersonale se impune luarea î n considerare a următoarelor dimensiuni: 1) o dimensiune spa țială,
de apropiere ca atare a indivizilor între ei, în a șa fel î ncât să fie posibilă interacțiunea directă
reciprocă și să se poată forma relația interpersonală; 2) o dimensiune func țională, întrucât contactele
de acest gen rezultă întotdeauna din exerci țiul mai multor roluri, care – în fond – generează reț eaua
relațiilor respective, precum și stilul î n care ele se realizează; 3) o dimensiune de ordin normativ și
axiologic , care are în vedere rangul persoanelor intrate în rela ție.
Pentru realizarea plenară a personalităț ii prezen ța ca atare a unor sisteme de interrela ții nu
este suficientă. Este deosebit de important ca individul să conș tientizeze rela țiile interpersonale, să –
și formeze pe cât posibil o imagine cât mai clară asupra lor, să ș i le aprecieze la justa lor valoare și
în perspectiva scopurilor sociale, de mare î nsemnătate fiind ș i prezum ția cât mai adecvată asupra
relațiilor celorlal ți față de propria sa persoană, față de activitatea pe care el o desfășoară, față de
inten țiile sale. Din acest punct de vedere, se poate aminti aici ipoteza lui Didier Anzieu (1966) și
anume aceea că relaț iile interpersonale î și manifestă influența asupra tuturor formelor dezvoltării
psihice a copilului, inclusiv deci asupra formării personalităț ii.
Analizând boala și probl emele sale psihologice, psihologia medicală consideră că în
determinarea bolii participă elemente foarte variate, ceea ce face ca aceasta să aibă felurite expresii.
Găsim astfel în cadrul bolii atât manifestări legate direct de organicitate, dar ș i manifes tări
funcționale, biochimice și, mai ales, suferin ța subiectivă, prima care preocupă pe bolnav. În acest
fel, boala poate fi considerată ca o sinteză, realizată de bolnav, a tuturor senzaț iilor sale, pe care le 34. Reglarea stărilor psihice poate fi folosită în Terapia ocupațională pentru a urmări:
a. obținerea unor câștiguri bănești
b. creșterea numărului de clienți
c. realizarea unor influențe asupra stărilor psihice create de situațiile din cadrul relației
terapeut-pacient
d. realizarea unor deprinderi și atitudini cu scop profilactic
35. Reglarea și autoreglarea psihică urmărește să realizeze, în principal:
a. obținerea controlului asupra celuilalt
b. controlul emotivității
c. control ul anxietății
d. controlul și mobilizarea capacităților fizice și intelectuale
e. controlul stresului
f. crearea unor dezechilibre
36. Printre mijloacele de reglare și autoreglare psihică utilizate în cadrul relației terapeut –
pacient, se numără:
a. impunerea
b. cuvântul
c. tehnici de evaluare
d. tehnici de relaxare
e. metode de conștientizare a realului
f. tehnici proprioceptive
g. tehnici ideative

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
67trece prin filtrul psihicului său ș i care, di n acest motiv, reprezintă o reflectare fidelă a procesului
fizio-patologic. Con știința bolii este elementul care domină disproporț ional asupra substratului real
organo-lezional, rezisten ța la boală depinzând întotdeauna de imaginea pe care bolnavul și-o face
față de boala sa, de puterea pe care crede că o are pentru a înfrunta boala și de încrederea în
terapeut.
În rela ția terapeutică, se poate considera că terapeutul este stăpânul teritoriului său ș i atunci el
își va dirija pacientul, centrându- se pe trăir ile sale psihice și fizice, sau se poate considera că
pacientul este stăpân pe teritoriul său și atunci terapeutul va trebui să -l urmeze, să -l înso țească ș i
să-l supravegheze în permanen ță, adaptându -se lui în permanen ță, pentru a determina apariț ia
efect ului terapeutic. Este absolut necesară stabilirea unui climat de încredere reciprocă, de o relaț ie
creatoare, în care fiecare dintre părț i poate ac ționa – în func ție de evolu ție – astfel:
Face primul pas când simte că celălalt este pregătit
Acționeaz ă și reac ționeaz ă
Supraveghează și dirijează relaț ia în diverse direc ții
Comunicarea reprezintă, în sensul cel mai general, procesul transmiterii, recepționării,
stocării, prelucrării și utilizării informaț iilor. Prezen ța ei caracterizează atât individul, cât ș i
societatea pe toate treptele dezvoltării lor. Pentru om, principalul mijloc de socializare îl reprezintă
comunicarea, personalitatea lui structurându-se într-un spa țiu de comunicare care îi este propriu
(Lupu, I. și Zanc, I., 1999).
În procesele de comunicare în care sunt angaja ți, oamenii urmăresc atingerea unor scopuri.
După opinia lui Stanton, N. (1995), prin intermediul procesului de comunicare se urmăresc
întotdeauna patru scopuri principale:
să fim recepț ionați (auzi ți sau citi ți)
să fim înț eleși
să fim acceptaț i
să provoc ăm o reac ție (o schimbare de comportament sau de atitudine)
Tot ceea ce este scris sau este spus este inclus în comunicarea verbală (La Monica, citat de
Lupu, I. și Zanc, I., 1999). Limbajul verbal mijloce ște schimbul de semnifica ții în societate, fiind o
paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare umană. El se înscrie, cum afirmă C. Lévi –
Strauss, între sistemele fundamentale de schimb social , fiind alături de schimburile economice ș i
parentale sistemul de semnifica ție prin excelen ță (Lévi-Strauss, C., 1978).
Mijloacele non- verbale ce secondează comunicarea verbală au un registru bogat de
manifestări. Ele formează adevărate limbaje care pot accentua, completa, contrazice, repeta sau
chiar substitui limbajul verbal. Aceste mijloace sau indici non- verbali ai comunicării, sunt grupate
de N. Hayes și S. Orrel (1997) în opt tipuri : paralimbaj, contact vizual, expresii faciale, postură,
gesturi, atingere, proximitate și îmbrăcăminte.
În lumea în care trăiesc oamenii, totul este sursă de informaț ii și interac țiune. Noi căutăm în
mod constant informa ții asupra celorlal ți și suntem în imposibilitatea de a o face. Este vorba despre
comunicarea în sens larg și ea se articulează pe schimburile intenț ionale, pe comunicarea în sens
propriu , pe care o completează ș i o ușurează, deș i se serve ște mault mai pu țin de limbaj.
Nu putem s ă nu comunic ăm! Nu putem s ă ne sustragem comunic ării!.Aceasta este concluzia
la care au ajuns autoritățile în cercetarea din domeniul comunicării. În orice act de comunicare,
chiar și în cel mai banal, persistă întotdeauna cel puțin două niveluri distincte, dar îngemănate,
servind la două funcții diferite ale comunicării (Watzlawick, P., citat de Ion B.C., 1997):
– func ția indicativă (descriptivă)
– func ția injunctivă (de influenț are)
În consecin ță nu putem să nu -i influen țăm pe cei cu care comunicăm.
Viața de zi cu zi ne implică pe toț i într-un proces de schimbare a atitudinilor, ca atare,
persuasiunea , ca proces de schimbare a atitudinilor, face parte din via ța noastră.
Verbul a persuada este definit ca ac țiune de a induce prin argumentare, insisten ță sau dojană
o anumită poziție mentală sau a câștiga, a învinge, făcând apel la raț iunea sau la sentimentele
cuiva . Deși termenul de persuasiune se centrează pe argumentare ș i este, de foarte multe ori,

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
68analizat ca rela ție de comunicare, o interpretare mai largă a acestuia include ș i alte forme de
influen ță socială, precum cele bazate pe stimulare, recompensare ș i jucare de rol. Oricum, ceea ce
caracterizează orice formă de persuasiune este modificarea atitudinii unui individ într -un context în
care acesta î și păstrează, sau crede că -și păstrează o anumită libertate (Dafinoiu, I., 2000).
Competen ță de comunicare este termenul folosit de Hymes D. (1984) pentru competen ța de
care au nevoie cei ce participă la o interacțiune verbală, pentru a comunica reuș it cu ceilal ți.
Marcus, S. (1999) folose ște termenul de competen ță comunicațională și o define ște ca fiind
gradul în care oamenii țin seama de caracteristicile celor cărora li se adresează, producând
mesajul care este în țeles în sensul în care se inten ționează să fie înț eles. Competen ța
comunica țională are următoarele caracteristici:
adecvarea comportamentului comunica țional la contextul în care se desfășoară
cunoa șterea regulilor comunica ționale și formarea abilităț ilor de implementare
dimensiune rela țională
În analiza procesului de comunicare interpersonal ă, Cristea (f.a.) arat ă că trebuie avute în
vedere mai multe categorii de factori afla ți în interdependen ță: factori psihoindividuali,
psihosociali, situa țional-circumstan țiali și socioculturali .
În comunicarea terapeut-pacient au loc trei dialoguri suprapuse (Lacoste, citat de Baylon, Ch.
și Mignot, X., 2000):
un schimb de cuvinte în propor ție inegală: verbalul, limbajul obiș nuit și non-verbalul
un dialog medical între simptome și tratamente: medicalul, competen ța medicului și, de
asemenea, limbajul medical
un dialog subteran unde se întâlnesc psihismele, incon știentul, afectivitatea: psihismul și, de
asemenea, ceea ce nu este spus, pronun țat, presupunerile, implicitul, infra-verbalul.
Aceste trei dialoguri func ționează întotdeauna împreună, terapeutul având posibiliatea de a
alege preferen țial unul dintre ele.
Bibliografie
1. ATHANASIU, A. (1973), Elemente de psihologie medicală, București, Edit. Medicală
2. BALINT, M. (1966), Le médicin, son malade et la maladie, Payot, Paris
3.BAYLON, CH. și MIGNOT, X. (2000), Comunicarea , Iași, Edit. Univ. Al I. Cuza
4.BIRCH, A. și HAYWARD, S. (1999), Diferen țe interindividuale, București, Edit. Tehnică
5. COLEMAN, J.C., BUTCHER, J.N., CARSON, R.C. (1984), Abnormal Psychology and
Modern Life, Scott Foresman Comp. Glenview, Illinois, London
6. COOPER JOHN M., ADRIAN MARLENE, GLASSOW RUTH B. (1982), Kinesiology, St.
Louis, C.V. Mosby Company
7. COSMOVICI, A. (1988), Psihologia naivă și cercetarea științifică a personalității. În
Revista de psihologie nr. 4
8. CRISTEA, D. (f.a.), Tratat de psihologie socială, Edit. Pro Transilvania
9. CUCU, I.C. (1980), Psihologie medicală, Bucu rești, Edit. Litera
10. DE VITO, J.A. (1988), Human Communication: The Basic Course , New York,
Harper&Row Publishers
11.DELAY, J. și PICHOT, P. (1962), Abrégé de psychologie, Masson, Paris
12.DERAVENCO, P., ANGHEL, I., BĂBAN, A. (1992), Stresul în sănătate și boală. De la
teorie la practică, Cluj-Napoca, Edit. Dacia
13. DINU, M. (1999), Comunicarea , București, Edit. Științifică
14.DRĂGAN, I. și NICOLA, I. (1995), Cercetarea psihopedagogică, București, Edit. Tipomur
15. DUMITRIU, GH. (1998), Comunicare și învățare, București, Edit. Didactică și Pedagogică
R.A.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
6916. EPURAN, M. (1992), Metodologia cercetării activităților corporale, București, Editura
Fest
17.EPURAN, M., HOLDEVICI, I. și TONIȚA, F. (2001), Psihologia sportului de
performanță. Teorie și practică, București, Edit. Fest
18. EPURAN, M. (1996), Psihologia sportului de performanță. Reglarea și autoreglarea
stărilor psihice ale sportivilor , Curs pentru Stu dii aprofundate, București
19. HEBB, D.O. (1972), Textbook of Psychology, Philadelphia, London, W.B. Saunders
Company
20. IACOB, L. (1996), Cercetarea comunicării astăzi : În Psihologie socială. Aspecte
contemporane, Neculau, A. (co ord.), Iași, Edit. Polirom
21. IAMANDESCU, I. (1995), Manual de psihologie medicală, Edit. INF Omedia, București
22. IAMANDESCU, I.B. (1993), Stresul psihic și bolile int erne, București, Edit. ALL
23. INGRAM, J.B. (1979), Curriculum integration and lifelong, Oxford UNESCO and
Pergamon Press
24. KOLB, L. (1973), Modern clinical psychiatry, Saunders
25. LIEURY, A. (1996), Manual de psihologie generală, București, Edit. Antet
26. MARCUS, S. și colab. (1999), Competența didactică, București, Edit. All
27. MÂRZA, D. (1998), Reglarea comportamentului kinetoterapeutului în funcție de caracterul
psihologic al diverselor tipuri de pacienți traumatizați, București, în Volumul Actualități și
perspective în educație fizică, sport și kinetoterapie, editat de Ministerul Educației Naționale
și Academia Națională de Educație Fizică și Sport București
28.MOȚ ET, D. (2009), Enciclopedia de kinetoterapie, vol. I, Editura Semne, Bucureș ti
29.MOȚ ET, D. (coord) (1997), Îndrumător terminologic pentru studenții secțiilor de
Kinetoterapie, Bacău
30. NECULAU, A., (coord.) (1996), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași, Edit.
Polirom
31. PITARIU, H.D. (1994), Managementul resurselor umane. Măsurarea performanțelor
profesionale, București, Edit. All
32. POPESCU-NEVEANU, P. (1978), Dicționar de psihologie, București, Edit. Albatros
33.POTKAY, CH.R. și ALLEN, B.P. (1986), Personality: Theorie, Research and Application ,
Brook/Cole Publishing Company, Monterey California
34.RADU, I. și colab. (1994), Psihologie socială, Cluj-Napoca, Edit. EXE srl.
35.RĂȘCANU, R. (1997), Psihologie medicală și asistență socială, București, Soc ietatea
Știință și Tehnică
36. SELYE, H. (1984), Știință și viață, București, Edit. Politică
37. SHIMANOFF, S.B. (1980), Communication Rules: Theory and Research , London, Sage
Publication
38. SILLAMY, N. (1996), Dicționar de psihologie Larousse, Edit. Univers enciclopedic,
București
39. SIVADON, P. (1973), Traité de psychologie médicale, Masson, Paris

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
70

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
71Capitolul 2. Boala ca sursă majoră de variate stresuri
Scop
Transmiterea unor cuno ștințe referitoare la modul în care diferite persoane reac ționează în
fața bolii și la suferin țele fizice și psihice induse de boală.
Obiective operaționale
După ce va studia această unitate de curs, studenții vor putea să:
recunoască variantele de acceptare, amânare sau refuz al bolii la pacienț ii lor
recunoască atitudinile pacienț ilor fa ță de suferința determinată de boală ș i situa ția de bolnav
recunoască simptomele de discomfort somatic ș i psihic generatoare de stres psihic, la omul
bolnav, con știent de boala sa
înțeleagă boala ca o situaț ie de impas existen țial, generatoare de stres suplimentar
2.1. Considera ții generale
Boala reprezint ă, în afara con ținutului s ău psihosomatic în sine , o situa ție existen țială diferit ă
de cea normal ă, trăită de individ pân ă la apari ția ei. Omul devenit bolnav î și pierde unul dintre
atributele sale fundamentale – starea de s ănătate – care îi condi ționeaz ă o adaptare normal ă la
exigen țele mediului, inclusiv cele autoimpuse, și este sinonim cu o stare de confort psihic și
somatic.
În acela și timp, odat ă cu perceperea apari ției bolii (în cazul în care aceasta este de durat ă sau
se exprim ă cu brutalitate la nivelul subiectivit ății individului), acesta anticipeaz ă și o serie de
amenin țări la adresa integrit ății și/sau capacit ății sale fizice, mergând pân ă la pierderea sa, mai ales
dacă informa țiile sale despre cazuri similare îi sugereaz ă astfel de posibilit ăți. În câmpul vie ții sale
socio-profesionale și familiale apar, de asemenea în caz de îmboln ăvire grav ă, rupturi capabile – în
anumite situa ții (greu previzibile, mai ales la începutul bolii) – s ă se adânceasc ă și să-l fac ă pe
bolnav s ă-și modifice, dac ă nu statutul și rolul s ău, cel pu țin o inser ție la nivel de grup pân ă atunci
satisf ăcătoare sau chiar ideal ă.
Boala genereaz ă stres psihic prin dou ă mari grupe de agen ți stresan ți: situa ție existen țială de
impas creat ă prin apari ția, desf ășurarea și consecin țele bolii și disconfort psihic și somatic
reprezentate de un cortegiu de suferin țe fizice și psihice inerente.
Stresurile psihice generate de situa ția de bolnav sunt numeroase și variate, pe lâng ă cele de
ordin general, derivate din situa ția de bolnav , mai putând s ă existe și unele extrem de specifice, atât
în leg ătură cu natura bolii (de exemplu un infarct miocardic înseamn ă altceva decât un ulcer), cât și
cu coordonatele psihice ale bolnavului. Acestea din urm ă privesc tipul de personalitate, dar și
situa ția concret ă existen țială a individului în momentul declan șării bolii, ca de exemplu, apari ția
unei afec țiuni, chiar benigne într-un moment important pentru persoana respectiv ă. Con știința bolii,
cu anticiparea suferin ței fizice, sau tr ăirea ei direct ă, ca și evaluarea (uneori poten țată iatrogen ori
de experien ța altor bolnavi) consecin țelor de ordin somatic dar și social ale bolii – creeaz ă la orice
individ premizele unor stresuri psihice majore și de lung ă durat ă.
În func ție de cultura medical ă a bolnavului și de propria sa experien ță de bolnav ori a celor
apropia ți lui, ca și de momentul în care survine îmboln ăvirea, exist ă o tendin ță natural ă, proprie

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
72chiar celor mai instrui ți și lucizi indivizi – dar și celor situa ți la polul opus al nivelului intelectual,
ori cu tendin ță de autoam ăgire – de a amâna ori de a nega intrarea în situa ția de bolnav .
2.2. Acceptarea bolii (recunoa șterea bolii și intrarea în situa ția de
bolnav)
Exist ă mai multe variante de acceptare sau de amânare ori chiar de refuz al bolii.
2.2.1. Recunoa șterea bolii și acceptarea situa ției de bolnav
Exist ă urm ătoarele modalit ăți de recunoa ștere a bolii și a situa ției de bolnav:
a) Prima variant ă este cea realist ă, rațional ă, în cadrul c ăreia un individ echilibrat emo țional,
cu un nivel de cultur ă sanitar ă satisf ăcător și fără probleme existen țiale presante, consider ă că, în
fața unor tulbur ări de ordin somatic sau psihic ap ărute cu sau f ără cauz ă aparent ă, trebuie s ă-și
adapteze comportamentul prin m ăsuri igieno-dietetice provizorii pân ă la prezentarea la medic,
considerat ă obligatorie (sau s ă se limiteze la tentative terapeutice simple, dac ă ele conduc la
dispari ția simptomelor, iar acestea nu se mai repet ă).
b) Un alt mod de acceptare este cel definit ca o con știință a bolii dispropor ționat ă față de
substratul real organo-lezional.
2.2.2. Ignorarea bolii
Cel mai adesea, ignorarea simptomelor se datoreaz ă unei desconsider ări a lor, chiar de c ătre
indivizi cu un psihic normal și cu o atitudine realist ăîn via ța de toate zilele, dar afla ți într-un
moment de puternic ăîncordare, cu focalizarea intereselor asupra unor probleme care îi fac surzi față
de propriile lor suferin țe.
2.2.3. Negarea, refuzul st ării de boal ăîn condi țiile con știentiz ării unor
tulbur ări ce pot constitui semne ale bolii
Este un caz foarte frecvent, deoarece este incomod pentru cineva s ă recunoasc ă faptul c ă este
bolnav, în primul rând prin aceea c ă, în mod necesar, el trebuie s ă se supun ă unor exigen țe legate de
tratarea bolii, care-i modific ă uneori substan țial modul s ău de existen ță. Sunt oameni care se simt
deranja ți și violent stresa ți prin simplul fapt c ă nu au voie s ă iasă din locuin ță câteva zile, în timp ce
alții sunt foarte lini știți în fa ța unor perspective mult mai nepl ăcute. Prima categorie va nega ideea
de boal ă prin subestimarea simptomelor, chiar dac ă va recunoa ște boala, nu va accepta starea de
boală, riscând agravarea simptomelor prin sfidarea regulilor jocului .
Negarea st ării de boal ă, în condi țiile în care subiectul percepe o serie de simptome care-l
atenționeaz ă căceva nu este în regul ă cu corpul sau chiar cu psihicul s ău, poate s ă aibă la baz ă două
atitudini fundamentale:
– amânarea deciziei, prin speran țe vagi în caracterul ei trec ător sau lipsit de gravitate,
întâlnit ă atunci când urm ărirea perseverent ă a unui scop important nu-i permite
individului s ă adopte situa ția de bolnav chiar dac ă simptomele sunt evidente;

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
73- autoam ăgire, prin mecanisme incon știente de ap ărare, la bolnavii ale c ăror simptome
conștientizate de ei sugereaz ă posibilitatea unei boli foarte grave.
Ambele situa ții de negare a st ării de boal ă sunt puternic generatoare de stres psihic.
2.3. Atitudini fa ță de suferin ța determinat ă de boal ă și situa ția de bolnav
După Athanasiu (1998) (la care se poate ad ăuga clasificarea efectuat ă de Häberlin, citat de
Iamandescu, I.B., 1995), aceste atitudini pot fi:
2.3.1. Atitudinea combativ ă, proprie unui num ăr mare de bolnavi afla ți într-o stare de
relativ echilibru psihic în momentul îmboln ăvirii și dota ți cu un tip de personalitate care, chiar
dacă prezint ă unele tr ăsături de vulnerabilitate la stres psihic, permite o adaptare adecvat ă la
realitate.
2.3.2. Atitudine de resemnare, de dezinteres fa ță de soarta proprie, o manifest ă de
obicei bolnavii cu o stare depresiv ă mai mult sau mai pu țin exprimat ă, dar și alți bolnavi ale c ăror
concep ții psihofizice sau religioase cu iz fatalist îi predispun la astfel de reac ții, vecine cu starea
de indiferentism (proprie în special misticilor).
2.3.3. Atitudine de refugiu în boal ă, generat ă de beneficiul secundar pe care îl au
unii bolnavi cu probleme existen țiale serioase, ori cei cu personalitate pitiatic ăexacerbat ă de
către stresul con științei bolii .
2.3.4. Atitudine problematizant ă, legat ă de raportarea bolii la coordonatele
existen țiale în care subiectul este implicat (culpabilitate pentru faptele care îl apas ă ori, din contra,
ocazie de a- și dovedi for ța interioar ă) sau sunt implicate alte persoane ( tendin ță de personificare a
agentului patogen ). Aceast ă din urm ă atitudine este întâlnit ă la bolnavii cu un orizont intelectual
redus care vorbesc despre deochi , farmece etc.
2.3.5. Atitudine de valorificare superioar ă a situa ției de bolnav, în care
se includ toate reac țiile de dep ășire a acestui veritabil impas care este boala. Caracterul de
experien ță de cunoa ștere și autocunoa ștere este reprezentat de situa ția de bolnav, ocazie oferit ă
persoanei respective s ă mediteze în lini ștea ce urmeaz ă dispari ției paroxismelor bolii, la
problemele sale de perspectiv ă, la refacerea fizic ă și psihic ă din convalescen ță și la reorientarea
unor comportamente pân ă atunci deficitare, pe o direc ție profilactic ă față de riscul recidivelor, dar
și față de principalele boli redutabile ale epocii.
2.3.6. Atitudinea de rea folosire a bolii, este cea impus ăîn mod justificat de bolile
foarte grave și, nejustificat de supraestimarea unor boli u șoare. Ea const ăîn cufundarea în
suferin ță, în agita ție și anxietate .

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
742.4. Suferin țele somatice și psihice induse de boal ă. Implica țiile lor ca
și cele ale schimb ării de statut și rol asupra comportamentului omului
bolnav
2.4.1. Simptomele de disconfort somatic și psihic generatoare de stres
psihic la omul bolnav, con știent de boala sa
a) Simptome frecvent întâlnite și rezonan ța lor în sfera psihic ă a omului bolnav
Odat ă boala constituit ă, pe lâng ă simptomele chinuitoare capabile s ă exaspereze bolnavul și
care sunt generatoare de stres psihic major, exist ă o serie de mici simptome de disconfort organo-
funcțional care, în alte condi ții, ar fi neglijate de bolnav, dar acesta, avertizat de valoarea lor
indicatoare, le acord ă o semnifica ție negativ ă (stresant ă), uneori supradimensionat ă. Astfel de
simptome sunt: palpita țiile, eructa țiile, balonarea abdominal ă persistent ă, sputa mucopurulent ă etc.,
de regul ă just interpretate ca indicând evolu ția bolii.
b) Cercul vicios deschis de stresul psihic, consecutiv perceperii disconfortului somatic și
psihic
Tulbur ările psiho-somatice inerente (insomnia, anxietatea, astenia psihic ă, irascibilitatea etc.)
sunt pasagere, dar ele constituie, pe de o parte expresia instal ării unui stres psihic generat de boala
somatic ă, iar pe de alt ă parte, agraveaz ă prin cerc vicios evolu ția bolii. În acela și timp, tot prin
acela și mecanism, ele faciliteaz ă instalarea altor stresuri psihice.
c) Urm ărirea unor indicatori obiectivi de c ătre bolnavi
O serie de determin ări biologice de rutin ă efectuate la bolnavul spitalizat (temperatura,
tensiunea arterial ă, pulsul, viteza de circula ție a sângelui, homoleucograma, radioscopia etc.) ajung
pe mâna acestuia și – indiferent de cultura sa sanitar ă, el poate s ă le cunoasc ăîn linii mari
semnifica ția, fapt ce constituie un prilej de stres psihic gratuit .
d) Elementele iatrogene – surse de stres psihic suplimentar
Componentele iatrogene sunt adesea involuntare și uneori inevitabile, dar exist ă și greșeli mai
puțin scuzabile din partea medicului.
2.4.2. Boala ca situa ție de impas existen țial (servitu ții, restric ții și
modific ări ale modului de via ță, provizorii sau definitive, impuse de
boală)
Gradul de stres psihic spore ște considerabil dac ă schimb ările survenite în via ța bolnavului
sunt de lung ă durat ă, multiple ori au o amplitudine considerabil ă, mai ales când ele ating anumite
câmpuri de preocup ări în care subiectul are o investi ție afectiv ă major ă. De asemenea,
răspunz ătoare pentru apari ția precoce a stresului psihic este și posibilitatea ca bolnavul s ă poat ă
anticipa întregul cortegiu de nepl ăceri pe care îl va reprezenta boala ap ărută, relevarea treptat ă a
dificult ăților care îl a șteapt ă fiind mai pu țin stresant ă (la majoritatea bolnavilor) decât perspectiva
lor, fie ea și numai aproximat ă. Deci, stresul psihic în situa ție de boal ă se poate datora:
a) Limit ării capacit ăților fizice și psihice compatibile cu acte de conduit ă obișnuite sau
specifice (profesionale, personale)
b) Schimb ărilor de ordin ambietal și rela țional, cu impact major în sfera afectiv ă
c) Anticip ării de c ătre bolnav a unor pericole vizând integritatea sa psiho-fizic ă, precum
și inser ția lui social ă, ca urmare a bolii și consecin țelor ei (previzibile sau imprevizibile)

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
752.5. Concluzii
Din con ținutul întregului capitol reiese c ă indivizii reac ționeaz ăîn mod diferit în fa ța bolii și
că, pe plan psihic, sunt de asemenea influen țați diferit, a șa cum reiese de altfel și din tabelul de mai
jos (Tabel nr. 2.1.).
Tabel nr. 2.1. Influen țe și manifest ările generale ale stresului
(dupăCox, citat de Daravenco, Anghel și Băban, 1992 )
1. Influen țe asupra personalit ății
Agita ție, agresivitate, apatie, depresie, obo-
seală, deziluzie, sentiment de culpabilitate,
iritabilitate, tensiune psihic ă, autoevaluare
negativ ă, nervozitate, alienare.2. Influen țe asupra comportamentului
Vulnerabilitate la accidente, dependen ță de
alcool și narcotice, crize emo ționale, bulimie
sau anorexie, fumat excesiv, comportament
impulsiv, tremor.
3. Efecte cognitive
Incapacitatea de a lua decizii, lips ă de
concentrare, amnezii, hipersensibilitate la
critici, inhibi ție/blocaj mental.4. Efecte fiziologice
Niveluri crescute de Ca și Cs în sânge și
urină, hiperglicemie, tahicardie, TA m ărită,
uscăciune în gur ă, hipertranspira ție, midriaz ă,
dispnee și hiperventila ție, valuri de c ăldură
sau friguri, furnic ături în extremit ăți.
5. Influen țe asupra s ănătății
Dureri toracice și dorsale, diaree, vertije și
leșin, mic țiuni frecvente, cefalee și migrene,
insomnii, co șmaruri nocturne, impoten ță,
amenoree, boli psihosomatice propriu-zise.6. Influen țe asupra capacit ății de munc ă
Lipsă de concentrare, conflicte la locul de
munc ă, productivitate sc ăzută, frecvente
accidente profesionale, insatisfac ție, instabi-
litate /fluctua ție.
Toate acestea vor conduce la o serie de manifest ări psiho-comportamentale diferite, unele
putând fi generalizate la categorii de pacien ți cu anumite afec țiuni (oarecum mai u șor de cunoscut),
dând na ștere unor anumite tipologii , altele fiind pur și simplu individuale și strict personalizate
(ceva mai greu de decelat).
TEMĂ DE LUCRU și APLICAȚIE
Elaborați și aplicați chestionare în scopul identificării atitudinilor determinate de boală și
situația de bolnav; efectuați și activități de observare directă a persoanelor bolnave și completați
fișe de profil.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
76EVALUARE
1. O dată cu apariția bolii, omul:
a. își pierde starea de confort psihic și fizic
b. devine irascibil
c. își pierde capacitatea de adaptare normală la exigenț ele mediului
d. își anticipează moartea
e. anticipează o serie de amenințări la adresa integrităț ii și/sau a capacităț ii sale fizice
2. Boala generează stres psihic prin următorii agenți stresanți:
a. modul cum este privit bolnavul de cei din jur
b. situația existențială de impas creată de boală
c. disconfortul psihic și somatic generat de suferință
3. Enumerați variantele care se pot întâlni în recunoașterea bolii și intrarea în situația de bolnav
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
4. Atitudinile față de boală și situația de bolnav pot fi următoarele:
a. atitudini de autoamăgire
b. atitudini combative
c. atitudini de nepăsare
d. atitudini de resemnare
e. atitudini de refugiu în boală
f. atitudini conștiente
g. atitudini problematizante
h. atitudini de valorificare superioară a situației de bolnav
i. atitudini de rea folosire a bolii
5. La omul bolnav conștient de boala sa, stresul psihic este generat și amplificat de:
a. mici simptome adiacente de disconfort organo- funcțional
b. teama de a nu- și pierde prietenii
c. cercul vicios deschis de stresul psihic generat de boală
d. urmărirea rezultatelor unor determinări biologice de rutină
e. teama de a pierde respectul celor din jur
f. limitarea capacităților fizice și psihice
6. Printre influențele stresului generat de boală asupra personalității se numără:
a. agresivitatea
b. depresia
c. vulnerabilitatea la accidente
d. fumatul excesiv
e. productivitatea scăzută
f. autoevaluarea negativă
g. apatie
7. Printre efectele cognitive ale stresului generat de boală se numără:
a. insatisfacție
b. incapacitatea de a lua decizii
c. lipsa de concentrare
d. crize emo ționale
e. inhibiție / blocaj mintal
f. hipersensibilitate la critici

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
77Rezumat
Boala reprezintă, în afara conținutului să u psihosomatic în sine , o situa ție existen țială diferită
de cea normală , trăită de individ până la apariț ia ei. Omul devenit bolnav î și pierde unul dintre
atributele sale fundamentale – starea de sănătate – care îi condi ționează o adaptare normală la
exigen țele mediului, inclusiv cele autoimpuse, și este sinonim cu o stare de confort psihic și
somatic.
Boala generează stres psihic prin două mari grupe de agenț i stresan ți: situa ție exist ențială de
impas creată prin apariția, desfăș urarea și consecin țele bolii și disconfort psihic și somatic
reprezentate de un cortegiu de suferin țe fizice și psihice inerente.
Există mai multe variante de acceptare sau de amânare ori chiar de refuz al bolii.
Gradul de stres psihic spore ște considerabil dacă schimbările survenite în viaț a bolnavului
sunt de lungă durată, multiple ori au o amplitudine considerabilă, mai ales când ele ating anumite
câmpuri de preocupări în care subiectul are o investiție afectivă majoră. De asemenea,
răspunzătoare pentru apariț ia precoce a stresului psihic este și posibilit atea ca bolnavul să poată
anticipa întregul cortegiu de neplăceri pe care îl va reprezenta boala apărută, relevarea treptată a
dificultăț ilor care îl a șteaptă fiind mai puțin stresantă (la majoritatea bolnavilor) decât perspectiva
lor, fie ea și numai apro ximată.
Indivizii reac ționează în mod diferit în faț a bolii iar, pe plan psihic, sunt de asemenea
influen țați diferit.8. Printre influențele stresului generat de boală asupra comportamentului se numără:
a. cefalee și migrene
b. dependența de alcool sau narcotice
c. comportamentul impulsiv
d. amneziile
e. bulimia sau anorexia
9. Printre efectele fiziologice ale stresului generat de boală se numără:
a. insomniile
b. hiperglicemia
c. tahicardia
d. coșmarurile
e. tensiunea arterială mărită
f. uscăciune a gurii
g. hipertranspirație
10. Printre influențele stresului generat de boală asupra capacității de muncă se numără:
a. tensiunea psihică
b. conflictele la locul de muncă
c. productivitatea scăzută
d. hipersensibilitatea la critici
e. frecvente accidentări

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
78Bibliografie
1. ATHANASIU, A. (1998), Tratat de psihologie medicală, București, Editura Oscar Print
2.BIRCH, A. și HAYWARD, S. (1999), Diferențe interindividuale, București, Edit. Tehnică
3. COLEMAN, J.C., BUTCHER, J.N., CARSON, R.C. (1984), Abnormal Psychology and Modern
Life, Scott Foresman Comp. Glenview, Illinois, London
4. COSMOVICI, A. (1988), Psihologia naivă și cercetarea științifică a personalității. În Revista
de psihologie nr. 4
5.DERAVENCO, P., ANGHEL, I., BĂ BAN, A. (1992), Stresul în sănătate și boală. De la teorie
la practică, Cluj-Napoca, Edit. Dacia
6. HEBB, D.O. (172), Textbook of Psychology, Philadelphia, London, W.B. Saunders Company
7. IAMANDESCU, I. (1995), Manual de psihologie medicală, Edit. INF Omedia, Bucureș ti
8. IAMANDESCU, I.B. (1993), Stresul psihic și bolile interne, Bucureș ti, Edit. ALL
9. LIEURY, A. (1996), Manual de psihologie generală, Bucureș ti, Edit. Antet
10. NECULAU, A., (coord.) (1996), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iași, Edit. Polirom
11. POPESCU-NEVEANU, P. (1978), Dicționar de psihologie, Bucureș ti, Edit. Albatros
12.POTKAY, CH.R. și ALLEN, B.P. (1986), Personality: Theorie, Research and Application,
Brook/Cole Publishing Company, Monterey California
13. SILLAMY, N. (1996), Dicționar de psihologie Larousse, Edit. Univers enciclopedic, Bucureș ti

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
79Capitolul 3. Tipologii ale diverselor categorii de pacien ți
Scop
Cunoașterea tipologiilor de pacienți întâlnite în practică, în scopul realizării autoreglărilor
necesare pentru asigurarea unei relații terapeutice corecte și eficiente.
Obiective operaționale
După ce va studia această unitate de curs, studenții vor putea să:
înțeleagă boala din punct de vedere psihologic
recunoa scă mecanismele de apărare în fața bolii care intră în acțiune la fiecare bolnav
înțeleagă comportamentele unor pacienți
cunoască manifestările comportamentale induse de boală și situația de bolnav
cunoască diferitele tipologii de pacienți cu care pot intra în contact, în scopul adaptării
conduitei
3.1. Boala și problemele psihologice
În determinarea bolii particip ă elemente foarte variate, ceea ce face ca aceasta s ă aibă felurite
expresii. G ăsim astfel, în cadrul bolii, atât manifest ări legate direct de organicitate, dar și
manifest ări func ționale, biochimice și, mai ales, suferin ță subiectiv ă, prima care preocup ă pe
bolnav. În acest fel, boala poate fi considerat ă ca o sintez ă pe care P ăunescu și Podeanu (anul ), de
exemplu, o v ăd ca o sintez ă realizat ă de bolnav, sintez ă a tuturor senza țiilor sale, pe care le trece
prin filtrul psihicului s ău și care, din acest motiv, reprezint ă o reflectare infidel ă a procesului fizio-
patologic. Conștiința bolii este elementul care domin ă dispropor țional asupra substratului real
organo-lezional.
Din punct de vedere psihologic, situa ția de boal ă pune pacientul în fa ța unui conflict
psihologic, manifestat – în principal – printr-o reac ție de frustrare .
În func ție de adaptarea la situa ție, reac ția de frustrare poate fi normal ă sau patologic ă.
Formele de frustrare sunt legate și de vârsta individului și de felul în care func țiile sale
psihice sunt maturizate și adaptate situa ției. La copii, frustra țiile sunt legate, în special, de rela țiile
lor cu p ărinții sau fra ții. Reac țiile lor sunt imediate și caracterizate prin fric ă și manifest ări de
violen ță, fug ă, izolare de familie, hipersensibilitate, uneori dependen ță și egoism. Pe m ăsură ce
copilul se dezvolt ă, reac țiile la frustrare pierd în frecven ță și intensitate, maturizarea, subliniind
Delay și Pichot (1962), ridicând pragul toleran ței. La adult, pragul frustra ției este mult mai crescut,
reacțiile pierzând din intensitate și câștigând în profunzime. Agresivitatea se poate manifesta uneori
și mascat.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
803.2. Echilibrul personalit ății și mecanismele de ap ărare
DupăSivadon (1973), personalitatea poate fi privit ă și ca rezultatul interac țiunii for țelor care
diminueaz ă tensiunile interne, echilibrul care este mereu pus în discu ție prin ac țiunea factorilor
externi . Se pune, deci, întrebarea în ce m ăsură echilibrul intern este supravegheat de anumite supape
de ap ărare – mecanismele de ap ărare ale EU-lui. Aceste mecanisme de ap ărare sunt opere f ără
sfârșit și fără conștiință și ele devin aparente numai atunci când func ționeaz ă patologic , căci orice
mecanism de ap ărare con știentizat ar înceta s ă mai fie un mecanism de ap ărare. Ap ărarea EU-lui și
adaptarea personalit ății la condi țiile interne și externe sunt probleme foarte importante, adaptarea
fiind, de fapt, esen ța vie ții. Aceste mecanisme, în viziunea a numero și autori, sunt similare cu
mecanismele corporale implicate în men ținerea homeostaziei și pot lua aspect patologic atunci când
sunt în minus sau exces, sau apar într-un moment inadecvat. Satisfac ția, stabilitatea și pacea intern ă,
arată Kolb (1973), sunt serios disturbate din cauza conflictului dintre instincte și dorin țe, pe de o
parte și legi, regulamente, credin țe, tradi ții, loialitate fa ță de grupul social, pe de alt ă parte.
Conflictul este, de fapt, o lupt ăîntre diferitele p ărți ale personalit ății.
Cele mai frecvente mecanisme de ap ărare cunoscute sunt:
Refularea a fost primul mecanism de ap ărare descris de Freud. Prin refulare, dorin țele,
impulsurile, gândurile incompatibile sunt excluse din câmpul con științei, dar ele se vor
păstra în subcon știent. Aceste acte reprimate nu pot fi controlate de EU, fiind vorba despre o
repudiere incon știentă și automat ă. Cu toate acestea, actele reprimate vor duce o via ță
clandestin ă, manifestându-se la suprafa ță fie prin anumite tr ăsături de personalitate, interese
speciale, anumite sisteme de credin țe sau coduri de valori, fie în forme marcate sub aspectul
unor simptome nevrotice, psihotice sau psihosomatice. Se consider ă că materialul refulat nu
se pierde și, în general, la un moment dat, ele î și vor c ăuta un anumit tip de satisfac ție.
Controlul con știent este un alt mecanism de ap ărare și el cere o capacitate realistic ă de
apreciere, decizie și eficien ță. Aceasta necesit ă un EU foarte puternic.
Identificarea este un mecansim adaptativ foarte important, mai ales în structurarea EU-lui
(identificarea cu p ărinții sau cu alte persoane semnificative). Identificarea se datore ște
uneori și unor anumite dorin țe de realizare. Adeseori, subliniaz ă Kolb (1973), identificarea
este utilizat ă și de aceea care au e șuat în stabilirea unei mai bune organiz ări a identit ății
personale. Adeseori (mai ales la adolescen ță) se poate stabili și o identificare patologic ă.
Tranferen ța este caracterizat ă prin aceea c ă imaginea propriei persoane sau a alteia este
identificat ă cu o alt ă persoan ă. Astfel o persoan ă autoritar ă poate fi identificat ă cu un tat ă
tiranic. În contact cu aceasta, empatia este o form ă normal ă de reac ție prin care o persoan ă
poate s ă simt ă și săînțeleag ă sentimentele și atitudin ile altora. Ș i sentimentele proprii pot fi
proiectate asupra situa ției și sentimentelor altora în cadrul empatiei.
Compensa ția este un mecanism de ap ărare prin care individul este capabil s ă-și compenseze
o anumit ă deficien ță (exemplul clasic al celor mici de statur ă și care devin prin compensare
persoane tiranice și agresive). În scopul men ținerii prestigiului și pentru cre șterea autostimei
și acoperirea defectelor proprii, personalitatea recurge la acest mecanism de ap ărare.
Compensa ția, subliniaz ă Kolb (1973), r ămâne totu și o fic țiune și nu are o anumit ă valoare
social ă.
Raționalizarea este mecanismul de ap ărare prin care individul este tentat s ă găseasc ă
explica ții logice comportamentului s ău datorat în realitate cu totul altor motive (de obicei
incon știente). Acest lucru este necesar pentru asigurarea autosatisfacerii.
Substitu ția const ăîn utilizarea unui substitut în cazul când agresiunea sau evitarea nu sunt
posibile.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
81
Deplasarea este un mecanism asem ănător, când un sentiment sau o emo ție este deplasat ă de
la actualul obiect c ătre un substitut (spre o alt ă persoan ă, obiect sau situa ție cu semnifica ții
asem ănătoare primelor). Astfel, în cazul fobiei, frica este transferat ă de la obiectul primar
către un obiect exterior de care bolnavul este con știent. În acest caz, un obiect sau persoan ă
devine simbolul unui alt obiect sau persoane asupra c ăreia se va produce desc ărcarea
afectiv ă.
Proiec ția este un alt mecanism de ap ărare. Astfel, cineva criticând pe altul î și critic ă de fapt
propriile sl ăbiciuni neîndr ăznind s ă-și recunoasc ă asemenea tr ăsături. Materialul proiectat,
subliniaz ă Kolb (1973), este un ecou al incon știentului propriu, agresiunile proprii fiind
atribuite altuia. Introjec ția este un mecanism de ap ărare complementar proiec ției și const ăîn
încorporarea lumii exterioare, considerat ă ca bun asimilat. Represiunile și proiec țiile
protejeaz ă EUL de efectul agresiunii, urii, vinov ăției.
Simbolizarea este un mecanism prin care o idee sau obiect este purt ătoarea simbolic ă și
reprezentativ ă a altei idei sau obiect. Esen ța simboliz ării este deci aceast ă deplasare a valorii
emoționale de la obiectul propriu-zis c ătre un simbol.
Fixarea reprezint ă un mecanism de ap ărare care const ăîn oprirea dezvolt ării personalit ății
într-un anumit stadiu de evolu ție, persistând la un moment dat elemente în stadii de evolu ție
diferite. Se creeaz ă astfel aspectul unei dezvolt ări dizarmonice a personalit ății. De obicei,
este vorba de dezvoltarea emo țional ă care r ămâne nematurizat ă sau mult r ămasăîn urm ă
față de vârsta cronologic ă sau fa ță de statutul biologic.
Regresiunea este fenomenul de ap ărare patologic ă, prin care se revine la o etap ă anterioar ă,
punând astfel în func ție sisteme care au fost elaborate mai demult, dar care au o eficien ță și
o eficacitate mult mai mare decât sistemele recente (un copil care î și educase sfincterele
devine din nou incontinent). Regresiunea, subliniaz ă Kolb (1973), apare de obicei atunci
când individul nu- și poate rezolva realistic și constructiv variate probleme și frustra ții ale
vieții.
Disocierea apare ca mecanism de ap ărare prin lipsa de integrare a diferitelor tr ăsături ale
personalit ății. În acest caz, anumite aspecte ale personalit ății scap ă controlului individului.
Denegarea const ăîn nerecunoa șterea realit ății sau transformarea ei datorit ă aspectului
intolerabil pentru personalitate a realit ății.
Sublimarea este mecanismul de ap ărare prin care energia vital ă este dirijat ă spre scopuri
diferite.
Conversiunea const ăîn transformarea unui conflict într-un proces de inhibi ție a unei func ții
motorii sau senzoriale, ceea ce duce, de obicei, la sc ăderea anxiet ății.
Fantezia dă doar iluzia îndeplinirii dorin țelor care pot fi satisf ăcute de realitate.
Întoarcerea la contrar este frecvent ă (de exemplu, agresivitatea și gelozia dac ă nu se pot
exprima, se pot transforma în dependen ță și admira ție). Tot astfel se pot transforma în
superioritatea unor atitudini care obi șnuit sunt surse de inferioritate.
Anularea retroactiv ă, care se aseam ănă cu întoarcerea la contrar. Este vorba de o
reîntoarcere la m ăsură, permi țând anularea comportamentelor susceptibile de a compromite
subiectul.
Forma ția reac țional ă corespunde, dup ă Sivadon (1973), form ării tr ăsăturilor de caracter
care compun personalitatea înainte de a fi fost cândva mecanisme de adaptare la
circumstan ță (dorin ța de putere este consecin ța sentimentului de inferioritate, orgoliul apare
din timiditate). Aceste tr ăsături de caracter se manifest ă constant și rigid și corespund
funcțiilor reac ționale care se înscriu în prima copil ărie și dau astfel impresia c ă sunt
ereditare.
TEMĂ DE LUCRU
Elaborați o fișă de termeni în care să definiți următoarele noțiuni : frustrare, conștiință,
mecanisme de apărare, empatie.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
823.3. Comportamentul în boal ă și modificări le psiho-comportamentale
induse de boală în diverse categorii de afecț iuni
Boala este tr ăită pe plan psihic de individ, care o realizeaz ă ca o agresiune contra proriei
personalit ăți, ca o stare de insecuritate sau de dezastru. Janis (citat de Cucu, C.I., 1980), referindu-se
la bolnavii gravi introduce no țiunea de victimizare. Victimizarea ar apare în perioada acut ă a bolii
sau a accidentului când pacientul realizeaz ă amploarea atingerii integrit ății sale fizice și totodat ă
începe s ă-și imagineze amploarea handicapului și a situa ției lui sociale și profesionale. Frica
prealabil ă este principalul element care d ă amploare reac ției de stres și, mai ales, a consecin țelor
afective dup ă trecerea perioadei acute a stresului.
Pacientul poate reac ționa la boal ă prin optimism, pesimism, negare, indiferen ță sau
independen ță, el poate accepta sau nega ideea intr ării în boal ă, fenomen care se exprim ă prin
momentul și felul adresabilit ății sale la medic/terapeut.
Un rol important în privin ța comportamentului în boal ăîl are și felul în care pacientul se
poate informa. Sursele de informa ție pot fi literatura, experien ța medicilor la care a mai f ăcut apel,
cercet ările în domeniu. Dup ă unii autori, comportamentul bolnavilor este dominat de trei tr ăsături
principale:
Strâmtarea orizontului cu diminuarea importan ței lumii exterioare, cre șterea cenesteziei,
centrul aten ției devine alimenta ția, digestia, excre ția
Egocentrismul – lumea personal ă devine aproape exclusiv ă
Comportamentul tiranic și, în acela și timp, dependent, cu aspect de regresiune infantil ă
Stabilirea diagnosticului determin ă la bolnavi comportamente diferite.
Exist ă situa ții în care bolnavii sunt chiar ferici ți (boala rezolvându-le o problem ă insolvabil ă).
Oricum boala aduce întotdeauna satisfac ții par țiale. Literatura de specialitate subliniaz ă faptul c ă
boala duce la diferi ți indivizi la efecte variabile în func ție de personalitatea bolnavului: tulbur ări
intelectuale, fixare excesiv ă față de unele preocup ări, fuga de anumite divertismente.
Literatura psihologică de specialitate enumeră următoarele m odific ări psiho-comportamentale
induse de boal ă:
Regresia afectiv ă și comportamental ă. Datorit ă stresului psihic generat de con știința bolii
dar și de simptomele majore ale acesteia, bolnavul resimte o nevoie intens ă de relaxare,
adoptând un comportament ce ține de stadiul anterior și inferior din punct de vedere al
complexit ății (infantilism la adul ți și bătrâni). Observa ția curent ă a eviden țiat faptul c ă un
bolnav suferind de o afec țiune chiar benign ă ca prognostic, dar cu simptome temporar greu
suportabile, adopt ă o atitudine copil ăroasă, începând cu exteriorizarea uneori exagerat ă a
suferin ței și terminând cu tonul poruncitor, tiranic, alteori plâng ăreț cu care cere s ă fie ajutat
de c ătre cei din jur. Sintetizând datele referitoare la aceast ă caracteristic ă major ă a
comportamentului omului bolnav și adăugând și datele oferite de Sivadon (1973) și Delay și
Pichot (1962), se pot considera ca trăsături definitorii pentru regresiunea
comportamental ă a omului bolnav , urm ătoarele: Egocentrismul , Dependen ța,
Predominan ța unor procese emo ționale de tipul afectelor , Agresivitatea , Anxietatea ,
Depresia.
Evaziunea . Termenul comport ă două accep țiuni, având la baz ă acela și fenomen de demisie
de la obliga țiile sociale și pe care bolnavul este obligat, cel pu țin temporar, s ă-l adopte. Într-
o prim ă accep țiune, considerată ca legitimă, aceast ădemisie este justificat ă, fortuit ă și nu are
un caracter peiorativ. Al doilea aspect demisia nevrotic ă, desemneaz ă o utilizare a bolii
pentru anularea responsabilit ăților de diverse facturi ale bolnavului. Pentru astfel de bolnavi,

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
83boala ar fi un mijloc de a sc ăpa de o serie de deificult ăți. În aceast ă privin ță, Barrel (citat de
Cucu, C.I., 1980) enumer ă trei caracteristici ale acestor bolnavi:
exagerarea simptomelor bolii și diminuarea efectelor favorabile ale
tratamentului;
dispozi ția pesimist ă, legat ăîn special de mersul bolii;
agravarea nejustificat ă a simptomelor (mai ales când bolnavii se știu
observa ți).
Importante apar modific ările generate de boal ăîn cadrul evaziunii și care cuprind
apari ția sau accentuarea introversiei care, pân ă la un punct, este comun ă tuturor bolnavilor,
inclusiv celor mai bine inten ționați, deoarece evaziunea legitim ă este în multe cazuri
inevitabil ă și înlesne ște o mai rapid ă vindecare.
Exaltarea eu-lui . Privit ă de Delay și Pichot (1962) ca o posibil ă surs ă de satisfac ție
orgolioas ă pentru omul bolnav, boala poate exacerba unele tr ăsături primitive narcisice ale
acestuia. În contextul unui statut social inferior și al unui nivel intelectual redus, unii bolnavi
utilizeaz ă boala ca un mijloc de valorizare. De asemenea, copiii sau b ătrânii, care solicit ă
mai intens afec țiunea celor din anturaj, vor utiliza boala ca pe un prilej de a focaliza asupra
lor aten ția și grija celor apropia ți.
Contagiune informa țional ă. Pacien ții comunic ă frecvent în leg ătură cu dimensiunile
pericolului pe care îl reprezint ă boala lor, posibilit ățile de evaluare și prognostic, valoarea
diferitelor remedii etc. Apar adev ărate autorit ăți în materie printre bolnavii cu state vechi de
serviciu ajun și să emit ăopinii competente despre valoarea diferitelor medicamente,
anumitor analize etc., adesea chiar și a preg ătirii personalului medical. Aceste informa ții
contamineaz ă pe to ți bolnavii implica ți, însu șirea lor fiind favorizat ă de sc ăderea sim țului
critic, ca și de anxietatea prezent ă constant la omul bolnav.
Boala – școală a întrajutor ării umane . Exist ă o impresionant ă solidaritate între oamenii
bolnavi, în spitale formându-se adev ărate micro-colectivit ăți în care unii se ajut ă pe al ții,
relațiile stabilite aici prelungindu-se uneori și dup ă spitalizare.
În cadrul bolilor cronice utilizarea modelului clasic de boal ă este aproape imposibil ă, acest
lucru ducând la exigen ța modific ării lui. Acest lucru are în vedere o serie de caracteristici pe care
desfășurarea bolii cronice le prezint ă.
Astfel, la bolnavii cronici simptomele nu se instaleaz ă nici brusc și nici nu sunt în mod
evident pregnante. Boala evolueaz ă adesea pentru perioade lungi în mod inaparent și acest lucru
poate ajunge achiar pân ă la stadii avansate. No țiunea de evolu ție specific ă modelului clasic devine
astfel foarte dificil de aplicat în cadrul bolilor cronice. În acest cadru, ar fi mai util un model bazat
pe dou ă etape. Astfel, în prima etap ă ar fi vorba de achizi ționarea unui comportament social care
predispune la o finalitate psihologic ă, iar în etapa a doua se înglobeaz ă procesele care între țin aceste
paternuri comportamentale dup ă identificarea bolii.
În bolile acute durata scurt ă a evolu ției lor nu ne las ă suficient timp pentru modific ări
persistente și durabile ale personalit ății bolnavului. Durata mare a bolii cronice face ca mecanismele
adaptative ale personalit ății să fie puse în func ție, ceea ce pe lâng ă durat ă poate determina
modific ări de personalitate.
În cadrul bolilor cronice, numero și autori, accentueaz ă asupra importan ței limit ării
autonomiei bolnavului și a gradului s ău de utilitate social ă și profesional ă, a felului în care bolnavul
vine în contact cu lumea. Restrângerea contactelor sociale și a puterii sociale de care se bucurau
anterior este resim țită de c ătre bolnavi ca un stres foarte puternic.
Din punct de vedere al felului în care bolnavii cronici accept ă boala se pot nota st ări de
anxietate, fric ă de moarte, de consecin țele invalidizante ale bolii sau, din contra, atitudini de bravur ă
artificial ă. În alte situa ții regresiunea și beneficiul secundar sunt evidente. Exist ă și situa ții în care
pacien ții adopt ă atitudini autodestructive, ignorând, de exemplu, dieta sau chiar tratamentul. Fa ță de
asemenea fenomene, atitudinea medicului trebuie s ă tind ă spre determinarea bolnavului de a fi
conștient de boala sa, s ă-l determine s ă ia o atitudine corespunz ătoare fa ță de ea.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
84Adaptarea la condi țiile mediului de boal ă este ajutat ă, așa cum subliniaz ă Sivadon (1973), de
următoarele condi ții:
Problema autonomiei spa țiale. Bolnavul cronic are senza ția că spațiul său este limitat
(mai ales atunci când este afectat ă deplasarea). Aceast ă imposibilitate de deplasare duce
adesea la sentimentul de abandon.
Relațiile sociale ale bolnavului, relațiile sale în cadrul grupului de bolnavi și mai ales
relațiile sale cu familia. H. Duchêne (citat de Sivadon, 1973) subliniaz ă căîn
interac țiunea dintre bolnav și anturajul s ău dou ă elemente sunt capitale: tabloul
suferin ței care apas ă bolnavul și realitatea dramei în care este aruncat ă existen ța uman ă
ca urmare a bolii.
Famila este foarte important ăîn bolile cronice. Se cunoa ște cât de dezastruoas ă este influen ța
unor evenimente familiale negative asupra bolnavilor cronici. Pe de alt ă parte, boala cronic ă apărută
la un membru din familie duce la schimbarea raporturilor interpersonale, a rela țiilor nu numai în
sânul familiei, dar și a rela țiilor cu vecinii, a planurilor de viitor. În ceea ce prive ște rela țiile dintre
familiile bolnavilor cronici și medicii curan ți se cunosc o serie de situa ții ca: familii ostile, familii
pasive, familii impermeabile.
O alt ă problem ă legat ă de bolile cronice este aceea a spitaliz ării prelungite. Spitalizarea
prelungit ă, subliniaz ă Sivadon (1973), duce la pierderea coordonatelor temporo-spa țiale ale
subiectului. Din acest punct de vedere distan ța de familie este un factor agravant. În cadrul
profesiei, o boal ăîndelungat ă poate duce la un uzaj profesional, ceea ce poate duce la necesitatea
readapt ării profesionale. Totu și, cea mai serioas ă problem ă rămâne aceea a senza ției de rejet (social
și familial), senza ție resim țită mai ales atunci când spitalul de cronici este situat la periferii sau
locuri izolate. În aceste situa ții pericolul regresiunii este foarte mare, motiv pentru care numero și
autori vorbesc de importan ța în asemenea circumstan ța a unui mediu protejat, a unui mediu
terapeutic creat special pentru a favoriza oprirea regresiunii și susținerea acestor pacien ți.
Bolnavul cronic devine un adev ărat expert, având un adev ărat rol de pedagog și educator.
Astfel, o anchet ă efectuat ăîn rândul bolnavilor cronici a determinat c ă 3% dintre ei iau doze mai
mari decât cele prescrise, 16% abandoneaz ă treptat tratamentul, iar 1% nu-l iau deloc.
Bolile cardiovasculare
Manifest ările psihopatologice în bolile cardiovasculare sunt cunoscute de mult ă vreme.
Boillaud crede în existen ța unui sindrom psihic specific, introducând termenul de folie cardiaque;
Jakob observ ă coloritul depresiv și chiar tendin țe de sinucidere; Boenhoffer încearc ă să deosebeasc ă
psihozele cardiogene de tulbur ările provenite din anxietatea cardiac ă, înțelegând prin aceasta
apari ția unor tulbur ări func ționale în regiunea cardiac ă, dar care la personalit ăți dizarmonice pot
determina st ări de anxietate sau chiar tulbur ări psihice grave (Cucu, C.I., 1980).
La bolnavii cu valvulopatii au fost descrise modific ări ale personalit ății. Astfel, în stenoza
mitral ă, pacien ții devin taciturni, pasivi, prezint ă frecvente st ări depresive (inclusiv tendințe spre
sinucidere). De asemenea, pacien ții prezint ă o sensibilitate deosebit ă la traume psihice. Apar adesea
trăsături isterice sau psihastenice de personalitate. Pacienții cu patologii la nivelul aortei , din contra,
sunt descri și ca erotici, capricio și, uneori cu tendin țe paranoide. Astenia fizic ă și psihic ă este
frecvent ă la valvulari, la fel și tulbur ările de somn. Tot la valvulari se remarc ă tulbur ări ale sferei
afective (emotivitate, conflictualitate, depresie).
Anxietatea poate domina uneori psihologia bolnavilor și, pe acest fond, pot apare idei
obsedante sau fobii, mai ales frica de moarte, de accidente vasculare pot apare la personalit ăți
isterice diferite tulbur ări func ționale (plâns isteric, pareze, teatralisme etc.).
Fenomene psihopatologice pot apare în cadrul cordului pulmonar (astenie marcat ă, cefalee),
inclusiv st ări depresive și anxioase, uneori paroxisme de anxietate cu agita ție psihomotorie. La
personalit ățile introvertite apar deseori st ări de inhibi ție, apatie, iner ție pân ă la indiferen ță, dar pot
apare și stări de euforie, legate în special de fenomenele de hipoxie.
În ceea ce prive ște bolnavii vasculari, mai ales hipertensivii, la ace știa se întâlne ște o mare
bogăție de fenomene psihopatologice: anxietate, depresie, fenomene astenice etc.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
85Bolile aparatului respirator
Fie c ă sunt acute sau cronice și în bolile aparatului respirator apar, în afara unor tulbur ări de
conștiință, stări de anxietate și chiar idei delirante.
Bolnavii cu afec țiuni respiratorii au adesea o atitudine pasiv ă și chiar depresiv ă față de
existen ță, o u șurință de exprimare corporal ă, teatralism, dramatizare, uneori mergând pân ă la
atitudini isterice, fiind și deosebit de sensibili la traume psihice; toate aceste manifest ări sunt puse,
în general, pe seama unei sl ăbiciuni emo ționale hiperestezice foarte bine exprimate. Instabilitatea
emoțional ă, irascibilitatea, impulsivitatea, agita ția îi fac s ă devin ă impresionabili, susceptibili,
nemul țumiți, să prezinte îngustarea cercului de interese, nehot ărâre și sociabilitate redus ă.
Bolile aparatului digestiv
Modific ările psiho-comportamentale induse de afec țiunile aparatului digestiv, în general, au
de cele mai multe ori un caracter nevrotic (cu astenie, mai ales la sfâr șitul zilei). Pacien ții din
aceast ă categorie prezint ă scăderea aten ției, tremor, anxietate, nelini ște psihomotorie, importante
deregl ări vegetative, iritabilitate, fatigabilitate, lips ă de ini țiativă, somnolen ță, labilitate afectiv ă.
Bolile renale
Din punct de vedere psihic, apare triste țea, apatia, indiferen ța care accentueaz ă apatia
intelectual ă și lentoarea idea ției.
Bolile sângelui
În bolile sângelui (mai ales în anemii) apar astenia, cefaleea, vertijul, nervozitatea și chiar
stări subconfuzionale cu anestezie psihic ă la durere, stare de pasivitate, dispozi ție trist ă, idei
ipochondrice.
Cancerul
Cancerul transform ă toate datele existen ței, de și adev ărul este asimilat par țial și intermitent.
În faza incipient ă apare o puternic ă stare de anxietate, reac ții suicidale, refuzul de a se trata; treptat
însă bolnavul înglobeaz ă boala în mecanismele sale de ap ărare, acum ap ărând frecvente reac ții
acute de depresie sau autoagresiune, anxietatea putând ascunde procesul de regresiune cu
dependen ță și pasivitate sau agresivitate latent ă cu reac ții de culpabilitate. Se pare c ă bolnavii trec
prin urm ătoarele etape: anxietate, depresie, ostilitate, reac ție de culpabilitate, reac ție ipochondric ă,
reacție convulsivo-obsesiv ă, reac ție paranoid reactiv ă. Bolnavii con știenți de boal ă se mai pot
manifesta și prin comportament autist cu izolare, refuzul de a vedea oameni, refuzul de tratament –
manifest ări care caracterizeaz ă și bolnavul internat, treptat acestea disp ărând și pacientul g ăsindu- și
echilibrul (în cazul în care anturajul, facilit ățile de îngrijire și tratament și psihologia proprie
anterioar ă bolii îl ajut ă).
Bolnavul în serviciul chirurgical
Actul chirurgical creeaz ă probleme nu numai legate de succesul interven ției chirurgicale în
sine, ci și acelea legate de valoarea traumatismului psihic. Fiind stresat de boala în sine, de
necesitatea și riscurile interven ției chirurgicale, de consecin țele ei, de gradul anticipat de
invaliditate, la bolnav apare o form ă de anxietate preoperatorie.
Postoperator se pot întâlni urm ătoarele reac ții (Sivadon, 1973):
-șocul postoperator, caracterizat cu atât mai mult prin reac ții neurovegetative cu cât
dezordinile emo ționale sunt mai mari.
-traumatizarea psihic ă, care se refer ă la reac țiile emo ționale violente declan șate de
interven ția chirurgical ă.
-reacții psihice acute (sindroame confuzionale, psihoze acute, st ări de excita ție, depresie).
-reacții nevrotice.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
86Sindromul deregl ărilor posttraumatice de stres
Entitatea a fost descris ăîn ultimele decenii, de și rela țiile dintre stres, factorii
psihotraumatizan ți și instalarea fenomenelor descrise sub numele de nevroz ă traumatic ă (NT)
fuseser ă mai demult semnalate.
Aspectele clinice ale NT sunt dominate de triada: reac ția de tres ărire, blocarea func țiilor EU-
lui și sindromul de repeti ție. S-au descris atât simptome anxioase și fobii, cât și sindroame
psihosomatice (în special hipertensiunea și boala ulceroas ă).
Sub aspect etiopatogenetic, NT este interpretat ă drept o reac ție exagerat ă sau dereglat ă la
factori externi defavorabili, stresan ți. Școala pavlovian ă consider ă NT, drept rezultat al inhibi ției
centralnervoase supramaximale, iar adep ții psihanalizei postuleaz ă rela ția dintre predispozi ția
psihologic ă și evenimentul declan șator.
Lucr ările americane mai recente dominate de fenomenologie și de behaviorism au conturat
sindromul deregl ărilor posttraumatice de stres (PTSD).
Simptomatologia psihologic ă a PTSD este caleidoscopic ă. S-au semnalat idei obsesive,
sentiment de alienare și disconfort, deregl ări de somn, tulbur ări de memorie, anxietate, agresivitate,
dependen ță de alcool și droguri, dificult ăți de a se relaxa. Se descrie reducerea sim țului de
răspundere, izolarea de lumea exterioar ă, scăderea interesului pentru munc ă. Frecvent, în PTSD se
instaleaz ă un sindrom depresiv cu numeroase sindroame adi ționale.
Autorii americani consideră că , pentru a diagnostica PTSD trebuie s ă fie prezente cel pu țin
două din urm ătoarele simptome: deregl ări de somn, hiperalert ă, sim ț de culpabilitate, tulbur ări de
concentrare, pasivitate, agravarea simptomelor prin expuneri la evenimente similare celor aflate la
originea sindromului traumatizant.
Trăsăturile clinice ale personalit ăților anormale
Pe fondul existen ței unor personalit ăți considerate ca anormale, apari ția modific ărilor psiho-
comportamentale induse de boal ă face ca acestea s ă se agraveze și persoana s ă fie greu de abordat;
de asemenea, dup ă cum reiese din aspectele prezentate la subpunctele anterioare, la unii pacien ți, în
funcție de zestrea lor psihic ă și de gravitatea bolii, pot apare modific ări psiho-comportamentale care
să ducă chiar pân ă la trecerea (tranzitorie) spre anormalitate a tipului de personalitate.
Din acest motiv, am considerat necesar ă prezentarea tipurilor de personalitate considerate ca
anormale. Cunoa șterea tr ăsăturilor lor specifice va facilita terapeu ților accesul la cunoa șterea și
înțelegerea pacien ților în cadrul rela ției care se stabile ște între ei.
Tulburarea personalit ății de tip obsesiv-compulsiv (Personalitatea obsesiv-compulsiv ă)
O persoan ă cu tr ăsături obsesionale este o persoan ă de încredere, precis ă și punctual ă. Ea
fixeaz ă standarde înalte și respect ă normele sociale. Este hot ărâtă și persist ăîn îndatoririle sale în
ciuda dificult ăților. Stabilitatea dispozi ției sale inspir ăîncredere. Totu și, chiar în cadrul
personalit ății normale, aceste calit ăți au și o alt ă fațetă; uneori, fermiatea poate face loc
încăpățânării, precizia, preocup ării pentru un detaliu f ără importan ță și standardele morale înalte,
comportamentului conservator. Mai mult, chiar calit ățile care determin ă stabilitatea dispozi ției se
pot exprima într-un mod de via țăîn care lipse ște umorul.
În tulburarea personalit ății de tip obsesiv-compulsiv, aceste tr ăsături merg spre extreme. Una
din cele mai izbitoare este lipsa de adaptare la situa ții noi. Persoana este rigid ăîn părerile sale și
inflexibil ăîn modul de abordare a problemelor. Schimbarea o nelini ștește și prefer ă o rutin ă sigur ă,
fără risc, pe care o cunoa ște. Unei astfel de persoane îi lipse ște imagina ția și nu știe să profite de
împrejur ările favorabile. Calit ățile care, în cadrul personalit ății normale, o fac demn ă de încdredere,
într-o tulburare a personalit ății de tip obsesiv-compulsiv, se exprim ă printr-un perfec ționism
inhibant ce transform ă munca obi șnuităîntr-o povar ă și o îneac ăîn detalii nesemnificative.
Standardele morale înalte sunt exagerate pân ă la a deveni o preocupare dureroas ă și culpabilizant ă
de a nu gre și, care în ăbușă bucuria. Ea se manifest ă prin atitudine critic ă excesiv ă, moralizatoare,
lipsit ă de umor, chiar prin stânjeneal ăîn fa ța veseliei celorlal ți. Persoana în cauz ă este adesea
meschin ă până la avari ție și deloc bucuroas ă să dăruiasc ă sau s ă primeasc ă un dar.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
87Indecizia este o alt ă trăsătură proeminent ă a unor astfel de oameni. Pentru ei este dificil s ă
cântăreasc ă avantajele și dezavantajele situa țiilor noi. Întârzie deciziile și adesea cer din ce în ce
mai multe sfaturi. Ei se tem s ă nu fac ă greșeli și, dup ă ce iau o decizie, sunt nelini știți ca nu cumva
alegerea s ă fie incorect ă.
Sensibilitatea lor critic ă este o alt ă trăsătură cunoscut ă a unor astfel de personalit ăți. Sunt
preocupa ți în mod exagerat de opiniile celorlal ți și așteapt ă să fie judeca ți la fel de aspru precum ei
înșiși se judec ă.
Adesea exteriorizeaz ă puțină emo ție. Totu și, ei sunt f ăcuți pentru a arde mocnit cu sentimente
neexprimate de mânie și ostilitate, provocate adesea de alte persoane care au interferat cu via ța lor
rutinier ă. Astfel de st ări de sup ărare pot fi acompaniate de gânduri obsesive și reprezent ări cu
caracter agresiv, chiar la cei care nu dezvolt ăîntregul sindrom al unei tulbur ări obsesive.
Tulburarea personalit ății de tip histrionic (Personalitate histrionic ă)
Caracteristicile importante ale acestui tip de personalitate sunt auto-dramatizarea, o mare sete
de noutate, senza țional și distrac ții și o abordare egocentric ă a rela țiilor cu ceilal ți.
La o personalitate normal ă, trăsăturile histrionice minore pot fi avantajoase pentru rela țiile
sociale. Persoana cu astfel de tr ăsături este o gazd ă simpatic ă; se descurc ă bine ca actor amator și
vorbe ște cu u șurințăîn public. Histrionicii au tendin ța să-și exhibe întotdeauna emo țiile și plâng sau
râd cu u șurință, dar sentimentele trec repede.
Când aceste calit ăți sunt exagerate, în tulburarea personalit ății de tip histrionic, acestea devin
mai pu țin acceptabile. Persoana dramatizeaz ă mai mult decât ar cere un personaj obi șnuit; ea pare s ă
joace un rol, incapabil ă de a fi ea îns ăși. Pare adesea c ă nu-și dă seama de faptul c ă ceilal ți pot s ă
vadă dincolo de ceea ce ea afi șează. În locul bucuriei pentru noutate, g ăsite la o persoan ă cu
trăsături histrionice de personalitate, în tulburarea personalit ății de tip histrionic exist ă o neb ănuită
căutare de noi experien țe, dar cu entuziasm de scurt ă durat ă, persoana plictisindu-se rapid și tânjind
după ceva nou. Tendin ța de a fi egocentric poate fi mult exagerat ă. Persoana respectiv ă este lipsit ă
de considera ție pentru al ții, părând s ă se gândeasc ă numai la propriile-i interese și bucurii. Este
frivol ă, superficial ă, nechibzuit ă, cea care pretinde tot timpul și poate recurge la m ăsuri extreme
pentru a-i for ța pe al ții să-i îndeplineasc ă dorin țele. Șantajul emo țional , scenele de furie și
încerc ările demonstrative de suicid constituie o parte din arsenalul disponibil. Î și etaleaz ă ușor
emoțiile, obosindu-i pe ceilal ți cu accesele sale de furie sau cu expresii de disperare. Ea pare s ă
simtă prea pu țin din emo țiile pe care le exprim ă. Histrionicii î și revin repede și adesea par chiar
surprin și când ceilal ți nu sunt dispu și să uite scenele respective la fel de repede ca el în șiși.
Cu aceste calit ăți se asociaz ă o capacitate de autoam ăgire care poate s ă ia propor ții uluitoare.
persoana continu ă să cread ă că are dreptate când toate faptele au ar ătat contrariul. Este capabil ă să
susțină minciuni elaborate, mult timp dup ă ce ceilal ți i-au descoperit complet trucurile. Acest model
de comportament este observat, în forma sa extrem ă, la mincino și patologici și la escroci.
Schneider (1950) a folosit termenul de psihopa ți care cer aten ție (attention seeking
psychopaths) pentru un anumit grup de persoane cu tulbur ări ale personalit ății de tip histrionic.
Astfel de persoane încearc ăîn mod constant s ă pară mai mult decât sunt în realitate și au preten ții
exagerate în ceea ce îi prive ște pe ceilal ți.
Tulburarea personalit ății de tip paranoid (Personalitate paranoid ă)
Trăsăturile centrale ale acestui tip de personalitate anormal ă sunt: suspiciunea și
sensibilitatea. Dac ă trăsăturile minore obsesionale și histrionice pot s ă confere calit ăți plăcute unei
personalit ăți normale, tr ăsăturile paranoide nu au astfel de aspect pozitiv. Chiar dac ă aceste tr ăsături
formeaz ă doar o mic ă parte a personalit ății, ele adaug ă o neîncredere care dep ășește prevederea
obișnuită și o sensibilitate la respingeri, acestea fiind un handicap în rela țiile sociale. În tulburarea
de personalitate de tip paranoid, aceast ă suspiciozitate se poate manifesta în mai multe feluri.
Persoana respectiv ă poate fi permanent în gard ă (în cadrul suspiciunii sale) ca nu cumva al ții să
profite de ea, s ă o în șele sau s ă se amuze pe socoteala ei. Cel cu acest gen de psihopatie poate s ă
pună la îndoial ă lealitatea celorlal ți și este incapabil s ă aibăîncredere în ace știa. În consecin ță, apare

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
88ca ușor de atins și suspicios. Nu î și face prieteni cu u șurință și poate s ă evite participarea la grup.
Ceilal ți pot s ă-l considere ascuns, ocolit și prea îng ăduitor cu gre șelile sale. El pare s ă aibă un redus
simț al umorului, ca și o capacitate sc ăzută de a se bucura. O astfel de personalitate reprezint ă un
teren fertil pentru gelozie.
Persoanele cu o personalitate de tip paranoid sunt revendicative și încăpățânate. În fa ța unor
propuneri, ei sunt exagerat de precau ți și se gândesc dac ă nu cumva aceasta nu urm ărește să le
lezeze interesele. Unii se angajeaz ăîn litigii care se prelungesc mult dup ă ce persoana ne-paranoid ă
le-ar abandona.
O caracteristic ă important ă a personalit ății paranoide este un sim ț crescut al propriei
importan țe. Persoana respectiv ă are adesea o mare convingere intim ă că este neobi șnuit de talentat ă
și capabil ă de mari succese. Aceast ă idee despre sine se men ține chiar și în fa ța realiz ărilor modeste
despre care paranoidul crede c ă s-ar datora faptului c ă ceilal ți îl împiedic ă să-și realizeze poten țialul
său real, c ă a fost dat la o parte, p ăcălit, escrocat, în șelat. Uneori, aceste idei de importan ță a
propriei persoane sunt cristalizate în jurul unei idei prevalente centrale care persist ă mai mul ți ani.
Sensibilitatea reprezint ă un alt aspect important al personalit ății paranoide. O astfel de
persoan ă se ru șineaz ă ușor și simte umilin ța la fel de repede. Ea se ofenseaz ă cu u șurință și vede
ostilit ăți și riposte acolo unde acestea nu exist ăîn inten ție. Drept rezultat, cei din jur îi g ăsesc pe
paranoizi dificili, în țepați și nerezonabili. Ș i Schneider (1950) și Kretschmer (1927) au folosit
termenul sensibil pentru a descrie o astfel de persoan ă. Kretschmer (1927) a descris situa ția când o
astfel de persoan ă, fiind confruntat ă cu o experien ță profund umilitoare, dezvolt ă idei de suspiciune
care pot s ă se transforme cu u șurințăîn delir de persecu ție.
Tulburarea personalit ății de tip afectiv (Personalitate distimic ă)
Unele persoane prezint ă tulbur ări de reglare a dispozi ției în cea mai mare parte a vie ții lor.
Ele pot fi triste în mod persistent ( tulburare depresiv ă de personalitate ), sau pot fi în mod obi șnuit
într-o stare de exaltare neobi șnuită (tulburare hipertimic ă de personalitate ). Al treilea grup,
alternând între aceste dou ă extreme, este tulburarea de personalitate cicloid ă sau ciclotimic ă.
Persoanele cu tulburare depresiv ă de personalitate par s ă fie întotdeauna în dispozi ție
scăzută. Ele au în mod persistent o imagine sumbr ă a vie ții, anticipând, pentru orice întâmplare, cel
mai r ău rezultat. O astfel de persoan ă mediteaz ă mult asupra nefericirilor sale, se îngrijoreaz ă fără
măsură și are adesea un puternic sim ț al datoriei. Manifest ă o capacitate sc ăzută de a se bucura și se
arată nemul țumită de via ța sa. Unii pacien ți sunt iritabili și greu de st ăpânit.
Persoana cu tulburare hipertimic ă de personalitate este, de obicei, vesel ă și optimist ă și
manifest ă un gust de via ță impresionant. Poate s ă aibă, de asemenea, o judecat ă inadecvat ă, iar
concluziile sale pot fi pripite și mai pu țin critice. Buna lor dispozi ție obi șnuită este adesea întrerupt ă
de perioade de iritabilitate, în special când sunt frustra ți. Acest tip de personalitate este rar atât de
accentuat încât s ă cauzeze suferin ța. Unele persoane revendicative din acest grup au fost numite
pseudocverulente de c ătre autorii germani mai vechi.
Persoanele cu tulburare cicloid ă de personalitate oscileaz ăîntre extremele hipertimic ă și
depresiv ă, descrise mai sus. Aceast ă instabilitate a dispozi ției este mult mai distrug ătoare decât
oricare dintre cele dou ă tulbur ări. Astfel de oameni trec prin perioade în care sunt foarte veseli,
activi și productivi. În acest timp ei î și iau angajamente suplimentare în munc ă și în via ța lor
social ă. Apoi dispozi ția se schimb ă și în locul optimismului plin de încredere, apare o sumbr ă și
defetist ă abordare a vie ții. Energia este sc ăzută. Activit ățile abordate cu atât de mult ă plăcere în faze
de dispozi ție exaltat ă sunt acum percepute ca o povar ă. În aceast ă fază, decizii diferite, la fel de
imprudente, pot fi luate, iar situa țiile favorabile ce ar putea fi folosite sunt refuzate. În timp, are loc
o trecere spre dispozi ția normal ă sau o întoarcere la o stare de u șoară exaltare.
Tulburarea personalit ății de tip schizoid (Personalitate schizoid ă)
În aceast ă tulburare persoana este introspect ă și înclinat ă mai degrab ă spre fantezie decât spre
acțiune. Din punct de vedere emo țional, este glacial ă, suficient ă sieși și deta șată de ceilal ți.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
89Trăsătura cea mai izbitoare este lipsa c ăldurii și a rela țiilor emo ționale. Oamenii cu aceast ă
tulburare apar deta șați, retra și și indispu și și par incapabili de a exprima afec țiune sau tandre țe. Ca
rezultat, ei nu î și fac prietenii intime, iar adesea r ămân nec ăsătoriți. Ei arat ă puțin interes pentru
opiniile celorlal ți și urmeaz ă un drum singuratic întreaga via ță. Preocup ărileși interesele lor sunt
solitare și mai mult intelectuale decât practice.
Acești oameni au tendin ță spre introspec ție. Fantezia lumii lor interioare este adesea de largi
propor ții, dar îi lipse ște con ținutul emo țional. Ei sunt mai înclina ți către problemele intelectuale
decât spre idei concrete despre al ți oameni.
Dacă tulburarea este extrem ă, individul este glacial, dur, izolat, stânjenit în societate și fără
prieteni. Gradele mai atenuate ale acestor tr ăsături, atunci când fac parte dintr-o personalitate
normal ă, pot s ă-i confere avantaje în unele situa ții din via ță. De exemplu, unele forme de activitate
intelectual ă, de studiu, pot fi îndeplinite mai eficient de o persoan ă care se poate deta șa de
activit ățile sociale mai mult timp și poate s ă se concentreze în mod deta șat și lipsit de emo ție asupra
problemelor intelectuale.
Tulburarea personalit ății de tip antisocial (Personalitate antisocial ă)
Persoanele cu aceast ă tulburare prezint ă o șocant ă varietate de tr ăsături anormale. Se
recunosc în general 4 (patru) tr ăsături esen țiale: insuccesul în realizarea leg ăturilor bazate pe
afecțiune, ac țiuni impulsive, lipsa sentimentului de vinov ăție, incapacitatea de a înv ăța din
experien țele negative.
Insuccesul în a realiza leg ături bazate pe afec țiune este înso țit de egocentrism și nep ăsare. În
forma extrem ă, exist ă un grad de duritate care-i permite individului respectiv s ă săvârșească altora
acte crude, dureroase, sau degradante. Aceast ă lipsă de sentiment este adesea în izbitor contrast cu
un farmec personal care-i permite leg ături superficiale și pasagere. Activitatea sexual ă se desf ășoară
fără tandre țe. Căsătoria este adesea marcat ă de lipsa de preocupare pentru partener și uneori de
violen ță fizic ă. Multe c ăsătorii sfâr șesc prin separare sau divor ț.
Comportamentul impulsiv caracteristic este adesea reflectat de schimbarea frecvent ă a
locurilor de munc ă și de frecvente concedieri. Acesta se manifest ă de altfel în întregul mod de via ță,
care pare lipsit de orice plan sau lupt ă susținută pentru un țel.
Acest comportament impulsiv, cuplat cu absen ța sentimentului de vinov ăție sau a remu șcării,
este adesea asociat cu repetate înc ălcări ale legii. Astfel de infrac țiuni încep în adolescen ță cu acte
delicvente m ărunte, minciuni și vandalism; mul ți dintre ei manifest ă o izbitoare indiferen țăîn
sentimentele pentru ceilal ți oameni și unii comit acte de violen ță sau de nep ăsare grosolan ă. Adesea
comportamentul este accentuat sub efectul alcoolului sau al drogurilor.
Personalit ățile sociopatice pot deveni p ărinți inadecva ți, care- și neglijeaz ăși maltrateaz ă
copiii. Unii au dificult ăți în administrarea finan țelor lor sau în organizarea vie ții de familie din alte
puncte de vedere.
Tulburarea personalit ății de tip impulsiv (Personalitate impulsiv ă)
Indivizii cu acest fel de tulburare de personalitate nu pot s ă-și controleze adecvat emo țiile și
prezint ă bruște desc ărcări de mânie. Aceste izbucniri nu se limiteaz ăîntotdeauna la cuvinte, ci pot
include violen ța fizic ă ce poate duce uneori la v ătămări serioase. Spre deosebire de persoanele cu
personalitate antisocial ă, care de asemenea se manifest ă prin explozii de mânie, acest grup nu are
dificult ăți în ceea ce prive ște rela țiile sale.
Tulburarea personalit ății de tip evitant (Personalitate evitant ă) (anxioas ă)
Acești oameni sunt tot timpul anxio și. Ei sunt stânjeni ți în societate, temându-se de critici sau
dezaprobare și nelini știți că ar putea fi pu și în încurc ătură. Sunt precau ți față de noile exigen țe, nu
agreaz ăîntâlnirile cu necunoscu ți și sunt tem ători în fa ța oric ărui neprev ăzut. Ca rezultatt, ei au
puțini prieteni apropia ți și evit ă obliga țiile sociale ca și luarea de noi responsabilit ăți la serviciu.
Acești oameni se deosebesc de personalit ățile schizoide prin faptul c ă nu sunt reci emo țional; în
realitate, ei doresc rela ții sociale, dar nu pot s ă le ob țină.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
90Tulburarea personalit ății de tip dependent (Personalitate dependent ă)
Persoanele cu astfel de tulburare sunt cu o voin ță slab ă și mult prea binevoitori, exagerat de
conformi ști cu dorin țele altora. Le lipse ște vigoarea și au o capacitate redus ă de a se bucura. Ei evit ă
responsabilit ățile și sunt lipsi ți de încredere în sine. Unii indivizi dependen ți sunt mai hot ărâți, dar
își realizeaz ă scopurile convingându-i pe al ții să-i ajute în timp ce- și pledeaz ă neajutorarea.
Dacă se c ăsătoresc, astfel de persoane pot fi protejate de multe din urm ările tulbur ării lor de
personalitate, având ca sus ținător un so ț mai energic și mai hot ărât, care va prelua latura decizional ă
și va rândui activit ățile. L ăsați de capul lor, unii indivizi din aceast ă categorie decad spre partea de
jos a sc ării sociale, iar al ții sunt g ăsiți printre șomerii pe termen lung și fără locuin ță.
Tulburarea personalit ății de tip schizotipal (Personalitate schizotipal ă)
Termenul de schizotipal se refer ă la o tulburare a personalit ății caracterizat ă prin: anxietate
social ă, incapacitate de a avea prietenii apropiate, comportament excentric, ciud ățenii de limbaj,
afectivitate neadecvat ă, suspiciozitate, idei (dar nu delir) de rela ție, alte idei ciudate și experien țe
perceptuale neobi șnuite.
Tulburarea personalit ății de tip narcisic (Personalitate narcisist ă)
Persoanele cu aceast ă tulburare sunt caracterizate printr-un sentiment exagerat al importan ței
propriei persoane și printr-o activitate imaginativ ă privind succese nelimitate și str ălucire
intelectual ă. Ei pretind aten ție din partea celorlal ți, dar acord ă, în schimb, pu țină căldură. Îi
exploateaz ă pe ceilal ți și cer favoruri pe care ei îns ă nu le ofer ă. Cei mai mul ți din acest tip pot fi
clasifica ți ca având tulbur ări ale personalit ății de tip histrionic (isteric) și alții par s ă se încadreze în
grupul personalit ăților antisociale. Formele intermediare sunt inevitabile într-o schem ă de
clasificare a personalit ății.
Tulburarea personalit ății de tip borderline (Personalitate de grani ță)
Termenul borderline a fost folosit în psihiatrie cu dou ă sensuri. Primul descrie simptomele și
comportamentele considerate înrudite în general cu schizofrenia. Al doilea sens se refer ă la un tip
de tulbur ări de personalitate. Pân ă de curând aceast ă tulburare a personalit ății nu a fost definit ă cu
claritate; ideea central ă a fost c ă persoana este instabil ă, dar aceast ă instabilitate a fost descris ăîn
mod obi șnuit în termenii psihodinamicii ca funcții slabe ale ego-ului .
Personalitatea de tip borderline se caracterizeaz ă prin 8 (opt) tr ăsături, dintre care 5 (cinci)
sunt necesare pentru a pune diagnosticul. Acestea sunt: rela ții instabile, comportament impulsiv,
dăunător pentru persoan ă (cheltuieli nes ăbuite, jocuri de noroc peste m ăsură, excese alimentare sau
hoții), dispozi ție fluctuant ă, mânie f ără motiv, amenin țări sau tentative de suicid repetate,
nesiguran ță asupra propriei identit ăți, plictiseal ă permanent ă, eforturi pentru a evita un abandon
real sau imaginar . Categoria este vast ă, cuprinzând aspecte multiple de anomalie a personalit ății,
care pot fi clasificate în alte moduri.
Tulburarea personalit ății de tip pasiv-agresiv (Personalitate pasiv-agresiv ă)
Acest termen este aplicat persoanelor care, ori de câte ori li se cere s ăîndeplineasc ă ceva în
mod adecvat, r ăspund printr-o form ă de rezisten ță pasiv ă, ca de pild ă: amânarea, pierderea de
vreme, înc ăpățânarea, ineficien ța deliberat ă, pretinsa uitare și o critic ă nerezonabil ă a superiorilor.
În afara acestor aspecte complementare care pot fi urmărite în evaluarea pacienț ilor,
terapeutul ocupa țional poate evalua atitudinile pacien ților fa ță de boală ș i situa ția de bolnav
(folosind chestionarul și grila din anexele nr. 1 și 2), astfel (Mârza, D., 2005):
Atitudinile generale față de accident/îmbolnăvire
Stările psihice în momentul accidentării/primelor semne ale afecțiunii
Stările psihice la începerea recuperării
Simptomele somato-fiziologice-psihice la înce perea recuperării

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
91Atitudinile față de evoluția afecțiunii și activitatea de recuperare
Atitudinile generale față de accident / îmbolnăvire , anterioare producerii acestuia / acesteia
(frică, impresionabilitate, anticiparea suferinței, neîncredere în terapie), influențează în continuare
trăirea stărilor psihice, apariția unor simptome somato -fiziologice- psihice și atitudinea față de
evoluția afecțiunii și procesul de recuperare.
Stări le psihice care pot fi evaluate sunt:
emoții le primare (frică, furie, disperare, gândul că ar putea muri)
emoții le evaluativ- sociale (tendința de a învinui pe alții, teama de a nu -și pierde locul
de muncă, teama de a nu fi afectată familia, teama de a nu -și pierde prietenii)
stările psihice de apărare a Eu -lui (speranța că afecțiunea nu este prea gravă,
resemnare, gândul că va avea o pauză ).
Simptomele somato-fiziologice-psihice care pot fi evaluate sunt:
reacții alergice (dureri de cap, tulburări de respirație, tulburări digestive, tulburări
uro-genitale)
reacții neuromusculare și vegetative (tensiuni musculare excesive, tremurături,
amețeli, transpirații abundente)
reacții fiziologice hipostenice (senzație de oboseală, senzație de slăbiciune, senzație
de leșin)
reacții cardio -vasculare și psiho -sugestive (puls accelerat, tensi une arterială mărită,
gândire negativă)
reacții neuro -psihice (iritabilitate, predispoziție la plâns facil, dificultăți de
comunicare, stări de agitație).
Folosind această modalitate de evaluare, s -au putut constata următoarele (Mârza, D., 2005):
Majori tatea pacienților care au suferit accidente/afecțiuni ortopedico -traumatice, au trăit în
primele clipe în care au conștientizat situația, adevărate atacuri de panică (panic disorders),
caracterizate prin creșterea rapidă a anxietății, răspuns somatic sever și frica de un
deznodământ sinistru; simptomele atacului de panică, în general, au fost: dispneea sau
senzația de sufocare (smothering), senzația de strangulare (choking), palpitații și tahicardie,
disconfort sau durere toracică, transpirații, amețeli, senzații de nesiguranță sau de leșin,
greață sau suferință abdominală, amorțeli sau furnicături (parestezii), tremor sau frison,
teamă de moarte.
Bolnavii cu afecțiuni neurologice au adesea o atitudine pasivă și chiar depresivă față de
existență, o ușurință de exprimare corporală, teatralism, dramatizare, uneori mergând până la
atitudini isterice, fiind și deosebit de sensibili la traume psihice; toate aceste manifestări pot
fi puse, în general, pe seama unei slăbiciuni emoționale hiperestezice foarte bine e xprimate.
Instabilitatea emoțională, irascibilitatea, impulsivitatea, agitația îi fac să devină
impresionabili, susceptibili, nemulțumiți, să prezinte îngustarea cercului de interese,
nehotărâre și sociabilitate redusă. În faza incipientă a afecțiunii apare o puternică stare de
anxietate, refuzul de a se trata; treptat însă bolnavul înglobează boala în mecanismele sale de
apărare, acum apărând frecvente reacții acute de depresie sau autoagresiune, anxietatea
putând ascunde procesul de regresiune cu dependen ță și pasivitate sau agresivitate latentă cu
reacții de culpabilitate. Se pare că bolnavii trec prin următoarele etape: anxietate, depresie,
ostilitate, reacție de culpabilitate, reacție ipochondrică, reacție convulsivo -obsesivă, reacție
paranoid reactivă. Bolnavii conștienți de boală se mai pot manifesta și prin comportament
autist cu izolare, refuzul de a vedea oameni, refuzul de tratament – manifestări care
caracterizează și bolnavul internat, treptat acestea dispărând și pacientul găsindu -și
echilibrul (în cazul în care anturajul, facilitățile de îngrijire și tratament și psihologia proprie
anterioară bolii îl ajută).
Modificările psiho -comportamentale induse de afecțiunile reumatismale, în general, sunt
reprezentate, în stadiul acut, de tremor, anxieta te, neliniște psihomotorie (stări de agitație),

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
92importante dereglări vegetative, iritabilitate, fatigabilitate, lipsă de inițiativă, somnolență,
labilitate afectivă. Psihologia bolnavilor reumatismal cronici este dominată de anxietate. De
asemenea, pot apa re astenia, cefaleea, vertijul, nervozitatea și chiar stări subconfuzionale cu
anestezie psihică la durere, stare de pasivitate, dispoziție tristă, idei ipochondrice.
În timp, bolnavii reumatici își modifică secundar personalitatea, conform statutului lor de
bolnavi cronici, căpătând următoarele trăsături (în general, dobândite în cursul unei boli
cronice):
odiminuarea activității psihomotorii
oexcitabilitatea (iritabilitatea) crescută
oipohondria
odepresia
Modificările reacțiilor psiho -emoționale și comportamentale, ale funcțiilor cognitive, ale
celor motorii etc., datorate stresului indus de boală și situația de bolnav pot fi sintetizate
astfel:
oReacții psiho -emoționale și comportamentale: senzație de frică, neajutorare, derută,
anxietate, oroare, stare de pan ică; diminuarea reacțiilor emoționale și a calității
autoaprecierii; dispoziție instabilă, schimbătoare, adesea fără nici un motiv;
compasiune estompată, expectanță pesimistă; elemente de comportament neadecvat
în diferite situații, disciplină și autocontrol scăzute; adaptarea la condițiile
microsociale se deteriorează într -o măsură mai mică sau mai mare.
oFuncții cognitive: slăbirea atenției, deteriorarea funcțiilor perceptive, a capacității de
concentrare, de activitate creatoare și luare a deciziilor; oboseală mintală, crește
numărul de greșeli, problemele se rezolvă într -un ritm scăzut, se dezvoltă o
sensibilitate exagerată la critici.
oFuncții motorii statice, coordonare voluntară a mișcărilor: deteriorarea parametrilor
cantitativi și calitativi ai coordonării voluntare a corpului în procesul îndeplinirii
sarcinilor fizice; oboseală fizică, mișcările sunt încordate; dispare dorința de a duce
un lucru început până la capăt.
oSistemul cardio- vascular: de la tahicardie moderată și creșterea ușoară a tensiunii
arteriale, la dureri în zona inimii, mai ales după eforturi fizice sau psihice, aritmie;
labilitatea pulsului, hipotonie cu amețeli și lipotimii.
oSistemul respirator: senzație de dispnee, respirație îngreuiată.
oSistemul digestiv: pierderea poftei de mâncar e, dureri și crampe la stomac, senzație
de greață, vomă, constipație sau diaree.
oSistemul uro- genital: micțiuni frecvente, pierderea libidou -lui, tulburări menstruale.
S-a constatat că afectivitatea este și ea alterată, în ceea ce privește natura și fluctuațiile sale.
Natura afectivității se regăsește modificată în sensul anxietății, depresiei, euforiei sau furiei,
toate acestea datorându- se modului în care pacientul percepe boala și situația de bolnav și
atragând după sine și perturbări la nivelul altor funcții. Fluctuațiile afective anormale se pot
încadra în oricare din următoarele categorii: apatie, aplatizare afectivă, labilitate afectivă
și/sau incontinență emoțională.
APLICAȚII
Efectuați activități de observare și intervievare a unor persoane bolnave și identificați
manifestările psiho -comportamentale induse de boală și situația de bolnav. Se pot folosi
chest ionarul și grila din anexele nr. 1 și 2.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
933.4. Tipologii ale diverselor categorii de pa cienți
Din cercetări realizate pe parcursul a 5 (cinci) ani, asupra unor eșantioane mari de pacienți, s –
au stabilit următoarele tipuri de pacienți (Mârza, D., 2005):
Realistul. Pacientul realist nu se gândește cu teamă că s -ar putea îmbolnăvi, nu își
anticipează suferința, dar este impresionat de suferința altora. Chiar dacă este marcat
și el de o serie de stări psihice momentane nefavorabile în momentul
accidentării/îmbolnăvirii, este afectat mai puțin, prezentând mai puține simptome
somato-fiziologice și anxietate de nivel redus. Nu îi lipsesc speranța că afecțiunea nu
este prea gravă (în momentul accidentării/îmbolnăvirii) sau că recuperarea se va
realiza complet și rapid (la începerea programului de recuperare). Prezintă încredere
în terapie și recuperare, încredere în forțele proprii, motivație bună și este dispus să
coopereze la propria recuperare. Se autoapreciază aproximativ corect, își cunoaște
posibilitățile și limitele și este dispus să asculte și să respecte recomandările
specialistului în leg ătură cu programul de urmat.
Combativul. Nici pacientul combativ nu anticipează boala și suferința, dar este
impresionat de suferința celorlalți. În momentul accidentării/îmbolnăvirii reacționează
mai ales cu emoții primare, fur ia fiind dominantă. Ca simpt ome somato-fiziologice
este marcat de iritabilitate, stări de agitație, tensiuni musculare excesive, care au ca
urmare creșteri ale valorilor pulsului și tensiunii arteriale și unele disfuncții organice.
Nivelul de anxietate este mai mare decât în cazul Re alistului, dar el este optimist și
dispus să lupte, chiar cu riscul de a depăși măsura, pentru a se însănătoși cât mai
repede. Are încredere mare în sine, dar nu- și cunoaște prea bine limitele fiind
predispus să le supraevalueze; este supramotivat și are, în permanență, tendința de a
nu respecta întocmai recomandările specialistului, considerând că ce e mai puțin
strică, ceea ce e mai mult nu! . Unori are tendințe de dominare în cadrul relației,
abordând modalități de comunicare neadaptate relației terapeutice, care dau naștere la
situații de confruntare.
Dependentul de rol. Dependentul de rol își anticipează boala, gândindu -se destul de
frecvent că s -ar putea accidenta/îmbolnăvi , anticipânu- și suferința, punând antetrăirea
fricii de accidentare/îmbolnăvire în legătură cu imposibilitatea de a -și exercita rolurile
proprii (de soț/soție, tată/mamă, prieten, rol profesional etc.). Fiind și foarte
impresionabil și pesimist, nivelul său de anxietate este mai mare decât cel al
Combativului, simptomele somato-fiziologice care apar manifestându- se cu frecvență
și intensitate ceva mai mare. Are sau nu încredere în terapie, în general nu are
încredere în forțele proprii, dar este motivat (de necesitatea de a se întoarce mai
repede la exercitarea rolurilor) și dispus să coopereze la propria recuperare. Motivația
sa trece prin submotivație (în cazul în care este stresat de gândul că nu -și poate
exercita rolurile, dar se gândește și la faptul că i -ar prinde bine o pauză , la motivare
corect adaptată necesităților și prin supr amotivare (mai ales în cazul pacienților cu
subfactorul dominant al personalității responsabilitatea).
Incurabilul. Este o categorie specială de pacienți, asupra căreia trebuie să se atragă
atenția. Pacientul incurabil este cel la care diminuarea simptome lor, oricare ar fi ele și
oricât de puțin grave ar fi, nu atrage decât recrudescența sau deplasarea l or (este vorba
mai mult despre nevindecabili decât despre incurabili). Incurabilii, în orice formă de
terapie, sunt persoanele la care nu se poate face alt ceva decât să se ușureze durerea

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
94(fizică sau morală) și să li se facă restul vieții mai ușor. Nevindecabilii sunt cei care
pot duce o viață aproape normală, chiar și cu câteva boli (nu este vorba despre
simulatori). Ei nu se străduiesc să pară că suferă și nu urmăresc concedii medicale, ci
suferă cu adevărat și nu precupețesc nici un efort material pentru a găsi terapeutul
potrivit, majoritatea fiind femei. La acești pacienți problema nu este la nivel corporal,
ci pe plan psihic și, ca urmare, corpul suferă în realitate. Pentru faptul că simptomul
(psihic) care constă în a avea simptome (somatice) nu se lasă reperat, acești pacienți
vor căuta întotdeauna pe cineva căruia să i se plângă, la a cărui cunoștințe să apeleze,
cineva care e de fapt un lanț întreg de terapeuți în c are terapeutul actual este doar o
verigă. Pacientul incurabil este bineînțeles anticipativ și foarte influențabil în ceea ce
privește riscurile producerii unui accident/îmbolnăviri. În momentul în care
accidentul/îmbolnăvirea s -a produs, su nt disperați, au tendința de a învinui pe alții
pentru suferința lor (terapeuți, familie, prieteni etc.), găsindu -și de fapt un refugiu
(pauză ) permanent în boală. Nivelul lor de pesimism și anxietate este destul de ridicat.
Pățitul sau cunoscătorul . Aces t tip cuprinde numai pacienți cu antecedente medicale,
care au mai beneficiat de tratamente diverse. Foarte interesați să știe tot despre boala
lor, în lipsa unor informații primite direct de la sursă (terapeut), se interesează la rude,
prieteni, cunoscuți, citesc tot ce le pică în mână și devin, în scurt timp, foarte
pricepuți. Sunt cei care, atunci când vin la terapeut, sugerează diagnosticul și măsurile
terapeutice, pentru că le cunosc de la alți terapeuți pe care i -au mai vizitat sau pentru
că știu de la cei din jur. În unele situații, încrederea pacientului în terapeut se obține
foarte greu, dacă ceva din ce spune sp ecialistul nu se potrivește cu ceva ce știa
pacientul. Se poate ajunge la refuzul de a accepta și efectua un anumit program sa u
chiar la ab andon, dacă nu li se ascultă sfaturile, dacă nu sunt recunoscuți și abordați
corect. În general, în timpul internărilor în spital, riscul apariției acestui tip de pacienți
este crescut. Pățitul este anticipativ și impresionabil, gândindu -se în primul rând la
sine și acumulând toate informațiile pe care le poate obține, pentru a fi pregătit pentru
orice eventualitate . Nivelul de anxietate este destul de crescut, deoarece are impresia
că recunoaște în orice simptom un semn al unei boli fatale sau foarte grave . Este
pesimist, nu are încredere în sine și nici în terapie (motiv pentru care nu are nici
răbdare, propunând mereu alte metode terapeutice și considerându -le pe cele adoptate
ca ineficiente). În timpul programului de terapeutic este re ținut, de frica recidivei,
pentru că știe ce a pățit cineva .
Resemnatul. Anticipativ și foarte influențabil în ceea ce privește posibilitatea apariției
unei boli, pe un teren deja marcat de o anxietate de nivel crescut, pacientul Resemnat
nu mai are nimic de făcut decât să accepte situația așa cum este. Resemnatul găsindu –
se mai ales printre persoanele în vârstă, cu antecedente medicale mai mult sa u mai
puțin grave, cu o bogată experiență în ceea ce privește terapiile și cu posibile deziluzii
în ceea ce privește efectele lor, este marcat de tulburări organice și vegetative, cu atât
mai mult cu cât își manifestă mai intens pesimismul. Hotărând că nu mai este nimic de
făcut , Resemnatul se gândește că poate ar putea chiar profita de pauza pe care i-o
oferă boala și …. nu acceptă să facă mai nimic. Este foarte greu de motivat un astfel
de pacient, atâta timp cât nu mai crede că l -ar putea ajuta cineva și este convins că nici
el nu mai are resursele necesare pentru a se însănătoși.
Fatalistul. Îngrozit de gândul că s -ar putea acc identa/îmbolnăvi, dar fiind în același
timp sigur că acest lucru se va întâmpla ( pentru că e imposibil să scapi de așa ceva ),
Fatalistul este un pesimist cronic , caracterizat prin neîncredere în terapie, în general și
în forțele proprii, în special. Nu este vorba neapărat că nu își cunoaște posibilitățile și
limitele și că nu crede că acestea l -ar putea susține în eforturile pe car e le face, ci
despre faptul că orice aș face tot nu poate fi bine, pentru că …… bine nu există . În
momentul accidentării/îmbolnăvirii, din tabloul stărilor psihice care îl caracterizează
lipsesc multe care sunt întâlnite la celelalte categorii, pentru că el nu a fost luat prin

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
95surprindere. Gândește, în general știam eu! și nu -i mai rămâne decât să se gândească
la ce e mai rău (moarte, de exemplu), în această situație, la Fatalist întâlnindu-se o
anxietate de nivel ridicat. Îi lipsește motivația ( la ce bun?) și, ca atare nu se angajează
în colaborarea cu terapeutul.
APLICAȚII
Efectuați activități de observare și intervievare a unor persoane bolnave și identificați tipul în
care se încadrează.
EVALUARE
1. În cadrul bolii găsim următoarele tipuri de manifestări:
a. în concordanță cu temperamentul pacientului
b. legate de organicitate
c. funcționale
d. biochimice
e. caracteriale
f. legate de suferința subiectivă
2. Psihologia medicală consideră boala ca fiind:
a. o stare de disconfort
b. o sinteză a senzațiilor pacientului
c. o reflectare infidelă a procesului fizio -patologic
3. Mecanismele de apărare a EU -lui sunt:
a. supape de apărare
b. conștientizate
c. neconștientizate
4. Printre mecanismele de apărare a EU -lui se numără:
a. regresiunea
b. evaziunea
c. exaltarea EU-lui
d. refularea
e. denegarea
f. contagiunea informațională
g. raționalizarea
5. Printre modificările psiho -comportamentale induse de boală, cel mai frecvent întâlnite, se
numără:
a. sublimarea
b. proiecția
c. regresia afectivă și comportamentală
d. substituția
e. evaziunea
f. exaltarea EU-lui
6. În cazul bolilor cronice:
a. modificările psiho -comportamentale determină și modificări ale personalității
b. nu există modificări psiho -comportamentale, deoarece apare adaptarea

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
967. Printre factorii generatori de stres în bolile cronice se numără:
a. mediul social, în general
b. limitarea autonomiei
c. restrângerea contactelor sociale și diminuarea puterii sociale
d. climatul umed și rece
e. spitalizarea prelungită
8. În bolile cardiovasculare întâlnim:
a. un sindrom psihic specific
b. predispoziție la accidentări
c. sensibilitate deosebită la traume psihice
d. tulburări ale sferei afective
9. Boln avii cu afecțiuni respiratorii prezintă:
a. activism deosebit
b. atitudine pasivă față de existență
c. ușurință de exprimare corporală
d. tendință la lărgirea cercului de interese
e. instabilitate emoțională
10. La pacienții cu afecțiuni dig estive întâlnim:
a. tendință spre teatralism
b. scăderea atenției
c. dereglări vegetative
d. fatigabilitate
e. idei delirante
11. La pacienții cu afecțiuni renale întâlnim:
a. tendințe spre dramatizare
b. tristețe
c. irascibilitate
d. apatie
e. lentoarea ideației
12. În cazul bolilor sângelui apare:
a. astenia
b. somnolența
c. vertijul
d. anestezia psihică la durere
13. Pacienții cu cancer sunt caracterizați de:
a. comportament autist de izolare
b. cefalee
c. reacții ipochondrice
d. reacții de autoreglare
e. reacții suicidale
14. La bolnavul aflat în serviciul chirurgical apar:
a. reacții suicidale
b. anxietatea preoperatorie
c. tendințe de izolare
d. reacții nevrotice
d. dependența de alcool și droguri

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
9715. Simptomatologia psiho logică a sindromului dereglărilor posttraumatice de stres este
dominată de:
a. dereglări de somn
b. creșterea simțului de răspundere
c. creșterea simțului de culpabilitate
d. dependența de alcool și droguri
16. Printre tulburările personalități i de tip obsesiv- compulsiv se numără:
a. tendința spre dramatizare
b. lipsa de adaptare la situații noi
c. simțul crescut al propriei importanțe
d. indecizia
e. sensibilitatea critică
17. Printre tulburările personalității de tip histrionic se numără:
a. tendințe spre auto -dramatizare
b. lipsa de imaginație
c. tendințe spre întârzierea deciziilor
d. tendințe spre egocentrism
e. capacitate mare de autoamăgire
18. Tulburările personalității de tip paranoid se caracterizează prin:
a. suspiciune
b. sensibilitate
c. tendințe spre șantaj emoțional
d. simț crescut al propriei importanțe
e. tendințe spre precauție exagerată
19. Tulburarea depresivă de personalitate se caracterizează prin:
a. veselie și optimism
b. anticiparea unui rezultat rău
c. puternic simț al datoriei
d. oscilații între diverse stări
20. Tulburarea hipertimică de personalitate se caracterizează prin:
a. o stare de exaltare neobișnuită
b. imagine sumbră asupra vieții
c. veselie și o ptimism
d. tendința spre îngrijorare fără măsură
e. variabilitate în dispoziție
21. Tulburările personalității de tip schizoid se caracterizează prin:
a. tendință spre introspecție
b. încăpățânare
c. lipsa relațiilor emoționale
d. lipsa d e interes pentru opiniile celorlalți
22. Printre trăsăturile personalității de tip antisocial se numără:
a. energie scăzută
b. insucces în realizarea unor legături bazate pe afecțiune
c. comportament apatic
d. comportament impulsiv
e. absența sentimentului de vinovăție

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
9823. Tulburările personalității de tip impulsiv se caracterizează prin:
a. insucces în realizarea unor legături bazate pe afecțiune
b. incapacitatea de a controla adecvat emo țiile
c. prezența descărcărilor bruște de mânie
24. Tulburările personalității de tip evitant se caracterizează prin:
a. stări de exaltare
b. anxietate
c. teamă de critici
d. precauție exagerată
25. Tulburările personalității de tip dependent se caracterizează prin:
a. voință slabă
b. încăpățânare
c. egocentrism
d. tendințe spre evitarea responsabilităților
e. lipsa încrederii în sine
26. Pacientul realist se caracterizează prin:
a. capacitate scăzută de autoapreciere
b. cunoașterea bună a propriilor posibilități și limite
c. lipsă de speranță în recuperare
d. încredere în forțele proprii
27. Pacientul combativ se caracterizează prin:
a. optimism
b. tendințe spre subevaluarea forțelor proprii
c. tendințe spre supraevaluarea forțelor proprii
d. tendințe de dominare în cadrul relației terapeut -pacient
28. Pacientul dependent de rol se caracterizează prin:
a. lipsa de anticipare a bolii
b. impresionabilitate față de suferința celorlalți
c. frică de a se afla în imposibilitatea de a- și exercita rolurile proprii
d. indisponibilitate la colaborare
29. Pacientul incurabil se caracterizează prin:
a. optimism
b. pesimism
c. tendințe de anticipare a bolii
d. tendințe de a se autoînvinui pentru boală
30. Pacientul pățit se caracterizează prin:
a. anxietate ridicată
b. pesimism
c. încredere în sine și în terapie
d. disponibilitate necondiționată la colaborare
31. Pacientul resemnat se caracterizează prin:
a. motivație bună
b. anxietate crescută
c. indisponibilitate la colaborare
d. pesimism
32. Pacientul fatalist se caracterizează prin:
a. încredere în terapie
b. pesimism
c. lipsă de motivație
d. disponibilitate la colaborare

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
99Rezumat
În determinarea bolii participă elemente foarte variate, ceea ce face ca aceasta să aibă felurite
expresii. Găsim astfel, în cadrul bolii, atât manifestări leg ate direct de organicitate, dar și
manifestări funcț ionale, biochimice și, mai ales, suferin ță subievtivă, prima care preocupă pe
bolnav. În acest fel, boala poate fi considerată ca o sinteză pe care Păunescu ș i Podeanu, de
exemplu, o văd ca o sinteză realizată de bolnav, sinteză a tuturor senzaț iilor sale, pe care le trece
prin filtrul psihicului său și care, din acest motiv, reprezintă o reflectare infidelă a procesului fizio –
patologic. Conștiința bolii este elementul care domină disproporț ional asupra substratului real
organo-lezional.
Apărarea EU -lui și adaptarea personalităț ii la condi țiile interne și externe sunt probleme
foarte importante, adaptarea fiind, de fapt, esen ța vie ții. Aceste mecanisme, în viziunea a numero și
autori, sunt similare cu mecanismele corporale implicate în men ținerea homeostaziei și pot lua
aspect patologic atunci când sunt în minus sau exces, sau apar într-un moment inadecvat.
Cele mai frecvente mecanisme de apărare cunoscute sunt: refularea, controlul conștient,
identifi carea, tranferența, compensația, raționalizarea, substituția, deplasarea, proiecția,
simbolizarea, fixarea, regresiunea, disocierea, denegarea, sublimarea, conversiunea, fantezia,
întoarcerea la contrar, formația reacțională.
Comportamentul bolnavilor e ste dominat de trei trăsături principale:
Strâmtarea orizontului cu diminuarea importan ței lumii exterioare, cre șterea cenesteziei,
centrul aten ției devine alimenta ția, digestia, excre ția
Egocentrismul – lumea personală devine aproape exclusivă
Comportamentul tiranic și, în acela și timp, dependent, cu aspect de regresiune infantilă
Literatura psihologică de specialitate enumeră următoarele modificări psiho -comportamentale
induse de boală: regresiunea afectivă și comportamentală, evaziunea, exaltarea eu -lui, contagiunea
informațională, boala – școală a intrajutorării umane.
În cadrul bolilor cronice utilizarea modelului clasic de boală este aproape imposibilă, acest
lucru ducând la exigen ța modificării lui. Acest lucru are în vedere o serie de caracter istici pe care
desfășurarea bolii cronice le prezintă.
Adaptarea la condi țiile mediului de boală este ajutată, așa cum subliniază Sivadon (1973), de
următoarele condiț ii:
Problema autonomiei spațiale. Bolnavul cronic are senza ția că spațiul său este lim itat
(mai ales atunci când este afectată deplasarea). Această imposibilitate de deplasare duce
adesea la sentimentul de abandon.
Relațiile sociale ale bolnavului, relațiile sale în cadrul grupului de bolnavi și mai ales
relațiile sale cu familia. H. Duchêne (citat de Sivadon, 1973) subliniază că în
interac țiunea dintre bolnav și anturajul său două elemente sunt capitale: tabloul
suferin ței care apasă bolnavul și realitatea dramei în care este aruncată existența umană
ca urmare a bolii.
După cum se poate observa, organismele afectate de boală își caută ș i își găsesc mecanisme
de apărare, de compensare, de echilibrare. Acestea însă nu se încadrează, de fiecare dată, î n sfera
normalului (așa cum este ea considerată de specialiști), conducând la modificări ma i mult sau mai
puțin grave, de durată mai lungă sau mai scurtă, reversibile sau nu în funcț ie de evolu ția ulterioară a
pacientului. Rămâne și în sarcina kinetoterapeutului (alături de toț i ceilal ți factori responsabili de
asigurarea stării de sănătate a po pulației) să -și aducă contribuț ia la revenirea la normalitate a
pacientului din toate punctele de vedere.
Având în vedere aspectele enumerate, se pot stabili următoarele tipuri de pacienți: realistul,
combativul, dependentul de rol, incurabilul , pățit ul sau cunoscător ul, resemnatul, fatalistul.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
100Bibliografie
1. BIENFAIT, M. (1980), Formulaire therapeutique de reeducation fonctionnelle, Paris
2.BIRCH, A. și HAYWARD, S. (1999), Diferențe interindividuale, București, Edit. Tehnică
3. COLEMAN, J.C., BUTCHER, J.N., CARSON, R.C. (1984), Abnormal Psychology and
Modern Life, Scott Foresman Comp. Glenview, Illinois, London
4. CUCU, C.I. (1980), Psihologie medical ă, Bucure ști, Edit. Litera
5.DELAY, J. și PICHOT, P. (1962), Abrégé de psychologie, Masson, Paris
6. EPURAN, M., CORD UN, M., MÂRZA, D., MOȚET, D., OCHIANĂ, G., STĂNESCU, M .
(2006), Asistență, coniliere și intervenții psihomedicale în sport și kinetoterapie, Editura
Fund ației Humanitas, București
7. HEBB, D.O. (1972), Textbook of Psychology, Philadelphia, London, W.B. Saunders
Company
8. IAMANDESCU, I. (1995), Manual de psihologie medicală, Edit. INF Omedia, Bucureș ti
9. INGRAM, J.B. (1979), Curriculum integration and lifelong, Oxford UNESCO and
Pergamon Press
10.KOLB, L. (1973), Modern clinical psychiatry, Saunders
11.LELORD, F. și AND RE, C. (1996), Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile, Edition
Odile Jacob, Paris
12. LIEURY, A. (1996), Manual de psihologie generală, Bucureș ti, Edit. Antet
13. MÂRZA, D. (2005), Ameliorarea actului recuperator kinetoterapeutic prin implicarea
factorilor d e personalitate și aplicarea legităților psihologice ale relațiilor terapeut -pacient ,
Edit. Tehnopress, Ia și
14.MOȚET, D. (coord) (1997), Îndrumător terminologic pentru studenții secții lor de
Kinetoterapie, Bacău
15.MOȚ ET, D. (2009), Enciclopedia de kinetoterapie, vol. I, Editura Semne, Bucure ști
16. POPESCU-NEVEANU, P. (1978), Dicționar de psihologie, Bucureș ti, Edit. Albatros
17.POTKAY, CH.R. și ALLEN, B.P. (1986), Personality: Theorie, Research and Application,
Brook/Cole Publishing Company, Monterey California
18. SILLAMY, N. (1996), Dicționar de psihologie Larousse, Edit. Univers enciclopedic,
Bucureș ti
19.SIVADON, P. (1973), Traité de psychologie médicale, Masson, Paris

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
101Capitolul 4. Modalităț i de autocunoa ștere și de cunoa ștere a
pacien ților
Scop
Cunoașterea tipologiei terapeuților și a caracteristicilor fiecărui tip; cunoașterea
instrumentelor cu care pot fi obținute informațiile necesare încadrării fiecărui pacient ș i / sau
terapeut într- un anumit tip, în scopul reglării conduitei.
Obiective operați onale
După ce va studia această unitate de curs, studenții vor putea să:
recunoască diversele tipuri de terapeuți
identifice tipul de terapeut în care se încadrează
conștientizeze necesitatea reglării propriilor atitudini, în funcție de comportamentul fiecărui
pacient
cunoască instrumentele folosite în decursul timpului pentru evaluarea stresului indus de
boală
cunoască aspectele complementare care trebuie urmărite în evaluarea pacienților, pentru a
obține toate informațiile necesare stabilirii tipurilor în care aceștia se încadrează
 cunoască și să folosească modalităț i de autocunoa ștere și cunoa ștere a pacien ților
4.1. Despre chestionarele de evaluare a stresului indus de boal ă
Boala și situa ția de bolnav fiind considerate stresuri psihice, în decursul timpului, psihologii
au folosit o serie de instrumente pentru a reu și să descopere modul în care acestea îl afecteaz ă pe
pacient și în ce m ăsură. Câteva dintre cele mai folosite instrumente de acest gen sunt prezentate în
tabelul de mai jos (Tabel nr. 4.1.).
Tabel nr. 4.1. Chestionare de evaluare a stresului
Categoria Denumirea/autor Caracteristici
Chestionare ce m ă-
soară factorii stre-
sanțiScala de evaluare a reajust ării sociale
(SRRS), Holmes și Rahe, 1967
Chestionare de evenimente de via ță,
horowitz și colab., 1977
Chestionar de experien țe de via ță (LES),
Sarasan și colab., 1979listă de evenimente de via ță
idem
idem

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
102Chestionare pentru
evaluarea reac țiilor
la stresScala de stres Mcmillan, Mcmillan, 1981
Scala de stres perceput, Cohen, 1983
Indexul medical Cornell, Brodman, 1949
Chestionar de s ănătate (CHQ), Goldeberg,
1972
Inventarul de personalitate multifazic
Minnesota (MMPI), Hathaway, Kinley, 1940
SCL-90-R, Derogatis, 1975
16 PF, Cattel, 1970
Chestionar de personalitate Eysenck (EPQ),
Eysenck, Eysenck, 1975
Inventar de personalitate California (CPI),
Gough, 1975
Inventarul de anxietate (STAI) Spielberger
et. al, 1970
Inventar de depresie, Beck, 1971
Scala de anxietate și depresie, Hamilton,
1967
Scala de anxietate Zung, 1971
Profil al st ării dispozi ționale (POMS), Mc
Nair, 1971
Scala balan ței de afecte (ABS), Derogatis,
1975Vizeaz ă simptome fizice, psihice și
comportamentale
Indici de s ănătate fizic ă și mintal ă
idem
Chestionare multidimensionale pentru
evaluarea unor trăsături de
personalitate
idem
idem
idem
idem
Chestionare unidimensionale
idem
idem
idem
Listă de afecte și dispozi ții
idem
Chestionare ce a-
bordeaz ă interac ți-
unea individ-mediuChestionar de activitate Jenkins (JAS),
Jenkins, Zyzanski, Rosenman, 1975
Chestionar Maastricht (MQ), Appels, 1979
Profil de stres, Derogatis, 1980
Chestionarul celor patru factori (FFQ),
Beech, 1985
Chestionar de suport social (SSQ), Sarason,
1983
Index de interac țiuni sociale, Orth-Gomer,
Johnson, 1985
Resurse de ajustare, Mc Miller, Smith, 1982
Reac ții de ajustare, P. Miller, Surtees,
Cretman, 1985Abordeaz ă stresul sub aspectul rela ției
cu boala coronarian ă
idem
idem
idem
Cantitatea și calitatea suportului social
idem
Evalueaz ă capacitatea de ajustare
idem
Chestionare de stres
profesionalFișă de diagnostic ocupa țional (JDS)
Hackman, 1971
Indice al caracteristicilor profesionale (JCI)
Sims, 1976
Ambian ța profesional ă perceput ă (PWE)
Newman, 1977
Tehnica grilelor (RGT) Crump, Cooper,
1980Redau diferite caracteristici ale
stresului profesional percepute de
individ
În general, chestionarele enumerate au urm ărit eviden țierea unor reac ții la stres care se
manifest ăîn sferele fiziologic ă, fiziopatologic ă, psihologic ă și comportamental ă a fiin ței umane, la
nivelul sistemelor specifice (Tabelul nr. 4.2.). La nivelul fiec ărui sistem se pot decela o serie de
manifest ări, care ne pot oferi un tablou destul de complex al modific ărilor psiho-comportamentale
induse de boal ă și care pot constitui un indicator pre țios pentru ghidarea modalit ăților de abordare a
pacien ților.
Tabel nr. 4.2. Rec ții la stres evaluate de chestionare
Reacții
fiziologice și
fiziopatologiceSistem muscular: dureri în mușchi, tensiune musculară, ticuri, bruxism,
fasciculații etc.
Sistem nervos simpatic: palpitații, tahicardie, transpirații, cefalee, amețeli,
dispnee

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
103Sistem nervos parasimpatic: creșterea/scăderea apetitului, diaree, vărsături,
frigiditate/impotență, dureri gastrice, dificultăți de deglutiție etc.
Sistem imunitar: răceli, infecții, alergii etc.
Reacții
psihologiceSistem emoțional: sentiment de neputință, de eșec și insatisfacție, anxietate,
depresie, frustrare, iritabilitate, labilitate afectivă etc.
Sistem cognitiv: deficit de atenție/și memorie, dificultăți în a lua decizii,
confuzii mintale, ideație obsesivă, creativitate redusă, tulburări de somn,
coșmaruri etc.
Reacții
comportamentaleabsenteism, performanțe scăzute, instabilitate profesională, accidente,
pasivitate, deteriorarea relațiilor interpersonale, abuz de alcool, tutun, cafea,
tranchilizante, agresivitate, suicid etc.
4.2. Aspecte complementare care trebuiesc examinate pentru
cunoa șterea pacientului
Din punct de vedere psihologic, în elaborarea anamnezei și nu numai, în scopul cunoa șterii
pacientului, terapeutul poate ad ăuga la metodele de explorare și evaluare specifice profesiunii sale
și urm ărirea unor aspecte care s ăîi ofere un tablou cât mai complex asupra st ării de moment a
pacientului și săîl ajute la stabilirea unei rela ții cât mai eficiente cu acesta, astfel:
4.2.1. Examinarea st ării mintale
Chiar dac ă, la prima vedere, aceast ă form ă de examinare nu este specific ă terapeutului
ocupațional , prin folosirea sa și pe baza caracteristicilor de mai jos, se pot ob ține indica ții pre țioase
în leg ătură cu starea de moment a pacientului, stare care va orienta modul de abordare a acestuia în
relația terapeutic ă.
Examinarea st ării mintale urm ărește: Aspectul și comportamentul, Vorbirea, Dispozi ția,
Depersonalizarea, derealizarea, Fenomenele obsesive, Ideile delirante, Halucina țiile și iluziile,
Orientarea, Aten ția și concentrarea, Memoria, Con știința bolii
Aspectul și comportamentul
Aspectul general și vestimenta ția pacientului trebuiesc observate. Nep ăsarea fa ță de sine,
manifestat ăîn înf ățișarea neîngrijit ă, murdar ă și în îmbr ăcămintea șifonat ă sugereaz ă, printre altele:
alcoolismul, dependen ța de drog, depresia, demen ța sau schizofrenia. Pacien ții cu manie pot purta
haine viu colorate, apar ținând unor stiluri diferite și neasortate, sau se îmbrac ă neîngrijit. Aspectul
corporal trebuie notat (o înf ățișare sugerând o pierdere ponderal ă recent ă poate pune problema unei
afecțiuni somatice, a anorexiei nervoase, a depresiei sau a nevrozei anxioase cronice).
Aspectul fe ței furnizeaz ă informa ții în leg ătură cu dispozi ția. În depresie, tr ăsăturile cele mai
caracteristice sunt l ăsarea în jos a col țurilor buzelor, br ăzdarea vertical ă a arcadei sprâncenoase, cu
o ușoară ridicare a unghiului intern al fiec ărei sprâncene. Pacien ții anxio și au, în general, cute
orizontale ale frun ții, sprâncene ridicate, fante palpebrale l ărgite și pupile dilatate.
Postura și mi șcările reflect ă, de asemenea, dispozi ția. În mod caracteristic, un pacient
deprimat st ă cu trunchiul aplecat înainte, umerii l ăsați în jos, privirea a țintită spre podea. Un pacient
anxios are, de obicei, o pozi ție vertical ă a trunchiului, cu capul drept și stă așezat pe marginea
scaunului, de care se prinde, în acela și timp, cu mâinile. Persoanele anxioase sau cu depresie agitat ă

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
104sunt sperioase, tremur ă adesea și nu au stare, î și ating în permanen ță bijuteriile, î și aranjeaz ă
hainele, î și mușcă unghiile. maniacalii sunt hiperactivi și agita ți.
Comportamentul social este important. Pacien ții cu manie nu respect ă uzan țele sociale și
sunt nepotrivit de familiari cu oamenii pe care nu-i cunosc bine. Cei cu demen ță răspund uneori
nepotrivit în diferite etape ale interviului, sau î și continu ă preocup ările lor proprii, aparte, ca și cum
interviul nu ar avea loc. Schizofrenii pot avea un comportament ciudat: unii sunt hiperactivi și
dezinhiba ți din punct de vedere social, al ții retra și și absorbi ți, alții agresivi.
Comportamentul motor, cum ar fi stereotipii, negativism, ecopraxie, ambitendin ță și
flexibilitate ceroase. Trebuie c ăutate semnele diskineziei tardive , o tulburare motorie întâlnit ă mai
ales la b ătrâni, în special femei, care au folosit timp îndelungat medica ție antipsihotic ă (mișcări de
mestecare și suc țiune, grimase, precum și mișcări coreoatetozice la nivelul fe ței, membrelor și al
mușchilor respiratori auxiliari).
Vorbirea
Vor fi evaluate viteza și volumul vorbirii . Vorbirea poate fi neobi șnuit de rapid ă, ca în manie,
sau încetinit ă, ca în depresie. Volumul vorbirii poate fi crescut la maniacali și la unii pacien ți
anxio și, cei cu depresie sau demen ță pot face pauze lungi înainte de a r ăspunde, iar r ăspunsurile pot
fi scurte, s ărace în produc ție verbal ă spontan ă.
Se vor analiza și exprim ările pacientului și tulbur ările fluxului vorbirii . Întreruperile bru ște
pot indica blocajul gândirii, dar sunt, cel mai adesea, simplul efect al distragerii aten ției.
Dispozi ția
Evaluarea dispozi ției începe cu observa țiile legate de comportament și continu ă cu întreb ări
directe, cum ar fi: Cum v ă simțiți în general? sau În ce stare de spirit v ă găsiți?. Se poate depista o
depresie (tendin ța la plâns, gânduri pesimiste despre prezent, lipsa de speran țăîn viitor, sentimente
de vinov ăție referitoare la trecut) sau o anxietate (prin întreb ări despre simptomele somatice și
gândurile asociate st ării afective respective). Exaltarea se depisteaz ă prin acelea și întreb ări ca și
cele folosite pentru depresie.
Dispozi ția va fi cercetat ă și din punct de vedere al fluctua țiilor și concordan ței. Când
varia țiile sunt excesive, folosim termenul de dispozi ție labil ă. Dispozi ția care nu corespunde
contextului este numit ăincongruent ă (triste țe când se vorbe ște despre lucruri vesele).
Depersonalizarea și derealizarea
Pacien ții cu derealizare descriu adesea lucrurile din jurul lor ca p ărând artificiale și lipsite de
viață, iar cei cu depersonalizare se descriu pe ei în șiși ca având un sentiment de deta șare fa ță de
mediu, incapabili de a sim ți emo ții, sau ca și cum ar juca un rol.
Fenomenele obsesive
Se vor c ăuta, mai întâi, gândurile obsesive (care se repet ă, chiar dac ă persoana se str ăduiește
să le îndep ărteze); apoi se vor depista ritualurile obsesive (unele pot fi observate în afar ă, altele se
desfășoarăîn ascuns (de exemplu, în gând).
Ideile delirante
Ideea delirant ă este un simptom pentru care nu se pot formula întreb ări directe, deoarece
pacientul nu o recunoa ște ca fiind diferit ă de alte credin țe. Existen ța ei poate fi sugerat ă de
informa țiile date de apar ținători, sau de anumite evenimente din via ța pacientului.
Iluziile și halucina țiile
Investigarea se va face cu mult tact, pentru ca pacien ții să nu se simt ă ofensa ți (fără a se
adresa întreb ări directe).
Halucina țiile vizuale vor fi diferen țiate cu aten ție de iluziile vizuale; trebuie f ăcută distinc ția
între halucina ții și experien țele disociative.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
105Orientarea
Orientarea este evaluat ă prin întreb ări care se refer ă la con știința timpului, a spa țiului și a
persoanelor.
Aten ția și concentrarea
Se pot decela din fondul general al interviului, sau prin aplicarea unui test numit testul seriei
de șapte (pacientului i se cere s ă scad ă 7 din 100, din nou 7 din rest ș.a.m.d., pân ă când restul este
mai mic decât șapte, înregistrându-se timpul și num ărul de erori. Se poate folosi și enumerarea
lunilor anului în ordine invers ă (sau a zilelor s ăptămânii).
Memoria
Se pot pune întreb ări despre dificult ățile mnestice cotidiene. Se pot folosi și teste
standardizate, evaluându-se memoria imediat ă, recent ă și îndep ărtată.
Conștiința bolii
O părere general ă poate fi formulat ă pe parcursul desf ășurării interviului, în final putându-se
pune și întreb ări directe.
4.2.2. Examinarea st ării somatice
În afara metodelor deja cunoscute de examinare a sferei somatice, se poate folosi cu succes și
o form ă de examinare neurologic ă, în suspiciunea de sindrom organic , care include:
Capacit ățile de limbaj
Insuficien ța par țială a func ției limbajului se nume ște disfazie . Limbajul poate fi afectat fie ca
exprimare, fie ca receptare, fie sub ambele aspecte; de asemenea, poate fi afectat fie în forma sa
vorbit ă, fie în cea scris ă.
Capacitatea de recep ție (aspectul senzorial) poate fi testat ăîn mai multe feluri. I se poate cere
pacientului s ă citeasc ă un pasaj de dificultate adecvat ă, sau cuvinte și litere separate, punându-l apoi
să explice ceea ce a citit. În țelegerea limbajului vorbit poate fi testat ă rugând pacientul s ă explice
ceea ce aude sau s ă răspund ă la comenzi simple.
Exprimarea (aspectul motor) se testeaz ă rugând pacientul s ă vorbeasc ă și să scrie.
Tulbur ările limbajului indic ă, la dreptaci, leziuni în emisfera stâng ă. La stângaci, localizarea
este mai pu țin sigur ă, dar la mul ți dintre ei este tot pe stânga. Tipul de tulburare a limbajului d ă
unele preciz ări suplimentare în ceea ce prive ște localizarea. Disfazia motorie sugereaz ă o leziune
anterioar ă, iar cea senzorial ă o leziune posterioar ă; o afazie predominant auditiv ă sugereaz ă o
leziune corespunz ătoare regiunii temporale, în timp ce o afazie predominant vizual ă sugereaz ă o
leziune posterioar ă.
Capacit ățile de construc ție
Apraxia este incapacitatea de a executa un act voli țional, chiar dac ă sistemele motor și
senzorial sunt suficient de integre pentru a-l face posibil. Pentru apraxia de construc ție i se cere
pacientului s ă facă figuri simple, folosind be țe de chibrit, sau s ă le deseneze. Apraxia de îmbr ăcare
se testeaz ă cerându-i pacientului s ă se îmbrace. Apraxia ideomotorie se testeaz ă rugând pacientul s ă
execute, la comand ă, acte din ce în ce mai complicate.
Apraxia de construc ție, mai ales dac ă pacientul nu poate completa jum ătatea stâng ă a figurii,
sugereaz ă o leziune în partea posterioar ă a regiunii parietale drepte. Poate fi asociat ă cu alte
tulbur ări legate de aceast ă regiune, anume neaten ția senzorial ă și anosognozia .

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
106Agnoziile
Agnozia este incapacitatea de a în țelege semnifica țiile stimulilor senzoriali, chiar dac ă
segmentul cortical și căile de conducere senzoriale sunt suficient de intacte pentru aceasta. Agnozia
nu poate fi diagnosticat ă dacă nu sunt dovezi clare ale integrit ății căilor senzoriale și ale lucidit ății
conștiinței. Se pot testa mai multe tipuri de agnozie:
astereognozia este neputin ța de a identifica formele tridimensionale; se testeaz ă
cerându-i pacientului s ă identifice obiectele care îi sunt puse în mân ăîn timp ce ține
ochii închi și.
atopognozia este incapacitatea de a preciza pozi ția, pe suprafa ța corpului, a unui
obiect.
agnozia digital ă- pacientul, având ochii închi și, nu poate preciza care din degetele
sale a fost atins; confuzia dreapta-stânga se testeaz ă atingând una din mâinile sau
urechile pacientului și întrebându-l care parte a corpului a fost atins ă.
agrafognozia este neputin ța de a identifica litere sau numere "scrise" pe piele; se
testeaz ă desenând numere pe palma subiectului, cu capacul de la stilou.
anosognozia este incapacitatea de a identifica deficitele func ționale produse de boal ă
și apare, cel mai des, ca necon știentizare a parezei stângi și neaten ție senzorial ă,
după o leziune parietal ă dreapta.
Agnoziile indic ă leziuni ale ariilor asociative din jurul ariilor senzoriale primare. Leziuni ale
oricăruia din lobii parietali pot produce astereognozie, agrafognozie și atopognozie contralaterale.
Neaten ția senzorial ă și anosognozia se întâlnesc mai frecvent în leziunile parietale drepte. Despre
agnozia digital ă și confuzia dreapta-stânga se afirm ă că ar fi mai frecvent asociate leziunilor
regiunii parietale dominante.
4.3. Modalități de autocunoaș tere și cunoaștere a pacientului
4.3.1. Elemente de Analiză tranzacțională
Analiza tranzacțională este un instrument care ne permite să înțelegem cu mai multă ușurință
cu anume motiv al comportamentului semenilor noștri, dar acest lucru nu este suficient și pentru a -l
modifica. Originile terapeutice i- au permis metodei să construiască strategii concrete î n sensul
diminuării dificultăților relaționale.
Poziții de viață și roluri
Analiza tranzacțională ne învață că, încă din copilărie suntem antrenați să facem distincția
între bine și rău, frumos și urât, negativ și pozitiv etc. În raporturile noastre cu alții adoptăm
modalități profunde, automate și existențiale, o anumită judecată după care noi sau alții au putere
sau dreptate. Această judecată de sine în raport cu celălalt este un mod de a se poziționa. Adesea
persoana are tendința de a se situa într -o poziție preferată ( poziție de viață preferată, sau
existențială ).TEMĂ DE LUCRU
Extrage ți, din literatura de specialitate sau de pe Internet, informa ții științifice referitoare la
rezultatele ob ținute prin aplicarea oricăruia dintre chestionarele de evaluare a stresului indus de
boală prezentat e în tabelul nr. 4.1. Prezenta ți-le în cadrul orelor de seminar și comenta ți-le.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
107Sunt patru poziții de bază (De Lassus, R., 2000):
– eu sunt OK, tu (alții) ești OK (eu +, tu +) – eu nu sunt OK, tu (alții) ești OK (eu -, tu +)
– eu sunt OK, tu (alții) nu ești OK (eu +, tu -) – eu nu sunt OK, tu (alții) nu ești OK (eu -, tu -)
Eu sunt OK, tu ești OK este atitudinea câștigătorilor. Este o atitudine realistă, deoarece nu
se referă decât la aici și acum și nu încearcă să absolutizeze nimic. Este atitudinea fericită de viață a
proximității, pozitivă. Este atitudinea pe care ar trebui să o adoptăm în timpul activităților și care
corespunde ideii de a coopera.
Eu nu sunt OK, tu ești OK , este atitudinea celor supuși. Putem considera această atitudine
ca fiind OK în raport cu o persoană într -un post ierarhic superior, la început dar nu pentr u multă
vreme. Persoanele care se instalează în această atitudine de viață vor juca multe jocuri psihologice
în poziție de Victimă. Ele vor suporta cu greu proximitatea și nu vor acționa pozitiv în cursul
activităților decât într -o atitudine dependentă. Lor trebuie să le dai indicații.
Eu sunt OK, tu nu ești OK , este o atitudine arogantă. Este o atitudine care provoacă mereu
conflicte, pentru că celălalt este acuzat, pentru că se încearcă devalorizarea lui. Este o atitudine de
viață foarte răspândită – am putea spune că chiar că este favorizată de lumea noastră de competiție
non-OK, unde fiecare încearcă să -l domine pe celălalt, să -l disprețuiască. Persoanele care adoptă
această atitudine de viață își petrec multă vreme cu jocurile psihologice – și se poate afirma că,
practic ele nu știu că există o proximitate adevărată, plină de căldură.
Eu nu sunt OK, tu nu ești OK , este o atitudine pasivă. La ce bun, lumea este pierdută sau nu
face doi bani, nu valorează mare lucru. Nu poți avea încredere în nimeni. Este mult mai bine să -ți
faci o vizuină și să nu te faci remarcat. Sentimental, primează indiferența. În planul acțiunii, fuga de
răspundere. Își petrece mult timp în izolare și cu jocurile psihologice în poziția de Victimă.
Toți oamenii trec, de -a lungul existenței lor, prin aceste poziții de viață. Ele se schimbă în
funcție de fiecare situație și persoană cu care individul intră în contact.
Evaluarea poziții lor de viață adoptate de fiecare se poate face după caracteristicile pozițiilor
de viață prezentate în grila din anexa nr. 3.
Stări ale sinelui
În fiecare persoană există trei stări diferite a le Eu- lui. Plecând de la una dintre aceste stări
ale Eu-lui, fiecare persoan ă ia decizii și reacționează. Aceste stări au primit numele de Copil, Adul t
și Părinte (Berne, E., citat De Lassus, R., 2000) și sunt reprezentate în Analiza tranzacțională prin
trei sfere suprapuse care reprezintă de fapt structura personalității (figura nr. 4.1.).
Figura nr. 4.1. Cele trei stări ale Eu-lui din punct de vedere
al Analizei tranzacționale (De Lassus, R., 2000)P
A
C

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
108Starea de părinte a Eu -lui
Starea de părinte înglobează toate coercițiile, prohibițiile impuse de părinți (d e toate
persoanele cu care am intrat în contact), așa numita morală, instituția cugetului, dar și prejudecățile
și toate interdicțiile, reglementările anacronice, dispozițiile interioare.
O persoană se află în Starea de Părinte atunci când comportamentul său reproduce un
comportament pe care l- a văzut, l -a perceput, l- a observat la părinți sau la persoanele care au avut
asupra sa o influență dominantă.
Starea de Părinte a Eu -lui este împărțită în două realități total diferite: Părintele normativ sau
critic și Părintele grijuliu.
Părintele critic/normativ (Exteropsyche după De Lassus, R., 2000) este cel care ne provoacă
cele mai multe dificultăți, întrucât ne cenzurează la tot pasul, interzicându -ne mult prea multe și
îndemnându- ne să interzicem multe și celorlalți; el este deținătorul tuturor prejudecăților și
judecăților noastre de valoare. Aspect pozitiv: este partea conducătoare care dă instrucțiuni, care
dictează normele într -o relație respectuoasă. Aspect negativ: este partea care se exprimă î ntr-o
relație neloială (non -OK), pentru a-l critica, a-l devaloriza pe celălalt .
Părintele tandru, binevoitor, grijuliu este caracterizat de dragoste părintească, protectoare,
manifestată față de aproapele nostru și dorința de a -i sări în ajutor, tendința de a- i povățui pe alții.
Aspect pozitiv: este partea care protejează, care ajută, încurajează, încuviințează, care este
prevenitoare. Aspect negativ: atunci când individul îl folosește ca să superprotejeze (adică să îl
împiedice pe celălalt să se dezvolte, să se formeze prin propriile experiențe), să facă lucrurile în
locul altuia ( pentru că el nu este capabil ).
Starea de Copil a Eu-lui
Starea de Copil a Eu- lui (Archeopsyche) ascunde toată zestrea instinctuală cu care se naște un
copil (predispoziți i, aptitudini); în Copil se ascunde sediul sentimentului stimei de sine. El este acela
care confirmă starea de bună dispoziție sau de inconfort a individului, dacă acesta se simte acceptat
sau respins, dacă încearcă un sentiment de culpabilitate, de insecuritate sau dacă trebuie să treacă la
defensivă. Această stare trăiește în oameni până în ultima clipă a vieții, pentru că este cea care
conține trebuințele noastre, dorințele noastre, impulsurile noastre. STAREA DE PĂRINTE A EU -LUI
(conține și reproduce înregistrări de valori și comportame nte)
PĂRINTE NORMATIV PĂRINTE GRIJULIU
Dictează, conduce, impune, Ajută, încurajează, felicită, își
emite principii, protejează, asumă sarcini în locul cuiva pe
judecă, critică, devalorizează, care îl superprotejează
agresează P
STAREA DE COPIL A EU-LUI
COPIL ADAPTAT COPIL LIBER
se adaptează la trebuințele își exprimă spontan trebuințele,
altora (supunere), stă deoparte, emoțiile, sentim entele; co nține
se devalorizează, capac itate intuitivă, este sursă de
susține în mod sistematic creativitate
contrariul (rebel)C

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
109Copilul adaptat își adaptează trebuințele, dorințele după cele ale celorlalți, la diferite niveluri:
adaptare socială (celălalt emite o cerere, noi ținem cont de ea și ne modificăm
propriile trebuințe) sau la regulile pe care le acceptăm (acceptarea regulilor de
politețe, de exemplu);
supu nerea (de exemplu, teama în fața reacțiilor celorlalți);
devalorizare (ne dăm deoparte, ne declarăm incapabili, ne prezentăm ca o victimă
(rol de victimă);
revoltă (susținem în mod sistematic contrariu).
Copilul adaptat de poate comporta ca un copil ada ptat supus, copil adaptat victimă, copil
adaptat rebel.
Aspect pozitiv: copilul adaptat este ceea ce ne permite să ne adaptăm din punct de vedere
social. Aspect negativ: cu o persoană care se manifestă aproape întotdea una cu starea de copil
adaptat este greu de trăit .
Copilul natural, liber care se manifestă prin bucurie, spontaneitate, creativitate, curiozitate și
joacă; este sediul intuiției, indispensabilă capacității creative. Aspect pozitiv: Starea de copil este
inima omului, centrul a ceea ce este trăit, locul privilegiat al unei întâlniri adevărate. Este
exprimarea spontană a sentimentelor, care permite evitarea neînțelegerilor, a indispozițiilor atât de
frecvente în relațiile dintre oameni. Aspect negativ: ca și în cazul celorlalte stări ale Eu -lui, cu o
persoană care se manifestă întotdeauna cu starea de cop il, va fi greu de trăit și, în consecință va fi
repede respinsă.
Starea de adult a Eu-lui
Starea de Adult a Eu- lui reprezintă gândirea, intelectul, capacitatea de a analiza. Orice ființă
omenească posedă capacitatea de a percepe singură noțiunile, de a reflecta asupra lor, de a le
analiza, de ale compara, de a face deducții, de a înțelege, dar și aceea de a asculta informații.
Aspect pozitiv: permite culegerea de informații din toate realitățile vieții, luarea de decizii
gândite, rezolvarea problemelor, îndeplinirea sarcinilor, negocierea. Permite integrarea armonioasă
între dorințe (copil) și valori (părinte), fapt care dă personalității un sentiment de mulțumire în viață,
în acord cu sine însuși. Aspect negativ: provine din folosirea excesivă a acestei stări în relațiile
interumane. Un individ care se află permanent în starea de adult ar fi ca un adevărat robot. Părintele
critic găsește cusururile și Adultul critic depistează greșelile. Adultul analizează faptele și datele, le
interpretează, le stochează, cuplează posibilitățile și, în final, trage concluziile.
Nici o stare a Eu- lui nu este mai bună decât alta – toate trei sunt importante (inclusiv
subdiviziunile lor).
Evalu area stării sinelui se poate face pe baza grilei de evaluare prezentată în anexa nr. 4.STAREA DE ADULT A EU-LUI
(calculatorul)
compară, evaluează, analizează,
gândește, înregistrează și comunică
informații, cere A

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
110
Tranzacții
Analiza Tranzacțională numește tranzacție orice schimb verbal sau non- verbal între stările
Eu-lui a două persoane. Tranzacția este unitatea de bază a discursului social. Ea este compusă dintr –
o pereche stimul- răspuns tranzacțional. Într -o relație interpersonală, răspunsul unui interlocutor
devine stimul pentru celălalt iar dezvoltarea comunicării apare sub forma unui lanț de tranzacții.
Ținând cont de subdiviziunile stărilor de Părinte și de Copil, numărul posibil de tranzacții
este, din punct de vedere teoretic, foarte mare. 90% din relații însă sunt reprezentate de 7 tipuri de
tranzacții, din care primele 4 permit comunicarea OK -OK (figura nr. 4.2.), iar ultimele 3 constituie
sursa dificultăților de comunicare între oameni (Mitrofan, I., 2000) (figura nr. 4.3.).
Figura nr. 4.2. Tipuri de tranzacții care permit comunicarea eficientă
(Mitrofan, I., 2000)RELAȚII POZITIVE
(comunicare eficientă)
Tranzac ție Părinte Normativ-Adult
P
A
CP
A
CTranzacție Adult -Adult
P
A
CP
A
C
Tranzacție Copil liber -Copil liber
P
A
CP
A
CTranzac ție Părinte Grijuliu-Copil
P
A
CP
A
C

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
111Figura nr. 4.3. Tipuri de tranzacții care nu permit comunicarea eficientă
(Mitrofan, I., 2000)
TEME DE LUCRU
1. Fiecare student va analiza, pe baza Grilei de stabilire a Stării sin elui (Anexa nr. 4), doi dintre
colegi.
2. Urmăriți o discuție între doi dintre colegii voștri și identificați tipurile de tranzacții.
Exemplificați, la fiecare tip, formulările corespunzătoare.
3. Autoevaluați -vă și evaluați un coleg, în funcție de caract eristicile cuprinse în tabelul OK-OK
(Anexa nr. 3), determinân poziția de viață a fiecăruia în relația cu cadrul didactic coordonator al
seminarului. RELAȚII NEGATIVE
(non-OK)
Părinte normativ -Copil adaptat
P
A
CP
A
CPărinte Grijuliu -Copil adaptat
P
A
CP
A
C
Copil adaptat – Copil adaptat sau
Copil adaptat- P ărinte Grijuliu
P
A
CP
A
C

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
1124.3.2. Elemente de Programare neuro- lingvistică
Programarea neuro- lingvistică este descrisă frecvent ca un mod de abordare pragmatică a
comunicării umane și a schimbării, ca o manieră mai bună de abordare a pacienților, din punct de
vedere al modelării lor (Chidharom, J., 1993a).
Particularitatea Programării neuro-lingvistice este de a fi un model al modelului , un meta-
model . Sub acest titlu Programarea neuro- lingvistică nu caută să explice funcționarea ființei umane
(relevată de psihologie, sociologie, filosofie), ci ține cont de această funcționare într -un mod neutru
și exhaustiv, fără judecăți de valoare și fără evaluare morală. Toți practicienii Programă rii neuro-
lingvistice pun întrebarea Cum faceți ceea ce faceți? și nu De ce faceți aceasta?. Este modul prin
care Programarea neuro- lingvistică se deosebește de alte demersuri de asistență și de relațiile
terapeutice care caută să scoată în evidență motivul disfuncțiilor pacienților aflați în tratament,
considerând că dacă practicianul nu se ocupă de cauzele profunde ale problemei, acestea se vor
pierde, se vor imprima sau își vor schimba forma din cauza substituției simptomului. Într-o
activitate bazată pe Programare neuro- lingvistică, practicianul scoate în evidență resursele
pacientului care îl consultă.
Denumirea metodei are la bază următorii termeni:
P (programare), care subliniază existența automatismelor și deprinderilor însușite
N (neuro), care fa ce trimitere la rolul jucat de sistemul nostru nervos în crearea și
menținerea programelor noastre
L (lingvistică), care subliniază rolul limbajului verbal și nonverbal în intrarea în
acțiune și reactualizarea programelor noastre.
Principiile de bază ale PNL
Principiile de bază care formează cadrul de referință al Programării neuro -lingvistice se
orientează după două postulate majore:
Corpul și spiritul sunt o unitate indivizibilă și formează un sistem unic
Inconștientul există și reprezintă un rezervor de resurse în care se află stocat tot ceea ce am
învățat și experiențele noastre trecute; putem avea acces la el cu oarecare ușurință, deoarece
este inconștient tot ceea ce nu este conștient pentru moment.
Aceste două postulate sunt reluate și subliniate de altele, care susțin intervenția lor în
Programarea neuro- lingvistică:
Nu putem să nu comunicăm .Tot ceea ce pacienții noștri ne arată, ne lasă de înțeles, ne fac să
simțim și să resimțim are valoare de comunicare. Fie că tac, fie că vorbesc într -una, fie că se
plâng sau suferă în tăcere, că ne privesc sau că evită contactul vizual, că le place sau nu să
fie atinși, totul are valoare de comunicare. Dificultatea este de a ști ce vrea să spună
pacientul, acum și aici, în cadrul relației terapeut-pacient. Ce vrea pacientul să ne facă să
înțelegem? Am înțeles corect? În același timp, pacienții sunt atenți la toate semnele care vin
de la noi. Asta nu înseamnă că trebuie să căutăm a ne ascunde ceea ce gândim și
sentimentele, pentru că nu numai că nu vom ajunge la nici un rezultat, dar această
neconcordanță riscă să creeze confuzie și neliniște la pacient. Mai bine este să dispunem de
mijloacele necesare pentru a verifica ce mesaj a fost transmis ca răspuns la cel primit și de a
rectifica dacă a fost rău înțele s, ceea ce conduce la un al doilea postulat.
Sensul comunicării este dat de răspunsul pe care îl obținem . Să-l facem pe pacient să
înțeleagă este responsabilitatea noastră. Cu siguranță, nu este necesar să ne simțim vinovați
de fiecare dată când trebuie să repetăm, sau când suntem confruntați cu necesitatea de a găsi
alte cuvinte mai simple, mai tehnice pentru a explica pacientului motivele pentru care
propunem un anumit tratament sau o anumită durată a tratamentului, de exemplu. Ce ni se
propune este de a fi atenți la interlocutorii noștri, pentru a verifica dacă suntem pe aceeași

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
113lungime de undă și, dacă nu, de a avea mijloace simple și eficiente pentru a restabili
comunicarea.
Nu există eșec, ci doar feed -back Trebuie să rămânem optimiști pe tot parcursu l
comunicării, pentru că nu putem eșua. Din contra, datorită întoarcerii informației, putem să
descoperim că trebuie să reluăm explicațiile.Atunci trebuie să o luăm de la capăt dând
dovadă de mai multă flexibilitate, pentru a varia canalele senzoriale de comunicare, să
schimbăm vocabularul, să exploatăm ceea ce este important pentru interlocutorul nostru și,
în general, să fim disponibili pentru a vedea lumea prin ochii lor, a auzi cu urechile lor și a
simți cu pielea lor.
Captăm și tratăm informațiile din mediul înconjurător cu cele 5 simțuri .Organele noastre
senzoriale reprezintă uși de intrare pentru informațiile care vin din mediul înconjurător.
Vederea, auzul, gustul, simțul tactil, mirosul, toate simțurile noastre concură în a ne furniza
informații și ne permit să conștientizăm experiența imediată. Ne exprimăm la fel de bine
prin mimică, posturi și gesturi, ca și prin cuvintele pe care le folosim. Tot ceea ce exprimăm
ne ajută să ținem cont de canalele senzoriale pe care le folosim preferențial pentru captarea
și tratarea informației. Dacă ascultăm pacienții în mod detașat, ne dăm seama că ei ne arată
modul în care gândesc: în imagini, cuvinte, sunete, senzații, gusturi, mirosuri, sau toate
combinațiile posibile ale celor 5 simțuri.
Atunci când com unicăm, utilizăm toate mijloacele de exprimare de care dispunem;
comportamentul verbal și cel nonverbal se completează pentru a forma mesajele noastre. Sistemele
de reprezentări senzoriale se dezvăluie în comportament. Pot fi observate constant și se pot c onstitui
modele pentru a pune în evidență sistemul de reprezentări senzoriale utilizat (figura nr. 4.4.). Chiar
dacă avem un sistem senzorial dominant, acest lucru nu ne împiedică să utilizăm alte sisteme
senzoriale în anumite contexte.
Deși fiecare dintre noi avem un sistem de reprezenare senzorială dominant sau primar, nu
suntem totdeauna conștienți de acest lucru și de cele mai multe ori ignorăm faptul că interlocutorii
se servesc de un sistem senzorial diferit de al nostru.
Pornind de la informațiile pe care le- am obținut, trebuie să creăm o hartă (modelul nostru
pentru lume) care nu este același lucru cu teritoriul (lumea însăși). Hărțile noastre sunt
bineînțeles personale, legate de trecutul nostru, de cultura de bază și de limba în care ne
exprimăm. Modul în care ne reprezentăm lumea ne face să avem prejudecăți, să ne luăm
precauții, să avem lucruri nespuse sau neînțelese și toate acestea împiedică comunicarea.
Aceste hărți ne permit, de asemenea, să afirmăm că ne înțelegem prin cuvinte puține, sau că
nu avem nevoie de cuvinte pentru a comunica și că îi cunoaștem pe ceilalți ca pe propriul
buzunar. Această idee ne poate juca feste, deoarece înainte de a afirma că știm totul despre
pacientul nostru la sfârșitul unei ședințe, este necesar să acceptăm noutatea inerentă a
fiecărei întâlniri pentru a integra noile informații pe care le obținem. Dacă nu procedăm
astfel, riscăm să confundăm harta (ceea ce am perceput și am reținut anterior despre pacient)
cu teritoriul (pacientul în carne și oase).
Nu acționăm în funcție de teritoriu ci în funcție de harta acestuia. Adesea eșecurile
comunicării se datorează confruntării dintre două sau mai multe hărți care au pretenția că
reprezintă același teritoriu. În măsura în care nu avem suficiente date ca să verificăm
similitudinile și diferențele dintre ele, în ciuda bunelor noastre intenții, întâmpinăm
dificultăți de transmitere și receptare a informațiilor.
Comportamentul nostru trebuie să fie coerent, orientat spre un scop și bazat pe o intenție
pozitivă. Oricare ar fi proble mele pe care le întâmpină terapeuții, oricare ar fi simptomele
dureroase, penibile cu care se pot confrunta, oricare ar fi motivele pentru care cred că
pacienții le dau unele informații, în fața problemei de rezolvat trebuie să se afle intenția
pozitivă orientată spre pacient, chiar dacă expresia acestei intenții este pentru început de
neînțeles pentru acesta. Dacă se consideră că orice comportament este coerent, orientat spre
un scop și susținut de o intenție pozitivă, intervențiile terapeutului sunt facilitate deoarece

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
114riscă mai puțin să aplice o etichetă dezonorantă pacientului său (ca cea de masochist, isteric,
fabulator sau pervers ) și să -l abandoneze.
Figura nr. 4.4 . Sistemele de reprezentări senzoriale
(după Epuran, M. ș.a., 2001)
Alege rea celei mai bune metode de abordare a pacientului este posibilă dacă se
conștientizează și se ține cont de informațiile obținute deja .Acest postulat urmărește de fapt,
sensibilizarea responsabilității, exersarea discernământului, discreției și liberului arbitru
pentru a ajuta kinetoterapeutul în alegerea celor mai bune metode de abordare. În relația
kinetoterapeut- pacient acest postulat invită, de asemenea, la recunoașterea de către terapeuți
a faptului că nu sunt nici atotcunoscători, nici omnipotenți ș i, ca atare, alegerile efectuate
pentru stabilirea programului de tratament nu sunt nici infailibile, nici definitive. Ele sunt
susceptibile de modificări, în funcție de ceea ce se remarcă la pacient pe parcursul
ședințelor.
Cu cât avem mai multe posibilit ăți de a alege, cu atât este mai bine .În măsura în care
suntem liberi și responsabili de alegerile noastre, este bine să avem la dispoziție o vastă
paletă de posibilități din care să alegem. În Programarea neuro- lingvistică se consideră că
scopul înterven ției este de a îmbogăți și de a lărgi modelul despre lume al pacientului, altfel
spus de a crește calitatea și cantitatea alegerilor de care el dispune. Discutând cu pacientul
alegerea tratamentului, a procedurilor, a desfășurării și a rezultatelor scontat e se poate
presupune că îl putem ajuta în acest sens.Informații senzoriale percepute
prin cele cinci organe de simț
în mod simultan și inconștientO singură informație percepută
totodată și în mod conștient
Sistem de reprezentare senzorială dominantă
Recunoașterea sistemului de r eprezentare dominantă
Mesaje de observat
– postura
– gestica
– expresia feței
– căile de acces vizuale
– calitatea vocii
– alegerea cuvintelorVIZUAL AUDITIV KINESTEZIC

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
115Avem toate resursele de care avem nevoie fie în interiorul nostru, fie în mediul înconjurător .
O resursă este tot ceea ce ne -ar putea ajuta să ne atingem scopul, să progresăm în proiectele
noastre și să trăim bine. Programarea neuro- lingvistică ne arată că resursele se găsesc peste
tot, trebuie doar să fie considerate ca atare pentru a fi descoperite. Acest mod de a privi pune
la dispoziția noastră numeroase resurse. Printre acestea se numără și cele teh nice, care se
împart în două mari categorii: tehnici de comunicare și tehnici de schimbare.
Sisteme reprezentaționale
Omul își folosește simțurile, în afară pentru a percepe lumea și în interior pentru a -și
reprezenta experiențele trăite. În PNL, modurile în care informațiile senzoriale sunt preluate, stocate
și codate pe plan mental poartă numele de sisteme reprezentaționale.
Ele sunt corespunzătoare principalelor modalități senzoriale și pot fi utilizate extern (e) sau
intern (i). Sistemul vizual ( V) este folosit în afară atunci când se privește realitatea sau intern, atunci
când se vizualizează pe plan mental. La fel, sistemul auditiv (A) se divide în extern și intern.
Sistemul kinestezic (K) extern include senzații tactile, de temperatură sau textură. Kinestezia internă
cuprinde senzațiile amintite, emoții și senzații interne de echilibru și conștiință corporală, reunite de
obicei în sfera propriocepției. Sistemul vestibular, responsabil cu senzațiile de echilibru, constituie o
parte importantă a k inesteziei. Sistemele gustativ (G) și olfactiv (O) sunt considerate mai puțin
importante și adesea sunt incluse în cadrul kinesteziei (Mitrofan, I., 2000).
Folosim permanent toate aceste 3 sisteme primare (V A K), deși nu suntem în mod egal
conștienți de toate și avem tendința de a favoriza pe unul din ele.
Aceste sisteme nu sunt reciproc exclusive. Pe plan extern folosim permanent toate simțurile,
deși favorizăm unul sau altul dintre ele, în funcție de situația în care ne aflăm. Pe plan intern însă,
avem tendința de a fav oriza unul sau d ouă dintre ele, în funcție de lucrul despre care gândim.
Sistemul folosit în mod obișnuit, preponderent de o persoană, poartă numele de sistem
preferat sau primar . În cadrul sistemului preferat, de obicei suntem cap abili să facem distincții și
discriminări de mai mare finețe decât în celelalte. Uneori, un anumit sistem nu este suficient de
dezvoltat, ceea ce face ca anumite abilități să fie dificil de achiziționat.
Folosim limbajul extern pentru a comunica și descrie celorlalți gândurile sau experiențele
noastre interne, iar cuvintele prin care o facem indică sistemul reprezentațional pe care -l folosim.
Cuvintele cu bază senzorială (verbe, adjective, adverbe) poartă, în PNL, numele de predicate . De
obicei, folosire a cu preponderență a unui anumit tip de predicate indică sistemu l preferat de
reprezentări al persoanei.
Fiecare persoană dispune, de asemenea, de maniere preferate de a aduce informațiile din în
memorie în conștiință. O amintire completă conține toate imaginile, senzațiile, sunetele, gusturile și
mirosurile experienței originale. De obicei, pentru a o aduce din memorie, ne folosim pe plan intern
de una dintre aceste modalități senzoriale, numită sistem reprezentațional conducător sau input.
Majoritatea oamenilor au astfel de sistem conducător, care nu este neapărat același cu cel dominant.
De asemenea, el poate fi diferit în funcție de tipul de experiență.
Sinesteziile , ca asocieri, legături immediate și inconștiente între două simțuri, constituie o
parte importantă a felului în care gândim. De obicei, apar între sistemul preferat și cel de input.
Indicatorii de acces
PNL ne arată că este destul de ușor să aflăm în ce sistem reprezentațional gândește o persoană
la un moment dat, ghidându- ne după modificările fizice care apar atunci când gândim într -un
anumit fel. Aceste modificări au fost numite, în PNL, indicatori de acces , ei fiind de mai multe
tipuri.
Indicatorii de acces vizuali se referă la mișcările sistematice ale ochilor (verticale și la terale),
în funcție de modul în care gândim, despre care studiile au arătat că sunt asociate cu activarea
diferitelor arii cerebrale. Aceste mișcări apar și dispar foarte rapid, astfel încât este necesar un
deosebit de dezvoltat simț de observație pentru a fi remarcate. Ele indică secvențele de activare a
diferitelor sisteme reprezentaționale pe care persoana le folosește pentru a da un răspuns sau a trăi o

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
116experiență. De obicei , oamenii recurg în primul rând la sistemul de input atunci când caută răspuns
la o întrebare.
Alți indicatori de acces au caracter mixt, în sensul că reunesc patternuri de postură, mimică,
respirație, ritm al vorbirii etc.
Modelul căilor de acces și observarea comportamentului global ne permit să descoperim ce
sistem senzorial dominant utilizează interlocutorul și să -l abordăm corespunzător .
În primul rând trebuie să se recurgă la stabilirea sistemelor reprezentaționale, astfel:
Prin indicatorii de acces vizuali
Atunci când căutăm informații, ochii noștri se îndreaptă în direcțiile indicate în schemă
(figura nr. 4.5.), care ne dau informații despre modul în care avem stocate informațiile căutate,
despre modul de cunoaștere sub formă de imagini deja memorizate sau fabricate din toate piesele
(vizual), sonorități sau cuvinte rememorate sau construite (auditiv), senzații corporale sau emoții
(kinestezic), dialogul cu noi înșine (dialog intern).
Figura nr. 4.5 . Observarea căilor de acces vizuale (schemă valabilă pentru 95% din dreptaci; este
în general inversată la ceilalți) (după Epuran, M. ș.a., 2001)
Prin folosirea altor indicatori de acces
Cuvintele pe care le utilizează o persoană pentru a descrie experiența sa subiectivă vor ține
cont de sistemul senzorial dominant în acea experiență (Tabel nr. 4.5.).
Tabel nr. 4.5. Stabilirea dominanței senzoriale după cuvintele pe care le utilizează o persoană
(după Epuran, M. ș.a., 2001)
VIZUAL AUDITIV KINESTEZIC
A vedea; evident; vizibil; clar;
luminos; a lumina; obiectiv;
perspectivă; a ilustra; pitoresc;
lucid; clarvăzător; iluzie; miraj;
strălucitor; colorat; vag;
imprecis; net etc.A auzi; bineînțeles; a vorbi; a
spune; a asculta; a întreba; a
suna fals; a dialoga; acord;
dezacord; armonios; tonalitate;
discordanță; zgomot; ritm;
simfonie etc.A simți; a atinge; în contact cu;
conectat; bun simț; cu
picioarele pe pământ; călduros;
rece; dur; greu; resimțit;
stimulat; încărcat; descărcat;
șoc etc.
Aceste cuvinte sunt propuse cu titlu de exemplu; unele dintre ele pot fi interpretate diferit în
funcție de context. Ceea ce va fi vizual, auditiv sau kinestezic într- o experiență este trăirea Vizual creat Vizual evocat
Auditiv creat Auditiv evocat
Kinestezic Dialog interior

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
117- postură foarte relexată
– gesturi care imită cuvintele
– respirație profundă, amplă
– voce gravă, ritm lent cu numeroase pauze
– referire la senzații în alegerea cuvintelorKINESTEZICsubiectivă a persoanei. Important de știut este locul acordat fiecărui simț de către cel care exprimă
trăirea respectivei experiențe.
PNL propune câteva puncte caracteristice a căror observare va face posibilă cunoașterea
propriului sistem de reprezentare dominant și descoperirea acestuia la ceilalți (figura nr. 4.6.).
Figura nr. 4.6 . Sisteme de reprezentări senzoriale comportamentale
(după Epuran, M. ș.a., 2001)
Combinând cele trei modalități de evaluare (prin urmărirea indicatorilor vizuali, a celor
auditivi și a celor comportamentali), se poate structura o grilă de evaluare a sistemului de
reprezentări dominant (Anexa nr. 5).
4.4.Tipuri de terapeuți
Din cercetări realizate pe parcursul a 5 (cinci) ani, asupra unor eșantioane mari de terapeuți ,
s-au stabilit următoarele tipuri (Mârza, D., 2005):
Cu orientare spre sine. În ace astă categorie se înscriu terapeuții care sunt interesați
mai mult de propria persoană, de imaginea de sine, de obținerea unor avantaje
personale, dominați de nesiguranță. Își fac meseria în așa fel încât să nu poată fi
apreciați nefavorabil de cei din jur (superiori, colegi, pacienți). Trebuie să știe în
permanență părerea celorlalți despre ei și își reglează comportamentul din acest punct
de vedere; trebuie să evalueze în permanență, pentru a -și da seama de măsura în care TEMĂ DE LUCRU
1. Fiecare student va analiza, pe baza Grilei de evaluare a sistemului de reprezentări dominant
(Anexa nr. 5), doi dintre colegi.- postură puțin rigidă
– gesturi dirijate în sus
– respirație superficială și rapidă
– voce ascuțită, ritm rapid, sacadat
– cuvinte vizualeVIZUAL
– postură destinsă, relexată
– poziție de ascultare ca la telefon
– voce bi ne timbrată, ritm mediu
– cuvinte auditiveAUDITIV

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
118au reușit să facă impresie bună. În general își acceptă și își iau în considerați e doar
propria subiectivitate.
Cu orientare spre sarcină. Terapeuții orientați spre sarcină își focalizează eforturile
spre atingerea obiectivelor urmărite, cu orice preț. Ei știu ca trebuie să își facă treaba
bine și nu precupețesc nici un efort, gândesc și acționează strict tehnic. Autocrați,
severi, dar corecți, impersonali, despuiați parcă de afectivitate și generozitate, realiști.
Dirijați mai ales spre interese cognitive, tinzând spre sistematizări de cunoștințe, sunt
orientați spre obținerea și transmiterea de informații . Nu țin cont de subiectivitatea lor
sau a pacienților în cadrul relației.
Cu orientare spre interacțiune. Terapeuții orientați spre interacțiune sunt interesați,
în primul rând, de modul de abordare al pacientului, de calitatea rela ției și, în al doilea
rând de prestația tehnică pe care o oferă. Dirijați spre pacienți, altruiști, pentru ei
deviza este numai împreună vom reuși , motiv pentru care își canalizează eforturile
spre a câștiga încrederea pacientului și a -și dezvolta în permanență capacitățile
empatice, pentru a avea posibilitatea de a simți întotdeauna cum să iasă în
întâmpinarea pacienților. Sunt convinși fiind că numai un schimb intens de influențe
va putea să conducă la o bună cunoaștere și colaborare. A ccept ă și recunosc
subiectivitatea proprie și a pacientului.
Cu orientare instabilă. Terapeuții din această categorie sunt, în general nematurizați
profesional, animați de dorințe diverse și contrarii, pe care nu știu cum să și le
satisfacă. Caută să convingă, chiar să seducă pacienții; sunt când simpli executanți
determinați doar de interese materiale, când implicați în relația cu pacientul ajutându -l
pe toate planurile. Schimbările se pot produce de la o ședință la alta sau chiar în cadrul
aceleiași ședințe. Își schimbă atitudinile, destul de frecvent, în funcție de starea de
moment. Comunic ă în general bine, uneori pentru a veni în întâmpinarea pacientului,
alteori doar pentru a obține ceea ce vor. În funcție de starea de moment, pot lua sau nu
în considerare subiectivitat ea pacientului și chiar cea proprie. În general, nu le pasă,
nu doresc decât să aibă un loc de muncă, să aibă un salariu și toate acestea cât mai
mult timp, fără să apară vreo perturbare. Uneori autoritari și dominanți, alteori
permisivi (laissez-faire) sa u eschivatori, uneori factotumi, oportuniști, instabilitatea
lor le marchează și rezultatele, acestea fiind mai mult întâmplătoare.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
119EVALUARE
1. Poziția de viață Eu sunt OK, tu ești OK este caracterizată de:
a. o atitudine arogantă
b. genul de atitudine a câștigătorilor
c. o atitudine dominatoare
d. o atitudine pozitivă, care favorizează cooperarea
2. Poziția de viață Eu nu sunt OK, tu ești OK este caracterizată de:
a. o atitudine pasivă
b. o atitudine supusă
c. genul de atitudine a celor care joacă rol de victimă
d. o atitudine de devalorizare a celorlalți
3. Poziția de viață Eu sunt OK, tu nu ești OK este caracterizată de:
a. o atitudine arogantă
b. genul de atitudine a câștigătorilor
c. o atitudine dominatoare
d. o atitudine de devalorizare a celuilalt
4. Poziția de viață Eu nu sunt OK, tu nu ești OK este caracterizată de:
a. o atitudine pasivă
b. genul de atitudine a celor supuși
c. genul de atitudine a celor ce joacă rol de victimă
d. o atitudine de indiferență
5. Starea de Părinte a Eu- lui se caracterizează prin:
a. tendința de a critica
b. tendința de a da instrucțiuni
c. tendință de supunere
d. tendința de a proteja sau de a superproteja
6. Starea de Copil a Eu- lui se caracterizează prin:
a. supunere
b. revoltă
c. spontaneitate
d. tendința de a proteja pe alții
7. Starea de Adult a Eu-lui se caracteriz ează prin:
a. tendința de a face lucrurile în locul altuia
b. tendința de a analiza obiectiv faptele și datele
c. tendința de a compara, evalua, înregistra informațiile
d. tendința de a trage concluzii obiective
8. Din punct de vedere al Analiz ei tranzacționale, tranzacțiile sunt:
a. un schimb verbal sau non- verbal între stările Eu -lui a două persoane
b. un schimb de produse
c. unitatea de bază a discursului social
9. Tipurile de tranzacții care permit comunicarea eficientă sunt:
a. părinte normativ – copil adaptat
b. părinte normativ – adult
c. adult – adult
d. părinte grijului – copil adaptat
e. copil liber – copil liber
f. părinte grijului – copil

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
12010. Tipurile de tranzacții care nu permit comunicarea eficientă sunt:
a. copil liber – copil liber
b. părinte normativ – copil adaptat
c. copil adaptat – copil adaptat
d. părinte grijului – copil adaptat
11. Din punct de vedere al Programării neuro -lingvistice (PNL), captăm și tratăm informațiile
cu ajutorul:
a. limbajului verbal
b. limbajului non-verbal
c. automatismelor
d. celor cinci simțuri
12. Din punct de vedere al Programării neuro -lingvistice (PNL), sistemele reprezentaționale
reprezintă:
a.imaginea noastră despre noi și lume
b. modul în care informațiile senzoriale sunt preluate, stocate și codate pe plan menta l
13. În PNL, indicatorii de acces reprezintă:
a. repere pentru a urma o anumită cale
b. modificările fizice care apar atunci când gândim într -un anumit fel
14. Stabilirea sistemelor reprezentaționale se face cu ajutorul:
a. unor chestionare de tip creion – hârtie
b. unor întrebări standard
c. urmăririi indicatorilor de acces vizuali și a altor indicatori de acces
15. Terapeutul cu orientare spre sine se caracterizează prin:
a. interes orientat mai mult spre propria persoană
b. altruism
c. nesiguranță
d. interes pentru modul cum sunt evaluați de către cei din jur
16. Terapeutul cu orientare spre sarcină se caracterizează prin:
a. gândire și acțiune strict tehnice
b. focalizarea eforturilor spre atingerea obiectivelor
c. lipsă de afectivitate și generozitate
d. tendința de a urmări obținerea unor avantaje personale
17. Terapeutul cu orientare spre interacțiune se caracterizează prin:
a. severitate
b. interes ridicat pentru calitatea relației
c. altruism și empati e
d. schimbarea frecventă a dispoziției
18. Terapeutul cu orientare instabilă se caracterizează prin:
a. lipsa de maturitate profesională
b. interes permanent pentru schimbul de influențe și pentru colaborare
c. schimbări frecvente ale atitudin ii

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
121Rezumat
La punctul 4 .1. sunt prezentate, în sinteză, o se rie de chestionare de evaluare a stresului indus
de boală folosite de -a lungul anilor de speciali știi în psihologie, chestionare mai greu sau mai u șor
de aplicat de către nespecialiș ti. În func ție de gradul de interes al fiecă rui terapeut și de pregătirea
complementară în psihologie, ele pot fi folosite cu succes, oferind informaț ii pre țioase despre
pacient și contribuind la ameliorarea rezultatelor terapeutice.
Pornind de la modelele oferite de Analiza tranzac țională și Programarea neurolingvistică,
folosirea instrumentelor oferite ca exemplu la Anexe este însă mai facilă, nefiind necesară decât o
minimă pregătire ș i ceva experien ță.
Pe lângă metodele de evaluare specifice Terapiei ocupaționale , se pot examina și o serie de
aspecte complementare, care nu fac decât să aducă date în plus în vederea completării tabloului
complex a ceea ce reprezintă pacientul ca întreg.
Cunoa șterea caracteristicilor terapeu ților și a tipologiei acestora permite con știentizarea
aspectelor proprii particulare și ameliore ază autocunoaș terea. Pe baza acesteia, fiecare terapeut
poate, în fiecare situa ție, să -și regleze atitudinile și comportamentele în scopul ob ținerii unei
comunicări cât mai eficiente și a realizării unei relaț ii corecte cu pacien ții săi.
Bibliografie
1. BAN DLER, R. și GRINDER, J. (1999), Le recadrage, transformer la perception de la
réalité avec PNL , InterEdition
2. BAYLON, CH. și MIGNOT, X. (2000), Comunicarea , Iași, Edit. Univ. Al I. Cuza
3. CHIDHAROM, J. (1993a), Programarea neuro- lingvistică, Chidharom Conseil
4. CHIDHAROM, J. (1993b), Sensibilizare la Analiza tranzacțională, Chidharom Conseils
5. CORDUN, M.(1996), Recuperarea prin antrenament mental a sportivilor imobilizați în
aparat gipsat. Teză de doctorat, București, U.M.F.
6. DAFINOIU, I. (2000), Elemente de psiho terapie integrativă, Iași, Edit. Polirom
7. DE LASSUS, R. (2000), Analiza tranzacțională. O metodă revoluționară pentru a ne
cunoaște și a comunica mai bine , București, Edit. Teora
8. DE VITO, J.A. (1988), Human Communication: The Basic Course , New York,
Harper&Row Publishers
9. DINU, M. (1999), Comunicarea , București, Edit. Științifică
10. DOSPINESCU, V. (1998), Semiotică și discurs didactic , București, Edit. Didactică și
Pedagogică, R.A.
11. DUMITRIU, GH. (1998), Comunicare și învățare , București, Edit. Didactică și
Pedag ogică R.A.
12.EPURAN, M., CORDUN, M., MÂRZA, D., MOȚET, D., OCHIANĂ, G., STĂNESCU, M .
(2006), Asistență, coniliere și intervenții psihomedicale în sport și kinetoterapie, Editura
Fund ației Humanitas, București
13. EPURAN, M., HOLDEVICI, I. și TONIȚA, F. (2001), Psihologia sportului de
performanță. Teorie și practică, București, Edit. Fest
14. FAILLETTAZ, P. et all (1998), Diagnosticul kinetoterapeutic și procesul său de
elaborare : În Revista Kinésith. Scient. nr. 380
15. FAVRE, D. și FAVRE, C. (1991), Une approche transdisciplinaire de l’évolution
humaine , Barret le Bas, Le Souffle d’or

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
12216. FAVRE, D. și RANCOULE, Y. (1993), Peut-on décontextualizer la démarche
scientifique?, Aster nr. 16 – modeles pédagogiques
17. FLAHAUT, F. (1979), La parole intermédiaire, Paris, Seuil
18. GATTO, F. (1998), L’évaluation-régulation permettrait-elle au thérapeute de jouer le rôl
de médiateur de l’amélioration de la santé de la population?: În Kinesithérapie
scientifique nr. 383
19. GRÉMY, F. et all (1996), Quelle santé, quelle médicine, quels médicins voulons-nous
pour le 21e siecle en France et en Europe?, Acte du colloque de Caen
20. HUBER, W. (1997), Psihoterapiile – Terapia potrivită fiecărui pacient , Bucureșt i, Edit.
Știință & Tehnică
21. ION, B.C. (1997), Actul terapeutic – între manipulare și etica intervenț iei eficiente : În
Zlate, M. (coord.), Psihologia vieții cotidiene, Iași, Edit. Polirom
22. KERBRAT-ORECCHIONI, C. (1990), Les interactions verbales , Tome I, Paris, Armand
Colin
23. LAOT, M. (1995), O nouă definiție a relației terapeutice în Kinetoterapie : În Kinésithér.
Scient. nr. 344
24. LUPU, I. și ZANC, I. (1999), Sociologie medicală. Teorie și aplicații , Iași, Edit. Polirom
25. MÂRZA, D. (2005), Ameliorarea actului recuperator kinetoterapeutic prin implicarea
factorilor de personalitate și aplicarea legităților psihologice ale relațiilor terapeut –
pacient , Iași, Edit. Tehnopress
26. MITROFAN, I. (coord.) (2000), Orientarea experențială în psihoterapie. Dezvoltare
personală, interpersonală, transpersonală, București, Edit. S.P.E.R.
27. NECULAU, A., (coord.) (1996), Psihologie so cială. Aspecte contemporane , Iași, Edit.
Polirom
28. PAESE, A. (1993), Limbajul trupului , București, Edit. Polimark
29. SHIMANOFF, S.B. (1980), Communication Rules: Theory and Research , London, Sage
Publication
30. STANTON, N. (1995), Comunicarea , București, Edit. Știință & Tehnică S.A.
31. STROE, M. (1971), Empatia , București, Edit. Academiei de Științe sociale și politice a
RSR
32. VARELA, J.F. (1998), Autonomie et connaissance. Essai sur le vivant , Paris, Le Seuil

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
123Capitolul 5. Specificitatea rela ției terapeut-pacient și posibilităț i
de ameliorare a sa
Scop
Cunoașterea aspectelor particulare, specifice care caracterizează relația terapeut -pacient și a
unora dintre posibilitățile de ameliorare a acestei relații, în scopul ameliorării inclusiv a
rezultatelor actului terapeutic.
Obiective operaționale
După ce va studia această unitate de curs, studenții vor putea să:
recunoască aspectele psihologice ale relației terapeut -pacient și impactul acestora asupra
rezultatelor actului terapeutic
cunoască unele elemente de Analiză tranzacțională, care îi pot ajuta în ameliorarea relațiilor
pe care le stabilesc cu pacienții lor
cunoască unele elemente de Programare Neuro -Lingvistică, care îi pot ajuta în ameliorarea
relațiilor pe care le stabilesc cu pacienții lor
formeze unele deprinderi psihice de reglare și autoreglare
formeze unele deprinderi atenționale
însușească unele tehnici de relaxare
formeze deprinderi de folosire a sugestiei, autosugestiei și gândirii pozitive
structureze corect și eficient demersurile necesare pentru abordarea pacientului și a relației
terapeutice
5.1. Aspecte psihologice ale rela ției terapeut-pacient
În aceast ă epoc ă, în care, informatizarea, automatizarea și tehnicizarea p ătrund din ce în ce
mai adânc, în care omul este din ce în ce mai afectat de diver și factori perturbatori și medicina face
eforturi de a-i asigura starea de s ănătate, apare necesitatea abord ării problemei vizând rela ția
terapeut-pacient, ca fiind unul dintre factorii cei mai importan ți în asigurarea eficien ței terapeutice
reale. În general, problema intr ă sub inciden ța psihologilor, dar, din punctul nostru de vedere, ni se
pare esen țială analizarea sa din interior.
Pornind de la observarea unui num ăr mare de pacien ți, în decursul anilor și a rela țiilor care s-
au stabilit între ace știa și terapeu ții cu care au colaborat, am realizat o analiz ă psihologic ă a
aspectelor legate de leg ăturile existente între factorii implica ți, analiz ăîn urma c ăreia au reie șit
următoarele (Mârza, D., 2005):
Încă de la prima întâlnire, pacientul a șteapt ă totul de la terapeut, punându- și speran țele în
cuno ștințele și capacitatea profesional ă a acestuia, aceast ăîncredere îns ă nefiind obiectiv ă și

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
124rațional ă ci subiectiv ă și derivat ă din dorin ța de vindecare a pacientului. El aureoleaz ăastfel
terapeutul cu o putere cvasimagic ă, pe care o simte în mod diferit, în func ție de nivelul s ău
intelectual sau de caracterul s ău, în mod arhaic, intelectual, erotic etc. F ără știrea terapeutului se
realizeaz ă astfel un prim transfer înc ă din primele întâlniri.
Tot de la prima întâlnire, terapeutul î și orienteaz ă spre pacient toate cuno ștințele și
capacit ățile sale profesionale, pentru a aborda cea mai eficient ă tehnic ă de lucru. Necunoscându-l
foarte bine pe pacient, terapeutul realizeaz ă astfel un contratransfer, de asemenea subiectiv.
Dacă la începutul tratamentului rela ția are o dinamic ă destul de greu de controlat, dac ă nu
chiar imposibil, pe parcursul întâlnirilor succesive care urmeaz ă, ea î și va modifica dinamica în
funcție de noile informa ții obținute de unul sau altul dintre parteneri.
Boala, pretextul întâlnirilor repetate, realizeaz ă de fapt leg ătura între cei doi, iar
transformarea sa în sens pozitiv sau negativ depinde foarte mult și de evolu ția rela ției terapeutice.
În cadrul demersului terapeutic, între ace ști poli, bolnav-terapeut-boal ă, se realizeaz ă legături
în dublu sens care definesc rela ția.
Dorin ța de a fi îngrijit, de a ob ține o îmbun ătățire a situa ției și chiar vindecarea, cât mai
rapid, conduc la începutul rela ției la o atitudine de supunere, credulitate, ata șament excesiv și
dependen ță de terapeut (evocând prin analogie nevoia de protec ție din copil ărie). Pe m ăsură ce
recuperarea evolueaz ă favorabil, pacientul î și câștigă independen ța, apar semnele de deta șare, iar
din momentul vindec ării ingratitudinea și uitarea încheie rela ția cu terapeutul.
În cazul în care factorul boal ă nu este considerat în totalitatea sa, unele dintre simptomele
sale fiind neb ăgate în seam ă, acestea se vor agrava, se vor organiza, devenind astfel un adev ărat
mijloc de comunicare, un mod de exprimare, un adev ărat limbaj prin care organismul cere s ă i se
respecte integralitatea și să fie abordat ca întreg.
Fiecare boal ă sau simptom îi spun, la început, terapeutului cum anume ar trebui s ă acționeze
(prin analogie cu situa ții oarecum asem ănătoare). O atitudine de nelini ște, precau ție excesiv ă sau
angoas ăîn fa ța pacientului agraveaz ă situa ția acestuia, iar necunoa șterea sau minimizarea
importan ței unui simptom conduce la agravarea acestuia. Reglarea acestor probleme se realizeaz ă
pe m ăsură ce num ărul cazurilor clinice observate cre ște și experien ța se îmbun ătățește.
Reacțiile pozitive și negative ale terapeuților constituie stimuli puternici pentru pacienți .
Atitudinile negative și capacitatea redusă a terapeutului de a forma relații pot avea un efect
dăunător asupra modului de funcționare a personalității pacientului și a relației terapeut -pacient.
Terapeuții pot fi instrumente de inducție a simptomului dacă, în mod neintenționat, ei sunt
agenții prin care reacțiile emoționale negative se corelează consecvent cu anumite comportamente,
evenimente sau locuri.
Comportamentele negative din partea terapeutului, cum ar fi critica, ridiculizarea sau
ignorarea, pot determina apariția unor reacții aversive din partea pacienților.
Relația este mai eficientă atunci când comportamentele corecte sau pozitive sunt întărite prin
laudă, încurajare etc.
Bine folosit de terapeut cuvântul își păstrează înteaga sa valoare, un cuvânt nefericit, prost
folosit putând condiționa negativ pacientul timp îndelungat, pe când cuvântul bine ales și folosit
poate deveni suportul ideilor benefice, continuându- și efectul terapeutic chiar și după terminarea
ședinței sau tratamentului. Efecte:
aprecierea reduce comportamentul defensiv și ostil, precum și efortul pentru captarea
atenției.
aprecierea oferă pacienților sentimentul valorii permanente a propriei lor
personalități și o stabilitate afectivă.
respectul de sine este întărit de apreciere; cu cât mai mult se acceptă pacientul pe
sine însuși, cu atât este mai capabil să -i accepte și să -i tolereze și pe ceilalți.
aprecierea de către terapeut îl ajută pe pacient să răspundă cu o apreciere reciprocă
terapeutului (reciprocitatea comportamentului social).
efectele negative produse de lipsa informațiilor, teamă, anxietate sunt reduse, ca
urmare a înțelegerii, iar înțelegerea îmbunătățește relațiile.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
1255.2. Modalități de ameliorare a comunicării în cadrul relaț iei terapeut-
pacient
5.2.1. Ameli orarea comunicării cu ajuto rul A nalizei tranzacționale
Analiza tranzacțională ne ajută cu câteva postulate care, bine însușite și aplicate în practică,
pot contribui la ameliorarea comunicării, astfel (Chidharom, J., 1993b):
A comunica eficient înseamnă a putea înțelege tranzacțiile interumane
Energiile noastre (de natură psihică) sunt distribuite spre regiunea de maximă amplitudine
încât să poată fi folosite de acea parte a psihicului care are nevoie stringentă de ele la un moment
dat. Atâta timp cât există energie disponibilă, se poate analiza o situație cu Adultul, se poate veni în
întâmpinarea partenerului de discuție, se poate manifesta simpatie și înțelegere și se poate schimba
imaginea deja formată, respectiv se poate învăța ceva nou sau se poate schimba o părere.
Dacă nu există suficiente energii disponibile (datorită stării de oboseală, stresului, bolii,
amenințării celor 4 trepte de bază ale piramidei lui Maslow) atunci înseamnă că cea mai mare parte
a lor este canalizată în direcția soluționării acestor probleme. Într-o atare situație persoana în cauză
se va posta precumpănitor în starea de Copil sau Părinte. Copilul are nevoie de energii pentru a se
apăra, iar Părintele îl ajută pe cel ce se apără, procurându -i ideile, convingerile sau prejudecățile
întrucât convingerile sau mode lul de comportament nu reclamă munca analitică a Adultului, ele
economisind energiile.
Un test simplu ne arată dacă avem energii disponibile, punându -ne următoarele întrebări: 1-
Pot gândi analitic? (Adult); 2 – Pot reacționa cu un Părin te grijuliu?; 3 – Pot reacționa simplu și
spontan cu un Copil liber? Dacă răspunsul este Da înseamnă că există energii disponibile în
momentul respectiv. Punându- ne din când în când aceste întrebări, nu vom fi surprinși de propriile
reacții negative manifestate prin stările de Părinte și Copil, situație în care va fi necesar să luăm o
pauză de odihnă.
Nu este chiar atât de dificil să -l înțelegem pe partenerul de discuție, cercetându -l ușor din
privire, încercând să -i ghicim gândurile, pentru a observa cu ce stare a eului propriu ni se va adresa.
Dacă ne va răspunde cu altă stare decât aceea căreia ne -am adresat, înseamnă că am dat naștere unei
tranzacții încrucișate , adică nu ne aflăm pe aceeași lungime de undă cu interlocutorul nostru, caz în
care trebui e redresată situația.
A comunica eficient înseamnă a nu răspunde la mecanismele de apărare a le
interlocutorului cu propriile mecanisme de apărare.
Orice reacție de apărare ne arată că cel care se apără se consideră (pe moment) prea mic
(slab), deoarec e, dacă s -ar simți egal sau mai mare nu ar avea nevoie de nici o asemenea reacție,
întrucât defensiva apare ca urmare a unei amenințări. Comunicarea eficientă în astfel de situații este
orientată de următoarele reguli: TEMĂ DE LUCRU
Efectuați activități de observare asupra dialogurilor dintre un terapeut și pacientul său, în cadrul
unei întâlniri terapeutice și analizați acest dialog di n punct de vedere al modului în care terapeutul
folosește cuvântul și din punct de vedere al reacțiilor pacientului.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
126-Ceea ce trebuie luat în considerare este faptul că celălalt s -a simțit atacat, chiar dacă
în realitate nu a fost atacat.
-La o reacție de apărare se răspunde, de cele mai multe ori, cu o reacție de apărare.
-Dintr- o comunicare eficientă au de câștigat toți participanții. După o comunicare
marc ată de reacții de apărare nu există decât învinși și presupuși învingători.
Birkenbihl, V.F. (1998) atară că pentru a evita punerea în funcțiune a mecanismelor de
apărare este nevoie de următoarele:
oRespectarea sentimentului stimei de sine al celuilalt. Sentimentul stimei de sine este unitatea
centrală a existenței noastre la care raportăm totul. Acest lucru se poate realiza prin respectarea
următoarelor reguli :
-Ne putem estima propria valoare, numai comparându-ne cu cei din jur
-Pentru a afla măsura valorii noastre trebuie să cunoaștem aprecierile și referințele
celorlalți despre noi
-Întotdeauna primim aceste aprecieri în procesul comunicării
-Întotdeauna când sentimentul stimei de sine este lezat, are de suferit comunicarea
-Cu cât există mai mult balast , cu atât comunicarea devine mai greoaie
și principii :
-Nu este adevărat ceea ce se spune – adevărat este ceea ce aude interlocutorul
-Nu există nici o garanție că interlocutorul aude ceea ce vrem să spunem
-Adoptând o atitudine binevoitoare, permisivă, îl ajutăm pe interlocutor să -și amelioreze
sentimentul autostimei periclitat, situație care face posbilă continuarea comunicării.
Ca atare, trebuie să se țină cont de factorii care contribuie la menținerea sentimentului
stimei de sine :
1.Orice încălcare a unei coerciții interiorizate lezează sentimentul stimei de sine . Dacă aveți
intenția de a convinge o persoană de un lucru care nu corespunde conștiinței sale, atunci implicit
comiteți un atac la adresa sentimentului de autostimă al acelei persoane. Inevitabil reacția va fi
una defensivă, deoarece conștiința sa, componentă a personalității sale, va simți nevoia să se
apere.
2.Reacții pozitive asupra autoimaginii. Toți ne formăm o imagine despre noi înșine, ne
confecționăm o imagine ideală, potrivit căreia ne vedem ca fiind onești, generoși, curajoși, buni,
atractivi, puternici etc. Dacă reacțiile venite din partea celor din preajma noastră ne dau de înțeles
că imaginea pe care și -au format- o aceștia despre noi nu coincide cu a noastră, atunci sentimentul
stimei de sine are de suferit.
3.Prețuirea persoanei
4.Recunoașterea rezultatelor activității. Toți oamenii au nevoie să li se recunoască meritele
personale, să le fie apreciate rezultatele obținute. Nimeni nu poate să se descurce fără aceste
structuri laudative. Deci, ori de câ te ori avem ocazia să stecurăm o părere binevoitoare, o
constatare amabilă, o laudă, un compliment sincer, contribuind la creșterea sentimentului stimei
de sine a interlocutorului. Orice gest de acest fel ne ajută să stabilim o reacție constructivă,
adecvând comunicarea cu ceilalți.
5.Relația interumană/sexualitate. Existența celei mai mici neconcordanțe într -o direcție sau alta
conduce la instalarea neîncrederii între parteneri, la apariția stării de frustrație, a sentimentului că
ceva nu este în regulă. Deci, indiferent cât de supărat ați fi pe cineva, reflectați cu mult
discernământ înainte de a -l ataca în relațiile sale conjugale. Rănile pricinuite lasă cicatrici care nu
se vor vindeca în totalitate, iar observațiile pe care le faceți nu vi se vor ierta niciodată pe deplin.

Legat de sentimentul stimei de sine, interesant este și punctul de vedere al Terapiei cognitive
(Brinster, P., 2000), care enumeră caracteristicile comunicării defectuoase și principiile de bază ale
unei bune comunicări (Tabel nr. 5.1.).

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
127Tabel nr. 5.1. Caracteristicile comunicării defectuoase și principiile de bază ale unei bune
comunicări (Brinster, P., 2000)
Principalele caracteristici ale unei comunicări defectuoase
Atacul la persoană : condamnați persoana în loc să -i criticați acțiunile și
comportamentele care vă supără.
Apărarea : percepeți reproșurile care vă sunt făcute ca un atac la persoană și mai
curând vă apărați, printr -o respingere globală, sau un contraatac, decât să căutați să vedeți
dacă reproșurile sunt cât de puțin justificate.
Infailibilitatea : viziunea dvs. asupra problemei este cea mai bună și nu accepțai nici o
discuție. efuzați deschiderea spre alte înterpretări și mai ales spre cele ale "adversarului" dvs.
Sentimentul nedreptății : sunteți ferm convins că aveți dreptate și că sunteți victima
nedreptății.
Ermetismul : vă dismulați sentimentele reale (în special cele care vă trădează
vulnerabilitatea) de teamă că vă pun în evidență slăbiciunea și ignorați sentimentele reale ale
celuilalt, de teamă ca ele să nu vă atingă.
Descentrarea : vă pierdeți în acuzații și reproșuri secundare, în loc să vă dezvăluiți
direct sentimentele profunde.
Deziluzia : "nu servește la nimic să discutați, oricum el/ea nu se va schimba niciodată".
Agresivitatea : folosiți expresii sau intonații ale vocii incisive și umilitoare ca, în mod
voit, să vă accentuați amărăciunea și furia.
Retragerea în sine : refuzați dezbaterea, pentru că sunteți convins că dreptul dvs. este
evident sau că tratamentul care vi se rezervă este nedemn de dvs .
Principii de bază ale unei bune comunicări
Dezarmarea : privați -l pe interlocutorul dvs. de agresivitatea sa, găsind ceva adevărat
în reproșurile sale.
Empatia : – ascultați -l pe celălalt cu atenție
– repetați ce ați înțeles
– cereți -i precizări dacă e necesar
Principii legate de exprimare:
Flexibilitatea : arătați -i persoanei că sunteți conștient de caracterul subiectiv al
părerilor dvs., că acordați mai multă importanță găsirii unui câmp de înțelegere, decât
stabilirii dreptății asupra cutărui sau cutărui subiect.
Centrarea : rămâneți centrat pe ceea ce vă arde la suflet în momentul când vă
exprimați. Nu vă lăsați antrenat în descărcarea de reproșuri legate de trecut.
Autenticitatea : spuneți deschis ce gândiți și simțiți și nu încercați să păcăliți.
Aprecierea : exprimați către persoana în cauză respectul și stima pe care i le purtați, în
ciuda reproșurilor pe care le aveți împotriva ei.
oLuarea în considerare a trebuințelor celorlalți. Necesitatea de a cunoaște în orice moment
trebuințele minimale (generale și personale) de care să ținem seama, ne poate aduce în situația
de a nu mai avea timp pentru comunicarea propriu- zisă. Din acest motiv, ele trebuie ordonate și
tratate în ordinea priorităților.
Pentru înțelegerea trebuințelor umane, ne ajută foarte mult Piramida trebuințelor a lui
Maslow, A.H. (Fig. nr. 5.1.) și explicațiile pe care le dă autorul în legătură cu aceasta:
1.Toate trebuințele oamenilor pot fi structurate în cinci etape. Fiecare etapă desemnează o
categorie de cerințe, a căror nerealizare creează de fiecare dată un deficit.
2.Atâta timp cât un individ nu și -a asigurat o bază sigură, nu se preocupă de trebuințele treptei
următoare.
3.Acela care își simte amenințată securitatea proprie se va preocupa numai de asigurarea acesteia.
Doar atunci când cea de- a doua treaptă va fi asigurată va încerca să aspire la trebuințele unei
trepte superioare.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
1284.Ori de câte ori cineva ne spune cu mândrie, bucurie și satisfacție că aparține unui grup sau altuia
dă expresie, de fapt, unui sentiment de mulțumire și siguranță.
5.Cu cât o trebuință se află mai spre vârful piramidei, cu atât ea este mai specific umană.
În legătură cu autodepășirea (nivelul 5) se vorbește despre învingători și învinși. Cu cât vă
încadrați mai bine în categoria învingătorilor cu atât aveți șanse mai mari de a comunica eficient.
Cu cât partenerul de discuție înclină spre categoria învingătorilor, cu atât mai fluentă va fi
comunicarea cu interlocutorul său. Dar, cu cât partenerul este preocupat să -și satisfacă trebuințele
aferente treptelor 1- 4, cu atât îi va fi mai ușor interlocutorului său să aplice regulile de comunicare,
pentru ca totuși comunicarea să decurgă optimal. Pentru aplicarea regulilor trebuie să știm
trebuințele interlocutorului. Cu cât subscriem la trebuințele pe care le reclamă partenerul de
discuție, cu atât acesta va înclina (automat) să vină în întâmpinarea propriilor noastre trebuințe.
Figura nr. 5.1. Piramida trebuințelor umane (după Maslow, A.H., 1970)
oMotivarea corectă a interlocutorului
Un motiv poate fi conștient sau inconștient. Fiecare motiv izvorăște dintr -o nevoie, fiecare
nevoie are drept scop satisfacerea ei. Orice conduită care a provocat acest motiv urmărește apoi să
determine individul spre realizarea scopului său. Fără un motiv anume nu există conduită, fără
satisfacerea scopului nu există motiv. A motiva pe cineva, înseamnă a -l determina să adopte o
atitudine dorită de partener; a motiva pe cineva înseamnă a -l determina să renunțe la o atitudine
veche, în favoarea uneia noi.
Putem motiva o persoană sensibilizând- o, abordând una din trebuințele sale nesatisfăcute și
lămurind -o că adoptând o anumită atitudine poate să își satisfacă acea trebuință. Cu cât
interlocutorul nostru își va imagina mental într -un mod cât se poate de sugestiv, scopul la care
dorește să ajungă, cu atât va fi mai ușor de înduplecat, respectiv motivat.Țeluri înalte ale omului
Supraviețuire psihologică
fiziol ogică/
biologică
Supraviețuire5. Autodepășire
4. Cerințele Eului: putere, prețuire,
recunoașterea meritelor
3. Cerințe sociale: apartenența (de
a fi acceptat de un grup)
2. Siguranță + protecție
1. Trebuințe de bază

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
129Criteriul unei motivații optime este ca ambii parteneri să fie mulțumiți, ca urmare a faptului
că trebuințele amândorura au fost satisfăcute.
Pentru a realiza o motivare coresp unzătoare trebuie să cunoaștem orientarea acestuia. O
persoană poate fi orientată către sine sau către faptele proprii în funcție de percepția modului în care
a fost apreciat, este apreciat acum și cum apreciază pe alții.
Un individ orientat spre sine nu participă cu plăcere la activități emulative și în caz de
nereușită are tendința de a culpabiliza circumstanțele potrivnice, spre deosebire de celălalt tip care,
dimpotrivă, se culpabilizează pe sine și rezultatele slabe obținute. În cazul eșecului, cel o rientat spre
sine caută motivul (ce s -a întâmplat) în timp ce orientatul spre fapte este tentat să caute vinovatul
(cine a făcut asta). Persoanele orientate spre sine consideră că elitele se nasc, ele recunosc statutul
cuiva, apartenența la o familie și la alte influențe de circumstanță. Orientații spre fapte, dimpotrivă,
sunt de părere că elitele se formează și vor încerca, prin muncă, să acceadă în rândul acestora.
Motivarea corectă a interlocutorului se poate realiza prin:
1. Cuvinte laudative adaptate modu lui de orientare a persoanei și trebuințelor sale.
2.Luarea în considerare a vieții psihice a celui ce urmează să fie motivat: persoanele orientate spre
sine nu pot fi motivate decât printr- o motivație negativă (constrângere, pedepsire, control
permanent etc .). Ei își fixează scopurile la nivel scăzut. Persoanele orientate spre fapte își câștigă
laudele prin muncă. Dacă îi facem pe cei orientați spre sine să -și fixeze scopuri mai înalte, îi
putem motiva pozitiv.
5.2.2. Ameliorarea relațiilor interumane cu ajutorul Analizei
tranzacționale
Analiza tranzacțională ne oferă câteva modele de obiective pe care trebuie să le urmărim
pentru a obține ameliorarea relațiilor interumane, astfel:
1. A accepta sau a refuza invitațiile celorlalți
Toate tentativele pe care le fac ceilalți ca să comu nice cu noi pot fi considerate invitații spre
comunicare. Aceasta înseamnă că avem dreptul fundamental de a le accepta sau de a le refuza.
Mulți oameni trăiesc în realitate într -un fel de relații ierarhice, extrem de dezechil ibrante. Aceste
persoane se află în poziția OK -/OK+ și acționează ca și cum ceea ce afirmă celălalt ar fi literă de
lege.
Pentru ameliorarea relațiilor, trebuie să tindem neapărat spre relații Ok+/OK+, adică relații
bazate pe un respect absolut față de celălalt și față de sine.
Una dintre principalele condiții pentru ameliorarea relațiilor cu celălalt constă în recuperare
capacității de a accepta sau de a refuza invitațiile de contact (și de a le putea considera ca atare).
Este asertivă (din englezescul assertiveness = afirmare de sine) o persoană care îndrăznește
să fie ea însăși și care îndrăznește să se afirme prin respectarea fundamentală a celorlalți și a ei
înseși (De Lassus, R., 1992). O persoană asertivă este cea care reușește să obțină ceea ce dorește de
la ceilalți și care își face respectate drepturile printr -o formă de relație directă cu ceilalți, o relație
lipsită de manipulare, de agresiune și de subterfugii. Este vorba de fapt de o calitate suplimentară pe
care i-o putem acorda unei p ersoane capabile să aibă relații OK+/OK+ cu ceilalți.
Specialiștii în terapie comportamentală afirmă că asertivitatea se opune agresiunii și
comportamentului pasiv și inhibă anxietatea.
După Lazarus (citat de Moscovici, S., 1998), asertivitatea comportă patru elemente : 1)
refuzul cererilor; 2) cereri de favoruri și formularea de cereri; 3) exprimarea sentimentelor
pozitive și negative; 4) inițiere, continuare și încheierea unei conversații generale. Asertivitatea se
combină cu o serie de elemente non -verbale (ridicarea tonului vocii, privirea intensă) și verbale.
Pentru ca o cerere verbală să fie eficace, ea trebuie să fie convingătoare, adică să motiveze
prin câteva elemente valabile. Cererea verbală trebuie însoțită de un stil non -verbal adecvat: tonul
vocii, în același timp dominator și amical. Influența este mai mare dacă există o relație

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
130interpersonală puternică de prietenie, de autoritate sau sentimentală, chiar dacă se riscă să creeze o
oarecare servilitate , cererea fiind precedată de un număr anume de flatări și convenții. Cererea
trebuie să fie una pertinentă și legitimă.
Orice conversație este strâns legată și susținută de semnale non -verbale. Indivizii care
vorbesc își însoțesc discursul prin gesturi evocatoare, prin accente oratorice și intonații; ei înalță
capul la fiecare pauză gramaticală și la fiecare sfârșit de frază, pentru a obține un feed -back. Acesta
le este dat în mod continuu de expresia feței, de cuvintele ocazionale, de ridicarea capului și
atitudinea auditoriului. Înainte de a ceda cuvântul, cei care vorbesc aruncă priviri semnificative la
final de frază, coboară tonul, încetează să -și miște mâinile și modifică structura verbală a propriilor
cuvinte. Semnalele non- verbale reprezintă vehicului principal al autoprezentării; percepția și feed –
back-ul depind de comunicarea non- verbală specifică la nivelul vocii, feței și atitudinii.
2.Evitarea citirii gândurilor, ceea ce înseamnă renunțarea la a crede că știm ce gândesc/cred
ceilalți despre un anumit lucru și folosirea unor întrebări clarificatoare în legătură cu acest
aspect.
5.2.3. Soluții pentru ameliorarea relațiilor cu ceilalți oferite de Analiza
tranzacțională
Analiza tranzacțională oferă câteva soluții pentru ameliorarea relațiilor cu ceilalți
(Chidharom, J., 1993b):
oÎncadrarea
Este prima etapă dintr -o serie care permite evaluarea formei de adaptare socială pe care o
folosește o persoană. Aceasta ne permite să știm ce fel de prim contact este posibil să se stabilească
și să se vadă tipul de relație preferată.
Pentru a realiza încadrarea sunt necesare două criterii:
1. Persoanei îi place să fie în grup (implicată), sau preferă să fie singură, sau în doi
(neimplicată)?
2. Persoana face primul pas spre altul sau alții (activă) sau așteaptă ca altul sau alții să îl
facă (pasivă)?
Răspunsurile la aceste întrebări permit situarea persoanei pe cadranul următor:
ACTIV
IMPLICAT NEIMPLICAT
PASIV1 2
3 4

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
131Fiecare tip de persoană are moduri diferite de a iniția comunicarea cu altul:
– tipul 1: vorbește despre sine, sau lasă să se vadă sentimentele și emoțiile sale în primul rând
– tipul 2: vorbește despre idei, reflecții sau gândire, în primul rând
– tipul 3: rămâne pasiv sau retras cât mai mult timp posibil
– tipul 4: va fi activ, adesea ca reacție la celălalt
oAutonomia
Este capacitatea unei persoane de a- și urmări obiectivele, de a -și accepta propriile percepții,
sentimente și sisteme de valori și de a exprima toate acestea în mod pozitiv (OK++). Autonomia
este o valoare importantă a Analizei tranzacționale.
După Eric Berne ( Chidharom, J., 1993b ), o persoană este cu adevărat autonomă dacă
manifestă capacitatea de a pune în practică sau de a restabili trei capacități: conștiința,
spontaneitatea, intimitatea.
oFolosirea adaptată la persoană și necesități a tipurilor de tranzacții
Pentru ameliorarea relațiil or cu pacienții (și nu numai), terapeuții ar putea folosi următoarele
strategii:
Folosirea tranzacțiilor
Adult-Adult, în care:
1. Să se transmită informații
pertinente, clare și precise
2. Să se facă un schimb de
informații simple și utile
3. Să existe o bună înțelegere a
obiectivelor
4. Să se formuleze clar
problemele de rezolvatFolosirea tranzacțiilor
Părinte grijuliu -Copil
1. pentru a- i susține, a -i ajuta,
a-i încuraja pe cei care au
dificultățiFolosirea tranzacțiilor
Copil-Copil
1. atunci când apa r greșelile,
tensiunile, conflictele și
jocurile psihologice, pentru a
asigura un bun echilibru.
oAdaptarea atitudinilor și comportamentului în funcție de devizele după care se conduc
ceilalți
Important de cunoscut sunt și devizele . Acestea sunt mesaje transmise în general de starea de
Părinte a strămoșilor noștri cu scopul de a ne modela Copilul adaptat. Aceste mesaje se înscriu, de
asemenea, în propriul nostru Părinte, cu scopul de a le retransmite la rândul nostru ca să încercăm să
modelăm Copilul adaptat al celor care ne înconjoară. Caracteristicile acestor devize sunt:
Fii perfect. Sub influența acestui mesaj, un individ trăiește cu teama de a nu uita ceva, reia
lucrurile de mai multe ori, este încordat, încearcă să controleze tot ce se întâmplă. Muncește ca un
adevărat hamal , fiind foarte exigent cu ceilalți.
Fă plăcere. Sub influența acestei devize, un individ acționează ca să -i satisfacă pe ceilalți,
chiar dacă face lucruri care nu îi convin, chiar dacă mai târziu va regreta. Renunță la mul te lucruri
ca să nu îi decepționeze pe ceilalți. Nu îndrăznește să refuze, să spună Nu, poate să prezinte
deformat realitatea doar ca să nu fie dezagreabil.
Străduiește -te mai mult. Sub influența acestei devize, un individ consideră că eforturile pe
care le face ca să realizeze ceva sunt cele mai importante lucruri. Va ajunge să complice totul, vrea
să fie compătimit, este ușor nervos, adică agitat. Se comportă uneori ca un adevărat rebel….
Fii puternic sau Nu arăta nimic din ceea ce simți sau gândeșt i. Sub influența acestei
devize, un individ va fi foarte rezervat (nu arată nimic din ceea ce simte și, destul de des nici din
ceea ce gândește). Poartă o mască chiar și atunci când se bucură. Își poate asuma de asemenea
riscuri enorme.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
132Grăbește -te. Aleargă, se agită, deplasează mult aer în jurul său, dorește să -i antreneze și pe
alții în acest vârtej, măsoară camera în lung și în lat; tonus instabil: obosit – dinamic – obosit –
dinamic; întârzie ca să fie obligat să alerge.
Orice om aplică pe parcursul vieții toate devizele (în funcție de împrejurări și evoluția
personală), dar numai una sau două dintre ele sunt dominante.
Aceste devize au un caracter pozitiv, deoarece ele ne arată cum să acționăm în anumite
situații, dar au și un aspect negativ, prin aceea că îl împiedică pe individ să reacționeze în anumite
împrejurări într -o manieră destinsă, neîndrăznind să fie el însuși, devenind astfel o frână serioasă în
dezvoltarea și evoluția personală.
oAdaptarea atitudinilor și comportamentului în funcție de sentimentele dominante ale
celorlalți
Fiecare dintre sentimentele enumerate mai jos are o anumită origine (cauză) și bineînțeles
atrage după sine anumite reacții. Terapeutul trebuie să aibă în permanență în vedere, în abordarea
pacientului, relația dintre cauză -sentiment- reacție și nevoile resimțite de acesta.
SentimentOriginea
sentimentuluiAcțiunea
instinctivăNevoia de luare în considerare
FricăPericol –
AmenințareFugă
Inhibiție- de protecție
– de securitate
Are nevoie să găsească protecția necesară
demistificării pericolului
MânieTeritoriu sau spațiu
vital violat sau
amenințatLuptă- de a se face respectat
– de a se ține cont de teritoriul său
Are nevoie de redefinire, schimbare
TristețeDespărțire –
Ruptură
Deces – DoliuRetragere- odihnă
– întărirea legăturilor existente
– crearea de noi legături
Are nevoie de prezență și proximitate
BucurieSatisfacerea
nevoilor vitaleContinuare – de a împărtăși
oDezvoltarea personală, în scopul creșterii capacității de adaptare la situații mereu
schimbătoare
O ființă echilibrată este aceea în care domnește o adevărată democrație între stările Eu -lui,
democrație opusă dictaturii care înseamnă suveranitatea unei singure stări a Eu -lui. O democrație
care, pe drept cuvânt, își are sediul de guvernare în starea de Adult, o democrație capabilă de relații
multiple cu ceilalți. Ființa echilibrată se mai caracterizează prin voința sa de dezvoltare, prin voința
sa de a tinde spre evoluție.
5.2.4. Ameliorarea comunicării cu ajutorul Programării neuro –
lingvistice
Tehnici de ameliorare a comunicării
În interacțiunea umană există un fenomen natural de care nu suntem totdeauna conștienți și
anume mimetismul comportamental care apa re de fiecare dată când comunicarea decurge bine între
doi sau mai mul ți indivizi. PNL a dat acestui fenomen numele de raport.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
133Raportul (stabilirea raportului) poate fi definit ca un climat de încredere între interlocutori;
acest climat nu implică totuși noțiunea de afectiv. Chiar dacă interlocutorii sunt sau nu simpatici , se
pot construi repede condițiile unui raport.
În figura următoare sunt puse în evidență punctele pe care trebuie să le observăm și să le
reflectăm în comportamentul interlocutorului cu scopul stabilirii raportului.
Figura nr. 5.2. Stabilirea raportului (după Epuran, M. ș.a., 2001)
Pentru stabilirea raprtului se recomandă folosirea a trei tehnici: calibrarea, sincronizarea și
conduita.
Calibrarea are la bază observarea fină a interlocutorului nostru. Pentru a comunica mai bine
cu el, avem nevoie să îl cunoaștem cât mai bine. Îi observăm deci comportamentele, atât conștiente
cât și inconștiente, pentru a stabili schemele sale de gândire, sentimentele și emoțiile sale,
prioritățile, așteptările, motivațiile, pe scurt modelul său despre lume în modul în care îl simte el pe
baza experiențelor sale. Observarea fină a partenerului cere o anumită abilitate, deoarece nu trebuie ADAPTAREA COMPORTAMENTULUI
(mimetism și sincronizare)
Reflectarea
directă sau
încrucișată a
posturii
Reflectarea
directă sau
încrucișată a
gesturilor
Sincronizarea
ritmului
respirației
Sincronizarea
tonului, ritmului
și volumului
vocii
Adaptarea
sistemului de
reprezentare
senzorială
(traducere)
CALI BRAREA COMPORTAMENTULUI VERBAL Ș I NEVERBAL

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
134să-i dăm pacientului senzația dezagreabilă că este un fenomen deosebit, obiect curios urmărit cu
priviri ascun se etc. În aplicarea tuturor tehnicilor PNL discreția este foarte importantă.
Însăși faptul că suntem cu adevărat atenți la pacient este un început foarte bun. Datorită
calibrării, primim informații care ne vor servi în activitate.
Sincronizarea a fost elaborată pornind de la constatarea că, pe de o parte cei ce se aseamănă
se adună, dar că, în plus și adesea, cei ce se adună se aseamănă. Observând persoane care se
înțelegeau bine aparent, Grinder și Bandler (1999) și -au dat seama că aceștia aveau pun cte comune:
adoptau spontan aceeași postură, foloseau același tip de vocabular, vorbeau pe același ton și cu
aceeași intonație a vocii etc.
Proximitatea creează complicitatea sau invers? Sincronizarea propune că ambele variante sunt
posibile și că acest mod de a gândi facilitează raportul.
Nu lipsesc mijloacele de sincronizare. A vorbi același limbaj ca pacientul, sau cel puțin a
folosi un vocabular cât mai apropiat de al acestuia, este benefic. PNL propune să ascultă registrul
senzorial care este ado ptat de pacient și să ne servim de el la rândul nostru.
Cuvintele și expresiile se declină în Vizual (vedere, viziune, a vedea, vizibil etc.), Auditiv (a
auzi, a asculta, ureche etc.), Kinestezic (atingere, a resimți, emoție, mișcare etc.), Olfactiv (a
respira, a avea nas, parfum etc.), Gustativ (a gusta, gust, saliva etc.). Folosind același vocabular ca
și pacientul nostru îi demonstrăm dorința noastră de a înțelege și de a intra în comunicare cu el,
după propriile sale moduri și puncte de reper.
Altă manieră de a vorbi același limbaj cu pacientul este de a ne servi de mișcările ochilor fie
pentru a- i pune o întrebare pornind de la registrul senzorial pe care îl folosește pentru moment, fie
pentru a- i cere să facă ceva.
Cererea noastră va fi cu atât mai bine înțeleasă și acceptată cu cât o formulăm în aceiași
termeni și moduri în care el gândește. Dacă privește în dreapta sus, de exemplu, știm că este pe cale
să apeleze la amintiri sub formă de imagini. Putem atunci să -l întrebăm cum vede el progre sele
înregistrate de la ultima ședință. Dacă privește în stânga jos, știm că își confecționează imagini noi,
caz în care putem să -l întrebăm ce obstacole a întâmpinat în efectuarea sarcinilor anterioare sau cum
socotește el că își poate realiza sarcinile fără a întâmpina piedici.
Întâmpinarea pacientului pe terenul său, în modelul său despre lume, este o fază
indispensabilă în facilitarea schimburilor cu el și în realizarea treburilor pe care ne -am propus să le
facem împreună. Dar acest lucru nu este suficient, trebuie să avem mijloacele pentru a -l conduce
spre recuperare, pentru a-l apropia de obiectiv, pentru a- l ghida spre starea dorită.
Adaptarea/schimbarea conduitei reprezintă a treia tehnică a raportului și poate fi inclusă la
fel de bine în cate goria tehnicilor de comunicare ca și în cea a celor de schimbare. Ea servește la fel
de bine pentru verificarea măsurii în care s -a stabilit raportul, cât și pentru a -l ajuta pe pacient să
progreseze.
Aceste tehnici trebuie puse în practică atât în plan verbal, cât și nonverbal.
Tabel nr. 5.2. Diferite forme de sincronizare (Chidharom, J., 1993a)
Sincronizare non verbală directă
Întregul corp
Adaptați -vă postura după cea a întregului corp a
persoanei.Gesturile
Repetați cu discreție unele gesturi al e celuilalt
Jumătate de corp
Adaptați -vă poziția părții superioare sau
inferioare a corpului după poziția
interlocutorului dvs.Mișcăr repetitive
Alegeți și repetați un comportament repetitiv
Unghiul cap – umăr
Reproduceți poziția capului și umerilor
interlocutoruluiRespirația
Adaptați -vă respirația pentru a o sincroniza cu
cea a celuilalt

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
135Expresia feței
Imitați diferite componente care produc expresia
facialăCaracteristici vocale
Reproduceți tonalitatea, ritmul, volumul,
registrul, timbrul
Sincroniz area non verbală încrucișată
Folosiți un element al comportamentului dvs. pentru a urmări un alt comportament al
interlocutorului dvs: ritmul vocii sincronizat cu ritmul respirației, clipitul ochilor să marcheze
mișcarea degetelor etc.
Sincronizarea verb ală
Formă Conținut
Sistemul de reprezentări
Reperați și folosiți în discursul dvs. predicate
alese din același sistem de reprezentareExpresii caracteristice
Folosiți -le pe aceleași
Întoarceri ale frazelor
Observați structura frazei interlocutorului dvs. și
construiți -le pe ale dvs. la fel.Idei cheie
Reluați ideile importante emise în discursul
persoanei
Model de intervenție
În PNL se folosesc atât tehnici de comunicare, cât și tehnici de schimbare. Frontierele dintre
aceste două grupe de tehnici se interpătrund adesea, deoarece comunicarea conduce la schimbarea
punctului de vedere și a perspectivei.
Tehnicile de comunicare , folositoare în orice împrejurare, permit terapeutului să
îmbunătățescă calitatea relației cu pacienții săi și, ca urmare, să lucreze cu mai multă ușurință și
eficiență, cu mai puțin stres și oboseală.
Tehnicile de schimbare rezultă din modelarea terapeuților la relația terapeutică și au fost puse
la punct pentru a trata probleme specifice.
PNL- iștii estimează că nu există contraindicații pentru folosirea PNL, fie că este vorba despre
aplicarea tehnicilor de comunicare, fie a celor de schimbare. Poate rămâne la latitudinea
practicienilor să aplice aceste tehnici, să le constate eficiența și să le valideze.
Modelul de intervenție apropus rezumă demersul bazat pe rezolvarea problemei și orientarea
spre soluție. Acest model este următorul:
LEGENDA:
SP este starea prezentă, starea în care se prezintă pacientul nostru și pornind de la care
noi fixăm diagnosticul.
SD este starea dorită, starea în care pacientul dorește să se afle atunci când termină
tratamentul, după una sau mai multe ședințe.
R sunt resursele care ne permit să ajungem la obținerea stă rii dorite.SP+R=SD
1-Stare dorită
Ce doriți?2 – Stare prezentă
Ce vă împiedică să aveți
ce doriți?
3 – Resurse
De ce ave ți nevoie s ă
obțineți ceea ce dori ți?

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
136Așa cum ordinea și numerotarea întrebărilor o arată, noi vom invita pacientul să ne prezinte
mai întâi starea dorită, înainte de a îi cere relații despre starea prezentă. Acest demers subliniază
optimismul nostru în ceea ce privește capacitățile pacientului de a face față greutăților și în a -l ajuta
să-și clarifice obiectivele legate de situația sa. Se pot propune resurse de toate felurile, prin
compararea situației actuale (SP) cu situația viitoare (SD).
Modelul de intervenție permite observarea înlănțuirii tehnicilor de comunicare și a
tehnicilor de schimbare (figura nr. 5.3). El este structurat în 6 etape (raportul, obținerea
informațiilor, alegerea tehnicii, aplicarea și testarea tehnicii și asigurarea legăturii cu viitorul) care îi
permit terapeutului să avanseze cu pacientul, însoțindu -l în schimbarea pe care dorește să o
realizeze.
Fiecare dintre aceste etape urmărește un obiectiv specific:
Raportul permite asigurarea unui climat de încredere
Culegerea informațiilor servește la clarificarea plângerilor pacientului, a dorințelor sale, a
forțelor și slăbiciunilor sale, altfel spus la stabilirea conținutului detaliat al ecuației
SP+R=SD
Alegerea tehnicilor se face în funcție de inflormațiile primite și se poate reajusta, dacă este
necesar, în cursul aplicării tehnicilor, în funcție de feed -back-ul primit
Testarea tehnicii permite validarea intervenției efectuate
Legătura cu viitorul (podul spre viitor) permite asigurarea durabilității rezultatelor obținute.
Așa cum arată modelul de intervenție, la baza oricărei comunicări și intervenții este relația ,
care constă în a construi și a menține un raport de rezonanță cu pacientu l, pentru a stabili o
atmosferă de încredere. Este relația de încredere reciprocă și de cooperare între terapeut și pacient.
Uneori, acest tip de relație se stabilește instantaneu, fără ezitare, alteori trebuie să facem dovada
imaginației, flexibilității și cunoștințelor tehnice pe care le avem pentru a capta încrederea
pacientului.
Figura nr. 5.3. Înlănțuirea tehnicilor de comunicare și de schimbare
(după Bandler, R. și Grinder, J.,1999)
Criteriile de eficiență în PNL sunt constituit e de formularea obiectivelor, acuitatea
senzorială și flexibilitate.Legătura cu
viitorul
Testarea tehnicii
Aplicarea tehnicii
Alegerea tehnicii
Culegerea informațiilor
Stabilirea raportului

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
137Obiectivele. Lucrăm cu pacienții într -un mod pe care l- am stabilit împreună și pe
care i l- am explicat pe baza unui obiectiv bine structurat, a cărui formulare trebuie
să respecte anumite cerințe.
Acuitatea senzorială .O bună acuitate senzorială înseamnă, din punct de vedere al
PNL, o capacitate sporită de a ști ce se întâmplă, de a fi în situație și în cunoștință
de cauză, de a recepta lucruri cu adevărat importante. Un terapeut va putea acționa
eficient numai în condițiile în care va ști bine ce se întâmplă cu sine și cu pacientul
său într -un anumit moment.
Flexibilitatea. Privește abilitatea de a schimba ceva în situațiile în care terapeutul
și-a propus un obiectiv și de a menține aceste schimbări atâta timp cât este necesar
pentru atingerea obiectivului. Cu cât un terapeut va dispune de mai multe soluții și
alternative de acțiune, cu atât mai multe șanse de succes va avea. În orice
interacțiune, persoana care dispune de cea mai mare flexibilitate comportamentală
va avea controlul situației.
Obiectivele trebuie să fie bine structurate și să respecte următoarele cerințe (figura nr. 5.4):
Figura nr. 5.4. Cerințe pentru formularea obiectivelor (după Bandler, R. și Grinder , J.,1999)
În concluzie, pentru a aplica mo delele și tehnicile PNL în terapie, este suficient să le punem
în practică în următoarea succesiune: mai întâi, intrarea în rolul profesional, deciderea obiectivului
personal și intrarea în relație. Aceasta s e bazează pe raportul care a rezultat din calibrare . Trebuie
să observăm în permanență, pentru că tot timpul mai rămâne ceva de observat, de înțeles și de
remarcat. Să ne sincronizăm cu pacientul, pentru a stabili raportul, apoi să ne adaptăm
comportamentul pentru a- l conduce spre atingerea obiectivului. Să rămânem flexibili și disponibili,
păstrând în minte scopul stabilit. Să găsim criterii care să ne permită măsurarea progreselor
pacienților și să ne menținem optimismul. Pentru a rămâne în formă, să ne recuperăm energia între
ședințe.ECOLOGICMOTIVANTFORMULAT
POZITIVREALIST ȘI
REALIZABIL
PE PUTERILE
PACIENTULUI
SPECIFIC ȘI
ADAPTAT LA
CONTEXTVERIFICABIL
ȘI
OBSERVABIL

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
1385.2.5. Formarea deprinderilor psihice de reglare și autoreglare
Deprinderile psihice se integrează în sistemul psihic uman, având aspecte cognitive, afective,
conative și intersubsistemice. Ele se pot prezenta și sub formă de rutine de comportament. Cei mai
mulți autori consideră deprinderile psihice drept obiective și componente ale autoreglării psihice
(Epuran, M. ș.a., 2001).
Date fiind modificările psiho -comportamentale induse de boală la pacienți cu dive rse
categorii de afecțiuni, manifestate prin inducerea unor stări psihice perturbatoare și a unor tulburări
somatice și fiziologice, apare necesitatea formării la pacienți a unor deprinderi de autoreglare. De
asemenea, pentru a ameliora calitatea relațiilo r care se stabilesc între terapeuți și pacienții lor, este
necesară și instrumentarea terapeuților cu astfel de deprinderi.
Autoregarea fiind un proces care are la bază reglarea indusă din exterior într -o primă fază, va
fi necesar ca, mai întâi terapeuții să fie supuși unor activități care urmăresc efecte reglatoare a
stărilor psihice, pentru ca treptat să se realizeze comutarea pe procesul de autoreglare pe măsura
formării deprinderilor corespunzătoare. În paralel, terapeuții vor fi abilitați și pentru realizarea
acestor demersuri cu pacienții, în scopul formării la aceștia a deprinderilor de autoreglare a stărilor
psihice.
Având în vedere aceste aspecte, pentru formarea deprinderilor psihice de reglare și
autoreglare, am selectat și adaptat la specif icul activității de terapie ocupațională, câteva modalități
dintre cele prezentate de Prof. Epuran M., în lucrarea Psihologia sportului de performanță (2001).
Deprinderi atenționale/Exerciții pentru atenție
Atenția este condiția de bază a conștientizării întregii vieți psihocomportamentale; fără ea nu
se receptează și nu se prelucrează eficient nici o informație externă sau internă (Epuran, M.ș.a.,
2001).
Atenția se poate regăsi diminuată atât la terapeuți, datorită oboselii, stresului sau pur și simplu
unor factori perturbatori care acționează în mod repetat și prelungit ca durată, cât și la pacienți,
datorită acelorași cauze, la care se poate adăuga factorul accident/boală.
oReglarea/autoreglarea capacității de menținere a atenției în prezența un or factori perturbatori
Atât terapeutul, cât și pacienții pot fi luați prin surprindere de unele situații neprevăzute în
timpul derulării procesului de recuperare. Aceste situații neprevăzute pot provoca
dezorganizarea cursului conștinței și, consecutiv a comportamentului. Incapacitatea de
concentrare a atenției asupra aspectelor cu adevărat importante în situația dată conduce la
perturbarea activității, instalarea panicii, anxietății și unei importante stări de disconfort. Se
recomandă imaginarea unor situații nefavorabile urmată imediat de imaginarea unor soluții de
comportament adecvat. Pentru terapeuți, acest lucru se va realiza discutând eventual situațiile și
comportamentele adecvate cu cadrele didactice care îi formează. Pacienții însă, vor avea nevo ie
de îndrumarea atentă a terapeutului, care va starta aceste activități numai în ca zul în care este
nevoie. T erapeuții vor folosi mijloace precum convingerea, sugestia și de dobândire a
încrederii în sine, pe lângă modalități de acționare și exerciții spec ifice pentru antrenarea
capacității de menținere a atenției în prezența unor factori perturbatori, cum ar fi desfășurarea
unor secvențe de program în condiții de încărcare a ambianței cu muzică la intensitate
ridicată, cu circulația u nor persoane prin sala de terapie, cu atragerea pacientului, de către o
terță persoană, în discuții fără legătură cu sarcina de lucru etc. Î n tot acest timp terapeutul va
ajuta pacientul să își mențină atenția orientată pe sarcina de lucru, antrenându -l astfel în a
obține imunitatea la factorii perturbatori și îmbunătățindu -i capacitatea de menținere a
atenției orientată spre sarcină.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
139oReglarea/autoreglarea orientării activității psihice
Prima condiție a atenției fiind orientarea spre un anumit obiect, fenomen sau acțiune, după ce
pacientul a obținut capacitatea de a nu se lăsa distras de factori nelegați de sarcina specifică,
trebuie antrenată capacitatea de a se orienta eficient în aceasta. Cunoscând faptul că int eresele
constituie dominantele după care funcționează orientarea atenției, iar motivația factorul intern
de organizare și energizare a acțiunilor, se pot introduce în activitate condiții de tipul:
1.Transmiterea către pacient, în fiecare ședință, de noi informații în legătură cu
afecțiunea lor, cu modul de recuperare, cu evoluția constatată etc., subliniind
că toate aceste informații îl vor ajuta să înțeleagă mai bine procesul de
vindecare și vor contribui la prevenirea recidivelor.
2.Formularea clară a obiectivelor și sarcinilor fiecărei ședințe de recuperare, a
efectelor u rmărite prin fiecare dintre mijloacele folosite și a utilității fiecărui
mijloc din punct de vedere al redobândirii funcționalității normale.
3. Des fășurarea unor ședințe de terapie variate, cu alte exerciții, executate în alte
condiții sau cu alte obiecte și la alte aparate, modificând locul în care s-au
executat în ședințele anterioare, modul de abordare și folosindu -se de fiecare
dată aprecieri pozitive și încurajatoare.
4.Folosirea unor stimuli cât mai variați: vizuali, auditivi, kinestezici și alternarea
lor în diverse formule.
5.Stimularea pacienților în a -și exprima în cuvinte senzațiile pe care le resimt la
punerea în aplicare a mijloacelor folosite și propriile constatări în ceea ce
privește durabilitatea efectelor resimțite; acceptarea și discutarea cu pacienții a
unor propuneri de noi exerciții sau adaptări ale acestora în funcție de ceea ce
simte fiecare.
Tehnici de relaxare
oConștientizarea corporală
Căile și metodele de conștientizare corporală constituie temeiul esențial al învățării tehnicilor d e
relaxare, de respirație corectă, de învățare motrică și de formare a programelor de conducere a
mișcărilor, a antrenamentului mental imaginativ și mental (Epuran, M., 2000).
În afara acestor aspecte, în practica terapiei ocupaționale, conștientizarea corporală este
esențială atât pentru terapeut , cât și pentru pacient.
Pentru pacient, conștientizarea corporală este foarte importantă în recuperare, mai ales în
situațiile în care apar tulburări de schemă corporală, de sensibilitate, afectări ale sistemelor
senzoriale. În plus, având capacitatea de a- și conștientiza propriul corp în timpul activităților
desfășurate, va avea un mai bun control al localizării și dozării exercițiilor care, pe baza fe ed-
backului în relația cu terapeutul, pot fi reglate în cazul în care nu sunt resimțite ca și
corespunzătoare; în felul acesta, pacientul dispune de un instrument de apărare și de prevenire a
recidivelor, dar și de o modalitate de refacere a unor funcții perturbare.
În Terapia ocupațională se pot folosi cu succes urm ătoarele modalități de formare a capacității
de conștientizare:
1.Antrenamentul de conștientizare senzorială
Conștientizarea senzorială este procesul prin care subiectul ia act de mesajele și
procesele fiziologice neconștientizate ale organismului (Epuran, M. ș.a., 2001).
Antrenamentul de conștientizare senzorială contribuie la o mai bună cunoaștere a
diferitelor procese fiziologice ale organismului în vederea autoreglării lor voluntare.
Antrenamentele de conștientizare trebuie să înceapă cu formarea deprinde rii de
autoobservare a propriului organism. Pentru aceasta se pot folosi exerciții de tipul:
a)Formarea deprinderilor de conștientizare a tensiunilor musculare, greutății
diferitelor părți ale corpului, senzațiilor de temperatură, modificărilor cardio –

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
140circul atorii și respiratorii, senzațiilor înregistrate de propriul corp la contactul cu
diverse obiecte etc.
b)Conștientizarea senzațiilor resimțite la diverse nivele ale corpului, în statică, în
dinamică, în stare de relaxare
c)Conștientizarea dezechilibrelor și disfuncțiilor la diverse nivele ale corpului
2.Conștientizarea corporală
Odată căpătate aceste deprinderi se poate continua, în funcție de necesități, cu sisteme de
exerciții mai complexe, urmărind conștientizarea schemei corporale și a funcționalității
acesteia:
a)Conștientizarea propriei scheme corporale, static și în dinamică
b)Aprecierea caracteristicilor de spațiu, timp și energie a propriilor mișcări (simțul
kinestezic)
c)Conștientizarea propriei lateralități, a coordonării generale și plurisegmentare etc.
Apoi, conștientizarea corporală se poate extinde asupra imaginii de sine, ca persoană fizică cu o
anumită identitate și rol, prin:
a)Centrarea pe răspunsuri la întrebări de genul: Cine sunt eu ?, Ce doresc de la
viață?, Ce perspective am?, Ce scop am? etc. Î n lucrul cu pacienții abordarea
conștientizării imaginii de sine se va realiza cu prudență și sub îndrumarea strictă a
kinetoterapeutului. Toți pacienții vin la programele de recuperare cu imaginea de sine
perturbată și conștientizarea sa trebuie să se facă numai în scopul corectării sale, pe
temeiuri realiste și pe baza gândirii pozitive.
Conștientizarea în relație cu ambianța fizică și apoi cu alții se poate realiza prin:
a)Orientarea atenției spre perceperea spațiului înconjurător, a obiectelor mai
apropia te sau mai depărtate, a caracteristicilor sale vizuale, tactile sau sonore
b)Orientarea atenției spre sursele de zgomote, identificarea și înțelegerea
semnificației lor
c)Folosirea a cât mai multe modalități senzoriale pentru identificarea unor calități ale
obiectelor sau ambianței
d)Conștientizarea conduitei personale în diverse situații de interrelaționare și
comunicare cu diverse persoane
oRelaxarea simplă
Exercițiile de relaxare simplă sunt destul de mult folosite în multe terapii . Este surprinzător de
consta tat câte persoane nu știu să se relaxeze și nu reușesc acest lucru chiar dacă li se explică
cum trebuie să procedeze. Dar, odată căpătate deprinderile de conștientizare corporală, aceste
exerciții nu mai devin o problemă, ele putând să fie folosite de oricine și oricând, fiind însoțite
de o respirație regulată și chiar de formule sugestive sau autosugestive, care să le sporească
efectul. Atât pentru terapeut, cât și pentru pacient este util să se facă apel la exerciții de relaxare
simplă:
1. Înainte de începe rea unor activități dificile (urmate de creșterea
corespunzătoare a nivelului de activare)
2.În pauzele dintre diverse activități solicitante
3.Ori de câte ori se conștientizează o senzație de disconfort, un dezechilibru sau
o disfuncție la oricare din nivele corporale
oRelaxarea analitică, progresivă – Jacobson (Anexa nr. 10)
Această metodă are ca punct de plecare fiziologia musculară, caracterizându -se prin
conștientizarea de către subiect a contracției și relaxării diferitelor grupe musculare. A fost
denumit ă relaxare progresivă pentru că se progresează de la o grupă musculară la alta, până ce

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
141toate grupele mari musculare sunt relaxate. Este o metodă de relaxare cu rezultate foarte bune în
scăderea nivelului anxietății (Epuran, M. ș.a., 2001).
Subiectul, într- o poziție comodă (de obicei în decubit dorsal), conștientizează inițial prezența
contracțiilor diferitelor grupe musculare. Într -o fază ulterioară, subiectul este deprins cu
relaxarea diferențială, de asemenea pr grupe musculare, iar în final acesta trebuie să
conștientizeze tensiunile musculare reziduale și să le reducă.
Cheia însușirii acestei tehnici este formarea abilității de a sesiza diferența între contracția și
relaxarea musculară, motiv pentru care se contractă un anumit grup muscular, se conștientizează
starea de încordare, apoi se relaxează progresiv până la relaxare completă, conștientizându -se
starea de relaxare.
În momentul în care tehnica este bine însușită, ea poate fi folosită și pentru a obține relaxarea
într-un timp foarte scurt și chiar în unele situații stresante.
oAntrenamentul autogen – I.H. Schultz (Anexa nr. 11)
Metoda cuprinde un ansamblu de exerciții psihice și fizice, astfel alcătuite pentru a realiza o
decontracție generală a organismului. Exerciții sunt împărțite în două cic luri, dintre care în orice
terapie (cu excepția psihoterapiei) se poate folosi doar ciclul inferior.
Ciclul inferior durează de la 6 luni până la 2 ani și cuprinde exerciții pentru:
-sistemul muscular (trăirea senzației de greutate)
-sistemul circulator (sen zația de căldură)
-cord (calmarea bătăilor inimii)
-sistemul respirator (calmarea respirației)
-reglarea funcționalității organelor abdominale (trăirea senzației de căldură la nivelul
plexului solar)
-vasoconstricție la nivelul frunții (senzația de răcire a frunții)
Autodecontracurarea concentrativă a trainingului autogen, grație exercițiilor minuțios studiate,
are ca scop ajungerea la destindere și calm interior și astfel la obținerea unei decontracturări a
întregului organism, ceea ce permite creșterea capacităților normale și reducerea sau eliminarea
celor anormale.
Această metodă permite obținerea următoarelor rezultate:
1. Destindere respiratorie
2.Destinderea și și obținerea calmului în acțiune (stare ce nu rezultă din crisparea unei voințe
încordate, ci din contra, din relaxarea interioară)
3.Constituie o cale naturală către somn
4.Permite autoreglarea funcțiilor corporale care ocupă în mod obișnuit voința
5.Creșterea capacităților mentale, ale memoriei
6.Suprimarea durerii, nu prin reprimarea manifestărilor exterioare, ci prin dispariția completă
a senzațiilor dureroase
7.Constituie un mijloc prețios de adaptare și disciplină personală, printr -un sistem de formule
intenționale
8.Subiecții bine antrenați sunt capabili să adoarmă când doresc și să se trezească la orele fi xate
de ei; autocontrolul permit obțin erea calmului.
9.Toți cei care fac antrenament autogen ajung să fie mai calmi, mai destinși, mai degajați în
viața cotidiană; emoțiile parazitare, reacțiile inadecvate (enervare, crispare etc.) se
estompează.
10. Starea de r elaxare permite intensificarea randamentului facultăților psihice, senzațiile,
amintirile, intențiile devenind mai reliefate, mai clare.
11.Stăpânirea de sine, atât de necesară în viața cotidiană, este mult facilitată de training -ul
autogen.
12. Psihoterapia rela xantă este un mijloc de autoadaptare și autodisciplinare, procedeul de
antrenament fiind un fel de "gimnastică a minții" care permite eliminarea multiplelor

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
142senzații neplăcute percepute în corp și care conduce la întărirea voinței, la modelarea
caracterului.
5.2.6. Sugestia și autosugestia
Pe fondul existenței unor modificări în sfera psihosomatică a pacienților, induse de boală și
situația de bolnav, tot ceea ce spune și face terapeutul poate avea efecte sugestive. Din acest motiv,
este absolut neces ar ca acesta să fie foarte atent la atitudinea generală față de pacient și, mai ales, la
modul de formulare a enunțurilor în cadrul comunicării verbale cu acesta.
În situația în care este pacientul este greu să -l convingi de la început să folosească formule
autosugestive de genul astăzi mă simt bine, foarte bine , voi avea o zi bună etc. ( așa cum recomanda
Coué în anii 19 30), chiar dacă ele ar putea avea efecte bune.
Pentru început, terapeutul va fi atent la folosirea unor formulări pozitive, încurajatoa re, de
susținere, în legătură cu fiecare secvență a tratamentului recuperator, pentru a -i reda pacientului
încrederea în sine, în terapie și în terapeut. Apoi, treptat, pe măsura consolidării acestor rezultate,
pacientul va fi încurajat să folosească el însuși aceste formulări, sub formă de autosugestie, în
timpul desfășurării diverselor secvențe ale recuperării și nu numai.
Nu se pot elabora rețete în ceea ce privește formulele care trebuiesc folosite. Acestea se vor
modula în funcție de particularitățile pacientului, ale programului de recuperare și de scopurile
urmărite. Ceea ce trebuie știut este faptul că aceste formulări nu trebuie să conțină negații și ce ea ce
trebuie antrenat la terapeuți este modul în care trebuie folosită vocea pentru a obține re zultatele
scontate (voce calmă, fără modulări ale tonului și intensității, cu pronunție în ritm oarecum egal).
Bineînțeles că rezultatele vor fi diferite, acest lucru depinzând și de nivelul de sugestibilitate
al pacientului.
În măsura în care rezultatele sunt bune și pacientul colaborează, treptat, parte dintre formulele
sugestive folosite se pot transforma în formule autosugestive, pentru a fi folosite de pacient în
activitatea individuală. De asemenea, de comun acord cu pacientul, se pot construi for mule speciale
pentru diverse situații.
Și terapeutul poate folosi autosugestia, pentru propria- i stare de sănătate, pentru creșterea
rezistenței în fața stresului, pentru ameliorarea și menținerea încrederii în sine și în rezultatele
muncii sale, pentru ameliorarea autocontrolului în diverse situații.
5.2.7. Gândirea pozitivă
Formarea deprinderii de a gândi pozitiv se bazează pe fenomenul de autosugestie și de
exprimare subvocală (exprimare în limbaj intern), în formă afirmativă.
Gândurile negat ive, însoțite de sentimentele corespunzătoare, creează așa numita profeție
care se autoîmplinește , deoarece sunt urmate de scăderea nivelului energetic, a capacității de efort,
a disponibilității de a fi activ etc. Lipsa de încredere în sine este rezultatu l gândirii negative, pe când
încrederea în sine este rezultatul gândirii pozitive.
Pentru formarea deprinderii de a gândi pozitiv este necesar:
1.Conștientizarea și recunoașterea faptului că se gândește negativ și că acest lucru
blochează evoluția favorabilă a persoanei
2.Formarea deprinderii de stopare și înlăturare a gândirii negative
3.Formarea deprinderii de transformare a gândirii negative în gândire pozitivă, prin
stabilirea de scopuri raționale și fragmentarea lor în unități mici posibil a fi atinse ime diat
4.Formarea capacității de depistare a convingerilor iraționale și de înlăturare sau
corectare a lor

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
1435.Formarea deprinderii de gândire pozitivă, prin folosirea de formule autosugestive
corespunzătoare
Pentru conștientizarea și recunoașterea faptului că se gândește negativ se poate apela la
criteriile enumerate de Philippe Brinster (2000):
a)Prezența unei stări permanente de indispoziție
b)Reacții exagerate și necorespunzătoare în unele situații
c)Prezența sentimentului de resemnare în fața problemelor mai greu de depășit
d)Prezența unor judecăți aberante în legătură cu unele situații de viață
e)Apariția unor probleme de exprimare a sentimentelor
f)Pierderea controlului și capacității de decizie
g)Încăpățânarea de a fixa obiective nerealiste și irealizabile
h)Prezența sentimentului de disperare, din ce în ce mai frecvent, în fața greutăților
întâmpinate în rezolvarea unor probleme
i)Pierderea încrederii în sine, scăderea nivelului motivației
Pentru formarea deprinderii de stopare și înlăturare a gândirii negative sunt nec esare:
a)Conștientizarea situațiilor în care acestea invadează mintea persoanei respective
b) Decelarea sentimentelor negative care le- au însoțit
c)Stabilirea concretă a gândurilor negative apărute într -o anumită situație
d)Recunoașterea tipurilor de distorsiuni ale raționamentului induse de gândurile
negative
e) Stabilirea dezavantajelor care decurg din atitudinile adoptate
f)Formarea deprinderii de a folosi cuvântul- comandă "stop" sau un gest oarecare,
pentru a stopa evoluția gândirii negative
g) Formarea deprinderii de a reorienta gândirea spre alte subiecte, într- o formă
pozitivă
Bineînțeles că, treptat, odată cu formarea deprinderii, va apare posibilitatea de conștientizare
a gânirii negative imediat ce aceasta se instalează și se va putea recurge direct la stopul gândurilor
negative și orientarea lor spre alte activități, în manieră pozitivă. În cazu l folosirii cuvântului-
comandă stop, la început, comanda se dă cu voce tare, apoi șoptit, iar când tehnica s -a însușit
corespunzător comanda se dă subvocal.
Gândirea p ozitivă fiind absolut necesară dezvoltării și evoluției plenare a oricărei persoane,
este de la sine înțeles că este indispensabilă formarea deprinderilor corespunzătoare atât la pacienți,
cât și la terapeuți.
Un pacient marcat de gândire negativă va fi împiedicat în evoluția sa favorabilă spre
vindecare, îi va fi frânată participarea conștientă și activă, motivată la propria recuperare. În plus,
permanentizarea gândirii negative conduce la creșterea anxietății (cu tot cortegiul său de simptome
psiho-som atice și fiziologice) și chiar la apariția unor îmbolnăviri grave.
Terapeutul marcat de gândire negativă nu poate obține rezultate bune în activitatea sa. Lipsit
de încredere în sine, în rezultatele muncii sale, nu va reuși să abordeze pacienții corespunzător, să le
câștige încrederea, să le redea încrederea în forțele proprii, să îi ajute să scape de propria lor gândire
negativă.
5.2.8. Alte modalități de ameliorare a comunicării terapeut -pacient
În ceea ce privește îmbunătățirea comunicării terape ut – pacient (a cărui responsabilitate îi
revine terapeutului), Ley (citat de Lupu și Zanc, 1999) a formulat, pe baza studiilor sale asupra
înțelegerii și memorării informațiilor medicale, câteva sugestii:
îndrumările și recomandările să fie date la începutul indicațiilor medicale
să fie accentuată importanța recomandărilor și indicațiilor medicale

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
144să se folosească propoziții și cuvinte scurte
informația ce trebuie comunicată să fie formulată în propoziții clare
să se repete recomandările
să se dea informații concrete, precise, în mod detaliat, mai degrabă decât informații generale
Stabilirea diagnosticului și tratamentul, chiar dacă rămân principalele scopuri ale relației
terapeut – pacient, nu trebuie să acopere întreaga arie problematică a acestei relații . În acest sens,
trebuie conștientizată nevoia pacientului de a fi informat, nevoie care poate fi satisfăcută prin
îmbogățirea interviului anamnestic cu elemente care au importanță mare din punct de vedere
medical, dar nu se încadrează între cele strict clinice. Soluția unei comunicări eficiente se poate,
așadar, găsi chiar în stilul de interviu adoptat de terapeut. El trebuie să -și dezvolte abilitatea de a
recunoaște căile subtile prin care pacienții încearcă să le comunice problemele și preocupările lor ș i
să investigheze activ ideile și opiniile lor privitoare la propria stare de sănătate.
Fără a fi doar obiectul îngrijirilor la care medicina îl reduce deseori, bolnavul trebuie privit,
în primul rând, ca o relație.
Orice terapie propune reguli de relaționare care diferă de regulile obișnuite, dar sunt
acceptate de societate deoarece este evident că este vorba de tratament.
În dialogul terapeut – pacient, folosirea de către terapeut a unui limbaj clar și simplu
reprezintă o regulă de bază. A vorbi simplu, înseamnă că terapeutul trebuie să întrebuințeze limbajul
obișnuit, să evite termenii de specialitate mai greu de înțeles pentru pacient. A vorbi clar, înseamnă
a-i asigura interlocutorului posibilitatea să înțeleagă în orice moment despre ce se vorbește; c a atare,
terapeutul trebuie să își regleze ritmul vorbirii și redundanța mesajelor după capacitatea de
înțelegere a pacientului. Capcana umorului și a ironiei trebuie evitată, la fel tonul glumeț,
cumsecade, chiar dacă pacientul discută într -o astfel de ma nieră despre boala sa (oricare ar fi
aparențele, acesta privește cu deplină seriozitate problemele sale de sănătate și nu tolerează să i se
vorbească decât pe un ton serios). În fond, arată Dafinoiu, I. (2000), este vorba de o întâlnire
existențială, într- o situație cu o mare încărcătură psiho – afectivă între două personalități diferite,
întâlnire structurată nu numai de reglementări birocratice, organizaționale, ci și de vectori care țin
de alcătuirea profundă a medicului și bolnavului: cunoștințe, atitudini, așteptări, imaginea de sine și
imaginea celuilalt, interese, motivații etc. Această întâlnire se desfășoară într -un context social care
oferă un registru de roluri ce obligă la simulare / disimulare, înșelare / autoînșelare.
Baylon, Ch. și Mignot, X. (2000) arată că, în comunicarea terapeutică, non -verbalul poate și
trebuie să fie considerat ca fiind format din două clase: non -verbalul adiacent verbalului și non –
verbalul care înlocuiește verbalul.
Non-verbalul adiacent verbalului constituie contextul v erbal al comunicării. Variabil în
funcție de împrejurări și de interlocutori, non -verbalul constituie un suport necesar oricărei
comunicări medicale și prezintă caracteristici specifice în mediul de practicare a terapiei
(îmbrăcăminte, aparatură, accesorii medicale).
Non-verbalul înlocuitor al verbalului ar consta în atmosfera creată în spațiul în care are loc
întâlnirea: modul de desfășurare a interviului anamnestic, mina preocupată a terapeutului, răbdarea
cu care pacientul este ascultat, timpul acordat etc.
Comportamentul neverbal al terapeutului are importanță deosebită; el poate fi purtătorul
unor sugestii pozitive sau negative, feed-back- ul care orientează discursul bolnavului. Acordarea
unui timp insuficient bolnavului poate avea asupra sa un efect anxiogen, prin imposibilitatea
realizării catharsis -ului, prin receptarea unei lipse de interes din partea terapeutului, ori prin
inducerea incertitudinii în legătură cu completitudinea a ceea ce a spus pentru stabilirea
diagnosticului.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
1455.3. Ce este de f ăcut? (demersuri în abordarea corect ă și eficient ă a
pacientului)
Primul aspect care trebuie avut în vedere p entru a asigura o abordare corectă și eficientă a
pacientului și a rela ției terapeutice, în terapia ocupa țională , este cel care se referă la parcurgerea
celor 3 (trei) etape obligatorii (figura nr. 5.5.):
1.Prima etapă, inițiată de prescripția medicală, constă în elaborarea unei problematici generale
constituite din ansamblul întrebărilor pe care terapeutul ocupa țional și le poate pune în
legătură cu recomandările medicale, datele generale din dosarul medical al pacientului, la
care are acces, sprijinindu- se pe cunoștințele sale teoretice. Elaborarea problematicii
generale este o operație mentală, care are ca scop concret s tabilirea ipotezelor de lucru.
2.A doua etapă este constituită de problematica specifică . Aceasta rezultă din confruntarea
ipotezelor de lucru cu realitatea oferită de pacient. Această operație teoretico -practică se
sprijină pe efectuarea evaluărilor specifi ce terapiei ocupa ționale (bilan țuri) și are ca scop
stabilirea diagnosticului ocupa țional , adică: în ceea ce ne privește, care sunt problemele pe
care ni le pune pacientul? Aceast ă etapă presupune accesul terapeutului ocupa țional la
investigațiile compleme ntare, pe care s-ar putea baza în stabilirea diagnosticului.
3.A treia etapă constă în conceperea și realizarea unui proiect de îngrijire, cu stabilirea
obiectivelor, mijloacelor și evaluărilor necesare.
Sănătatea
pacientuluiEvaluare
Mijloace
Bilanț
Obiective
BilanțProblematica
specifică
BilanțProblematica
generalăPrescripție
Figura nr. 5.5. Demersul abordării relației terap eutice
(după Faillettaz, P. și colab., 1998)TEMĂ DE LUCRU și APLICAȚIE
1. Construiți un model de intervenție, folosind toate reperele enunțate mai sus, în urma derulării
primelor întâlniri cu un pacient, în care ați aplicat toate modalitățile învățate, propuse de PNL.
2. Folosiți tehnicile de sincronizare amintite anterior și observați reacțiile interlocutorului.
Reglați alegerea tehnicii de sincronizare în funcție de fiecare caz în parte și de particularitățile
partenerului.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
146Un astfel de demers îi permite terapeutului să nu copie altă modalitate de acționare pentru a
alege, concepe, elabora și chiar dezvolta o adevărată cultură profesională și ridică nivelul de
autonomie al acestuia . Se spune că un sistem autonom este un sistem operațional închis (Varela,
J.F., 1998). Această închidere înseamnă că profesiunea de toterapeut ocupa țional trebuie să acceadă
la capacitatea de a- și păstra identitatea (sistem de valori, cultură) și de a f olosi noi forme de
interacțiune cu mediul profesional propriu, în care să fie mai puțin loc pentru prescripțiile
obligatorii (impuse) și mai mult loc pentru indicații, putându -se vorbi mai mult de colaborare în
stabilirea diagnosticului și alegerea tehnici lor. Acest lucru presupune din partea terapeutului
ocupa țional autodezvoltarea capacităților de a produce, prin sine și propriile sale calități.
Al doilea aspect de care trebuie să se țină cont este cel al necesității respectării legităț ilor
psihologice ale rela ției terapeut-pacient. În cazul neluării în considerare a acestor legităț i și al
nerespectării lor, abordarea terapeutică nu va reuși să fie una corectă și eficientă, iar rezultatele s -ar
putea să apară foarte greu sau să nu apară deloc. Aceste legităț i sunt (Mârza, D., 2005):
Existența înțelegerii empatice, definită ca fiind capacitatea de a înțelege cadrul de referință
intern al pacientului, lumea lui obișnuită de trăiri și semnificația pe care aceasta o are pentru
el, precum și capacitatea de a exprima față de pacient această înțelegere astfel încât ea să fie
înțeleasă și primită de el.
Existența nurturanței ca nucleu al vocației profesio nale a terapeutului.
Existența respectului pozitiv necondiționat este pur și simplu sentimentul de dragoste s au
acceptarea tuturor sensurilor și sentimentelor pe care le încearcă pacientul.
Congruența proprie terapeutului se referă la caracterul deschis, onest, nedefensiv, la
concordanța dintre ceea ce simte, spune și face terapeutul.
Existența unei relații pozit ive, a cărei co nstruire este o datorie a terapeutului capabil să -și
adapteze corespunzător atitudinile, comportamentul, modul de abordare a pacientului și
stilul de interrelaționare în funcție de particularitățile pacienților și obiectivele urmărite.
Asigu rarea comunicării eficiente, prin adaptarea limbajului verbal și nonverbal în funcție
de necesități.
Centrarea pe aplicarea terapiei formative, care are ca deziderate educarea pacienților în
scopul schimbării reprezentărilor incorecte față de boală și a dobândirii unor reprezentări și
comportamente utile pentru a- și îmbunătăți autonomia, pentru a -și diminua dependențele,
pentru a- și integra handicapul în activitățile zilnice și, în unele cazuri, pentru a -și construi un
nou proiect de viață.
Existența unei bune capacității de realizare a transpoziției didactice la terapeuți, pentru
a putea transforma cunoștințele științifice în cunoștințe utile și utilizabile de pacient.
Centrarea pe autocunoașterea propriilor atitudini, comportamente, posibilități și limite
în mediul profesional, în scopul realizării autoreglărilor necesare.
Centrarea pe cunoașterea pacienților, pe identificarea și evaluarea stilului
comportamental al pacientului, așa cum se manifestă el în cadrul interacțiunii terapeutice.
Din cele prezent ate anterior reiese că, este imposibil să fii un bun terapeut în lipsa dragostei
față de aproapele tău, ca și calitate dominantă, generatoare de acea caritate activatoare care nu se
traduce prin gesturi banale, uneori degradante pentru pacient, ci prin acț iuni care contribuie real la
diminuar ea sau înlăturarea problemelor sale. Din acest punct de vedere, se poate spune că adevărata
dragoste față de aproapele aflat într -o situație specială nu constă în a se substitui acestuia în
confruntarea cu dificultățile pe care le întâmpină, ci în a -i da posibilitatea de a le învinge.
Al treilea aspect care trebuie luat în considerare este cel referitor la faptul că în rela ția
terapeutică bolnavii reacționează, în general diferit, motiv pentru care terapeutul are obliga ția de
a-și adapta conduita în func ție de aceste reac ții.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
147Numai prin cunoa șterea profundă a caracterului psihologic al pacientului – caracter reflectând
starea sa de moment – și prin reglarea comportamentului propriu în func ție de acesta, terapeutul va
putea ob ține rezultate foarte bune și îl va putea ajuta real și eficient. Trebuie amintită aici
necesitatea orientării totale a personalității terapeutului spre aspectele specifice ale rela ției cu
pacientul, ceea ce ar însemna că atitudinea sa majoră de nurturan ță (grijă pentru protecț ia și
evolu ția favorabilă a pacientului) poate fi considerată, de fapt, nucleul vocaț iei sale profesionale, a
cărei lipsă l -ar transforma într-un tehnician empirist.
Prin observarea pacien ților se înregistreză o gamă foarte largă de reacț ii pe care ace știa le au
în timpul procesului terapeutic – recuperator, dar selectatându-le pe cele mai frecvente dintre acestea
se pot structura cinci grupe ( frică, timiditate, furie, tendin ță de a impresiona sau bucuria), fa ță de
fiecare dintre acestea terapeutul având obliga ția de a încerca adoptarea unor diverse atitudini
comportamentale (Mârza, D., 1998).
În legătură cu conduita generală de urmat în fața fiecăreia dintre grupele de reacț ii amintite,
se recomandă următoarele:
Frica manifestată de unii pacienț i este, în general, o reac ție legată interven țiile invazive sau
tehnicile aplicate brutal, într-o situa ție traumatizantă anterioară. Fiind generatoare de
contracturi, tendin ță spre refuzul colaborării ș i neîncredere în terapeut, condi ția obligatorie
înainte de începerea oricărei acț iuni terapeutice este de a determina dispari ția acestui
sentiment și de a câ știga încrederea pacientului. Persoana afectată simte nevoia de protecț ie,
deci atitudinea generală a terapeutului ocupa țional va fi protectoare, înlăturând pacientului
impresia că datorită afecț iunii sale este inferior altora și, ca atare, dispre țuit de cei din jur.
Atitudine protectoare nu înseamnă însă, o atitudine de superioritate ș i mali țiozitate; ea
trebuie permanent a daptată caracterului subiectului. Dacă pacientul inteligent ș i energic se
va sim ți protejat prin atitudinea hotărâtă ș i competen ța terapeutului, dar va găsi în sine forț a
de a efectua programul opunându- se oricărui exces de autoritate, pacientul cu caract er slab și
fără voință se va simț i protejat de un comportament energic, care îi impune anumite reguli,
scutindu-l pe el de obliga ția de a lua decizii.
Timiditatea apare frecvent la pacien ții care se simt inferiori fa ță de cei din jur datorită
deficien țelor lor și este uneori întărită de misterul care pare că înconjoară anumite tehnici /
modalităț i terapeutice și de aparatele și instrumentele folosite. Timiditatea, în aceste situa ții,
fiind invers propor țională cu încrederea pe care o inspiră terapeutul, acesta va trebui să -și
adapteze comportamentul în func ție de pacient. Astfel, adoptând un comportament simplu,
excluzând explica țiile savante și termenii de strictă specialitate greu de înț eles de mul ți
pacien ți, fiind apropia ți de ei și stându- le, cu răbdare , la dispozi ție pentru orice lămurire,
terapeutul va reu și să le câș tige încrederea și să înlăture timiditatea. Cu alte cuvinte, această
cerin ță ar însemna că terapeutul trebuie să se poată adapta, în permanență, felului de a fi,
caracterului și nivelului intelectual al pacientului; din acest motiv considerăm că este
indispensabil ca terapeutul să posede o cultură generală care să -i permită să se adapteze în
toate împrejurările.
Furia este o atitudine mai rară, dar apare destul de frecvent în timpul tratame ntului fiind
determinată, mai ales, de d escurajare. Terapeutul o poate folosi și o poate considera o reac ție
pozitivă, în măsura în care știe să o controleze și să -l determine pe pacient să o transforme
în refuzul de a se lăsa învins de nereuș ite. În general, crizele de furie care survin în timpul
tratamentului sunt de scurtă durată și urmează după o perioadă de lucru intens, iar dacă
terapeutul le folose ște pentru a stimula voin ța pacientului, men ținându-i acestuia încrederea
în reu șită, succesul este asi gurat. Pentru a reu și acest lucru, terapeutul trebuie să dea dovadă
de multă răbdare, stăpânire de sine ș i tact.
Tendin ța de a impresiona se na ște, de fapt, dintr-un fel de egocentrism, la pacien ții care
se complac în situa ția în care se află ș i se manifestă printr -o adevărată țesătură
diplomatică menită păcălirii și impresionării terapeutului. Această formă reacțională, chiar
dacă nu trebuie reprimată brutal, nici nu trebuie încurajată, deoarece ea are ca scop final
întârzierea sau sustragerea de la executarea programului.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
148
Bucuria este un sentiment rar întâlnit printre pacienți; ea poate marca anumite momente din
timpul derulării procesului terapeutic, dar nu va deveni un sentiment constant și stabil până
la recuperarea completă. Terapeutul însă trebuie să facă tot posibilul să trăiască acest
sentiment, pentru a- l putea insufla și pacienților săi, pentru a încerca să le modifice acestora
modul de gândire negativ și stilul de viață.
În concluzie, toate demersurile pe care terapeutul ocupa țional trebuie s ă le realizeze pentru a
reuși obținerea unei rela ții corecte și eficiente cu pacientul s ău se pot sintetiza în urm ătoarele
puncte:
Să se cunoască pe sine (capacitate de autosupraveghere, pozi ții de via ță, stări ale sinelui,
sisteme de reprezentări d ominante etc.) (Anexele nr. 3-9). Numai astfel, va putea s ă lucreze
conștient asupra adapt ărilor care se impun în func ție de diversele tipuri de pacien ți și
reacțiile lor.
Să încerce să depisteze (cu mijloace simple) modific ările psiho-comportamentale induse de
boala de care este marcat (Anexe, Instrumente pentru cunoa șterea pacientului). Numai astfel
va putea s ă aibăîn vedere tratarea persoanei cu care interrela ționeză ca un întreg și să spere
în realizarea unei leg ături real func ționale și în ob ținerea succesului terapeutic.
Să câș tige încrederea pacientului și să-l asigure c ăîl va ajuta în permanen ță să depășească
dificult ățile pe care le întâmpin ă, dar să-l facă conștient, în acela și timp, c ă numai de el și de
voința sa depinde succesul terapeutic.
Să încerce s ă accepte și să-l facă ș i pe pacient s ă accepte c ă modific ările psiho-
comportamentale pe care le prezint ă sunt st ări tranzitorii și că se datoreaz ă impactului pe
care boala sa îl are asupra sferei psihice.
Să caute, în permanen ță, calea de a ob ține colaborarea pacientului și să se ghideze în rela ția
cu el dup ă stările sale de moment și necesitatea men ținerii sau modific ării acestora
(terapeutul este peroana s ănătoasă, cel care știe și poate și cel care are menirea de a ajuta).
Chiar dac ă poate, la început, controlul st ărilor neadecvate de moment ale pacientului vor fi
control ate prin demersurile pe care le realizează terapeutul , nu trebuie uita t faptul că
pacientul nu trebuie s ă devin ă și să rămână dependent de terapeut, ci trebuie să i se dea cât
mai repede posibilitatea de a transforma acest control în autocontrol.
Să pună în practic ă tot ceea ce a înv ățat în materie de metode, mijloace și tehnici specifice
Terapiei ocupa ționale, ținând cont – în permanen ță- de recomand ările prezentului curs; doar
astfel succesul terapeutic ( și inclusiv faima personal ă) îi vor fi asigurate.
APLICAȚII
Elaborați fișa unui pacient respectând cele 3 (trei) etape obligatorii, conform celor descrise la
subpunctul 5.3.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
149EVALUARE
1. Care dintre următoarele afirmații sunt adevărate?
a. comportamentele negative din partea terapeutului reduc comportamentele defensive ale
pacienților
b. respectul de sine este întărit prin apreciere
c. aprecierea reduce comportamentele defensive și ostile ale pacienților
d. critica, ridiculizarea oferă pacienților stabilitate emoțională
2. Pentru a evita punerea în funcție a mecanismelor de apărare, trebuie să se aibă în vedere:
a. respectarea sentimentului simei de sine a celuilalt
b. ignorarea informațiilor irelevante
c. luarea în considerare a trebuințelor celorlalți
d. motivarea corectă a interlocutorului
3. Printre caracteristicile unei bune comunicări se numără:
a. dezarmarea
b. apărarea
c. empatia
d. agresivitatea
e. flexibilitatea
f. aprecierea
4. Asertivitatea comportă următoarele elemente:
a. refuzul cererilor
b. manipularea
c. cereri de favoruri și formulare de cereri
d. subterfugii
e. exprimarea sentimentelor pozitive și negative
f. inițiarea, continuarea și încheierea unei conversații
5. Încadrarea se referă l a:
a. stabilirea locului și rolului unei persoane în familia sa
b. evaluarea formei de adaptare socială pe care o folosește o persoană
c. stabilirea măsurii în care o persoană este activă sau pasivă în relațiile cu cei din jur
6. Autonomia este:
a. capacitatea persoanei de a- și urmări obiectivele, de a -și accepta sentimentele și
sistemul de valori și de a le exprima pozitiv
b. capacitatea persoanei de a- și pune în practică conștiința, spontaneitatea și intimitatea
7. Stabililiți corelațiile c orecte între tipurile de tranzacții și scopurile în care acestea pot fi
folosite pentru ameliorarea relației cu pacientul.
Tipuri de tranzacții Scopuri Corelații
A. Adult – Adult
B. Părinte grijuliu – Copil
C. Copil – Copil1. asigurarea unui bun echilibru când apar
greșeli, tensiuni, conflicte
2. realizarea unui schimb de informații
simple și utile
3. pentru a- i susține, a -i încuraja, a-i ajuta pe
cei cu dificultăți
4. transmiterea de informații clare și precise
5. buna înțelegere a obiectivelor
6. formu larea clară a problemelor de rezolvat

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
1508. Devizele:
a. au caracter pozitiv
b. au caracter negativ
c. sunt elemente transmise ereditar care ne influențează atitudinile și comportamentele
d. se aplică pe parcursul vieții în funcție de împrejurări și evoluția persoanei
9. Nevoile de luat în considerare în cazul în care pacientul manifestă tristețe sunt:
a. de protecție
b. de a se face respectat
c. de odihnă
d. de întărire a legăturilor existente
e. de securitate
f. de creare a unor legături noi
10. Pentru stabilirea raportului se folosesc următoarele tehnici:
a. calibrarea
b. încadrarea
c. motivarea
d. sincronizarea
e. adaptarea conduitei
11. Care dintre afirmațiile următoare sunt adevărate?
a. tehnicile de comunicare permit modelarea terapeutului și a pacientului
b. tehnicile de comunicare permit îmbunătățirea calității relației
c. tehnicile de schimbare permit modificări ale comportamentelor terapeutului și
pacientului
12. Modelul de intervenție bazat pe rezolvarea problemei și orientarea spre soluție este
structurat pe următoarele etape:
a. sincronizarea
b. stabilirea raportului
c. obținerea informațiilor
d. calibrarea
e. alegerea tehnicii
f. aplicarea tehnicii
g. motivarea
h. testarea tehnicii
i. asigurarea legăturii cu viitorul
13. Formularea obiectivelor trebuie să respecte următoarele cerințe:
a. să respecte voința pacientului
b. să fie realiste și realizabile
c. să fie specifice și adaptate la context
d. să fie stabilite pe termen lung
e. să fie motivante și formulate pozitiv
f. să fie verificabile și observabile
g. să exploateze la maximum funcționalitatea pacientului
h. să fie pe puterile pacientului
14. Demersurile în abordarea corectă și eficientă a pacientului trebuie să țină cont de
următoarele aspecte:
a. parcurgerea celor 3 (trei) etape obligatorii (elaborarea problematicii generale,
elaborarea problematicii specif ice, conceperea și realizarea proiectului de îngrijire)
b. asigurarea motivației pacientului
c. respectarea legităților psihologice ale relației terapeut -pacient
d. evaluarea, de cât mai multe ori, a pacientului
e. adaptarea conduitei terapeutu lui în funcție de reacția pacientului

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
151Rezumat
Rațiunea interacțiunii dintre terapeuți și pacienți în situația terapeutică, este de a obține
împreună rezultate pozitive, de a produce schimbări favorabile în atitudinile și comportamentele
interlocutorilor.
Rezultatele și schimbările pozitive obținute cu pacienții în urma interacțiunilor terapeutice,
constituie etalonul de con trol și validare a calității intervenției terapeutului, a modului său practic de
relaționare și cooperare cu pacienții.
În activ itatea terapeutică există terapeuți care nu apreciază corect caracteristicile psihosociale
și situaționale, nu le corelează adecvat cu elementele procesului terapeutic, ori ignoră impactul lor
asupra rezulatelor obținute cu pacienții. Datorită procesului de supraevaluare (sau subevaluare)
există terapeuți cu prejudecăți, stereotipuri care influențează negativ procesul de recuperare ,
personalitatea și comportamentul pacienților.
Dată fiind specificitatea relației terapeut -pacient, mai ales în cadrul întâlnirilor repetate (așa
cum este cazul și pentru Terapia ocupațională), trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
Terapeutul tr ebuie să fie convins că orice subiect poate obține măcar o ameliorare a
disfunc țiilor determinate de afec țiunea sa, în urma activităț ii de recuperare.
Terapeutul trebuie să își iubească munca, nu pentru avantajele materiale pe care le poate
avea, ci mai ales pentru satisfac ția ob ținută în urma înregistrării succeselor cu pacienț ii
și pentru ideea că el reprezintă o speranță pentru aceș tia.
El trebuie să -și cunoască foarte bine pacienț ii, pe baza observa țiilor zilnice personale
(cu excep ția cazurilor dificile sau al deficien țelor mintale, unde trebuie să ceară
sprijinul psihologului).
Trebuie să acorde aceeaș i aten ție tuturor pacien ților, nu- și poate permite să aibă o
afecțiune deosebită pentru unii, deoarece acest lucru îi anulează eficienț a acțiunii; este
foarte dificil să impună unui astfel de pacient anumite execuții nu totdeauna plăcute, în
contradic ție cu tendin țele sale.
Pacientul nu trebuie tratat cu milă, ci considerat o persoană normală care treptat îș i va
relua gesturile normale ale vie ții curente. Ca atare, terapeutul nu trebuie să aibă tendinț a
de a executa o serie de ac țiuni în locul pacientului sau de a-l ajuta prea mult, ci va
încerca să -i dea mereu sarcini noi pe care să le depășească.
Este necesară respectarea permanentă a legităților psihologice ale relației terapeut –
pacient, nerespectarea unora sau altora dintre acestea putând determina perturbări în
procesul de comunicare și implicit putând afecta calitatea relației.
În abordarea pacientului și a procesului terapeutic trebuie urmați, întotde una, cei 3 (trei)
pași obligatorii, dacă se dorește un rezultat bun.
Bibliografie
1.BANDLER, R. și GRINDER, J. (1999), Le recadrage, transformer la perception de la réalité
avec PNL , InterEdition
2.BAYLON, CH. și MIGNOT, X. (2000), Comunicarea , Iași, Edit. Un iv. Al I. Cuza
3. BIENFAIT, M. (1980), Formulaire therapeutique de reeducation fonctionnelle, Paris
4. CHIDHAROM, J. (1993a), Programarea neuro- lingvistică, Chidharom Conseil
5. CHIDHAROM, J. (1993b), Sensibilizare la Analiza tranzacțională, Chidharom Conseils
6. COOPER JOHN M., ADRIAN MARLENE, GLASSOW RUTH B. (1982), Kinesiology, St.
Louis, C.V. Mosby Company

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
1527. DAFINOIU, I. (2000), Elemente de psihoterapie integrativă, Iași, Edit. Polirom
8. DE LASSUS, R. (2000), Analiza tranzacțională. O metodă revoluționară pentru a ne cunoaște
și a comunica mai bine , București, Edit. Teora
9. DE VITO, J.A. (1988), Human Communication: The Basic Course , New York, Harper&Row
Publishers
10. DINU, M. (1999), Comunicarea , București, Edit. Științifică
11. EPURAN, M. (1992), Metodologia cercetării activităților corporale, Editura Fest, Bucureș ti
12.EPURAN, M., CORDUN, M., MÂRZA, D., MOȚET, D., OCHIANĂ, G., STĂNESCU, M .
(2006) , Asistență, coniliere și intervenții psihomedicale în sport și kinetoterapie, Editura
Fund ației Humanitas, București
13. EPURAN, M., HOLDE VICI, I. și TONIȚA, F. (2001), Psihologia sportului de performanță.
Teorie și practică, București, Edit. Fest
14. HORGHIDAN, V. (1997), Metode de psihodiagnostic, București, Edit. Didactică și Pedagogică
R.A.
15. HUBER, W. (1997), Psihoterapiile – Terapia potrivit ă fiecărui pacient , București, Edit. Știință
& Tehnică
16. INGRAM, J.B. (1979), Curriculum integration and lifelong, Oxford UNESCO and Pergamon
Press
17. ION, B.C. (1997), Actul terapeutic – între manipulare și etica intervenției eficiente : În Zlate, M.
(coord.), Psihologia vieții cotidiene, Iași, Edit. Polirom
18. KERBRAT-ORECCHIONI, C. (1990), Les interactions verbales , Tome I, Paris, Armand Colin
19. MÂRZA, D. (2005), Ameliorarea actului recuperator kinetoterapeutic prin implicarea
factorilor de personalitate și aplicarea legităților psihologice ale relațiilor terapeut -pacient ,
Iași, Edit. Tehnopress
20. MÂRZA, D. (1998), Reglarea comportamentului kinetoterapeutului în funcție de caracterul
psihologic al diverselor tipuri de pacienți traumatizați, București, în Volumul Actualități și
perspective în educație fizică, sport și kinetoterapie, editat de Ministerul Educației Naționale și
Academia Națională de Educație Fizică și Sport Bucureș ti
21. MITROFAN, I. (coord.) (2000), Orientarea experențială în psihoterapie. Dezvoltare personală,
interpersonală, transpersonală, București, Edit. S.P.E.R.
22. MO ȚET, D. (coord) (1997), Îndrumător terminologic pentru studenții secțiilor de
Kinetoterapie, Bacă u
23. NOVAK, A. (1996), Sondarea opiniei publice, București, Edit. Studențească
24. PEASE, A. (1993), Limbajul trupului , București, Edit. Polimark
25. POPESCU-NEVEANU, P. (1979), Dicționar de psihologie, Bucureșt i, Edit. Albatros
26.RADU, I. ș.a. (1993), Metodologie psihologică și analiza datelor, Edit. Sincron Cluj
27. SHIMANOFF, S.B. (1980), Communication Rules: Theory and Research , London, Sage
Publication
28. SILLAMY, N. (1996), Dicționar de psihologie Larousse, Edit. Univers enciclopedic, Bucureș ti
29. STANTON, N. (1995), Comunicarea , București, Edit. Știință & Tehnică S.A.
30. STROE, M. (1971), Empatia , București, Edit. Academiei de Științe sociale și politice a RSR
31. VARELA, J.F. (1998), Autonomie et connaissance. Essai sur le vivant , Paris, Le Seuil

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
153ANEXE
Anexa nr. 1
GHID DE INTERVIU
în cadrul interviului anamnestic, pentru identificarea atitudinilor pacien ților fa ță de boală ș i situa ția
de bolnav
1. De obicei, pacientul se gânde ște frecvent c ă s-ar putea îmboln ăvi/accidenta?
2. Atunci când era s ănătos, pacientul se gândea frecvent la ce ar face în caz de
îmboln ăvire/accidentare?
3. Atunci când afla c ă cineva cunoscut s-a accidentat/îmboln ăvit, pacientul se gândea c ă s-ar putea
să pățească acela și lucru?
4. În general, pacientul are încredere în terapie?
5. Pacientul a mai suferit accidente/îmboln ăviri? (se iau în considerare cele care au necesitat
prezentarea la medic, urmarea unui tratament și întreruperea activit ății pentru cel pu țin o
săptămână)
6. În momentul accident ării/primelor manifest ări ale bolii de ce st ări sau gânduri a fost dominat
pacientul?
a. Fric ă
b. Furie
c. Disperare
d. Tendin ța de a-i invinui pe al ții pentru ceea ce sufer ă
e. Speran ța ca nu este prea grav
f. Gândul c ă va avea, în sfâr șit, o pauz ă
g. Tema ca va avea probleme/ își va pierde locul de munc ă
h. Gândul c ă boala/accidenatrea sa va crea probleme familiei
i. Gândul c ă boala/accidentarea sa îi va îndep ărta prietenii
j. Tema de moarte
k. Resemnare
7. De la diagnosticare și primele interven ții, pân ă la începerea recuper ării de ce st ări sau gânduri a
fost dominat pacientul și ce alte reac ții (manifest ări) a mai avut?
Stări psihice Simptome somato-fiziologice-psihice
a. Fric ă
b. Furie
c. Disperare
d. Tendin ța de a-i invinui pe al ții pentru ceea ce
sufer ă
e. Speran ța ca nu este prea grav
f. Gândul c ă va avea, în sfâr șit, o pauz ă
g. Tema ca va avea probleme/ își va pierde locul
de munc ă
h. Gândul c ă boala/accidenatrea sa va crea
probleme familiei
i. Gândul c ă boala/accidentarea sa îi va îndep ărta
prietenii
j. Tema de moarte
k. Resemnarea. Stări de iritabilitate
b. Senza ție de oboseal ă
c. Acumul ări de tensiuni musculare
d. Plâns facil
e. Dificult ăți de comunicare
f. Stări de agita ție
g. Senza ție de sl ăbiciune
h. Puls accelerat
i. Tensiune arterial ă mărită
j. Senza ție de le șin
k. Tulbur ări de respira ție
l. Dureri de cap
m. Tulbur ări digestive
n. Tulbur ări uro-genitale
o. Ame țeli
p. Transpira ție abundent ă
r. Tremur ături
s. "Gânduri negre"

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
1548. Ce atitudini prezint ă pacientul, fa ță de activitatea de recuperare prin kinetoterapie?
a. Încredere în rezultate
b. Neîncredere în rezultate
c. Re ținere în execu ții de frica recidivei
d. Încrerere în for țele proprii
e. Neîncredere în for țele proprii
f. Cooperare
g. Necooperare
Anexa nr. 2
GRILĂ DE EVALUARE A ATITUDINILOR PACIENȚILOR FAȚĂ
DE BOALĂ ȘI SITUAȚ IA DE BOLNAV
(se completeaz ă pe baza ghidului de interviu anamnestic din Anexa nr. 1)
1.
2.
3.
4.
5.
a. Fric ă
b. Furie
c. Disperare
d. Tendin ța de a-i invinui pe al ții pentru ceea ce sufer ă
e. Speran ța ca nu este prea grav
f. Gândul c ă va avea, în sfâr șit, o pauz ă
g. Tema ca va avea probleme/ își va pierde locul de munc ă
h. Gândul c ă boala/accidenatrea sa va crea probleme familiei
i. Gândul c ă boala/accidentarea sa îi va îndep ărta prietenii
j. Tema de moarte6.
k. Resemnare
a. Fric ă a. Stări de iritabilitate
b. Furie b. Senza ție de oboseal ă
c. Disperare c. Acumul ări de tensiuni musculare
d. Tendin ța de a-i invinui pe al ții pentru
ceea ce sufer ăd. Plâns facil
e. Speran ța ca nu este prea grav e. Dificult ăți de comunicare
f. Gândul c ă va avea, în sfâr șit, o pauz ă f. Stări de agita ție
g. Tema ca va avea probleme/ își va
pierde locul de munc ăg. Senza ție de sl ăbiciune
h. Gândul c ă boala/accidenatrea sa va
crea probleme familieih. Puls accelerat
i. Gândul c ă boala/accidentarea sa îi va
îndep ărta prieteniii. Tensiune arterial ă mărită
j. Tema de moarte j. Senza ție de le șin
k. Resemnare k. Tulbur ări de respira ție
l. Dureri de cap
m. Tulbur ări digestive
n. Tulbur ări uro-genitale
o. Ame țeli
p. Transpira ție abundent ă
r. Tremur ături7.
s. "Gânduri negre"

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
155a. Încredere în rezultate
b. Neîncredere în rezultate
c. Re ținere în execu ții de frica recidivei
d. Încderere în for țele proprii8.
e. Neîncredere în for țele proprii
Anexa nr. 3
CARACTERISTICILE POZIȚIILOR DE VIAȚĂ DIN PUNCT DE
VEDERE AL ANALIZEI TRANZACȚIONALE
(De Lassus, R., 2000)
OK+/OK- OK-/OK+ OK-/OK- OK+/OK+
Repere Repere Repere Repere
Atitudini:
– arogantAtitudini:
– complexatAtitudini:
– depresivAtitudini:
– cooperativ
– răutăcios – pesimist – agresiv – încrezător
– autoritar – plângăcios – defetist – obiectiv
– incorect – nefericit – resemnat – disponibil
– agresiv – neliniștit – echilibrat
– critic – timid – deschis
Rol:
– salvatorRol:
– victimăRol:
– persecutorRol:
– nici unul
– persecutor – victimă
Sentimente
dominante
manifestate:
– mândrieSentimente
dominante
manifestate:
– fricăSentimente
dominante
manifestate:
– tristețeSentimente
dominante
manifestate:
– toate sentimentele
– mânie – nefericire – disperare
– orgoliu – culpabilitate – desconsiderare
– răutate – umilință
Tratare probleme:
– arbitrarTratare probleme:
– demisieTratare probleme:
– lamentareTratare probleme:
– dreptate
– acuzator – frică – le agravează – dialog
– judecă – eschivare – abandon – catalizator
– tranșant – confruntare
– autoritar – compromis
Cum face aprecieri:
– condescend.Cum face aprecieri:
– servilCum face aprecieri:
– nu faceCum face aprecieri:
– simplu
– tendențios – admirativ – ironic – sincer
– scurt – slugarnic – derizoriu – cu măsură
– autoaprecieri – nedrept – sarcastic – adaptat la persoană și
situație
Cum primește apre –
cieri:
– ca un dreptCum primește apre –
cieri:
– jenatCum primește apre –
cieri:
– cu disprețCum primește apre –
cieri:
– cu simplitate
– amplificându-le – nesigur – cu suspiciune – cu naturalețe
– cu mândrie exagerată – refuzându-le – cu indiferență

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
156Anexa nr. 4
CARACTERISTICILE STARII SINELUI
(De Lassus, R., 2000)
PĂRINTE NORMATIV COPIL ADAPTAT
Limbaj nonverbal:
– încruntare, brațe încrucișate, bărbia înainte,
degetele încrucișate, brațele ridicate în sus
– privire orientată înainte sau în jos
– expresie indignată, șocată, supărată, ironică
– voce rece, autoritară, tranșantă, scârbită,
intimidantă, emfatică, plină de mânie,
sentențioasă…Limbaj nonverbal:
– privir e evitantă, care se ferește de contactul
vizual sau privește în sus sau în jos (ca și cum
ar căuta aprobarea parentală)
– umeri încurbați, atitudine ghemuită, ridicarea
umerilor, expresie timidă, jenată
– voce nesigură, șoptită, devenind repere
inaudibilă, plângăcioasă, bombănit
Limbaj verbal:
– folosește cuvinte definitive ca: niciodată,
totdeauna, nimic, numai, trebuie, nu trebuie,
vreau să spun, așa este și altele
– vorbește la modul general: femeile,
muncitorii, tinerii
– fraze scurte, seci și trunchiate, sentențioase,
moralizatoareLimbaj verbal:
-am înțeles, îmi place, voi încerca, poate, nu
știu, nu este vina mea, nu voi reuși, este vina
mea, nu aveți dreptul, nu puteți să mă obligați
– fraze impersonale: nu s- a înțeles, nu se ocupă
de noi, ar face mai bine să, este imposibil să
– fraze neclare (îmbârligătoare), neclare, care
nu se termină, de complezență sau acuzatoare
PĂRINTE GRIJULIU COPIL LIBER
Limbaj nonverbal:
– mâinile pe umerii celuilalt, palmele deschise,
gesturi care mimează protecția și încurajarea
– surâs, expresii compătimitoare, înțelegătoare
– voce dulce, mieroasăLimbaj nonverbal:
-foarte bogat și foarte expresiv: plânge și râde
spontan, dă din mâini, sare, tropăie, fără
pudoare fizică, cască, se scarpină, se întide,
dansează
– priv ire vie, strălucitoare, directă, reflectă
emoțiile trăite, exprimare liberă spontană a
sentimentelor resimțite (bucurie, mânie,
tristețe)
– voce înaltă, liberă, energică, modulată,
vibrantă
Limbaj verbal:
– este bine, încearcă, vei reuși, vreau să te ajut ,
bietul de tine, te înțeleg, nu te neliniști, nu -i
nimic, mă ocup eu, nu este grav
– dă sfaturi, încurajează, dă recomandăriLimbaj verbal:
– șic, drace, la dracu, barbă (vrăjeală), ador,
detest, șuetă, picior, o la la, vreau, nu vreau,
imediat
– fraze scurte, chiar reduse la un cuvânt, limbaj
copilăresc, jocuri de cuvinte, exclamații,
interjecții
ADULT
Limbaj nonverbal:
– atitudine relaxată, deschisă și neutră, limbaj corporal sărac
– privire directă, frecvente contacte oculare cu interlocutorul, puține emoții vizibile, expresie
calmă și atentă
– voce egală și clară
Limbaj verbal:
– unde, când, cum, cât, da, nu, eu cred, probabil, relativ, înțeleg, nu înțeleg, faptele, rezultatele,
datele
– fraze clare și concise, tehnice, informative, care au un conțin ut precis
– faptele sunt separate de opinii: dat fiind faptul că….. eu cred că….

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
157Anexa nr. 5
GRILĂ DE EVALUARE A SISTEMULUI DE REPREZENTĂRI
DOMINANT
VIZUAL AUDITIV
Limbaj nonverbal:
– postură puțin rigidă, cu umerii și abdomenul
tensionate
– gesturi dirijate în sus
– respirație superficială și rapidă, predominant
toracal superioară
– voce ascuțită, nazală, înțepată , cu ritm rapid,
sacadatLimbaj nonverbal:
– postură destinsă, relexată
– mișcări puține
– poziție de ascultare ca la telefon
– respirație preponderent diafragmatică
– voce bine timbrată, clară, precisă, rezonantă, cu
ritm mediu
Limbaj verbal:
– Cuvinte vizuale : a vedea; evident; vizibil; clar;
luminos; a lumina; obiectiv; perspectivă; a
ilustra; pitoresc; lucid; clarvăzător; iluzie; miraj;
strălucitor; colorat; vag; imprecis; net etc.Limbaj verbal:
– Cuvinte auditive : a auzi; bineînțeles; a vorbi; a
spune; a asculta; a întreba; a suna fals; a dialoga;
acord; dezacord; armonios; tonalitate;
discordanță; zgomot; ritm; simfonie etc.
KINESTEZIC
Limbaj nonverbal:
– postură foarte relexată
– gesturi care imită cuvintele
– respirație profundă, amplă, preponderent abdominală
– voce gravă, profundă, cu ritm lent și numeroase pauze
Limbaj verbal:
– Face referiri la senzații în alegerea cuvintelor: a simți; a atinge; în contact cu; conectat; bun simț;
cu picioarele pe pământ; călduros; rece; dur; greu; resimțit; stimulat; încărcat; descărcat; șoc etc.
Anexa nr. 6
INVENTAR PENTRU EVALUAREA STILULUI DE
AUTOSUPRAVEGHERE
Care este stilul nostru de manifestare în interac țiunea social ă? Cât de con știenți suntem de noi
înșine în timp ce îi ascult ăm sau le vorbim celorlal ți? Cât ă premeditare exist ăîn modul în care ne
comport ăm? Avem tendin ța de a-i manipula pe ceilal ți sau ne manifest ăm așa cum suntem, f ără să
ne pese prea mult de impresia pe care o producem celorlal ți? Suntem spontani sau, dimpotriv ă,
autocontrola ți?
În procesul interac țiunii persoanele î și supravegheaz ăîn mod diferit comporamentul.
Considerat ca o dimensiune a competen ței sociale, stilul de autosupraveghere m ăsoară capacitatea
de a gestiona impresia celorlal ți prin modul de autoprezentare în rela țiile interpersonale de factur ă
divers ă. Inventarul de evaluare a stilului de autosupraveghere al lui M. Snyder încearc ă să
delimiteze dou ă tipuri de personalitate, în func ție de gradul de con știentizare a propriei prezen țe în
interac țiunea social ă.
1. Mi-e greu s ă imit comportamentul altcuiva.
a) întotdeauna

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
158b) uneori
c) niciodat ă
2. Cred c ămontez un spectacol pentru a-i impresiona sau distra pe ceilal ți.
a) o fac deseori cu pl ăcere
b) mi se întâmpl ă uneori
c) niciodat ă
3. A ș putea fi un bun actor.
a) mi s-a spus adesea și o cred
b) nu știu
c) categoric nu
4. Uneori, par mai emo ționat decât sunt în realitate.
a) da, cu mult ă ușurință
b) uneori
c) niciodat ă
5. Într-un grup de persoane rareori sunt în centrul aten ției.
a) adev ărat
b) nu știu
c) fals
6. În situa ții diferite și cu persoane diferite m ă port ca și cum a ș fi persoane diferite.
a) adeseori și cu mult ă ușurință
b) uneori
c) niciodat ă
7. Pot s ă lupt numai pentru idei în care cred cu adev ărat.
a) întotdeauna
b) uneori
c) niciodat ă
8. Pentru a fi acceptat sau pl ăcut, tind s ă fiu mai degrab ă ce a șteapt ă alții de la mine decât eu
însumi.
a) întotdeauna
b) uneori
c) niciodat ă
9. Pot s ă păcălesc oamenii fiind prietenos atunci când de fapt îmi sunt antipatici.
a) adeseori și cu mult ă ușurință
b) uneori
c) niciodat ă
10. Nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi.
a) adev ărat
b) nu știu
c) fals
COTAREA ȘI INTERPRETAREA RĂ SPUNSURILOR
Pentru afirma țiile 1, 2, 3, 6, 7, 8, 9, 10 acorda ți 2 puncte pentru varianta a, 1 punct pentru
varianta b și 0 puncte pentru varianta c; proceda ți invers pentru afirma țiile 4 și 5. Face ți totalul prin
însumarea tuturor scorurilor și marca ți pe scala de mai jos pozi ția lui.
20 15 10 5 0
Autocontrolat Spontan

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
159Autosupravegherea ridicat ă (tipul autocontrolat) se manifest ă printr-o abilitate crescut ă
de a- și supraveghea propriul comportament, sensibilitate la indicii sociali și prezentare în func ție de
așteptările celorlal ți într-o situa ție dat ă; adaptarea social ă a persoanelor cu aceast ă caracteristic ă este
flexibil ă pentru c ă sunt pricepute în gestionarea impresiei celorlal ți despre ele, dar aceasta nu
înseamn ă că trebuie s ă-și foloseasc ă aceste capacit ăți în scopuri manipulative sau incorecte.
Snyder arat ă că cei cu o bun ă autosupraveghere au o mai mare acurate țe a percep ției
interpersonale, memoreaz ă mai u șor și își reamintesc mai prompt informa țiile despre ceilal ți, sunt
mai pu țin timizi și mai asertivi, au mai mari șanse de a ajunge lideri, au o percep ție interpersonal ă
de bun ă calitate, sunt mai preci și în judecarea st ărilor emo ționale ale celorlal ți.
Uneori, coresponden ța dintre atitudinile publice și cele private este minim ă, spusele și faptele
lor oferind pu ține informa ții despre adev ăratele lor sentimente și atitudini, ei putându- și adapta u șor
prezentarea de sine dac ă feedback-ul social le ofer ă indicii c ă nu se comport ă conform a șteptărilor
celorlal ți. Dac ă ei au succes timp îndelungat practicând astfel de strategii de autoprezentare, jucând
diferite roluri, s-ar putea s ă ajung ă să nu mai știe cine sunt cu adev ărat, situa ții întâlnite mai
frecvent în cazul actorilor, care tocmai pentru c ă se transpun în diferite personaje sunt anxio și și se
simt neconfortabil în situa țiile cotidiene în care nu exist ă scenarii și roluri de jucat.
Cu persoanele apropiate, cei care posed ă un nivel ridicat de autosupraveghere și-l pot folosi
pentru a facilita și men ține interac țiuni calde. Dac ă fac pereche cu persoane cu un nivel sc ăzut al
acestei abilit ăți, au tendin ța de a fi mai con știenți de sine, pentru c ă autoprezentarea lor depinde de
indicii furniza ți de ceilal ți, mai ales în cazul când ace ști indici lipsesc (cazul persoanelor greu de
citit).
Autosupravegherea sc ăzută (tipul spontan) se manifest ă prin inabilitatea de a- și
supraveghea comportamentul; persoanele cu aceast ă caracteristic ă se comport ă, de regul ă, în mod
spontan, f ără a ține seama de a șteptările celuilalt, nu sunt preocupate de indicii sociali, se adapteaz ă
greu la situa ții noi.
Cei cu o slab ăautosupraveghere exprim ă mai degrab ă ce sunt în realitate dacât s ă se
conformeze unui rol. Spre deosebire de primii, ei au o idee mai clar ă despre ceea ce este eul și îl
consider ă ca pe o entitate ce nu poate fi compromis ă de dragul cerin țelor situa ției, str ăduindu-se s ă
mențină o congruen țăîntre ceea ce consider ă că sunt și felul în care se comport ă, au o prezentare de
sine consistent ă și stabil ă.
Cu cât comportamentul se apropie mai mult de extreme, cu atât se produc efecte mai
puternice asupra persoanei, existând avantaje și dezavantaje în fiecare categorie: cei cu o bun ă
autosupraveghere sunt mai flexibili și mai adaptativi, dar eforturile de a fi pe placul celorlal ți îi fac
să fie evazivi și aluneco și și mai pu țin consisten ți emo țional. Cei cu o slab ă autosupraveghere sunt
mai stabili și mai consisten ți, aceast ă tendin ță fiind bun ăîn sensul c ă stabilitatea îl face "predictibil"
pe cel ălalt și creeaz ă o stare de confort psihologic și încredere în rela țiile apropiate. Dar acest lucru
are și aspecte negative, pentru c ă o comportare prea rigid ăîi face s ă fie insensibili și
neimpresionabili și, implicit, mai pu țin agreabili.
În via ța cotidian ă, majoritatea persoanelor au tendin ța de a oscila între cele dou ă extreme, în
funcție de situa ție, putându-se afirma c ă exist ă o alegere con știentă a eului în fiecare interac țiune
social ă.
Anexa nr. 7
SCALA DE ANXIETATE HAMILTON
(Hamilton Anxiety Scala)
Punctajele aferente se acord ă pe baza observ ării pacientului și pe baza informa țiilor ob ținute
din convorbirea purtat ă cu acesta în scopul întocmirii anamnezei. Se vor evalua urm ătoarele
aspecte:
1.Stare de anxietate (griji, anticiparea r ăului, fric ă nelămurit ă, iritabilitate).

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
1602.Tensiune (senza ție de tensiune, oboseal ă, răspunsuri speriate, plâns facil, agita ție, incapacitate
de a se destinde).
3.Fircă (de întuneric, de str ăini, de singur ătate, de animale, de circula ție, de mul țime).
4.Insomnie (dificult ăți de adormire, somn întrerupt, somn insuficient, oboseal ă matinal ă, vise,
coșmaruri, terori nocturne).
5.Tulbur ări intelectuale (dificult ăți de concentrare, diminuarea memoriei).
6.Stare depresiv ă (pierderea intereselor, absen ța plăcerii în exercitarea hobby-urilor, depresie,
trezire matinal ă, agita ție în timpul zilei).
7.Tulbur ări somatice – musculare (suferin ță și dureri, ticuri, rigidit ăți, ciclotimii, scrâ șnirea
dinților, voce șovăită, nesigur ă, creșterea tonusului muscular).
8.Tulbur ări somatice – senzoriale (tulbur ări de vedere, cald și rece, senza ție de sl ăbiciune,
înțepături).
9.Simptome cardio-vasculare (tahicardie, palpita ții, dureri toracice, pulsa ții ale vaselor sanguine,
senza ții de le șin, opriri ale respira ției, dispnee).
10.Simptome respiratorii (presiune sau constric ție toracic ă, respira ție sacadat ă, dispnee, scurte
momente de apnee).
11.Simptome gastro-intestinale (dificult ăți de înghi țire, gaze, dureri abdominale, senza ție de arsur ă,
greutate abdominal ă, grețuri, senza ție de urinare, diaree, sl ăbire în greutate, constipa ție).
12.Simptome genitale (mic țiuni frecvente, amenoree, metroragie, frigiditate, ejaculare precoce,
pierderea libidoului, impoten ță).
13.Simptome autonome (gur ă uscat ă, roșeață, paloare, transpira ție anormal ă, ame țeli, pierderi de
cuno ștință, dureri de cap violente).
14.Comportamentul în timpul convorbirii (nervozitate, agita ție sau ner ăbdare, tremur ături ale
mâinilor, încrunt ări, fa țăîncordat ă, respira ție rapid ă sau sacadat ă, paloarea fe ței, voce gâtuit ă).
COTAREA Ș I INTERPRETAREA
Observatorul trebuie s ă evalueze fiecare item, c ăutând unul din cele 5 nivele urm ătoare:
(0) – lipsa simptomului respectiv
(1) – simptomul este prezent cu o intensitate u șoară
(2) – intensitatea simptomului este medie
(3) – simptomul este puternic manifestat
(4) simptomul este foarte puternic
Itemii 1, 2, 3, 4, 5, 6 și 14 reprezint ăScala de anxietate psihic ă, iar itemii 7, 8, 9, 10, 11, 12 și
13 reprezint ăScala de anxietate somatic ă.
Interpretarea se va face în func ție de urm ătoarea cota ție:
0 – 5 puncte = f ără anxietate
6 -14 puncte = anxietate minor ă
peste 15 puncte = anxietate major ă
Anexa nr. 8
DIAGRAMA DE DEPRESIE H.A.R.D.
(Rufin și Ferreri, 1984)
NUMELE……………………………………………………………………………………………
PRENUMELE ………………………………………………………………………………………
SEXUL ……………………………………………………….. ……………………………………
VÂRSTA ………………………………………………… …………………………………………
DATA COMPLETĂ RII ……………………………………………………………………………..

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
161EXAMINATOR ……………………………………………………………………………………
H. DISPOZI ȚIE (HUMEUR)
TRISTEȚ E
0 Absent
1
2 Pare descurajat, cere s ă fie sus ținut
3
4Pesimism exprimat spontan sau în timpul convorbirii. Triste țe (prin
mimic ă, atitudine, voce, tendin ță la plâns)
5
6 Sentiment pregnant de disperare exprimat ă verbal și/sau prin atitudine
DEZINTERES
0 Interes obi șnuit pentru lume și cei din jur
1
2 Pierderea gustului pentru pl ăcerile obi șnuite
3
4Pierderea interesului pentru cei apropia ți, absen ța interesului pentru
lumea înconjur ătare
5
6Identificarea cu preocup ările sale pesimiste, iner ția dureroas ă a
emoțiilor, expresii de genul Nimic nu m ă mai atinge!
APETIT
0 Normal
1
2 Ușor diminuat
3
4 Mâncarea este f ără gust, se for țează să mănânce
5
6 Nu m ănâncă decât la insisten țe
TOTAL H =
A. ANGOASA
ANXIETATE PSIHICĂ
0 Calm
1
2 Nelini ște, tensiune pasager ă neobi șnuită
3
4Sentiment permanent de tensiune interioar ă, așteptare dureroas ă, crize de
anxietate intermitente
5
6 Anxietate major ă, durabil ă, zăpăceală
ANXIETATE SOMATICĂ
0 Absent ă
1
2 Discret ă: preocup ări somatice frecvente, dispepsie, dureri diverse
3
4Medie: tulbur ări vasomotorii, extremit ăți reci, bufee de c ăldură, impresie
de strangulare, sufocare, cefalee, gre țuri, vars ături, tulbur ări de tranzit,
palpita ții, impuls bulimic

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
1625
6Angoas ă important ă. Tulbur ările de mai sus devin permanente și
invalidante
INSOMNIE
0 Somn normal
1
2 Insomnie de adormire
3
4Treziri frecvente, somn redus, întrerupt cel pu țin dou ă ore, agitat,
coșmaruri, neodihnitor
5
6Mai pu țin de trei ore de somn în 24 de ore. Insomnie neobi șnuit de
diminuat ă (fără a putea s ă readoarm ă)
TOTAL A =
R. ÎNCETINEALĂ (RALENTISSEMENT)
OBOSEA LĂ
0 Absent ă
1
2Dificultate în a- și efectua activit ățile (profesionale, școlare, casnice),
predominen ța matinal ă a asteniei
3
4Sentiment penibil de effort pentru a- și termina cu bine activit ățile
zilnice, impresia intermitent ă de a fi golit, blocat
5
6Oboseal ă extrem ă, epuizare permanent ă, incapacitate de a ac ționa f ără
ajutor
CONCENTRAREA
0 Fără dificult ăți
1
2 Concentrare și memorie necesitând un effort neobi șnuit
3
4Semnaleaz ă scăderea capacit ăților intelectuale (aten ție, concentrare,
memorie), verificate la lectur ă, conversa ție, calcul
5
6Tulbur ări jenante de conversa ție, dificult ăți de în țelegere și de memorare
a informa țiilor banale
ATITUDINE
0 Fărăîncetineal ă aparent ă
1
2 Mimic ă, limbaj sau mers u șor încetinite
3
4 Mimic ă, limbaj sau mers manifest încetinite
5
6 Încetineal ă care deranjeaz ă conversa ția
TOTAL R =

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
163D. PERICOL (DANGER)
DEVALORIZARE
0 Absent
1
2 Sentiment de inferioritate, pierderea stimei de sine
3
4 Cuvinte nelini știtoare de autoapreciere: nu vreau nimic , sunt inferior
5
6 Idei delirante de autoapreciere: "sunt un nimic"
IDEI SUICIDARE
0 Absente
1
2 Se întreab ă dacă mai are rost s ă trăiască
3
4Ideație sumbr ă. Suicidul este evocat ca o solu ție, dac ă tratamentul nu va
aduce nici o ameliorare
5
6 Inten ții suicidare manifeste, tentativ ă suicidar ă recent ă
IDEI DELIRANTE (de culpabilitate și/sau de incurabilitate și/sau de persecu ție)
0 Fără
1
2 Deformarea realit ății, vede totul "în negru"
3
4Viziune alterat ă asupra lumii, dominat ă de b ănuial ă, de dram ă, lipsa
oricărei rezolv ări
5
6Autoacuzare direct ă, idei delirante de nedemnitate, de ipohondrie, de
ruină, de persecu ție, halucina ții amenin țătoare
TOTAL D =
TOTAL H.A.R.D. =
COTARE ȘI INTERPRETARE
0 – 20 puncte = zon ă de filtraj
21 – 34 puncte = depresie u șoară
35 – 49 puncte = depresie moderat ă
50 – 72 puncte = depresie sever ă

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
164Anexa nr. 9
NIVELUL DE SUGESTIBILITAE
Nivelul sugestibilit ății este un factor important care influen țează receptivitatea la sugestii atât
în stare de veghe, cât și de relaxare sau hipnoz ă. Persoanele mai sugestibile înva ță mai u șor
tehnicile de relaxare și beneficiaz ăîntr-o m ăsură mai mare de tehnicile de autoreglare a st ărilor
psihice. În absen ța unui psiholog profesionist care s ă aplice o scal ă standardizat ă de sugestibilitate,
kinetoterapeu ții pot s ă utilizeze micul chestionar de sugestibilitate al Centrului de Alfagenie Santa
Barbara (dup ă Anthory și Zaffuto).
Citiți cu aten ție afirma țiile de mai jos și încercui ți cifra corespunz ătoare r ăspunsului care vi se
potrive ște cel mai bine.
4 = da, aproape întotdeauna, totdeauna
3 = uneori, rareori
0 = nu, aproape niciodat ă, niciodat ă
Afirma ție 0 3 4
1. Sunt sensibil
2. Îmi plac romanele
3. Cred c ă voița și credin ța pot vindeca
4. Sunt u șor influen țabil
5. Am o imagina ție bogat ă
6. Când v ăd un film am reac ții emo ționale
7. Cred c ă am un complex
8. Am absolut ă nevoie de aten ția celorlal ți
9. Dau altora sfaturi utile
10. M ăaprind repede
11. Am temeri inexplicabile
12. Nu țin neap ărat să am ultimul cuvânt
13. Îmi plac operele de art ă
14. Cred c ă sunt un spirit creator
15. Iau decizii impulsive
16. Îmi plac culorile vii
17. Sunt un fel de pap ă-lapte
18. Pot fi foarte gelos
19. Devin cu u șurință surescitat
20. Adesea sunt depresiv
21. Îmi însu șesc cu u șurință ideile noi
22. Sunt susceptibil (suspicios)
23. Suf ăr de unele fobii
24. Mi-e team ă de întuneric
COTARE Ș I INTERPRETARE
Se face suma punctelor ob ținute. Scorul rezultat se raporteaz ă la etaloane astfel:
între 0 – 18 puncte – sugestibilitate foarte redus ă
19- 50 puncte – sugestibilitate slab ă spre moderat ă
51- 80 – sugestibilitate moderat ă spre înalt ă
81- 100 – sugestibilitate foarte ridicat ă

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
165SUGESTIB ILITATE FOARTE REDUSĂ
Dacă s-au ob ținut pân ă la 18 puncte la chestionarul aplicat, este foarte probabil c ă subiectul
va opune rezisten ță la aplicarea metodelor de reglare și autoreglare a st ărilor psihice. Tr ăsăturile
distinctive ale unui individ din aceast ă categorie sunt urm ătoarele: spirit excesiv de analitic,
neîncrez ător, de o pruden ță exagerat ă, încordat, introvert, rece rezervat, închis, evit ă să se angajeze
în activit ăți sociale, capabil s ă reușeascăîntr-un singur domeniu, adesea perfec ționist. Subiec ții de
acest tip pot reu și să-și însu șească o tehnic ă de autoreglare a st ărilor psihice doar prin eforturi
considerabile și printr-un antrenament de durat ă mai îndelungat ă. Pentru ace ști subiec ți se
recomand ă modificarea atitudinii lor fa ță de via ță. Terapeutul ocupa țional le poate da sfaturile
următoare, care îi vor ajuta s ă-și dep ășească mai u șor rezisten țele și blocajele la terapii de tip
sugestiv:
– Fiți mai încrez ători! Nu mai analiza ți chiar tot ce spun și fac ceilal ți! Nu v ă mai îndoi ți de totul
dacă nu ave ți un motiv întemeiat s-o face ți!
– Înv ățați să vă exterioriza ți! Nu v ă mai reprima ți toate sentimentele: manifesta ți-vă sentimentele pe
care le tr ăiți, vorbi ți, participa ți, implica ți-vă!
– Decla șați-vă mecanismele de ap ărare! Al ții își fac mult mai pu ține probleme decât crede ți.
Acorda ți încredere celorlal ți și aștepta ți de la ei aceea și încredere!
– Interesa ți-vă de al ții! Lua ți cuno ștință de ceea ce v ăînconjoar ă: privi ți, asculta ți, respira ți,
reacționați de o manier ă mai deschis ă! Folosi ți-vă de imagina ția pe care o ave ți, descoperi ți-vă
talente! Fi ți con știenți de însemn ătatea comportamentului dvs. pentru ceilal ți!
– Cel mai important lucru este s ăînvățați să vă iubiți pe dvs. în șivă! Ieșiți din cochilia în care v-a ți
retras și accepta ți-vă așa cum sunte ți!
SUGESTIBILITATE SLABĂ SPRE MODERATĂ
Dacă scorul ob ținut se situeaz ăîntre 19 și 50, subiec ții să aibă acelea și dificult ăți ca și
persoanele clasate în prima categorie. Particularit ățile persoanelor clasate în categoria sugestibilitate
slabă spre moderat ă sunt urm ătoarele: spirit în genere analitic, demn de încredere, rezervat, pu țin
dispus s ă se angajeze social, emotiv, sensibil, temperament închis și capricios.
SUGESTIBILITATE MODERATĂ SPRE Î NALTĂ
Subiectul este un excelent subiect pentru relaxare și pentru orice tehnic ă de autoreglare a
stărilor psihice. Poate s ăînvețe rapid și ușor săîși controleze corpul și mintea. Tr ăsăturile
distinctive care caracterizeaz ă acest tip sunt: independen ță, autocontrol, motiva ție ridicat ăîn diverse
domenii, ambi ție, activism, hot ătâre, imagina ție, dragoste pentru domeniile artistice, sociabilitate.
SUGESTIBILITATE FOART E RIDICATĂ
Subiec ții din aceast ă categorie înva ță foarte u șor și repede tehnicile de relaxare, fiind
înzestra ți cu mari resurse și disponibilit ăți psihice. Dar sugestibilitatea foarte ridicat ă poate fi o
armă cu dou ă tăișuri pentru c ă astfel de subiec ți pot reac ționa atât la sugestiile pozitive, cât și la cele
negative. Persoanele care sufer ă de afec țiuni psihosomatice, trac, st ări de anxietate sau depresie,
modific ări bru ște de comportament și dispozi ție, sunt aproape întotdeauna persoane foarte
sugestibile. Individul foarte sugestibil poate s ă-și închipuie un simptom care, prin mecanisme
imaginative de tip psihosomatic, va deveni real.
Subiec ții foarte sugestibili sunt creativi, adesea arti ști, calzi, entuzia ști, emotivi sociabili,
extraver ți, guralivi, foarte impresionabili și impulsivi.
Rețineți faptul c ă acest chestionar are o valoare relativ ă și nu are decât scopul de a v ă oferi o
informa ție rapid ă cu privire la disponibilit ățile subiec ților de a- și însu și niște tehnici de autoreglare
a stărilor psihice sau de a accepta ajutorul în controlul lor extern.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
166Anexa nr. 10
RELAXAREA ANALITICĂ PROGRESIVĂ JACOBSON
Se pot folosi următoarele exerciții de relaxare progresivă:
1. Simte-te cât mai confortabil
a.Hainele strâmte trebuie slăbite. Picioarele nu se încrucișează.
b.Inspiră adânc, expiră lent și cât mai relaxat posibil.
2.Ridică brațele și întinde -le înainte
a.Acum, apucă mâinile cât poți de strâns.
b.Observă tensiunea neplăcută a mâinilor și degetelor.
c.Menține tensiunea 5"; slăbește -o apoi pe jumătate și menține -o încă 5".
d.Observă descreșterea tensiunii, dar fii în același timp concentrat asupra tensiunii care
este prezentă încă.
e.Apoi relaxează complet mâinile.
f.Observă cum tensiunea și disconfortul se scurg din mâinile tale și sunt înlocuite de
senzații de confort și relaxare.
g.Fii atent la contrastul dintre tensiunea pe care ai simțit -o și relaxarea pe care tocmai o
simți.
h.Concentrează -te asupra relaxării complete a mâinilor timp de 10 -15".
3. Înc ordează puternic brațele pentru 5"
a.Atenție la senzația contracției.
b.Redu apoi contracția la jumătate pentru încă 5".
c.Din nou fii atent la tensiunea care mai este încă prezentă.
d.Acum relaxează brațele complet pentru 10 -15" și fii foarte atent la relaxarea progresivă.
e.Lasă brațele să se relaxeze moi, pe lângă corp.
4.Curbează degetele de la piciaore cât poți de tare
a.După 5" relaxează -le pe jumătate și păstrează această contracție redusă încă 5".
b.Apoi, relaxează degetele complet și fii atent la relaxarea care le cuprinde.
c.Continuă să le relaxezi încă 10 -15".
5.Încordează picioarele și gambele
a.Păstrează tensiunea, puternic, 5"; slăbește -o la jumătate încă 5".
b.Relaxează complet picioarele și gambele 10 -15".
6.Întinde picioarele și ridică -le la aproximativ 20 cm. de la podea și încordează -ți mușchii
coapselor
a.Menține contracția 5"; slăbește -o la jumătate încă 5", apoi relaxează -le complet.
b.Concentrează -te asupra unei relaxări totale a picioarelor, gambelor și coapselor, pentru
încă 30".
7.Încordează fesele pentru 5", apoi slăbește contracția la jumătate încă 5"
a.La sfârșit relaxează fesele și fii atent la senzația de greutate și relaxare.
b.Concentrează -te de asemenea și asupra relaxării celorlalte grupe musculare cu care ai
lucrat până acum.
8.Încordează cât poți de tare mușchii abdominali, pentru 5" și fii atent la contracție
a.Apoi slăbește tensiunea la jumătate, înainte de a relaxa mușchii complet.
b.Fii atent la răspândirea relaxării până când mușchii abdominali sunt complet relaxați.
9.Împreunează -ți și apasă -ți palmele astfel încât să încordezi mușchii pieptului și umerilor
a.Menține încordarea 5", apoi slăbește -o la jumătate pentru încă 5".
b.Acum relaxează complet mușchii și concentrează -te asupra relaxării lor până când sunt
complet lipsiți de vlagă și relaxați.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
167c. De asemenea, conce ntrează -te asupra grupelor musculare pe care le-ai relaxat mai
devreme.
10.Împinge umerii înapoi cât poți de mult, în așa fel încât să încordezi mușchii spatelui
a.După 5" slăbește slăbește tensiunea la jumătate, păstreaz -o 5" și concentrează -te asupra
ei încă 5".
b.Relaxează complet spatele și mușchii umerilor.
c.Concentrează -te asupra răspândirii relaxării în mușchi, până sunt complet relaxați.
11.În timp ce musculatura bustului, brațelor și picioarelor este relaxată, tensionează mușchii gâtului
aplecând capul înaint e până ce bărbia intră în piept
a.Menține contracția 5", slăbește -o la jumătate încă 5" și relaxează apoi complet gâtul.
b.Lasă capul să atârne confortabil în timp ce te concentrezi asupra răspândirii relaxării în
mușchii gâtului.
12.Strânge din dinți și observă tensiunea din musculatura maxilarelor
a.După 5" slăbește tensiunea la jumătate, timp de alte 5" și apoi relaxeaz -o complet.
b.Lasă-ți gura să se relaxeze complet, cu buzele ușor depărtate și concentrează -te asupra
relaxării totale a acestor mușchi, timp de 10 -15".
13.Încordează limba împingând -o în cerul gurii cât poți de tare
a.Menține -o 5", apoi lasă tensiunea la jumătate și menține -o timp de încă 5", apoi
relaxează limba complet.
b.Fii atent la completa relaxare a mușchilor gâtului, maxilarelor și limbii.
14. Cu ochii închiși, rotește și încrucișează globii oculari ca și când ai privi în sus
a.Menține tensiunea 5", apoi las -o la jumătate încă 5".
b.Relaxează complet ochii.
c.Fii atent la răspândirea relaxării în ochi și, de asemenea, la relaxarea celorlalți mușchi ai
feței.
15. Încrețește pielea capului și frunții atât de strâns cât poți
a.Menține tensiunea 5", apoi slăbește -o la jumătate pentru încă 5".
b.Relaxează fruntea și scalpul complet.
c.Fii atent la senzația de relaxare care se răspândește, în contrast cu tensiunea dinainte.
d. Co ncentrează -te acum, cam 1^, la relaxarea mușchilor întregului corp.
16.Controlul respirației este unul dintre cele mai importante elemente ale relaxării. Este posibil să
obții starea de relaxare printr -o respirație corectă
a.Fă câteva inspirații scurte, cam una pe secundă, până ce plămânii sunt plini.
b.Ține aerul 5" și apoi expiră cam 10", în timp ce te gândești la cuvântul "relaxare" sau
"calm".
c.Gândește -te la cuvânt în timp ce lași aerul să iasă afară.
d.Repetă asta de cel puțin cinci ori, de fiecare dată încercând să adâncești starea de
relaxare pe care o percepi.
Anexa nr. 11
ANTRENAMENTUL AUTOGEN SCHULTZ
Antrenamentul autogen constă din 9 exerciții, eșalonarea lor fiind efectuată gradual, după
cum urmează:
1.Exercițiu pentru LINIȘ TE
2.Exercițiu pentru LINIȘ TE ȘI GREUTATE
3. Exer cițiu pentru LINIȘTE, GREUTATE, CĂLDURĂ
4.Exercițiu pentru LINIȘTE, GREUTATE, CĂLDURĂ , ECHILIBRU

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
1685.Exercițiu pentru INIMĂ
6.Exercițiu pentru RESPIRAȚ IE
7.Exercițiu pentru ABDOMEN
8.Exercițiu pentru CAP
9.Exercițiu pentru SOMN
Primele patru exerc iții realizează condițiile preliminare pentru următoarele, care au domenii
circumscrise pe diverse sisteme ale corpului omenesc, inclusiv pentru ultimul exercițiu. Exercițiile
sunt înregistrate pe casetă audio, pentru a putea fi învățate și la domiciliu.
Condițiile și regulile pe care trebuie să le avem în vedere pentru aplicarea metodei, sunt
următoarele:
a. Poziția pentru exercițiu:
– decubit dorsal, complet relaxat și fără pernă;
– șezând în fotoliu sau pe un scaun, așa zisa poziție a birjarului , cu p icioarele ușor depărtate,
capul aplecat înainte, spatele rotunjit, brațele atârnând lateral, inerte ori relaxate pe genunchi.
b. Fiecare exercițiu de antrenament autogen implică trei faze:
– prima fază constituie pregătirea poziției de bază, urmată de închiderea ochilor (favorizează
concentrarea și reprezentarea mentală a formulelor exercițiului), fără a mai face nici o mișcare și
fără a vorbi;
– faza a doua constă în exercițiul propriu -zis;
– ultima fază marchează sfârșitul exercițiului: se vor mișca brațele în sus și în jos de trei ori, se
strâng pumnii, sa execută trei respirații adânci, după care se deschid ochii.
c. Durata antrenamentului și eșalonarea exercițiilor sunt foarte importante:
– în cursul primelor 15 zile de training, se efectuează 2 -3 ședințe pe zi, exercițiile repetându -se
câteodată chiar și de 2 -3 ori, numai după mesele principale (dimineața între orele 7 -8, la prânz între
orela 13-14, iar seara în jurul orei 22).
Nu se va trece la al doilea exercițiu până ce nu se va controla rezultatul primului, adică până
ce pacientul nu va afirma cu since ritate și certitudine că simte o greutate ca de plumb sau că brațul
său este în întregime greu . Repetarea exercițiilor se va face numai până la exercițiul 4 inclusiv. În
fiecare etapă pacientul va trebui să -și concentreze efortul principal asupra exercițiilor deja învățate,
știute la perfecție și apoi să încerce un nou exercițiu.
Ulterior, exercițiile pot fi eșalonate altfel, trecerea de la exercițiile premergătoare la celelalte
făcându -se treptat, pr imele dimineața, la prânz următoarele, seara introducând și exercițiul pentru
somn. De exemplu:
* prima zi: – dimineața – exercițiul pentru inimă
– la prânz – exercițiul pentru respirație
– seara – exercițiul pentru somn
* a doua zi: – dimineața – exercițiul pentru abdomen
– seara – exercițiul pentru somn, etc.
d. În cursul antrenamentului nu se va forța obținerea senzațiilor dorite sau a relaxării deoarece
acestea nu pot fi obținute prin constrângere; va trebui să sa treacă natural, fără rigiditate, de la o
senzație la alta; va trebui să sa încerce reprez entarea formulelor (de exemplu brațul meu este foarte
greu) sub formă de senzații vizuale sau auditive; nu gândim o idee sau o comandă, ci o vedem, o
auzim; ne vom lăsa absorbiți de viziunile și reprezentările imaginare ale diverselor comenzi
cuprinse în formula exercițiului. Nu trebuie însă să ne cramponăm de formule, ci se va da frâu liber
imaginației, chiar dacă aparent sa capătă senzația îndepărtării de la formula tip .
e. Problema formulării exercițiului diferă de la autor la autor. Esențială rămâne respectarea
desfășurării exercițiilor; important de reținut este faptul că la circa o lună de exersare, formula
exercițiului se comprimă aproape de la sine, reducându -se la terminarea ciclului la câteva cuvinte
pentru fiecare ședință de antrenament autogen.
Vom reda în continuare una din formulele posibile ale fiecărui exercițiu de training, formulă
pe care pacientul o va memora și aplica în paralel cu exercițiile redate pe caseta audio.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
169Primul exercițiu – LINI ȘTEA
– Vă rog luați poziția de bază!
– Închideți ochii!
– Sunt în întregime liniștit,
– Sunt cu desăvârșire calm,
– Toți mușchii îmi sunt destinși și odihniți.
– O liniște plăcută mă înconjoară.
– Calmul mă inundă .
– Nimic nu- mi tulbură liniștea.
– Simt liniște și pace interioară,
– Sunt complet calm.
– Brațul meu drept zace fără vlagă, inert,
– Brațul meu drept este în întregime greu,
– O greutate ca de plumb îmi cuprinde umărul, brațul, antebrațul, mâna și se furișează până la vârful
degetelor.
– Brațul meu drept este în întregime greu,
– Brațul meu drept este foarte greu…..
– Liniște și greutate……
– Sunt în întregime liniștit…..
– Mișcați brațul în sus și în jos de trei ori,
– Strângeți pumnul…
– Respi rați profund…încă o dată….și încă o dată,
– Deschideți ochii.
Al doilea exercițiu – LINI ȘTE ȘI GREUTATE
– Vă rog luați poziția de bază!
– Închideți ochii!
– Sunt în întregime liniștit,
– Sunt cu desăvârșire calm.
– Toți mușchii îmi sunt destinși și odihniți.
– O liniște plăcută mă împresoară,
– Calmul mă inundă,
– Nimic nu îmi tulbură liniștea,
– Simt liniște și pace interioară,
– Sunt complet calm,
– Întregul meu corp zace fără vlagă, inert.
– Umerii, brațele, mâinile, picioarele, întregul meu corp se simte greu.
– Trupul meu este cuprins de o greutate copleșitoare.
– Corpul meu zace aton și destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră,
– O greutate firească îmi inundă tot corpul,
– O greutate liniștitoare mă împresoară,
– Liniște și greutate.
– Liniștea și echilibrul mă inundă,
– În jurul meu e numai calm și necontenit echilibru…
– Mișcați brațele în sus și în jos,
– Strângeți pumnii.
– Respirați profund…încă o dată….și încă o dată,
– Deschideți ochii.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
170Al treilea exercițiu – LINI ȘTE, GREUTATE, CĂLDURĂ
– Vă rog să luați poziția de bază!
– Închideți ochii!
– Sunt în întregime liniștit,
– Sunt cu adevărat calm.
– Toți mușchii îmi sunt destinși și liniștiți.
– O liniște plăcută mă înconjoară,
– Calmul mă inundă,
– Nimic nu îmi tu lbură liniștea.
– Simt liniște și pace interioară,
– Sunt complet calm.
– Întregul meu corp zace fără vlagă, inert,
– Umerii, brațele, mâinile, picioarele, întregul meu corp este greu.
– Trupul meu este cuprins de o greutate copleșitoare.
– Corpul meu zac e aton și destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră,
– O greutate firească îmi năpădește tot corpul,
– O greutate liniștitoare mă împresoară.
– O căldură agreabilă îmi cuprinde brațul drept și mâna dreaptă ca într -o baie caldă,
– Brațul meu drept este învăluit într -o căldură odihnitoare,
– Liniște, greutate, căldură…
– Liniștea și echilibrul mă împresoară.
– Mă las cuprins în voie de tihna senină și necontenitul echilibru din jurul meu…
– Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori.. .
– Strângeți pumnii…
– Respirați profund…încă o dată…și încă o dată,
– Deschideți ochii.
Al patrulea exercițiu – LINI ȘTE, GREUTATE, CĂLDURĂ , ECHILIBRU
– Vă rog să luați poziția de bază!
– Închideți ochii!
– Sunt în întregime liniștit,
– Sunt cu de săvârșire calm.
– Toți mușchii mei sunt destinși și odihniți,
– O liniște plăcută mă înconjoară,
– Calmul mă inundă,
– Nimic nu- mi tulbură liniștea.
– Simt liniște și pace interioară,
– Sunt complet calm.
– Întregul meu corp zace fără vlagă, inert.
– Umerii, picioarele, întregul meu corp sunt grele,
– Trupul meu este cuprins de o greutate copleșitoare.
– Corpul meu zace aton și destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră,
– O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul,
– O căldură plăcută îmi împresoară umerii, brațele, mâinile și se răsfiră în tot corpul,
– Tot corpul este într- o căldură plăcută și odihnitoare, ca într -o baie caldă.
– Liniște, greutate, căldură…
– Liniștea și echilibrul mă împresoară…
– Mă las cuprins în tihnă de neconte nitul echilibru din jurul meu.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
171- Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori.
– Strângeți pumnii…
– Respirați profund…încă o dată…și încă o dată,
– Deschideți ochii.
Al cincilea exercițiu – PENTRU INIMĂ
– Vă rog luați poziția de bază!
– Închideți ochii!
– Sunt în întregime liniștit,
– Sunt cu desăvârșire calm.
– Toți mușchii îmi sunt destinși și odihniți,
– O liniște plăcută mă înconjoară,
– Calmul mă inundă.
– Numic nu- mi tulbură liniștea,
– Simt liniște și pace interioară.
– Întregul meu corp zace fără vlagă, inert,
– Întregul meu corp este greu,
– Trupul meu este cuprins de o greutate copleșitoare și zace aton și destins ca un arc în repaos,
împietrit ca o stană de piatră.
– O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul,
– Tot corpul îmi este c uprins de o căldură plăcută și liniștitoare, ca într -o baie caldă.
– Inima bate liniștit, egal și ritmic.
– Inima împrăștie sângele cald în tot corpul meu,
– Simt cum îmi încălzește umărul stâng, brațul stâng, se răsfiră o căldură moleșitoare până în vârf ul
degetelor.
– Inima lucrează de la sine, deabia îmi dau seama cum sângele pompat de inimă îmi încălzește tot
corpul,
– Inima bate egal, liniștit și de la sine.
– Liniște, greutate, căldură…
– Mă las cuprins în voie de tihna senină și necontenitul echilib ru din jurul meu,
– Liniștea și echilibrul mă împresoară.
– Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori.
– Strângeți pumnii…
– Respirați profund…încă o dată….și încă o dată.
– Deschideți ochii.
Al șaselea exercițiu – PENTRU RESPIRA ȚIE
– Vă rog luați poziția de bază!
– Închideți ochii!
– Sunt în întregime liniștit,
– Sunt cu desăvârșire calm.
– Toți mușchii îmi sunt destinși și odihniți,
– O liniște plăcută mă inundă,
– Simt liniște și pace interioară.
– Întregul meu corp zace greu, fără vlagă, ine rt,
– Întregul meu corp este greu.
– Trupul meu cade cuprins de o greutate copleșitoare,
– El zace aton și destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră,

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
172- O greutate agreabilă îmi cuprinde tot corpul,
– Tot corpul îmi este scăldat într -o căldură plăcută și liniștitoare, ca într -o baie plăcută.
– Respirația mea e liniștită și rară,
– Respir liber și aproape de la sine,
– Aerul e foarte curat în jurul meu.
– Trupul meu respiră calm și liniștit.
– Mă scald într -o baie de aer plăcută și învioră toare.
– Plămânii se mișcă liniștiți,
– Respir în pace.
– Aerul care mă împresoară este ca un balsam dătător de viață,
– În preajma mea totul respiră lin un aer tonic, proaspăt, ca de înălțimi.
– Liniște, greutate, căldură…
– Liniștea și echilibrul mă împresoară.
– Mă las cuprins în voie de tihna senină și de necontenitul echilibru din jurul meu.
– Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori.
– Strângeți pumnii.
– Respirați profund…încă o dată…și încă o dată.
– Deschideți ochii.
Al șaptelea exercițiu – PENTRU ABDOMEN
– Vă rog luați poziția de bază!
– Închideți ochii!
– Sunt în întregime liniștit,
– Sunt cu desăvârșire calm.
– Toți mușchii îmi sunt destinși și odihniți,
– O liniște plăcută mă înconjoară,
– Calmul mă inundă,
– Nimic nu- mi tulbură liniștea.
– Simt liniște și pace interioară.
– Întregul meu corp zace greu, fără vlagă, inert,
– Întregul meu corp este greu,
– Trupul meu este cuprins de o greutate copleșitoare,
– El zace aton și destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră,
– O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul.
– Tot corpul este scăldat într -o căldură plăcută și liniștitoare, ca într -o baie caldă,
– Umerii, brațele, mâinile și picioarele îmi sunt năpădite de o căldură plăcută și odihnitoare.
– Abdomenul este foarte relaxat.
– Toți mușchii abdominali sunt destinși, orice tensiune cedează,
– Plexul este cuprins de o căldură plăcută,
– Nu mai simt nici un spasm în tot abdomenul,
– Plexul e cald și relaxat.
– Liniște, căldură, greutate, echilibru…
– Liniștea și echilibrul mă împresoară,
– Mă las cuprins în voie de tihna senină și necontenitul echilibru din jurul meu…
– Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori.
– Strângeți pumnii…
– Respirați profund…încă o dată…și încă o dată.
– Deschideți ochii.

Relația terapeut -pacient (Terapia centrată pe client)
173Al op tulea exercițiu – PENTRU CAP
– Vă rog luați poziția de bază!
– Închideți ochii!
– Sunt în întregime liniștit,
– Sunt cu desăvârșire calm.
– Toți mușchii îmi sunt destinși și odihniți.
– O liniște plăcută mă înconjoară,
– Calmul mă inundă,
– Nimic nu-mi tu lbură liniștea.
– Simt liniște și pace interioară.
– Întregul meu corp zace greu, fără vlagă, inert,
– Întregul meu corp este greu.
– Trupul meu este cuprins de o greutate copleșitoare,
– El zace aton și destins ca un arc în repaos, împietrit ca o stană de piatră.
– O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul.
– Tot trupul îmi este scăldat într -o căldură plăcută și liniștitoare.
– Corpul meu este liber și ușor.
– Mușchii feței sunt relaxați,
– Bărbia atârnă destinsă,
– Limba este foarte grea,
– Fruntea devi ne rece și tot mai destinsă,
– Nici o cută nu o mai tulbură.
– Simt cum aerul rece îmi mângâie tâmplele.
– Creierul îmi este limpede ca un izvor de munte cu limpezime de cristal.
– Acum m- aș putea concentra asupra celor mai dificile probleme.
– Capul îmi este limpede și clar.
– Liniște, greutate, căldură, echilibru…
– Liniștea și echilibrul mă împresoară,
– Mă las cuprins în voie de tihna senină și necontenitul echilibru din jurul meu…
– Mișcați brațele în sus și în jos de trei ori.
– Strângeți pumnii .
– Respirați profund…încă o dată…și încă o dată.
– Deschideți ochii.
Al nouălea exercițiu – PENTRU SOMN
– Vă rog luați poziția de bază!
– Închideți ochii!
– Sunt în întregime liniștit,
– Sunt cu adevărat calm.
– Toți mușchii îmi sunt destinși și odihniți.
– O liniște plăcută mă înconjoară,
– Calmul mă inundă,
– Nimic nu- mi tulbură liniștea.
– Simt liniște și pace interioară.
– Întregul meu corp zace fără vlagă, inert,
– Întregul meu corp este greu.
– Trupul meu este cuprins de o greutate copleșitoar e,
– O căldură agreabilă îmi cuprinde tot corpul.

Prof. Univ. Dr. Mârza- Dănilă Doina
174- Tot trupul îmi este scăldat de o căldură plăcută și liniștitoare.
– Respirația mea este liniștită și rară,
– Respir liber și aproape de la sine.
– Aerul e foarte curat în jurul meu.
– Trupul meu respiră calm și liniștit.
– Mă scald într -o baie de aer plăcut, înviorător.
– În preajma mea totul respiră lin, lin, un aer tonic și proaspăt de înălțimi.
– În preajma mea e numai liniște și pace, un cer albastru mă acoperă, zumzet de gâze în lanuri de
grâu,
– Deas upra mea seninul cu nori de vată.
– O toropeală plăcută mă năpădește ca o boare marină, precum foșnirea mătăsoasă a mărilor…
– O lumină diafană mă împresoară încet, încet, încet,
– Se stinge orice zvon în jurul meu…
– Lumina se pierde treptat, ca umbre le estompate în noaptea polară…
– Culorile sunt mereu, mereu mai stinse…
– Liniște, greutate, echilibru…
– Liniștea și echilibrul mă împresoară…
– Mă las cuprins în voie de tihna și necontenitul echilibru din jurul meu.