Reintegrarea Sociala a Minorului Care a Savarsit Acte Delincvente
CUPRINS
Introducere
Partea I
Capitolul I – Analiza etiologică a delincvenței juvenile
Capitolul II – Tipuri și forme ale delincvenței juvenile
Capitolul III – Tipologii de minori delincvenți
Capitolul IV – Teorii explicative ale fenomenului de delincvență juvenilă
Capitolul V – Reintegrarea socială a minorului care a săvârșit acte delincvente
Capitolul VI-Rolul asistentului social în vederea reintegrării minorului care a comis acte delincvente
Capitolul VII – Copiii străzii
Capitolul VIII – Legislație
Partea a-II-a
Cercetare
Capitolul I- Metodologia cercetării
Capitolul II- Etapele cercetării
Capitolul III- Studii de caz
Concluzii
Recomandări
Bibliografie
INTRODUCERE
Am ales să dezbat această temă deoarece reprezintă un domeniu de interes pentru societatea românească contemporană, dar în speță în ceea ce mă privește. Studierea fenomenului delincvenței juvenile reprezintă o necesitate, în privința obținerii unor metode și tehnici care să fie benefice asupra prevenirii acestuia. Întrucât stigmatizarea tinerilor care comit infracțiuni este prezentă în toate societățile din lume, la un nivel fie mai redus, fie mai ridicat, este esențială analiza efectelor pe care această discriminare o are asupra persoanelor respective.
Prin urmare, inegalitatea de șanse, opinia publică negativă, și lipsa oportunităților reale pentru indivizii care formează cateogoria socială intitulată „copiii străzii” sunt elemente esențiale în vederea dezbaterii lucrării curente.
Conform Convenției Internaționale a Drepturilor Omului și a Convenției cu privire la Drepturile Copilului, dreptul la viață, dreptul la sănătate, la educație și la egalitate de șanse, reprezintă doar câteva dintre drepturile care nu sunt cunoscute și respectate acestei categorii, sau care le sunt restricționate de către societate.
Începând cu anul 1990, societatea românească se confruntă cu o serie de transformări pe plan politic, economic și cultural, ce sporesc apariția și intensificarea anumitor probleme de natură socială, care sunt generate de o multitudine de factori ce nu pot fi controlați.
În prezent, delincvența juvenilă reprezintă una dintre problemele majore cu care societatea românească se confruntă, și nu numai ea, ci toate societățile, indiferent de gradul de dezvoltare economic și social al acestora. Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen care afectează mai multe grupuri sociale, fiind un fenomen social larg dezbătut de specialiști în ultimele decenii.
Printre factorii existenți ce favorizează creșterea și intensificarea fenomenului de delincvență juvenilă pot fi amintiți: sistemul educațional deficitar, lipsa implicării statului în vederea prevenirii sau combaterii problemelor sociale existente, inexistența unor servicii și programe din partea ONG-urilor care au ca scop combaterea acestui fenomen, creșterea fenomenului de instituționalizare a copiilor, creșterea numărului de copii ai străzii, abandonul școlar,crizele sociale și economice.
Există mai multe aspecte care trebuie luate in considerare atunci când este analizat acest fenomen; dintre aceste reamintesc: sărăcia, educația, marginalizarea și excluderea socială, lipsa resurselor economice, ca să enumerez doar câteva dintre acestea.
Din punct de vedere economic, în prezent, România se confruntă cu o situație alarmantă, care pune în pericol pierderea echilibrului politicilor sociale și educaționale existente. Scăderea economiei și a standardelor de viață, creșterea numărului de șomeri la nivel național, conduc la o diminuare a egalităților sociale.
Sărăcia, ca factor favorizant al fenomenului de delincvență juvenilă, poate duce la pierderea normelor morale și la deteriorarea mediului cultural. În ceea ce privește familiile defavorizate, acestea nu le pot asigura copiilor satisfacerea nevoilor de bază, nevoi fundamentale în vederea unei bune creșteri și dezvoltări a copiilor.
Astfel, nesatisfacerea acestor nevoi, conduce la apariția fenomenului de abandon familial, și totodată la creșterea nivelului de copii instituționalizați. Pe de altă parte, incapacitatea familiei de a-și exercita corespunzător rolul și funcțiile sale, conduce la apariția abandonului școlar, pe un fond deja dezechilibrat, în care sistemul educațional se află într-un proces de stagnare.
Pornesc spre explicarea problematicii fenomenului de delincvență juvenilă, tratând un fenomenul social din care acesta face parte, și anume fenomenul de devianță. Practic, devianța include toate acele acte care se abat de la comportamentul considerat a fi dezirabil, accentul fiind pus pe încălcările normelor sociale, care au ca efect dezvoltarea unor probleme sociale destul de grave. Acest fenomen al devianței, nu presupune numai încălcarea normelor si legilor impuse de societate, ci și nerespectarea unor valori, reguli, tradiții care s-au format în interiorul grupurilor sociale din care indivizii fac parte.
Fenomenul de devianță este unul complex, în cadrul căruia comportamentele considerate a fi deviante sunt reprezentate de acte sau de conduite nonconformiste. În sfera acestor comportamente deviante sunt incluse (Boudoun, 1997, p.165) :
Actele sau conduitele precum:
Ținuta vestimentară neobișnuită
Limbajul care conține expresii și cuvinte din sfera jargonului
Gesturi nonconformiste, spre exemplu cele care intră în sfera mimării unui act sexual
Actele imorale considerate a fi indecente, spre exemplu petrecerile zgomotoase care sunt date mai ales noaptea
Acte antisociale care intră în sfera criminală
Acte asociale, de exemplu cele care sunt comise de bolnavii care prezintă boli din sfera mintală
Conform lui Banciu, devianța socială este caracterizată de ansamblul actelor si faptelor care intră în sfera penală, și care determină adoptarea unor măsuri negative din partea celor cu atribuții în controlul social, precum: poliția, justiția, tribunalul (Banciu, 1992, p.92). Există persoane care se confruntă cu probleme care intră în sfera psihologică, care prezintă o incapacitate de adaptare la normele și regulile sociale, însă aceste situații sunt acceptate de către societate. Prin manifestarea unui comportament care se opune celui social, conformist, devianța reprezintă orice act sau abatere de la regulile colective existente, nu numai prin încălcarea acestora, ci și orice conduită neadaptată precum îmbrăcămintea, limbajul, gesturile, care nu sunt în concordanță cu cele deja existente.
Conform lui Rădulescu, devianța presupune faptul că nici un act sau o conduită umană nu este considerată a fi deviantă, ci este prezentată astfel, deoarece există anumite valori și credințe ale unui grup social care impun o anumită apreciere cu privire la comportamentele considerate a fi acceptate sau indezirabile (Rădulescu, 1999, p.46 ).
Termenul de delicvență juvenilă poate fi explicat prin sintagma de devianță, conform lui S. Rădulescu (Rădulescu, 1993, p.167 în Dicționarul de sociologie Zamfir, Vlăsceanu, 1993) „devianța reprezintă orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății sau ale unui grup particular.”
Delincvența juvenilă este diferențiată de infracționalitate prin faptul că ea cuprinde acte care au fost comise de către persoane care nu au discernământ, nu pot răspunde penal și nu prezintă astfel o responsabilitate socială. Printre aceste acte pot fi amintite: cerșetoria care este o activitate ilegală, abandonul școlar, consumul de alcool, de droguri.
Termenul de delincvență juvenilă este folosit într-un sens mult mai larg decât cel strict juridic, în sensul că foarte multe comportamente care sunt considerate delincvente nu sunt sancționate penale, deoarece ele nu încalcă o normă juridică, ci doar încalcă o normă impusă de societate care ar trebui fi respectată.
În limba latină,”delinquo-delinquere” înseamnă a greși în mod neintenționat, a scăpa din vedere. (Banciu, Rădulescu, 2002, p.90). Delicvența juvenilă este un fenomen social caracterizat prin acele comportamente și acțiuni făptuite de către persoane care au vârsta până în 18 ani și care nu pot fi sancționate pentru faptele comise. Pentru a evita efectele etichetării în ceea ce privește minorii delincvenți, la nivel legislativ sintagma delincvent minor a fost înlocuită cu cea de „minor care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală” (Vasile, 2012, p.11).
Sintagmei „delincvență juvenilă” îi sunt atribuite în literatura de specialitate, mai exact în literatura criminologică, mai multe sensuri. Pe de-o parte unii autori americani consideră că fenomenul delincvenței presupune contravențiile, abaterile civile, disciplinare dar și actele de încălcare a regulilor de politețe, iar pe de altă parte, alți autori, în special de pe continentul European, sunt de părere că doar faptele penale intră în sfera delincvenței ( Brezeanu, 1998, p.2).
Oamenii sunt ființe sociale, integrate în diferite grupuri care prezintă o serie de valori și credințe ce trebuie respectate, iar conformarea, acceptarea și adaptarea la acestea reprezintă comportamentul considerat a fi dezirabil, conformist, social.
Atunci când un individ nu se conformează normelor și conduitei impuse de societate, și adoptă un comportament considerat a fi distructiv, ce îi influențează negativ pe cei din jur, reacția celorlalți indivizi este manifestată atât prin etichetare, marginalizare dar și excludere socială și discriminarea individului în cauză. Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent este considerat ca fiind unul care nu este în conformitate cu legea (Brezeanu, 1998, p.101). Spre exemplu, când un adolescent manifestă un comportament delincvent, el trebuie analizat atât din perspectiva psihologică, cât și din perspectiva sociologică.
Din perspectiva psihologică, comportamentul tânărului delincvent poate fi explicat prin prisma unei incapacități de adaptare la cerințele normative și, de asemenea, poate fi rezultatul unor tulburări de comportament și personalitate. Din perspectiva sociologică, accentul cade pe condițiile sociale, mediul social și cultural din care individul face parte, și, de asemenea, comportamentul delincventului poate fi explicat prin prisma conflictelor și contradicțiilor existente în sistemul social (Rădulescu, Banciu, 1990, p.52).
ANALIZA ETIOLOGICĂ A DELINCVENȚEI JUVENILE
Orientarea psihologică poate fi explicată din prisma conflictelor inter și intrapersonale ale tânărului delincvent, cauzate fie de existența unui comportament de afectivitate manifestat în exces de către partea maternă, fie de absența unei imagini paterne, care creează un traumatism, manifestat în adolnescență sub forma unor acte de impulsivitate și agresivitate cu privire la persoanele din jur. (Rădulescu, Banciu, 1990, p.52-53)
Pe de altă parte, abordarea psihopedagogică a comportamentului, evaluează cauzele delincvenței juvenile, punând accentul pe erorile educației, dar și pe cele ale socializării morale.
În ceea ce privește educația, aceasta nu este orientată către satisfacerea nevoilor individului, din contră, ea este îndreptată greșit, ignorînd motivațiile acestuia, astfel, individului nu i se permite o dezvoltare a sociabilității. În consecință, din cauza educației deficitare, accentul este pus pe sancțiuni, astfel încât, nevoile individului nu pot fi satisfăcute, prin urmare sunt întărite comportamentele negative, cele antisociale, nonconformiste, cu caracter distructiv. Absența unui proces de socializare conformist poate duce la formarea unei personalități distorsionate a adolescentului, aflată în conflict cu normele sociale.
Socializarea este considerată ca fiind procesul cel mai important care contribuie la dezvoltarea psiho-socială a individului, deoarece prin intermediul acestui proces indivizii adoptă, învață, își însușesc norme, reguli, credințe specifice grupului din care face parte. Conform sociologului Jan Szczepanski, în cadrul procesului de socializare, „societatea formează modurile de comportare, canalizează satisfacerea nevoilor, și ceea ce se numește natura entele negative, cele antisociale, nonconformiste, cu caracter distructiv. Absența unui proces de socializare conformist poate duce la formarea unei personalități distorsionate a adolescentului, aflată în conflict cu normele sociale.
Socializarea este considerată ca fiind procesul cel mai important care contribuie la dezvoltarea psiho-socială a individului, deoarece prin intermediul acestui proces indivizii adoptă, învață, își însușesc norme, reguli, credințe specifice grupului din care face parte. Conform sociologului Jan Szczepanski, în cadrul procesului de socializare, „societatea formează modurile de comportare, canalizează satisfacerea nevoilor, și ceea ce se numește natura umană, indiferent de felul cum este definită, este un ansamblu de elemente ale culturii care au fost interiorizate.” (Szczepanski, 1972, p.40) Astfel, procesul de socializare are ca scop interiorizarea de către individ a sistemului normativ de valori al societății.
Bernstein consideră că în ceea ce privește procesului de socializare: „individul devine conștient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acționează în societate”, astfel „socializarea are ca efect de a-i face pe oameni siguri și previzibili” (Bernstein, 1975, p.223). Individul poate fi analizat și din perspectiva relațiilor familiale, caracteristicile mediului familial de proveniență a acestuia, și de asemenea a situațiilor familiale deficitare, care au efecte negative asupra tânărului, ce duc la scăderea stimei de sine, lipsa încrederii în propria persoană, instabilitate emoțională, etc. Familia joacă un rol important în educarea și formarea personalității individului, mai târziu tânăr adolescent.
Astfel, modul în care este organizată familia, influențează alegerea motivațiilor individului, iar lipsa organizării acestia conduce la o serie de conflicte, temeri pe care adolescentul le va interioriza și mai apoi se vor manifesta printr-un comportament antisocial. Adolescența este etapa în care tânărul pune în practică ceea ce a învățat în cadrul socializării primare, care s-au conturat și dezvoltat în primii ani de viață, nu întâmplător primii ani de viață sunt decisivi în ceea ce privește viața viitorului adult.
„Peste jumătate dintre adolescenții delincvenți- așa cum indică statisticile- aparțin familiilor dezorganizate, copilul fiind expresia cea mai acută a dificultăților familiale, în care se reflectă, ca într-o „cutie de rezonanță” orice neînțelegere între părinți, orice conflict care strică armonia grupului conjugal.”(Rădulescu, Banciu, 1990, p.53)
Tinerii au nevoie de modele parentale pozitive, care să îi ajute să se dezvolte ca viitori adulți, să îi ajute să se formeze ca și personalități și caractere bine structurate, ei au nevoie de un mediu familial securizat, unde să se simtă protejați, dar și liberi să aleagă ceea ce își doresc, un mediu care să le expună eventualele alternative și care să îi ofere libertatea proprie de alegere. „De aceea, totalitatea manifestărilor comportamentale ale adolescentului depinde, în cea mai mare măsură, de integritatea funcționalității familiei.”(Rădulescu, Banciu, 1990, p.53) Absența unei funcționalități normale a familiei conduce la învățarea unui comportament care nu este în conformitate cu normele sociale.
Orientarea sociologică explică apariția comportamentului delincvent prin prisma raportării la mediul social și cultural din care individul face parte. (Rădulescu, Banciu, 1990, p.54-55) Cu alte cuvinte, în acest caz delincvența juvenilă reprezintă inadaptarea individului la normele sociale, o exprimare a conflictului pe care tânărul îl are în legătură cu valorile impuse de societate. Astfel, un individ care face parte dintr-un mediu defavorizat, tinde să adopte un stil de viață specific acelui mediu, sau a grupului din care face parte. „Delincvența reprezintă, în consecință, un mijloc ilegitim și ilicit, o formă de protest contra inegalităților între clase în ceea ce privește bogăția, puterea, prestigiul și securitatea existentă.” (Rădulescu, Banciu, 1990, p.55)
Pentru un individ integrat într-un grup antisocial este mai ușor să respecte normele stabilite de grupul de proveniență, decât să se conformeze și să respecte normele impuse de societate, deoarece nerespectarea normelor grupului conduce la excluderea lui și prezintă riscul de a fi etichetat și de a pierde sentimentul de identitate. „Subcultura grupului influențează, deci apariția unor procese de educație și adaptare (socializare negativă, integrare socială, etc), contra celor promovate de societatea adulților.” (Rădulescu, Banciu, 1990, p.55)
Se observă o tendință a tinerilor care provin din mediul rural, spre adoptarea unui comportament antisocial. Când ei sunt mutați în cartiere sărace, lipsite de condiții umane de trai și de igienă, aceștia se grupează în bande care au ca temei o socializare negativă, condusă spre acțiuni distructive,îndreptate ca o revoltă către indivizii cu un status social mai bun. Subcultura de cartier reprezintă un factor ce influențează negativ educația unui copil. Neînțelegerile din familie sau lipsa de comunicare cu părinții, îl determină pe tânăr să se afilieze unor grupuri de comit acte cu caracter antisocial, precum consumul de alcool, droguri, cerșetorie, furturi, pentru a ieși în evidență și a atrage atenția persoanelor din jur.
În etapa adolescenței, cuprinsă între 14 și 18 ani, tinerii au tendința de a deveni independenți, de a se integra într-un grup în care se simt valorizați și cu care se identifică; în acest grup ei învață și experimentează noi roluri, încearcă să adopte un comportament adult și pun mai mult preț pe distracție (Durnescu, 2002, p.199).
În analiza etiologică a fenomenului de delincvență juvenilă de natură sociologică, o direcție importantă este reprezentată de etichetare. Spre exemplu, un tânăr care ajunge din întâmplare să încalce normele morale și să fie sancționat, probabilitatea ca pe viitor să se transforme într-un delincvent este foarte mare. „Definirea sa ca delincvent de către aceste insituții de control social, îl obligă să accepte „o etichetă” pe care o va interioriza în imaginea despre sine și se va comporta în conformitate cu ea.” (Rădulescu, Banciu, 1990, p.57)
TIPURI ȘI FORME ALE DELINCVENȚEI JUVENILE
Una dintre caracteristicile delincvenței juvenile este că în cele mai multe cazuri minorii comit infracțiuni în grup, și nu individual. Astfel, un grup social, indiferent de normele și valorile sale, atunci când este influențat negativ, el poate să manifeste un comportament antisocial.
Conform lui Florian G (Florian, 2002, p.75)., grupurile de minori care încalcă legea pot fi clasificați în:
Grupul situativ: cel care este implicat într-o acțiune delincventă și se află sub influența unor circumstanțe criminogene
Grupul agresiv: în care ierarhia statusurilor este stabilă, iar tinerii sunt orientați către comiterea unor infracțiuni
Delincvența juvenilă poate fi clasificată după mai multe criterii (Mitrofan, Zdrenghea, Butoi, 1994, p.269), dintre acestea amintesc:
Prezența sau absența intenției: acele acte delincvente spontane sau intenționate, acte premeditate
În funcție de numărul de infracțiuni comise: este vorba de prima infracțiune sau recidivă
În funcție de gradul de normalitate psihică: bolnav mintal sau sănătos psihic
Gradul de responsabilitate: perfect responsabil, intelect redus, intoxicație
În funcție de motivația ce stă la baza conduitei delincvente: predominant extrinsecă, unde primează posesia unor bunuri, sau intrinsecă care pune accentul pe ideile antisociale.
O altă clasificare a delincvenței juvenile este în funcție de dimensiunile pe care le prezintă (Bulgaru, 2002, p.235-236):
Dimensiunea statistică- se referă la evoluția în timp și spațiu a fenomenului de delincvență juvenilă
Dimensiunea juridică- tipul normelor care au fost încălcate, gravitatea acestora, felul sancțiunii care a fost aplicată
Dimensiunea sociologică vizează atât explicarea cât și prevenirea delictelor în funcție de multitudinea fenomenelor de dezorganizare socială
Dimensiunea psihologică pune accentul pe personalitatea individului în raport cu fapta pe care a comis-o
Dimensiunea prospectivă- coincide cu dimensiunea statistică, accentul cade pe studierea evoluției fenomenului de delincvență
TIPOLOGII DE MINORI DELINCVENȚI
Conceptul de minor delincvent este cel mai des întâlnit în categoria socială “copiii străzii”. În această categorie pot fi incluși minorii care săvârșesc o faptă penală și răspund penal, sau care săvârșesc fapte penale dar nu răspund penal. Astfel, categoria “copiii străzii” reprezintă „un punct comun, de interferență a conceptelor de minor în pericol, minor delincvent, minor infractor”(Stănișor, 2004, p.19).
O clasificare a comportamentele minorilor care intră în sfera delincvenței juvenile, poate fi realizată în funcție de următoarele criterii: mediul social al copiilor unde aceștia au fost crescuți, tipul de delict comis și vârsta tinerilor (Rădulescu, Banciu, 1990, p.31-32):
Minori care manifestă comportamente delincvente ocazionale, iar delictele prezintă un grad redus de periculozitate socială, și sunt declanșate fie din teribilism, fie pentru a exprima solidaritatea față de alți tineri. Pentru acești minori există șanse pentru recuperarea și reintegrarea socială, doar dacă este evitată etichetarea și marginalizarea care au loc în cadrul procesului de reabilitare.
Minori care prezintă comportamente delincvente bine structurate și organizate- în această categorie intră copiii care au mai avut antecedente penale, cei care întâmpină probleme în adaptarea și integrarea socială.
Minori cu comportamente delincvente recurente și reiterative, sunt săvârșite de minorii care au modele comportamentale bazate pe violență, agresivitate și alcoolism, și care provin din familii dezorganizate.
Principalele cauze care declanșează punerea minorului în pericol sunt: situație materială precară a familiei, problemele de natură psihică ale părinților, adicțiile acestora și violența exercitată de părinți asupra copiilor.
Conform lui Ion P. Filipescu, există două categorii de minori în pericol (Filipescu, 1992, p.149-150), după cum urmează:
Copii a căror dezvoltare fizică și morală este în primejdie din cauza părinților care nu își exercită îndatoririle în mod corespunzător, și nu se preocupă de dezvoltarea copilului. În acest caz, dacă părinții se consideră că au neglijat copilul și i-au pus viața în pericol, atunci se vor lua măsuri de protecție iar ei pot fi decăzuți din drepturile părintești.
Copii a căror integritate fizică este pusă în pericol, care sunt lipsiți de ocrotirea părintească, și se află într-o instituție de protecție, cauzele fiind similare cu cele din prima categorie.
TEORII EXPLICATIVE ALE FENOMENULUI DE DELINCVENȚĂ JUVENILĂ
Fiecare societate se raportează diferit la fenomenul de delincvență juvenilă, astfel încât de-alungul timpului au fost elaborate o serie de teorii, teze și studii de caz cu privire la identificarea factorilor care stau la baza acestui fenomen. Întemeietorul criminologiei clinice, Lombrosso, pune accentul pe determinismele biopsihosociale, dominante în crimă, de ele depinzând accesul omului la libertate. E. Ferri susține afirmația făcută de Lombrosso, afirmând că nu există crime, ci doar criminali. Criminologia clinică prezintă influența factorilor biopsihosociali în determinismul crimei.
TEORIA ETICHETĂRII SOCIALE
Reprezentanții etnometodologiei și interacționismului simbolic – H. Becker, K. Erickson, E. Goffman, etc- consider că pentru analiza fenomenului de delincvența juvenilă trebuie investigată interacțiunea indivizilor într-un spațiu socio-cultural dat. (Banciu, Rădulescu, 2002, p.118). Teza principală a acestor teoreticieni este aceea că nici un comportament nu este în sine deviant sau conformist.
Pentru a putea defini mecanismul etichetării delincvenței, reprezentanții acestor orientări, pun accentul pe interacțiunea dintre normele și comportamentele sociale manifestate de către indivizi. Practic, se centrează pe felul în care indivizii care provin din clase sociale înalte, au tendința de a-i eticheta pe cei care provin din clasele de mijloc sau de jos ale societății.
În 1995, Sheley prezenta următoarele ipoteze cu privire la etichetarea socială, după cum urmează (Buneci, Butoi, Butoi, 2004, p.96):
Comportamentul indivizilor trebuie să fie atent observat de către societate, înainte ca acesta să fie etichetat drept delincvent;
Societatea trebuie să reacționeze asupra presupuselor infracțiuni, pentru că altfel indivizii nu pot fi etichetați drept criminali; astfel reacția trebuie să fie întotdeauna precedată de observație;
Societatea poate eșua sau reuși atunci când vine vorba de etichetarea indivizilor; faptul că aceștia încearcă punerea unei etichete asupra comportamentelor delincvente ale indivizilor, nu promite reușita etichetei;
Caracteristicile socio-economice manifestate de către presupusul violator, poate influența rezultatul etichetării.
Astfel, fenomenul de delincvență juvenilă este explicat și prin intermediul teoriei etichetării sociale, punându-se accentul nu neapărat pe comportamentul indivizilor care nu este în concordanță cu normele sociale, ci asupra intensității reacției manifestate de către indivizi cu privire la actele săvârșite de unele persoane.
De cele mai multe ori, etichetarea socială este atribuită tinerilor care au antecedente penale, care nu respectă normele și valorile sociale, și care, din această cauză sunt marginalizați și excluși social. Spre exemplu, în rândul adolescenților riscul etichetării este foarte ridicat, deoarece ei se află într-o etapă în care valorile asociate vârstei, precum nonconformismul, curajul, duritatea pot fi privite și foarte ușor etichetate ca și conduite care nu sunt în concordanță cu normele sociale, astfel sunt considerate a fi deviante.
TEORIA DEZORGANIZĂRII SOCIALE
Elaborată de Școala de la Chicago explică delincvența juvenilă raportandu-se la “explozia de criminalitate” apărută în societatea americană în perioada interbelică. (Banciu, Rădulescu, 2002, p.111). Teoria explică modul în care impactul negativ are consecințe asupra relațiilor interpersonale, dar și asupra proceselor de schimbare și dezvoltare socio-economică în societatea americană.Reprezentanții acestei teorii sunt C.R.Shaw și H.P.Mckay, care au explicat modul în care rata delincvenței este mult mai ridicată în marile metropole americane, față de orasele sau zonele în care nu s-au produs schimbări socio-culturale și economice cu un impact vizibil. (Banciu, Rădulescu, 2002, p.111).
În zonele industrializate și urbanizate, unde dezvoltarea și modernizarea socială și-au pus amprenta, rata fenomenului de delincvență juvenilă a suferit o creștere considerabilă.Shaw și Mckay au concluzionat faptul că „delincvența juvenilă este consecința dificultăților materiale, incoerențelor și conflictelor individuale, sau colective cu care se confruntă adolescenții și tinerii.” (Banciu, Rădulescu, 2002, p.112). Astfel, tinerii, viitor adulți, care provin din familii defavorizate ce prezintă un grad socioeconomic scăzut, manifestă un risc mai mare de a deveni delincvenți, deoarece lipsa educației dar și a unui model parental în conformitate cu normele și valorile sociale, îi împing pe aceștia spre abandonul școlar și asocierea cu grupuri stradale deviante. În concluzie, prin intermediul teoriei dezorganizării sociale explică modul prin care delincvența juvenilă este determinată de scăderea funcției de socializare și control exercitat de către comunitate și vecinătate, și, de asemenea, de destabilizarea ordinii sociale. (Banciu, Rădulescu, 2002, p.112).
TEORIA SUBCULTURILOR DELINCVENTE ȘI A „GRUPURILOR DE LA MARGINEA STRĂZII”
Prin intermediul acestei teorii, fenomenul delincvenței juvenile este analizat din perspectiva subculturilor existente la nivelul fiecărei societăți.
Reprezentanții principali ai acestei teorii sunt A. Cohen, M. Gordon, și M. Zinger- care consideră că: „subcultura reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale” (Banciu, Rădulescu, 2002, p.114). Subculturile sunt formate din grupuri de indivizi cu credințe ce presupun accesul inegal cu al celorlați oameni la bunurile sociale. Fiecare subcultură își creează propriile valori și credințe, diferite de cele impuse de societate și respectate de ceilalți membrii ai societății. Astfel, ei recurg la utilizarea de modalități și mijloace ilegitime și antisociale, pentru a-și satisface nevoile, prin urmare sunt create așa numitele „subculturi delincvente” (Banciu, Rădulescu, 2002, p.114).
În cadrul fiecărei subculturi există norme și reguli de conduită, ce sunt respectate de către toți indivizii, iar fiecare membru al grupului are un rol și o funcție bine-determinată ce trebuie respectată. Aceste subculturi delincvente reprezintă o reacție de protest față de normele impuse de societate, ajungând să-și satisfacă nevoile prin acțiuni bazate pe delincvență. De altfel, delincvența juvenilă poate fi explicată ca fiind rezultat al unui comportament învățat, în interiorul unui grup, cea a „grupurilor de la marginea străzii” sau „a societății de la marginea străzii” (Banciu, Rădulescu, 2002, p.116).
În analiza subculturilor delincvente, Cohen identifică o serie de trăsături specifice acestei categorii (Schiaucu, Canton, 2008, p.115):
Nonutilitarismul- membrii acestor subculturi comit acte delincvente, nu neapărat din dorința de a-și procura hrană sau bani, ci de a învăța și a dobândi noi tehnici de furt.
Malițiozitatea- furtul poate fi privit ca o reacție a unei forme de răutate, sfidare, din partea celorlalți membrii ai subculturii delincvente, care comit fapte de vandalism și distrugere
Negativismul- se refera la existența unui set de reguli, norme la nivelul grupului, care nu sunt în conformitate cu regulile sociale
Versatilitatea- prezintă orientarea permanentă a membrilor grupului către cât mai multe activități criminale desfășurate
Autonomia- pune accentul pe solidaritatea internă existentă la nivelul grupului și intoleranța manifestată de către membrii grupului asupra altor grupuri.
Această teorie a fost fundamentată de W.F.Whyte, care consideră că în perioada adolescenței, tinerii se integrează în grupuri sociale, unde stabilesc relații de prietenie, fundamentate pe încredere și comunicare, unde împărtășesc aceleași valori, norme, credințe și tradiții. Astfel, participarea la activitățile desfășurate de grup reprezintă o formă de socializare a adolescentului; în cadrul grupului, el simte nevoia de a fi acceptat, înțeles, ascultat, etc. De asemenea, în interiorul grupului, tânărul învață comportamente, pe care, ulterior, le manifestă în cadrul societății. De cele mai multe ori comportamentele negative, antisociale sunt imitate și învățate, care sunt fundamentate pe un fond dezechilibrat, în care predomină sentimentele de frustrare, nerealizare individuală; iar aceste comportamente sunt manifestate prin violență și agresivitate.
Grupurile stradale prezintă un nivel ridicat de periculozitate, deoarece acestea sunt alcătuite din indivizi ce provin din medii defavorizate, tineri care au abandonat școala sau care au plecat de acasă din cauza lipsei de resurse financiare și materiale ale familiei. „Din acest motiv activitatea grupului stradal- caracterizată inițial prin poluare morală a locurilor publice- se structurează treptat, preponderent deviant spre comiterea unor delicte deosebit de grave.” (Banciu, Rădulescu, 2002, p.117)
TEORIA CONTROLULUI SOCIAL
O altă teorie explicativă a delincvenței juvenile, care face parte din teoriile sociologice din sfera criminologiei, este cea a controlului social. Reprezentanții acestei teorii sunt Walter Reckless și Travis Hirschi.
După modelul controlului social al lui Durkheim, Travis Hirschi, pleacă în elaborarea propriei teorii, punând accentul pe legăturile puternice dintre individ și societate. „Teoria atașamentului a lui Travis Hirschi susține că delincvența apare atunci când relațiile de atașament ale individului față de societate sunt slăbite sau întrerupte, ceea ce conduce la reducerea conformității” (Durnescu, 2009, p.60).
Această legătură, dintre individ și societate este determinată de patru elemente de bază (Banciu, Rădulescu, 2002, p. 120-121):
Atașamentul- tinerii dezvoltă relați calitative de afecțiune cu persoanele care sunt reprezentative pentru ei: de exemplu, familia, prietenii, vecinii. De cele mai multe ori, mediul familial reprezintă sursa atașamentului, deoarece aici are loc socializarea primară. Dacă există un nivel scăzut de atașament față de părinți, implicit de familie, atunci se poate observa o dezvoltare deficitară a personalității tânărului.
Angajamentul- prezintă nivelul în care individul este implicat în sistemul social și economic. Spre exemplu, tinerii care prezintă aspirații în vederea continuării pregătirii școlare, ce îi va ajuta pe viitor să aibă un status socio-profesional ridicat. Prin urmare, adolescenții, viitori adulți, care își stabilesc obiective bine definite și realizabile, se deosebesc de ceilalți care se centrează pe consumul de alcool, țigări, consumul de droguri, și care sunt predispuși pe viitor să dezvolte un comportament antisocial, care va duce inevitabil la săvârșirea de acte delincvente.
Implicarea – privește activitățile întreprinse de către tineri, ce conduc la dobândirea unui status socio-economic în conformitate cu normele impuse de societate, astfel volumul de timp ce îl pot gestiona altfel, adică în scopuri ilegitime, este redus.
Convingerea – constă în acceptarea și adaptarea la normele și valorile sociale. Cu cât indivizii sunt mai constrânși în ceea ce privește respectarea normelor impuse de societate, cu atât mai mult ei sunt tentați să nu le respecte.
TEORIA ASOCIERILOR DIFERENȚIALE
Această teorie a fost elaborată de sociologul și criminologul american E.A.Sutherland, iar principiile ei fiind expuse în lucrarea „Principles of Criminology”.
El pleacă de la ipoteza că tinerii în viață socială se confruntă atât cu modele pozitive, sau conformiste, cât și cu modele neconformiste, care nu sunt transmise ereditar, ci sunt învățate în cadrul proceselor de comunicare și relaționare.(Banciu, Rădulescu, 2002, p.107-108). Modalitățile de comunicare sunt realizate fie verbal, fie comportamental, astfel comportamentul delincvent nu este dobândit printr-un simplu proces de imitație, ci este învățat prin intermediul tehnicilor și modalităților de comitere a delictelor.
E. A Sutherland pleacă în explicarea comportamentului criminal, bazându-se pe (Schiaucu, Canton, 2008, p.14):
– elementele existente în momentul comiterii delictului, ceea ce reprezintă o explicație dinamică și situațională a comportamentului delincvent;
– elementele care au influențat tânărul pentru comiterea delictului, ceea ce contribuie la explicarea istorică sau genetică a unui astfel de comportament.
Prin urmare, indivizii care se asociază unor grupuri care respectă normele morale, vor dobîndi un comportament social pozitiv, conformist. Acei indivizi care se integrează în grupuri care nu acceptă, nu recunosc și nu se supun normelor legale, învață și manifestă un comportament delincvent.„De aceea, evoluția spre delincvență, apărută prin „asociație” cu modele criminale, are aceleași mecanisme ca și cea implicată într-o carieră nondelincventă.” (Banciu, Rădulescu, 2002, p.108)
După Valerian Cioclei, actul criminal poate fi explicat cu ajutorul următoarelor coordonate (Cioclei, 1996, p.129):
Comportamentul criminal este învățat, el nu este ereditar;
În cadrul procesului de comunicare, comportamentul criminal poate fi învățat;
Învățarea comportamentului criminal este mult mai eficientă în cadrul unui grup, unde relațiile dintre membrii sunt puternice;
Procesul de învățare al comportamentului criminal se bazează pe: asimilarea unor metode și tehnici de comitere a infracțiunilor și orientarea tendințelor impulsive, atitudinilor și raționamentelor cu privire la comiterea actelor delincvente;
Comportamentul criminal reprezintă ansamblul de nevoi și valori, dar el nu poate fi explicat prin acestea, deoarece valorile si nevoile difera de la un individ la altul.
Astfel, putem concluziona faptul că acest tip de comportament, comportamentul criminal, nu este nici dobândit, nici imitat, ci este învățat în cadrul procesului de intercomunicare ce are loc în cadrul unui grup.
TEORIA REZISTENȚEI LA FRUSTRARE
Elaborată de W.C Reckles, teoria rezistenței la frustrare explică fenomenul delincvenței juvenile, pe baza unui sistem de ipoteze care suplinește deficiențele teoriei cauzale.Această abordare are ca fundament structura interioară a individului, care poate fi caracterizată ca un scut de rezistență împotriva abaterii de la normele sociale existente.
Astfel, fiecare individ prezintă o structură socială externă și o structură interioară psihică, ce acționează ca mecanisme împotriva frustrării și agresivității individului. Structura externă a individului este reprezentată de grupurile sociale în care tânărul este integrat (familie, prieteni, vecinătate), și în cadrul cărora individul are posibilitatea dobândirii unui status social, sentimentul de identificare cu grupul, etc. Pe de altă parte, structura interioară are o importanță aparte în unele momente, deoarece asigură păstrarea imaginii de sine a tânărului în raport cu alți indivizi sau grupuri. Dacă unul sau mai multe elemente care sunt specifice acestor structuri lipsesc, atunci există probabilitatea ca individul să nu se mai conformeze normelor sociale și să comită acte delincvente. Noțiunea de frustrare este strâns legată de agresivitate; la adolescenți agresivitatea poate fi înțeleasă ca un indicator ce are rolul de a-i ajuta pe aceștia să-și descopere propria identitate, și să își formeze o atitudine necesară dobândirii unui status social.
Raportul frustrare-agresivitate poate fi prezentat sub forma a două aspecte (Dragomirescu, 1976, p.84):
Frustrarea nu declanșează un comportament agresiv, ci contribuie la o stare de tensiune afectivă și anxietate, stare care prezintă riscul de a declanșa sau nu o reacție violentă;
Nu orice comportament agresiv poate fi definit ca rezultatul existenței unor frustrări, însă unele situații în care agresivitatea este determinată de unele condiții de mediu- spre exemplu, familii dezorganizate, părinți care manifestă violența si prezintă adicții,etc.
TEORIA ÎNVĂȚĂRII SOCIALE
Albert Bandura a fost liderul teoriei învățării sociale. El pune accentul pe importanța studierii comportamentului, reacțiilor și atitudinilor adoptate de către indivizi. Această teorie are la bază studierea comportamentului agresiv. „Agresivitatea este comportamentul verbal sau acțional ofensiv care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar surprinderea altor persoane care sunt motivate să evite acest tratament”(Chelcea, Ilut, 2003, p.25).
Albert Bandura consideră că „actele indezirabile sunt rezultatul unei perturbări a capacității de autoreglare; eficiența scăzută a capacității de autoreglare crește tendința tinerilor de a face abstracție de standardele impuse,ajungăng la încălcări frecvente ale normelor”(Stănculescu, 2008, p.369). Specialiștii care au studiat efectele violenței în familie, au arătat că în familiile în cadrul cărora exista un climat tensionat, negativ, iar singura modalitate prin care membrii familiei comunicau era reprezentată de violentă, copiii au învățat și au dobândit același comportament când au devenit adolescenți sau adulți.
Există trei categorii de rezultate în cadrul cărora se intensifică sau se reduc efectele lor asupra comportamentelor, după cum urmează (Buneci, Butoi, Butoi, 2004, p.93):
Întărirea externă: nivelul acțiunilor particulare este ridicat datorită beneficiilor care au fost anticipate, și redus din cauza pedepsei anticipate, agresiunea fiind puternic influențată de consecințele ei
Întărirea indirectă are o funcție informativă. Comportamentul agresiv are consecințe care oferă informații privind toate tipurile de acțiuni care vor fi sau nu sancționate
Autoîntărirea reprezintă modul în care subiectul se raportează asupra consecințelor propriilor acțiuni. În acest caz există două variante:
Autorecompensarea- sau întărirea comportamentului negativ, a eului, a mândriei
Autodepășirea pentru agresiune care apare sub forma reacțiilor de autocondamnare anticipativă.
REINTEGRAREA SOCIALĂ A MINORULUI CARE A SĂVÂRȘIT ACTE DELINCVENTE
Pornesc spre explicarea conceptului de reintegrare socială a minorului care a săvârșit acte delincvente, de la identificarea și prezentarea factorilor determinanți reintegrării sociale a minorului. Factorii care determină reintegrarea socială a minorului delincvent sunt influențați de o serie de modificări la nivelul familiei, școlii și apariției suportului social care are ca scop recuperarea socială a acestuia. Familia ocupă locul cel mai important în reintegrarea socială a minorului, deoarece aceasta reprezintă primul grup de socializare implicat în sprijinirea minorului care a comis acte delincvente. Familia este grupul social care îndeplinește o serie de caracteristici, printre care, putem aminti: „este primul grup în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe sine, oferă climatul de siguranță afectivă necesară dezvoltării personalității, cât și mediul principal de creștere și dezvoltare intelectuală, motivațională, afectivă, estetică și morală”(Pașca, 2005, p.100).
Pentru ca reintegrarea socială a minorului să eficientă, este nevoie ca familia să înțeleagă și să accepte faptul că minorul, în urma actelor ilegale pe care le-a comis, a dobândit un alt status social, care, însă poate fi schimbat. Dacă în cadrul familiei există disfuncționalități precum: tensiuni între părinți, violență domestică, lipsa comunicării dintre membrii familiei, toate acestea conduc la destrămarea treptată a familiei și la promovarea unor deprinderi și comportamente negative. Astfel, familiile care aparțin acestui tipar promovează „un stil educativ deficitar, provocând multe probleme de adaptare și integrare socială a membrilor ei, transformându-se treptat în instanțe de inducție negativă pentru copii, care învață astfel o serie de comportamente și de manifestări deviante, chiar de la părinți, cum ar fi: fumatul, consumul de alcool, violența, etc”(Rădulescu, Banciu, 1990, p.30).
Un alt factor cu o importanță semnificativă asupra integrării sociale a minorului îl reprezintă școala. Școala reprezintă un mediu foarte important în socializarea și dezvoltarea copilului. În comparație cu mediul familial, școala prezintă o organizare bine fixată ce prevede scopuri și obiective clare. Educația are rolul de a facilita relațiile dintre individ și societate, permițând dezvoltarea indivizilor în cadrul societății.
În ceea ce privește suportul social, el menține legătura dintre partea individuală și cea socială. Acțiunea suportului social este una variată și prezintă mai multe funcții precum(Pașca, 2005, p.107):
Suportul instrumental, de ajutor- reprezentat prin materialul concret
Suportul afectiv, de îngrijire- care prezintă conotații moral-expresive
Suportul valoric, de recunoaștere- este concretizat prin afirmare, recunoaștere
Suportul cognitiv, de îndrumare- prezentat sub aspectul informațional, de consiliere
În ceea ce privește minorul delincvent, putem vorbi pe de-o parte despre reeducarea și resocializarea acestuia, si pe de altă parte despre reintegrarea socială. Reeducarea și resocializarea vizează reconvertirea, reorientarea și remodelarea a personalității minorului care a comis acte delincvente și care este condamnat să execute o sancțiune penală cu privare de libertate (Banciu, 2005, p.254)
„Integrarea reprezintă procesul prin intermediul căruia indivizii umani se dezvoltă și se adaptează în sistemul relațiilor și normelor sociale, asimilând comportamente necesare funcționării normale a sistemului social în care sunt implicati”(Pașca, 2005, p.84). Integrarea socială socială pune accentul pe respectarea unor norme și valori deja existente, dar și pe dobândirea unui grad ridicat de creativitate cu scopul de a-l ghida pe individ spre manifestarea unui comportament normativ.
Pe de altă parte, reintegrarea socială se află într-o strânsă legătură cu tipul de sancțiune la care minorul a fost supus, fiind o parte absolut necesară în ceea ce privește indivizii care au fost sancționați penal sau contravențional (Pașca, 2005, p.85). În ceea ce privește persoanele care au săvârșit o infracțiune și au fost condamnate penal este necesară menținerea legăturii cu familia, influența pozitivă a comunității spre adoptarea unui comportament pro-social, dezvoltarea și cultivarea încrederii în propria persoană și de asemenea încurajarea spre exercitarea unor interese pro-sociale precum: interesul pentru muncă, pentru educație, etc.
Reintegrarea socială vizează luarea în calcul a următoarelor dimensiuni, precum (Banciu, 2005, p.254):
Educațională- școală, profesie, ocuparea timpului liber;
Ocupațională- colectivitate: prieteni, colegi de muncă;
De grup- familie, comunitate, alte grupuri formale și informale.
Serviciile de reintegrare socială a minorului delincvent, elaborează și desfășoară următoarele activițăti, ce au ca scop asistența și consilierea acestuia (Dobrescu, 2010, p.78):
Rolul de a corecta comportamentul infracțional al minorului delincvent, prin conștientizarea faptei săvârșite, a consecintețelor impuse de aceasta dar și asumarea responsabilițății actelor comise;
Rolul de a motiva minorul în vederea dezvoltării autodisciplinei și a responsabilității;
Rolul elaborării și derulării unor programe specializate în funcțiile de nevoile identificate în vederea asistenței și consilierii sociale a indivizilor care au înfăptuit acte delincvente;
Rolul de a sprijini minorul în vederea satisfacerii nevoilor identificate, a găsirii unor soluții eficiente în vederea soluționării problemelor cu care se confruntă.
Consider că serviciile de reintegrare socială a minorilor care au comis acte delincvente reprezintă o necesitate pentru aceștia dar și pentru întreaga societate, deoarece mulți dintre ei provin din medii defavorizate, din familii în care primează comportamentele antisociale, și manifestările unui conduite care nu este conformitate cu normele și regulile impuse de societate.
ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN VEDEREA REINTEGRĂRII SOCIALE A MINORULUI CARE A COMIS ACTE DELINCVENTE
Asistența socială reprezintă un domeniu complex, în cadrul căruia atenția este focalizată pe categoriile sociale aflate în dificultate, printre acestea se situează: persoanele, grupurile, familiile, comunitățile care se confruntă cu probleme pe care nu și le pot soluționa singuri ci necesită ajutorul unor persoane specializate în vederea identificării resurselor existente și activării acestora dar și a potențialului de care acesti indivizi dispun. „Asistența socială mediază procesul prin care individul și societatea ajung la satisfacerea nevoii de autorealizare, ea intervine să înlăture blocajele cu care se confruntă indivizii în realizarea așteptărilor lor, privind sănătatea, dezvoltarea, apartenența, bunăstarea, iar pe de altă parte să organizeze eforturile societății în vederea integrării componentelor acesteia într-un tot dinamic și productiv”(Manea, 2007, p.11)
Un rol fundamental în reintegrarea socială a minorului delincvent, îl are asistentul social; acesta este un agent al schimbării în ceea ce privește indivizii ca parte integrantă a societății. Prin utilizarea metodelor și tehnicilor învățate, asistenul social îl ajută pe individ să opteze, să ia decizii cu scopul de a face schimbări (Buzducea, 2005, p.33).
Livius Manea consideră ca cele mai importante roluri ale asistentului social în reintegrarea socială a minorului sunt (Manea, 2007, p.60-62):
Rolul de broker, în cadrul căruia asistentul social desfășoară următoarele activități:
Pentru realizarea obiectivelor propuse asistentul social stabilește legături între persoana asistată și comunitate;
Oferă informații cu privire la reintegrarea socială atât persoanei asistate cât și familiei acesteia;
Identifică resursele de care beneficiarul dispune în vederea satisfacerii nevoilor acestuia;
Redirecționează persoanele asistate la diferite școli, centre educative;
Rolul de avocat prezintă următoarele atribuții:
Acordarea de informații persoanei asistate cu privire la beneficiile existente;
Luarea unor decizii în favoarea minorului;
Rolul de educator are următoarele caracteristici:
Să furnizeze informațiile necesare persoanei asistate ;
Asistarea beneficiarului cu privire la exersarea și adoptarea de noi comportamente pro-sociale;
Introducerea unor noi resurse care au ca scop sprijinirea persoanei asistate;
La nivel de grup are loc modelarea modului de comunicare;
Rolul de mediator
Identificarea intereselor comune;
Folosirea unor metode și tehnici de intervenție în vederea gestionării conflictelor existente și prevenirii acestora;
Rolul de agent al schimbării sociale prezintă următoarele caracteristici:
Mobilizarea comunității în vederea identificării și adoptării unor strategii eficiente;
Susținerea înființării unor noi servicii destinate persoanelor delincvente ;
Prin urmare, asistentul social trebuie să îndeplinească mai multe roluri atunci cînd vorbim despr reintegrarea socială a minorului delincvent. Rolul asistentului social este unul semnificativ, deoaree el reprezintă punctul de legătură dintre sistemul administrativ și minorul delincvent, beneficiar al drepturilor.
COPIII STRĂZII
Am ales să abordez această temă, pentru că o consider o problemă vitală și de profund interes socio-uman în cadrul societății secolului în care ne aflăm. Copiii străzii au reprezentat și pe vremea Angliei și a Europei lui Dickens o latură dezumanizată a societății, așa cum această latură este la fel de pregnantă și în zilele noastre. Copiii străzii reprezintă acea parte a societății care ne semnalează că undeva, la nivelul mentalității colective, ceva este stricat și putred din interior. Și dacă în trecut, gradul de ignoranță la adresa acestor copii era justificat prin faptul că societatea era împărțită pe ierarhii discriminatorii, astăzi nu mai putem spune că există motive care să justifice lipsa de interes pentru ajutorarea acestor copii. Prin ajutorare, mă refer la oferirea sprijinului material, fizic și intelectual necesar ca acești copii să se dezvolte și să poată ca și adulți să își asigure un trai independent.
Această temă este de interes vital în zilele noastre, deoarece societatea nu este una bazată pe altruism în cadrul comunității, cât pe o luptă acerbă pentru supraviețuire. Este necesară abordarea acestei teme pentru că tocmai prin faptul în care ne punem problema asupra felului în care îi putem ajuta pe acești copii să supraviețuiască, dezvoltăm simultan valoarea altruismului și grijei față de seamănul nostru în cadrul comunității.
„Copilul străzii este orice fată sau băiat care nu este suficient de protejat, controlat sau îndrumat de adulții responsabili și pentru care strada a deenit locuința obișnuită și, sau, mijlocul său de existență.”(Teclici, 1998, p.17)
Efectul copiii străzii este datorat existenței a mai multor factori care au contribuit la răspândirea acestui fenomen; printre aceștia reamintesc (Teclici, 1998, p.41-49):
Urbanizarea- constă în dezvoltarea extensivă a industriei și migrarea populației spre zona urbană. Astfel, efectele migrării în masă a populației au condus la o dezorganizare socială, la un dezechilibru al controlului social, imposibilitatea de adaptare la noul mediu, șomaj, slăbirea relațiilor familiale, ceea ce au generat o serie de efecte precum: separarea părinților, divorțul, copii instituționalizați sau copii care au ajuns în stradă.
Sărăcia – privită ca un efect al șomajului sau a unei imposibilități de integrare profesională; totodată ea reprezintă unul dintre principalii factorii favorizanți apariției și răspândirii fenomenului intitulat copiii străzii.
Familii dezorganizate, rele tratamente- copiii sunt ființe sensibile care au nevoie de dragoste, protecție și de un mediu securizant unde să se poată dezvolta. Pentru un copil, viitor adult, familia este unul dintre grupurile sociale care are un rol semnificativ în formarea personalității lui. Astfel, în situația în care copilul nu găsește în mediul familial un loc securizant, protectiv, bazat pe comunicare și înțelegere, atunci strada poate reprezenta pentru el un refugiu, un loc unde se simte liber. „Copiii care trăiesc în familii de acest tip sunt considerați populație de risc, condamnată la a îngroșa rândurile celor care trăiesc la limita subziestenței, celor care eșuează școlar sau ale devianților și delincvenților.”(Stănciulescu, 1997, p.128)
Există mai multe definiții și clasificări ale copiilor străzii. Spre exemplu, în ceea ce privește relațiile cu familia și cu strada, se pot distinge patru categorii, după cum urmează (Cace, Roman în Studiul Național privind situația copiilor fără adăpost, p. 45-46):
Copiii care au o legătură permanentă cu familia- „copii pe stradă” : în această categorie sunt regăsiți copiii care nu frecventează școala, ei aparținînd familiilor de proveniență. Acești copii își petrec întreaga zi pe stradă, încercînd să-și procure hrană, folosind diferite mjloace precum: cerșitul, furtul sau prestând diferite munci, după care seara se întorc în familie.
Copiii care se regăsesc în această categorie prezintă un risc de abandon ridicat, datorat fie presiunilor exercitate de către părinți pentru a contribui la întreținerea financiară întregii familii, fie aceșta consideră că sunt independenți financiar de familie, astfel ei pot pleca oricând de acasă.
Copiii care au legături sporadice cu familia- „copii în stradă” : majoritatea copiilor întrețin legături sporadice cu familia de proveniență- după ce copiii se adaptează mediului stradal, ei se îndepartează treptat de membrii familiei. Evadarea, fuga în stradă și integrarea în „subcultura străzii” pot fi reprezentate ca efecte ale existenței unor neînțelegeri cu părinții, în special cu tatăl.
De obicei fuga acestor copii poate reprezenta o situație temporară, de scurtă durată, durând un interval de câteva zile până la câteva luni. Copiii se integrează destul de repede în grupurile stradale, acceptând și conformându-se la regulilor și modului de trai în stradă.
Copiii care și-au pierdut orice legătură cu familia (orfani, abandonați) sau cu instituția de ocrotire –„copii ai străzii”- această categorie este formată din copiii care au pierdut orice fel de legătură, fie cu familia, fie cu instituțiile care îi reprezentau în mod legal și care aveau ca atribuții creșterea și dezvoltarea acestora. Viața pe stradă a acestor copii constă într-o adaptare continuă și o luptă ce trebuie câștigată zilnic.
Familia cu copii pe stradă- în societatea contemporană grupul social cel mai afectat este reprezentat de familie. Familia cu mai mulți copii prezintă riscul cel mai mare de a ajunge în stradă, din cauza sărăciei, șomajului, dificultățile ce apar în vederea întreținerii membrilor numeroși ai familiei, sunt doar câteva cauze pentru care familia ajunge să își piardă locuința, și mai apoi este nevoită să se stabilească în stradă, în condițiile în care nu poate accesa alte alternative.
Odată ajunși în stradă aceștia trebuie să desfășoare o serie de activități ce nu sunt în conformitate cu legea, însă care îi ajută să supraviețuiască. Spre exemplu, cea mai întâlnită metodă, adeseori eficientă, este reprezentată de cerșit, o activitate considerată a fi ilegală. Părinții îi obligă pe copii să cerșească, sau să presteze alte munci, indiferent de vârsta acestora; astfel, copiii devin, încă de la vârste fragede, victime ale exploatării prin muncă.
Analiza socială a fenomenului copiii străzii
Copiii străzii provin din familii naturale, familii monoparentale, familii cu mulți copii, familii dezorganizate etc. Concepția privind cel mai mare grup social, care este reprezentat de familie, este influențată de tradiții, mentalități și factori din sfera geografică, culturală și economică, toate acestea contribuind la reglementarea juridică a familiei.
Familia poate fi privită și definită atât din punct de vedere sociologic, cât și din punct de vedere juridic, după cum urmează (Filipescu, 2000, p.1-2):
În sens sociologic, familia reprezintă un element specific de comunitate umană, care desemnează grupul de indivizi uniți prin căsătorie, rudenie sau filație, întemeiat pe interese și scopuri comune. Relațiile familiale au un caracter complex și complet, iar el nu mai este găsit la alte categorii sociale.
Din punct de vedere juridic, familia reprezintă acel grup de persoane între care există aceleași obligații și drepturi.
Familia prezintă și îndeplinește următoarele funcții (Filipescu, 2000, p.4) :
Reproducerea populației, perpetuarea speciei umane- privită ca o realitate biologică, prin prisma funcției de bază, funcția biologică, este asigurată reproducerea populației. Condițiile de dezvoltare ale familiei sunt în strânsă legătură cu relațiile socio-culturale, natalitatea fiind determinată și de structura economică a societății dar și de implicarea pe care aceasta o are în vederea creșterii populației,
Funcția economică a familiei pune accentul pe aducerea în comun a tuturor bunurilor de care fiecare membru dispune, dar și sprijinul pe care fiecare membru îl oferă atunci când cineva din familie are nevoie, din cauza incapacității de muncă.
Funcția educativă- din toate timpurile, familia a avut un rol fundamental în educația copiilor, rol care a fost transformat, suferind o serie de schimbări determinate de evoluția societății.
Mediul familial și relațiile dintre membrii familiei își pun amprenta asupra comportamentului pe care individul îl adoptă în societate. Pentru că familia este o parte a societății, între aceasta și viața socială, în ansamblul ei, există un proces complex, de influențare și adaptare, astfel încât, tot ceea ce influențează societatea, are consecințe asupra familiei.
Familia monoparentală- schimbările prin care a trecut familia, ca instituție socială, au condus la accentuarea familiilor monoparentale. De cele mai multe ori familiile monoparentale sunt formate din mamă și copii, dar în unele cazuri tatăl se ocupă de creșterea și îngrijirea copiilor. Cauzele formării familiilor monoparentale sunt determinate de diverse situații precum: divorțul, abandonul familial, decesul, etc.
„Nivelul de viață al menajelor monoparentale este mai scăzut decât al familiilor nucleare complete, iar gradul de satisfacție al părinților singuri privind viața familială este mai redus decât al cuplurilor.”(Mihăilescu, 1993, p.242)
Problemele și situațiile cu care o familie monoparentală se confruntă sunt mult mai mari și mai greu de gestionat decât cele în cazul familiilor nuclare. Familia monoparentală repezintă acel grup social primar, în cadrul căruia are loc socializarea primară, acolo unde membrii familiei interacționează și întrețin relațiile informale existente. Din perspectivă sociologică, „familia monoparentală poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de rudenie, între unul dintre părinți (părintele singur) și copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspirații și valori comune”(Ștefan, 2001, p.7).
Copiii care provin din familii dezorganizate, în cadrul cărora primează un climat negativ, unde aceștia sunt neglijați din punct de vedere afectiv, maltratați, supuși abuzului sexual sau violenței familiale, prezintă un risc ridicat de a ajunge pe stradă. „Copiii car trăiesc în familii de acest tip sunt considerați populație de risc, condamnată la a îngroșa rândurile celor care trăiesc la limita subziestenței, celor care eșuează școlar, ori ale devianților și delincvenților”(Stănciulescu, 1997, p.141). În cadrul familiilor dezorganizate poate exista și fenomenul abandonului, din cauza condițiilor precare de trai, lipsei resurselor- iar separarea copiilor de părinți îi determină pe aceștia să se adapteze forțat la noile condiții în care se află. De asemenea, abandonul copilului are repercursiuni asupra dezvoltării acestuia, atât din punct de vedere fizic, comportamental cât și emoțional.
Modul de viață în stradă
Copiii care ajung în stradă se afiliază unor grupuri în care le sunt satisfăcute anumite nevoi, precum nevoia de securitate, de comunicare și de înțelegere. În cadrul acestor grupuri ei trebuie să adopte un comportament care să fie în conformitate cu normele și valorile stabilite de membrii grupului.
De cele mai multe ori aspectul copiilor străzii este unul deteriorat, reprezentat printr-o vestimentație neîngrijită, murdară, ceea ce poate evidenția adaptarea la grupul de apartenență.
ONG-urile care se implică în problematica copiilor străzii și participă în mod activ la acțiuni ce presupun oferirea de haine curate copiilor străzii, remarcă faptul că, odată ce aceștia intră în posesia hainelor, ei manifestă două tipuri de comportament, cum ar fi (Șerban, Alexandrescu în Studiu Național privind situația copiilor fără adăpost, p.87):
Le folosesc în vederea obținerii unor bani; fie le vând, fie fac troc schimbându-le pe bunuri materiale pe care ei le consideră prioritate în acel moment;
Le îmbracă pentru a atrage atenția celorlalte grupuri sociale care sunt mai puțin privilegiate de ONG-uri; însă, chiar și în condițiile acestea, hainele se deteriorează într-un timp relativ scurt din cauza condițiilor precare în care acești copii trăiesc.
Viața în stradă poate fi privită sub prisma celor două alternative: copilul nu se afiliază niciunui grup, iar șansele de supraviețuire se reduc considerabil, fie se integrează unui grup unde este obligat să accepte agresivitatea impusă de ceilalți copii. Viața în stradă a copilului presupune imitarea și învățarea unor comportamente considerate a fi antisociale, iar principalul mijloc de supraviețuire în stradă este reprezentat de agresivitate. Pentru copiii străzii violența și agresivitatea nu reprezintă concepte neîntâlnite; majoritatea provin din medii defavorizate, unde violența reprezintă singurul mijloc de rezolvare a problemelor și conflictelor existente. Spre exemplu, copiii pot învăța încă din familiile de proveniență că folosirea violenței ca mijloc de apărare îi va transforma în persoane dominatoare și vor putea astfel să-și satisfacă nevoile existente. „Violența fizică se exprimă prin diferite gesturi aplicate copilului, în mod intenționat, de către o altă persoană, gesturi care pot merge de la pedepse corporale excesive până la comportamente extreme, care pot pune în pericol viața copilului”(Ionescu, Jourdan-Ionescu, 2001, p.17).
În ceea privește manifestarea comportamentului agresiv în mediul stradal, circumstanțele pot fi următoarele (Șerban, Alexandrescu în Studiu Național privind situația copiilor fără adăpost, p.89):
Lupta pentru teritoriu manifestată în două feluri:
Intragrupal: membrii grupului trebuie să își stabilească un spațiu și mai apoi acesta să fie respectat. Dacă un membru al grupului încalcă normele, atunci el va fi agresat și exclus din grup.
Intergrupal: are în vedere respectarea normelor unui grup de către alt grup
Obținerea unei pozitii în ierarhia grupului: într-un grup liderul este reprezentat de persoana care este mai mare ca vârstă și dezvoltat fizic. Pentru a-și păstra această poziție, el esre nevoit să folosească forța și violența în vederea atingerii acestor scopuri.
Activitățile desfășurate de copiii străzii
Viața în stradă presupune desfășurarea unor activități, unele fiind ilegale, în vederea supraviețuirii. Cea mai întâlnită activitate desfășurată în stradă o reprezintă cerșitul; copiii străzii se bazează pe această activitate, considerată a fi ilegală, pentru a-și procura banii necesari supraviețuirii zilnice în mediul stradal. Dintre activitățile desfășurate de copiii străzii pot enumera: cerșitul, spălatul parbrizelor, vînzarea diferitelor produse, prostituție, colectare de deșeuri, etc. Un studiu realizat de Organizația Salvați Copiii (2014, p.25) relevă faptul că 61,2% din copiii care locuiesc permanent pe stradă practică cerșitul. O altă activitate desfășurată în mediul stradal de către această categorie socială aflată în dificultate o reprezintă colectarea deșeurilor, aproximativ 33% din numărul copiilor străzii afirmă ca fac acest lucru cu regularitate.
Sursa: Organizația Salvați Copiii în Evaluarea Fenomenului „Copiii și Tinerii Străzii”, Cercetare socială de tip cantitativ, București, 2014, p.25)
Starea de sănătate a copiilor străzii este una precară, din cauza condițiilor igienico-sanitare precare, a consumului de droguri, alcool, etc. Consumul de droguri este des întâlnit în rândul copiilor străzii. „Drogul este acea substanță care odată absorbită de un organism viu, poate modifica una sau mai multe funcții ale acesteia”(Jenică, 1994, p.41). Fie că sunt dependeți de drogurile injectabile, precum heroina, sau consumatori ai etnobotanicelor, copiii străzii prezintă un risc ridicat de contactare a unor boli precum hiv/sida, hepatite, în special cea care este determinată de virusul C.
Efectele consumului de droguri sunt (Ferreol, 2000, p.33):
Droguri stimulente: reacții violente, veselie, sentiment de tensiune psihică, excitație psihologică;
Sedative: relaxare psihică, somnolență;
Halucinogene: modifică percepția, senzațiile auditive, vizuale, olfactive.
Conform Organizației Salvați Copiii, 29,5% din copiii care locuiesc pe stradă au contactat virusul hepatic C, care este în strânsă legătură cu consumul de droguri pe cale intravenoasă. Astfel, 54% dintre aceștia consumă etnobotanice și 65% consumă heroină. Infecția cu HIV a copiilor străzii reprezintă o altă afecțiune. În cadrul aceleiași cercetări, realizată de Organizația Salvați Copiii, s-a constatat că 13% din copiii care stau permanent pe stradă suferă de infectarea cu virusul HIV.
Sursa: Organizația Salvați Copiii în Evaluarea Fenomenului „Copiii și Tinerii Străzii”, Cercetare socială de tip cantitativ, București, 2014, p.32)
Copiii străzii reprezintă una din categoriile sociale ale căror drepturi prevăzute în Convenția privind drepturile copilului, nu sunt respectate; printre acestea, pot enumera: dreptul la dezvoltare și supraviețuire, dreptul la educație, dreptul la securitate, dreptul la protecție împotriva violenței fizice și psihice, dreptul la protecție împotriva abuzului și maltratării, drepturi consfințite de legislația românească aflată în vigoare. Dincolo de aceste lipsuri ale nerespectării drepturilor, copiii străzii intră în categoria celor care sunt marginalizați și excluși social. „Marginalizarea reprezintă procesul de situare a indivizilor sau grupurilor pe opoziție socială periferică sau de izolare și implică limitarea accesului la resurse economice, politice, educaționale și comunicaționale ale colectivității” (Miftode, 1995, p.61).
LEGISLAȚIE
În ceea ce privește minorii delincvenți, cadrul legislativ este următorul:
Conform Codului Penal, regimul răspunderii penale a minorului este:
Articolul 113 din Codul Penal prevede:
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal;
Minorul cu vârsta curpinsă între 14 și 16 ani răspunde penal în cazul în care se dovește că fapta comisă a fost săvârșită cu discernământ;
Minorul care are vârsta de 16 ani împlini, răspunde penal conform legii.
Articolul 114 prevede consecințele răspunderii penale a minorului, după cum urmează:
Dacă la data comiterii infracțiunii minorul avea vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, atunci asupra lui se ia o măsură educativă neprivativă de libertate în următoarele cazuri:
Dacă minorul a comis o infracțiune care a fost executată în urma unei măsuri educative sau executarea acesteia a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care el este judecat
Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care acesta a săvârșit-o este reprezentată de închisoarea pe 7 ani ori detențiunea pe viață
Articolul 115 prevede măsurile educative neprivative sau privative de libertate asupra minorului, după cum urmează:
Măsurile educative neprivative de libertate sunt următoarele: stagiul de formare civică a minorului, supravegherea acestuia, asistarea zilnică a minorului și consemnarea la sfârșit de săptămână.
Măsurile educative privative de libertate sunt: internarea într-un centru educativ sau într-un centru de detenție pentru minori.
Articolul 116 prevede referatul de evaluare a minorului: în vederea evaluării minorului, instanța solicită serviciului de probațiune întocmirea unui referat care să conțină propunerile cu privire la reintegrarea socială a minorului, în urma desfășurării unor programe pe care acesta este obligat să le urmeze.
Pentru categoria copiii străzii, cadrul legislativ este: Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturile copilului și Legea asistenței sociale 292/2011
Conform Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturile copilului, amintesc câteva dintre drepturile fundamentale ale acestora:
„ART.5- Copiii au dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor;
ART.9- Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale;
ART.17- Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atșament;
ART.19- Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului;
ART.37- Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială;
ART.46- Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept;
ART.51- Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale
ART.55- Copilul beneficiază de protecție specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacității depline de exercițiu
ART.89- Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migrației ilegale, răpirii, violenței.”
Conform legii asistenței sociale, 292/2011, copiii străzii beneficiază de:
Art. 58 prevede responsabilitatea autorităților administrației publice locale în vederea înființării și organizării unor servicii sociale destinate personalor fără adăpost; pentru copiii care trăiesc pe stradă. Pentru persoanele care trăiesc pe stradă autoritățile publice locale au obligația de a organiza pentru aceștia adăposturi pe timp de iarnă.
Art.59 prevede serviciile sociale destinate persoanelor care trăiesc pe stradă, după cum urmează: adăposturi de noapte, servicii sociale de tip ambulanță, centre rezidențiale cu scopul de găzduire pe o perioadă limitată.
De asemenea, în vederea prevenirii dar și combaterii riscului ca acei copii care părăsesc sistemul de protecție să nu ajungă în stradă, autoritățile locale pot înființa centre care să asigure condiții de locuit pe o perioadă limitată.
CERCETARE
Metodologia cercetării
Am ales ca strategie de cercetare cu privire la explicarea fenomenului delincvenței juvenile la copiii străzii studiul de caz. Traian Herseni susține faptul că studiul de caz este o metodă care oferă în general rezultate foarte bune, o metodă folosită în țările europene sub denumirea de metodă clinică (Herseni, 1982, p.201). Studiul de caz a apărut ca metodă de cercetare științifică în medicină, economie și sociologie și pune accentul pe susținerea și dezbaterea amănunțită a cazului pe care îl implică.
Dacă cercetările tematice se focalizează pe o problemă, un fapt, un proces, studiul de caz se concentrează pe analiza unei unități sociale privită ca întreg. Cazul reprezintă o descriere a unei situații reale, bazată pe indivizi, întâmplări, opinii, comportamente și atitudini, concepute astfel încât să fie analizate și interpretate.
Conform lui Yin, studiul de caz este o investigația empirică ce presupune (Yin, 2005, p.30): investigarea unui fenomen contemporan în complexitatea sa din viața reală, în special atunci când granițele dintre acel fenomen și context nu sunt bine delimitate.
Metoda studiului de caz prezintă un avantaj, și anume faptul că acesta ușurează cunoașterea aprofundată a unor fenomene complexe, și în același timp generează rezultate foarte bune pe baza cărora se pot identifica și analiza diferite tipologii și generalități.
Metodele folosite în această analiză au fost următoarele:
Analiza de documente: studierea dosarelor copiilor întocmite de specialiștii organizației, dosare ce conțineau:
Documente referitoare la identitatea copilului;
Istoricul familiei;
Corespondența pe caz cu alte instituții de protecție a copilului;
Rapoartele cu privire la activitățile desfășurate de copii în centrul de zi.
Discuții purtate cu specialiștii implicați în activitățile desfășurate de copii în cadrul centrului de zi al Asociației Parada: asistent social, psiholog, directorul instituției.
Etapele cercetării
Stabilirea temei
În prezent, delincvența juvenilă reprezintă una dintre problemele majore cu care societatea românească se confruntă, și nu numai ea, ci toate societățile, indiferent de gradul de dezvoltare economic și social al acestora. Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen care afectează mai multe grupuri sociale, fiind un fenomen social larg dezbătut de specialiști în ultimele decenii.Printre factorii existenți ce favorizează creșterea și intensificarea fenomenului de delincvență juvenilă pot fi amintiți: sistemul educațional deficitar, lipsa implicării statului în vederea prevenirii sau combaterii problemelor sociale existente, inexistența unor servicii și programe din partea ONG-urilor care au ca scop combaterea acestui fenomen, creșterea fenomenului de instituționalizare a copiilor, creșterea numărului de copii ai străzii, abandonul școlar,crizele sociale și economice.
Universul cercetării
Pentru cercetarea fenomenului delincvenței juvenile la copiii străzii, am analizat istoricul a zece copii, beneficiari ai Asociației Parada, cu vârste cuprinse între 13 și 17 ani. Aceștia provin din mediul copiilor străzii, mediu în care au adoptat comportamnete de tip delincvent.
Scopul cercetării este acela de a analiza fenomenul copiilor străzii ca factor declanșator în adoptarea unor comportamente delincvente.
Obiective
Identificarea factorilor care declanșează și susțin fenomenul delincvenței juvenile la copiii străzii;
Identificarea rolului autorităților publice și al ONG-urilor pentru reducerea fenomenului copiii străzii.
Ipoteze
Copiilor străzii le sunt încălcate drepturile fundamentale
Copiii care provin din medii defavorizate sunt la risc de a ajunge copii ai străzii
Lipsa educației adecvate la copiii care ajung să trăiască în stradă atrage adoptarea unor comportamente delincvente pe care ei le pot considera dezirabile
Operaționalizarea conceptelor
Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen social ce presupune comportamente și acțiuni ce nu sunt în conformitate cu normele și valorile sociale, făptuite de către persoane cu vârsta până în 18 ani, și care nu pot fi sancționate penal (Vasile, 2012, p.11).
Copil al străzii reprezintă orice individ de sex feminin sau masculin, care are vârsta până în 18 ani, și care dintr-un cumul de factori și cauze a ajuns să locuiască pe stradă.
STUDII DE CAZ
CAZ 1
Bogdan are 16 ani și este din Bacău; el provine dintr-o familie numeroasă. În urma relației de concubinaj a părinților au rezultat șapte copii: cinci fete și doi băieți.
Relația de cuplu a părinților s-a deteriorat pe parcursul anilor din cauză că tatăl consuma alcool și droguri, factori declanșatori ai comportamentului agresiv, dar și din cauza unor neînțelegeri pe fondul lipsei banilor.
La vârsta de doi ani, Bogdan a fost separat de familia sa; mama lui l-a dus într-un centru de plasament din Târgul Ocna, județul Bacău, pe motiv că lipsa banilor nu îi permite creșterea ți îngrijirea acestuia, singura soluție de supraviețuire a copilului fiind instituționalizarea.
Personalul care s-a ocupat de creșterea și îngrijirea lui a încercat în numeroase rânduri înscrierea acestuia la școală, însă de fiecare dată el a refuzat, considerându-se permanent marginalizat și discriminat de către colegii săi pentru că provenea dintr-un centru de plasament.
În jurul vârstei de 13 ani, băiatul decide să fugă din centrul de plasament dorind să-și caute mama, el fiind anterior abuzat fizic de către alți copii. După ce o găsețte locuiește timp de două luni cu aceasta. Însă, considerând că singura vinovată pentru instituționalizare este chiar mama sa, Bogdan decide șă de această dată să fugă de acasă, ajungând pe stradă în București.
Aici întâlnește un grup de copii ai străzii, care își câștigau existența din traficul de droguri.În cadrul acestui grup, Bogdan a început să întrețină relații sexuale cu liderul grupului, care era cu 3 ani mai mare ca acesta. În urma unor repetate refuzuri din partea lui Bogdan de a întreține relații sexuale, acesta a fost exclus din grup. Ulterior, el a continuat să frecventeze mediul copiilor străzii, continuând să aibă un comportament delincvent, comițând numeroase furturi, jafuri și vânzarea substanțelor interzise.
La vârsta de aproximativ 15 ani, Bogdan a intrat în atenția Asociației Parada, în cadrul căreia se integrează foarte ușor, participînd la activitațile desfășurate de aceștia. Având în vedere că băiatul nu era obișnuit să respecte normele și regulile, el decide și de această dată să fugă din nou pe stradă.
Identificare nevoi
Găsirea unui mediu securizant pentru reabilitarea, creșterea și dezvoltarea lui optimă;
Nevoi educaționale- găsirea unui program „A doua șansă”;
Nevoia de consiliere socială și psihologică;
Nevoia de afecțiune.
Definirea problemei
Problema majoră este reprezentată de insecuritatea fizică și emoțională de care dă dovadă copilul, având în vedere traumele de care acesta a avut parte de-a lungul vieții: abandonul din partea familiei, abuzurile din sistemul de protecție.
Plan de intervenție
Obiective
Găsirea unei măsuri de protecție ca soluție pentru reintegrarea copilului;
Integrarea copilului în sistemul educațional;
Includerea într-un program de consiliere psihologică și terapie în vederea diminuării efectelor survenite în urma repetatelor abuzuri.
Activități
Pentru obiectivul 1
Evaluarea detaliată a situației copilului
Identificarea membrilor familiei lărgite
Întocmirea planului individualizat de protecție (PIP)
Implementarea, monitorizarea și modificarea periodică a PIP-ului în funcție de evoluția copilului
Pentru obiectivul 2
Includerea copilului într-un program de consiliere centrat pe determinarea băiatului de a merge din nou la școală
Includerea într-un program educațional de tip „A doua șansă”
Pentru obiectivul 3
Identificarea unui program de consiliere psihologică și terapie pentru copiii care au fost victime ale abuzului
Menționez faptul că acest caz este singurul analizat complet, deoarece cazurile sunt similare.
CAZ 2
Alin are 17 ani și este din Suceava. La vârsta de trei luni a fost pus într-o pungă și aruncat pe câmp, cauzele abandonului nefiind cunoscute. Copilul a fost găsit de către o familie de etnie rromă, care l-a luat acasă.
Copilul a fost îngrijit de această familie, însă fără forme legale, deoarece acesta nu avea acte iar nașterea lui nu fusese înregitrată. Până la vârsta de 14 ani el a locuit în familia care l-a găsit. La această vârsta băiatul a decis să fugă de acasă din cauza condițiilor precare de trai și al abuzurilor fizice de care a avut parte din partea familiei, ajungând pe stradă în București.
Aici întâlnește un grup de copii care trăiau pe stradă și care își asigurau existența prin comiterea de furturi, jafuri și din practicarea cerșetoriei. În urma unui jaf pe care băiatul l-a comis a fost prins de către organele de poliție și dus într-un centru de plasament. Învățat cu libertatea de care avea parte în stradă, după o noapte petrecută în centrul de ocrotire, el decide să fugă din nou. La vârsta de 15 ani Alin a intrat în atenția Asociației Parada,. Ulterior, copilul a beneficiat de incuderea în programul socio-educativ din cadrul organizației. În prezent tânărul locuiește pe stradă, considerând că mediul stradal este favorizant creșterii și dezvoltării sale, deoarece nimeni nu îi impune să respecte reguli.
Identificare nevoi
Găsirea unui mediu securizant pentru reabilitarea, creșterea și dezvoltarea optimă a copilului
Nevoia înregistrării tardive a nașterii
Nevoi educaționale – găsirea unui program care să faciliteze integrarea în mediul școlar
Nevoia de consiliere sociala si psihologica
-Nevoia de afectiune
Definirea problemei
Principala problema identificată o constituie lipsa unui mediu famlial securizant, necesar în vederea unei bune creșteri și dezvoltări a copilului.
Plan de intervenție
Obiective
Identificarea unei forme de protecție a copilului pentru ca acesta să fie scos din mediul copiilor străzii.
Demararea procedurilor de înregistrare tardivă a nașterii.
Identificarea unor soluții pentru integrarea copilului în sistemul educațional
Includerea copilului într-un program de consiliere psihologică cu scopul de a reduce efectele negative produse de traumele suferit (abandonul de către familia naturală, abuzurile suferite în perioada în care a crescut la familia care l-a găsit, perioada petrecută în mediul stradal)
CAZ 3
Stefania este o fetiță în vârstă de 14 ani dintr-un sat din județul Botoșani. Ea provine dintr-o familie defavorizată numeroasă, formată din cinci frați și patru surori. Din cauza condițiilor precare de trai, tatăl acesteia pleacă la muncă în străinătate. Mama, fiind singura responsabilă de creșterea și îngrijirea copiilor, din cauza grijilor și a problemelor pe care le întâmpină își găsește refugiul în consumul de alcool.
Fiind cea mai mare dintre copii, Ștefania era obligată de către mama sa să meargă la cerșit pentru a putea procura banii necesari care să îi permită cumpărarea hranei. Ștefania era înscrisă la școala din sat, în clasa a V- a. Din cauza inexistenței resurselor materiale (haine, încălțăminte, rechizite), aceasta nu și-a mai putut continua studiile, deși dorința ei era să devină un medic de succes.
Familia a început să acumuleze multe datorii la magazinele din sat, deoarece mama ei devenise dependentă de alcool, aceasta consumând zilnic. Tatăl copiilor încerca să susțină financiar familia trimițând bani acasă, însă mama nu folosea banii în scopul creșterii și îngrijirii copiilor. Relația dintre Ștefania și mama sa era una tensionată, deseori conflictuală, lipsită de comunicare, după cum aceasta afirmă. După lungi certuri cu mama sa, la vârsta de 10 ani, fata decide să fugă de acasă.
Odată ajunsă în București, ea se alătură unui grup de copii ai străzii, în cadrul căruia învață să consume substanțe halucinogene (aurolac și alte tipuri de dorguri). Administrarea heroinei pe cale intravenoasă și începerea activității sexuale neprotejate precoce au dus la contactarea unor boli infecto-contagioase.
Ștefania devine beneficiara Asociației Parada la vârsta de 12 ani și se integrează rapid, frecventând de 3 ori pe săptămână centrul de zi al organizației. Ea a fost însoțită de asistenții sociali la Institutul Matei Balș, în vederea efectuării unui consult medical și a unor analize iar în urma acestora, s-a constatat faptul că Ștefania era seropozitivă, iar în afara infecției cu HIV, acesta este și purtătoare a virusurilor corespunzătoare hepatitelor B și C.
Identificare nevoi
Nevoia menținerii unei stări de sănătate pe cât posibil stabilă
Nevoia de ocrotire – găsirea unor soluții pentru ocrotirea copilului și scoaterea acestuia din mediul stradal
Nevoi educaționale – găsirea unui program care să îi permită reintegrarea școlară
Nevoia de consiliere psihologică
Definirea problemei
Inexistența unui mediu securizant care să-i amelioreze starea de sănătate precară cauzată de multiplele virusuri cu care fetița este infectată.
Plan de intervenție
Obiective
Includerea în programe de sănătate care sa-i faciliteze accesul la tratamentele medicale adecvate corespunzatoare bolilor de care copilul suferă.
Găsirea unui mediu propice creșterii și dezvoltării acesteia
Includerea într-un program pentru a fi realizată reinserția școlară
Includerea într-un program de consiliere psihologică în vederea depășirii perioadei ulterioare aflării stării sale de sănătate.
CAZ 4
Cristina are 15 ani și este din Focșani. Ea provine dintr-o familie săracă, numeroasă, având 4 surori și 3 frați. Părinții săi s-au despărțit pe când aceasta avea 5 ani, problemele majore fiind cauzate de consumul excesiv de alcool al tatălui și a actelor de violență manifestate de către acesta asupra copiilor. De atunci, Cristina împreună cu frații și surorile sale au rămas în grija mamei.
După doi ani de la divorț, mama întâlnește un bărbat cu care întreține o relație de concubinaj. Bărbatul respectiv este și el divorțat și are 2 copii dintr-o relație anterioară, care locuiesc împreună cu el. La vârsta de 10 ani Cristina este abuzată sexual de către concubinul mamei sale și obligată să nu povestească acest lucru nimănui.
După 5 luni în care Cristina a fost supusă la abuzuri repetate, copilul se decide să fugă la bunicul patern, cu care locuiește un an. În acest timp, fata își continuă studiile dar este nevoită să renunțe deoarece bunicul decedează și astfel este nevoita să se reîntoarcă la mama sa, unde este din nou abuzată de către concubinul acesteia. La vârsta de 12 ani fetița decide să fugă de acasă și ajunge în București.
Aici întâlnește o fată, tot copil al străzii, și care o prezintă grupului de copii ai străzii din care ea făcea parte. În cadrul acestui grup, copiii erau forțați de către lider să cerșească și să comită jafuri. Cristina a fost violată de mai multe ori de către liderul grupului iar după un an ea decde să fugă. Astfel, în jurul vârstei de 14 ani ajunge să fie beneficiara Asociației Parada, implicându-se în activitățile desfășurate de către organizatie însă după o perioada decide să se întoarcă pe stradă deoarece consideră că strada îi oferă mai multe soluții de supraviețuire.
Identificare nevoi
Nevoia de ocrotire specializată în vederea unei dezvoltări adecvate
Nevoia de reinserție școlară
Nevoia de consiliere psihologică
Definirea problemei
Principala problemă este constituită de traumele suferite de Cristina atât în timpul petrecut în familie cât și în perioada petrecută în stradă.
Plan de intervenție
Obiective
În vederea reabilitării sociale este necesară găsirea unui loc securizant, în care copilul să aibă șansa să crească și să se dezvolte adecvat
Găsirea unui program educațional prin care aceasta să fie reintegrată școlar
În urma abuzurilor sexuale de care a avut parte atât în familie cât și în mediul stradal, este necesară includerea fetiței într-un program de consiliere psihologică, prin care să fie reduse efectele post-traumatice
CAZ 5
Irina are 13 ani și este din Târgoviște. Ea provine dintr-o familie cu 3 copii, fiind cea mai mare dintre frați. Imediat după naștere ea fost abandonată de către mamă chiar în maternitate, deoarece medicii au descoperit că suferă de probleme cardiace și șansele de supraviețuire ale copilului sunt destul de mici.
În urma abandonului de către mama și atunci cand starea ei de sanatate a permis externarea a fost instituită o măsură de protecție spcială pentru Irina, ea fiind integrată într-un centru de plasament. Până la vârsta de 9 ani, copilul a stat în centrul de plasament însă într-o zi când aceasta a aflat că mama sa mai are încă doi copii. Atunci Irina decide să fugă din centru pentru a-și căuta mama locuind apoi cu aceasta un an.
În cadrul familiei, copilul are parte de violență fizică chiar din partea propriei mame, deoarece aceasta o consideră pe Irina ca fiind o povară, un copil care îi îngreunează viața. În urma bătăilor repetate de cae are parte fata decide să fugă din nou, de data aceasta în stradă. Ajunsă în București, copilul se ascunde într-un canal, unde locuiește timp de 5 luni. În toată această perioada, spentru a supraviețui cerșește și fură în mijloacele de transport în comun. La un moment dat Irina cunoaște un grup de copii ai străzii care îi vorbesc despre Asociația Parada, convingând-o pe să meargă și ea și să participe la activitățile desfășurate în cadrul organizației. Chiar dacă ea este în continuare beneficiara programelor desfășurate de Parada, preferă să locuiască pe stradă, deoarece, spune ea, strada îi oferă tot ceea ce își poate dori.
Identificare nevoi
Nevoia de ocrotire în vederea dezvoltării optime din punct de vedere fizic și emoțional
Nevoia de consiliere psihologică
Nevoia de integrare școlară
Definirea problemei
Principala problemă este reprezentată de neacceptarea din partea copilului a faptului că se află mai în siguranță dacă devine beneficiara unei măsuri de protecție specială decât dacă locuiește în stradă, loc în care pericolele sunt multiple.
Plan de intervenție
Obiective
Găsirea și adoptarea unei soluții prin care copilul să devină beneficiar al unei măsuri de protecție specială pe care să o accepte
Includerea într-un program de consiliere psihologică pentru a face față atât traumelor produse de abandon și de violența fizică de care a avut parte chiar din partea mamei cât și pentru accepratea includerii în sistemul de ocrotire a copilului
Includerea într-un program care să îi faciliteze integrarea școlară deoarece aceasta nu a fost niciodată școlarizată
CAZ 6
Adela are 15 ani și este din Târgu-Neamț. Ea provine dintr-o familie defavorizată, numeroasă, formată din 3 frați și 6 surori, fiind cea mai mare dintre copii. Părinții acesteia s-au despărțit pe când ea avea 10 ani iar problemele majore din familie erau reprezentate de consumul excesiv de alcool al mamei și de actele de violență manifestate ale acesteia față de copii. De atunci, Adela și o parte din frații ei, respectiv cinci dintre aceștia, au rămas în grija tatălui, iar restul au fost luați de către mama lor.
Adela a fost înscrisă la școală, finalizând două clase însă, din cauza lipsei resurselor financiare necesare procurarării hainelor și rechizitelor și a insistențelor tatălui său ca ea să nu mai frecventeze școala, aceasta este forțată să renunțe la continuarea studiilor. Pentru că singura sursă de venit a familiei era reprezentată de alocația copiilor, iar banii erau insuficienți pentru creșterea și întreținerea întregii familii, Adela este obligată de tatăl ei să meargă la biserică săptămînal și să cerșească.
Din cauza sărăciei cu care se confruntă, dar și a conflictelor cu ai săi copii, tatăl Adelei începe să consume alcool, devenind treptat depdendent. Dependența tatălui de alcool a dos la schimbări în comportamentul său față de proprii copii, începând chiar, pe unii dintre aceștia să-i abuzeze constant fizic și emoțional. La 13 ani, Adela se decide să fugă de acasă, în București, împreună cu una din surorile sale.
Ajunsă la București, împreună cu sora sa, Adela întălnește un grup de copii ai străzii, în cadrul căruia se integrează fiind însă nevoită să adopte un comportament delincvent, precum comiterea de jafuri și furturi pentru a putea supraviețui în acest nou mediu. La un moment dat, având în vedere condițiile precare de trai, sora care o însoțea se îmbolnăvește grav de pneumonie și, din păcate nu poate fi salvată și decedează. În urma acestor evenimente ea devine beneficiara Asociației Parada la îndrumarea celorlalți copii ai străzii cu care își petrecea zilnic timpul. Deși participă în mod regulat la activitățile desfășurate în cadrul organizației ea alege să locuiască în continuare pe stradă și petrecând foarte mult timp prin canale, deoarece consideră că acesta este singurul loc în care ea se simte în siguranță.
Identificare nevoi
Nevoia de a trăi într-un mediu securizant pentru o mai bună creștere și dezvoltare
Nevoia reinserției educaționale
Nevoia de consiliere psihologică
Definirea problemei
Principala problemă este reprezentată de traumele Adelei, survenite atât în timpul petrecut în familie: separarea de către mamă, actele de violență manifestate de către aceasta, abuzul fizic și emoțional din partea tatălui, dar și cea petrecută in mediul stradal: moartea surorii.
Plan de intervenție
Obiective
Identificarea unui mediu securizant, unde aceasta poate fi integrată, în vederea unei dezvoltări fizice ți emoționale adecvate
Găsirea unui program educațional prin care aceasta să-și poată continua studiile
Includerea copilului într-un program de consiliere și terapie psihologică, pentru a reducere efectele cauzate de traumele avute până în prezent
CAZ 7
Silviu are 13 ani și provine dintr-o familie defavorizată, numeroasă (8 frați și două surori), de etnie rromă, din județul Maramureș. Băiatul a fost înscris la școală, finalizând doar 3 clase din cauza lipsei resurselor financiare și materiale necesare continuării studiilor dar și din cauza implicării sale în creșterea și îngrijirea fraților săi mai mici.
Când Silviu avea 8 ani, tatăl lui moare din cauza unui cancer pulmonar și astfel copiii rămân doar în grija mamei. După decesul soțului său, din cauza problemelor materiale și financiare cu care aceasta se confruntă, mama băiatului începe să consume alcool, devenind treptat dependentă.
Pentru a procura banii necesari întreținerii întregii familii, Silviu este obligat de către mama lui să lucreze în sat; astfel băiatul ajunge să lucreze ca zilier împreună cu alți trei frați ai săi. Din cauza dependenței de băuturi alcoolice, mama sa se îmbolnăvește de ciroza și moare. O parte dintre copii, inclusiv Silviu, ajung în grija bunicii materne, iar ceilalți intră în atenția Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului devenind dvenind beneficiari ai unei măsuri de protecție specială și fiind internați într-un centru de plasament.
De frică să nu ajungă și el într-un centru de plasament, Silviu se decide să fugă de acasă. Ajuns în București, acesta începe să practice cerșetoria și spălatul parbrizelor pentru a putea supraviețui în stradă. Ulterior, acesta decide să se integreze într-un grup de copii ai străzii, de la care află despre beneficiile pe care le au participând la activitățile pe care Asociația Parada le organizează, și acesta decide să meargă și el. Astfel, de la vârsta de 11 ani, Silviu este beneficiarul Asociației Parada, participând ocazional la activitățile desfășurate în cadrul organizației. De asemenea, Silviu își vizitează uneori familia, cu speranța că într-o zi se va putea întoarce să locuiască alături de frații săi.
Identificare nevoi
Nevoia de a trăi într-un mediu securizant pentru o mai bună creștere și dezvoltare
Nevoia reinserției școlare
Nevoia de consiliere psihologică
Definirea problemei
Principala problemă este constituită de pericolele numeroase la care este expus copilul la această vârstă, doar 11 ani, având în vedere faptul că locuiește pe stradă și este lipsit de supravegherea și ocrotirea unei persoane adulte
Plan de intervenție
Obiective
Găsirea unei soluții de locuit cât mai aproape de frații săi, în familia lărgită sau în sistemul de protecție a copilului, pentru ca Silviu să trăiască în siguranță
Identificarea unui program educațional pentru reintegrarea școlară a băiatului
Includerea într-un program de consiliere psihologică pentru a face cât mai ușor față traumelor produse de de decesul părinților săi cât și de cele legate de separarea de frații săi
CAZ 8
Roxana este un copil în vârstă de 16 ani, născută în județul Vaslui, într-o familie săracă, numeroasă, cu 5 frați și 4 surori. Părinții, în ciuda sărăciei, fac eforturi pentru copiii lor, ca aceștia să meargă la școală: tatăl lucreaând ca zilier în sat, iar mama este vânzătoare la un magazin. Roxana a urmat șase clase, pe care le-a finalizat.
La vârsta de 12 ani, aceasta se îndrăgostește de un băiat de etnie rromă din satul său, fapt care o face să renunțe la a-și continuarea studiile. Părinții Roxanei se împotrivesc relației dintre cei doi, deoarece consideră că pe lângă faptul că băiatul nu este potrivit pentru fiica lor, ea se află încă la o vârsta foarte fragedă.
Din acest motiv relația dintre Roxana și părinții ei s-a deteriorat consideabil, fiind adesea conflictuală, având la bază și o comunicare anterioară deficitară. După o ceartă cu tatăl ei, în care tatăl, enervându-se foarte tare a agresat-o pe fiica sa, Roxana se decide să fugă de acasă. Împreună cu prietenul său, ea hotărăște să plece împreună la București. Ajunși în capitală, aceștia încep să cerșească pentru a putea supraviețui.
Ei întâlnesc un grup de copii ai străzii cu care se imprietenesc. În stradă, aceștia îi învață să administreze substanțe halucinogene intravenos (heroină) și să consume aurolac. În urma folosirii aceluiași ac pe care îl folosiseră anterior alți copii, fetița contactează virusul HIV. Ulterior, la vârsta de 14 ani, Roxana rămîne însărcinată cu prietenul său și decide să păstreze copilul. Această decizie a ei duce la deteriorarea relației cu prietenul său , deoarece el este conștient de faptul că există riscul ca viitorul lor copil să fie infectat cu virusul pe care mama îl poartă și din acest motiv el își dorește ca ea să facă întrerupere de sarcină.
În urma unui conflict dintre cei doi, Roxana este lovită de prietenul său iar în urma acestui eveniment ea suferă un avort spontan. Din această cauză ea decide să fugă nu mai stea cu prietenul său intrând în atenția Asociației Parada. Deși își dorește să fie internată într-un centru de plasament refuză sprijinul organizașiei în acest sens deoarece îi este teamă că familia sa o poate găsi, și astfel, decide să locuiască în continuare pe stradă.
Identificare nevoi
Nevoia de procteție a fetiței în vederea asigurării siguranței fizice și psihice a acesteia, deoarece traiul în stradă presupune un grad crescut de expunere la diverse riscuri
Nevoia de consiliere psihologică
Nevoia de reintegrare în sistemul educațional
Nevoia includerii într-un program prin care aceasta poate beneficia de tratament adecvat diagnosticului său
Definirea problemei
Problemele majore existente în situația Roxanei sunt starea de sănătate precară și lipsa de supraveghere din partea unei persoane adulte care atrage după sine vulnerabilitate în fața riscurilor la care aceasta este expusă.
Plan de intervenție
Obiective
Identificarea unei măsuri de protecției a copilului cu scopul ca fetița să fie scoasă din mediul stradal
Includerea într-un program de consiliere psihologică cu scopul de a reduce efectele produse de traumele suferite
Identificarea unui program care să-i faciliteze copilului reinserția școlară
Includerea într-un program de sănătate care să îi faciliteze accesul la serviciile de sănătate publică prin care să beneficieze de tratament medical adecvat diagnosticului său.
CAZ 9
Daniel s-a născut în Bacău și are 15 ani. El provine dintr-o familie cu 12 frați, o familie ce trăiește în condiții precare, care nu acces la energie electrică, gaze și apă curentă. Părinții depun eforturi mari pentru creșterea și îngrijirea copiilor: ambii sunt plecați în străinătate, vizitându-i doar o dată pe an. Bunicii paterni sunt cei care au rămas responsabili de supravegherea și îngrijirea copiilor. În urma plecării părinților la muncă în străinătate, copilul a fost foarte afectat emoțional intrat în depresie, deoarece între aceștia exista o relație de atașament foarte puternică.
Daniel a frecventat cursurile școlii din sat dorindu-și să ajungă inginer, însă a finalizat doar 5 clase, deoarece se considera marginalizat de către colegii lui, din cauza situației de acasă.
La vârsta de 12 ani acesta se alătură unui grup ai cărui membri erau consumatori de substanțe halucinogene. Pentru procurarea banilor necesari achiziționării drogurilor copiii furau din magazine și jefuiau oamenii pe stradă. Treptat, Daniel a devenit și el consumator de droguri. La 13 ani,el decide să fugă în București, deoarece, auzise de la prietenii săi că viața în capitală este mult mai bună.
Ajuns în București, după două săptămîni petrecute în stradă, tânărul își dă seama că mediul stradal nu îi oferă oportunitatea unei bune creșteri și dezvoltări și regretă faptul că a plecat de lângă familia sa, însă, în același timp, nu vrea să se reîntoarcă deoarce îi este teamă că familia îl va respinge. Astfel, băiatul caută o soluție în vederea supraviețuirii. Daniel devine beneficiarul Asociației Parada la vârsta de 14 ani, însă a continuat să trăiască în stradă.
Identificare nevoi
Nevoia de protecție specializată în vederea unei reintegrări ulterioare în familie
Nevoia de reintegrare școlară
Nevoia de consiliere psihologică
Definirea problemei
Principala problemă identificată este reprezentată de insecuritatea emoțională a copilului care s-a simțit abandonat de către parinții săi.
Plan de intervenție
Obiective
Identificarea unui mediu favorizant creșterii și dezvoltării psiho-sociale a băiatului
Identificarea și includerea lui într-un program care să faciliteze reinserția școlară
Identificarea unui program de consiliere psihologică, care are rolul de a reduce efectele apărute în urma traumelor suferite de către copil
CAZ 10
Claudia are 14 ani și s-a născut în Brașov. Fețița nu își cunoaște părinții biologici, deoarce aceasta a fost abandonată în maternitate la doar două zile de la naștere. S-a încercat găsirea părinților și a familiei extinse, însă fără rezultate. Astfel, a devenit beneficiara unei măsur de protecție specială, ea fiind dată în plasament unui asistent maternal profesionist. Pînă la vârsta de 10 ani fetița a trăit în familia substitut, însă, în momentul în care asistentul maternal s-a îmbolnăvit grav a fost necesară instituirea unei alte forme de protecție pentru copil.
Claudia a fost marcată de despărțirea de persoana care o îngrijise până atunci și nu s-a putut integra în centrul de plasament unde a fost internată. Ea simțea că în centrul de plasament personalul de îngrijire nu era deloc centrat pe creșterea adecvată copiilor aceștia având uneori parte de acte de violență fizică chiar din partea celor care trebuiau să aibă grijă de ei.
Lipsa părinților dar și comportamentul personalului din centrul de plasament o fac să decidă, la vârsta de doar 12 ani, să fugă din centrul de plasament. Ajunsă în București, într-o stare de deprimare avansată, fetița întîșlnește un copil ce traia pe stradă care o ajută să se integreze în grupul din care el făcea parte. În cadrul acestui grup, Claudia învață să fure, să consume substanțe halucinogene și să practice prostituția. În urma întreținerii unor relații sexuale neprotejate ea rămâne însărcinată. Aceasta nu își dorește să păstreze sarcina însă, membrii grupului din care face parte îi promit că o vor ajuta să îl crească pe copil atunci când se va naște, și, în același timp, îi spun că ar putea primi sprijin din partea Asociației Parada, unde va putea fi ajutată.
Ulterior, ea a devenit beneficiara organizației despre care i-au vorbit ceilalți copii însă locuiește tot pe stradă.
Identificare nevoi
Nevoia de adăpost
Nevoia de consiliere psihologică
Nevoia de consiliere prenatală
Nevoia efectuării unor investigații specifice perioadei de sarcină
Definirea problemei
Principala problemă identificată în acest caz este cea a riscurilor la care este expusă Claudia cât și copilul ce urmează să se nască.
Plan de intervenție
Obiective
Identificarea unei măsuri de protecție protecție într-un centru maternal în care atât fata cât și copilul nenăscut să se dezvolte în condiții cât mai optime cât și găsirea unor soluții pentru perioada ce va urma nașterii copilului.
Includerea într-un program de consiliere prihologică prin care să fie reduse efectele traumelor apărute în urma abandonului de către familia biologică, a separării de către asistentul maternal, a sarcinii nedorite și pregătirea în vederea nașterii copilului
Supraveghere medicală specializată pe parcursul sarcinii cât și la naștere.
CONCLUZII
În urma analizei studiilor de caz prezentate mai sus, ipotezele stabilite au fost confirmate, astfel, se poate concluziona faptul că există o relație de cauzalitate între mediul în care trăiește un copil, cel stradal cum avem în cazurile de față, și adoptarea unui comportamentul delincvent.
De asemenea, putem concluziona faptul că o relație de cauzalitate există și între isoricul copilului, ceea ce a trăit el înainte de a ajunge în stradă și decizia lui de a ramâne în mediul copiilor străzii chiar dacă îi este prezentate și posibilitatea de a beneficia o măsură de protecție specială.
Întreaga viață a copilului este influențată de anumiți factori:
Existența unor probleme majore în familia de origine: famile dezorganizată sau famile monoparentală, prezența violenței, a abuzurilor, inexistența unei comunicări eficiente bazate pe încredere și înțelegere atât între adulți cât și în relația părinte copil, în famie modelul educațional nu este focalizați pe creșterea, îngrijirea și dezvoltarea optimă a copiilor. De asemenea, există o strânsă legătură între lipsa modelelor parentale pozitive și astfel, apare tendința ca acești copii să preia comportamente deviante, ce nu corespund normelor sociale, pe care ei să le considere normale având în vedere faptul că ei au avut aces doar la acest tip de comportamente. Astfel, pentru ei anormalitatea poate deveni normalitate și chiar un mod de viață.
Factorii ce țin de sfera individuală a copilului: Insecuritatea emoțională și fizică de care dă dovadă copilul în urma traumelor suferite atât în mediul familial cât și în cel stradal, stima de sine scăzută și frustrările acumulate conduc la desfășurarea unor activități infracționale, pe care aceștia le consideră dezirabile, fără a conștientiza care sunt efectele negative generate de acestea pe plan personal, psihologic și social.
Abandonul familial: părăsirea copilului încă de la naștere sau lăsarea lui în grija rudelor sau într-un centru de plasament are consecințe directe asupra comportamentului pe care acesta îl adoptă. Nevoia de atenție și afecțiune nesatisfăcută conduce la încălcarea normelor sociale de către tocmai pentru a atrage atenția celorlalți.
Lipsa educației reprezintă unul dintre principalii factori care duc la apariția unui comportament delicvent: dezinteresul față de școală, lipsa frecventării cursurilor sau chiar abandonul școlar au consecințe pe termen lung în ceea ce privește integrarea acestora în societate.
Apartenența la un grup în care principala activitate este reprezentată de implicarea în comiterea unor infracțiuni, îi determină pe copiii care până atunci nu au avut asemenea comportamente să se implice și ei pentru a putea supraviețui în noul mediu,cel al copiilor străzii.
Studierea fenomenului delincvenței juvenile la copiii străzii este o necesitate în societatea contemporană românească, atât din punct de vedere social, cât și educațional, în vederea prevenirii și combaterii acestei probleme sociale de mare amploare. Însă, pentru ca acest lucru să fie realizabil, este necesară, în primul rând dezvoltarea domeniului de asistență socială, care după părerea mea, se află într-un proces de stagnare, deși ne confruntăm cu o serie de probleme sociale, fie că vrem să le acceptăm și soluționăm, fie că le lăsăm în umbră.
Copiii străzii de astăzi devin adulții de mâine. Chiar dacă se spune că ne naștem cu șanse egale și beneficiem de aceleași drepturi, iată că această categorie socială este deseori marginalizată și exclusă social. Faptul că acești copii trăiesc pe stradă, îi împing să realizeze că a desfășura activități ilicite este cel mai ușor mod de a supraviețui, astfel scad șansele unei educații școlare, învățării unei meserii, iar efectele negative asupra percepției vieții pot fi devastatoare.
Importanța unor instituții de stat și a unor ONG-uri specializate pe combaterea și prevenirea acestui fenomen este foarte mare. Politicile sociale implementate, campaniile desfășurate care au rolul de a sensibiliza publicul în vederea prevenirii fenomenului, sunt cele care pot diminua efectele negative asupra acestor copii și pot crește astfel șansele de reintegrare socială a acestora.
Putem concluziona astfel: dacă interesul socio-politic pentru identificarea factorilor, cauzelor care determină fenomenul delincvenței juvenile la copiii străzii va crește, atunci eficiența programelor de prevenire va fi și ea prezentă la un nivel ridicat, prin urmare această problemă social va putea fi combătută.
RECOMANDĂRI
Implicarea organismelor responsabile în realizarea unor programe în vederea prevenirii separării copilului de familie sau instituirea unei măsuri de protecție, atunci când situația o cere, pentru ca acel copil aflat în dificultate să nu ajungă copil al străzii
Desfășurarea unor campanii educaționale de prevenire și combatere a sărăciei, a violenței în familie mai ales în zonele defavorizate
Desfășurarea unor campanii de informare în școli cu privire la riscurile la care se expun copiii atunci când adoptă comportamente delincvente
Implicarea instituților publice și private în realizarea de studii referitoare atât la femomentul copiilor strazii cât și la cel al delincvenței juvenile pentru ca, ulterior, să fie dezvoltate politici sociale care să contribuie la diminuarea acestor fenomene
Dezvoltarea unor programe de intervenție centrate pe reintegrarea copiilor străzii pentru ca aceștia să beneficieze de o creștere și îngrijire adecvată (siguranță fizică și emoțională, acces la servicii de sănătate și la educație
BIBLIOGRAFIE
Banciu, D, (1992), Control social și sancțiuni sociale, București, Editura Hyperion;
Banciu, D; Rădulescu, S, (2002), Evoluții ale delincvenței juvenile în România:cercetare și prevenire socială, București, Lumina Lex
Banciu, D, (2005), Crimă și criminalitate: repere și abordări juris-sociologice, București, Editura Lumina Lex
Bernstein, B, (1975), Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit
Boudon, R, (1997), Tratat de sociologie, București, Editura Humanitas
Brezeanu, O, (1998), Minorul și legea penală, București, Ed. All Beck
Bulgaru, M, (2002), Metode și tehnici în asistența socială, Chișinău, Centrul Editorial USM
Buneci, P; Butoi, T; Butoi, I-T, (2004), Elemente socio-juridice de control social pe terenul devianței sociale, București, Editura Fundației România de Mâine
Buzducea, D, (2005), Aspecte contemporane în asistența socială, Iași, Editura Polirom
Cace, S; Roman, G, în Studiu Național privind situația copiilor fără adăpost, Salvați Copiii
Chelcea, S; Iluț, P, (2003), Enciclopedie de psihosociologie, București, Editura Economică
Cioclei, V, (1996), Criminologie etiologică, Ed.”Actami”
Dragomirescu, V, (1976), Psihosiociologia comportamentului deviant, București, Editura Științifică și Enciclopedică
Drăgan, J, (1994), Aproape totul despre droguri…, Ed.Militară
Dobrescu, M, (2010), Reintegrarea socială a persoanelor delincvente, Reșița, Editura Eftimie Murgu
Durnescu, I, (2002), Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Craiova, Editura Themis
Durnescu, I, (2009), Asistența socială în penitenciar, Iași, Polirom
Ferreol, G, (2000), Adolescenții și toxicomania, Iași, Ed. Polirom
Filipescu, I, P, (1993), Tratat de dreptul familiei, București, Editura „ALL”
Florian, G, (2002), Psihologie penitenciară, București, Editura Oscar Print
Herseni, T, (1982), Sociologie, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
Ionescu, Ș, (2001), Copilul maltratat, București
Manea, L, (2007), Modele ale practicii și tehnici de intervenție în asistența socială, București
Miftode, V, (1995), Aspecte metodologice și epistemologice ale cercetării populațiilor marginalizate social, Botoșani, Ed. Eidos
Mitrofan, N; Zdrenghea, V; Butoi, T, (1994), Psihologie Judiciară, București, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L
Pașsca, M, D, (2005), Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate, Editura Ardealul
Rădulescu, S; Banciu, D, (1990), Introducere în sociologia delincvenței juvenile:adolescența- între normalitate și devianță, București, Editura Medicală
Rădulescu, S, (1999), Devianță, criminalitate și patologie socială, București, Editura Lumina Lex
Schiaucu, V; Canton, R, (2008), Manual de probațiune, București, Editura Euro Standard
Spânu, M, (1998), Introducere în asistența socială a familiei și protecției copilului, Chișinău, Editura Tehnică
Stănciulescu, E, (1997), Sociologia educației familiale, Iași, Editura Polirom
Stănișor, E, (2004), Delincvența juvenilă, București, Editura OSCAR PRINT
Szczpanski, J, (1972), Noțiuni elementare de sociologie, București, Editura Științifică
Ștefan, C, (2001), Familia monoparentală, București, Editura Arefeană
Teclici, V, (1998), Vina de a fi copil al străzii, București, Editura Oscar Print
Vasile, A, S, (2010), Psihologia delincvenței juvenile, București, Universul Juridic
Yin, R, K, (2005), Studiul de caz, Polirom
Zamfir, C, Vlăsceanu, L, (1993), Dicționar de Sociologie, București, Editura Babel
Site-uri accesate
http://salvaticopiii.ro/upload/p0001000100050001_Raport%20copiii%20strazii.pdf-accesat la data de 13.02.2015
Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_protectiei_copilului.php – accesat la data de 03.04.2015
Legea Asistenței Sociale 292/2011
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI/L292-2011.pdf -accesat la data de 05.04.2015
Codul Penal
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=Wpo7d56II%2FQ%3D – accesat la data de 01.05.2015
BIBLIOGRAFIE
Banciu, D, (1992), Control social și sancțiuni sociale, București, Editura Hyperion;
Banciu, D; Rădulescu, S, (2002), Evoluții ale delincvenței juvenile în România:cercetare și prevenire socială, București, Lumina Lex
Banciu, D, (2005), Crimă și criminalitate: repere și abordări juris-sociologice, București, Editura Lumina Lex
Bernstein, B, (1975), Langage et classes sociales, Paris, Les Editions de Minuit
Boudon, R, (1997), Tratat de sociologie, București, Editura Humanitas
Brezeanu, O, (1998), Minorul și legea penală, București, Ed. All Beck
Bulgaru, M, (2002), Metode și tehnici în asistența socială, Chișinău, Centrul Editorial USM
Buneci, P; Butoi, T; Butoi, I-T, (2004), Elemente socio-juridice de control social pe terenul devianței sociale, București, Editura Fundației România de Mâine
Buzducea, D, (2005), Aspecte contemporane în asistența socială, Iași, Editura Polirom
Cace, S; Roman, G, în Studiu Național privind situația copiilor fără adăpost, Salvați Copiii
Chelcea, S; Iluț, P, (2003), Enciclopedie de psihosociologie, București, Editura Economică
Cioclei, V, (1996), Criminologie etiologică, Ed.”Actami”
Dragomirescu, V, (1976), Psihosiociologia comportamentului deviant, București, Editura Științifică și Enciclopedică
Drăgan, J, (1994), Aproape totul despre droguri…, Ed.Militară
Dobrescu, M, (2010), Reintegrarea socială a persoanelor delincvente, Reșița, Editura Eftimie Murgu
Durnescu, I, (2002), Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Craiova, Editura Themis
Durnescu, I, (2009), Asistența socială în penitenciar, Iași, Polirom
Ferreol, G, (2000), Adolescenții și toxicomania, Iași, Ed. Polirom
Filipescu, I, P, (1993), Tratat de dreptul familiei, București, Editura „ALL”
Florian, G, (2002), Psihologie penitenciară, București, Editura Oscar Print
Herseni, T, (1982), Sociologie, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
Ionescu, Ș, (2001), Copilul maltratat, București
Manea, L, (2007), Modele ale practicii și tehnici de intervenție în asistența socială, București
Miftode, V, (1995), Aspecte metodologice și epistemologice ale cercetării populațiilor marginalizate social, Botoșani, Ed. Eidos
Mitrofan, N; Zdrenghea, V; Butoi, T, (1994), Psihologie Judiciară, București, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L
Pașsca, M, D, (2005), Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate, Editura Ardealul
Rădulescu, S; Banciu, D, (1990), Introducere în sociologia delincvenței juvenile:adolescența- între normalitate și devianță, București, Editura Medicală
Rădulescu, S, (1999), Devianță, criminalitate și patologie socială, București, Editura Lumina Lex
Schiaucu, V; Canton, R, (2008), Manual de probațiune, București, Editura Euro Standard
Spânu, M, (1998), Introducere în asistența socială a familiei și protecției copilului, Chișinău, Editura Tehnică
Stănciulescu, E, (1997), Sociologia educației familiale, Iași, Editura Polirom
Stănișor, E, (2004), Delincvența juvenilă, București, Editura OSCAR PRINT
Szczpanski, J, (1972), Noțiuni elementare de sociologie, București, Editura Științifică
Ștefan, C, (2001), Familia monoparentală, București, Editura Arefeană
Teclici, V, (1998), Vina de a fi copil al străzii, București, Editura Oscar Print
Vasile, A, S, (2010), Psihologia delincvenței juvenile, București, Universul Juridic
Yin, R, K, (2005), Studiul de caz, Polirom
Zamfir, C, Vlăsceanu, L, (1993), Dicționar de Sociologie, București, Editura Babel
Site-uri accesate
http://salvaticopiii.ro/upload/p0001000100050001_Raport%20copiii%20strazii.pdf-accesat la data de 13.02.2015
Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_protectiei_copilului.php – accesat la data de 03.04.2015
Legea Asistenței Sociale 292/2011
http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI/L292-2011.pdf -accesat la data de 05.04.2015
Codul Penal
http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=Wpo7d56II%2FQ%3D – accesat la data de 01.05.2015
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reintegrarea Sociala a Minorului Care a Savarsit Acte Delincvente (ID: 123506)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.