Reintegrarea Sociala a Persoanei Condamnate

CUPRINS

=== GRASU ===

CAP. I SANCȚIUNILE ÎN DREPTUL PENAL

Noțiunea sancțiunii de drept penal.

Noțiune. Sancțiunea constituie un concept fundamental al dreptului. Dreptul nu ar avea substanță și finalitate fără sancțiune. Sancțiunea constituie însăși obiectul raportului juridic de constrângere.

V. Dongoroz definește sancțiunea ca fiind orice măsură pe care o normă de drept o statornicește drept consecință pentru cazul în care preceptul său va fi nesocotit.1

Orice normă juridică cuprinde în conținutul ei consecințele nerespectării dispoziției, adică sancțiunea la care este expus cel care a nesocotit această dispoziție. Sancțiunile de drept penal reprezintă consecințe ale încărcării normelor penale.

Față de cei care își conformează conduita dispozițiilor din normele penale reprezintă amenințarea cu anumite privațiuni și suferințe inevitabile în cazul încălcării normelor penale. Prin prevederea sancțiunilor în normele penale se realizează prevențiunea generală, se atrage atenția tuturor destinatarilor că în apărarea valorilor sociale este interesată întreaga societate, iar întinderea sancțiunilor este o reflectare a importanței acordate valorilor sociale respective apărute prin normele penale.

Față de cei care, cu toată amenințarea sancțiunilor din normele penale, au săvârșit fapte interzise, au încălcat dispozițiile din normele penale, sancțiunile sunt consecințe inevitabile ale conduitei lor periculoase, sunt menite să asigure atât constrângerea, cât și reeducarea celor care au comis fapte interzise prin normele penale.

Sancțiunea este consecința stabilirii răspunderii penale a făptuitorului, iar la rândul ei, răspunderea penală este consecința săvârșirii unei infracțiuni.2

1.2. Sistemul sancțiunilor de drept penal.

În general sunt cunoscute trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative. 3

Dintre acestea, pedepsele sunt sancțiuni penale, celelalte: măsurile de siguranță și măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal.4 Distincția este importantă deoarece pedepsele sunt singurele care îndeplinesc un rol complex de constrângere, de reeducare, de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni.

Ansamblul normelor juridice care prevăd felul sancțiunilor, conținutul, limitele acestora și modul lor de aplicare constituie instituția juridică a sancțiunilor penale sau sistemul sancțiunilor penale.5 În legătură cu executarea lor există tendința de a legifera și de a constitui un corp de norme juridice aparte, ramura nouă a dreptului penal: dreptul execuțional penal.

Sistemul sancțiunilor prevăzut de legislația penală română este constituit de Pedepse reglementate în Titlul III al Codului penal, Măsurile educative reglementate în Titlul V al Codului penal și Măsurile de siguranță reglementate în Titlul VI al Codului penal. Pe lângă dispozițiile cuprinse în Partea Generală a Codului penal, care constituie nucleul sistemului sancționator, normele juridice privind sancțiunile penale sunt cuprinse și în Partea Specială a Codului penal, în legile penale speciale și în legile nepenale care cuprind dispoziții penale, toate aceste norme alcătuind sistemul sancțiunilor penale.

1.3. Pedepsele.

Potrivit definiției înscrise în art.52 din Codul penal român, pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare al condamnatului.

În adevăr pedepsele sunt sancțiuni specifice dreptului penal și sunt cele mai grele sancțiuni juridice, cu caracter aflictiv și care sunt menite să împiedice făptuitorul să comită noi fapte periculoase, să-l determine pe acesta să-și schimbe atitudinea sa antisocială prin acțiunea modelatoare coercitivă și educativă ce o exercită pedeapsa asupra lui. Pedeapsa se aplică ori de câte ori s-a stabilit răspunderea penală a infractorului, având un caracter inevitabil.

1.3.1. Scopul pedepselor.

Scopul pedepsei este consacrat în dispozițiile art.52 al.1 din Codul penal actual, în formularea potrivit căreia: scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni se realizează atât pentru cel căruia i se aplică o pedeapsă care este menită să asigure constrângerea și reeducarea infractorului, așa-numita “prevenție specială”, cât și pentru ceilalți destinatari ai legii penale care sub amenințarea cu pedeapsa prevăzută în norma penală își conformează conduita exigențelor acesteia, așa-numita “prevenție generală”.6

Prevenția specială și generală constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat deci de aplicarea concretă a pedepsei pentru săvârșirea de infracțiuni.

Scopul mediat al pedepsei care este tot prevenirea săvârșirii de infracțiuni se realizează prin incriminarea unor fapte periculoase și prevederea pedepsei corespunzătoare. Deci prin amenințarea cu pedeapsa, se realizează prevenirea săvârșirii de infracțiuni chiar din momentul incriminării faptei periculoase.7

1.3.2.Funcțiile pedepselor.

Pentru realizarea scopului său, pedeapsa îndeplinește anumite funcții prin care influențează asupra condamnatului, determinând schimbarea conduitei viitoare a acestuia și avertizând prin aceasta și alte persoane asupra consecințelor pe care le-ar avea de suportat dacă ar urma exemplul lui. În vederea atingerii scopului preventiv-educativ al pedepsei penale, aceasta îndeplinește mai multe funcții:

Funcția de constrângere este unanim recunoscută in literatura de specialitate și consacrată expres în definiția legală a pedepsei (art.52 C. p.). “pedeapsa e o măsură de constrângere”. Funcția de constrângere a pedepsei este de esența acesteia implicând o privațiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a acestora.

Condamnatul este forțat să suporte privațiunile, restricțiile prevăzute ca pedeapsă, ca răspuns la conduita lui periculoasă prin care a nesocotit dispozițiile legii penale. Deși îndeplinește o funcție de constrângere, de reprimare, pedeapsa nu trebuie să provoace suferințe fizice sau să înjosească persoana condamnatului.(art.52 al.2 C.p.)

b)Funcția de reeducare este funcția pedepsei evidențiată în doctrina penală și consacrată legislativ în art. 52 al. 2 C.p. care prevede că “prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială”.

Pedeapsa, pe lângă funcția de constrângere pe care o exercită asupra condamnatului, îndeplinește și funcția de reeducare a acestuia, căci pedeapsa în dreptul penal încetează a mai fi o pură retribuție (rău pentru rău), ci este menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.

Funcția de reeducare a pedepsei se poate observa în înrâurirea pe care o exercită asupra conștiinței condamnatului pe parcursul procesului penal, din momentul judecății, al aplicării pedepsei cât mai ales în timpul executării pedepsei unde măsurile de reeducare sunt adaptate în funcție de gravitatea pedepsei și personalitatea infractorului (în cazul pedepsei închisorii).

Funcția de exemplaritate a pedepsei se manifestă și decurge din caracterul ei inevitabil atunci când a fost săvârșită o infracțiune.

Fermitatea, promptitudinea, intransigența cu care este pedepsit infractorul exercită o influență pozitivă asupra altor indivizi care vor fi determinați astfel să nu săvârșească infracțiuni, căci pedeapsa este inevitabilă.

d) Funcția de eliminare constă în înlăturarea temporară sau definitivă a condamnatului din cadrul societății. În codul nostru penal această funcție a pedepsei se realizează în ambele forme: izolarea temporară a infractorului când i se aplică pedeapsa închisorii care întotdeauna este pe timp mărginit și eliminarea definitivă, când în cazuri excepționale, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață.

1.3.3. Probleme ale executării pedepsei închisorii.

Pedeapsa privativă de libertate (închisoarea), ca pedeapsă prevăzută de lege și aplicată de instanța de judecată, în executarea ei ridică multe probleme. În primul rând, prin natura ei, ea durează în timp și executarea ei trebuie observată, îndrumată și supravegheată pe toată această durată. În al doilea rând, executarea pedepsei închisorii se face într-un anumit loc de deținere și anume într-un penitenciar, care este o instituție specială și complexă. Instituția penitenciarului pune ea însăși multe probleme, începând cu baza materială, continuând cu organizarea și structura ei specifică, cu problema de pază și securitate, cu problema personalului și specificul acestuia și terminând cu probleme ale activității și vieții de zi cu zi în penitenciar a celor deținuți. În al treilea rând , există multe probleme personale și dificile de sănătate, muncă, trebuințe, etc. ale celor care execută pedeapsa în penitenciar.

Este vorba de așa-zisa populație penală sau penitenciară, populație instabilă, dar care este totuși o comunitate de oameni; pe de o parte ne aflăm în fața unei comunități eterogene (ca vârstă, sex, infracțiuni săvârșite),iar pe de altă parte o comunitate de oameni care trebuie supravegheată, controlată. În procesul de executare a pedepsei închisorii se ridică prin urmare o problemă importantă, anume aceea a cunoașterii condamnaților.8 Se știe că din tot conflictul penal, din procesul de judecată, după condamnare nu a mai rămas decât cel condamnat – omul. Despre faptă, despre infracțiune, în cursul executării pedepsei, nu se mai vorbește decât ca punct de pornire, de referință. după cum s-a spus, “condamnatul intră în penitenciar, iar infracțiunea rămâne la poartă”. Pentru a fi posibilă individualizarea sancțiunii în procesul de executare a pedepsei privative de libertate, este necesară o cunoaștere sub toate aspectele a celor condamnați. Nu este suficientă cunoașterea condamnaților după dosar, deși aceasta este necesară. După dosar se poate cunoaște infracțiunea săvârșită, pedeapsa aplicată, vârsta, domiciliul, profesiunea și alte câteva aspecte. Dar nu se poate cunoaște suficient omul, condamnatul (capacitate de judecată, caracterul, temperamentul, educația, etc.).

În unele țări – Franța, Polonia, Suedia – în multe penitenciare s-au înființat cabinete conduse de specialiști (medici, psihologi, sociologi, psihiatrii, etc.) care examinează cazurile mai dificile de condamnați (violenți, agresivi, anormali, etc.) și recomandă tratamentul și modul de executare cel mai adecvat al pedepsei.

Menționăm că în prezent, în urma întocmirii proiectului legii privind executarea pedepselor, în cadrul fiecărui penitenciar există o comisie de evaluare, clasificare și repartizare a condamnaților pe regimuri de detenție. Clasificarea condamnaților pe regimuri de detenție se face în funcție de cuantumul pedepsei aplicate, capacitatea condamnatului de recuperare și reintegrare socială, antecedente penale, vârsta, starea sănătății, precum și de orice alte elemente privitoare la infracțiunea săvârșită și persoana condamnatului.9

Pedepsei privative de libertate i s-a relevat o serie de aspecte dificile, de care trebuie să se țină seama atât în procesul de aplicare, cât, mai ales, în procesul de executare.

Astfel, pedeapsa închisorii este, prin natura ei, o pedeapsă severă. Ea constă într-o izolare de familie, de societate, îndepărtare de mediul de viață normal al omului, izolare care este trăită de condamnat ca o constrângere. Închisoarea înseamnă o despărțire și o slăbire a familiei și, prin aceasta, o slăbire a unui important suport de viață al omului. Închisoarea mai înseamnă o rupere de profesiune și de locul normal de muncă. După liberare, mulți foști condamnați se reintegrează greu în familie, la locul de muncă, în cercul de prieteni, în viața socială.10

Penitenciarul este o instituție patogenă care depersonalizează individul și îl face să devalorizeze lumea și pe sine însuși, și ce este mai rău, permite obișnuirea cu acest mediu. Filozofia deținutului poate fi formulată astfel: “Pedepsele scurte sunt un nonsens pentru că nu reprezintă o veritabilă eliminare, iar pedepsele lungi sunt substituitul umanist al condamnării la moarte”.11 În timpul șederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viață cu multiple nuanțe patologice. Unii criminologi susțin că o cauză a infracționalității, îndeosebi în cazul recidiviștilor, este starea psihică de alienare, de rupere de mediul social, de oameni.

Pentru evitarea unor asemenea consecințe, în concepția umanistă a legiuitorului nostru, în anumite cazuri, executarea pedepsei închisorii de durată mai scurtă este înlocuită cu executarea ei fără privare de libertate, prin introducerea executării ei la locul de muncă. Iar, în cazurile în care executarea trebuie să se facă într-un loc de deținere, reglementarea executării pedepsei închisorii cuprinde dispoziții prin care se caută a se evita asemenea consecințe negative ( de ex.: menținerea legăturilor condamnatului cu familia ).

Penitenciarul este uneori un loc în care condamnații recidiviști exercită o influență negativă asupra condamnaților care sunt la prima infracțiune. În acest context se evidențiază existența unui “paradox penitenciar”. Oricâte măsuri s-ar lua, o evitare completă a acestei influențe este greu de realizat. Credem că apărăm și răzbunăm societatea închizând pe delicvenți, dar fapt le furnizăm posibilități de a se asocia și de a se instrui reciproc în rău și chiar de a găsi în asta satisfacții adevărate, având loc un proces de socializare inversă. În această situație, reglementarea executării pedepsei într-un loc de detenție cuprinde dispoziții de separare care trebuie să meargă până la penitenciare speciale pentru recidiviști. Si în această problemă, executarea pedepsei închisorii de către condamnații primari să se facă sub forma de executare la locul de muncă este corectă și științifică.

Pedeapsa închisorii duce la stigmatizarea celui condamnat. Deținutul resimte reacția socială ca pe o stigmă, se consideră respins de societate și persecutat, astfel încât trăiește timpul pedepsei sale numărând zilele care-l despart de libertatea sa. Timpul este repetitiv, mijloacele de existență sunt standardizate, astfel că se ajunge la o uniformizare a rolurilor, echivalentă cu moartea civică.12 Ori, aceasta înseamnă o piedică serioasă în calea fostului deținut de a se integra ulterior în societatea oamenilor cinstiți, de a ocupa un loc de muncă.

Pentru evitarea pe cât posibil a unor astfel de consecințe este preferabilă executarea pedepsei închisorii la locul de muncă sau a unor pedepse neprivative de libertate, cel puțin în cazul închisorii de scurtă durată.

Executarea pedepsei închisorii este un mijloc de reeducare a celui condamnat; condusă cu grijă și pricepere o atare executare poate ajunge la rezultate pozitive. În acest sens, trebuie avut in vedere că educarea, ca și reeducarea, este un proces la care participă educatori și condamnați, primii fiind chemați a îngriji, îndruma, forma, resocializa și moraliza pe ceilalți. Or, pe de o parte, sub acest aspect, numărul de educatori, în general, este mic, iar numărul condamnaților este mare; din această cauză, educatorii nu ajung să cunoască suficient pe condamnați. Pe de altă parte, munca de educatori într-un penitenciar trebuie să fie făcută nu numai de educatori de profesie, ci de întregul personal al penitenciarului, inclusiv de personalul de pază și supraveghere.

Pedeapsa nu trebuie să constituie o răzbunare a societății împotriva celui ce a căzut în păcat. Dimpotrivă, executarea pedepsei privative de libertate trebuie să ducă la reinserția în societate a condamnatului, să-l facă să înțeleagă sensul vieții, să-și câștige existența, să se încadreze corect în socitate.13

1.4. Măsurile educative.

Specificul fenomenului infracțional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de prevenire și de combatere pentru că în cauzalitatea acestuia se interacționează o multitudine de factori ca: lipsa de experiență de viață socială a minorului cu consecința neînțelegerii depline a semnificației sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale și a sancțiunilor care li s-ar aplica; deficiențe în procesul educativ ce s-a desfășurat în familie, școală; influența negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracțională etc.

Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite să asigure educarea și reeducarea acestora prin instruire școlară și profesională, prin cultivarea în conștiința acestora a respectului față de valorile sociale.14

Măsurile educative în dreptul penal român sunt consecințe ale răspunderii penale și se iau numai dacă minorul a săvârșit o infracțiune. Scopul măsurilor educative este de a educa și reeduca pe minorul care a săvârșit o infracțiune, de a asigura o schimbare în conștiința acestuia pentru respectarea valorilor sociale și profesionale care să-i permită o deplină integrare în viața socială.15

CAP.II APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA SISTEMELOR DE PROBAȚIUNE

2.1. Probațiunea în unele țări din Europa

La prima vedere, termenul de probațiune creează confuzie, în special pentru juriști, cunoscut fiind că în terminologia juridică există deja acest termen, strâns legat de derularea unui proces penal. Dar sistemul de probațiune la care mă refer are o cu totul altă semnificație.

Activitatea de probațiune are la bază principiul supunerii la probă a delicventului și s-a născut în urmă cu mai bine de o sută de ani în sistemul juridic anglo-saxon, atunci când un misionar din statul Massachusetts – SUA a solicitat unei instanțe de judecată să-i fie încredințat spre îndreptare un infractor care avea patima consumului abuziv de alcool, fapt care făcea ca acesta să ajungă foarte des în conflict cu legea. Instanța respectivă a acceptat idea, supunându-l pe infractor la o perioadă de probă – PROBATION – în care acesta trebuia să respecte anumite condiții și să îndeplinească anumite obligații.16

Rezultatele pozitive obținute în timp de această modalitate de executare a unei pedepse a făcut ca ideea să devină un concept de bază al dreptului anglo-saxon, fiind preluat și aplicat la această dată cu deosebit succes în toate țările avansate – Franța, Țările Scandinave, Germania, Olanda, etc., nemaivorbind de țările care constituie marea familie a Common Law (Marea Britanie, S.U.A., Canada).17

Odată cu principiile care stau la baza acestui concept, toate țările au preluat și denumirea acestuia – PROBAȚIUNE – în semn de respect pentru sistemul în care acesta a văzut lumina zilei.18

Pentru a înțelege și mai bine ce conține în sine acest concept, voi cita definiția dată de d-na M. Tomic-Malic și dl. D. Kalogeropoulos în lucrarea “Probațiunea în Europa”, editată de Consiliul Europei în iunie 1981: “Probațiunea este o modalitate de penalizare cu fundament socio-pedagogic, caracterizată printr-o combinație între supraveghere și asistență. Ea este aplicată în regim de libertate delincvenților selecționați în funcție de personalitatea lor criminologică și de receptivitatea lor în raport cu regimul, scopul principal fiind acela de a oferi subiectului posibilitatea de a-și modifica atitudinea față de viața în societate și de a se reintegra în mediul social la libera sa dorință și fără riscul de a încălca din nou o normă penală”.

Principiile pe care se fundamentează activitatea specifică a unui Serviciu de Probațiune îi oferă acesteia o finalitate ambivalentă. Pe de o parte, probațiunea este considerată o sancțiune, supunerea la probă fiind pronunțată de o instanță de judecată, ea implicând restrângerea unor drepturi și libertăți individuale prin impunerea unor condiții și obligații care trebuie respectate și a căror încălcare duce la revocarea sancțiunii și executarea pedepsei în regim de privare de libertate. Aspectul punitiv al privațiunii este asigurat de lucrătorii serviciului de probațiune prin mijloace specifice: întâlniri și convorbiri individuale cu probaționarii, controale periodice (planificate și inopinate) la domiciliul persoanei în cauză, la locul de muncă sau la instituțiile de învățământ și prin culegerea de informații referitoare la modul în care probaționarul respectă condițiile și obligațiile impuse.

Pe de altă parte, probațiunea conține în sine și un aspect de asistență, de ajutor, de consiliere. Privită din acest unghi, activitatea lucrătorilor serviciilor de probațiune se înscrie în sfera solidarității umane, a acceptării ideii că delincvenții sunt, totuși membrii ai societății aflați într-un moment de dificultate care au nevoie de sprijin pentru ca efortul focalizat pe reintegrarea lor socială să fie încununat de succes.19

Dicționarul Oxford Concise oferă mai multe sensuri cuvântului “probation”, însă cele mai apropiate de sensul pe care l-am arătat sunt următoarele două:

un proces sau o perioadă de testare a caracterului sau abilitățile unei persoane într-un anumit scop;

un sistem de supervizare și de monitorizare a comportamentelor unor infractori nepericuloși ca alternativă la închisoare.20 După cum se poate lesne observa cea de-a doua definiție se referă în mod particular la instituția probațiunii.

Scopul acesteia este de a realiza o mai bună resocializare și reintegrare a infractorilor în societate, incluzând într-o abordare programatică – teoriile, metodele și tehnicile științifice din psihologie, sociologie, criminologie, penologie, etc.

Dacă ne referim la probațiune în sensul larg al acestui concept, ea reprezintă ansamblul intervențiilor desfășurate de un serviciu specializat, intervenții menite să regleze comportamentele indivizilor care au încălcat legea, în așa fel încât aceștia să-și poată asuma din nou un rol social adecvat, într-o manieră acceptabilă atât pentru ei, cât și pentru comunitatea din care fac parte.21

Ambivalența finalității activității serviciilor de probațiune își pune amprenta și pe natura intervențiilor pe care acestea le au în cadrul justiției penale. Aceasta îmbracă, în general, două aspecte principale:

Modalități de penalizare:

– probațiunea propriu-zisă (în sistemul anglo-saxon) sau suspendarea executării pedepsei cu supunere la probă sau sub supraveghere (în sistemul penal continental);

– supravegherea celor condamnați la o pedeapsă privativă de libertate și care au făcut obiectul liberării condiționate;

– supravegherea executării libertății supravegheate (liberare provizorie sub control judiciar) și a măsurilor de siguranță;

– coordonarea și supravegherea executării muncii în folosul comunității – un tip de pedeapsă tot mai mult utilizată, fiind una dintre cele mai eficiente sancțiuni executate “în regim liber”, în care cel sancționat este obligat să presteze un anumit număr de ore de muncă, neremunerată, în folosul comunității din care face parte.22

Acțiuni cu caracter psiho-social:

– anchete psiho-sociale, desfășurate la solicitarea instanțelor de judecată, care prezintă în mod obiectiv și neutru situația persoanei în cauză (cadru social, situație profesională, istoric comportamental și infracțional, identificarea atitudinii față de infracțiune, evaluarea riscului pe care infractorul îl prezintă pentru comunitate) și care oferă instanțelor date suplimentare în vederea unei cât mai eficiente individualizări a pedepselor;

– elaborarea, organizarea și desfășurarea în locurile de deținere a unor programe de terapie psiho-socială individuală și de grup (pentru probleme legate de alcool, droguri, controlul agresivității, infracțiuni sexuale etc.) pentru deținuți, la solicitarea acestora sau a administrației locului de deținere;

– urmărirea evoluției, pe perioada detenției, a acelora care au o situație specială care necesită preluarea acestora sub supraveghere în cazul liberării condiționate și derularea unor programe educaționale de pregătire pentru reîntoarcerea în societate;

– asistență post-penală desfășurată la solicitarea foștilor deținuți, după executarea pedepsei;

– organizarea și administrarea caselor de reinserție socială, proprii sau în colaborare cu diferite organizații nonguvernamentale, destinate cu precădere delincvenților care nu au nici un fel de adăpost și celor cu nevoi speciale(handicap neuro-motor, alcool, droguri etc.);

– asistență socială și consiliere psihologică acordată atât delincvenților pe perioada executării pedepsei cât și, cu o atenție specială, victimelor fenomenului infracțional care solicită acest lucru;

– activitate susținută în prevenirea dezvoltării delincvenței (în școli, cartiere, instituții etc.), cu un accent special pe prevenție în rândul minorilor și tinerilor.23

Ideea fundamentală care a condus la apariția acestui mod de executare a sancțiunilor penale este că procesul penalizării trebuie să pornească de la și să aibă ca finalitate personalitatea delicventului. Din această perspectivă, serviciile de probațiune se află în centrul de gravitate al reacțiilor societății față de mica și medie delicvență (marea delicvență va rămâne în continuare, pentru foarte mult timp, apanajul penitenciarelor). Ele reprezintă instrumentul prin care justiția asigură executarea a ceea ce este cunoscut în terminologia juridică sub denumirea de “pedepse alternative” la pedeapsa privativă de libertate, acționând după unul dintre cele mai importante concepte execuțional penale: “a sancționa fără a distruge relațiile sociale”.

Reforma trebuie să caute și să găsească, în cadrul politicii penale, un echilibru optim între individ și societate. Pe de o parte, individul trebuie să fie în permanență conștient de îndatoririle sale față de societate, de responsabilitatea și culpabilitatea sa. Pe de altă parte, societatea trebuie să fie conștientă că adeseori și ea poartă, cel puțin, o parte de vină pentru faptul că un individ devine nociv comunității. Astfel, ea are obligația morală de a respecta personalitatea delicventului, de a găsi și a înțelege adevăratele cauze ale comportamentului deviant al acestuia și de a-i aplica celui în cauză cel mai adecvat “tratament”, în așa fel încât la terminarea acestuia delincventul să ajungă să respecte, în limitele acceptabile, normele și valorile sociale.

Probațiunea – reformă în justiția românească.

Sistemul român de justiție penală se află în plin proces de reformă. Putem spune că justiția începe să-și reconsidere poziția față de infractor, care trebuie privit ca un membru al societății și un produs al acesteia. Trebuie să recunoaștem că și la noi în încercarea de a lupta împotriva infracționalității cea mai des folosită metodă a fost închisoarea.

În prezent, pornind de la numărul scăzut de indivizi “recuperați” după executarea pedepsei cu închisoarea, de la efortul bugetar considerabil cerut de o bună funcționare a sistemului penitenciar, de la rezultatele nefavorabile obținute în lupta împotriva recidivei, Ministerul Justiției intenționează ca reforma procesului penal, a sistemului de executare a pedepselor să cuprindă introducerea și dezvoltarea măsurilor și sancțiunilor penale neprivative de libertate, ceea ce presupune și o altă orientare în folosirea pedepsei cu închisoarea.24

Concepută ca o activitate de reducere a cazurilor de condamnare la pedeapsa închisorii și de mărire a eficienței acțiunilor de resocializare, probațiunea ca idee s-a conturat în sistemul penitenciar românesc la sfârșitul anului 1996, dar numai experimental neavând suport legislativ.

Winston Churcill spunea, încă înaintea celui de-al doilea Război Mondial că: “Civilizația unei societăți se poate observa din atitudinea pe care aceasta o are față de categoriile marginalizate social”. Alături de celelalte servicii cu caracter social și umanitar, serviciile de probațiune încearcă să modifice atitudinea publicului față de delincvenți și delincvență, încercând în acest fel să sprijine reintegrarea socială a acestora.

Conceptul a fost îndelung testat la nivel european și mondial dovedind un înalt profesionalism, introducerea acestui sistem în Justiția din România fiind astfel profund justificată.

Instituția va servi ca unul dintre principalii indicatori ai marilor schimbări ce se realizează în vederea continuării procesului de reintegrare europeană. Această nouă instituție – probațiunea – pentru executarea sancțiunilor penale, ca măsură alternativă la pedeapsa cu închisoarea a reușit să demonstreze în toate țările unde este folosită, că un delicvent poate fi în același timp penalizat pentru fapta comisă și ajutat în plan social și uman.

2.2.1. Premisele activității de privațiune.

Justiția penală se află în plină reformă, acțiunea desfășurându-se atât pe planul actelor normative care reglementează procesul penal, cât și al instituțiilor chemate să asigure executarea pedepselor într-un context umanist. În acest spirit se înscrie și înființarea Serviciului de Probațiune în septembrie 1998, în cadrul Ministerului de Justiție stabilindu-se și o strategie națională pentru intervalul 1999-2004 de coordonare și dezvoltare a centrelor experimentale de probațiune din țară.

Serviciul de probațiune și implicit toate centrele experimentale din țară se bucură de sprijinul experților britanici care asigură Guvernului României asistență complexă în vederea implementării conceptului de probațiune la toate nivelele, a pregătirii resurselor umane necesare dezvoltării sistemului, precum și consultanța de specialitate în vederea formulării strategiei pertinente de adaptare a sistemului de probațiune englezesc la realitatea complexă românească.

Asistența britanică a fost posibilă datorită Fondului Know-How care asigură și strategiile de pregătire în Marea Britanie a consilierilor de probațiune.

Centrele de experimentale de probațiune au fost înființate pe baza ordinelor ministrului justiției, funcționând pe baza prevederilor din Codul Penal referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, măsura educativă a libertății supravegheate și la liberarea condiționată. În scopul desfășurării optime a activității de probațiune au fost încheiate protocoale de colaborare cu instanțele judecătorești, parchetele de pe lângă acestea, unitățile penitenciare, precum și cu autoritățile locale interesate.

În literatura de specialitate se menționează faptul că măsurile alternative sunt de două ori mai eficiente decât închisoarea și de douăzeci de ori mai ieftine. Având în vedere că dinamica intrărilor-ieșirilor din penitenciar se ridică la 80 de mii de deținuți anual ne punem câteva întrebări:

Ce efecte pozitive pot avea supraaglomerarea și condițiile precare din penitenciar ? Ce eficiență pot avea eforturile de reeducare în condițiile privării de libertate, care va fi calitatea exersărilor practice ale abilităților însușite atunci când după ani de detenție realitatea din afară este schimbată semnificativ. Care sunt efectele etichetării “fost pușcăriaș ”, “a fost în pușcărie ?”

Mentalitatea noastră este încă plină de prejudecăți, iar comportamentele noastre de evitare sau marginalizare a unor astfel de oameni funcționează foarte frecvent. Evident, comunitatea trebuie să-și spună părerea, dar ar trebui să fie mai conștientă de puterea sa de intervenție, mai responsabilă de soarta semenilor săi.

Nu combatem însă utilitatea penitenciarului ca instituție de reeducare în cazurile cu un ridicat pericol social, dar trebuie să recunoaștem că mult prea ușor criticăm și judecăm oamenii, prea ușor ei sunt privați de libertate.

Filozofia activității de probațiune este în acord cu cele două teze ale “criminologiei republicane”formulate de Braithwaite:

maximizarea auto-determinării individuale a infractorului și asumarea obligațiilor și responsablităților ce decurg de aici;

utilizarea minimală a penalităților și a instituțiilor de excluziune socială.25

Activitatea acestor servicii de probațiune reprezintă nu doar aplicarea unei pedepse alternative celei privative de libertate, ci și, sprijinirea celor care au încălcat legea, apare drept firească implicarea asistenței sociale în munca de probațiune.

Aplicarea valorilor asistenței sociale și a metodologiei proprii acesteia are loc începând cu realizarea evaluării psihologice a individului la solicitarea instanțelor de judecată, continuă pe perioada executării pedepsei privative de libertate sau a celei alternative și se încheie odată cu finalizarea asistării sociale post-penale.26

Ideea de probațiune s-a conturat încă din anul 1996 când Penitenciarul Arad a semnat actul de naștere a primului Serviciu Experimental de Probațiune din România. Acesta a beneficiat de sprijinul informațional și consiliere tehnică oferite de instituții specializate din Anglia – Universitatea Exeter și Serviciul de Probațiune din Devon – în cadrul programului “Parteneriat pentru Justiție”, intermediat de organizația nonguvernamentală “Europa pentru Europa”. Experiența acumulată și rezultatele pozitive obținute de acest centru experimental au făcut ca într-un interval de timp destul de scurt programul experimental să se extindă și în alte județe.27

La Centrul de Reeducare Găești, Serviciul de Probațiune și-a început activitatea care a fost centrată pe resocializarea minorilor și a tinerilor infractori. Și aici au fost obținute rezultate notabile din care amintim: elaborarea unor fișe de cunoaștere și evaluare, referate statistice de cunoaștere și evaluare care au fost apreciate și folosite în luarea unor decizii atât a judecătoriei orașului Răcari, cât și la cea din Găești. S-a întreprins consilierea cu familiile minorilor, cu lucrătorii de poliție; s-au realizat consilii ale victimelor în sensul aplanării unor posibile conflicte în perioada post-penală.28

În cadrul Penitenciarului Gherla au fost organizate programe de reinserție socială pentru anumite categorii de deținuți, la care au fost antrenați studenți, asistenți sociali, actori de teatru și educatori din cadrul penitenciarului. Iată câteva din aceste programe:

“Pregătirea deținuților din Penitenciarul Gherla în vederea reintegrării lor socio-profesionale ”, asigurându-se calificarea unui număr de 107 deținuți în meseriile de bucătar și ospătar;

“Reintegrarea delincvenților rromi din Penitenciarul Gherla”a vizat educarea moral-creștină și medicală, precum și consiliere din punctul de vedere al asistenței sociale;

“Teatrul ca terapie pentru deținuți” cu două proiecte: “Dramaturgia” și “Teatrul ca terapie socială”;

“Programul de asistență socială a minorilor și tinerilor care au comis infracțiuni contra proprietății, în vederea evitării recidivei și a realizării reinserției lor sociale și profesionale”;

“Programul de cercetare privind perspectivele reintegrării sociale a persoanelor necăutate de familii în detenție”.29

Prin înființarea serviciilor de probațiune se umanizează și mai mult acțiunea justiției penale atât prin reîntărirea garantării drepturilor fundamentale ale persoanelor care execută măsuri sau sancțiuni penale, cât și prin asumarea de către serviciile de probațiune – parte integrantă a Ministerului Justiției – a unui rol activ în prevenirea criminalității și, pentru prima dată în România, a asistenței speciale acordate victimelor actelor infracționale.

Așadar, necesitatea elaborării cadrului legislativ care să reglementeze instituția privațiunii era inevitabilă.

2.2.2. Cadrul legislativ al activității de probațiune.

Guvernul României a adoptat în ședința din 29 august 2000 Ordonanța nr.92 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate. O.G. nr.92/2000 a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2000.

Potrivit art.16 al.3 din O.G. nr.92/2000 “pe data numirii în funcție a consilierilor de reintegrare socială și supraveghere, potrivit dispozițiilor al. 1, centrele experimentale de probațiune își încetează activitatea”.

Serviciile de reintegrare socială și supraveghere sunt organisme specializate, fără personalitate juridică, aflate sub autoritatea Ministerului Justiției. Aceste servicii se organizează și funcționează pe lângă fiecare tribunal și pot colabora cu alte instituții și organizații guvernamentale și neguvernamentale în vederea reducerii fenomenului infracțional și creșterii gradului de siguranță socială.

Principiile activității de reintegrare socială și supraveghere sunt:

a) respectarea legii și a hotărârilor judecătorești;

b) respectarea drepturilor omului și a demnității umane și evitarea discriminării pe orice temei;

c) sprijinirea și încurajarea permanentă a persoanelor supravegheate, asistate și consiliate în vederea reintegrării lor în societate și în vederea asumării responsabilităților propriilor acțiuni prin formarea unei atitudini corecte față de muncă, ordinea de drept și regulile de conviețuire socială. (art.2 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr.92/2000)

Activitatea de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate este coordonată de către Direcția de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate din cadrul Ministerului Justiției care este denumită în continuare Direcția de reintegrare socială și supraveghere.

“Personalul de reintegrare socială și supraveghere este format din șefii serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, precum și din consilierii de reintegrare socială și supraveghere”. (art.7 al.1 O.G. nr.92/2000)

Atribuțiile serviciilor de reintegrare socială și supraveghere:

a) supraveghează respectarea de către persoana condamnată a măsurilor prevăzute la art. 86 al.1 lit.a) – d) din C.p.;

b) supraveghează executarea obligațiilor impuse condamnatului de către instanță, prevăzute cu art.86 al.3 lit.a) – f) din C.p.;

c) supraveghează executarea obligațiilor impuse minorului de către instanță, prevăzute în art.103 al.3 lit.a) – c) din C.p.;

d) întocmesc, la cererea instanțelor de judecată, referatele de evaluare cu privire la persoanele prevăzute la art.1 sau cu privire la inculpați;

e) colaborează cu instituțiile publice în vederea executării măsurii obligării minorului la prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public;

f) desfășoară, la cerere, activități de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce privește comportamentul social, de grup și individual;

g) inițiază și derulează programe speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni;

h) inițiază și derulează, împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu organizații guvernamentale și neguvernamentale române și străine, programe de resocializare a persoanelor prevăzute în art.1 (“persoane care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate”) și în art.3 al.2 (“persoane condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate”) care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condițiilor impuse de instanța de judecată și pentru reintegrarea lor socială;

i) colaborează cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele fizice și juridice din raza lor de competență, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională;

j) orice alte atribuții prevăzute de lege.

(art.11 al.1 O.G. nr.92/2000)

Competența teritorială. Serviciu de reintegrare socială și supraveghere este competent să exercite atribuțiile prevăzute de lege cu privire la persoanele față de care s-au dispus măsurile prevăzute în art.86 al.1 lit.a) – d) din C.p. sau una ori mai multe dintre obligațiile prevăzute în art.86 al.3 lit.a) – f) sau în art.103 al.3 lit.a) – c) din C.p., precum și cu privire le inculpații pentru care instanța a solicitat referate de evaluare, care locuiesc în circumscripția tribunalului pe lângă care funcționează serviciul de reintegrare socială și supraveghere.

În cazul persoanelor condamnate la o pedeapsă cu privare de libertate care sunt incluse în programe de resocializare, competent este serviciul de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție se află unitatea penitenciară unde acestea execută pedeapsa.(art.4 al.1 și 2 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr.92/2000)

2.3. Aspecte practice ale activității de probațiune.

2.3.1. Activitatea pe lângă instanțele de judecată.

La cererea instanțelor de judecată, serviciul de reintegrare socială și supraveghere întocmește un referat de evaluare cu caracter consultativ și de orientare care are rolul de a oferi instanței de judecată date privind persoana inculpatului sau, după caz, persoanele menționate în art.1 din O.G. nr.92/2000 (“persoane care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate”), nivelul instrucției școlare, comportamentul, factorii care influențează sau pot influența conduita generală, precum și perspectivele reintegrării în societate.

Referatul este întocmit de consilierul de reintegrare socială și supraveghere în baza uneia sau a mai multor întrevederi cu persoana pentru care instanța a solicitat referatul de evaluare. Consilierul va contacta, după caz, membrii familiei, școala sau unitatea la care persoana își desfășoară activitatea, precum și orice alte persoane care ar putea oferi informații utile pentru întocmirea referatului de evaluare.

Potrivit art. 9 al 1 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 92/2000 “Referatul de evaluare cuprinde următoarele părți:

introducere;

sursele de informații utilizate la întocmirea referatului;

date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul;

factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul;

perspectivele de reintegrare în societate.”

După completarea datelor cuprinse în introducere, celelalte părți ale referatului de evaluare vor fi prezentate pe scurt, într-o formă motivată, evitându-se, pe cât posibil, folosirea unor termeni de specialitate sau exprimări care ar face dificilă înțelegerea conținutului referatului.

În cazul inculpaților, datele privind persoana acestora se referă la:

a). trecutul infracțional;

b). mediul familial și social;

c). nivelul instrucției școlare și al pregătirii profesionale;

d). comportamentul persoanei înainte și după comiterea faptei;

e). factorii care au favorizat comportamentul infracțional;

f). dacă este cazul, modul în care a îndeplinit anterior obligațiile stabilite de instanța de judecată ( art. 12 din Regulament ).

În cazul inculpaților minori, datele privind persoana acestora vor privi și condițiile în care a crescut și a trăit, precum și modul în care părinții, cel care l-a adoptat sau tutorele își îndeplinesc obligațiile ce le revin.

Dacă consideră necesar, consilierul va include în referatul de evaluare date privind starea fizică și mintală, precum și dezvoltarea intelectuală și morală a inculpatului, furnizate de specialiști desemnați în acest scop.

În cazul persoanelor prevăzute în art. 1 din O.G. nr. 92/2000 (persoane pentru care s-a dispus o pedeapsă neprivativă de libertate), datele privind persoana acestora se referă la mediul social și familial, evoluția persoanei din punct de vedere educațional și profesional, comportamentul pe perioada supravegherii, precum și modul în care a executat obligațiile stabilite de instanța de judecată.

Factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul se referă la factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infracțional, cât și la factorii de natură să accentueze dezvoltarea acestuia.

În cazul persoanelor supravegheate, acest capitol va cuprinde și referiri privind riscul de săvârșire din nou a unor infracțiuni și riscul de sinucidere sau de autovătămare ( art. 14 al 1 și 2 din Regulament).

Perspectivele de reintegrare în societate vor fi prezentate pe scurt, obiectiv și motivat. În cazul inculpaților, nu se vor face propuneri sau recomandări instanței de judecată privind soluția ce urmează a fi dată în cauză.

În cazul persoanelor prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 92/2000, dacă se constată că șansele de reintegrare în societate sunt reduse, se face doar mențiune în acest sens, fără a se formula propuneri sau recomandări instanței de judecată privind măsura ce trebuie luată.

Referatul de evaluare va purta pe prima pagină în colțul din dreapta sus mențiunea “strict confidențial după completare” și se va depune la instanța de judecată în termen de 14 zile de la data primirii solicitării.

2.3.2. Activitatea în comunitate.

Serviciile de reintegrare socială și supraveghere supraveghează îndeplinirea obligațiilor impuse de instanța de judecată în sarcina persoanelor menționate în art. 1 din O.G. nr. 92/2000.

Serviciile de reintegrare socială și supraveghere vor încheia protocoale cu organizațiile nonguvernamentale ce desfășoară activități în domeniu în vederea colaborării în procesul de reintegrare a infractorilor și a supravegherii eficiente a acestora.

Pentru fiecare persoană supravegheată se întocmește un dosar de supraveghere a executării obligațiilor stabilite de instanță. Acest dosar de supraveghere cuprinde:

a). hotărârea instanței de judecată;

b). planul de supraveghere;

c). referatul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, atunci când este cazul;

d). referatul de evaluare solicitat de către instanță pe perioada supravegherii, atunci când este cazul.

Dosarul de supraveghere va conține și rapoarte privind desfășurarea supravegherii, cu referire la modul de îndeplinire a măsurilor și /sau obligațiile stabilite de instanța de judecată.

Ori de câte ori apreciază că este necesar, serviciul de reintegrare socială și supraveghere va solicita autorităților competente desemnarea unor specialiști în vederea întocmirii și derulării planului de supraveghere. Acești specialiști pot fi psihologici, sociologi, cadre didactice, medici sau orice alți specialiști a căror opinie este considerată necesară ( art. 20 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 92/2000 ).

Fiecare plan de supraveghere va include un capitol distinct privind nevoile sau problemele identificate ale persoanei supravegheate și riscul săvârșirii din nou a unor infracțiuni sau al punerii în pericol a siguranței publice.

Supravegherea executării măsurilor prevăzute în art. 86 al 1 lit. a)- d) C.p.

Consilierul însărcinat cu supravegherea trebuie să stabilească în planul de supraveghere numărul, durata, frecvența și locul întrevederilor cu persoana supravegheată.

Persoana condamnată este obligată să anunțe în prealabil serviciul de reintegrare socială și supraveghere în legătură cu orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință, precum și despre orice deplasare care depășește 8 zile, comunicând noua adresă, număr de telefon, precum și, după caz, data întoarcerii (art. 86 al 1 lit. b) C.p.).

Persoana condamnată este obligată să comunice și să justifice orice schimbare a locului de muncă și să comunice orice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență (art. 86 al 1 lit. c),d) C.p.).

În cazul în care se constată neîndeplinirea măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 86 al 1 lit. a)- d) C.p., consilierul îl înștiințează pe șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere care sesizează instanța de judecată.

Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 86 lit. a)- f) din C.p.

În cazul în care condamnatul este obligat să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori calificare, consilierul verifică nivelul instrucției școlare sau al pregătirii profesionale în vederea înscrierii persoanei supravegheate la un curs corespunzător.

În cazul în care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre judecătorească să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile fixate de instanță, consilierul va colabora cu organele de poliție și primăria, care vor sesiza orice schimbare.

În cazul obligației de a nu frecventa anumite locuri, a obligației de a nu intra în legătură cu anumite persoane, a obligației de a nu conduce nici un vehicul sau anumite vehicule, consilierul verifică modul de respectare a acestor obligații și păstrează o legătură permanentă cu organele de poliție, precum și cu orice persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informații privind îndeplinirea sau neîndeplinirea de către persoana supravegheată a acestor obligații (art. 34-36 din Regulament).

În cazul obligației de a se supune unor măsuri de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării, serviciul de reintegrare socială și supraveghere identifică pe plan local unitățile sanitare, precum și organizațiile, instituțiile sau specialiștii care desfășoară programe de recuperare a toxicomanilor sau alcoolicilor, în vederea includerii persoanei supravegheate în aceste programe.

În cazul neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de art. 86 al 3 lit. a)- f) din C.p. va fi sesizată instanța de judecată (art. 38 din Regulament ).

Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 103 al 3

lit. a)- c) .

În cazul în care minorul este obligat să nu frecventeze anumite locuri sau să nu intre în legătură cu anumite persoane, consilierul responsabil de caz, în vederea supravegherii respectării obligației, va păstra o legătură permanentă cu familia minorului sau, după caz, cu persoana ori instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului, cu reprezentanții autorităților locale, organelor de poliție, precum și cu orice persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informații despre îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației de către minor.

În cazul în care minorul este obligat să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță se va încheia un protocol de colaborare cu instituția de interes public și autoritate publică interesată. Pe durata executării obligației, serviciul de reintegrare socială si supraveghere analizează în ce măsură supravegherea minorului contribuie la procesul de resocializare a acestuia ( art.42-44 din Regulament ).

Activitatea în penitenciar.

Fiecare serviciu de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție se află una sau mai multe unități penitenciare poate încheia un protocol de colaborare cu administrația sau administrațiile penitenciare în vederea stabilirii de comun acord a categoriilor de persoane condamnate care pot fi incluse în programe de resocializare, precum și a conținutului și duratei acestor programe. ( art. 48 din Regulament ).

Așadar, activitatea de asistență și consiliere se va desfășura și în unitățile penitenciare, dar includerea în astfel de programe a persoanelor condamnate va fi posibilă numai cu acordul acestora.

Scopul acestor intervenții este de a asigura persoanelor aflate în stare de detenție să se pregătească pentru liberare, în așa fel încât să scadă șansele de recidivă, precum și pentru a realiza o profundă legătură între societatea civilă și deținuți pe durata executării pedepsei.

Pentru a asigura obținerea modificărilor de comportament necesare unei vieți cu respectarea legilor după punerea în libertate, consilierii de reintegrare socială și supraveghere care își desfășoară activitatea în interiorul penitenciarelor oferă deținuților posibilitatea de a participa la diferite programe speciale: educație civică, etică și bune maniere, cum se poate găsi un loc de muncă, educație privind consumul de alcool și droguri, educație igenico-medicală ( în special SIDA), precum și programe de terapie psihosocială( împotriva comportamentelor sexuale aberante, controlul agresivității, rezistență la factori majori de stres, rezolvarea stărilor conflictuale, etc.).

Se caută într-un mod intens să se descopere și să se înlăture, pe cât posibil, adevăratele cauze care au dus la comiterea faptei în trecut și se facilitează întâlniri regulate cu familia, contactarea diferitelor locuri de muncă sau a diverselor organisme care pot sprijini reintegrarea socială a delincvenților: cazare, hrană, îmbrăcăminte, etc.

Serviciile de reintegrare socială și supraveghere, împreună cu personalul specializat în asistență și consiliere din cadrul administrației penitenciarelor, pot derula programe privind activități lucrative, socio-educative, de instruire școlară și formare profesională pentru persoanele condamnate. (art. 11 al 2 din O.G. nr. 92/2000)

În activitatea de asistență și consiliere se acordă o atenție deosebită condamnaților minori și tineri, persoanelor condamnate care întâmpină dificultăți în menținerea legăturilor cu familia, precum și pregătirii pentru liberare a persoanelor condamnate.( art. 48 al.3 din Regulament ).

CAP. III. REINTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR CARE EXECUTĂ PEDEPSE PRIVATIVE DE LIBERTATE .

3.1. Psihologia persoanei deținute

Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața deținutului și cu cât le va rezolva mai repede cu atât sentimentul de străin se va diminua. Va începe cu explorarea treptată a mediului și va continua cu învățarea argoului; se va resemna în fața “uitării”celor de afară și se va replia pe sine. Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice.30

Mediul penitenciar nu poate permite exteriorizarea autentică a sentimentelor și gândurilor din partea deținuților, întrucât relațiile interumane dintre ei sunt marcate de privarea de libertate, de frustrarea afectivă și informațională. Raporturile dintre deținuți sunt dominate de interese materiale imediate, care alterează ambianța morală și dau un conținut distorsionat valorilor morale fundamentale.31

La nivelul grupului de deținuți, dreptatea este uneori bazată pe forță, cinstea înseamnă loialitate față de interesele de grup, omenia confundată cu mila sporadică față de cei mai nefericiți, demnitatea concretizată prin impunerea voinței proprii și determinarea celorlalți să asculte în condiții în care teama se confundă cu respectul.32

Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan: dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă, învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța, structura imaginii de sine și câte altele, pot fi sursa dificultăților de relaționare și cu ceilalți deținuți. Confesiunile au diverse motivații: nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor, nevoia de eliberare dintr-o tensiune, nevoia de a impresiona.33

Penitenciarizarea este un proces real care cuprinde majoritatea deținuților și se manifestă prin interiorizarea unei mentalități specifice, un nivel de aspirație scăzut, lipsa preocupării pentru viitor, convingerea că este etichetat definitiv, renunțarea la tot ce implică timp și un efort de voință și nu în ultimul rând o imagine de sine negativă.34

Reducerea spațiului de viață, regresiunea satisfacțiilor, recentrarea intereselor pe lucruri mărunte, alterarea comunicării, supunerea totală, dar mai ales faptul că după o scurtă ședere în penitenciar deținuții înțeleg într-adevăr amploarea consecințelor asupra lor și a viitorului lor, sunt tot atâtea motive de reordonare a valorilor intime. Într-o lume în care s-au pierdut semnificațiile umanizante, nu mai rămâne loc decât pentru a conjuga verbele “a avea” și “a trăi” pe principiul “acum, aici, mie”. Această devalorizare a lumii și a propriei vieți este handicapul cel mai rău care se poate dobândi în penitenciar.35

Factorul care se impune cu brutalitate având consecințe ample asupra deținuților noi depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii. Efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri: cresc sentimentele negative (mânie, depresie), se pierde controlul situațiilor, scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră, se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit, crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor, vocii, mirosului și mai ales prin intimitatea conversației).

Mai încet sau mai repede se instalează la mulți deținuți o intoleranță emoțională față de ambianța penitenciară: procesul începe cu aspectele privind condițiile fizice ale detenției – spațiu restrâns, mirosuri neplăcute, somn dificil, baie posibilă doar când este programat, zgomot permanent – și continuă cu cele rezultate din relațiile interumane – agresiuni verbale, zvonuri absurde, vorbărie interminabilă, opinii divergente, practici anormale la vedere în sfera sexualității, înstrăinarea cu forța a unor bunuri personale, umilințe de tot felul care adâncesc o dată în plus sentimentul singurătății.36

Când devii “nimeni”, când statutul persoanei dispare, problema demnității pare un lux inutil. Apar bizareriile comportamentale, excesele, minciunile, vidul interior: este perioada resentimentelor în care totul este devalorizat – familie, rude, prieteni, chiar propria persoană – iar dorința de răzbunare este foarte puternică. Se fac denunțuri, se deschid procese de divorț, se refuză vizita familiei, nu se răspunde la scrisori. Această perioadă se instalează la aproximativ doi ani de la depunerea în penitenciar și durează uneori destul de mult (câțiva ani). Autorănirile, greva foamei, înghițirile de obiecte – cuie, ace, sârme, bare de la pat – sunt foarte frecvente. “Complexul zidurilor” este atotputernic: dezamăgit de ce se află în jurul său, deținutul se refugiază în sine, dar dacă nici aici nu găsește nimic, se cufundă total în condiția de deținut.37

Cu toate aceste considerații pesimiste, după un timp deținutul se liniștește: cere să iasă la muncă, primește diferite responsabilități, participă la întrecerile sportive, continuă cursurile școlare, se califică într-o nouă meserie, citește Biblia, ia parte la bucuriile și necazurile celorlalți…

3.1.1. Privarea de libertate – eveniment traumatic în existența individului.

Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situație cu amplă rezonanță în modul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate.

Restrângerea acută a libertății individuale, relațiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis și activitățile monotone, toate acestea sunt resimțite de către deținut drept atingeri ale integrității sale ca ființă umană.38

“O lume lipsită de dragoste, dar care năzuiește cu disperare spre dragoste” (NIETZSCHE), penitenciarul este o frontieră a civilizației, acest subsistem social va fi incapabil de a fi contemporan cu societatea în care funcționează.39

În multe cazuri, impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanetizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber. Individul ajuns pentru prima dată în penitenciar este traumatizat psihologic. La aceasta se adaugă frustrările caracteristice noului mediu în care intră: diminuarea gamei contactelor fizice, psihice și psihosociale, sărăcia vieții de relație, relațiile impersonale, activitatea monotonă și controlată, regim strict, lipsa informațiilor ca și bariera psihosocială dintre deținut și funcționarii penitenciarului. Ca o rezultantă a impactului detenției asupra individului, apar fenomene de teritorialitate – comportamentul de apărare a teritoriului propriu, manifestat printr-o exagerată îndârjire în “apărarea spațiului personal” (locul de culcare, de spălare etc.).40

Șocul încarcerării și contactul cu subcultura carcerală îl fac în scurtă vreme pe deținutul să-și elaboreze “o strategie de supraviețuire”, constând fie într-un comportament de consimțire-integrare (de conformare pasivă sau de relaționare activă cu ceilalți deținuți și cu mediul de detenție).

În contactul cu ceilalți deținuți, remușcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise, gata “fabricate” în penitenciar, la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni deculpabilizante.41 Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și nu rareori asistăm la modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial consideră că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciază ca fiind prea aspră.42

În planul conduitei, de la morala conformistă fundată pe vinovăție se trece la morala frustrării întemeiate pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, soarta omului în lume, atitudini neconstructive față de muncă, familie, legalitate și implicit față de instituția penitenciară.43

Foarte frecvent deținuți și deținutele din toate categoriile fac trimiteri de tipul “viitorul este prea nesigur pentru a-mi face proiecte serioase” sau “timpul pierdut nu îmi permite să mă mai fac om de treabă”.

În relațiile lor, deținuți strecoară o undă de fatalitate pentru faptul de a fi ajuns în penitenciar și asta, după părerea lor, echivalează cu un eșec moral ce îi va marca toată viața. Cu cât sunt mai înaintați în vârstă, deținuții sunt tot mai convinși că: “un om deștept trăiește clipa” și “lucrul cel mai important în viață este să faci ceea ce-ți place”, nemairămânând loc decât pentru a trăi pe principiul “acum, aici, mie”.44

Această devalorizare a lumii și a propriei vieți este handicapul cel mai greu rezultat în urma detenției.

3.2. Activități menite să servească pregătirii unui deținut pentru liberare sa din penitenciar.

S-a dovedit de nenumărate ori că este greu să pregătim o persoană pentru libertate, atunci când trăiește în captivitate, de a face ca o persoană să trăiască din nou o viață normală într-o societate deschisă, în timp ce trăiește într-o colectivitate “anormală” și “închisă”, sau de a pregăti indivizii să ducă o viață responsabilă, fără a li se da nici un fel de responsabilitate.45

Pregătirea pentru liberare a deținutului este capătul drumului, este scopul muncii socio-educative, fundamentul activităților cultural-educative desfășurate în penitenciar.

Pregătirea pentru liberare implică o organizare în fiecare penitenciar care să asigure:

1.- o politică de individualizare a pedepsei sub aspectul regimului de detenție aplicat;

2.- un dispozitiv specific, format din personal competent, psiholog, sociolog, pedagog și alte categorii pregătite în sensul prestării unei activități de observare, obținere de informații, fișe de cunoaștere a personalității deținutului, a evoluției sale, deci supraveghetori bine pregătiți, medicul și preotul penitenciarului, membrii compartimentului de probațiune;

3.- o procedură de coordonare a activității desfășurate în penitenciar cu mediul deschis, format din reprezentanți locali ai Direcției Muncii și Protecției Sociale, ai Ministerului Educației și Ministerului Culturii, comitete de probațiune, etc.46

“A pune regulile în acțiune”, manualul internațional realizat de un colectiv de specialiști de la Națiunile Unite și Penal Reform Internațional arată în Regula 58 că “Scopul și justificarea pedepselor și măsurile privative de libertate sunt protejarea societății împotriva crimei. Un asemenea scop nu va fi atins decât dacă perioada privativă de libertate este folosită în scopul de a obține, în măsura în care este posibil, ca delincventul, odată liberat, să nu fie numai dornic, ci și capabil să trăiască respectând legea și îngrijându-se de propriile nevoi”.

“În acest scop, regimul penitenciar trebuie să facă apel la toate mijloacele educative, morale, spirituale și la alte forțe și la formele de asistență adecvate și accesibile, căutând să le aplice conform nevoilor tratamentului individual al delincvenților”. (Regula 59)

Regula 60(1) arată că “regimul locurilor de deținere trebuie să caute să reducă diferențele care pot exista între viața din închisoare și viața liberă, în măsura în care aceste diferențe tind să slăbească simțul responsabilității deținutului sau a respectului cuvenit demnității lor ca ființe umane”. “Înainte de sfârșitul executării unei pedepse, este de dorit să se ia măsurile necesare pentru a asigura deținutului o revenire progresivă la viața din societate”. (Regula 60(2))

“Standardul Națiunilor Unite de reguli minime pentru tratamentul deținuților ”(S.M.R.) arată că pregătirea pentru liberare este un lung proces care începe odată cu pedeapsa. Liberarea este o experiență traumatizantă, chiar dacă ea este binevenită pentru deținuți și pentru familie; indivizii, rolurile lor în familie și atitudinile lor unii față de ceilalți se schimbă inevitabil în timpul încarcerării. Contactele personale, de-a lungul executării pedepsei, asigură prilejul de a face față acestor schimbări.

“Deținutul trebuie să fie încurajat să mențină sau stabilească relații cu persoane sau organe din exterior care să poată favoriza interesele familiei sale, ca și propria sa readaptare socială.” (Regula 80 din manualul “A pune regulile în acțiune”).

3.2.1. Adaptarea procesului reeducativ în raport cu personalitatea infractorului. Resocializarea.

Personalitatea infractorului este un concept de criminologie complex care înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noțiunea juridico-penală de infractor. Infractorul din punct de vedere juridic – este persoana care cu vinovăție, săvârșește o faptă sancționată de legea penală; din punct de vedere criminologic are o semnificație complexă datorită condiționărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea.47

Încercările de portretizare a infractorilor prezintă importanță atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalității infractorilor și totodată la evidențierea unor aspecte privind formarea și evoluția unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută pe linia organizării unor acțiuni sociale preventive, cât și pe linia elaborării unor programe de recuperare și reinserție socială.48

Studiile de specialitate au stabilit că în structura personalității infractorului pot să apară o serie de modificări la nivelul structurilor moral-afective și moral-relaționale, modificări privind pragul de toleranță la frustrații, sedimentarea unui sentiment de devalorizare și de nedreptate, contradicții interne ale eu-lui, precum și faptul că în structura personalității individului ajuns în mediul penitenciar există o anumită dinamică, determinată de impactul detenției și care generează conduite diferite față de cele din mediul liber.

Deși sistemele penale includ o gamă largă de sancțiuni și pedepse, ele trebuie să fie cât mai mult individualizate, astfel încât să conducă la reducerea riscului reiterării unor noi fapte antisociale de către individul condamnat și reabilitarea lui normală după executarea pedepsei.

Conceptul de individualizare a pedepselor rezidă în baza ideologică a doctrinei terapeutice. Conform acestui concept, individul trebuie tratat, iar tratamentul trebuie adaptat la caracteristicile personale.49

“A aplica o pedeapsă care să-l onoreze pe criminal ca pe o ființă rațională” spune F. Hegel. “Condamnarea este un fel de excomunicare și tocmai de aceea ea dezonorează” susținea R. Saleilles, și mai adăuga că “pedeapsa, pentru a-și atinge scopul nu trebuie să facă să se piardă onoarea, ea trebuie sa ajute ca aceasta să fie recâștigată. Ea trebuie deci, contrar a ceea ce se întâmplă astăzi, să dezvăluie ideea de demnitate personală, căutând să distrugă corupția morală care o face să dispară și care se opune ca această demnitate să-și ia locul său în interiorul conștiinței”.

Principiul potrivit căruia detenția și privirea de libertate trebuie folosite ca o ultimă soluție este acceptat în majoritatea sistemelor penale de sancționare a delincvenților, considerându-se că privarea de libertate să fie luată numai atunci când pedepsele mai puțin radicale nu pot fi acceptate.50 Cu toate acestea, regimul de tratament și resocializare a infractorilor diferă sensibil de la o țară la alta, mergând de la internarea acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise și până la închiderea lor totală în penitenciare și instituții speciale de maximă siguranță și securitate.

Tratamentul trebuie subordonat unor finalități care urmăresc:

a). cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici și pregătirea școlară și profesională adecvată a deținuților, în vederea prevenirii deteriorării personalității lor;

b). dobândirea unei vieți adecvate și a unor îndeletniciri sociale, prin educarea socială și pregătirea în vederea readaptării lor potrivit vieții din afara penitenciarului;

c). asistență de specialitate și îndrumare expertă în scopul de a soluționa nevoile personale și a rezolva problemele personale ale deținuților.

Activitatea de reeducare a celor care au încălcat prevederile legilor și a normelor de conviețuire socială presupune din partea personalului cunoștințe aprofundante de psihologie. Educatorul trebuie să faciliteze apropierea de el a deținutului, să stabilească relația dintre infracțiune și constantele personalității acestuia, să pregătească terenul unei noi raportări la valorile sociale după executarea pedepsei.51

A fi partener cu un individ care a greșit față de societate nu este posibil decât dacă educatorul este un punct de referință pentru infractor, un model de înțelegere profundă a structurilor realității, a poziției autentice a omului în lume, a îndatoririlor și a drepturilor sale.52

În mediul de detenție, una dintre cele mai eficiente forme de intervenție a psihologului și a educatorului o constituie psihoterapia non-directivă concepută de psihologul american Carl Rogers, deoarece permite atingerea unor obiective esențiale pentru reeducare:

1.- Reintegrarea socială este influențată pozitiv de grăbirea maturizării afective a subiectului;

2.- Efecte durabile în plan reeducativ apar doar când deținutului este ajutat să se cunoască pe sine, să înțeleagă mecanismele care au stat la baza formării comportamentului său deviant;

3.- Cunoașterea și activarea resurselor latente ale deținutului sporesc încrederea în propriile capacități, făcându-l deschis la acțiunile de reeducare exercitate asupra sa.

Resocializarea reprezintă o modalitate de reconvertire, reorientare și remodelare a personalității individului delincvent condamnat la o sancțiune penală de reeducare și retransformare a comportamentului acestuia în raport cu normele și valorile acceptate în societate.53 Implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea altuia, resocializarea presupune o “rupere completă cu trecutul”, un control instituționalizat exercitat în anumite stabilimente de profil prin:

a). restructurarea profundă a personalității individului delincvent în ideea prevenirii reiterării unor noi acte delincvente;

b). asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană și în conformitate cu normele comunității;

c). restabilirea “din mers” a rolurilor jucate de individul delincvent în viața socială, prin încadrarea lui treptată într-o rețea normală de relații cu comunitatea socială din care a făcut parte.

Resocializarea delincventului se realizează în două etape:

a). în timpul executării sancțiunii penale, când se urmărește prioritar schimbarea și transformarea vechiului sistem de norme, valori și convingeri ale delincventului prin dirijarea comportamentului său spre scopuri dezirabile social, utilizându-se în acest scop forme de normalizare, deschidere și responsabilizare a delincventului dintre cele mai diverse;

b). după executarea sancțiunii penale, când se urmărește reinserția postpenală a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea unui nou statut și îndeplinirea unor noi roluri, ca și diminuarea efectelor procesului de “stigmatizare” în viața socială.54

În conformitate cu “Regulile europene pentru penitenciare privind regimul și tratamentul deținuților”, resocializarea și recuperarea morală a delincvenților trebuie subordonate unor finalități menite să asigure deținuților condiții de viață compatibile cu demnitate umană și cu standardele și normele acceptate în cadrul comunității.

“Tratamentul nu trebuie să pună accentul pe excluderea deținuților din societate, ci dimpotrivă, pe faptul că ei continuă să facă parte din ea. În acest scop, trebuie recurs în măsura posibilului, la cooptarea organismelor comunității pentru a ajuta personalul așezământului în sarcina de readaptare socială a deținuților. Asistenții sociali, care colaborează cu locurile de deținere au misiunea de a menține sau a ameliora relațiile deținutului cu familia și cu autoritățile sociale care îi pot fi folositoare. Trebuie să se facă demersuri în vederea garantării drepturilor referitoare la interesele civile, siguranței sociale și a altor avantaje sociale ale deținuților, pe măsura compatibilității cu legea și cu pedeapsa de executat ”.(Regula 61)55.

3.2.2. Activitatea moral – religioasă în penitenciar în contextul regulilor europene.

Prin protocoalele din 1992 și 1997 încheiate între Patriarhia Română și Ministerul Justiției sunt arătate unele reguli de urmat în activitatea moral-religioasă din cadrul sistemului penitenciar.

Aceste protocoale pun în lumină regulile europene și mondiale cu privire la drepturile omului în general și ale deținutului în special, documente la care a aderat și țara noastră.56

Libertatea credinței religioase este unul din drepturile umane de bază garantate de art. 18 din Declarația Drepturilor Omului aparținând Națiunilor Unite și art. 18 al Convenției Internaționale privind drepturile civile și politice.

În art. 18 din Pactul Internațional se arată că “Orice persoană are dreptul la libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public, cât și în particular, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea de rituri”. Totodată se arată că “nimeni nu poate fi supus unei constrângeri care ar aduce atingere libertății sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa”.

Libertatea de credință și cult este stipulată și în manualul internațional “A pune regulile în acțiune”, lucrare realizată de un colectiv de specialiști de la Națiunile Unite și Penal Reform Internațional, în capitolul IV, art. 35-40 unde se arată că de când libertatea conștiinței religioase a devenit un drept uman de bază, deținuților trebuie să li se ofere posibilitatea să aibă acces la astfel de servicii prin propria lor voință. Acest lucru necesită ca sprijinul și asistența spirituală să fie tot timpul la îndemâna deținuților. De aici rezultă că religia este un drept al deținuților și nu o datorie a acestora.

Regulile 41 și 42 din lucrarea “A pune regulile în acțiune” arată că în caz că numărul deținuților justifică și împrejurările permit, trebuie numit sau aprobat un reprezentant calificat care să fie autorizat să organizeze periodic slujbe religioase și să facă de fiecare dată când este indicat, vizite duhovnicești în particular deținuților care au religia sa. Nici unui deținut nu i se va refuza dreptul de a intra în legătură cu reprezentantul calificat al unei religii.

În regula 42 se arată că fiecărui deținut i se va permite să își satisfacă nevoile sale religioase prin participarea la serviciile religioase puse la dispoziție în instituție, având în posesie cărțile sale religioase.

Acei dintre deținuți care îmbrățișează convingeri religioase extreme care pot prejudicia libertatea altor persoane nu au dreptul să-și exercite convingerile respective. (art. 38 din “A pune regulile în acțiune”.)

Biserica a arătat dintotdeauna îngăduință și toleranță față de fiecare fiu al său păcătos sau mai puțin păcătos, de aceea a încercat de-a lungul timpului să desfășoare o activitate intensă în rândul deținuților pentru a putea fi redați societății ca oameni de omenie.57 S-a încercat punerea în practică a principiului potrivit căruia morala creștină și în general preceptele, învățăturile ortodoxe și creștine constituie temelia activității de reabilitare moral – comportamentală desfășurată cu deținuți.

În prezent se desfășoară în penitenciare programul “EDUCOREL” (Educație religioasă și moral-creștină) care se aplică pentru cei care încalcă legea și care nu mai realizează distincția dintre Bine și Rău, pentru cei care nu-i mai interesează moralitatea faptelor lor. Pentru acești oameni este o imperioasă nevoie de înțelepciunea Cărții cărților, pentru că ei nu au încălcat numai legea, ci și legea cea veghe de mii de ani a Sfintei Scripturi.

Munca misionară a preotului în penitenciar se impune a fi susținută cât mai intens de voluntarii creștini, de comunitățile religioase care prin aportul lor material și spiritual pot contribui într-o mare măsură la îndreptarea celui vinovat.58

Pe plan internațional a fost înființată Organizația Creștină “Prison Fellowship International” de către Charles Colson în 1976, recunoscută și afiliată Organizației Națiunilor Unite, care are ca scop să determine o implicare tot mai mare a comunității în general și a bisericii creștine în special, în munca de educație spirituală și de sprijinire a resocializării deținuților.59

Esența acestei activități misionare este aceea că numai o educație spirituală îl poate determina pe cel care a comis o infracțiune să-și reclădească o viață nouă, bazată pe valorile moralei creștine. Organizația “Prison Fellowship International” numără peste 250.000 de voluntari în întreaga lume.60

Această activitate misionară a preotului în penitenciar coroborată cu activitatea celorlalte culte creștine ori cu asociațiile de caritate, precum și cu activitățile specifice recuperării sociale și morale a deținuților, nădăjduim că va duce la întoarcerea “oii rătăcite” la pieptul Mântuitorului, la reintegrarea, îndreptarea și resocializarea deținuților din penitenciarele noastre.

3.2.3. Activitatea cultural-educativă în penitenciar.

În proiectarea activității cultural-educative s-a avut în vedere ca timpul petrecut în detenție să contribuie la ridicarea nivelului de școlarizare și calificare profesională, precum și a celui de cultură generală printr-o varietate de programe educative.61

Totodată s-a urmărit înțelegerea de către deținuți a regulilor de conviețuire socială și a modului de respectare a acestora. În întreaga activitate s-a promovat principiul prevăzut de “Regulile europene pentru penitenciare”, potrivit căruia administrația penitenciarelor are datoria morală de a sprijini și determina pe deținuți să-și dezvolte acele calități și abilități care le pot favoriza integrarea în societate și adoptarea unui mod de viață bazat pe respectarea legilor.62

La baza tuturor activităților desfășurate a fost pusă cunoașterea cât mai complexă a personalității deținuților, căutându-se să se valorifice toate sursele ce pot aduce informații despre personalitatea acestora (dosare, teste, discuții individuale cu deținuții și familiile acestora, studii de caz, observarea comportamentului, etc.).63

Fiecare penitenciar are amenajat cel puțin un club pentru deținuți, o bibliotecă, instalație de proiecție cinema, stație de radioamplificare, un stand de carte cu vânzare exclusivă pentru deținuți, un număr de televizoare și alte mijloace audio-video.64

În cadrul diversificării tipurilor de activități a fost extinsă preocuparea pentru atragerea deținuților la realizarea lunară a unor publicații de mic tiraj, ca reviste și gazete volante care au o mare eficiență educativă, atât prin calitatea conținutului transmis, cât și prin faptul că reprezintă un rezultat al muncii deținuților de a transmite colectivității unele mesaje educative.65

În organizarea unor activități în sprijinul reintegrării au avut loc colaborări cu persoane și personalități, organe și organizații, agenți economici, instituții nonguvernamentale de pe plan local sau național cum sunt: direcții ale muncii și protecției sociale, inspectoratele de poliție, arhivele statului, unități de învățământ superior, organizațiile neguvernamentale: Salvați copiii, Prison Fellowship International, Serviciu umanitar pentru penitenciare.66

Regula 65 din “A pune regulile în acțiune”- manual realizat de un colectiv de specialiști de la Națiunile Unite și Penal Reform International, prevede că “tratamentul persoanelor condamnate la detenție sau la o măsură similară va avea drept scop, atât cât permite durata pedepsei, să trezească în ei dorința de a trăi în conformitate cu legea și de a se putea întreține după liberare, pregătindu-i pentru acest lucru. Tratamentul va fi în așa fel încât să încurajeze autorespectul și să le dezvolte simțul responsabilității”, iar Regula 66 arată că “pentru realizarea acestor scopuri vor fi folosite toate mijloacele adecvate incluzând asistența religioasă în țările în care acest lucru este posibil, educația, orientarea și pregătirea profesională, asistența socială, consilierea în problema găsirii unei slujbe, dezvoltarea fizică și întărirea caracterului moral, în concordanță cu nevoile personale ale fiecărui deținut, ținând cont de evoluția sa socială și infracțională, de capacitățile sale fizice și mintale, de temperament, de durata pedepsei și de planurile sale pentru viitor”.

În cele ce urmează voi prezenta un set de programe socio-educative care sunt aplicate în penitenciare, aceste programe-cadru având rolul de a orienta intervenția de resocializare, atât în penitenciar, cât și în comunitate.

Program INSTAD (Adaptarea instituționalizată a persoanelor aflate în custodie penitenciară) prin care administrația penitenciară are datoria de a-i ajuta pe deținuți să se adapteze și să se integreze mai bine vieții din penitenciar și, în egală măsură, să-i facă să conștientizeze că penitenciarul are un caracter socializant, având o funcție custodială și o alta socio-educativă. Tot în această perioadă se fundamentează strategiile de îndreptare a persoanelor sancționate cu pedepse privative de libertate și se începe complexul și dificilul proces de recuperare morală și socială a acestora.

Program ALFAZ (Alfabetizarea deținuților). Educația și instrucția școlară, ca modalități de socializare, vor însoți formarea indivizilor, cu deosebire a persoanelor aflate în cea mai mare dificultate, cum este și cazul persoanelor neștiutoare de carte din custodia penitenciarelor. Școlarizarea deținuților asigură o serie de avantaje pe plan educațional-formativ: în planul raporturilor deținuților-elevi cu pedeapsa pe care o execută și mediul penitenciar, aceste avantaje se concretizează în folosirea timpului de detenție pentru instruire, valorificarea cât mai bună a perioadei de detenție; în planul raporturilor deținuților cu societatea, după liberare, avantajele școlarizării pot fi și mai accentuate, manifestându-se în lărgirea orizontului cultural și îmbogățirea cunoștințelor, achiziționarea unor atitudini pozitive, posibilitatea de a promova într-o meserie și a presta o muncă utilă.

C. Program CEB ( Educația bunului cetățean).

Obiectivele operaționale specifice acestui program sunt:

să cunoască și să respecte principalele valori umane și norme morale fundamentale și regulile care conduc viața în comunitate ;

să formeze și să consolideze principalele deprinderi ale comportamentului social;

să înțeleagă că încălcarea normelor de comportare civilizată și faptele antisociale sunt sancționate de societate și legile sale;

să dezvolte valorile “conștiință națională și patriotică”;

să cunoască și să asimileze valorile democrației și cunoștințele despre principalele drepturi și obligații ale omului și cetățeanului într-un stat de drept;

să formeze buni cetățeni, în spiritul respectului pentru libertate și democrație, capabili să-și îndeplinească îndatoririle civice.

Program DIFICIL (Inițierea, încurajarea, întreținerea și dezvoltarea legăturilor cu familia și comunitatea).

“Prin familie și comunitate, înapoi la societate” – scopurile acestui program sunt:

reducerea diferenței dintre viața de detenție și viața din comunitate;

menținerea, ameliorarea și inițierea legăturilor persoanelor aflate în custodia penitenciarelor cu familia;

satisfacerea nevoilor de informare a deținuților, în ceea ce privește derularea vieții familiare și a celei comunitare;

stimularea interesului deținutului pentru viața comunității: reimplicarea lui în viața comunitară, cunoașterea evenimentelor semnificative;

redobândirea unor rațiuni de existență, de sensuri existențiale importante: familia și comunitatea.

Dintre obiectivele operaționale ale acestui program amintim:

– stabilirea unor relații de parteneriat cu parteneri externi, interesați în a acorda ajutor deținuților pentru întoarcerea graduală la viața familială și socială, respectiv comunitară;

– sprijinul comunității locale pentru reintegrarea în societate a persoanelor care au ispășit pedeapsa cu închisoarea și monitorizarea integrării deținutului în viața familială, comunitară și socio-profesională.

E. Program EDUCOSAN (Educația pentru sănătate).

Sănătatea fizică și mintală a deținuților reprezintă aspectul vital și vulnerabil al vieții din detenție. Obiectivele operaționale specifice acestui program sunt:

– să formeze, să dezvolte și să consolideze unele deprinderi de igienă a muncii, alimentație rațională și igienă alimentară, viața sexuală și igiena raporturilor sexuale, regim rațional de muncă, odihnă și recreere, igienă, curățenie și ordine, igienă personală, ținută vestimentară corespunzătoare, mediu ambiant, igienă a programului zilnic, respectarea normelor sanitare de conviețuire, etc.;

– să consolideze igiena corporală și individuală (curățenie și îngrijirea pielii, a unghiilor, părului, gurii, ochilor, nasului, urechilor și a altor organe);

Program EDUCOLEX (Educația juridică).

Scopurile acestui program sunt:

– prevenirea infracțiunilor și a altor fapte antisociale;

– cunoașterea legilor țării și a prevederilor diferitelor acte normative și educarea în spiritul respectării lor;

– formarea “conștiinței sociale” a deținuților.

G. Program PROLIB (Pregătirea pentru liberare).

Pregătirea pentru liberare face parte din procesul de reabilitare a deținutului și are ca scop sprijinirea acestuia în vederea unei bune reintegrări sociale. Scopul ultim al pregătirii pentru liberare este prevenirea recidivei.

Obiective:

– derularea unor programe care să răspundă nevoilor deținuților: de consolidare a abilităților sociale și a autocontrolului, de reorientare comportamentală, de combatere a consumului de alcool etc.;

– păstrarea și consolidarea legăturilor cu familia;

– menținerea legăturii cu comunitatea;

– menținerea legăturii cu ultimul loc de muncă;

– oferirea informațiilor despre deținut celor care îl vor asista după punerea în libertate.

H. Program STRADAV (Asistență specială, ajutor terapeutic și recuperator pentru deținuții vulnerabili) .

Obiectivul programului îl reprezintă procesul de integrare / reintegrare în corpul social sănătos al unor indivizi cu un anumit handicap (afectiv, de comunicare, școlar, relațional) care s-au autoexclus, atentând la securitatea comunității. Subiecții vizați sunt:

– deținuții cu handicapuri fizice sau psihice care pot crea disconfort sau care sunt ușor manipulabili;

– deținuții dependenți de un viciu puternic stabilizat: alcool, droguri;

– deținuții homosexuali și seropozitivi (H.I.V.);

– deținuții insuficient educați (cu grave carențe educaționale).

Program DERIS (eliminarea depresiei la deținuții expuși la risc înalt de suicid).

În detenție, destul de repede dezamăgirea ia locul disperării: părăsit de familie (“În penitenciar îți cunoști prietenii de afară”),67 deținutul devine nefericit, pesimist, inhibat, îi vine greu să se concentreze, să întrețină conversații, simte o sfârșeală generală, apatie, tristețe adică într-un cuvânt devine depresiv.

Obiectivele operaționale ale acestui program:

– schimbarea opțiunii de viață a deținutului;

– dezvoltarea de abilități pentru a putea lupta împotriva stărilor depresive;

– diminuarea depresiei și stresului provocat de aceasta (pentru îndepărtarea riscului suicidal);

– reducerea numărului de tentative suicidare și a numărului sinuciderilor la deținuții depresivi;

– modificarea percepțiilor și reprezentărilor (de tip depresiv) deținuților, astfel încât să aibă o imagine mai apropiată de realitate, despre sine, despre viață, despre mediul în care se află și în ce scop;

– asigurarea unei stări de sănătate bio-psiho-morală a deținutului în vederea redării lui societății;

– conștientizarea deținutului în vederea unei mai bune înțelegeri a semnificației sociale și personale a faptei sale și a consecințelor ei, în scopul prevenirii și combaterii recidivei.

J. Program VADD (Diminuarea agresivității deținuților violenți).

Obiective operaționale ale acestui program sunt:

– descoperirea și lichidarea unor surse majore de frustrație și agresiune;

– utilizarea unor activități competitive care să consume agresivitatea;

– captarea interesului și a acestor categorii de deținuți și favorizarea implicării lor în remodelarea și automodelarea personalității;

– furnizarea de servicii specializate: asistență psihologică, psihiatrică, socială (și umanitară), religioasă (și moral-creștină), pedagogică (și psihopedagogică specială), juridică.

Acest program se adresează în mod special deținuților nerecidiviști și recidiviști care au comis fapte cu violență deosebită.

K. Program CONIS (Completarea nivelului de școlarizare) are ca scopuri:

– educația prin instruire școlară;

– formarea și dezvoltarea intelectuală;

– dezvoltarea simțului responsabilității pozitive;

– echilibrarea și încurajarea unei bune purtări;

– conștientizarea posibilităților de afirmare socială.

L. Program PROFORD (Formare și dezvoltare profesională).

Scopul acestui program este calificarea sau recalificarea deținuților în diferite meserii în funcție de oferta forței de muncă și repartizarea geografică a acesteia.

Acest program se derulează în parteneriat cu: Regia Autonomă Multiproduct, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii și Protecției Sociale, O.N.G.-urile române și străine, asociații nonprofit, agenți economici, sponsori etc.

M. Program SME (Educație în sprijinul muncii).

Prin muncă, omul își găsește locul în interiorul comunității locale, al societății, alături de ceilalți indivizi și în strânsă legătură cu ei. Scopurile acestui program:

– conștientizarea utilității sociale a muncii;

– contribuția la creșterea capacității condamnatului de a-și asigura o viață normală și ajutor pentru a ajunge în domenii de responsabilitate socială după liberare;

N. Program EDUCOFAM (Educația pentru viața de familie).

Programul este structurat pe problemele cuplului, relația părinți-copii, importanța socială a familiei, etc.

În vederea pregătirii pentru viața de familie și pentru viața socială a viitorului adult, programul vizează:

– să inițieze în aspectele cele mai diverse ale existenței și vieții de familie, cu variatele ei valori de comportament (demnitatea, adevărul, libertatea, respectul).

– să dezvolte responsabilitatea deținuților pentru viața familială.

O. Program EDUCOSPORT (Menținerea tonusului fizic și psihic prin activități de educație fizică și sport).

Organizarea și desfășurarea în condiții adecvate activităților sportive contribuie la menținerea și întărirea stării de sănătate a deținuților. La majoritatea unităților s-au amenajat terenuri de sport, unde s-au organizat jocuri de fotbal, volei, tenis, cu participarea unui număr mare de deținuți.68

P. Program CIID (Combaterea ideilor iraționale la deținuți).

Scopurile acestui program sunt:

– reorganizarea personalității deținutului;

– adecvarea comportamentului deținutului la normele sociale;

– creșterea disponibilității de integrare a deținutului;

– maturizarea personalității și rezolvarea unor zone de conflict intrapsihic;

R. Program ACTIVCLUB (Activitățile de club).

Clubul deținuților va avea o serie de funcții care să corespundă nevoilor reale ale deținuților:

– funcția informativă;

– funcția de odihnă și recreere, ca nevoie de repaus, de liniște, de “odihnă activă”, a anihilării oboselii nervoase și fizice;

– funcția de divertisment, vizitând necesitatea de refacere a “tonusului vital” și a “bucuriei de viață”;

– funcția de stimulare și organizare a trebuinței de sociabilitate;

– funcția cultural-educativă în plan etic, civic, etc.

Desigur, pentru ca aceste programe să poată fi aplicate este nevoie de personal specializat: medici, psihologi, sociologi, educatori și, odată cu intrarea în vigoare a O.G. nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate și Regulamentul de aplicare a acestei ordonanțe, considerăm că s-a reușit formarea unei baze metodologice clare care permite extinderea și intensificarea procesului recuperativ al celor aflați în detenție, prin conștientizarea la aceștia a capacităților proprii și participarea lor la acțiuni cultural-educative, care să le dea încredere în calitățile lor și sentimentul utilității sociale.

3.2.4. Regimul de muncă în penitenciar.

Voi prezenta comparativ două documente privind munca deținuților: Regulile penitenciare europene – 1987 și Legea 23/1969 privind executarea pedepselor și Regulamentul privind executarea unor pedepse și a măsurii preventive.69

Din cele prezentate, observăm că majoritatea recomandărilor din “Regulile penitenciare europene” (1987) se regăsesc în legea și regulamentul românesc din 1969.

3.3. Necesitatea organizării asistenței postpenale a foștilor deținuți.

Specific pentru mentalitatea deținuților este faptul că odată ajunși în penitenciar nu se mai gândesc cum va fi viața lor după liberare.69

Cauzele descurajării sunt multiple: mulți declară că “în situația mea este greu să nu pierzi speranța de a realiza ceva în viață”, alții sunt convinși că “perioada petrecută în detenție va influența în rău viața lor viitoare”, alții fac trimiteri de tipul “viitorul este prea nesigur pentru a-mi face proiecte serioase” sau “timpul pierdut nu-mi permite să mă mai fac om de treabă” și cu cât înaintează în vârstă deținuții afirmă că “un om deștept trăiește clipa” și “lucrul cel mai important în viață este să faci doar ce îți place”.70

Plecând de la cele arătate, credem că ajutorul acordat foștilor deținuți trebuie înțeles în toată plenitudinea sa: asistența socială trebuie să includă cu necesitate continuarea și după liberare a tratamentului aplicat în penitenciar.

În continuare voi puncta câteva aspecte ale muncii de asistare socială, care se ridică în cazul persoanelor private de libertate atât pe timpul executării pedepsei, cât și în etapa postpenală:

Percepțiile și expectanțele ex-deținuților și ale familiilor lor pot fi diferite. Ambele părți pot avea nevoie de asistență socială pentru a se readapta unii la alții ținând seama de schimbările și problemele pe care fiecare le-a cunoscut, ori le cunoaște în prezent;71

Atât ex-deținutul, cât și familia sa pot să aibă temeri referitoare la reacția comunității, vecinilor cu privire la revenirea ex-deținutului;

Se întâmplă uneori ca în perioada în care ex-deținutul a lipsit, familia să se fi putut, tocmai de aceea, bucura de o perioadă de relativ calm și acum se teme de revenirea la vechea situație (abuz de alcool din partea celui care revine, certuri, tensiuni);72

O altă situație ce solicită intervenția de tip asistență socială este aceea în care ex-deținutul trebuie sprijinit în reinserția sa socială fără ca el / ea să aibă suportul imediat al familiei (ex.: acolo unde familiile s-au rupt în timpul executării pedepsei). În acest caz asistarea are în vedere, mai ales, formarea acelor îndemânări sociale, referitoare la un mod de viață independent;

O altă direcție de intervenție poate avea în vedere asistarea ex-deținutului în rezolvarea nevoilor sale practice, imediate, legate de liberare, în special cele referitoare la bani, locuință și loc de muncă.73

Prin urmare, perspectiva asistenței sociale pune în evidență într-o lumină specifică atât rolul pedepsei (privative de libertate și a celei alternative), cât și impactul ei asupra persoanei infractorului, asupra familiei acestuia și, nu în ultimul rând, asupra comunității.

Devine astfel mai clar de ce asistentul social și consilierul de probațiune (“consilier de reintegrare socială și supraveghere” după intrarea în vigoare a O.G. nr. 92/2000), profesioniști ce lucrează cu persoane având o conduită antisocială au ca principală funcție cea de reconciliere, sprijinind deținuții în efortul lor de reabilitare și reinserție socială și implicând comunitatea în acest demers care are ca ultimă finalitate tocmai sporirea siguranței acesteia și a încrederii ei în sensul și eficiența justiției.

3.3.1 Rolul factorilor de control social în integrarea postpenală a infractorilor

Procesul de reintegrare postpenală a foștilor infractori este un proces care se desfășoară pe fondul crizei pe care o traversează societatea românească (lipsa locurilor de muncă, nivelul redus de trai, rata ridicată a șomajului, inflația în continuă creștere etc.) și a creșterii fenomenului criminalității cu toate efectele sale negative, inclusiv sentimentul de insecuritate socială pe care acesta l-a indus în comunitatea umană.74

În acest context general, foștii infractori sunt priviți, în general, prin prisma efectelor formelor grave de manifestare a criminalității. În primul rând, ne confruntăm cu fenomenul ”stigmatizării” care apare în urma comiterii unei infracțiuni, dar, mai ales, în urma sancționării infractorului. Individul astfel etichetat devine inevitabil marginalizat.

Reacția de respingere a societății determină aproape întotdeauna o contrareacție din partea acestuia, manifestată în opoziție față de normele legale. De aici, dificultatea pentru cel etichetat de a se smulge din mediul infracțional, de a se integra în societate.75

Resocializarea ca proces de reorientare stă la baza reintegrării în viața socială a delincvenților. În procesul de resocializare un rol important revine mediului familial care, prin mijloace specifice, poate asigura individului noi raporturi sociale, noi modele de comportament, ruperea de faptele delincvente anterior săvârșite și reorientarea spre scopuri dorite și permise de societate.

Familia are unul din cele mai grele roluri în tot acest proces de reintegrare postpenală pentru că ea reprezintă pentru delincvenți “totul” și ea este tot ce i-a rămas chiar și după ce și-a pierdut libertatea. De aceea este esențial să se mențină legăturile cu familia și, mai ales, membrii familiei să-l trateze astfel încât să se simtă tot timpul că a fost în sânul familiei și că prezența lui aduce o oază de liniște acesteia. De modul în care este primit în familie depinde mult credința viitoare a acestuia.76

“Deținuților trebuie să li se permită, sub supravegherea necesară, să comunice cu familiile lor și cu acelea ale prietenilor în care poate avea încredere, la intervale regulate, atât prin corespondență, cât și primind vizita acestora” (Regula 37).77

Același manual prevede în Regula 81 că “serviciile și organele oficiale sau nu, care ajută deținuții puși în libertate să își regăsească locul în societate, trebuie, după posibilități, să procure deținuților puși în libertate, actele și documentele de identitate necesare, să le asigure o locuință, loc de muncă, haine potrivite și adecvate climei și anotimpului, ca și mijloace necesare pentru a ajunge la destinație și pentru a rezista în timpul perioadei care urmează imediat după punerea în libertate”. Așadar, se acordă atenție aspectelor practice ale liberării. Unii deținuți au familii sau prieteni capabili să îi întâmpine, în timp ce alții nu au așa ceva. Administrației penitenciare îi revine responsabilitatea de a veghea ca nici un deținut să nu fie liberat din închisoare fără mijloace de supraviețuire.78

Desigur reforma sistemului penitenciar a început și se încearcă adaptarea legislației noastre la legislația europeană, iar un pas important s-a făcut prin intrarea în vigoare a O.G. nr. 92/2000 și a Regulamentului de aplicare a acestei ordonanțe prin care s-au organizat serviciile de reintegrare socială și supraveghere și, se urmărește adoptarea unei noi legi de executare a pedepselor.

Aceste servicii au importante atribuții79 în ceea ce privește reintegrarea socială și, dispunând de personal specializat (tineri plini de entuziasm) și rezultatele încurajatoare obținute de centrele experimentale de probațiune, avem convingerea că s-a pornit pe un drum bun și, în viitor, vor trebui intensificate colaborările cu organizațiile neguvarnamentale și implicarea comunității în procesul de reintegrare socială.

Cap. IV REINTEGRAREA SOCIALĂ A PERSOANELOR CARE EXECUTĂ PEDEPSE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE.

4.1. Alternative la pedeapsa închisorii

Creșterea ratei criminalității corelată cu insuficiența resurselor financiare și inexistența unor spații adecvate pentru deținere, care îngreunează realizarea funcțiilor pedepsei, determină necesitatea identificării și punerii în practică a unor noi soluții pentru reprimarea comportamentelor antisociale.80

Tendința sistemului punitiv către extinderea unei reprimări mai severe a atingerilor aduse valorilor juridice și sociale și către creșterea progresivă a pragului de pedepsire, nu este de natură să conducă la obținerea rezultatului scontat (scăderea fenomenului infracțional prin reprimarea comportamentelor deviate).81

Legiuitorii din diferite state membre ale Consiliului Europei au încercat să consacre legislativ o serie de măsuri alternative pedepsei privative de libertate.

O serie de măsuri alternative se aplică cu succes în practica unor state: Austria (suspendarea condiționată a executării pedepsei); Belgia (amânarea parțială a executării pedepsei; probațiunea; liberarea condiționată; grațierea); Franța (amânarea parțială a executării pedepsei principale); Irlanda (probațiunea; achitarea delincventului cu condiția ca acesta să aibă o conduită bună în viitor); Italia (suspendarea condiționată a executării pedepsei); Elveția (amânarea executării pedepsei care îmbracă trei forme: amânarea pură și simplă; amânarea grevată de condiții; amânarea cu restricția supravegherii); Turcia (acest stat cunoaște un spectru larg de măsuri alternative ce pot fi aplicate încă din faza de urmărire penală. Astfel, se poate dispune suspendarea condiționată a urmăririi penale, amânarea sau încetarea acesteia, iar dacă se ajunge la condamnare, judecătorul poate pronunța o hotărâre de condamnare la prestarea unei munci de utilitate publică în libertate ori arestul la domiciliu. De asemenea, judecătorul are posibilitatea să acorde circumstanțe atenuante speciale sau poate dispune suspendarea executării pedepsei).82

Anglia dispune de un sistem de asistență socială foarte dezvoltat, fapt care a permis crearea și perfecționarea serviciului de probațiune care și-a demonstrat eficiența, obținând încrederea comunității în avantajele și eficacitatea măsurilor alternative la pedeapsa privativă de libertate.

Legislația penală din țara noastră consacră, la rândul său, o serie de măsuri precum: suspendarea condiționată a executării pedepsei; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; executarea pedepsei la locul de muncă; liberarea condiționată și există propuneri privind introducerea amânării pronunțării hotărârii judecătorești și a măsurilor în folosul comunității.

4.2. Propuneri privind activitatea de probațiune în faza executării pedepselor neprivative de libertate.

4.2.1. Suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Prin dispunerea suspendării condiționate executării pedepsei, instanța de judecată apreciază că reeducarea infractorului poate avea loc și fără executarea pedepsei prin stimularea eforturilor de autoeducare ale acestuia, dovedită prin buna conduită în termenul de încercare.83

Condițiile de acordare sunt prevăzute de art. 81 C.p. :

– pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă, iar această pedeapsă să nu fi fost aplicată pentru o infracțiune intenționată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani ori pentru infracțiunile de vătămare corporală gravă, viol și tortură (art.81 al. 1 lit. a și al. 3 C.p.);

– infractorul nu a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 C.p. (fapte comise din culpă, fapte comise în timpul minorității, fapte dezincriminate sau amnistiate, fapte pentru care a intervenit reabilitarea). (art. 81 al. 1 lit. b și art. 81 al. 1 lit. b, teza a-II-a );

– convingerea instanței că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia. (art. 81 al. 1 lit. c).

Suspendarea condiționată a executării pedepsei se poate dispune și în caz de concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată pentru concurs este închisoare de cel mult 2 ani. (art. 81 al. 2 C.p.).

Aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei nu are ca efect suspendarea executării măsurilor de siguranță care au fost luate și nici a obligațiilor civile ale condamnatului. (art. 81 al. 5 C.p.).

Durata suspendării condiționate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat și se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un termen fix de 2 ani, iar dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 1 an. (art. 82 C.p.).

Pe timpul termenului de încercare condamnatul este ținut să aibă o bună comportare, în sensul de a nu mai săvârși alte infracțiuni, să-și achite obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, iar la împlinirea termenului de încercare pedeapsa se va stinge, iar condamnatul va fi reabilitat de drept.

Considerăm că, după intrarea în vigoare O.G. nr. 92/2000, instanța, pentru a-și forma convingerea că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia, va solicita serviciilor de reintegrare socială și supraveghere întocmirea unui referat de evaluare cu privire la persoana infractorului care va avea caracter consultativ și de orientare.84

4.2.2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este o formă de suspendare condiționată a executării pedepsei închisorii în care condamnatul pe durata termenului de încercare este supus unor măsuri de supraveghere și de respectare a unor obligații pe care le stabilește instanța de judecată în conformitate cu legea.85

Condițiile de acordare sunt prevăzute de art. 86C.p:

– pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani, iar când pedeapsa a fost aplicată pentru un concurs de infracțiuni, suspendarea se poate dispune numai dacă aceasta nu depășește 3 ani ( art. 86 al. 1 lit. a și al. 2 C.p.);

– infractorul nu a fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 C.p. ( art. 86 al. 1 lit. b C.p.);

– aprecierea instanței că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru condamnat. ( art. 86 al 1 lit. c).

Suspendarea nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 81 al. 3.86

Termenul de încercare se compune din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp, stabilit de instanța între 2 și 5 ani. ( art. 86 al. 1 C.p.).

Pe durata termenului de încercare, potrivit dispozițiilor art. 86 al. 1 C.p., condamnatul trebuie să se supună unor măsuri de supraveghere, dar după înființarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere prin O.G. nr. 92/2000, judecătorul desemnat cu supravegherea a fost înlocuit cu consilierul de reintegrare socială și supraveghere. Aceste măsuri de supraveghere sunt:

a). să se prezinte, la datele fixate la serviciul de reintegrare socială și supraveghere;

b). să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c). să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d). să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

Totodată, instanța poate să impună respectarea uneia sau a mai multe din obligațiile prevăzute de art. 86 al. 3 C.p.:

a). să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare;

b). să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condiții fixate de instanță;

c). să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

d). să nu intre în legătură cu anumite persoane;

e). să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;

f). să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Deoarece despre rolul consilierilor de reintegrare socială și supraveghere în îndeplinirea de către condamnat a măsurilor de supraveghere și a obligațiilor stabilite de instanță am discutat, nu voi87 reveni.

Desigur, pentru ca instanța să dispună suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, un rol important îl va avea referatul de evaluare întocmit de consilierul de reintegrare socială și supraveghere.

În cazul în care consilierul de reintegrare socială și supraveghere constată neîndeplinirea măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 al. 1 lit. a)- d) C.p. și a art. 86 al 3 lit. a)- f) C.p., înștiințează șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere, care sesizează instanța de judecată. ( art. 30 și art. 38 din Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 92/2000).

4.2.3. Executarea pedepsei la locul de muncă.

Executarea pedepsei la locul de muncă este o măsură de individualizare juridică a executării pedepsei închisorii care nu depășește o anumită durată, în libertate, prin muncă, în unitatea unde lucrează condamnatul ori altă unitate, cu anumite restrângeri de drepturi și unele penalități de ordin pecuniar, dacă instanța apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate.88

Condiții de aplicare:

– pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 5 ani, iar în caz de concurs pedeapsa să nu depășească 3 ani;

– cel în cauză să nu mai fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazul când condamnarea anterioară intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 C.p.;

– acordul scris al unității în care lucrează condamnatul să presteze munca ( modificare introdusă prin Legea nr. 104/1992);

– aprecierea instanței că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate.

Convingerea instanței că scopul pedepsei poate fi atins prin executarea acesteia la locul muncă se bazează pe: gravitatea faptei, împrejurările în care a fost comisă fapta, conduita profesională și generală a făptuitorului, posibilitățile acestuia de reeducare, etc.

Instanța, pentru culegerea acelor date, va solicita serviciului de reintegrare socială și supraveghere un referat de evaluare care va avea rol consultativ și de orientare. Pe baza datelor cuprinse în referatul de evaluare89, instanța va afla care sunt perspectivele de reintegrare socială și va proceda la individualizarea pedepsei.

Condamnatul este obligat pe timpul executării pedepsei să îndeplinească toate îndatoririle ce-i revin la locul de muncă și are aceleași drepturi ca orice salariat, dar cu anumite restrângeri ce decurg din caracterul coercitiv al pedepsei și anume:

a). din totalul veniturilor cuvenite conform legii pentru munca prestată, cu excepția sporurilor acordate pentru activitatea desfășurată la locul de muncă cu condiții vătămătoare sau periculoase, se reține o cotă de 15%- 40% stabilită în raport de cuantumul veniturilor și îndatoririlor condamnatului pentru întreținerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului;

b). drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale, aplicate la venitul net cuvenit condamnatului, după reținerea cotei prevăzute de lege;

c). durata executării pedepsei la locul de muncă nu se consideră vechime în muncă;

d). pe timpul executării pedepsei, nu se poate schimba locul de muncă la cerea condamnatului de către conducerea unității decât prin hotărâre instanței;

e). pe timpul executării pedepsei, condamnatul nu poate fi promovat, i se interzice dreptul electoral de a fi ales, nu poate ocupa funcții de conducere, iar în raport cu fapta săvârșită nu poate ocupa funcții care implică exercițiul autorității de stat, funcții instructiv-educative ori de gestiune.

Tot ca o limitare a drepturilor condamnatului, în lege ( art. 86 al. 3 C.p.) se prevede posibilitatea pentru instanță de a dispune ca, în timpul executării pedepsei, condamnatul să respecte una sau mai multe din obligațiile prevăzute în art. 86 al. 3 lit. a)- f) C.p.90

Consilierul de reintegrare socială și supraveghere va verifica dacă condamnatul respectă obligațiile stabilite de instanță91, iar în cazul în care constată nerespectarea acestora va fi sesizată instanța de judecată.

Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi revocată în cazurile prevăzute de art. 86 C.p., revocarea măsurii având drept consecință executarea pedepsei ori a restului de pedeapsă într-un loc de detenție.92

Pentru stimularea condamnaților ce execută pedeapsa la locul de muncă, care dau dovezi temeinice de îndreptare, sunt stăruitori în muncă, disciplinați și care au executat o parte din pedeapsă, în lege (art. 86 C. p.) s-a prevăzut posibilitatea încetării executării pedepsei la locul de muncă.

4.2.4. Liberarea condiționată.

Liberarea condiționată este o instituție complementară a regimului executării pedepsei închisorii, un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei, ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deținere mai înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiția ca până la împlinirea duratei acesteia să nu săvârșească infracțiuni.93

Liberarea condiționată constituie un mijloc de stimulare a condamnaților în timpul executării pedepsei închisorii la stăruință în muncă și disciplină, la grabnica lor îndreptare.

Condiții de acordare:

a). executarea unei părți din pedeapsă, ca o garanție că scopul și funcțiile acesteia au fost atinse, condamnatul s-a reeducat și nu mai este necesară executarea în întregime a pedepsei. Partea din pedeapsă ce trebuie executată diferă după forma de vinovăție cu care a fost săvârșită infracțiunea, după vârsta condamnatului și după folosirea acestuia la muncă;94

b). stăruința în muncă și disciplina condamnatului;

c). dovezile temeinice de îndreptare care se desprind din buna comportare a condamnatului în orice împrejurări, din îndeplinirea conștiincioasă a oricăror îndatoriri, din respectul față de administrația locului de deținere și atenția față de ceilalți condamnați, cu alte cuvinte îndreptarea sub aspect moral a condamnatului.95

Stăruința în muncă și disciplina ca și dovezile temeinice de îndreptare ce reflectă o bună comportare a condamnatului în timpul executării pedepsei trebuie să rezulte din procesul verbal al comisiei de propuneri constituită în acest scop și care funcționează în fiecare penitenciar. Această comisie este alcătuită potrivit Legii nr. 23/1969 din: Președinte care este procurorul delegat al procuraturii județene în a cărei rază teritorială se află penitenciarul, comandantul penitenciarului care este membru de drept în comisie, iar ceilalți membrii se desemnează de către comandant ( art. 27).

S-au făcut propuneri ca din comisie să facă parte, în afară de comandatul penitenciarului, consilierul de reintegrare socială și supraveghere, un reprezentant al compartimentului de programe socio-educative și un reprezentant al compartimentului de tratament și siguranță.96 Totodată, există propuneri ca această comisie să solicite serviciului de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă instanța în cărei circumscripție se află locul de detenție un referat de evaluare a perspectivelor de reintegrare socială a condamnatului.97

Procesul verbal întocmit în detaliu de comisie poate cuprinde propunerea către judecătoria competentă de liberare condiționată, atunci când se apreciază că au fost îndeplinite condițiile.

Efectul imediat al liberării condiționate constă în punerea în libertate a condamnatului fără restricții de drepturi în sensul că acesta nu are obligația de a se prezenta periodic la anumite organe, de a locui într-o anumită localitate, de a fi supus vreunei instituții speciale.98

În timpul liberării condiționate condamnatul este considerat în timpul executării pedepsei până la expirarea acesteia și deci pedepsele accesorii se execută, iar dacă față de condamnat s-a luat măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în anumite localități aceasta începe să se execute din momentul liberării condiționate.99

Deși legislația actuală nu stabilește rolul serviciului de reintegrare socială și supraveghere în cazul liberării condiționate, considerăm că propunerile care s-au făcut, în sensul întocmirii referatului de evaluare care să fie prezentat comisiei de liberare condiționată de către consilierul de reintegrare socială și supraveghere și, ca un consilier de reintegrare să facă parte din această comisie sau ca cererea de liberare condiționată să fie făcută chiar de consilierul de reintegrare socială și supraveghere sunt deplin justificate.

4.2.5. Măsurile în folosul comunității.

Odată cu intrarea în vigoare a proiectului legii de modificare a Codului penal, regimul executării sancțiunilor de drept penal se va modifica substanțial prin includerea în cadrul acestuia a unei categorii distincte de sancțiuni – măsurile în folosul comunității.100

Măsurile în folosul comunității au ca scop menținerea în comunitate a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, însă cei vinovați de săvârșirea lor trebuie să se supună unor restricții sau obligații care le restrâng temporar exercițiul unor drepturi sau libertăți.101

Măsurile în folosul comunității sunt:102

a). prezentarea inculpatului sau condamnatului, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu executarea sau la consilierul de reintegrare socială însărcinat cu supravegherea acestuia;

b). interzicerea de a avea vreo legătură cu victima pe o durată determinată;

c). interzicerea de a avea legături cu ceilalți participanți la săvârșirea infracțiunii pe o durată determinată;

d). interzicerea de a frecventa anumite locuri;

e). frecventarea cursurilor de resocializare organizate de către serviciile de reintegrare socială și supraveghere în colaborare cu organizații guvernamentale sau nonguvernamentale;

f). frecventarea cursurilor de învățământ sau de calificare;

g). interzicerea de a conduce orice vehicul sau anumite vehicule;

h). interzicerea de a deține sau de a purta orice armă;

i). supunerea la măsuri de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării;

j). comunicarea oricărei schimbări de domiciliu, locuință sau reședință, schimbarea locului de muncă;

k). comunicarea datelor privitoare la mijloacele de existență;

l). munca neremunerată în folosul comunității;

Munca neremunerată în folosul comunității constă în desfășurarea unei activități în domeniul serviciilor publice pe o durată între 50 de ore și 300 de ore. Activitatea se prestează după orele de program, câte 3 ore zilnic, iar în zilele nelucrătoare, exclusiv duminica, 8 ore pe zi.

Această măsură poate fi luată numai dacă există consimțământul inculpatului sau după caz al condamnatului, și numai dacă acesta este apt de muncă.103

Supravegherea executării măsurilor în folosul comunității dispuse de instanță se face de către judecătorul delegat cu punerea în executare a hotărârii și de consilierii serviciului de reintegrare socială și supraveghere, iar datele obținute se înregistrează în evidențele serviciului de pe lângă instanța în a cărei circumscripție domiciliază inculpatul sau condamnatul sau al celui de pe lângă instanța locului unde de execută aceste măsuri.104

Există propuneri ca măsurile în folosul comunității să fie dispuse de instanță pe durata amânării pronunțării hotărârii105 și a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, iar – cu excepția muncii neremunerate în folosul comunității – și pe durata liberării condiționate.106

4.2.6. Amânarea pronunțării hotărârii judecătorești.

Este o instituție ce urmează a fi introdusă pentru prima dată în sistemul nostru de drept și ea echivalează cu o suspendare a pronunțării hotărârii de condamnare.

Instanța poate să dispună, prin încheiere, amânarea pronunțării hotărârii, pe o durată între 6 luni și un an și să ia una sau mai multe dintre măsurile în folosul comunității, dacă a stabilit vinovăția inculpatului cu privire la fapta săvârșită și dacă sunt întrunite următoarele condiții107:

a). pedeapsa prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult 7 ani;

b). se apreciază că scopul legii poate fi atins chiar fără aplicarea unei pedepse;

c). cel în cauză nu a fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate și mai mare de 2 ani pentru săvârșirea unei infracțiuni din culpă.

În cazul infracțiunilor de furt ( art. 208-210), abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înșelăciune, delapidare, însușirea bunului găsit, distrugere, tulburare de posesie, tăinuire, pe lângă condițiile arătate, trebuie îndeplinite și următoarele condiții108:

a). valoarea pagubei nu depășește 10 mil. de lei;

b). există temeiuri că până la pronunțarea hotărârii paguba va fi reparată.

Dacă inculpatul a avut o bună conduită și a executat măsurile în folosul comunității dispuse pe durata amânării pronunțării hotărârii, instanța nu mai aplică o pedeapsă.109

În cazul în care inculpatul, pe durata amânării pronunțării hotărârii, săvârșește din nou o infracțiune, instanța aplică o pedeapsă pentru infracțiunea ințială și dispune contopirea ei cu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior, potrivit dispozițiilor privind concursul de infracțiuni.

În concluzie, serviciile de reintegrare socială și supraveghere au importante atribuții în ceea ce privește executarea pedepselor neprivative de libertate. Aceste servicii supraveghează respectarea măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 86 al. 1 lit. a)- d) C.p. și a art. 86 al. 3 lit. a)- f) C.p.; întocmesc, la cererea instanțelor de judecată, referate de evaluare cu privire la persoanele care au săvârșit infracțiuni, dar menținute în stare de libertate; inițiază și derulează, împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu organizații guvernamentale și nonguvernamentale române și străine, programe de resocializare a persoanelor care execută pedepse neprivative de libertate pentru reintegrarea lor socială ( art. 11 lit. a), b), d), h) din O.G. nr. 92/2000).

Pentru fiecare persoană supravegheată se întocmește un dosar de reintegrare socială și supraveghere110 care în partea finală cuprinde concluziile consilierului privind perspectivele de reintegrare socială a persoanei supravegheate sau dacă persoana respectivă s-a reintegrat în societate.

CAP.V DELINCVENȚA JUVENILĂ

5.1. Aspecte teoretice privind delincvența juvenilă

Analizând fenomenul infracțional vom descoperi că devianța socială reprezintă rezultatul unor circumstanțe ale vieții, al unor înstrăinări dobândite, în care traseul către comiterea delictului străbate trei etape111:

1. faza predelictuală în care nu se ajunge la întâlnirea cu justiția, preadolescentul sau adolescentul încercând experiențe noi, de la micile furtișaguri sau practicarea jocurilor de noroc până la alcool sau experiența prematură a unor relații sexuale. Este momentul primului semnal de alarmă când intervenția factorilor responsabili (familie, școală, etc.) are maxim de eficiență;

2. faza comportamentului delictual stabilizat în care se pune deja problema intervenției poliției și a justiției, dar șansele de resocializare se reduc simțitor;

3. faza comportamentului infracțional recurent se desfășoară până în sfera patologicului, infractorul comițând acte de maximă gravitate și de mare pericol social, iar factorul recidivă devine preponderent, recuperarea fiind aproape imposibilă.

La toate acestea se adaugă specificitatea vârstei adolescenței în care refuzul normelor, îndepărtarea de adulți, căutările și frământările caracteristice construiesc profile vulnerabile predispuse la infracțiune. Cu atât mai mult într-un spațiu închis (penitenciar sau centru de reeducare) aceste trăsături se accentuează, căpătând un potențial greu de controlat. Desigur, subiecții noștri sunt niște inadaptați construiți pe un temperament cel mai adesea labil sau, în cazuri și mai nefericite, temperamente puternice care își consumă dinamica în direcții greșite.112

O serie de cercetări de psihologia copilului au evidențiat legătura care se stabilește între manifestările comportamentale de instabilitate și impulsivitate, condițiile familiale în care au apărut, factorii extrafamiliali care le-au întreținut și actele deviante ale adolescentului.113

În acest caz se poate vorbi de adevărate stări de inadaptare socială care a fost definită ca o “nerealizare a adaptării la un minimum de cerințe sociale de ordin practic, școlar sau moral, din cauza unor deficiențe native sau survenite ale copilului sau tânărului și din cauze ce țin de familie și ambianță”.114

“Ce este delincvența juvenilă ?” Un jurist va considera delincvența juvenilă ca un fenomen constituit de ansamblul delictelor și încălcărilor comise de copiii și tinerii care n-au atins încă vârsta majoratului. Un statistician va invoca statisticile și va desemna acest fenomen ca alcătuind ansamblul unor acte antisociale săvârșite de minori și care au fost descoperite și sancționate de legea penală. Un psiholog va caracteriza fenomenul din perspectiva dezordinilor personalității și a eșecului procesului educativ; un sociolog va sublinia influențele negative ale mediului social sau familial, deficiențele lor de integrare, scăderea funcției lor de control social, etc.115

S-a încercat stabilirea unor definiții comune pentru toate țările fără a se putea ajunge la un acord unitar. În final s-a adoptat o recomandare în sensul că, în măsura posibilului, termenul de delincvență juvenilă să fie folosit numai în cazul faptelor prevăzute de legea penală.116

5.1.1. Sancțiunile aplicabile infractorilor minori.

Răspunderea penală a minorilor. Sunt prevăzute trei categorii de vârstă cu dispoziții specifice pentru fiecare. ( art. 99 C. pen.):

a). Din prima categorie fac parte minorii sub 14 ani care, fiind considerați a nu avea capacitatea psiho – fizică necesară înțelegerii consecințelor faptelor lor, nu răspund penal. Această incapacitate constituie o prezumție absolută și , ca atare, ea nu poate fi înlăturată prin proba contrară, oricât de dezvoltați fizic și psihic s-ar dovedi unii dintre făptuitorii minori care nu au împlinit vârsta de 14 ani.117

b). A doua categorie privește minorii în vârstă de la 14 la 16 ani a căror responsabilitate penală, fiind condiționată de discernământ, beneficiază de prezumția legală de incapacitate penală, prezumție care poate fi înlăturată dacă, prin proba contrarie, se demonstrează existența discernământului în momentul comiterii faptei. Așadar, subiectul activ al infracțiunii poate fi numai minorul cu discernământ.118

c). A treia categorie include pe minorii în vârstă de la 16 la 18 ani considerați a avea, în mod absolut, capacitate penală. Aceasta nu include pentru minor posibilitatea pe care o au și făptuitorii majori, de a dovedi că se găsesc în vreuna din acele situații prevăzute în art. 48-49 C.pen. (stări patologice sau anormale) care, constituind cauze de înlăturare a capacității penale a făptuitorului, exclud și răspunderea penală.119

În prezent, cadrul legal al sistemului de sancționare a minorului infractor este format din:

măsuri educative (mustrare, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ);

pedepse (închisoarea și amenda).

După cum observăm, măsurile educative sunt reglementate în ordinea gravității lor, de la simpla mustrare până la măsura educativă privativă de libertate, iar ultima dintre aceste măsuri are caracter complex având atât caracter de măsură educativă privativă de libertate, cât și de măsură de tratament medical.120

Pedepsele aplicabile minorilor se ierarhizează și ele în ordinea gravității. În toate cazurile, pedepsele aplicabile minorilor sunt mai reduse (ele se reduc, conform art. 109 al. 1 C. pen., la jumătate; în urma reducerii, în nici un caz, minimul pedepsei nu va depăși 5 ani).

De asemenea nu se aplică minorilor pedeapsa detenției pe viață (în cazul acesteia se aplică minorului închisoarea de la 5 la 10 ani) și nici pedepse complimentare, iar condamnările pronunțate pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi,121 o astfel de condamnare nu poate constitui prin termen al recidivei(art.38 lit. a).

Principiul după care se alege categoria și felul sancțiunii aplicabile minorului infractor este acela al priorității măsurii educative față de pedeapsă, iar în cadrul măsurilor educative, al priorității măsurii educative neprivative de libertate față de măsura educativă privativă de libertate.122

Legea a prevăzut, pe lângă criteriile generale de individualizare a sancțiunii din art. 72 și anumite criterii speciale de individualizare. Astfel, potrivit art. 100 al. 1 C. pen., la alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală a minorului, de comportarea lui, de condițiile în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

De asemenea, legea prevede că instanța va recurge la pedepse numai dacă apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru educarea minorului (art.100 al 2 C.pen.).

5.2. Prevenirea manifestărilor deviante în rândul adolescenților și recuperarea socială a acestora

Prevenirea devianței în rândul adolescenților urmărește atât identificarea și combaterea cauzelor și condițiilor care generează manifestări antisociale, cât și sancționarea și recuperarea socială a deviantului tânăr.123

Această activitate se materializează, în diferite țări, în elaborarea unor programe și măsuri social-educative, întemeiate pe mecanismele psihosociale ale controlului social, precum și a unor măsuri de natură juridică și administrativă, care accentuează caracterul reeducativ și resocializator al sancțiunilor și pedepselor, concomitent cu diversificarea formelor de stimulare și apreciere socială a tinerilor care se disting în activitatea socială.124

Evidențiând importanța soluționării pe cale socială a fenomenelor de devianță în rândul adolescenților, organizarea și aplicarea diferitelor programe și proiecte de combatere a acestor fenomene are un dublu caracter:

a). general-social, îndreptat spre identificarea și înlăturarea cauzelor și condițiilor generale care determină sau favorizează manifestări deviante în rândul anumitor categorii de tineri, implicând acțiunea concertată a tuturor instanțelor cu rol de socializare, integrare și control din societate;

b). special-legal, reprezentat de sistemul de sancțiuni și pedepse de natură disciplinară, administrativă sau penală, îndreptat spre combaterea și înlăturarea anumitor “situații” delincvente sau cu privire la anumiți delincvenți, implicând acțiunea organelor și organizațiilor specializate cu funcții de integrare și control social (organe represive, administrative, judecătorești etc.).125

Practicienii și specialiștii din domeniul dreptului și justiției, dar și sociologii și criminologii, operează cu această distincție între prevenția “primară”, pe de o parte, și prevenția “secundară”, pe de altă parte.

Prevenția “primară” constă dintr-un ansamblu de măsuri prin care se încearcă să se identifice toate tipurile posibile de comportament deviant, de inadaptare socială, inclusiv problemele personale și sociale ale anumitor categorii de minori și adolescenți. Ea implică angajarea și intervenția structurilor și organizațiilor societății în ansamblul ei. Spre deosebire de acest tip de intervenție generalizată, prevenția “secundară”, este concepută în sensul de intervenție și sancționare a tinerilor care au comis deja un delict sau au avut de-a face cu organe jurisdicționale, implicând acțiunea de terapie și recuperare socială a acestora.126

5.3. Exigențe funcționale ale procesului de resocializare a adolescentului deviant

Urmărind reintegrarea și readaptarea tinerilor delincvenți la cerințele vieții sociale, prin asimilarea unor norme, valori, atitudini și cunoștințe compatibile cu principiile morale de conviețuire socială, procesul de resocializare întreprins în instituțiile de profil implică o serie de exigențe funcționale vizând atât continuitatea scopurilor sale în timp, cât și derularea sa în raport cu mai multe etape succesive.127

În acest proces trebuie să se țină seama de evoluția previzibilă a societății și a factorilor formativi-educativi care vor exercita influențe asupra conduitei minorilor, ca și de resursele financiare și de personalul necesar pentru o acțiune de resocializare cât mai eficace și eficientă.128

Fixarea obiectivelor procesului de resocializare trebuie să se bazeze pe proiectarea în prealabil a finalităților (recuperarea și reintegrarea în societate a minorilor, inducerea capacității de autonomie personală, modelarea conștiinței moral-juridice etc.).129

5.3.1. Caracterele procesului de resocializare

Considerând terapia de grup ca o acțiune absolut indispensabilă, dar neignorând aspectele individualizate și personalizate ale terapiei cazurilor “problemă”, atribuim procesului de resocializare întreprins în instituțiile specializate următoarele caractere130:

a). globalitate – concretizată în utilizarea conjugată a eforturilor de natură pedagogic-formativă și informativ-culturală prin care se poate asigura minorilor internați o linie de conduită adecvată, asimilarea unor deprinderi pozitive, a unor norme și valori corespunzătoare în domeniul teoretic-general, profesional, moral, juridic etc.; caracterul global al procesului de resocializare vizează integrarea acțiunilor educatorilor, profesorilor, maiștrilor-instructori, psihologilor, asistenților sociali, întregului personal într-un efort comun, care vizează reintegrarea socială a minorilor, redarea lor familiei și societății;

b). continuitate – manifestată prin luarea în “custodie” a minorului până la sfârșitul ciclului educativ, adică de la începutul internării până la recuperarea și reintegrarea socială a fostului delincvent;

c). integrare – constând în reunirea, într-o perspectivă unitară, împărtășită de întregul personal, a tuturor procedeelor și tehnicilor de resocializare, îmbinând latura terapeutică cu cea preventivă, funcțiile de supraveghere și control ale comportamentului cu cele de reabilitare socială.

5.3.2. Obiectivele resocializării și principiile procesului de reintegrare socială

Activitatea de resocializare din instituțiile de profil, are ca obiective131:

a). orientarea școlară și profesională a minorului și adolescentului deviant, prin care acesta este îndrumat și dirijat spre alegerea și exercitarea unei meserii sau profesii;

b). recuperarea școlară a minorului pentru a fi în măsură să învețe o meserie în raport cu aptitudinile sale;

c). restructurarea și reorientarea comportamentului minorului în conformitate cu modelul valoric și etico-normativ al societății;

d). participarea efectivă a minorului la muncă, învățătură, producție și activități cultural-educative.

La baza procesului de reintegrare socială a delincvenților trebuie să stea următoarele principii :

a).principiul reabilitării timpurii (deoarece un delincvent “ocazional” se poate reeduca mai ușor decât un delincvent “habitual” sau recidivist);

b).principiul individualizării măsurilor, metodelor și procedeelor de reeducare în funcție de particularitățile de vârstă și de trăsăturile personalității fiecărui minor;

c).principiul coordonării și continuității acțiunilor de reeducare.

Aceste principii trebuie să fie respectate de toți factorii răspunzători de reeducarea delincvenților minori și tineri (familie, școală, loc de muncă etc.).

De asemenea, integrarea sau reintegrarea socială a celor care au săvârșit abateri sau încălcări ale normelor de conviețuire socială și ale legilor trebuie privită ca un proces care vizează următoarele aspecte între care sunt legături de interdependență: reintegrarea “personală psiho-socială”, reintegrarea “economică” și reintegrarea “culturală”.

1. Reintegrarea “personală psiho-socială” vizează reechilibrarea eului, a forțelor psihice ale delincventului, prin restructurarea personalității sale.

Tinerii trebuie puși în situația de revalorizare, astfel încât – treptat, dar tranșant – ei să se despartă de valorile negative, producându-se “decristalizarea” sentimentelor și atitudinilor antisociale și “cristalizându-se” emoțiile și sentimentele morale și, respectiv, atitudinile și valorile sociale autentice.

Pentru realizarea reintegrării “personale psiho-sociale” a minorilor și tinerilor care au comis delicte este necesară cunoașterea profundă a particularităților individuale ale acestora, cunoașterea “istoriei” personale a fiecăruia, ceea ce va permite luarea măsurilor, metodelor și procedeelor strict individualizate și adecvate.

În cazul unor minori sau tineri mai greu educabili, datorită unor particularități neuro-psihice, se impune cu necesitate expertiza psihologică sau medico-psihiatrică, pentru a se indica pe baze științifice metodele și procedeele complexe – de ordin medical, psiho – pedagogic, social etc. – ce trebuie luate pentru fiecare dintre aceștia în cadrul procesului de reeducare și reintegrare socială.

2. Reintegrarea “economică” rezidă în crearea posibilităților de calificare profesională a acelor minori și tineri care au săvârșit delicte și nu au reușit, datorită comportamentului lor antisocial, să-și termine școala și să se califice într-o meserie.

Pentru realizarea reintegrării “economice” se va pune accentul pe încadrarea lor în muncă, pe însușirea unei meserii în mod temeinic și terminarea pregătirii școlare spre a se asigura toate condițiile pentru reintegrarea lor rapidă în viața socială și, să-și câștige subzistența și să-și satisfacă trebuințele materiale și spirituale prin câștigul dobândit în mod cinstit.

3. Reintegrarea “culturală” înseamnă a-i da posibilitatea fostului delincvent să aibă acces la cultură, să-și exercite și să-și dezvolte inteligența și aptitudinile.

5.4.Programe speciale de educație

5.4.1. Sistemul de reeducare a minorului infractor în legislația penală comparată

A. Anglia și Țara Galilor

Sistemul de justiție penală aplicabil minorilor a fost reformat printr-o lege din 1969, prin care legiuitorul a încercat să se detașeze de modelul “tratamentului”. Tribunalele puteau pronunța sancțiuni, de regulă, neprivative de libertate; ele puteau să-l achite pe minor, condiționat ori nu sau să-i aplice o amendă.132 Un minor vinovat pentru o infracțiune pentru care un adult putea fi condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, era obligat să petreacă, obligatoriu, până la 24 de ore într-un centru de reeducare, câte 2 sau 3 ore la sfârșit de săptămână sau toate orele la sfârșitul săptămânii, ori împărțite la fiecare 15 zile.

Un minor putea fi, de asemenea, plasat sub supravegherea unei persoane, fie un funcționar din serviciile sociale ale comunei, fie un agent de probațiune de pe lângă tribunal. În fine, tribunalul putea ordona ca minorul să fie încredințat serviciilor sociale ale comunei care să se ocupe de el; această hotărâre rămânea în vigoare până la vârsta de 18 ani.133

Pedepsele privative de libertate pe care tribunalul în mod excepțional le putea aplica unui tânăr erau detenția într-un centru de detenție ori într-o casă de reeducare al căror regim varia după cum aceasta era relativ deschisă, ori prezenta un caracter carceral.

Perfecționarea acestui sistem are loc în anul 1974 prin reglementarea serviciului în folosul comunității134, măsură care presupunea participarea activă a minorului sau tânărului la o operă de redresare socială și, în același timp, permitea comunității să participe la tratamentul acestuia.

O altă măsură este tratamentul intermediar, care se situează între libertatea supravegheată și plasamentul într-o instituție și implică programe adaptate la diverse categorii de minori și tineri delincvenți (de ex. programe pentru infractori primari, pentru recidiviști etc.).135

La evitarea, pe cât posibil, de către minorii infractori a instanței de judecată contribuie și Birourile de legătură pentru tineret, care au în componența lor un ofițer de probațiune, un ofițer de poliție, un lucrător social și, adeseori, un reprezentant al învățământului școlar. Aceștia se întâlnesc, zilnic sau săptămânal, ocazie cu care evaluează gravitatea fiecăreia dintre faptele săvârșite de minori (ori tineri) în ziua respectivă sau într-o săptămână și decid asupra măsurii educative mai corespunzătoare.136

Alături de soluțiile moderne neprivative de libertate, în cazul minorilor delincvenți continuă să se aplice și pedeapsa cu închisoarea în cazul unor fapte grave ori deosebit de grave.

Un loc aparte în sistemul instituțiilor de executare a sancțiunilor de drept penal aplicate delincvenților juvenili îl ocupă Casele pentru minori, existând 30 asemenea case în toată țara (de ex.: în casa de minori Atkinson, plasată într-un imens parc, erau internați în noiembrie 1992, 11 minori (3 fete și 8 băieți), capacitatea maximă fiind de 12 locuri. Personalul era format din 32 salariați: 4 manageri, 18 supraveghetori, 4 profesori, un psiholog, un psihiatru, un medic, un asistent medical etc. Fiecare minor avea garsoniera sa: pat, birou, bibliotecă, duș, WC, echipament sportiv, instrumente muzicale, TV, casetofon etc. – primite de la familie.)137

În astfel de case sunt aduși minorii între 13-17 ani care au comis infracțiuni grave. După 3-6 luni sunt transferați în instituțiile unde execută pedeapsa propriu-zisă. Cei care depășesc 17 ani sunt trimiși în penitenciare-școli, unde stau până când se consideră că pot fi internați într-un internat educativ pentru cel puțin 6 luni.

B. Modelul Scoțian.

Legea din 1968 a asistenței sociale instituie anumite organe locale (Children’s Panel – Comitet al Copilăriei) în cadrul cărora activează pe bază de voluntariat Consilii de audiere a minorilor (Chidren’s Hearings) coordonate de o persoană oficială numită Raportor (Reporter), remunerată de autoritățile locale și învestită de lege cu puterea de decizie în sensul de a estima dacă trebuie să intervină sau nu în cauzele cu minorii ce-i sunt trimiși spre soluționare.138

Când Raportorul se convinge că minorul sub 16 ani are nevoie de măsuri obligatorii de ocrotire apelează la Consiliile de audiere. Sarcina audierii este aceea de a lua o decizie în ceea ce privește ocrotirea minorului.

Începând din anul 1971, Comisiile de audiere au fost înlocuite cu tribunalele pentru minori. Ele se ocupă atât de minorii infractori, cât și de copiii care sunt lipsiți de grija părintească ori au fost victime ale infracțiunilor.139

Legea din 1968 a menținut totuși dreptul Procurorului General de a dispune trimiterea în judecată în cazul unor fapte grave (omor, viol) care sunt aduse în fața tribunalelor. Procurolul poate să dispună fie de o procedură judiciară, fie să trimită dosarul Raportorului.

C. Modelul Țărilor Nordice.

Este un model preponderent extrajudiciar. El implică protecția minorului delincvent în cadrul familiei, a comunității în general.

În Suedia, potrivit unei legi intrate în vigoare la 1 ianuarie 1982, faptele minorilor sub 15 ani (vârsta de la care începe răspunderea penală) sunt în competența comisiei locale de ajutor social. În luarea unor măsuri cu privire la minori, aceste comisii trebuie să ceară consimțământul minorului în cauză sau al reprezentantului său legal. Când măsura nu este acceptată, dar se consideră că este spre binele minorului, este sesizat tribunalul administrativ care o impune.140

De regulă, pentru tinerii între 15-18 ani se recurge frecvent la o măsură alternativă nepenală – mergând în unele cazuri cu protecția chiar până la vârsta de 20 de ani. Minorii de această vârstă pot fi internați în școli de reeducare; de asemenea s-au organizat și un număr mare de cămine de instruire și educație pentru băieți și fete în care viața cotidiană este organizată potrivit celor mai democratice principii.141

Pentru fapte grave, tinerii între 18-20 de ani sunt plasați în închisori – școli, unde tratamentul se desfășoară în două faze. În prima fază este un regim de internat în care este pus accentul pe educație; în cea de-a doua fază se trece într-un regim de libertate supravegheată.142

În Finlanda funcționează o organizație pentru ocrotirea infractorilor și probațiunea de care beneficiază foarte mult tinerii delincvenți. Acest organism are birouri regionale, fiecare dintre ele dispunând de locuințe de sprijin și o întreprindere în care muncesc foștii deținuți, venind în ajutorul acelor condamnați care se liberează și nu au posibilitatea să-și soluționeze problemele sociale. Ajutorul este limitat la câteva luni.143

Modelul belgian.

În Belgia, potrivit legii din 1965 referitoare la protecția tinerilor, este prevăzut un dublu sistem de protecție a minorului delincvent: unul social, prin comitetele de protecție a tineretului din subordinea unui organism social destinat a lua măsuri de ajutor a minorului sub 12 ani, și altul judiciar, prin tribunalul tineretului creat în cadrul fiecărui tribunal de primă instanță. Competența acestei instanțe se exercită, mai ales, asupra minorilor sub 18 ani (limita răspunderii penale) care sunt vagabonzi, cerșetori etc. Tribunalele pot lua măsuri și cu privire la părinții care nu – și îndeplinesc obligațiile legale față de proprii lor copii.

Legea prevede și posibilitatea plasării minorilor în muncă sau într-un stabiliment, ținând seama de vârsta minorului, de starea lui psihică, de capacitatea lui intelectuală și de aspirațiile profesionale. Autoritățile de plasament sunt Tribunalul tineretului și Comitetele de protecție.144

5.4.2. Sistemul de reeducare a minorilor infractori de la adoptarea Codului penal din 1969 până în prezent.

Sistemul sancționator special prevăzut pentru minori în Codul penal din 1969 este un sistem mixt, format din măsuri educative și pedepse.145

Unele reglementări privitoare la minori s-au adoptat și prin Legea 23/1969 privind executarea pedepselor; în această lege se prevede că minorii condamnați la închisoare vor fi supuși în timpul executării pedepsei unei acțiuni de reeducare deosebite, vor continua învățământul general obligatoriu – dacă mai au de executat cel puțin 6 luni de închisoare – și li se va asigura posibilitatea de a dobândi o pregătire profesională potrivit gradului de școlarizare și a aptitudinilor lor.146 Reintegrarea socială a minorilor supuși unor astfel de pedepse era prevăzută și în art. 14 al. 1 din lege.

Un alt act normativ referitor la regimul sancționator al minorilor este D. 545 din 30 decembrie 1972 – devenit L. nr. 13/1973 – privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare. Printre măsurilor prevăzute de acest decret subliniem cele referitoare la instruirea și calificarea minorului aflat într-un centru de reeducare, în școlile profesionale sau în cadrul cursurilor de calificare ale întreprinderilor sau comitetelor executive ale Consiliilor populare (art. 10), ca și posibilitatea creată minorilor merituoși din acele instituții de reeducare de a se prezenta la examenul de admitere la oricare liceu din localitate și de a frecventa astfel de cursuri, inclusiv asigurarea întreținerii lor ca și a celor care ar fi urmat studii superioare și după liberare (art. 18).

Prin Legea nr. 140/1996, prevederile Codului penal privind sancțiunile aplicabile minorilor care au săvârșit infracțiuni au suferit modificări și completări importante.147

5.4.3. Activitatea desfășurată cu minorii. Opinii privind executarea pedepselor privative de libertate în cazul minorilor delincvenți.

Nocivitatea mediului închis este bine cunoscută. Dar, pentru că societatea nu are altă soluție pentru cei care încalcă grav normele sociale se ridică, în cazul minorilor, problema “alternativei”: penitenciar sau centru de reeducare? Sau cu alte cuvinte, care din cele două instituții privative de libertate are un grad de nocivitate mai redus; care dintre ele are o eficiență mai mare în recuperarea tânărului infractor.148

Pentru reeducarea minorilor infractori este necesară desfășurarea unui program recuperativ orientat ferm către anumite soluții specifice, realizat prin metode și procedee adecvate și eficiente. Accentul nu trebuie pus pe pedepsirea celui care a greșit, ci pe modelarea personalității acestuia.149

“Ansamblul regulilor minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrația justiției pentru minori” (Regulile de la Beijing) prevăd în art. 19 că “Plasarea unui minor într-o instituție închisă este întotdeauna o măsură de ultimă instanță, iar durata ei trebuie să fie cât mai scurtă cu putință”, în timp ce art. 26 stabilește obiectivele tratamentului în instituție:

26.1. “ Pregătirea și tratamentul minorilor aflați în instituție au ca obiectiv asigurarea asistenței pentru aceștia, a protecției, educării și competențelor profesionale, în scopul de a-i ajuta pe minori să joace un rol constructiv și productiv în societate.”

26.2 “Tinerii cazați în instituții vor primi ajutorul, protecția și întreaga asistență – pe plan social, educativ, profesional, psihologic, medical și fizic – care le poate fi necesară în funcție de vârstă, sex, personalitate și în interesul dezvoltării armonioase.”150

Centrele de reeducare sunt mult mai apropriate prin structură și organizare de recomandările prezentate mai sus. Ele reprezintă cadrul organizat unde se desfășoară de la începutul internării un ansamblu de influențe, măsuri și activități menite să restructureze și să reorienteze atitudinile și comportamentele adolescenților cu deficiențe morale.

Pentru cei care își desfășoară activitatea cu adolescenții delincvenți este necesară o pregătire aparte care să cuprindă cunoștințe despre:151

a). particularitățile psihologice ale adolescenților; criza normală și criza exagerată a adolescenței; factorii de socializare morală în adolescență etc;

b). noțiuni generale despre delincvența juvenilă; cauzele comiterii infracțiunii la această vârstă etc;

c). elemente de psihologie corecțională; fenomenele psihoindividuale și psihosociale ale privării de libertate; factorii frenatori ai procesului de reeducare.

În cazul minorului delincvent, aflat încă în faza de formare a personalității, procesul complex al resocializării trebuie privit, spre o mai bună derulare a lui, ca o continuare firească a procesului de socializare, iar factorii implicați în aceste procese trebuie să colaboreze neîntrerupt.

Procesul de socializare reprezintă, în ansamblul său, acel “proces început la cea mai fragedă vârstă prin care tinerii își însușesc normele, valorile și regulile de conduită compatibile cu modelul etico-normativ al societății din care fac parte.”152

Într-o societate modernă, în schimbare, socializarea nu mai reprezintă doar un proces de conformare și adaptare unilaterală a tânărului la cerințele acțiunii educative, ci trebuie să favorizeze creativitatea, prin formarea capacității tânărului de a se autoeduca, de a conștientiza semnificația propriei conștiinței morale, de a reuși singur să discearnă între bine și rău, implicând “o relație reciprocă între acesta și mediul său socio-cultural.”153

Socializarea poate avea o direcție conformă cu valorile și normele recunoscute ca dezirabile (socializare pozitivă) sau o direcție contrară, deseori marginală, cu carențe sociale dominante, dar conformă cu a unor grupuri sau culturi deviante (socializarea negativă).

În penitenciar s-au desfășurat programe speciale de educație în care o pondere însemnată au avut-o activitățile de creștere a nivelului de cultură generală, învățarea regulilor de comportare civilizată și dezvoltarea spiritului de răspundere față de propria comportare.154

Colaborarea cu factorii socio-educativi din exterior s-a realizat cel mai pregnant în cadrul centrelor de reeducare.155

Compartimentul socio-educativ al Penitenciarului Codlea împreună cu Asociația Pro-Democrația și cu Universitatea “Transilvania” din Brașov au inițiat și susținut proiectul “Reinserția socială a minorilor din Penitenciarul Codlea.”156

Scopul acestui proiect este de a derula programe și activități de recuperare și reintegrare socială pentru minorii privați de libertate.

Obiectivele operaționale ale acestui proiect au fost:

1. Să studieze mediul de proveniență al persoanelor private de libertate pentru cunoașterea contextului care poate favoriza recuperarea și reintegrarea socială a acestora;

2. Să se identifice atitudinile altor persoane din comunitate ce s-ar putea constitui în potențiali susținători materiali, morali, afectivi pentru persoanele private de libertate (familia, școala, prietenii);

3. Să se observe și să se analizeze frecvența cu care familiile își vizitează membrii minori aflați în detenție și influența acestora în recuperarea și reintegrarea socială;

4. Să se identifice idealurile minorilor aflați în detenție și corelarea acestora cu posibilitățile de recuperare și reintegrare socială;

5. Să se identifice locul și modalitățile optime de reintegrare socială pentru minorii aflați în detenție;

6. Să fie supravegheați minorii după perioada de detenție în perspectiva identificării factorilor care pot favoriza recidiva și totodată pentru asigurarea unui suport moral, afectiv, informațional care să le înlesnească reintegrarea.

Câteva concluzii157 s-au desprins la finalul acestui proiect:

orientarea școlară a multor minori a fost făcută cu superficialitate;

programele educative care au ghidat formarea personalității lor s-au dovedit insuficiente;

mulți dintre minori n-au avut modele umane pozitive;

penitenciarul nu este mediul în care personalitatea acestor copii să se dezvolte armonios;

chiar dacă în penitenciar beneficiază de programe educative și de asistență psiho – sociologie, posibilitățile lor de a se reintegra sunt minime;

neasistarea minorilor după eliberare crește riscul recidivei.

S-a subliniat astfel, încă o dată, prioritatea măsurii educative față de pedeapsă, iar în cadrul măsurilor educative, prioritatea măsurilor educative neprivative de libertate.158

După înființarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere ( prin O.G. nr. 92/2000), acestea “inițiază și derulează programe speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni”( art. 11 al. 1 lit. g).

În Regulamentul de aplicare a O.G. nr. 92/2000 se prevede expres în art. 48 al. 3 că serviciile de reintegrare socială și supraveghere “în activitatea de asistență și consiliere vor acorda o atenție deosebită condamnaților minori și tineri”.

5.5. Propuneri privind activitatea de probațiune în faza executării măsurilor educative.

Mustrarea ( art. 102 Codul penal) este măsura educativă pe care o ia instanța de judecată împotriva minorului care a săvârșit o infracțiune și constă în dojenirea acestuia, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, sfătuindu-l să aibă o conduită bună în viitor, dovedind că s-a îndreptat, atrăgându-i totodată atenția că dacă va săvârși o nouă infracțiune se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă. Această măsură educativă nu presupune implicarea serviciului de reintegrare socială și supraveghere.

Libertatea supravegheată.

Este măsura educativă ce constă în punerea minorului, care a săvârșit o infracțiune, sub supraveghere deosebită pe timp de un an. Supravegherea este încredințată părinților, celui care l-a înfiat, ori tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate dispune încredințarea supravegherii minorului, pe aceeași perioadă de un an, unei persoane de încredere, de preferință unei rude apropiate la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.

Celui care i s-a încredințat supravegherea i se pune în vedere că are obligația să înștiințeze instanța de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală. ( art. 103 al. 2 Codul penal ).

Instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligații:159

a). să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

b). să nu intre în legătură cu anumite persoane;

c). să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță cu o durată cuprinsă între 50 și 200 de ore, de maxim 3 ori pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță. (art. 103 al. 3 lit. a), b), c)).

În ceea ce privește verificarea respectării acestor obligații impuse minorului, sarcina revine serviciului de reintegrare socială și supraveghere.160

Referitor la primele două obligații (art. 103 al 3 lit. a), b)) consilierul de reintegrare socială și supraveghere trebuie să păstreze legătura permanentă cu familia minorului sau, după caz, cu persoana ori instituția legal însărcinată cu supravegherea minorului, cu reprezentanți ai autorităților locale, organelor de poliție, precum și cu orice persoane fizice sau juridice care ar putea oferi informații privind frecventarea de către minor a locului supus interdicției sau dacă a intrat în legătură cu persoanele interzise de către instanță.161

Atunci când, consilierul, constată nerespectarea acestor obligații de către minor, înștiințează de îndată șeful serviciului de reintegrare socială și supraveghere. Acesta din urmă înștiințează persoana sau persoanele cărora li s-a încredințat supravegherea minorilor, precum și instanța de judecată.

În cazul în care minorul este obligat să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public (art. 103 al. 3 lit. c) Codul penal), serviciul de reintegrare socială și supraveghere încheie în cel mai scurt timp un protocol de colaborare cu instituția de interes public și autoritatea publică interesată.162

Pe durata executării obligației, serviciul de reintegrare socială și supraveghere menține o legătură strânsă cu părinții minorului, tutorele, cel care l-a adoptat și, după caz, cu persoana sau instituția legal însărcinată cu supravegherea acestuia, pentru a analiza în ce măsură supravegherea minorului contribuie la procesul de resocializare a acestuia.163

Asistența și consilierea minorilor sancționați cu măsura educativă a libertății supravegheate au ca scop reintegrarea acestora în societate, întărirea gradului de siguranță socială și prevenirea săvârșirii din nou a unor infracțiuni.

Asistența și consilierea se va realiza pe baza unui plan de asistență și consiliere adaptat nevoilor individuale ale persoanei supravegheate. Se va estima perioada de timp și măsura în care nevoile identificate pot fi acoperite numai prin intervenția serviciului de reintegrare socială și supraveghere ori în colaborare cu organizații neguvernamentale, instituții publice și / sau private ori cu persoane fizice sau juridice.164

Pentru fiecare persoană supravegheată care a solicitat asistență sau consiliere se întocmește un dosar de reintegrare socială și supraveghere.165

Dacă înăuntrul termenului de un an, minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare sau aplică o pedeapsă.166

Internarea într-un centru de reeducare.

Această măsură se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivită cu aptitudinile sale. Măsura internării se ia față de minorul în privința căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare.167

Internarea într-un centru de reeducare se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. La data când minorul devine major, instanța poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.168

Dacă a trecut cel puțin un an de la data internării în centrul de reeducare și minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia înainte de a deveni major.169

S-au făcut propuneri ca în intervalul de timp de la liberarea minorului și până la împlinirea vârstei de 18 ani, supravegherea să fie încredințată serviciului de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă instanța în a cărei circumscripție teritorială minorul are domiciliul.170

Dacă în perioada liberării acordate, minorul are o purtare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării.171 În acest caz, la pronunțarea revocării se ține seama de referatul de evaluare întocmit de serviciul de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă instanța în a cărei circumscripție teritorială minorul are domiciliul.172

Internarea într-un institut medical – educativ.

Această măsură se ia față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un regim special de educație.173

Internarea într-un institut medical-educativ trebuie ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea acesteia. Instanța, dispunând ridicarea măsurii, poate, dacă este cazul, să se ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare.

Dacă în perioada internării într-un institut medical-educativ ori a liberării înainte de a deveni major, minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii, instanța revocă internarea. În cazul în care nu este necesară o pedeapsă, se menține măsura internării și se revocă liberarea.174

Cap. VI. RECIDIVA-EFECT ȘI CAUZĂ A EȘECULUI INTEGRĂRII POSTPENALE A INFRACTORILOR

Reprezentând forma cea mai gravă a pluralității de infracțiuni, prevăzute și sancționate în condițiile stabilite de Codul penal, recidiva constituie, în același timp, manifestarea tipică a eșecului de resocializare și reintegrare socială a unor categorii de indivizi cu sancțiuni penale.175

Sub aspect criminologic, acest fenomen dobândește un grad sporit de periculozitate socială, având consecințe negative asupra relațiilor și valorilor sociale, ca și asupra securității sociale a membrilor societății.

Psihologia recidivei

Dacă primul contact cu lumea închisorii este atât de traumatizant și are consecințe atât de ample pentru individ și cei apropiați lui, cum se explică recidiva și chiar multirecidiva unor deținuți ? Eșecul sau succesul tratamentului penitenciar poate fi evaluat după numărul recidiviștilor din închisori ?

Pare important să discutăm despre personalitatea acestor deținuți decât de fenomenul reiterării actelor ilegale.

În literatura de specialitate găsim diverse categorii de recidiviști: ocazionali și marginali; pseudo-recidiviști (comiterea faptei are un caracter fortuit), recidiviștii ordinari (cu caracter dificil și care caută situațiile favorabile pentru infracțiuni) și recidiviștii din obișnuință (care sunt respinși de ordinea socială).176

Aceste clasificări sunt empirice, dar scopul lor final este să diversifice tratamentul penitenciar.

Pentru reformatori, recidiviștii reprezintă simbolul eșecului oricărei măsuri de recluziune penală, al neputinței tratamentului penitenciar.177

Funcțiile utilitariste ale închisorii sunt dezmințite de existența recidiviștilor: prin definiție, un recidivist nu a fost nici intimidat, nici readaptat printr-o pedeapsă precedentă. Fenomenul recidivei poate fi analizat plecând de la relația șomaj-criminalitate presupusă că există în această perioadă de tranziție a țării.

Când acționează două variabile – în cazul nostru șomajul și criminalitatea – se poate explica una prin cealaltă sau faptul că ambele sunt o consecință a unei a treia variabile (de exemplu stilul de viață). Merton propune “teoria încordării” a idee centrală este aceea că inegalitatea și sărăcia pot împinge individul spre crimă.178

Mulți deținuți, la revenirea în penitenciar , explică acest lucru prin starea de șomaj în care se aflau, care a determinat o marginalizare a lor și mai ales o pierdere a stimei sociale de care se bucurau. Și Merton arată că în lipsa unor mijloace legitime de a-și atinge scopurile aprobate de societate – muncă interesantă, bani, proprietate, etc. – în anumite circumstanțe, unii indivizi vor încerca să obțină aceste valori prin mijloace nelegitime.

S-au efectuat studii și interviuri cu deținuți în urma cărora au rezultat câteva domenii fundamentale de reducere a șanselor criminalității:

a). domeniul relațiilor semnificative (familie, prieteni, colegi): calitatea acestor relații îi unește pe participanți împiedicându-i să comită fapte antisociale;

b). domeniul social: investițiile afective în familie, educație, carieră, prestigiu, perspective de viitor, îl determină pe individ să evalueze pierderile și profiturile pe care i le-ar aduce conduita criminală;

c). domeniul convingerilor morale, dar aceste convingeri sunt funcții ale poziției persoanei în cadrul relațiilor sociale, modificându-se odată cu schimbarea acesteia. De aceea, șomajul prelungit va aduce modificări în opiniile persoanei.

6.2. Rolul societății în prevenirea recidivei și a marginalizării perpetue a foștilor infractori

Criteriul după care distingem doi indivizi, unul situat în interiorul unei structuri sociale, iar altul în exteriorul oricărei structuri sociale este indubitabil acela al existenței relațiilor sociale și nicidecum acela al localizării spațiale.179

Elementul cheie al succesului social constă tocmai în existența unui mare număr de relații de acest fel. Considerăm că este cazul să discutăm despre un nou concept, care însă se impune de la sine, și anume acela de “drept la viața socială normală”. Căci putem afirma, fără teamă de a greși, că un om ce nu aparține unui grup social este om numai pe jumătate.

Câtă vreme discutăm despre procesul de reintegrare în societate, avem în vedere implicit și pedeapsa cu închisoarea.

Cel care a săvârșit o infracțiune este smuls de societate din sânul ei spre a-l trimite la “perfecționare”. Dar realitatea ne demonstrează permanent că acest pericol, reprezentat de infractor, este doar neutralizat temporar. Încotro însă, dacă nu spre recidivă, pot conduce următoarele:

– dispariția relațiilor individului condamnat și restul membrilor grupului social al cărui component era; acestea chiar dacă nu dispar în totalitate, oricum nu mai funcționează normal;

– expulzarea și implicit integrarea individului într-un microunivers între limitele căruia există și funcționează alte reguli, valoarea supremă fiind comportamentul antisocial;

– însușirea subculturii de penitenciar, a unor noi deprinderi (homosexualitatea etc.).

Este notoriu că societatea, contrar aparențelor, joacă un rol activ în procesul complex al reinserției sociale.

Căci apariția unui număr de relații de natură socială între individul ce constituie obiectul acestui proces și membrii variatelor grupuri sociale depinde într-o foarte mare măsură de atitudinea pe care aceștia din urmă au adoptat-o față de el.180

CONCLUZII

Rata criminalității a crescut sensibil în toate țările în ultimii 30 de ani, deși peste tot s-au ameliorat condițiile de viață și au fost dezvoltate ample programe de ajutor social. Ca urmare, una din concluziile specialiștilor, este aceea că procesul de încarcerare are o mică incidență asupra criminalității.

Totodată studii aprofundate arată că nu reușim să păstrăm un echilibru între reforma legilor și numărul de persoane din închisori, că nu reușim să promovăm acele măsuri capabile să pedepsească fără a închide în penitenciare, că nu reușim să prevenim mai mult decât să sancționăm. Eforturile trebuie deci îndreptate în direcțiile în care suntem deficitari: pedeapsa fără închisoare.

La acestea se mai adaugă faptul că sistemele corecționale absorb o mare parte din banii contribuabililor: oricât ar muncii deținuții, câștigul lor nu poate acoperi decât o mică parte din cheltuielile de funcționare a întregului sistem penitenciar.

De aceea, în fața publicului și a presei, instituția penitenciară este vulnerabilă atâta timp cât nu poate dovedi că are o contribuție importantă la protecția publicului și la transformarea deținuților în cetățeni care pot trăi în libertate respectând legea.

În ceea ce privește procedeele de îmbunătățire a programelor de reintegrare în societate vom începe prin a elimina acele propuneri care, pentru a se materializa solicită eforturi majore de natură financiară, cum ar fi diminuarea numărului de condamnați ce locuiesc în aceeași celulă prin construirea de noi penitenciare etc. Aceasta deoarece, în condițiile concrete ale societății românești pot fi considerate pure utopii.

Vom continua prin a sublinia că modalitatea ce poate conduce la neutralizarea pericolului demonstrat de către infractor este cea a “tratamentului” individual, cel puțin pentru început. Referindu-ne la tratamentul individual, putem distinge o sumă de elemente de care este important să se țină cont în timpul executării pedepsei cu închisoarea:

1. identificarea și eliminarea factorilor ce au condus la săvârșirea faptei ilegale, în măsura în care acest lucru este posibil de realizat; de exemplu prin calificare ori recalificare, prin oferirea unui loc de muncă, printr-un tratament psihologic, prin separarea infractorului de membrii grupului social ce exercită o influență nefastă asupra acestuia, prin reeducare etc.;

2. oferirea unor motive în scopul de a determina ca infractorul nu numai să accepte reintegrarea în societate, dar chiar să o dorească. Altfel spus, în scopul de a-i induce o atitudine activă, de a-l determina să renunțe la cea pasivă.

Pași importanți s-au făcut prin înființarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere (O.G. nr. 92/2000), dar este necesar un cadru legislativ care să reglementeze asistența socială postpenală pentru că asigurarea unui loc de muncă la ieșirea din penitenciar, în condițiile actuale, este imposibil de realizat.

Referitor la viitor, coordonatele acestuia ar fi:

– armonizarea politicilor la nivelul tuturor componentelor sistemului de justiție penală astfel încât să fie cât mai mult limitate încarcerările;

– eforturile de “protecție a publicului” vor avea în vedere atât protejarea drepturilor individuale cât și limitarea severității pedepselor;

– reinserția socială va constitui unul dintre fundamentele sistemului penitenciar materializat în strategii de principii: respectul diferențelor individuale, concilierea cu lumea, participarea, non – discriminarea, realizarea de sine, șanse egale pentru toți – sunt doar câteva dintre ele.

Așadar, reintegrarea socială trebuie să fie scopul principal și nu excluderea din societate, deoarece așa cum afirma primul ministru Tony Blair “… o parte a strategiei noastre trebuie să fie reabilitarea celor care vin în penitenciare. Oamenii nu sunt trimiși în penitenciar pentru ca viața lor să fie o simplă traversare a pedepsei. Obiectivul nostru final este să ne asigurăm că oamenii pleacă din penitenciar mai capabili să facă față responsabilităților, să fie cetățeni decenți care respectă regulile din societate”.