Reinterpretarea Turistica a Centrului Vechi din Bucuresti cu Privire Speciala Asupra Patrimoniului Arhitectonic din Secolele Xviii Xix

CUPRINS

Peisajul patrimonial arhitectural al orașului București

I.1. București – deținător al unui patrimoniu arhitectural unic

I.2. Scurtă clasificare a evoluției arhitecturii din perioada secolului al XVIII-lea până în prezent

I.3. Diversitatea arhitecturală – Strada Biserica Amzei

I.4. Situația actuală a patrimoniului a patrimoniului arhitectural

Evoluția peisajului arhitectonic asociat secolelor XVIII-XIX

II.1. Secolul al XVIII-lea

II.2. Secolul al XIX-lea

II.3. Început de secol al XX-lea

Turismul de patrimoniu ca modalitate de a reinterpreta valoarea patrimonială arhitectonică a Centrului Vechi

III.1. Strada Lipscani

III.2. Strada Stavropoleos

III.3. Strada Smârdan

III.4. Strada Șelari

III.5. Strada Franceză

III.6. Strada Doamnei

III.7. Strada Gabroveni

III.8. Strada Covaci

Valoarea identitară a cladirilor de patrimoniu din secolele XVIII-XIX asupra orașului contemporan

IV.1. Vechi hanuri bucureștene

IV.2. Hanul lui Manuc

IV.3. Hanul cu Tei

IV.4. Balcoanele – Studiu de caz

Centrul istoric – parte contemporana a patrimoniului UNESCO?

Introducere

Aflat la răscruce între influențe ale Orientului și ale Occidentului, orașul București a fost pus la grele încercări încă din primele secole de existență și a trebuit să înfrunte un destin anevoios.

Însă, spiritul unic pe care îl manifestă îl face să se diferențieze de restul capitalelor Europei și l-a determinat pe Nicolae Iorga să facă următoarea afirmație: “Bucureștii sunt o creație a națiunii noastre, sunt originalitatea noastră, sunt tot ce am fost în stare să facem… Bucureștiul a ajuns, că prin proprie vitalitate, să se impună ca o Capitală unică asupra căreia s-a revărsat grija atentă a unor mari oameni pe care însă nu i-am înțeles deplin pentru a li se arăta recunoștința cuvenită…”

Mereu un oraș al contrastelor, București a uimit prin delimitarea foarte subțire între sărăcie și lux, între prețuri ieftine și scumpe, între mentalități răsăritene și apusene.

Povestea Bucureștiului s-a dezvoltat odată cu cea a “orașului din oraș”, mai precis cu cea a Centrului Istoric. Polul comercial ce datează de secole își continuă rolul pe care l-a căpătat și rămâne cel mai consacrat de la nivelul întregii țări.

Farmecul și l-a pierdut ușor în perioada comunistă, însă și l-a regăsit în urmă cu câțiva ani, când a devenit polul distracției bucureștene. Puțini cunosc astăzi străzile bogate în istorie, care au reprezentat nucleul dezvoltării ca viitoare capitală a României. Zecile de cafenele, baruri, restaurante, terase fură privirile trecătorilor și distrag atenția de la amalgamul de stiluri arhitecturale care îmbracă tot perimetrul, stiluri ce conferă identitatea zonei vechi.

Valorificarea corespunzătoare a Centrului Vechi ar însemna o renaștere a turismului cultural și s-ar putea dezvolta pe două concepte: pe cel actual, al divertismentului ce are la bază viața de noapte și pe cel istoric, reprezentat de evoluția peisajului în raport cu trecerea anilor.

Orice turist străin identifică România după faima zonei vechi și este recomandată ca atracție majoră în orice circuit al țării. Așadar, rămâne doar ca fiecare cetățean să găsească farmecul ascuns al orașului și să se bucure de el.

Peisajul patrimonial arhitectural al orașului București

I.1. București – deținător al unui patrimoniu arhitectural unic

Orașul București deține un patrimoniu arhitectural unic, cu nimic inferior marilor capitale europene ca importanță și valoare. Situația din prezent este îngrijorătoare, dat fiind faptul că această moștenire se degradează și ajunge să se piardă, din cauza ignoranței sau a investitorilor lacomi. Clădirile vechi reprezintă trecutul ajuns până în prezentul de astăzi și plus de asta, frumusețea și unicitatea lor ne influențează existența la un nivel subtil.

Bucureștiul este unic printre capitalele europene datorită cantității și calității arhitecturii moderniste din perioada interbelică și nu numai, dar și datorită amalgamului de stiluri arhitecturale ce se găsesc oriunde ai privi cu ochii. În ziua de azi, însă, clădiri monument, menționate în manuale internaționale de arhitectură, se află la un pas de colaps și este nevoie de intervenția autorităților de a păstra vie istoria.

„Identitatea urbană a zonei istorice și unicitatea sa pe plan internațional rezultă din alăturarea ori suprapunerea a trei straturi diferite cu valoare paradigmatică, corespunzând unor etape succesive de dezvoltare” . Supraviețuiesc astfel trei epoci istorice: „Bucureștiul – grădină”, pitoresc și patriarhal, Bucureștiul „occidentalizării”, „micul Paris” construit după modelul francez și Bucureștiul interbelic, racordat la curentul modernist.

I.2. Scurtă clasificare a evoluției arhitecturii din perioada secolului XVIII până în prezent

Începând cu secolul al XVIII-lea și până în prezent, evoluția arhitecturii de-a lungul anilor poate fi sintetizată în cinci etape, după cum urmează:

1. Clădirile construite înainte de secolulal XIX-lea sunt puține la număr: biserici, ruinele actualei Curți Vechi (vechea Curte domnească), Hanul lui Manuc, celebru loc pentru popas al lumii comerciale de altă dată, construit în stil bizantin caracteristic secolului al XVIII-lea.

2. Arhitectura de tip „Mic Paris” care a adus celebritatea capitalei printre orașele europene. Sunt cele mai frecvent prezente în piața caselor de patrimoniu, cu amplasări, prețuri și grade diferite de sofisticare arhitectonică. Ulterioarele proiecte de restaurare sau de renovare ar oferi cele mai fericite rezultate din categoria inițiativelor legate de acest fel din întreaga capitală.

Casa de epoca, in stil „micul Paris” (©Valentin Mandache)

3. Perioada din anii interbelici, când stilul de construcție al clădirilor era cel neoromânesc, “Art Deco”, clasicist și modernist.

Carte postala veche, colectia Valentin Mandache

4. Perioada comunistă, ca o perioadă de regres în acest domeniu din cauza demolării numeroaselor clădiri monument, a fost caracterizată de apariția locuințelor sociale și a construcțiilor cu un mesaj triumfalist-ideologic, ca de exemplu Casa Poporului (Palatul Parlamentului), Casa Scânteii.

Casa Scanteii,azi Casa Presei Libere

5. Perioada după anul 2000 este cunoscută pentru construcții haotice, într-un stil așa-zis modern, care se regăsește în Orientul Mijlociu sau în fostul spațiu sovietic.

Constructie regăsită în nord-estul Bucurestiului

I.3. Diversitatea arhitecturală – Strada Biserica Amzei

Diversitatea stilurilor arhitecturale caracterizează orașul București, așadar se regăsește foarte des la o analiză mai atentă a atmosferei stradale. Deși farmecul arhitectural actual s-a conturat între secolele XIX și XX, un exemplu de caleidoscop al stilurilor se găsește pe Strada Biserica Amzei.

Stilul Art Deco se conturează pe partea nordică a străzii, între Bulevardul Magheru și Strada Mendeleev. Clădirea este sediul Societății Naționale de Crucea Roșie, cu o fațadă sobră specifică stilului:

Sursa: http://bucharestunknown.blogspot.ro

Aspecte clasice se zăresc în construcția unei case din anul 1890, printre care chipuri ale Antichității greci sub formă de medalioane, frontoane, friza cu ghirlande, mai multe cariatide.

Sursa: http://bucharestunknown.blogspot.ro

Stilul neogotic se remarcă prin pinaclurile de la ferestre în cazul Casei Oteteleșanu:

Sursa: http://bucharestunknown.blogspot.ro

Elemente ale stilului național-romantic se întrezăresc la o casa cu etaj: fațada ce include frontoanele ferestrelor și cornișa sunt bogat ornamentate:

Sursa: http://bucharestunknown.blogspot.ro

Una dintre casele care iese în evidență este cea care a aparținut curtezanei “Mița Biciclista”, construită în anul 1910. Exuberanța acesteia se remarcă prin amorași, frunze de laur și de acant, prin capetele de lei cărora li se alătură linia curbată a arcadelor și cea a consolelor balcoanelor, care induce o anumită senzualitate în peisaj.

Sursa: http://bucharestunknown.blogspot.ro

Stilul neoromânesc ce învăluie o casă sobră din 1908, creează un contrast puternic cu cea a Miței Biciclista. Omul politic Ionel I.C. Brătianu a dorit construcția acesteia și a fost realizată de arhitectul Petre Antonescu.

Sursa: http://bucharestunknown.blogspot.ro

Pe partea opusă se remarcă Biserica Amzei, într-o combinație de stiluri: de la baroc la românesc vechi, chiar puțin Art Nouveau (caracteristic anilor de început de la 1900). Cu toate acestea, îmbină armonios toate elementele. Construită în 1810, a fost refăcută între 1898 și 1901.

Bucureștiul ar putea deveni obiectiv turistic major în rutele internaționale tocmai datorită bogăției de elemente arhitecturale, totodată de valori culturale, ambientale și istorice. Valorificat corespunzător, acest lucru poate contribui la creșterea exploatării turistice dacă imobilele rămase în picioare ce datează din secolele trecute ar fi restaurate și s-ar impune circuite turistice sau culturale cu scopul cunoașterii istoriei tumultoase a românilor.

I.4. Situația actuală a patrimoniului arhitectural

Zonele ce se află sub protecția patrimoniului României însumează 14,4%, adică 2 853 ha, o suprafața relativ mică în comparație cu multitudinea de clădiri istorice existente.

În ultima perioadă de timp, pătura istorică și culturală a capitalei s-a degradat simțitor, lucru observat prin demolări succesive și prin abandonarea monumentelor de către proprietari sau autorități. De asemenea, o renovare necorespunzătoare cu originalul afectează valoarea pe care o deține imobilul. Nu în ultimul rând, construcțiile moderne amplasate în imediata vecinătate a celor vechi poluează estetica urbanistică a zonelor.

Bucureștiul își poate pierde ușor atuul și astfel este pus la îndoială statutul său de capitală al cadrului european, prin ignorarea valorii arhitecturale deținute sau prin dezvoltarea dezordonată a construcțiilor nou apărute ce intră în contrast puternic cu moștenirea secolelor ce s-au scurs.

La momentul actual, autoritățile nu par să dezvolte măsuri pentru protejarea și conservarea zonelor istorice, nici condiții de îmbunătățire pentru locuitorii acestor spații. Fără o consecință imediată, acest fapt afectează gradul de calitate al vieții celor implicați în zonele istorice, dar împiedică și o înflorire a Bucureștiului.

Orașul se află în pericolul de a-și pierde identitatea arhitecturală și culturală daca nu vor fi adoptate măsuri împotriva distrugerii voite a clădirilor de patrimoniu.

Primăria Municipiului București ignoră principiile europene cuprinse în Carta de la Leipzig privind orașele europene durabile, Declarația de la Toledo privind regenerarea integrată și Convenția Europeană a Peisajului. Deși la nivel declarativ principiile europene de dezvoltare sunt adeseori invocate de funcționarii Primăriei, în cazul capitalei, singurele proiecte promovate de municipalitate sunt proiectele de infrastructură rutieră, care se bazează pe modele ale Occidentului de dezvoltare urbană tipice anilor 1960. Începând însă cu sfârșitul anilor 1970, orașele europene au început să promoveze modele de mobilitate care prioritizează transportul în comun și circulația pietonală, cu scopul creșterii calității spațiului urban.

Două exemple pot fi date pentru a sublinia absența măsurilor de restaurare, însă lista monumentelor este foarte cuprinzătoare.

Datând din 1853, Moara lui Assan, prima moară cu aburi din România, face parte din patrimoniul industrial al țării care a suferit de pe urma incendiilor și nu a fost refăcută, rămânând în stadiu de degradare. De pe urma acesteia pot profita doar hoții de fier sau care încearcă să găsească diverse materiale din componența morii.

Moara lui Assan. Sursa: ro.wikipedia.org

Situată pe Bulevardul Aviatorilor, Casa Oromolu impresionează prin frumusețea construcției:

Casa Oromolu. Sursa: felixromania.com

Pe zidurile casei ies în relief frunze groase sculptate și amorași de ghips. Fiecare colț al clădirii și fiecare fereastră sunt decorate cu motive neobaroce. Astăzi este o ruină a ceea ce a fost cândva. Decorațiunile sunt roasunt proiectele de infrastructură rutieră, care se bazează pe modele ale Occidentului de dezvoltare urbană tipice anilor 1960. Începând însă cu sfârșitul anilor 1970, orașele europene au început să promoveze modele de mobilitate care prioritizează transportul în comun și circulația pietonală, cu scopul creșterii calității spațiului urban.

Două exemple pot fi date pentru a sublinia absența măsurilor de restaurare, însă lista monumentelor este foarte cuprinzătoare.

Datând din 1853, Moara lui Assan, prima moară cu aburi din România, face parte din patrimoniul industrial al țării care a suferit de pe urma incendiilor și nu a fost refăcută, rămânând în stadiu de degradare. De pe urma acesteia pot profita doar hoții de fier sau care încearcă să găsească diverse materiale din componența morii.

Moara lui Assan. Sursa: ro.wikipedia.org

Situată pe Bulevardul Aviatorilor, Casa Oromolu impresionează prin frumusețea construcției:

Casa Oromolu. Sursa: felixromania.com

Pe zidurile casei ies în relief frunze groase sculptate și amorași de ghips. Fiecare colț al clădirii și fiecare fereastră sunt decorate cu motive neobaroce. Astăzi este o ruină a ceea ce a fost cândva. Decorațiunile sunt roase și sparte, iar o parte din acoperiș a căzut. Casa este trecută pe lista monumentelor istorice și este creația arhitectului Petre Antonescu (1873-1965), unul dintre reprezentanții școlii de arhitectură românească din prima jumătate a secolului XX. Cu cât înaintezi spre centrul Bucureștiului vezi tot mai des astfel de clădiri.

Cu toate aceste probleme legate de patrimoniul cultural al Bucureștiului, orașul a primit în anul 2011, un flux de peste 2 milioane de turiști. Deși are o imagine inegală, cu urmele perioadei comuniste care încă se păstrează, cu o populație cu mentalitate balcanică, este văzut de bucureșteni, drept un poligon de experimentat kitsch-uri arhitecturale din beton si sticla, amplasate in cele mai nepotrivite zone, precum și din pricina că, in 22 de ani, n-a avut niciun primar dedicat trup și suflet salvării și restaurării orașului vechi, care începe de abia cațiva ani încoace să-și revină. Dar se pare că vizitatorii străini văd culoare acolo unde bucureștenii văd cenușiu. Dintre orașele italiene, de pildă, înaintea Bucureștiului se află doar Roma, care ocupa locul al 14-lea în topul "Euromonitor".

II. Evoluția peisajului arhitectonic asociat secolelor XVIII-XIX

Orașul București s-a afirmat ca cetru al puterii politice în ultimele secole, spre deosebire de metropole ca Paris, Roma sau Londra care au dominat viața încă de la începutul Antichității.

Prima atestare documentară despre București apare în secolul al XIV-lea, iar primele dovezi ale locuirii zonei datează din Paleoliticul târziu, mai exact din prima epocă a pietrei.

În lungul Dâmboviței erau așezate, de-o parte și de alta, sate de mici dimensiuni, alcătuite din colibe construite din nămol și lemn. Așezările erau temporare din cauza caracterului tranhumanței și se pare că erau concentrate în zonele Herăstrău, Colentina, Pantelimon, Tei, de astăzi.

Zona Bucureștilor nu a prezentat interes major nici pentru daci, dar nici pentru romani, iar până în Evul Mediu situația nu s-a schimbat, rămânând doar un centru important al transhumanței.

Legenda spune că întemeietorul ar fi Bucur ciobanul, numele orașului datorându-se lui și cel care și-a ridicat prima casă, pe teritoriul de azi al Bisericii lui Bucur. Însă, odată cu domnia lui Mircea cel Bătrân se construiește „cetatea de pe Dâmbovița”, care era situată pe ruinele de astăzi de la Curtea Veche. Bucureștii erau un punct fortificat între Târgoviște, capitala la acea vreme, și Giurgiu, noul centru al puterii conducătorului. Noul sat, de tip militar, se caracteriza prin fierării, forje, barăci și piloni de lemn. Dezvoltarea sa semnificativă are loc în timpul lui Vlad Țepes, când acesta a dorit un loc mai apropiat de Dunăre, și în oraș s-au construit ctitorii. În jurul acestora erau terenuri agricole, vii, pășuni, iar negustorii au fost atrași de aceste locuri și și-au construit gospodării, ateliere și magazii.

Domniile lui Radu cel Frumos și Ștefan cel Mare au contribuit și ele la devenirea Bucureștiului ca fiind un centru religios și economic însemnat. Astfel, este consemnat ca o capitală necontestată, deși în componența sa erau case înghesuite și spațiile largi erau destinate agriculturii.

II.1. Secolul al XVIII-lea

Deși, pentru întreaga Românie perioada fanariotă a însemnat o perioadă de regres, pentru București lucrurile au stat invers. A însemnat o economie înfloritoare și desființarea feudalismului, prin faptul că țăranii devin liberi, chiar dacă pământurile le sunt în continuare în posesia conducătorilor. Așadar, se înființează manufacturi în oraș, meșteșugarii sunt mai numeroși si din ce în ce mai specializați și apar meșteșuguri noi. Nivelul cultural și numeric al populației crește, ca și suprafața orașului prin apariția de noi mahalale sau cartiere, iar lăcașurile bisericești se înmulțesc considerabil. Măsurile privind curățenia, iluminatul, alinierea străzilor încep să se contureze, ca de exemplu apariția cișmelelor.

Bucureștii sunt reședință necontestată a țării: centrul puterii politice și administrative, dar și economic. Curtea Domnească (azi Curtea Veche) își rezervă drepturile pentru desfășurarea tuturor activităților ce țin de oraș, printr-un model asemănător cum este cel de la Constantinopol sau Paris. Se stabilesc legături directe cu centrul comercial al Europei Centrale, cu Lipsca sau Leipzig (de unde și viitoarea denumire a arterei comerciale celei mai cunoscute din București – Lipscani).

În scurta domnie a lui Ioan Mavrocordat, fratele lui Nicolae Mavrocordat, Bucureștii au întâmpinat un cumul de nenorociri: în februarie 1718 ia foc orașul, inclusiv Curtea domnească. În primăvara și vara aceluiași an au urmat secetă, ceea ce a dus la foamete cumplită aproape un an de zile. În tot acest timp,după incendiu și foamete, a urmat răspândirea ciumei aduse de armatele turcești. Boala îl stăpânește și pe domnitor, atfel încât își reia tronul fratele său și construiește ctitoria de la Văcărești, ce adăpostea și o bibliotecă. Domnitorul a înglobat în locuința patriarhului de azi și un paraclis și a făcut numeroase case cu „foișor”. Acesta moare și el lovit de ciumă, lucru ce îl determină pe Grigore Ghica, unul din urmașii la scaun, să construiască un spital cu secție specială pentru cei bolnavi de ciumă, astăzi spitalul Pantelimon.

Grigore al II-lea Ghica reorganizează vama sau „carvasarala” din București, adică locul sau clădirea unde trag caravanele. Constantin Mavrocordat, urmașul la tron, construiește între anii 1739-1740 un „bezesten” adică o clădire ce are împrejurul ei prăvălii ocupate de negustori străini, aflându-se în inima târgului, în spatele Curții domnești. A fost numit mai târziu „hanul Gabroveni”, deoarece aici veneau negustorii din centrul meșteșugăresc bulgar – Gabrovo.

În 1738, dezastrele asupra orașului continuă: are loc un cutremur puternic, ciuma face în continuare ravagii, ba mai mult, are loc o invazie de lăcuste, iar foametea persistă. Însă, cu toate aceste dezastre, orașul reușește să se extindă prin noi mahalele și să sporească populația în decursul perioadei 1768-1774.

La acea dată, erau menționate trei noi biserici în partea răsăriteană a Bucureștilor, anume: biserica Ceauș Precup (denumită ulterior și biserica Olarilor), biserica Pantelimon și biserica Iancului.

În anii 1753, 1764, 1765, 1769 au loc mișcări are breslelor de ordin economic. Printre urmări s-a numărat exilarea lui Ștefan Racoviță în Grecia și executarea patronului său, Iordache Stavracoglu. În timpul intrării primului detașament rus în București în 1769, până în anul următor, orașul suferă pagube: se distrug case, se pierd bunuri.

Se descoperă cel mai vechi plan al unei porțiuni a Bucureștilor ce datează din 1770 și marchează limita de sud și vest prin mânăstirile Văcărești și Cotroceni. El se păstrează astăzi la Viena. Un alt plan ce înfățișează întregul areal al orașului a fost tipografiat în același an și se găsește la Moscova.

În decursul epocii fanariote, în București se ridică numărul cel mai mare de lăcașuri bisericești, aproximativ șaptezeci la număr. Numărul lăcașurilor boierești crește semnificativ, deoarece acestea erau ridicate de atât de cei înstăriți, dar și de cei din pătura socială de mijloc și jos, la care se adaugă ctitoriile și ele în număr ridicat. Se poate aminti de biserica de zid ridicată în 1747 pentru mânăstirea Sf. Spiridon. Situată pe malul Dâmboviței, la începutul Căii Victoriei, posedă o pisanie în limba greacă și arabă. Tot hramul Sf. Spiridon are și cea mai mare biserică din capitală a mânăstirii ridicate în 1766 de Scarlat Ghica. Una din funcțiile acesteia presupunea să ofere taleri unor nouă fete sărace în fiecare an. Ctitoria a fost denumită Sf. Spiridon-Nou.

Din multitudinea de biserici ridicare în perioadă se evidențiază cel mai frumos lăcaș ca fiind Biserica Stavropoleos, denumire ce se trage de la ctitorul biericii care a ajuns mitropolit de Sravropolis. Acesta a clădit mai întâi un han, apoi a făcut biserica.

A doua parte a perioadei fanariote marchează destrămarea feudalismului și trecerea spre capitalism. Acum se constituie capitaluri importante prin exploatarea moșiilor și extinderea comerțului, arendarea vămilor. Influența Constantinopolului în viața de zi cu zi a orașului atinge cote maxime, sesizate în: îmbrăcăminte, mobilier, viață socială, alimentație (iaurt, ciorbă, pilaf, musaca). Denumirile țesăturilor de bumbac, mătase sunt turcești, asemeni numele covoarelor, podoabelor(ghiuluri, fulii). Costumele boierilor, ale curții, ale negustorilor se aseamănă cu cele turcești. Legumele alese, fructele(curmale, fistic), prăjiturile, dulcețurile(acadele, șerbeturi), băuturile(cafelele cu caimac) sunt alese ca cele din Constantinopol. În construcția caselor mari din oraș și în cea a vilelor de la periferie sau a chioșcurilor se regăsesc elemente turcești și se împrumută denumirile respective. Se remarcă o tendință către lux, haine scumpe, podoabe, mâncăruri sofisticate, ceea ce duce la risipirea multor averi și necesită măsuri luate cum ar fi interzicerea importului de produse costisitoare.

Odată cu venirea la tron a lui Alexandru Ipsilanti, Bucureștii cunosc o nouă etapă: se face o nouă delimitare a hotarelor orașului prin cruci; numărul mahalalelor era de șaizeci și șapte; sapă un canal pentru a deriva apele Dâmboviței pentru a nu mai avea loc inundații; a alimenat cu apă potabilă orașul, înființând și primele două cișmele. A început construcția unei noi Curți domnești, aflată pe Dealul Spirii fiindcă cea veche era de nelocuit. Construiește „beilicuri”, case de primire a turcilor, înființează o școală de preoți, un orfelinat la Mitropolie, reorganizează corpul didactic pentru Academia de la Sf. Sava, a dat mai multe drepturi în modul de funcționare al breslelor. Vama are un centru stabil din 1778 pe un loc ce aparține mânăstirii Colțea, și nu în ultimul rând, reorganizează justiția prin înființarea a patru departamente: unul pentru judecata crimelor și celelalte pentru lucruri civile.

A urmat o perioadă dificilă cu Nicolae Caragea la conducere, apoi a intervenit războiul rușilor și austriecilor cu turcii ce îl surprind pe Nicolae Mavrogheni la tron. Dintre măsurile luate de acesta se numără: extinderea rețelei de cișmele, hotărăște un loc nou de târg ce se desfășura joia, sprijină înființarea unei tipografii. A organizat o oaste pentru a îi ajuta pe turci, tunurile le-a așezat în Hanul Zlătarilor și a reușit să ajungă până în sud-estul Transilvaniei, alungându-i pe austrieci. Mavrogheni este silit să părăsească orașul, este decapitat și în urma sa vin trupele austriece, care au adus nou în societatea românească muzica și balurile.

Bucureștii continuă să se extindă, ajungând la nouăzeci și trei de mahalale în 1798.

II.2. Secolul al XIX-lea

Primii ani secolului al XIX-lea marchează domnia lui Constantin Ipsilanti, însoțită de trei calamități: un cutremur ce a dărâmat clădiri din oraș și a făcut stricăciuni Turnului Colței și Hanului Șerban-Vodă; un incendiu care a cuprins tot centrul comercial inclusiv Curtea domnească; și Dâmbovița s-a revărsat și a inundat de două ori toate locuințele.

Capitala trece sub conducerea rușilor și implicit sub influența occidentală exercitată de aceștia. Anii ce urmează reprezintă tranziția de la viața răsăriteană la cea apuseană, un moment de cotitură în viața bucureșteană. Se continuă modul de viață adus de austrieci care este pe placul boierimii, în special al femeilor: se fac recepții, baluri, petreceri. Se vorbește limba franceză din ce în ce mai mult, se adoptă stilurile caselor din Apus. Se adoptă aceleași tendințe în modă.

Următoarea perioadă ce coincide cu domnia lui Ioan-Vodă Caragea este una sumbră pentru București. Cu toate acestea, se găsesc câteva aspecte pozitive, cum ar fi înființarea noii școli românești cu trei dascăli, ultimului îi revenea sarcina să predea matematica, geografia și agrimensura. Un alt fapt este înființarea în 1817 teatrului de societate, cu actori tineri. Anul următor se înființează prima tipografie particulară și are loc zborul primului balon în oraș, în Dealul Spirii, la Curtea Arsă.

Apar o serie de manufacturi în domeniul textilelor, hârtiei (fabrici de hârtie), sticlei (sticlărie aflată la nord de București), produselor alimentare (fabrici de arpăcaș, paste făinoase, bere), țesăturilor de bumbac și mătase. Apariția acestora în București, la marginea lui și în satele ariei bucureștene marchează faza de tranziție spre noile relații de producție capitaliste. Astfel, se trece de la faza meșteșugărească când fiecare lucra în atelierul său, la întreprinderi mai mari cu zeci sau sute de lucrători salariați. Însă, aceștia din urmă aveau un regim de muncă greu, lipsit de zile libere și ieftin plătiți.

Răscoala susținută de Tudor Vladimirescu pentru a-i ajuta pe români să scape de drepturile pierdute în favoarea otomanilor a avut și consecințe în plan economic: au dispărut o serie de manufacturi și întreprinderi, fabrica de bere a fost arsă, s-au desființat fabricile de țesături fine, dar și de hârtie, farfurii, iar Tipografia de la Ciușmea își încheie activitatea. Grigore Ghica, următorul la tron, își stabilește reședința într-un palat construit în 1822, în stil neoclasic, în marginea de nord-est a orașului, ce azi îi poartă și numele. Cu toate că dările către fanarioți erau usturătoare, se sesizează și unele lucruri pozitive pentru București: se repară podurile de lemn de pe arterele principale și se face prima ofertă de pavaje cu piatră, astfel că la 30 septembrie 1825 se termină Podul de piatră al Târgului de Afară. De asemenea, iluminatul se îmbunătățește, se desființează școala superioară grecească și se reia școala românească a lui Gheorghe Lazăr. Se inaugurează o a doua școală, pentru fete, pe marginea vestică a Bucureștiului care cuprindea învățarea limbii române, franceze, italiene și germane și a diferitelor discipline. Se înființează și „Soțietatea literală românească” cu sediul în casele lui Dinicu Golescu.

La vremea aceea, Bucureștii era orașul contrastelor unde se puteau observa deosebirile de clasă socială și de avere, unde se regăseau atât palate și case boierești, cât și cocioabe și bordeie, unde bogăția și luxul strigător erau vecine cu sărăcia și mizeria.

Sub conducerea lui Kisselef, pe numele său întreg Pavel Kisseliov, în 1830 în București se înființează o comisie pentru înfrumusețarea orașului, ce avea să cuprindă precizarea hotarelor, străjile de la margine, secarea bălților, formarea piețelor și oboarelor, a locurilor de plimbare, a cimitirelor, a iluminatului public. Apoi construirea unui teatru, a unui serviciu de arhitectură și a unui serviciu sanitar, se dorea transformarea ulițelor strâmte și strâmbe în ulițe mari și construirea locuințelor în mahalale noi. Conform planurilor, orașul avea să semene cu restul capitalelor Europei, unde cetatea veche este cea mai urâtă vedere, iar cetatea nouă are o frumusețe deosebită. Proiectul intră în vigoare și măsurile încep să se concretizeze: o suprafață de 19.227,6 metri, se dau nume proprii ulițelor sau străzilor pentru că multe nu aveau, se numerotează casele, se continuă pavarea cu piatră de râu în centru astfel la finele anului 1831 erau pavate ulița Covacilor, a Bărăției, a Nemților (actuala stradă Smârdan), Șelarilor, Sfântul Ioan-Nou, și altele. Se delimitează „aleea cea mare” ce ține de la Podul Mogoșoaiei la dumbrava Bănesii, ce va purta numele mai târziu de Șoseaua Kisselef. Secarea mocirlelor se face cu ajutorul canalelor de scurgere, iluminatul prin amplasarea felinarelor pe o parte și pe alta a ulițelor la depărtare de douăzeci de metri, se îmbunătățește serviciul pompierilor.

Populația orașului primește un număr de bulgari ce s-au refugiat pe timpul războiului, așezându-se în mahalale cum sunt Oborul-Vechi, Olari, Silivestru și Batiște, iar printre activitățile lor de bază se regăsesc diferite meșteșuguri, comerț, grădinărit. La București se formează prima tabără a armatei române în Câmpia Mărcuții, între Pantelimon și satul Dobroești. Printre alte apariții în viața bucureșteană se situezează presa românească. Ziarul purta titlul de „Curierul românesc” căruia i se adaugă un supliment literar, „Curier de ambe sexe”. La începutul lui 1832, se tipărește un „Buletin oficial” săptămânal și cine e doritor de lectură străină se poate duce la librărie. Tot in perioada premergătoare se înființează Arhivele Statului. Se continuă trecerea de la viața constantinopoliană la cea occidentală, adoptându-se cu entuziasm tot ce vine din apus: veșminte, mobilier, maniere, fel de a primi. Pe străzile orașului se întâlnesc acum tineri îmbrăcați cu haine strâmte care vorbesc în limba franceză, dar și bătrâni cu îmbrăcăminte largă, având pe cap ișlicul ce indica rangul. Așadar, contrastul se adâncește și mai mult și nu mai rămâne doar printre clădirile orașului, cultura locuitorilor, repartiția averilor, determinând să fie numit când un aspect de sat, când unul de capitală: iată ceea ce sunt Bucureștii.

Dezvoltarea economică a românilor a luat amploare odată cu liberalizarea comerțului pe Dunăre și Marea Neagră, produsele putând fi vândute oricui dorea, iar în capitală se găsea o mișcare comercială vie cu câștiguri mari pentru producători. În 1832, numărul negustorilor se ridică la 3.269, care sunt împărțiți în corporații. Se ridică clădiri publice, bucureștenii își înlocuiesc casele vechi de bârne cu casele de cărămidă. Înfrumusețarea capitalei continuă cu instalarea cișmelelor cu apă potabilă, una din ele găsindu-se astăzi pe Str. Franzelari și cu fântânile cu jocuri de apă. Șoseaua Kisselef este amenajată cu plantații de tei, parc cu arbori și arbuști ornamentali și ajunge să fie comsiderată una dintre grădinile publice cele mai frumoase din Europa. Se amenajează și Cișmigiul, numit „grădina din centrul orașului”. Se începe construirea Teatrului Național pe locul hanului lui Filaret, pe Podul Mogoșoaiei (actual Calea Victoriei). Ridicarea clădirii a durat din 1846 până în 1852, însă a fost distrusă de bombardamentele armatei nemțești în 1944. Printre alte construcții, casa lui Dinicu Golescu era printre cele mai frumoase ale vremii, vândută după moartea sa, statului. Veche primărie de lângă Piața cu Flori a ars în urma unui incendiu, sediul Muzeului municipal sau „Casa cu lanțuri” a fost dărâmată. Capitala suferă și câteva piedici, cum sunt cutremurul din 1838, inundația cauzată de revărsarea Dâmboviței și focul izbucnit în 1847.

Odată cu sfârșitul Revoluției de la 1848 s-au produs schimbări importante în viața bucureșteană, devenind capitala unei țări aproape dublate ca suprafață și populație. Burghezia are un rol din ce în ce mai ridicat care posedă noi poziții în economie și politică, dezvoltându-se astfel întreprinderile meșteșugărești, industriale, comerciale și bancare. Se introduce tehnica mașinilor mișcate de motoare, se mărește numărul de funcționari ai statului, particulari și al lucrătorilor. O nouă comisie pentru înfrumusețarea orașului ia naștere, prevede formarea unor cimitire, cum sunt Bellu, Sf. Vineri și Ghencea. Apoi urmează construirea unui nou pod peste Dâmbovița, se formează Școala militară de infanterie, o școală de agricultură la Pantelimon, o școală de mică chirurgie și se finalizează lucrările în cadrul Teatrului Național, unul din cele mai frumoaase din Europa, inaugurat în 1852. În același an este ridicat palatul lui Barbu Știrbey după planurile arhitectului Michel Sanjouan. Trei ani mai târziu se introduduce telegraful prin inaugurarea liniei București-Giurgiu și vechile opaițe și lumânări pentru iluminat sunt înlocuite cu lămpi cu petrol. Așadar, Bucureștii sunt primul oraș din lume iluminat astfel. Este construită moara lui G. Assan, prima moară de dimensiuni mari având primul motor cu aburi în oraș, fiind controverată la acea vreme.

Alegerea lui Cuza atât în Moldova, cât și în Țara Românească a determinat ca Bucureștii să fie capitala unică a noii țări unite. În 1860, se începe pavarea cu piatră cioplită în centrul orașului, pe Str. 30 Decembrie și Str. Smârdan, de astăzi. Printre alte construcții se amintește de construcția liceelor Gheorghe Lazăr și Matei Basarab, Școala de silvicultură, înmulțirea caselor construite din zid ce aparțin orășenilor. Capitala rămâne în continuare un oraș al contrastelor, considerat a avea un aspect caleidoscopic: în rândul clădirilor, vestimentației, averilor, mărfurilor, grădinilor, petrecerilor și afacerilor. Este de remarcat prezența curtezanelor în toate colțurile străzilor și al localurilor, explicată prin numărul mare de soldați străini neînsurați aflați în oraș. Călătorul neamț Lancelot „remarcă centrul orasului, compus din patru sträzi principale, unde se afla teatrul si palatul domnesc si care se distinge prin frumoasa aliniere de prăvalii și magazine elegante, cafenele si bazaruri aprovizionate cu obiecte de cea mai diversă proveniență: pălării de confecțiune engleză, mobile din Germania, de un gust pretențios, șelărie și caroserie [trasuri] austriece, armurărie din toate părțile, ștofe și mode de Paris, librărie «Hachette» etc. In afară de acest cartier nu sunt decât aglomerări neregulate de case, care par tot atâtea orașe sau sate, legate între ele prin trei sau patru mari drumuri ce merg până la marginea orașului” (Constantin Giurescu, 1966). Contrastul este și mai accentuat și arată evoluția relațiilor capitaliste: pe de o parte cei bogați (oameni de afaceri, negustori, bancheri) ce au legături cu boierimea și arendașii, pe de altă parte cei săraci (muncitorimea, meșteșugarii, țăranii fără pământ).

Iașii își mută sediul la București, fiindcă cel mai mare număr de instituții îi revine capitalei. Se mai adaugă un gimnaziu (“Mihai Viteazul”) și în 1864 se construiește palatul Universității în stil neoclasic, apoi Școala de bele-arte, Conservatorul de muzică, Societatea română de științe, Muzeul Național de Antichități, Societatea de Științe Naturale din București, Societatea Ateneul Român. Lucrările publice au inclus și construirea primei linii de cale ferată ale României din acea perioadă ce lega Bucureștii de Giurgiu. Victoria armatei române în fața turcilor și intrarea armatei în oraș au determinat schimbarea numelor unor artere principale de circulație: Calea Griviței (fostă Calea Târgoviștei), Calea Plevnei (fostă Podul de Pământ), Calea Rahovei (fostă Craiovei), Strada Smârdan (fostă Str. Germană), Calea Dorobanți și Calea Călărași. Bilanțul natural al populației era negativ, deoarece mortalitatea ridicată era explicată prin: lipsa rețelei de canale, inclusiv a Dâmboviței, apa insuficientă din puțuri consumată de populație. Însă, afluxul de populație este dat de țăranii care migrează. Numărul caselor crește și la 1878 numărul aproximativ este de 31.000, cele mai multe de culoarea neagră, apoi albastră, galbenă, verde și roșie (adică centrul comercial). Progresul se constată în cadrul iluminatului și al mijloacelor de comunicație: iluminatul cu gaz în locul celui cu petrol și primele tramvaie cu cai pe linia Gării de Nord-Piața Sf. Gheorghe, omnibuse și tramcare trase de cai. Viața industrială evoluează: construcția Pirotehniei, Erbăriei, Uzina de gaz aerian de la Filaret, atelierul Căilor Ferate, atelierul Societății de tramvaie, plus alte cinci mori cu motor, prima fabrică de zahăr din Muntenia.

Perioada de după cucerirea independenței este perioada în care au loc marile lucrări ce asigură alimentarea cu apă de bună calitate, se adâncește cursul Dâmboviței pentru a nu mai produce inundații, se execută rețeaua de canale, se ridică clădiri publice și particulare într-un număr ridicat, se dezvoltă industria. Suprafața se dublează în 1916, prin apariția de cartiere noi,în locul vechilor maidane dar și la periferia orașului. Apare telefonul ca o inovație în domeniul comunicațiilor. Continuă să se construiască sediul direcției generale a Arhivelor Statului de azi, a Ministerului de Finanțe, a Ministerului Instrucției Publice (azi Spiru Haret), a Școlii de comerț, palatul Ministerului de Agricultură și Domenii în stil renascentist, Palatul de Justiție, Curtea de conturi, Palatul Poștelor, Casa de Economii, Depuneri și Consemnațiuni (C.E.C.-ul), palatul Facultății de Medicină, Muzeul de Istorie Naturală, Institutul geologic, Biblioteca Centrală de Stat de azi. Ministerul Lucrărilor Publice și Casa corpului didactic sunt realizate în stil neoromânesc. Paralel cu aceste clădiri publice se dezvoltă și cele particulare. Se contruiesc case mici în stil țărănesc cu două odăi separate de o sală și case de burghezi în stil “vagon” și case mari ale moșierilor. Ca de exemplu: Palatul Cantacuzino, Palatul Crețulescu, Palatul Sturdza. Această febră a construcțiilor a determinat apariția noilor cartiere: Grammont și Suter în sudul orașului, cartierul Dacia, un altul de-a lungul bulevardului Lascăr Catargiu. În nord-vest se desfășoară noua așezare – Bucureștii-Noi. Capitala începe să se dezvolte și în înălțime, proprietarii dorind să exploateze la maxim centrul prin construcții cu mai multe etaje. Se remarcă apariția hotelurilor (Marele Hotel de Franța, Hotelul Luvrului, Hotelul Boulevard cu apă curentă în camere). Prima clădire cu multe etaje din București a fost Hotelul Athénée Palace, alta este blocul Imobiliara. Ramurile industrială se caracterizează prin fabrici noi, prin mărirea atelierelor și prin numărul lucrătorilor. Apare Fabrica de bere Bragadiru, fabricile de conserve Staicovici și Știrbei, mori și brutării, distilerii, fabrici de uleiuri vegetale,fabrica pentru muniții de război, cărămidării, Fabrica de ciment Titan, fabrica Grigore Alexandrescu (textile, pielărie), și altele.

Comerțul crește la rândul său. Se mărește numărul magazinelor cu vitrine din ce în ce mai atrăgătoare și apar “magazine generale” asemănătoare celor din Paris (Luvru, Magazinul general, Universel). Caracteristic Bucureștilor este comerțul ambulant care cară pe umeri coșuri sau vase cu diverse mărfuri, de la legume și fructe la găini, cărbuni, gaz. Aceștia erau oltenii, mai existau și moții, balcanicii ce vând limonadă, înghețată, evreii din Dudești și Văcărești, țărăncile din satele apropiate, țiganii.

Rețeaua de bănci se dezvoltă și în 1880 a început să funcționeze Banca Națională Română cu dreptul de a emite hârtie-monedă. Alături de instituțiile bancare nou apărute apar și altele mai mici grupate în jurul Băncii Naționale, adică între Calea Victoriei și străzile Doamnei, Smârdan, Stavropoleos și în special pe Str. Lipscani. Viața politică se conturează prin apariția a mai multor partide, printre care și cel al muncitorimii (P.S.D.M.R.).

Turismul de patrimoniu ca modalitate de a reinterpreta valoarea patrimonială arhitectonică a Centrului Istoric

III.1. Strada Lipscani

Strada Lipscani a fost numită pentru prima oară „Ulița cea Mare”, fiind prima arteră despre care există consemnări în diferite documente. Numele i s-a schimbat odată cu apariția negustorilor și meșteșugarilor ce își aduceau marfa din Lipsca, azi Leiptzig, ce urmau să și-o vândă în prăvăliile instalate de-a lungul străzii. Desfășurată între Calea Moșilor și Calea Victoriei, încă păstrează rolul comercial care a consacrat-o, însă s-a adaptat la cerințele moderne și astăzi găzduiește, precum și restul Centrului Istoric, o diversitate remarcabilă de cafenele, baruri, terase, restaurante, cluburi, și altele.

Strada Lipscani, anul 1984. Sursa: www.urban-plan.ro

Pornind spre Calea Victoriei din Strada Smârdan, la numărul 25, se remarcă Palatul Băncii Naționale a României, a cărui construcție a durat 6 ani, finalizată în 1890. Palatul se află pe fostul teren ocupat de Hanul Șerban Vodă, care începând cu secolul al XVII-lea deținea supremația în rândul hanurilor datorită dimensiunilor mari. Ceea ce face acest loc special este acoperirea ruinelor fostului han cu un perete de sticlă, cu scopul de a fi observate de trecători, din fața sediului Băncii Naționale a României.

Hanul Șerban Vodă, anul 1882. Sursa: www.zf.ro

Arhitecții francezi Albert Galleron și Cassien Bernard au realizat clădirea în stilul neoclasic francez. „Ea are un subsol înalt, un parter prevăzut cu ferestre terminate cu arcade în plin centru și două etaje. În centrul edificiului se află un hol monumental unde funcționează diverse ghișee; (…) fațada Băncii Naționale are o parte centrală, evidențiată de-a lungul celor două etaje, de patru coloane corintice. Se mai impun atenției pavilioanele de colț, ornamentate cu câte patru coloane angajate și, de data aceasta, tratate în stil ionic având între ele câte o nișă prelungită în care se află statuile alegorice realizate de sculptorul Ion Georgescu: Agricultura, Comerțul și Justiția”, căreia i se adaugă a patra statuie, Industria. (Berindei Dan, Bonifaciu Sebastian, 1980)

Se continuă azi cu un magazin artizanat, fostă argintărie și postăvărie la începutul secolului al XX-lea, și apoi la numărul 19 cu Palatul Societății de Asigurări Dacia, în trecut fosta Bancă Agricolă. Se află pe locul unde era Hanul Filipescu, la intersecția Căii Victoriei de azi cu Lipscani. Chiar dacă a fost destinată pentru a funcționa ca o clădire de birouri, eleganța sa este dată de stilul neoclasic: „bogat împodobită, în partea superioară a clădirii, cu elemente de decor inspirate din arhitectura Renașterii. Curtea interioară, în care se intră printr-un gang ce deschide spre Strada Lipscani, se mândrește cu podoaba unei fântâni plasate într-o nișă în axul curții, dominată de o statuie reprezentând o zeitate antică. Un medalion cu chipul poetului și o placă de marmură, fixate pe fațada dinspre strada Lipscani, amintesc că în această clădire a lucrat doi ani Mihai Eminescu, ca redactor la ziarul Timpul.” (Colfescu Silvia, 2009)

Banca Agricolă. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

La numărul 24, pe spațiul fostei Bănci Berkowitz se găsește o farmacie Centrofarm, declarat între timp monument istoric al României:

Banca Cassa L. Berkowitz, anul 1906. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Numărul 22: În trecut găzduia Hanul Greci, în prezent, sucursala Băncii Comerciale Române Lipscani, care a fost și sediul Băncii Berliner Gesellschaft. La sfârșit de secol al XIX-lea a funcționat fosta Casă de Modă, clădire de o frumusețe deosebită, care se întinde cu una intre fațade și pe strada Stavropoleos. Ornamentele, excepțional de bogate, sunt de factură neoclasică, îmbinate cu elemente ale Renașterii. Etajul întâi are ferestrele încununate cu frontoane sprijinite pe coloane ionice, iar intrarea este evidențiată prin coloane dorice la parter și ionice la etaj, încadrate de coloane corintice înalte. Fațada este împodobită cu busturi în medalioane și grupuri de personaje, toate scoase în relief. Pe colțul ce dă între cele trei străzi (Lipscani, Stavropoleos, Smârdan), se regăsește o cupolă cu un grup de personaje în vârf. Interioarele sunt la fel de somptuoase precum exteriorul: holul central, deschis pe trei nivele, este îmbrăcat în marmură, cu vitralii și ornamente aurite; lumina se propagă printr-un luminator octogonal, a cărui formă se potrivește cu cea a holului.

Reflectând stilul palatelor italienești din perioada Renașterii, clădirea fostei Bănci Chrissovelloni adăpostește o sucursală a Băncii Naționale a României. Construcția sa a durat cinci ani de zile, terminându-se în 1928, avându-l ca principal arhitect pe George Matei Cantacuzino. A fost una dintre cele mai însemnate bănci ale românilor în perioada dintre cele două războaie mondiale. Odată cu dictatura comunistă și-a încetat activitatea, iar în prezent este în proces de consolidare și restaurare. Stilul francez regăsit și în Galeriile Lafazette reflectă un adevărat carusel de lumini și forme. Elementele originale s-au păstrat și, în plus, s-au adăugat coloane și transversale ce ajută la consolidare. Pe fațada dinspre Lipscani se regăsește și blazonul familiei Chrissovelloni.

Sursa: www.wall-street.ro

Sursa: www.wall-street.ro

Porțiunea străzii cuprinsă între Șelari și Smârdan înșira în trecut o serie de magazine din domeniul modei, o parfumerie, o droguerie, stofe, articole de menaj și cristalerie. Acum se află clubul Vernisage, barul Irish Pub – The Gin Factory. Se continuă cu alte pub-uri și cafenele care au fost sediul pentru întreprinderi de tip manufactură, confecții, încâțăminte de lux, stofe, mătăsuri.

Hartă Lipscani, anul 1984. Sursa: www.urban-plan.ro

Porțiunea cea mai specifică a Lipscanilor se încadrează până în dreptul Pieței Roma. Este alcătuită dintr-o multitudine de prăvălii cu mărfuri diverse și arhitecură diferită de la caz la caz. Majoritatea au două fațade, cea de a doua fiind din dreptul străzii Gabroveni. Fațadele ilustrează toate stilurile prezente în arhitectura secolului al XIX-lea, de la cel de inspirație clasică la cel Art Nouveau, specific secolului al XIX-lea și începutului de secol XX. La numerele 84-85, complet ruinat acum câțiva ani, acum restaurat și aproape de punctul exploatării sale, este Hanul Gabroveni. Ridicat în 1739 de Constantin Mavrocordat, este construit asemenea hanurilor turcești (bezesten), adică străbătute la parter de un pasaj pietonal mărginit în lungul său de prăvălii. Încăperile acoperite cu bolți se orientează în jurul unei curți interioare, iar așezarea sa amintește de Hanul cu Tei.

Viitoarea sa transformare într-un centru cultural de nivel european va ajuta la devoltarea turismului cultural și nu numai, și va permite comunicarea la nivelul continentului cu centre de același fel.

Hanul Gabroveni, anul 1984. Sursa: www.romanialibera.ro

Hanul Gabroveni renovat, anul 2014. Sursa: www.hotnews.ro

Hanul cu două intrări reprezentate prin ganguri, unul pe strada Lipscani și celălalt pe strada Gabroveni, care încă amintește de atmosfera secolului XIX, este Hanul cu Tei. Așadar, are o curte interioară lungă, cu ziduri albe la parter animate de petele de culoare închisă ale ușilor și obloanelor solide de la ferestrelemicilor prăvălii. Culoarea caldă a lemnului se remarcă la etaj, combinată cu suprafețele vitrate și dalele de piară de culoare cenușie care pavează curtea. Fațada dinspre Lipscani nu păstrează caracteristicile arhitecturii vechi românești, simplă, cum este curtea interioară, ci este decorată în stil eclectic, cu ferestrele încheiate în arcade, cu ancadramente, coloane angajate, cu capitele compozite și cu un bovinou bogat ornamentat. Anul construcției (1883) este pavat în piatră deasupra intrării.

Hanul cu Tei, anul 1944. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

La numărul 77, pe locul ce adăpostea fostul magazin Voaleta, a fost până în anul 1935, Hanul Zamfir, contruit în secolul al XVIII-lea. Poziționat pe un spațiu îngust, cu o înălțime de trei etaje, magazinul prezenta vitrine largi pe fațadă, deși nu se întindea la stradă pe o suprafață mai mare de 4m.

Magazinul Voaleta, anul 2013. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Fosta Piață Sfântul Gheorghe, astăzi Piața Roma, a fost și va rămâne punct de reper pentru majoritatea cetățenilor datorită amplasării statuii Lupoaicei în centrul său:

Piața Roma, anul 1919. Sursa: www. http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Așadar, se poate afirma că Lipscaniul găzduiește comori arhitecturale, specifice secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, contribuind la bogatul caleidoscop de stiluri al Bucureștiului.

III.2. Strada Stavropoleos

Hartă Strada Stavropoleos, anul 1984. Sursa: www.urban-plan.ro

Cu privire dinspre Calea Victoriei, pe partea dreaptă se observă fostul Palat al Poștelor, acum Muzeul Național de Istorie a României, clădire construită în secolul al XIX-lea, declarată monument istoric și gazdă a muzeului din 1970. Inspirația germană și-a pus amprenta asupra stilului acesteia, și anume cel neoclasic, realizat de arhitectul român Alexandru Săvulescu.

La intersecția cu Strada Poștei, se remarcă Mânăstirea Stavropoleos, ce datează din secolul al XVIII-lea, mai precis din anul 1724. Arhimandritul grec Ioanichie Stratonikeas a ridicat biserica, având ca scop inițial strângerea de donații pentru o arhiepiscopie din țara sa natală. Cu timpul a reușit să adune suficienți bani pentru a ridica un han cu două nivele, în a cărui curte se afla o biserică. Ajuns mitropolit al Stavropolei, numele mânăstirii este preluat și râmâne astfel pănă în zilele actuale. Inițial planul bisericii era dreptunghiular, fără turlă, pridvor sau abside. Timp de cinci ani, până în 1733, a fost mărită în formă de treflă.

“Fațadele bisericii sunt împărțite în două registre inegale, printr-un brâu format prin ghirlande de frunze și flori. Registrul inferior, deosebit de înalt, este decorat cu o succesiune de arcade prelungi în acoladă, susținute de semicoloane angajate. Registrul superior, mult mai îngust, este ornat cu un șir de medalioane înfățișând figuri de sfinți. Cea mai valoroasă parte a bisericii, din punct de vedere al plasticii decorative, este pridvorul. Prevăzut cu cinci arcade poliloabe, el se termină jos cu o balustradă de piatră acoperită cu o mare varietate de elemente decorative precum și o scenă biblică (lupta lui Samson cu leul). Coloanele care susțin pridvorul au capiteluri neocorintice și bazele acoperite cu sculpturi în piatră. Fusurile coloanelor sunt străbătute de caneluri, formate din frunze de ferigă. Remarcabile sunt și ușile de la intrare care poartă podoaba unor migăloase sculpturi în lemn. De reținut că, în anul 1900, poetul Tudor Arghezi a slujit ca diacon în această biserică.” (Berindei Dan, Bonifaciu Sebastian, 1980)

În urma cutremurelor, atât hanul, cât și biserica au fost ruinate, însă aceasta din urmă a reușit să fie restaurată din 1904, sub conducerea arhitectului Ion Mincu. Ultima restaurare are loc la finele lui 2000, când o serie de picturi au fost refăcute, recăpătându-și statutul de lăcaș al maicilor.

Mânăstirea Stavropoleos, anul 1935. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Mânăstirea Stavropoleos, anul 1985. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Într-un stil eclectic, începând cu anul 1904, la numărul 6, se găsește Palatul Băncii de Credit Român, actualmente Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor, Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice. A fost realizată într-un stil electic cu ușoare elemente neoclasice, trădate de fontoane, pilaștrii și de prezența statuilor.

Banca de Credit Român. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Sediul bancar al Centrului vechi se continuă cu fosta Bancă Fortuna, sediul de azi al restaurantului Sushi Ko, la intersecția străzii cu Smârdan:

Sushi Ko. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Stilul neogotic al Străzii Stavropoleos este remarcat odată cu Palatul Berăriei Caru’ cu Bere, ridicat în jurul anului 1878, începându-și activitatea în 1879. Ambianța de berărie germană este subliniată de felul în care este decorat interiorul. Acesta a găzduit la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul urmărului, adevărate cenacluri literare, având ca animator pe poetul George Coșbuc. Printre alții, s-a aflat și I.L.Caragiale, actorul Iancu Brezeanu, ș.a. După Primul Război Mondial, berăria a fost renovată într-un stil neo-bizantin în interiorul localului, a fost extinsă, rezultatul final fiind cel care poate fi văzut astăzi. Deasupra ușii de la intrare sunt reprezentate cocoșul, pisica și dragonul, care semnifică că accesul are loc “de când cântă cocoșii și până ce apar vârcolacii” sau “trebuie să te trezești dimineața în zori ca un cocoș și să fii sprinten toată ziua ca o pisică” (proverb strămoșesc). Printre alte funcțiuni, a fost și sediul filmării unor secvecvențe de filme românești.

Interior Caru’ cu Bere. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Interior Caru’ cu Bere. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

III.3. Strada Smârdan

Printre demnumirile sub care a fost cunoscută în trecut, se numără “Ulița Nemților”, “Ulița Nemțească”, “Strada Germană”, “Ulița Târgului din Năuntru”, “Podul ce merge de la Curtea Veche spre Hanul Șerban Vodă”, datorită multitudinii de negustori de origine germană și austriacă ce iși vindeau marfa pe această uliță. Numele actual provine de la o localitate din Bulgaria, unde armata română a obținut victoria împotriva otomanilor.

Strada Smârdan, anul 1984. Sursa: www.urban-plan.ro

De-a lungul său s-au aflat o serie de magazine, ateliere de reparații, articole tehnice și electrotehnice, o croitorie, articole de menaj, birouri tehnice, fabrici și depozite de săpun, fabrici și magazine de mătase, tipografii, care azi adăpostesc o listă lungă de baruri destinate distracției.

La numărul 39 este o oprire importantă, în dreptul Hotelului Concordia, înăuntrul căruia s-a stabilit destinul țării începând cu secolul al XIX-lea. Pe zid poate fi văzută placa de marmură ce amintește că aici a avut loc, în noaptea de 23/24 ianuarie 1859, o ședință a deputaților, cu acest prilej hotărându-se alegerea lui Al. Ioan Cuza ca domn al Țării Românești, după ce fusese ales și în Moldova.

Hotel Concordia. Sursa: www.adevarul.ro

La acea dată era cel mai select și căutat local al capitalei, considerat o adevărată bijuterie de cei mai mulți. Era alcătuit din 90 de camere, dintr-un restaurant cu mâncăruri de origine nemțească, italienească și franțuzească, o cafenea și o sală de biliard. Era frecventat de elita politică a vremii,, de industriași și diplomați străini. Degradarea sa a început odată cu două incendii, dar a fost refăcut de fiecare dată, până la venirea comunismului, care a însemnat abandonarea sa totală.

Pe locul unde sunt astăzi The Barrel și The Black Jack, era în secolul al XIX-lea Hanul Ghermani, adică hanul german. Construcția solidă cu o curte de forma pătratului a adăpostit Tipografia Națională, fiind “cel mai mare și cel mai modern stabiliment particular din acea vreme”. De asemenea, aici s-au tipărit căteva ziare românești, cum sunt “Concordia” sau “România”.

Legătoria de Cărți La “Cartea Elegantă”, Hanul Ghermani, anul 1898. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Printre alte instituții bancare, se amintesc fosta Bancă Agricolă și Biblioteca Finanțe Credit care sunt recunoscute ca monumente istorice pe lista patrimoniului românesc.

Pe colț cu Strada Doamnei se înfățișează fosta Societate de Asigurări “Naționala”, în al cărei interior au funcționat laolaltă, alături de societatea de asigurări: agenți oficiali de la bursă, avocați, o blănărie, magazin de brânzeturi, brutărie, magazin de perdele, de cuie, croitorie, droguerie, alte asociații și firme de transport , iar după revoluție a fost sediul Băncii Comerciale Ion Țiriac și abandonată în final. Construită într-un stil eclectic de către arhitectul Adolf Lang, în anii dintre cele două războaie mondiale a suferit o schimbare prin apariția altui etaj.

Interiorul fostei Societăți de Asigurări “Naționala”. Sursa: http://reptilianul.blogspot.ro

Interiorul fostei Societăți de Asigurări “Naționala”. Sursa: http://reptilianul.blogspot.ro

Mai pot fi amintite hotelurile Brenner, Hotel d’Europe și Hotelul Roșu, care a ars în întregime în anul 1838.

“Dacă, în primele decenii ale secolului trecut, strada Smârdan era o arteră a hotelurilor și băncilor, în ultima perioadă ea a devenit un spațiu al barurilor, restaurantelor și cafenelelor. Într-adevăr, potrivit informațiilor puse la dispoziție de un ghid al unor asemenea instituții, din cele 140 dintre ele, cele mai multe se află probabil pe strada Smârdan.”(Alexandru Popescu, 2012)

III.4. Strada Șelari

Prima atestare documentară a străzii se produce în secolul al XVII-lea, ca fiind ulița cea mai apropiată de Curtea Domnească, iar denumirea vine de la multitudinea de meșteri ce fabricau șei decorate cu argint sau aur, după preferințe. Ca dovadă, se găsesc numeroase magazine cu articole de sticlărie, porțelan sau chiar ceramică. Însuși I.L.Caragiale și-a deschis două secole mai târziu două berării celebre: „Academia Bene Bibendi” și „Gambrinus”, ce au reprezentat locurile adunărilor artiștilor de la acea vreme.

În urma secolelor trecute, în capătul Șelarilor exista Podul Calicilor, aproape cel mai vechi care străbătea Dâmbovița, cunoscut pentru legătura ce o făcea între centru și vestul orașului. Numele provine de la populația mai puțin bogată, din celălalt capăt al podului.

Prima clădire care întâmpină trecătorii ce vin dinspre Splaiul Unirii este fostul Hotel Regina Maria, actual fiind parte a Ministerului de Interne. Construit la începutul anilor 1900 a avut funcția și de cămin al „Facultății de Petrol și Gaze”, apoi denumirea i-a fost schimbată în Hotel Rahova și mai apoi în Hotel Central. „Clădirea este foarte cunoscută pentru spectaculoasele ei bovindouri cu cariatide de pe colțuri, la etajul I, surmontate, la etajul II, de ciudate balconașe acoperite cu baldachine susținute de coloane turnate, de fontă.” (Silvia Colfescu, 2012)

În anul 2010, s-au descoperit ruinele fostului Han Verde, în fața hotelului. „Se găsea dincolo de Hanul Roșu pe str. Carol înspre Piața Sf. Anton (…) și fusese construit ca și Hanul Roșu pe locul și temeliile palatului Curtea Veche” (George Potra, 1943).

Balconul fostului Hotel Regina Maria. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogsport.ro

La intersecția celor trei străzi (Franceză, Smârdan, Șelari) se așează o clădire construită între anii 1850-1852, anume fostul Han Roșu sau Hotel de Valachie. La începutul construcției, reprezenta poarta de sus a Curții Vechi de azi și era păzit de un turn roșu ce avea rolul unui foișor de foc. În 1842, Hanul Roșu devine Hotel de Valachie, care arde în urma unui incendiu, însă este refăcut la loc. Aspectele originale care se mai zăresc și astăzi sunt zidul și forma. Influențele neogotice prezente în contrucție erau remarcate prin fațadele învelite întro înșiruire de ferestre boltite și vitrine. La etajul de pe colțul intersecției străzilor era poziționat un bovinou foarte frumos și era sediul unui cazinou de tip burghez.

Hanul Roșu, anul 2012. Sursa: http://turistinbucurstiro.blogspot.to

La numerele 9-11 se află vechea Curte a Sticlarilor, azi Curtea Berarilor, care a început să fie amenajată odată cu ridicarea clădirii vecine, Palatul Doamnei Păuna și al Coconilor. Dan Berindei și Sebastian Bonifaciu menționează în „București. Ghid turistic” următorul aspect: „la parterul palatului (Palatul Doamnei și al Coconilor) funcționează, acum, Curtea Sticlarilor, un atelier de creație al Centralei industriei sticlei și ceramicii fine.Specialiști cu o bogată experiență dispun aici de opt cuptoare precum și de ustensilele necesare pentru a face pictură și gravură pe sticlă. Frumoasele prototipuri de obiecte pe care le realizează aceștia sunt expuse, apoi, în magazinul de prezentare amenajat pe latura de pe Strada Șelari a vechiului palat domnesc.”

Curtea Sticlarilor (azi Curtea Berarilor). Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Pe pământul actualului bar Bordello’s și a Curții Berarilor a existat Palatul Doamnei Păuna și al Coconilor, ridicat de Ștefan Cantacuzino. În momentul când Curtea Domnească și-a mutat locația, pe locul fostului palat s-a ridicat un bordel, în 1795. Astfel, toată zona istorică a devenit un centru al desfrânării care a fost comparat cu faimosul Cartier Roșu din orașul Amsterdam. Ars în urma unui incendiu, înlocul său s-a construit unul dintre cele mai elegante hoteluri pe care le-a văzut Bucureștiul, Hotelul Fieschi. Cafeneaua sa este cea care l-a făcut celebru în rândul studenților și datorită ziarelor străine ce erau comercializate.

III.5. Strada Franceză

A fost una dintre cele mai importante artere ale capitalei de altădată. Ca dovadă, în documentele secolului al XVIII-lea ea apare sub denumirea de „Ulița Mare”, ce făcea legătura între Poarta de sus a vechii Curți Domnești și „Podul Mogoșoaiei”. La începutul secolului al XIX-lea, artera a primit numele de „Ulița Boiangii și Ișlicari”, pentru că de-a lungul ei se aflau atelierele meșterilor de ișlicuri, căciuli pentru boieri însemnând, și ale vopsitorilor, sau boiangii. Și-a căpătat numele de „Ulița Franțuzească” în momentul când consulul francez și-a stabilit domiciliul pe strada aceasta. „Ulița Curții” și „Ulița cea Domnească”, întregite au dat naștere numelui de Străzii Carol și s-a păstrat până în momentul de distrugere a monarhiei, mai exact până în anul 1947. Într-un mod ironic, doi ani mai târziu după instalarea comunismului, strada a devenit 30 Decembrie, iar după revoluția din anul 1989 s-a hotărât să se numească Iuliu Maniu, în cinstea politicianului. Numele actual de Strada Franceză a redevenit după ce s-a hotărât ca un bulevard să ia numele de Iuliu Maniu, începând cu anul 2007.

Strada Franceză (fostă 30 Decembrie) între Calea Victoriei și Smârdan, anul 1984. Sursa: www.urban-plan.ro

Strada Franceză între Smârdan și Piața Anton, anul 1984. Sursa: www.urban-plan.ro

Strada înfățișează frumusețea stilurilor arhitectonice clasic și neoclasic care dezvăluie fațade frumos decorate cu cariatide, stucaturi sau frontoane, sau cu feronerii sculptate în fier ale porților și balcoanelor. Unul dintre cele mai nefericite momente care a distrus aproape 2000 de clădiri, însemnând cel puțin o treime din București, a fost incendiul devastator din 1847.

La numărul 14, reprezentată printr-un stil clasic, este casa unde s-a născut celebra poetă Iulia Hasdeu. Clădirea construită în secolul al XIX-lea, este într-o stare continuă de degradare și nu se află pe lista patrimoniului național, deși imobilele înconjurătoare sunt amintite ca monumente istorice.

Plăcuța de la intrare ce amintește de istoria imobilului. Sursa: http://www.bucurestiivechisinoi.ro

Imobilul a fost transformat în urma anului 1869, adăugându-i-se fațada în stil neoclasic cu ușoare elemente ale anului 1900. “Fațada, simetrică, este încununată în ax de un mic fronton triunghiular; axa de simetrie este subliniată de balcoane la cele două niveluri ale clădirii. La parter, vitrinele prăvăliilor sunt susținute de două perechi de coloane elegante de fier forjat, caracteristice arhitecturii sfârșitului de secol XIX, soluție constructivă adoptată poate în urma retezării fațadei inițiale. “ (Silvia Colfescu, 2011)

La numărul 15 se află o casă renovată care se diferențiază complet de restul celorlalte, contrastând cu ambianța arhitecturală a străzii. Deși datează din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea nu mai păstrează elemente ale compoziției inițiale ale fațadei, la acest moment aflându-se o rețea decorativă :

Sursa: www.bucurestiivechisinoi.ro

La numărul 31 se găsește cea mai veche clădire, datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea ridicată de Vlad Țepeș. Cetatea de cărămidă ridicată inițial cu suprafața de 160 m2 a fost mărită, ajungând la 700 m2 și înconjurată cu ziduri de piatră. În timpul lui Mircea Ciobanul a cunoscut modificări: construcția avea acum pivnițe mari și o biserică rămasă în picioare până azi, Biserica Buna Vestire. Acum, Curtea Domnească măsura 25 000 m2 și a urmat să fie modificată de domnitorii ce au succedat la tron pe parcurs: Matei Basarb, Gr. Ghica, Gh. Duca, Șerban Cantacuzino, atingând cea mai mare dezvoltare în timpul domniei lui C. Brâncoveanu. Numai palatul măsura 3 000 m2, fiind împodobit cu coloane de piatră, o scară de marmură și picturi. Din cauza incendiilor, cuceritorilor străini și a cutremurelor a început să se degradeze în secolul al XVIII-lea. Capătă numele de “Curtea Veche” odată cu scoterea sa la licitație de către domnitorul G. Hangerli, iar între timp o curtea domnească nouă este ridicată de Al. Ipsilanti în altă locație. În urma săpăturilor arheologice din secolul trecut, s-au descoperit vestigii cum sunt fragmente din zidul de cărămidă, zidul de piatră înălțat de Vlad Țepeș, subsolul Palatului cu bolți ample și puternice, zidurile paraclisului, ancadramente de uși și coloane cioplite din piatră, diferite obiecte (vase de lut, greutăți pentru războiul de țesut, păpuși de lut, cărămizi smălțuite, unelte din fier, sfeșnice de lut, o pictură din secolul al XVIII-lea).

Plan Curtea Veche. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Începând cu 1972, a fost inaugurat Muzeul Curtea Veche, ca parte a Muzeului de Istorie a municipiului București, dând posibilitatea publicului de a cunoaște rămășițele celor mai importante construcții medievale ale secolelor XIV-XVIII și mărturii ale prezenței oamenilor încă din neolitic în aceste zone.

Cel mai vechi edificiu al orașului rămas în picioare este Biserica Buna Vestire sau Sf. Anton. A început să fie construită de domnitorul Mircea Ciobanul, însă nu a apucat să o înfrumusețeze sau zugrăvească, lăcațul fiind terminat complet de fiii săi. Ca cea mai mare parte a vechilor edificii, aceasta a suferit în urma incendiilor și a invaziilor trupelor străine, dar a fost renovată de fiecare dată. Se mai păstrează unele fragmente de picturi ale secolului al XVI-lea și ale secolului al XVII-lea în nișele din stânga și dreapta intrării. Cu o lungime de 25 m și o lățime de 8 m prezintă un plan treflat, împreună cu o turlă bogat decorată și un pronaos acoperit cu o boltă cilindrică. Arhitectura moldovenească a epocii se trădează prin prezența contraforturilor și a unor nișe mici așezate sub cornișă. Supranumită și „biserica de mir” a Țării Românești era locul ungerii cu mir al domnitorul, un important ceremonial.

Biserica Sf. Anton, anul 1980. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

La numărul 62, se prezintă imobilul care și-a păstrat forma inițială de-a lungul secolelor, Hanul lui Manuc. Caracteristica ce l-a diferențiat de celelalte hanuri ale vremii au fost stâlpii d elemn pe care se aflau cerdacurile și pe ai căror stâlpi se găsesc arcade trilobate ce păzesc curtea din interior, dispuse de-a lungul zidurilor. În urma decesului fondatorului său, Manuc-Bei, se va deschide “Marele Hotel Dacia”, gazdă a multor baluri, spectacole de teatru, întruniri ale clasei politice.

Hanul lui Manuc, în jurul anilor 1970. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

III.6. Strada Doamnei

În timpul domniei lui Șerban CAntacuzino, strada a luat numele soției acestuia, pe nume Maria. Inițial numele i-a fost de “Ulița Bărcănescului” după proprietarul din zona respectivă, iar apoi s-a mai numit Strada Paris sau Mauriciu Blank.

Rolul său comercial s-a evidențiat încă de la începutul apariției străzii, determinat și prin prezența hanurilor. Arse ulterior, autoritățile au hotărât să păstreze ruinele acestora, fiind protejate prin pereți de sticlă. Unele dintre clădirile reprezentative sunt Banca Națională sau Palatul Nifon Mitropolitul.

Strada Doamnei, anul 1984. Sursa: www.urban-plan.ro

La numărul 4, pe locul fostului Han Gherman, a luat naștere începând cu 1912 Palatul Băncii Marmorosch Blank. Începutul existenței acestui edificiu începe cu inițiativa negustorului Marmorosch de a-și deschide propria firmă, unde azi se află fostul Hotel Kiriazi. Ulterior, înaintează o cooperare cu un director de bancă, căruia îi este preluată în final de Mauriciu Blank. Banca Marmorosch-Blank et. Co este definitivată începând cu 1874 și care a avut un rol important în dezvoltarea României, prin sponsorizarea armatei române în timpul Războiului de Independență, prin refacerea transportului feroviar, și nu numai. Devine cu timpul banca cu cea mai mare însemnătate din țară, ca dovadă fiind cele 25 de sucursale și 4 în afara României. Ani mai târziu, celebra bancă intră în faliment și se transformă în Banca de Investiții, în prezent Banca Română pentru Dezvoltare.

Pe o suprafață uriașă, arhitectul român construiește într-un stil neoromânesc cu interiorul în stil Art Nouveau și Art Deco, cum se paote observa în următoarele imagini:

Interiorul Băncii Marmorosch-Blank, anul 1926. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Între numerele 8-10 se găseste actuala Bancă Națională a României cu sediul din Str. Doamnei, în trecut fiind Creditul Funciar Urban., continuând pe aceeași parte cu fosta Societate de Asigurări “Naționala” și cu sediul Băncii Comerciale Române.

Corpul Băncii Naționale a României are un aspect clasic, cu prezența coloanelor corintice așezate simetric și o cornișă care iese în evidență ușor. Terminarea lucrărilor au avut loc abia în 1955, în condițiile în care acestea au început în 1940. Aspectul elegant este îmbinat cu protecții moderne împotriva cutremurelor, cu instalații electrice și de încălzire cât se poate de eficiente. A fost supranumită în timpul secolului trecut drept “regina băncilor românești”.

La numărul 16, perioada începutului de secol al XX-lea reflectă stilul eclectic-neoromânesc în clădirea Tipografiei Carol Gobl. Este o clădire amplă, desfășurată pe 16 travei, străpunsă de un gang ce conduce spre curtea interioară, desupra căruia se găsește un frumos bovindou. Stilul este evidențiat in frumoasele ancadramate ale ferestrelor, prevăzute cu frontoane alternate, drepte și curbe, intr-un medalion de sub cornișă se pot desluși literele „F.G“, inițialele primului proprietar, F. Gobl, tatăl lui Carol Gobl.

Fosta Tipografie Carol Gobl. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

Numărul 22 este reprezentat de fostul imobil al Creditului Funciar Rural, datorită căruia populația rurală a reușit să se dezvolte. Compusă inițial din două clădiri, odată cu 1925, acestea s-au unit, adăugând laolaltă atât pe cea veche, cât și pe cea nouă.

Creditul Funciar Rural, anul 2011. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

La numărul 5, sub forma unui bloc cilindric, asemănătorunui turn, este imobilul Tehnoimport. Construit sub atenta observație a arhitectului H. Stern în 1935 este acum în pericol de prăbușire. În trecut, aici au existat două bănci și un cinematograf (“Luxor”). Pe colț cu Strada Academiei se aflau Galeriile Blanduziei, cunoscute și ca Edison sau Gagea, care încadrau și grădina teatrului de vară cu același nume.

Tehnoimport. Sursa: http://reptilianul.blogspot.ro

Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

La intersecția cu Strada Ion Ghica se înfățișează renumitul Palat al Bursei și al Camerei de Comerț, azi având sediul Biblioteca Națională. Întins pe o suprafață foarte largă și construit la începutul secolului al XX-lea într-un stil neoclasic francez. Acoperișul este dantelat, sculptura din cadrul frontonului prezintă “Industria” cu un ciocan în mână și zeul Mercur cu o ancoră într-o mână și în cealaltă un caduceu, care simbolizează comerțul.

Camera de Comerț și Bursa, anul 1912. Sursa: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro

III.7. Strada Gabroveni

A purtat denumirea de „Ulița ce merge alături de zidul Curții domnești” și a atras negustorii care aduceau postavuri (țesături de lână sau de stofă groasă) produse în orașul Gabrovo din Bulgaria. Izvoarele istorice spun că strada era cea mai animată din zona comercială a orașului, de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Hartă Strada Gabroveni, anul 1984. Sursa: www.urban-plan.ro

Numărul 12 surprinde fostul Han Gabroveni, construit în 1739, care este în proces de restaurare, lucrările terminându-se în perioada ce urmează pentru a putea fi transformat în centru cultural de nivel european. “Hanul Gabroveni aflat între strada Covaci și Gabroveni, integrat în Hotel Gabroveni Universal și Hotel Transilvania, încă de la finalul secolului al XIX-lea” (Lelia Zamani, 2007). De-a lungul istoriei a fost un important centru comercial, fapt dovedit și de numeroasele restaurări la care a fost supus în urma mai multor incendii. Termenul de “pasaj” este descoperit și pus în funcțiune odată cu ridicarea clădirii, deoarece întinderea sa era între două străzi: Lipscani și Gabroveni, pe fiecare având câte o ieșire, iar zona cuprinsă între acestea două măsura aproximativ 25 m.

III.8. Strada Covaci

Din fostul nucleu al vechiului oraș face parte și strada Covaci, dezvoltată și ea în jurul Curții Domnești. După cum arată și numele, pe această arteră au existat ateliere de fierărie, sau covaci, alături de alte prăvălii cu funcție diversă. Împreună cu Strada Șelari făceau parte din suprafața Curții domnitorului, iar odată ce au fost unite la 1804 au căpătat denumirea de “Podul Nou din mahalaua Curtea Veche”. Astăzi, se caracterizează prin numeroase magazine de antichități, și desigur, cafenele sau restaurante.

La numărul 14 casa unde a locuit Mihai Eminescu prezintă o fațadă simplă, semn că a fost renovată ulterior. Evenimentul este consemnat printr-o plăcuță, cum este și în cazul casei în care s-a născut Iulia Hasdeu. Doar în partea dreaptă doar o părticică a consolei și un alta a unor solbancuri pot să inducă imaginea arhitecturii imobilului original.

Cel mai celebru restaurant al străzii care găzduia lumea înstărită a vremii era cel al lui Iordache Ionescu, unde mâncarea era excepțională, băutura cunoștea cele mai diverse sortimente și lăutarii animau atmosfera seară de seară. Legenda localului este ca care i-a adus renumele, anume că aici cârciumarul a inventat pentru prima oară mititeii.

Stilul jumătății de secol al XIX-lea este reliefat și de clădirea ce găzduia Cafeneaua Veche, prin ușile sale de fier și obloane. A fost declarată ca fiind a doua cafenea deschisă din Bucureștii acelor vremuri în anul 1781, aflată în posesia lui Ștefan Altentop.

IV. Valoarea identitară a clădirilor de patrimoniu din secolele XVIII-XIX asupra orașului contemporan

Existența a mai multor naționalități în inima târgului secolelor trecute explică stilurile diferite ce s-au dezvoltat simultan. De la influențe bizantine, la cele franțuzești și cele germane, comunitatea le-a îmbrățișat pe fiecare după preferința proprie. De asemenea, legăturile comerciale cu diferitele orașe ale lumii au influențat la rândul lor bunul mers al lucrurilor.

Așadar, comercianții din Centrul Istoric au dezvoltat hanuri, cu rolul principal în depozitarea și vinderea mărfurilor, dar și un loc de odihnă pentru îndelungatele drumuri. Ca exemple se remarcă Hanul cu Tei sau Hanul lui Manuc.

IV.1. Strada Lipscani și importanța ei în dezvoltarea comerțului

Strada Lipscani era delimitată de Piața Sf. Gheorghe și magazinul Victoria, una dintre cele mai importante artere ale orașului de ieri și de astăzi. Ceea ce o deosebea de restul străzilor era lipsa apartamentelor de locuit, care compensa cu prăvăliile și instituțiile bancare existente, considerată „strada negoțului și numai a neguțului” (George Potra, 1981), și-a păstrat însușirea până în ziua de azi.

Ulița a luat naștere încă din secolul al XVII-lea ca o stradă ce făcea legătura între centrul comercial al orașului care era concentrat în jurul bisericii Sf. Gheorghe și cu artera Podul Mogoșoaiei, ulterior denumită Calea Victoriei.

Multitudinea negustorilor ce își desfăceau marfa adusă din iarmarocul orașului Lipsca în prăvăliile din București au determinat apariția numelui străzii, denumire ce se păstrează și astăzi – Lipscani.

Domnitorul Șerban Cantacuzino construiește pe partea dreaptă a uliței unul dintre marile hanuri bucureștene care îi purta numele. După anul 1880, în locul hanului se ridică palatul Băncii Naționale, clădire care se păstrează și astăzi.

Strada amplasată în mijlocul Bucureștiului găzduia mai târziu altă serie de hanuri: Hanul Greci, vis-a-vis de actuala Bancă Națională, Hanul Zlătari în jurul bisericii Zlătari, Hanul Filipescului cu două fațade: una pe Str. Lipscani, alta pe Calea Victoriei. În 1883, sculptat în piatră, este Hanul Tei, care își păstrează și azi inscripția anului construirii deasupra intrării. Tudor Hagi Tudorache avea în proprietate un grup de prăvălii ce purtau numele „Hănișorul”, iar în continuarea acestora se dezvoltaseră pe ambele părți ale uliței, unite între ele, alte prăvălii.

Caracteristica marii majorități a prăvăliilor era lățimea îngustă de maxim doi metri și lungimea crescută, se puteau întinde până în capătul din spate al uliței. Acest lucru se datora prețului foarte ridicat al terenului, fiindcă centrul comercial era cel mai important al orașului. Unul dintre dezastrele ce însoțea mereu Bucureștiul, incendiul, a determinat ca materialul de construcție să fie cărămida împreună cu olanul (pentru acoperiș), în locul bârnelor de stejar acoperite cu șindrilă, iar mai apoi după 1850 să fie pusă tablă pe acoperișuri.

Strada propriu-zisă a cunoscut și ea o serie de etape: a fost bătută cu piatră măruntă și moloz, apoi cu bârne, urmată de pavele de lemn puse în picioare pentru mai multă rezistență. Era destul de restrânsă, cu o lățime de 5-6 metri, ceea ce a cauzat o circulație încurcată și periculoasă a vehiculelor amestecate cu pietonii. Spre sfărșitul secolului al XIX-lea, strada era închisă circulației mașinilor cu excepția orelor de aprovizionare cu marfă.

Negustorii secolelor XVII-XIX se împărțeau în două categorii: drumeții și așezații. Primii erau cei care transportau marfa și o depozitau în hanurile bucureștene. Acestea erau și un loc de odihnă după drumul lung, dar și locul vânzării marfei, înăuntrul sau în vecinătatea curților domnești. Când se epuiza stocul, negustorii plecau iarăși la drum, acesta fiind modul lor de desfășurare al vieții. Spre deosebire de cei drumeți, prăvăliile celor așezați aveau obloane și lacăte de fier pentru protecție, confecționate de meșterii locali. Obloanele se ridicau de jos în sus, iar ziua se agățau de strașină și serveau drept adăpost contra ploii sau soarelui, iar cele ce erau confecționate într-un stil oriental au fost înlocuite cu cele de fier.

Apariția primilor negustori români care se duceau la Lipsca pentru a aduce marfă este incertă, însă la începutul secolului al XVIII este clar că centrul comercial era frecventat de aceștia. Astfel, cei din Țara Românească treceau prin țările austriece, cei din Moldova prin Prusia și Polonia. Unul dintre primii negustori și cei mai populari ai vremii menționat într-o veche arhivă transilvăneană este „Istrate lipțcanul”.

În a doua parte a secolului al XVIII-lea pretențiile celor înstăriți cresc și se schimbă modul de desfășurare al vieții: alte locuințe, mobiliere, îmbrăcăminte, fel de petrecere. Se doreau mărfuri aduse din Occident și nu din Imperiul turcesc după cum se obișnuise pănă la acea vreme. Taxidurile sau drumul străbătuit pentru cumpărarea mărfurilor durau aproximativ trei luni, de la 6 la 8 săptămâni drumul de dus și încă atât cel de întors și aproape toate străbăteau Viena. Printre principalele produse aduse pe piața românească se numără: „dansca” (cuțite de Danzig), „chilimuri” (covor cu două fețe) de Breslau, „șiftu” (postav), „novigaton”, pahare și oglinzi din Veneția, „filendriș” (postavuri de Flandra), mătăsuri și broderii, sobe de tuci, geamuri pentru ferestre, furculițe, scobitori. Printre principalii distribuitori de marfă se afla firma condusă de Const. Hagi Pop ce ținea afacerea viitorului său socru. Firma deținea legături cu Viena, Lipsca, Constantinopol, Triest, București, Craiova, Râmnicul Vâlcea și multe altele.

Mărfurile aduse de Const. Hagi Pop nu se limitau doar la cele de mai sus, iar lista era cuprinzătoare: „postavuri, de Brunn, mătăsuri de Lyon, pânzeturi de Linz, cituri și belacoase de Veneția, mărămi de Olanda, muselină engleză, cameloturi, fir pentru împodobodirea veștmintelor sau galoane, tabac de Pernambuco, coniacuri de Viena și Veneția, vinuri apusene, ananasuri, lichioruri, cafea de Olanda, pesmeți, sticlării, oglinzi, ceasornice de buzunar sau de perete, lucruri de metal, icoane smălțuite, ceară tare în special roșie pentru sigilii, hârtie venețiană tricapello, foarte fină, și hârtie obișnuită mai aspră și groasă; de asemenea trăsuri luxoase (carete) care costau sume mari de galbeni de aur” (George Potra, 1981).

Cererea se diversifică, astfel că pe piață se găsesc: postavuri de Reichenberg, pânză de Eperjes, cămăși de Rakos, flanele de Viena, canapele, sfeșnice, batiste, încălțăminte, pălării, peruci, linguri și farfurii de cositor, tipsii, cuțite cu mânere de os sau smălțuite, nasturi, panglici, tabachere, ceai, pișcoturi, ziare, cărți, pistoale.

Negustorii secolelor trecute au avut un rol important în dezvoltarea orașului din toate punctele de vedere. Unul dintre cei mai cunoscuți a fost Tudor Hagi Tudorache care a primit drept moștenire Hanul Sf. Gheorghe al proprietarului Tudorache Hagiu. Deși nu știa carte, a reușit să facă foarte profitabilă afacerea prin comandarea unor cantități mari de mărfuri prin reprezenții firmelor din Viena și Lipsca fără a se deplasa personal. Prăvălia sa a devenit acum un magazin mare de engros. Marfa sa era mai ieftină și achiziționarea se făcea direct, fără credite sau datorii. Aproviziona alți negustori din București sau chiar alții din orașele din țară, a intruit cățiva ucenici care s-au remarcat în lumea comerțului, a lăsat în urmă o serie de bunuri, printre care o prăvălie în Hanul cu Tei și Hănișorul pe Ulița Lipscanilor.

Nicolae Chiru s-a ocupat de comercializarea blănurilor pe care le aducea din Rusia și Siberia. Cele mai căutate erau samurul și vulpea argintie,dar și vulpea neagră, jderul, râsul, iar prelucrarea lor o făcea într-o fabrică din Lipsca. O parte le vindea acolo, iar altă parte o aducea la București pentru vânzarea engros în prăvălia în Hanul cu Tei. Schimbându-și numele după moda rusească în Kirilof, acesta a dorit să-și extindă domeniul, aducând spre vânzare și stofe și țesături de mătase cusute cu fir de aur și argint care erau la mare căutare de boieri și mai ales de soțiile acestora. Fiul său Alexandru cedează afacerea în favoarea meseriei de bancher, devenind membru fondator al Bursei din București și sprijinind financiar pregătirea revoluției de la 1848.

Atelierul de argintărie din cadrul Hanului Zlătari de pe str. Lipscani aparținea lui Ștefan Gheorghe cuiumgiu (sau argintarul). Fiul său, Gheorghe Coemgiopolu, a deschis un magazin de lipscănie ce cuprindea stofe, postavuri și diverse pânze și un atelier de croitorie pentru haine bărbătești, în fața actualei străzi Șelari. Văzând trendurile instalate în epocă în materie de vestimentație aduce trei croitori renumiți de la Viena și Paris pentru a confecționa haine după moda europeană. Succesul pe care l-a înregistrat a determinat să fie numit staroste al tuturor corporațiilor.

Toți comercianții secolelor XVIII-XIX au schimbat aspectul oriental al veșmintelor, au ajutat la mobilarea occidentală a interioarelor lor. Și-au amenajat casele cu obiecte de lux și de artă, cu picturi scumpe, au făcut donații mânăstirilor, au ctitorit biserici, Academia Română fiind una dintre instituțiile care menționeză printre donatorii săi câțiva negustori. Și-au construit case foarte frumoase, unele mult mai arătoase decât cele ale boierilor, contribuind astfel la ridicarea urbanistică a Bucureștilor și a altor orașe.

În concluzie, au influențat dezvoltarea comerțului, industriei, presei, culturii și urbanisticii țării. Pentru a obține comercializarea liberă, lipsită de plata dobânzilor, au fost împotriva boierilor conservatori care nu doreau să-și piardă vechile avantaje.

IV.2. Vechi hanuri bucureștene

Locul de negoț feudal sau burghez, localul de ospătorie la marginea drumurilor de țară sau la periferia orașelor, unde se adăpostesc drumeții peste noapte este hanul. Astăzi cuvântul de origine turcească reprezintă un arhaism.

Dezvoltarea alertă a vieții economice începând cu secolul al XVIII-lea a determinat apariția hanurilor bucureștene, care reprezentau o nevoie pentru desfășurarea comerțului: negustorii străini și români trebuiau să aibă un loc de depozitare al mărfurilor și unul de odihnă. Hanurile erau clasificate în funcție de proprietar, astfel se disting cele boierești, mânăstirești și domnești.

Marile hanuri bucureștene din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea „se compuneau dintr-o vastă curte de formă pătrată, înconjurată de ziduri puternice de cărămidă. Fațada era spre curte. Comunicația cu strada se făcea printr-un singur gol de poartă tăiat pe una din laturi și astupat în timpul nopții de uși masive de stejar întărite cu fier. Clădirea propriu-zisă se desfășura în interiorul curții, de jur împrejurul zidurilor și alipită acestora. Se compunea dintr-o serie de pivniți adânci, deasupra cărora se găseau prăvăliile înșirate unele lângă altele și acoperite cu bolți. Prăvăliile aveau la început acces numai în curte, mai târziu au fost puse în legătură și cu strada. La etajul întâi, deasupra prăvăliilor, se înșirau camerele ale căror uși și ferestre dădeau pe o galerie deschisă, sprijinită pe stâlpi, la care se ajungea pe două scări, dispuse una în fața celeilalte pe două laturi. Aceste scări, decorative și pitorești, dădeau în câte un foișor asemănător cu cele de la casele țărănești” (Cf. Anton Maria del Chiaro, traducere de S. Cristian, 1929).

Aceste construcții reprezentau pentru toți cei care vizitau Bucureștii, o mare atracție ce contribuia la urbanistica orașului prin arhitectura și mărimea lor.

Șerban Cantacuzino este cel care dorește construirea primului han în București la sfârșitul secolului al XVII-lea care îi va purta și numele – Hanul Șerban Vodă. Nepotul său, Constantin Brîncoveanu, ridică alt han – Hanul Constantin Vodă și reface cu totul pe cel din jurul bisericii Sf. Gheorghe Nou, numit Hanul Sf. Gheorghe. Aceste trei hanuri se deosebesc de restul existente prin înfățișarea grandioasă pe care o afișează.

Motivele pentru care Constantin Brîncoveanu a ridicat marele han care a caracterizat viața comericială se presupun a fi: dorința de a-l depăși pe unchiul său în ceea ce privește măreția primului han și faptul că veniturile din astfel de afaceri sunt colosale. Terenul cel mai potrivit construcției era greu de găsit, însă Brîncoveanu a poruncit dărâmarea caselor lui Bălăcescu (ginerele lui Șerban Cantacuzino și adversarul lui Brîncoveanu) și astfel a luat naștere Hanul Constantin Vodă. Fostul loc al familiei Bălăcescu era reprezentat de un patrulater în apropiere de Curtea domnească, iar Brîncoveanu va deschide o uliță care o va numi Podul Mogoșoaiei (actuală Calea Victoriei). La nord se învecina cu Hanul Zlătari, la est cu biserica din lemn Sf. Dumitru și cu Ulița Nemțească (actuala Str. Smârdan). Fiul lui Bălăcescu, Ion, pe locul pe care nu îl dăruise Brîncoveanu protejaților, ridică biserica Stavropoleos. Construcția propriu-zisă a hanului începe în jurul anului 1891 și durează aproximativ doi ani. Modelul acestuia se asemăna cu cel al hanului lui Șerban Vodă, atât ca mod de construcție, cât și ca dimensiune.

Ion Ghica descrie aspectul hanurilor bucureștene ca fiind: „Curți mari, pătrate, cu ziduri înalte și tari de jur împrejur, cu porți groase de stejar, căptușite cu fier, legate în piroane, șine și lanțuri, cu clopotniță, deasupra gangului; în mijlocul curții, biserica, ocoliă de case tari de zid; compartimente[le] unele lângă altele, fiecare cu pivniță adâncă, cu magazie boltită, cu uși de fier scoase pe o galerie cu arcade, pe coloane de piatră, cu capiteluri pe deasupra, cu odăi toate cu ferestrele și ușile pe un pridvor care ocolea hanul dintr-un capăt într-altul; totul în stil italian, tipul adoptat pretutindeni în Arhipeleag și în Marea Neagră, pe unde genovezii aveau contoare” (Ion Ghica, 1879).

Într-un document al anului 1793 iunie 20, se arată locul hanului Constantin Vodă. Astfel, în partea de răsărit era despărțit de locul mânăstirii Stavropoleos prin ulițe ce mergea spre povarnă; lungul terenului, în această parte, era cuprins între grădina lui Tudor nevolnicu și locul Manii. Pe Podul Mogoșoaiei, în față, se învecina cu locul lui Pascu ceauș de dulgheri, iar în stânga cu al lui Mihai sârbul ce-l cumpărase de la Marina văduva; în partea dreaptă adică astăzi în colțul căii Victoriei, cu strada 30 Decembrie se învecina cu terenul lui Ianache Ulieru pe care, după cum spunea el, îl cumpărase de la postelnicul Matei Coca .

Hanul Constantin Vodă avea 38 de angajați, printre ei cojocari, cârciumari, ișlicari (croitori), spițeri (farmaciști); chiria era undeva între 35 și 225 taleri, iar din cele 31 de havelele, 12 odăi erau închise, iar 19 camere locuite.

Secolul al XIX-lea a surprins clădirea într-un moment de o eventuală prăbușire, care necesita o serie de reparații urgente care nu s-au materializat. Aspectul său nu mai corespundea cu cerințele secolului, nu avea vitrine mari și nici marfa expusă ca să o poți vedea de la exterior. În timpul incendiului din 1847 a ars trei sferturi din suprafața hanului și inclusiv tot centrul comercial al Bucureștilor. Acest lucru a cauzat ca majoritatea hanurilor să fie considerate periculoase și se hotărăște dărâmarea lor, iar din Hanul Constantin Vodă decât etajul. În timp ce primăria dorea desființarea acestuia, chiriașii doreau contrariul, susținând că încă se poate locui și că pereții sunt solizi. Reanalizarea situației hanului a determinat desființarea sa, ridicându-se în loc o expoziție agricolă națională a Principatelor Unite, ca mai apoi să sfârșească ca o piață publică. O mică parte din vechea clădire rămăsese în picioare, motiv de nemulțumire pentru unii locuitori ce au înaintat plângere primăriei. Cei doi proprietari ai spațiului rămas, frații Nae și Elena Fortunescu au fost despăgubiți în urma demolării, iar pe spațiul rămas s-au construit barăci de scânduri și s-au instalat „comedii și distracții”, printre care și un teatru popular numit Alcazar în care a jucat și I.L.Caragiale. Pe lângă acesta, s-a înființat și „circul mare” sau circul Suhr. Construit în totalitate din lemn a fost în funcțiune până în 1877, când s-a transformat în teatru. Tombola desemna întotdeauna începerea spectacolelor diverse, de muzică, gimnastică, piese de treatru, etc.

În 1890, pe locul fostului Han Constantin Vodă, la care s-au adăugat prăvăliile din partea de sud și o parte din locul pe care se aflase Hanul Stavropoleos, s-a ridicat de către arhitectul Paul Smărăndescu monumentalul palat al poștelor, în care a fost instalat, în ultimii ani, Muzeul Național de Istorie.

IV.3. Hanul lui Manuc

La începutul secolului al XIX-lea, în anul 1806, are loc construcția Hanului Manuc, han al înstăritului comerciant Manuc-Bei, pe un fost loc al Curții domnești intrat în posesia acestuia.

Clădirea se diferenția de restul până acum prin faptul că nu era sub forma unui han-cetate specific secolului trecut. Noua forma arhitecturală presupunea o atractivitate mai mare, în care partea care dădea în curtea interioară era din lemn „cu galerii în arcade sculptate, la care duceau scări largi și monumentale”, „cu ornamente de stuc deasupra ușilor și ferestrelor cu baluștrii de lemn ai parapetelor”, în care scara portativă din stilul oriental este „transformată în element permanent cu ajutorul unei simple propteli” (George Potra, 1981).

Structura încăperilor nu a fost clară și nu se găsesc date exacte despre aceasta, însă transformarea hanului în hotelul Dacia, în 1875, a permis cunoașterea datelor. Astfel, se înregistrează trei părți: subsol, parter și etaj. La subsol se găseau 15 pivnițe spațioase și boltite; la parter se aflau 23 prăvălii, 2 saloane mari cu 10 magazii, 16 camere de servitori și bucătari, 4 odăi laterale și un tunel în care încăpeau 500 persoane, în cazul unui pericol de ordin național; la etaj se aflau 107 odăi pentru locuințe și birouri. În mijlocul curții, pietruită, se afla o cafenea pe gustul fiecăruia și o grădină cu „jet d’eau” .

După terminarea construcției ce a avut loc timp de doi ani, Hanul lui Manuc-Bei a început să fie recunoscut prin balurile și petrecerile foarte dese ce aveau loc datorită prezenței armatei rusești care a fascinat lumea feminină a orașului. Doi ani mai târziu, este instalată în han suita altui comandant rus, ca și a celorlalți care au urmat.

Cu ocazia tratatului de pace, diplomații turci și ruși însărcinați cu definitivarea tratativelor împreună cu aproape 200 de soldați, au fost cazați la Hanul Manuc. Aceste condiții au cerut transformarea a două saloane mari formate din câteva camere fiecare, bogat mobilate. Așadar, hanul este locul semnării tratativelor de pace ale războiului, punându-se capăt lipsurilor celor două principate.

Faima căpătată și renumele de cel mai nou și bine organizat han din București se diminuează rapid după moartea lui Manuc în 1817, rămânând acum în posesia unor negustori nu la fel de pricepuți ca fostul proprietar. Interiorul curții era caracterizat ca „un azil și un bâlci de tot felul”, însă în multitudinea sa de prăvălii încă exista un comerț bine dezvoltat. Un călător englez îl descrie ca „o clădire întinsă, de formă pătrată, cu o curte spațioasă la mijloc și înconjurată de o prispă cu cerdac, unde-și aveau accesul vreo 80 de apartamente a câte două camere fiecare. Parterul era destinat pivnițelor și grajdurilor, precum și găzduirii călătorilor sau a persoanelor ce n-aveau mijloace să închirieze locuințe în oraș; camerele nu erau mobilate” . Alți doi călători scoțieni mărturisesc că hanul era prea zgomotos pentru a putea dormi în el și s-au reorientat spre un altul în apropierea bisericii Sf. Nicolae-Șelari.

Auguste Lacelot, un pictor francez celebru, realizează diferite scene din București, printre care se numără și Hanul Manuc și realizează și o scurtă descriere în însemnările sale de călătorie: „Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case, scara cea mare, care servește cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioșc cu acoperiș țuguiat și cu căpriori ișiți afară, sunt împodobite cu stâlpi și cu balustrade de un gust frumos și cu finețe lucrate. Am putea zice că e un palat de lemn; ar merita să fie restaurant, ceea ce nu ar costa prea mult, și să i se dea o destinație mai bună.

Așa cum este el acum e locul de întâlnire al chirigiilor transilvăneni, al tolbașilor germani, al speculanților mărunți turci, bulgari, greci, al tuturor călătorilor cu bani puțini, precum și al meseriilor fără nume, cărora nu le place lumina zilei. Pe scara cea mare, prin lungile galerii, furnică tipurile cele mai deosebite, costumele cele mai neasemuite. Aci am văzut o pereche de munteni care-mi arătară primul exemplar pur al portului național completat cu un pieptar de piele de oaie înflorit cu arabescuri;un țăran chiabur, cu haina lungă albă, cu hangiar la brâu și aerul foarte demn. (…) Galeriile în care se deschid odăile hanului, servesc de loc de loc de plimbare și de săli comune. Domnește acolo o nepăsare și o nesfială de cei dinprejur nemaipomenită. (…) Puteam să văd pe o bălană nemțoaică spălând rufe zdrențuite de prima necesitate pe care copiii le așteptau; pe un bărbier ambulant răzând bărbi și cefe, pe o țigancă danțând înaintea unor turci cu chef, pe un comediant, în tricou decolorat, dând lecții unei maimuțe jerpelite. În același timp zdrăngăneala unei cobze, însoțind un glas melancolic și dulce, se auzea prin căscătura unei uși de la spatele mei, lăsată pe jumătate deschisă, iar din fundul unui coridor întunecos auzeam plânsul unui copil în fașă.

Curtea năpraznică îmi înfățișa priveliștea cea mai cu haz și cea mai variată din lume: tabără, depozit, târg, bursă, menagerie erau toate deodată; de-a lungul pereților coveltire, lăzi, corturi, baloturi de marfă, buți; în fund, în firide mari, închise cu gratii teancuri de piei proaspete, lână umedă, carne de bivol, risipite peste tot, grămezi de paie și de băligar. În această învălmășeală, o frământare nesfârșită de birgi, de țărani călări, femei purtând târguieli, cai deshămați care se scutură, nechiază și asvârlă cu picioare dinapoi, câini care urlă, porci mari negri are grohăie de plăcere scormonind cu râturile pârâul lat de apă grasă, care se scurge mereu din bucătărie. Această mișcare, acest zgomot nu tulbura nici o clipă pe turcii, pe românii, pe bulgarii, pe grecii care-și vedeau liniștiți de treburi, discutând, tocmindu-se sub prezidența ovreilor, care le schimbau pe loc banii, înarmați cu ochelari mari rotunzi, cu pietre de mehenghiu, cu balanțe” (George Potra, 1981).

Devine la modă termenul de „hotel” și astfel Hanul Manuc devine Hotel Dacia, în 1870. În interiorul său s-a organizat un teatru, de asemenea, și diverse spectacole interesante, baluri mascate care erau foarte bine îmbrățișate de tinerii bucureșteni. Balurile se țineau de patru ori pe săptămână, după fiecare dans se cânta o șansonetă, iar după ora douăsprezece noaptea avea loc „marele cancan”. Printre spectacolele jucate se numără opereta „Madame Favart”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Radu Calomfirescu”, iar cel mai celebru și uimitor spectacol al vremii a fost al lui James Lwone, cel care mânca, scria, fuma scufundat în apă. Altă atracție a teatrului era și o trupă de zuluși, africani se făceau parte din triburile bantu, care cântau și dansau spre încântarea spectactorilor.

Timp de 38 de ani, sala „Dacia” din fostul han Manuc a fost loc de întrunire al membrilor politici, al risipirii patimilor politice și al consumării talentelor.

IV.4. HANUL CU TEI

Au existat întotdeauna confuzii în ceea ce privește locul pe care se află Hanul cu Tei, însă informația corectă este aceea că se află între Străzile Lipscani și Blănari, iar numele vine de la câțiva tei aflați în curtea sa. Bazele s-au pus în 1833 de către cei doi proprietari: Anastasie Hagi Gheroghe Polizu și Ștefan Popovici, ale căror inițiale se pot observa astăzi deasupra gangului de la intrarea de pe Str. Blănari: A.P. și Ș.P. Cei și-au împărțit hanul în două părți, fiecare luându-și câte 14 prăvălii și câte două magazii.

La momentul actual, Hanul cu Tei este singurul care mai păstrează din imaginea secolelor trecute, în mod special intrarea din Str. Blănari. Hanul avea două intrări, câte una dinspre cele două străzi menționate mai sus, iar prăvăliile erau așezate pe două șiruri paralele, despărțite de un culoar pavat cu piatră de râu. Starea actuală este foarte bună, deoarece pereții au fost construiți din cărămizi arse înguste și cu un strat gros de mortar.

„Toate prăvăliile erau așezate pe pivniți adânci cu bolte mari care se văd și astăzi, tavanele prăvăliilor erau lucrate tot în bolte. Ca și la alte hanuri, ferestrele și ușile prăvăliilor aveau obloane de fier care, în timpul nopții, se închideau, punându-se pe deasupra și traverse înbelciugate la extremități. La intrările hanului, de o parte și de alta, alăturea cu clădirea, se aflau niște stâlpi de piatră, înalți ca de vreun metru și destul de groși, destinați a apăra stricarea zidurilor de căruțele cu mărfuri care intrau și ieșeau din han” (George Potra, 1981).

Mulți negustori și-au avut sediul în Hanul cu Tei al Bucureștilor cu prăvălii de lipscănie, croitorie,publicații ale cotei bursei în ziarul „Românul”, manufacturi engros,un mare magazin „en gros” de tutunuri turcești pentru toate preferințele .

În 1871 clădirea a ars, însă nu în întregime datoriă intervenției pompierilor, iar în jurul anului 1970 a fost renovată în întregime, cu forma sa inițială, fiind considerată un monument de arhitectură romănească veche.

IV.5. Balcoanele – Studiu de caz

Caleidoscopul de stiluri care impresionează trecătorul este renascentist, baroc, neoclasic sau o împletire a acestora, vizibile la casele ce au unul sau două etaje.

Stilul neoclasic francez a fost îmbrățișat în construcția Băncii Naționale, stilul brâncovenesc cu decorațiile florale sau vegetale în construcția Bisericii Stavropoleos, stilul neogotic în construcția restaurantului Caru’ cu Bere. Stilul electic de influență franceză se regăsește în cadrul Palatului C.E.C., stilul neoclasic cu influențe renascentiste înconjoară Casa de Modă cu vitralii sau scări de marmură.

În trecerea de la planul orizontal la cel vertical se identifică un element romantic care înfrumusețează subtil Centrul Istoric și care se remarcă prin stilul eclectic. Acesta este balconul de fier. Grațioase și rafinate, balcoanele din fier forjat diferențiază perimetrul în care se află de toate celelalte din întreaga țară. În vremurile trecute, acestea erau partea componentă a clădirilor ce reflecta avuția proprietarului. Astfel, erau afișate cu mândrie și scopul lor era de a fi admirate de toți trecătorii.

Cele mai bine conservate balcoane sunt pe Strada Franceză și înfățisând în tot ansamblul arhitectural adevărate fațade de epocă.

Stilul mijlocului de secol al XIX-lea caracterizează construcția totală din fier a balcoanelor, inclusiv cea a consolelor. Dimensiunea lungă ale unuia dintre balcoane ce datează din anul 1874 impresionează prin lucrătura de fier dantelată:

Frumusețea acestor elemente ar fi sporită în cazul în care toate aceste case de epocă în care sunt integrate ar fi renovate după modelul și forma originală. Atmosfera rafinată de “Mic Paris” ar fi reînviată și ar crește valoarea patrimoniului țării. Puține imobile au fost restaurate, cum se remarcă și în următoarele două imagini a clădirilor amplasate la intersecție de stradă, după cum era regula vremii. Singurul element de ornament al acestora este balconul, în timp ce fațada se păstrează simpla:

Sursa: bucharestunknown.blogspot.com

Un contrast foarte plăcut și se poate spune cel mai frumos ca aspect este format din alternanța fierului negru și culorii albe a casei, cum este în cazul Hanului Elias-Patria. Deși nu ies în evidență din cauza amplasamentului nefavorabil, o privire atentă poate aduce privitorul cu gândul la cea mai înfloritoare perioadă a României, “La Belle Epoque”.

Casa lui Isak Marcus de pe Strada Franceză este construită în stil academic cu influențe neobaroce, iar în cadrul balcoanelor, feroneriile conțin inițiala numelui (M.). Casa de la numărul 8 este un monument istoric și a fost construită după jumătatea secolului al XIX-lea. Perioada trădează feroneria balconului, fiind un model des lucrat de meșterii vremii. Stilul neoclasic este îmbinat cu cel neobaroc, nelipsind pilaștrii, frontonul semioval și semicoloanele.

A doua imagine de sus evidențiază același model al balconului, căruia i se adaugă semicoloane cu capitel ionic și pilaștrii cu capitel compozit inspirate din stilul renascentist italian.

Modelul dantelat al balcoanelor este regăsit la majoritatea clădirilor, unele dintre acestea păstrând forma inițială cu poziționara pe console de fontă împodobit cu flori.

La cazul casei de la numărul 11, balconul are numeroase decorațiuni, deschis în ambele părți de două coloane cu capitel ionic, cu fusul îmbrăcat în ghirlande. Balustrada balconului este o rețea delicată de fier forjat cu elemente vegetale.

La numărul 34, în imaginea secundară de mai sus, se poate observa ca balustrade din fier forjat a balconului este singura care a făcut față trecerii anilor, pierdându-și orice fel de element decorativ. Clădirea de lângă, este în aceeași situație, faptul ce o diferențiază este prezența consolelor balconului, a elegantei feronerii a balustradei, a ancadramentelor neoclasice ale ferestrelor și a frontonului în arc de cerc care încununează ușa balconului. În continuare, casa de la numărul 38, scoate în evidență un balcon somptuos, întins pe toată suprafața fațadei, sprijinit pe două console. Barocul a influențat realizarea sa datorită unui element de decor, scoica:

Numărul 44 impresionează prin fațada bogat împodobită într-un stil neoclasic: capiteluri corintice, frunze de acant la frize, capete de lei, ghirlande, console sculptate. Axul fațadei este scos în evidență la etaj de balconul întins, în rândul căruia se deschis trei uși, cum se poate vedea mai sus, în imaginea secundă.

V. Centrul Istoric – parte contemporană a patrimoniului UNESCO?

În urmă cu doi ani, în 2012, în urma vizitei primarului capitalei Sorin Oprescu în Confederația Elvețiană, s-a dezvoltat ideea de a include Centrul Istoric al Bucureștiului în patrimoniul UNESCO. Alexander Tschäppät afirmă că prin includerea Centrului Vechi al Bernei în Patrimoniul UNESCO, gradul de responsabilizare al proprietarilor de clădiri din zona respectivă a crescut considerabil, fără niciun fel de implicații de natură financiară, precum acordarea de subvenții, din partea municipalității Bernei.

Problematica Centrului Istoric este complexă și importantă pentru viața orașului, iar autoritățile au început să conștientizeze necesitatea reabilitării acestuia. Aici se găsește cea mai mare parte a zonei vechi, istorice a capitalei, cu străzi de importanță culturală și de reală valoare istorică, cu nume de rezonanță la nivel național , precum sunt Lipscani, Gabroveni, Smârdan, și altele. Din nefericire, mult timp această zona a fost neglijată, fiind în situația de a ajunge într-un stadiu fizic de degradare severă, prin agresiuni repetate și concertate asupra esenței Centrului Istoric.

După 1989, cetățenii au abandonat zona veche a orașului, iar puținii vizitatori ce se întâlneau pe străzi ca Lipscani erau doar turiștii sau oamenii de afaceri, curioși să regăsească farmecul apus al Bucureștiului. Au început să se dezvolte, în apropierea zonei, centre de cumpărături asemănătoare mall-urilor, ce reprezintă o concurență categorică pentru buticurile din Centrul Istoric. Așadar, este nevoie “de o atenție constantă, tenace, de un „tratament" potrivit nevoilor sale, dar și realității înconjurătoare, care să permită recuperarea și regenerarea unei ambianțe romantice, nostalgice pentru vizitatori, dar al căror suport să fie intervenția specialiștilor, continuă, coerentă, pragmatică, realistă, eficientă economic.”

Pentru a înțelege evoluția și starea actuală a Bucureștiului este necesară cunoașterea transformărilor suferite în decursul timpului, dar și a câtorva mărturii, pe care le adăpostește zona istorică. Cu alte cuvinte, Centrul Vechi este defapt matricea urbană a orașului și protejarea sa trebuie să se afle pe lista principalelor priorități ale autorităților.

Începând cu anul 2006, s-au demarat lucrări privind realibilitarea străzilor și utilităților din zona Centrului Istoric București, sub conducerea actualului primar al capitalei, Sorin Oprescu. Lucrarea a fost împărțită pe loturi și pachete astfel încât să permită desfășurarea lucrărilor în mai multe zone simultan. Perioada de desfășurare este de șase ani, rezultatele putând fi observate începând cu anul 2012. Sunt trei pachete la număr, primele două incluzănd câte trei loturi fiecare, iar ultimul pachet fiind încă în desfășurare.

Primul program ce vizează printre altele, și modernizarea vechiului centru este pus în mișcare în anul 2003 sub denumirea de “Reabilitarea străzilor și utilităților din Zona Pilot a Centrului Istoric București”. După trei ani, acesta este dezbătut public și execuția lucrărilor intră în responsabilitatea firmei Sedesa Obras y Servicios S.A. de origine spaniolă. În perioada ce a urmat, îmbunătățiri s-au realizat doar în cadrul a patru străzi: Strada Sf. Dumitru, Franceză, Smârdan și Lipscani, fără a fi terminate. Pe parcursul executării proiectului, au ieșit la lumină “vestigii arheologice care au necesitat lucrări specifice de conservare și punere în valoare”. Studiile arheologice în toată zona pilot au fost realizate de echipe pluridisciplinare, formate din specialiști de la diferite instituții din domeniu, cum sunt din cadrul Muzeului de Istorie București, Muzeului Național de Istorie a României, Institutului Național de Arheologie, toate acestea fiind coordonate de un expert arheolog.

Organizarea și calitatea slabă au determinat suspendarea contractului cu firma respectivă, iar managementul este asigurat, în urma procesului dintre firma Sedesa și Primăria București, de către Asocierea Ove Arup & Partners International Ltd și Tecnic Consulting Engineering Romania.

Aproximativ 95% din suprafața în lucru de reabilitare este finalizată, adică străzile ce au fost incluse. Restul de 5%, ce însumează 700 m2 pe spațiul cuprins între Străzile Franceză și Șelari, nu a fost finalizat, deoarece “au fost descoperite vestigiile Curții Domnești (noiembrie 2011), iar autoritățile competente analizează soluția tehnică pentru conservarea și punerea în valoare a acestora”. Acest spațiu necesită mobilier stradal pentru a putea fi finalizate lucrările. În 2012, în cadrul suprafeței terminate s-au instalat bănci, s-au numerotat clădirile și s-au pus plăcuțe cu denumirea străzilor, de asemenea, există cabine de pază, jardiniere, bolarzi, s-au plantat copaci.

Sursa: www.sorinoprescu.ro/proiecte/reabilitarea-centrului-istoric

Sistemul de utilități format din canalizare, alimentare cu apă, gaze și electricitate este complet terminat la sfârșitul lui 2012,iar rețeaua de canalizație pentru telecomunicații (Netcity) este instalată, cu excepție acelui procent de 5%, cauzele fiind deja cunoscute.

Sursa: www.sorinoprescu.ro/proiecte/reabilitarea-centrului-istoric

Străzile incluse în procesul de realibilare, 16 la număr, sunt următoarele: Zarafi, Stavropoleos, Pictor Tonitza, Șelari, Poștei, Lipscani, Covaci, Filitti, Căldărari, Franceză, Pasajul Francez, Smârdan, Soarelui, Șepcari, Sf. Dumitru, Gabroveni, plus cele trei piațete: Roma, Națiunile Unite și Piața de Flori sau Sf. Anton.

Pentru a înfrumuseța arhitectonica zonei, s-au realizat o serie de îmbunătățiri, cum sunt reamenajarea actualului Pasaj Latin, fost Pasaj Pietonal Lipscani, care prezintă ca elemente decorative două basoreliefuri cu însemne ale istoriei țării din vremea dacilor și a romanilor. Astfel, nu mai este privit doar ca un simplu pasaj subteran evitat de populație, ci ca un culoar ce amintește de cultura românilor.

Proiectul reabilitării zonei istorice continuă cu restaurarea Hanului Gabroveni, menționează un comunicat de presă al Primăriei București din martie, anul curent. Proiectul s-a manifestat prin restaurarea unui imobil al parimoniului național și introducerea sa într-un circuit cultural, transformându-l într-un centru cultural. Restaurarea sa se bazează pe tehnici tradiționale care să aducă cât mai mult cu vechea clădire, dar însoțite de tehnici moderne ce ajută la o consolidare mult mai puternică. Dorința de a se apropia cât mai mult de originalul Han Gabroveni se manifestă prin folosirea culorilor și a materialelor specifice epocii trecute. În acest semn s-au utilizat tencuieli mortar var-nisip colorate în masă, cărămidă aparentă, învelitori de titan-zinc, tâmplării de lemn, socluri de piatră naturală, pavaje din piatră cubică.

Pentru a fi integrat în circuitul turistic al Bucureștiului, hanul va beneficia de o extindere a sa, cu o fațadă mai modernă, cu scopul îmbinării de vechi și nou și de a valorifica monumentul istoric și de a da o notă de funcționalitate pasajului comercial ce va urma.

Deschiderea sa pentru public este estimată pentru lunile ce vor urma și caracterul său cultural va fi dat de sălile de spectacole, de expoziție, dar și de o cafenea, brasserie și ciar un centru de informare turistică. Directorul Centrului de Proiecte Culturale al Municipiului București menționează viitoarea alcătuire a Centrului Cultural: „o sală mare de spectacole cu 200 de locuri, o sală mai mică de 70 de locuri, o sală care ar putea avea destinația de studio, sau de repetiție, patru săli de expoziție, birouri, cafenea și punct de informare turistică. Un spațiu extrem de viu care își va deschide porțile undeva în jurul orei 10:00 și trebuie să le închidă după ora 00:00.” Construit după standardele europene, printre alte atribute se vor număra și săli educative sau o școală de balet și seminarii. Toate activitățile ce se vor desfășura în incinta ansamblului vor avea ca bază de plecare formarea profesională, desfășurarea reprezentațiilor artistice, plastice sau scenice, dar și o informare turistică puternică și culturală, de organizare sau de reținere a informațiilor. Se estimează ca partea modernă, nouă a construcției, va fi gata în toamna aceasta.

Restaurarea Hanului Gabroveni, monument de arhitectură intrat în patrimoniul cultural al României, are ca scop integrarea clădirii în circuitul cultural al capitalei, dar și beneficierea de un nou centru modern cu multiple funcții (comerciale, culturale, de informare) ce va avea o suprafață de 4336 m2. Câștigul orașului de pe acestui proiect înseamnă dialogarea cu alte centre la nivel mondial din punct de vedere cultural, dar nu în ultimul rând renașterea culturală a Centrului Istoric bucureștean.

Biliografie

Cf. Anton Maria del Chiaro, 1929, Revoluțiile Valahiei (traducere de S. Cristian și o introducere de N. Iorga), Editura Viața Românească, Iași, p. 9.

Ghica I., 1879, Convorbiri economice, București, p. 567.

Potra G., 1981, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și Enciclopedică, București, p. 346.

Berindei D., Bonifaciu S., 1980, București. Ghid turistic, Editura Sport-Turism, București.

Potra G., 1943, Hanurile bucureștene, “Tiparul Românesc”, București

Colfescu Silvia, 2009, București: ghid turistic, istoric, artistic, Editura Vremea, București

Zamani Lelia, 2007, Comerț și loisir în vechiul București, Editura Vremea, București, p. 71

Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” București. „Zone Protejate Construite – Municipiul București și teritoriul administrativ” – 1997. Arh. Dan Marin, arh. Florinel Radu

Giurescu C., 1966, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru literatură, București

Bilciurescu V., 1945, București și bucureșteni de ieri și de azi, Editura Universul, București

Potra G., 1990, Din Bucureștii de ieri. Volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Potra G., 1990, Din Bucureștii de ieri. Volumul II, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Paul Cernovodeanu, Mărturii engleze privind Bucureștii de odinioară (1694 – 1914), (în mss).

“Buciumul”, 1864, p. 952.

Croitoru N., Târcob D., 1985, București. Monografie, Editura Sport-Turism, București

BIBLIOGRAFIE

art-historia.blogspot.ro

Berindei D., Bonifaciu S., 1980, București. Ghid turistic, Editura Sport-Turism, București.

Bilciurescu V., 1945, București și bucureșteni de ieri și de azi, Editura Universul, București

bucharestunknown.blogspot.com

Buciumul 1864, p. 952.

bucurestiinoisivechi.blogspot.ro

Cf. Anton Maria del Chiaro, 1929, Revoluțiile Valahiei (traducere de S. Cristian și o introducere de N. Iorga), Editura Viața Românească, Iași, p. 9.

Colfescu Silvia, 2009, București: ghid turistic, istoric, artistic, Editura Vremea, București

Croitoru N., Târcob D., 1985, București. Monografie, Editura Sport-Turism, București

felixromania.com

Ghica I., 1879, Convorbiri economice, București, p. 567.

Giurescu C., 1966, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru literatură, București

Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” București. „Zone Protejate Construite – Municipiul București și teritoriul administrativ” – 1997. Arh. Dan Marin, arh. Florinel Radu

main.rri.ro

Paul Cernovodeanu, Mărturii engleze privind Bucureștii de odinioară (1694 – 1914), (în mss).

Potra G., 1943, Hanurile bucureștene, “Tiparul Românesc”, București

Potra G., 1981, Din Bucureștii de altădată, Editura Științifică și Enciclopedică, București, p. 346.

Potra G., 1990, Din Bucureștii de ieri. Volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, București

Potra G., 1990, Din Bucureștii de ieri. Volumul II, Editura Științifică și Enciclopedică, București

reptilianul.blogsport.ro

ro.wikipedia.org

timp-liber.acasa.ro

turistinbucurestiro.blogspot.ro

www.121.ro

www.adevarul.ro

www.agerpres.ro

www.bucurestiivechisinoi.ro

www.bucurestiulintrozi.ro

www.formula-as.ro

www.gandul.info

www.ghidbucuresti.ro

www.hotnews.ro

www.igloo.ro

www.mediafax.ro

www.miculparis.ro

www.mnir.ro

www.money.ro

www.monumenteromania.ro

www.pro-do-mo.ro

www.romanialibera.ro

www.romanialibera.ro

www.rotravel.com

www.rri.ro

www.sorinoprescu.ro

www.travelmix.ro

www.turismistoric.ro

www.urban-plan.ro

www.wall-street.ro

www.zf.ro

www.ziare.com

Zamani Lelia, 2007, Comerț și loisir în vechiul București, Editura Vremea, București, p. 71