Reinventarea Patrimoniului Industrial Romanesc

Monumentele arhitecturii industriale reprezintă o categorie aparte de patrimoniu, exprimând foarte clar diferitele faze de transformare economică, socială și tehnologică prin care a trecut societatea de-a lungul timpului. În plus, arhitectura industrială, prin componentele sale materiale și imateriale, reprezintă o dovadă a inovației și creativității umane. Cu toate acestea, ansamblurile industriale nu trezesc interesul public, așa cum o fac celelalte categorii de monumente istorice, fiind considerate inferioare din punct de vedere al valorii si tratate ca atare.

Datorita valenței de martor al progresului, a calităților arhitecturale intrinseci pe care clădirile industriale de patrimoniu le posedă, dar și a multiplelor posibilități de transformare, recuperarea acestor monumente este imperativă.

Articolul face o analiză a două modele de conversie des utilizate în regenerarea fostelor ansambluri de producție – muzeul și fabrica de creație, încercând totodată să răspundă la o serie de întrebări: reprezintă cultura un răspuns optim în procesul de reconversie a fostelor fabrici? Este suficientă implementarea unui muzeu într-un sit destinat uitării pentru a salva ansamblul industrial? Implementarea unei fabrici de cultură aduce beneficii suplimentare față de simpla transformare în muzeu a sitului industrial? Sunt posibile astfel de intervenții asupra unor monumente industriale din România? Conversia siturilor industriale transformă iremediabil peisajul cultural existent?

Patrimoniul industrial românesc – încotro?

Existența siturilor industriale abandonate în interiorul centrelor urbane reprezintă una dintre problemele stringente din domeniul patrimoniului arhitectural mondial. Dacă la începutul secolului trecut aceste ansambluri erau situate în exteriorul orașului, în prezent, odată cu extinderea limitelor urbane, clădirile industriale sunt integrate în oraș, dominând un vast teritoriu. Cu toate acestea, ele și-au pierdut funcția inițială, ca urmare a fenomenului de dez-industrializare. Astfel, clădiri valoroase de patrimoniu, destinate spațiilor de producție – impresionante prin calitatea arhitecturii, tehnica de construcție, tehnologia folosită sau modul de utilizare a spațiului – au devenit martori-fantomă ai unei epoci apuse.

În cazul acestor ansambluri se impune aplicarea unor strategii menite să rezolve atât problemele patrimoniale, cât și cele de dinamică teritorială. Politicile de revitalizare a siturilor industriale propun acțiuni care variază între conservarea și refuncționalizarea acestora sau intervenții de tipul tabula rasa. Chiar și în cazul reconversiei, o practică des utilizată pune accent pe noua funcțiune, cerințele impuse de intervenția contemporană putând periclita integritatea ansamblului.

Foto 1: Moara lui Assan, Șos. Stefan cel Mare, București (© Alexandru Iacob)

În Romania, în ciuda numeroaselor obiecte de arhitectură industrială cu valență de patrimoniu, precum și a legislației adoptate în vederea protejării acestora, nu s-au luat măsuri concrete în acest sens, decât în cazuri izolate. Astfel, în lipsa unei inventarieri și clasări adecvate, tot mai multe situri industriale valoroase sunt în pericol de dispatiție. Cu toate acestea, patrimoniul industrial cu vastele sale spații dezafectate, poate prelua noi forme de exprimare artistică.

În acest sens, în majoritatea statelor europene s-a încercat crearea unor strategii privind conservarea și punerea în valoare a clădirilor și siturilor industriale valoroase, urmărindu-se totodată o dezvoltare durabilă a teritoriului.

CULTURA – motor în procesul de regenerare a siturilor industriale

Primele politici privind recuperarea siturilor industriale au fost adoptate la mijlocul secolului trecut în Anglia, urmând ca interesul pentru acest domeniu patrimonial să crească treptat. Astfel, în 2003, la Moscova, în cadrul Congresului organizat de către TICCIH, se adoptă Carta Patrimoniului Industrial. Acest document de referință definește termenul de patrimoniu industrial, valorile pe care acesta le posedă, importanța inventarierii și analizării acestuia, normele de protecție legală precum și principiile de conservare și intervenție.

În concordanță cu criteriile enunțate de Cartă, s-a urmărit protejarea și revalorificarea clădirilor din domeniul patrimoniului industrial prin intervenții corecte de restaurare, menite să refacă integritatea acestora, prin propunerea unor funcțiuni compatibile, înglobarea componentelor tehnologice specifice și redarea spațiului comunității, păstrându-se totodată grija față de mediu. Astfel, odată cu confirmarea valorilor pe care arhitectura industrială le posedă, cultura a devenit instrumentul principal al politicilor de regenerare urbană, o serie de clădiri sau ansambluri industriale fiind transformate în muzee de artă / eco-muzee (Tate Modern-Londra, Complexul minier din Zollverein-Germania sau cel din Grand Hornu-Belgia) sau în fabrici de creație (Fabricas de Creatio din Barcelona, Manufaktura-Lodz, La Fabrique-Nantes, etc.).

Graeme Evans a identificat trei modele prin care cultura a fost utilizată în procesul de revalorificare a clădirilor și siturilor abandonate: „regenerare bazată pe cultură”, „regenerare culturală” și „cultură și regenerare”.

Autorul face o diferențiere a celor trei concepte, precizând că în cadrul primului model evidențiat activitățile culturale reprezintă motorul declanșator și catalizatorul procesului de revalorificare. Regenerarea bazată pe cultură poate fi realizată prin reutilizarea unei clădiri pentru funcțiuni publice (ex. Tate Modern, Londra), revalorificarea unui sit abandonat (ex. Völklinger Hütte, Germania) sau organizarea unor manifestări menite să ofere un nou suflu zonei (rebranding), toate aceste intervenții având impact la nivel regional.

În modelul de regenerare culturală, activitatea culturală este pe deplin integrată într-o strategie de dezvoltare locală, alături de alte activități sociale, politice, economice și de mediu. Exemplul definitoriu pentru acest model este Barcelona.

În cel de-al treilea model – cultură și regenerare – cultura nu este complet integrată în strategia de dezvoltare a zonei. Intervențiile sunt la scară mică, fără să aibă un impact la nivelul regiunii, ca de exemplu crearea unui muzeu al tehnicii într-un sit industrial revendicat.

Indiferent însă de gradul de utilizare, activitățile culturale pot aduce un plus de valoare procesului de regenerare, prin numeroase beneficii la nivel social, economic sau de mediu. Cultura, așa cum afirmă Klaus R. Kunzmann, accentuează imaginea unui oraș, întărește identitatea sa, sporind totodată valoarea economică a unui sit. De asemenea, cultura educă și stimulează creativitatea, contribuind din plin la dezvoltarea economică a regiunii. Prin cultură – ca instrument al politicilor de revalorificare a siturilor abandonate, „se face trecerea de la o simplă renovare a fondului construit la o restructurare a țesutului urban, urmând mai apoi o reînoire la nivel economic a ariei de intervenție, a imaginii orașului și stabilirea unei mixități și echități sociale, prin participarea locuitorilor și integrarea socio-profesională în contextul nou-creat”.

Astfel, promovarea patrimoniului existent și propunerea unei strategii de regenerare urbană a siturilor industriale, susținută de o bază culturală, pot reprezenta răspunsul optim în rezolvarea problemelor de patrimoniu și de amenajare a teritoriului.

MUZEUL versus FABRICA DE CULTURĂ

Începand cu anii ’80, problematica privind rolul culturii în dezvoltarea economică a unui teritoriu a evoluat profund, aceasta devenind un element fundamental în dezvoltarea politicilor de regenerare urbană. Implicit, muzeele devin la rândul lor instrumente ale puterii publice, utilizate în proiectele de revitalizare ale siturilor industriale, cu convingerea că implantarea unui muzeu într-un sit destinat uitării va duce la îmbunătățirea imaginii, dezvoltarea economică și turistică a zonei. Cu toate acestea, impactul produs de crearea unui muzeu într-un astfel de loc, cu rolul de a-l revitaliza, nu a fost atât de puternic pe cât l-au anticipat promotorii acestui curent: dacă muzeul – instituție deficitară, dependentă de puterea publică și de sponsori – contribuie la dezvoltarea turismului, el nu face același lucru pentru restul sectoarelor economice, unde rezultatele par a fi aleatorii. Simpla implantare a unui muzeu nu antrenează neapărat o diversificare a activității culturale sau a numărului de întreprinderi din zonă. Așa cum sublinează Thomas Werquin (în urma unui studiu de evaluare a impactului pe care trei instituții muzeale le-au avut asupra dezvoltării economice a unei regiuni din Franța), rolul muzeului este supraestimat.

Dinamica teritorială care generează deschiderea unui muzeu trebuie replasată într-un context mai larg, în care cultura și instituțiile muzeale își au locul, însă un loc împărțit cu alte numeroase intervenții asupra diferitelor sectoare ale vieții cotidiene – servicii, transport, spații publice de calitate. Regenerarea urbană realizată doar prin implemetarea unor obiective muzeale nu ține de realitatea concretă. Prezența unui muzeu nu garantează o reușită a politicii de revitalizare a zonei pe termen lung, însă sprijină conservarea și perpetuarea patrimoniului industrial excepțional existent.

Trendul contemporan în materie de conversii contestă la rândul său eficacitatea unei astfel de intervenții, propunând transformarea fostelor spații de producție în fabrici de creație.

Siturile industriale au constituit de-a lungul vremii locuri de întâlnire și schimb, în care cultura și tradițiile fiecărui individ au evoluat diferit, dând naștere unui peisaj cultural specific. Aceasta componentă caracteristică patrimoniului industrial trebuie luată în considerare în cadrul programelor de reabilitare. Astfel, energiile încătușate în interiorul perimetrului delimitat de fostele fabrici, pot fi reactivate și reutilizate. Prin urmare, constituirea incubatoarelor creative în aceste spații reprezintă o strategie firească în procesul de punere în valoare a monumentelor industriale.

Fabricile de cultură sunt definite ca fiind „foste clădiri sau situri industriale care au fost supuse procesului de refuncționalizare, adaptate și remodelate pentru a adăposti funcțiuni creative”. Clasa creativă poate produce prin intermediul Fabricii bunuri, imagini sau concepte capabile să influențeze și să revitalizeze o arie destul de largă. Fabricile de creație oferă profesioniștilor din domeniu (și nu numai) spații atât de necesare pentru dezvoltarea creativității, contribuind pe de altă parte la redistribuirea produselor create în diferite cartiere, cu scopul de a revitaliza zonele în care fabricile sunt plasate. Într-o epocă în care industria manufacturieră pierde teren în fața industriilor creative, este firesc ca în procesul de revitalizare a ansamblurilor industriale să se țină cont de noua tendință, implementându-se funcțiuni bazate pe inventivitate.

Foto 2: Spații din fosta fabrică de bere Bragadiru, Calea Rahovei, București (© Alexandru Iacob)

Dinamica urbană încurajează transformarea fostelor spații de producție, prin reutilizarea lor în folosul comunităților locale. Totodată, suprafața și locația siturilor industriale – în proximitatea instituțiilor culturale și educaționale, prețul accesibil al terenurilor și clădirilor din zonă, precum și configurația acestora reprezintă o serie de caracteristici atractive pentru persoanele implicate în domenii creative. Astfel, prin propunerea unor activități bazate pe copyright în interiorul clădirilor industriale se pune accent pe productivitatea unui astfel de spațiu, urmărindu-se transformarea fostelor fabrici în locuri în care cultura este produsă și nu doar expusă, spre deosebire de muzee. Proiecte de acest tip au fost deja puse în practică în aproape toate țările Uniunii Europene și nu numai.

Alternativ Amsterdam, Manufaktura Lodz, Art Warehouse Praga, Kunsthaus Tacheles Berlin, fabrica Wielemans-Ceuppens Bruxelles, Kaapelitalo Helsinki, La Fabrique Nantes, Belle de Mai Marsilia, The Custard Factory Birmingham sau Fabricas de Creatio Barcelona – sunt doar câteva dintre exemplele importante prin care clădiri industriale abandonate au fost însușite de către membrii comunității locale și supuse unui proces de refuncționalizare, fiind transformate în centre creative.

În ciuda numeroaselor provocări, transformarea acestor fabrici a produs efecte importante în zonele în care programul a fost implementat: creșterea coeziunii sociale, reducerea comportamentul infracțional, îmbunătățirea imaginii și a identității locale, construirea parteneriatelor între sectorul privat și cel public, precum și promovarea ofertei culturale a zonei supuse intervenției. Totodată, programele ce susțin arta participativă permit prin transformări minime, menținerea în uz a unor clădiri valoroase din patrimoniul industrial.

România s-a adaptat acestui curent, o serie de clădiri industriale fiind transformate în centre creative, cele mai importante exemple în acest sens fiind Fabrica de Pensule (Cluj Napoca), Atelierul de Producție (fosta filatură a Fabricii de Industrie a Bumbacului, București) și The Ark (Bursa Mărfurilor, București).

Prin crearea unor noi oportunități de exprimare și expunere a ideilor artistice, precum și prin susținerea, promovarea și difuzarea culturii, aceste organizații își propun să contribuie la consolidarea comunității artistice, cooperarea între actorii culturali independenți, dar și să faciliteze accesul artiștilor și a publicului larg la cultură. Totodată, ele se oferă să sprijine îmbunătățirea cadrului legal, normativ și a bunelor practici aplicabile sectorului cultural, să promoveze educația artistică și dezvoltarea publicului și să vină în sprijinul comunității locale organizând cursuri deschise pentru membrii comunității locale.

Foto 3: Interior din incinta fostei fabrici Pionierul, Splaiul Unirii, București, ce găzduiește azi unul dintre cele mai noi spații culturale și de divertisment din Capitală – Colectiv (© Alexandru Iacob)

Activitățile creative și rolul lor în generarea unei noi identități

Specificitatea unui loc derivă din valoarea intrinsecă a spațiului, arhitectură, calitatea vieții, atracțiile pe care le oferă, dar și din percepția pozitivă a comunității asupra sa. Dacă aceste elemente lipsesc, așa cum se întâmplă deseori în cazul siturilor industriale, ele trebuie create. Patrimoniul industrial nu trezește interesul public, fiind în permanență amenințat de pericolul dispariției. Conotațiile negative atribuite de către comunitate face posibilă distrugerea acestei categorii de monumente iar singura șansă de perpetuare a clădirilor industriale rămâne cunoașterea, reutilizarea și promovarea lor.

Pentru ca un obiect de arhitectură industrială să fie considerat suficient de remarcabil în scopul de a-l conserva și pune în valoare, el trebuie să fie acceptat de către comunitatea locală. Așa cum afirma și Baudrillard – „o cladire este conservată din clipa în care este iubită” . Orice tip de arhitectură poate fi investit cu noi semnificații, devenind parte componentă a fondului nostru cultural, „a bagajului de simboluri prin care indivizii își constituie identitatea”. În acest sens, conversia siturilor industriale prin implementarea unor programe bazate pe creativitate, cu scopul de a revaloriza fostele spații de producție, constituie un demers dezirabil în rezolvarea problemelor de patrimoniu.

Foto 4: Fosta fabrică de bere Grivița, Șos.Orhideelor, București (© Alexandru Iacob)

Un prim pas în transformarea acestor zone poate fi reprezentat de propunera unor acțiuni temporare (planificate sau spontane). În funcție de succesul unui astfel de demers, utilizarea temporară a spațiilor poate deveni permanentă, dovadă în acest sens fiind numeroasele clădiri sau zone industriale readuse în atenția comunității în acest mod (Tacheless-Berlin, Szimpla Kert-Budapesta). Indiferent însă de constanța lor, programele culturale pot produce modificări ale zonei supuse intervenției, cu efecte la nivelul orașului. Cafenelele, restaurantele, atelierele creative, galeriile de artă, piețele ocazionale sau diversele manifestări culturale permit transformarea spațiului, prin modificarea imaginii urbane, creșterea interesului imobiliar pentru aceste zone și – implicit – repopularea lor. În acest fel se atrage atenția asupra anumitor locuri căzute în dizgrație, ele ajungând să fie reinvestite cu noi valori și implicit să capete o noua identitate.

În altă ordine de idei, activitățile creative pot fi elaborate rapid, ca răspuns la necesitățile și ideile locale, sunt flexibile, putând fi modificate conform cerințelor comunității. Concomitent, utilizarea activităților culturale în procesul de regenerare urbană este rentabilă din punct de vedere economic, oferă un randament ridicat și prezintă un factor de risc scăzut. Cea mai importantă consecință a refuncționalizării clădirilor industriale prin introducerea de funcțiuni creative rămâne însă transformarea peisajului și reinventarea locului.

Foto 5: Fosta fabrică Vulcan, Șos.Progresului, București (© Alexandru Iacob)

Pe de altă parte, modificarea caracteristicilor și a rolului cu care situl industrial a fost investit initial, prin transformări majore (de ordin vizual, estetic, ecologic, economic, socio-cultural) rezultate în urma regenerării sale, permite o reinterpretare a semnificațiilor originare. Așadar, după cum observă Bie Plevoets și Koenraad Van Cleempoel, punerea în valoare a unui sit sau a unei construcții, prin propunerea de noi funcțiuni, poate afecta autenticitatea acestora.

Așa cum subliniază Herb Stovel, dacă funcțiunea istorică primară a unui monument contribuie la determinarea valorii sale, atunci ar trebui să se facă toate eforturile pentru a se asigura continuitatea acestei funcții de-a lungul timpului. În cazul în care monumentul a fost scos din uz, trebuie încurajate funcțiuni compatibile sau cât mai apropiate de cea anterioară, respectându-se astfel autenticitatea monumentului. „Pentru a se asigura că această resursă este transmisă viitoarelor generații într-o manieră care păstrează autenticitatea patrimoniului fără a se opune schimbării”, procesul de regenerare a siturilor industriale trebuie demarat în urma unui studiu aprofundat al obiectului asupra căruia se intervine, conștientizarea valorilor atribuite clădirilor fiind esențială într-un demers de acest fel.

Alterarea autenticității, prin transformarea caracteristicilor clăridilor de producție reprezintă doar unul dintre pericolele regenerării prin cultură. Reutilizarea patrimoniului industrial prin introducerea unor funcțiuni creative poate determina o creștere a chiriilor și a prețului locuințelor în zona supusă transformării, conducând la strămutarea populației, pierderea diversității sociale, monosectorializare și ulterior la o gentrificare a ariei revitalizate, după cum notează R. Atkinson și G. Bridge. O renovare presupune astfel înțelegerea semnificației monumentului și o interpretare actuală. Noua identitate, obligatoriu de generat în cazul revitalizării unui spațiu abandonat, trebuie realizată prin crearea unui echilibru corect între valorile monumentului, pe de o parte și intervențiile contemporane, pe de altă parte. Maia Leus afirmă că doar o funcțiune bazată pe cultură și rentabilă în același timp, va asigura supraviețuirea pe termen lung a monumentului istoric.

În consecință, utilizarea funcțiunilor creative în procesul de regenerare a siturilor industriale poate produce un impact major asupra comunității locale, prin realizarea unui sistem complex de relații între diversele sectoare de activitate din cadrul orașului, făcând posibilă o reinventare a acestuia.

Creativitatea – brand de oraș?

Orașul este perceput prin prisma caracteristicilor sale excepționale, brandul reprezentând totalitatea elementelor materiale (arhitectură, spațialitate) sau imateriale (istorie, atmosferă, experiențe emoționale, percepție și asociații mentale) care îl diferențiază de orice alt oraș. Așadar, brandul reprezintă o percepție unică despre specificul unui oraș. El este „un produs sau un serviciu distinctiv prin particularitatea sa și prin poziționarea în raport cu concurența, cuprinzând o combinație unică de caracteristici funcționale și valori simbolice".

A crea un brand presupune mai mult decât a modela caracterul distinctiv al unui loc, această acțiune implică realizarea de noi asociații la nivelul atributelor sale distinctive, menite să adauge valoare locului. Brandul impune stabilirea unei strategii prin care imaginea orașului este reînnoită: „formarea unui nou brand de oraș ar trebui sa pornească de la ideea că există deja o imagine, pozitivă sau negativă, care trebuie dezvoltată sau schimbată. […] Imaginea se percepe subiectiv și nu poate fi disociată de obiectul reprezentat. Odată apărută, ea este responsabilă de percepțiile oamenilor asupra unui oraș”.

Un exemplu notabil în acest sens este cel al Belgiei. Aceasta este prin excelență una dintre țările europene a carei dezvoltare economică a depins în foarte mare masură de inovațiile revoluției industriale. Sector aparte al industriei belgiene, mineritul, a fost responsabil pentru prosperitatea țării la începutul sec. al-XIX-lea. Propunerea unei startegii complexe de regenerare urbană, axată pe patrimoniu, turism, cultură și economie, a permis transformarea în centre culturale și introducerea în circuitul turistic a fostelor mine, în mare parte închise după cel de-al doilea razboi mondial. În consecință, o serie de ansambluri industriale valoroase din Provincia Hainaut (Bois-du-Luc, Bois-du-Cazier, Grand Hornu) au beneficiat de programe complexe de reconversie culturală, fiind intens promovate. Ca urmare, Mons – capitala regiunii Hainaut s-a reinventat, fiind aleasă Capitală Culturală Europeană pentru anul 2015.

După cum observă Jonathan Vickery, componentele orașului creativ numără printre altele existența industriilor creative și a unui sector creativ clar definit, a spațiului public de calitate, a arhitecturii cu valoare de reper (monumentele industriale putând fi incluse în această categorie), a rezidenților implicați în producerea bunurilor cu conținut semnificativ în active intangibile, dar și a sectorului educațional, reprezentat de studenți. Asumarea unei identități specifice și promovarea brandului contribuie de asemenea la reinventarea orașului.

Imag. 6: Componentele orașului creativ, după J. Vickery

Utilizarea industriilor creative ca instrumente în regenerarea fostelor zone industriale face posibilă reconstruirea imaginii orașului, prin dezvoltarea unor sectoare originale, menite să promoveze un sistem complex de relații între dezvoltatorii imobiliari, mediul de afaceri, artiști, comunitate și autoritățile locale. Astfel, strategiile de regenerare culturală oferă o îmbunătățire a calității vieții locuitorilor și o transformare a orașului – industriile creative dând naștere unor simboluri care constituie atât o monedă de schimb commercial, cât și un vocabular de identitate socială.

Concluzii

Istoria și tradiția unui monument industrial, funcțiunea și configurația spațiilor, tehnica de execuție, tehnologia utilizată și atmosfera generată contribuie la geneza unei zone, influențând țesutul urban, morfologia clădirilor sau tipologia rezidenților. În acest sens, procesul de rescriere a istoriei – prin conversia siturilor industriale – trebuie să țină cont de toate implicațiile pe care le produce asupra patrimoniului construit și a identității zonei.

Orice formă este supusă transformărilor în decursul timpului, asemeni contextului în care se află. Așa cum afirmă Baudrillard, „arhitectura nu mai poate avea drept scop decît să transforme, să modifice această materie care a fost acumulată”. Trebuie să lucrăm cu materia, să o pliem, “să căutăm de fiecare dată un soi de plăcere a locului, luând în seamă lucruri care n-au fost luate în seamă înainte, care sunt adesea de ordinul hazardului, și să inventăm strategii, cele ale valorizării, poetica situațiilor, să evaluăm elemente complet aleatorii și să decretăm că e vorba de o geografie”, deoarece o arhitectură care nu mai este în acord cu întrebuințările timpului său nu servește nimănui. Astfel, procesul de pliere-depliere-repliere a spațiului contribuie din plin la re-crearea unui loc.

Cu toate acestea, conversia siturilor industriale prin implementarea unor funcțiuni muzeale reprezintă un răspuns incomplet în cadrul revalorificării acestora. Problema principală în acest caz rămâne reabilitarea container-ului, prin găsirea unei funcțiuni compatibile, care să-i păstreze caracteristicile principale, repunându-l în uz și care să aducă totodată profit. În acest sens, resursele creative, reprezentate de oameni, sunt mai durabile decât cele fizice, monumente și muzee fiind supuse degradării, în timp ce capitalul uman este regenerabil. În plus, creativitatea este mobilă, deoarece persoanele implicate în procesul creativ nu depind de concentrația de resurse culturale, inventivitatea putând fi pusă în practică indiferent de locație. Așadar, implementarea unei fabrici de cultură poate aduce beneficii suplimentare față de simpla transformare în muzeu a monumentului industrial. De asemenea, programe de acest fel pot fi realizate cu succes și în România, transformarea anumitor clădiri industriale în fabrici de cultură fiind posibilă, în măsura în care există sprijin din partea autorităților.

Fie că este vorba de introducerea unei funcțiuni culturale (muzeu) sau creative (fabrica de creație), revitalizarea siturilor abandonate poate modifica radical caracterul specific zonelor supuse transformării. Creativitatea poate reprezenta una dintre forțele motrice ale economiei urbane, elaborarea unor startegii complexe, bazate pe cultură și dezvoltate pe termen lung, putând produce schimbări majore la nivelul percepției și identității locale. În cadrul acestor proiecte, trebuie considerate însă și posibilele efecte negative rezultate din standardizarea arhitecturii sau preponderența unei funcțiuni, care pot tempera procesul de revitalizare a zonei, dăunând imaginii urbane.

Foto 7: Fosta Fabrică Chimopar, Bd. Th. Pallady, București, pe locul căreia a fost propusă construirea unui mall (© Alexandru Iacob)

În concluzie, pentru a respecta specificitatea ariei asupra căreia se intervine, în cadrul proiectelor de regenerare trebuie acționat responsabil, păstrând sau adaptând funcțiunea inițială a clădirilor supuse reconversiei. În acest sens, procesul de reutilizare a clădirilor industriale, prin introducerea unor funcțiuni creative și deopotrivă productive, face posibilă conservarea patrimoniului construit, contribuind totodată la remodelarea zonei vizate.