Reintegrarea Sociala A Copiilor Cu Dizabilitati 2017 19.06 [619719]

1

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE FILOZOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL -POLITICE
SPECIALIZAREA: ASISTENȚĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Profesor coordonator, Candidat: [anonimizat]. univ. dr. Ion Ionescu Cabulcă Paula Adriana

Iulie, 2017

2
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE FILOZOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL -POLITICE
SPECIALIZAREA: A SISTENȚĂ SOCIALĂ

REINTEGRAREA SOCIALĂ A COPIILOR CU
DIZABILITĂȚI

Profesor coordonator, Candidat: [anonimizat]. univ. dr. Io n Ionescu Cabulcă Paula Adriana

Iulie, 2017

3
CUPRINS

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 4
Capitolul I . Aspecte teoretice privind protecția socială a persoanelor cu hanidicap mental …………… 6
1.1. Definirea handicapului mental și a deficienței m entale ………………………….. ………………………….. ….. 6
1.2. Etiologia deficiențelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 10
1.2.1. Factorii endogeni ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 11
1.2.2. Factorii exogeni ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 12
1.3. Tipologia deficiențelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 15
1.4. Diagnosticul și tratamentul persoanelor cu dizabilități ………………………….. ………………………….. … 18
1.4.1. Tulburarea mentală datorată stării generale de sănătate precară ………………………….. ………….. 18
1.4.2. Tulburarea de dispoziție datorată stării genera le de sănătate precară cu caracteristici depresive
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 20
1.4.3. Tulburarea de dispoziție datorată stării de sănătate precară cu tendințe maniace ……………….. 22
1.4.4. Tulburarea de anxietate datorată stării generale de sănătate precară cu atacuri de panică sau cu
anxietate generalizată ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 23
1.4.5. Tulburarea de anxietate datorată stări i generale de sănătate precară cu simptome obsesiv –
compulsive ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 24
1.4.6. Tulburarea catatonică datorată stării generale de sănătate precară ………………………….. ……….. 25
Capitolul II . Politica socială în cazul persoanelor cu handicap ………………………….. ………………………. 28
2.1. Situația persoanelor cu handicap în România ………………………….. ………………………….. …………….. 28
2.2. Legislația privind protecția socială a persoanelor cu handicap ………………………….. ………………….. 31
Capitolul III . Integrarea și incluziunea socială a copiilor cu handicap mental ………………………….. … 44
3.1. Asistența socială a copiilor cu handicap mental ………………………….. ………………………….. ………….. 44
3.2. Specificitatea și particularități le intervenției în cazul copiilor cu handicap mental …………………… 48
3.3. Integrarea școlară în învățământul obișnuit și în învățământul special al copilului cu handicap
mental ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 57
3.4. Importanța familiei și a școlii în procesul de integrare a copilului cu handicap mental ……………… 59
Capitolul IV . Studiu de caz privind reintegrarea socio -educațională a copiilor cu handicap mental
din localitatea Dorohoi, din complexul de apartamente „AMICII” ………………………….. ……………….. 63
4.1. Planul cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 63
4.2. Metodologia cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 64
4.3. Rețeaua de servicii sociale privind suportul oferit persoanelor cu handicap mental în orașul
Dorohoi ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 86
4.4. Concluzii și propuneri ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 87
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 88
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 89
Anexe ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 92

4

INTRODUCERE

Nu mai este o revelație faptul că trăim într -o lume în care este tot mai pronunțat
fenomenul „handicapului”. Cu astfel de cazuri ne ciocnim zi d e zi în cele mai diverse
circumstanțe: în familie, la serviciu, în transport, pe stradă, pretutindeni… Persoanele cu
handicap, în înțelesul prezentei legi, sunt acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice,
mentale sau senzoriale, le lipsesc abi litățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene,
necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale. Practic,
handicapul nu este o constantă legată doar de diagnosticul medical, ci o variabilă legată de
elemente foarte diverse. Din acest motiv, situația persoanelor cu handicap impune intervenția
colectivității, în încercarea de a le asigura condiții de viață independente.
Conform O.N.U., handicapul este influențat de relația dintre persoana deficientă și
mediul său. Handicapul apare în situația în care aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice
sau sociale care le împiedică accesul către diferite sisteme sociale aflate la dispoziția celorlalți
cetățeni. Atât copiii cu deficiențe, cât și familiile ac estora, parcurg o dramă existențială greu de
înțeles de oamenii din jurul lor. Oricât de bine ar funcționa sistemul de protecție a copilului,
nimic nu poate înlocui sănătatea copilului care se confruntă cu dizabilitați greu de suportat. O
parte a acestora reușesc să învingă dizarmoniile, integrându -se în societate.
În realizarea acestei lucrări am descoperit că esența asistenței sociale este preocuparea de
nevoile copiilor cu dizabilități de toate tipurile: hrană, adăpost, sănătate, educație.
Lucrarea are ca scop edificarea problemelor legate de protecția specială a persoanelor cu
handicap mental în România, respectiv a copiilor cu dizabilități atât în plan social, cât și
educativ.
Obiectivele lucrării sunt: studierea aprofundată a problemei ce ține de pers oanele cu
handicap mental prin literatura științifică de specialitate referitoare la acest domeniu. MOTTO:

„Omul va deveni mai bun,
atunci când îi veți arăta cum
este el în realitate.”

A.C EHOV

5
Pe baza bibliografiei de specialitate parcurse, precum și a cercetărilor realizate, prezenta
lucrare am structurat -o în trei capitole, studiu de caz, concl uzii și bibliografie.
Primul capitol cuprinde definirea conceptului de handicap mental și deficiență mentală,
etilogia handicapului mintal, câteva din cele mai reprezentative metode de diagnosticare și
tratament ale persoanelor cu handicap mental și nu în ultimul rând lucrul cu aceste persoane.
Acest capitol mai descrie tulburările caracterizate prin simptome mintale, care apar
datorită efectului fiziologic direct al unei stări de sanătate generale precare.
Capitolul al II -lea face referire la situația pers oanelor cu handicap mental din țara noastră,
precum și la legislația internațională și națională privind aceste persoane.
Drepturile omului sunt respectate în măsura în care sunt cunoscute și în măsura în care
sunt însușite. Orice individ trebuie să conști entizeze existența propriilor drepturi, dar și să
respecte drepturile celorlalți.
Fiind o persoană dezavantajată față de societate, persoana cu handicap mental are dreptul
de a se integra pe deplin și de a participa la viața socială, fără nicio discriminar e.
Capitolul al III -lea conține particularitățile de integrare și incluziune socială a persoanelor
cu handicap mental, dar și serviciile sociale acordate în sprijinul susținerii acestor persoane.
Capitolul al IV -lea reprezintă partea practică a lucrării și scoate în relief noi forme de
reintegrare socială a copiilor cu dizabilități.
Obiectivul studiului de caz a fost acela de a edifica culmile asistenței sociale privind
reintegrarea socială a copiilor cu dizabilități, pentru că diferitele cazuri în materie de reintegrare
socială oferă o panoramă considerabilă în acest domeniu care poate duce la o perfecționare a
reintegrării sociale a acestor copii, deoarece după cum bine știm, practica ne învață pe toți esența
teoreticului.
În România, integrarea socială b azată pe principiul normalizării sociale, se realizează în
proporție redusă. Este necesar să fie reconsiderate strategiile de acțiune a specialiștilor, prin
mutarea accentului de la problemele sociale și mediul fizic, la cele psihologice specifice
persoane lor cu handicap, fiind un proces de asimilare, de încorporare a individului în unități de
sisteme sociale (familie, grup, colectiv, societate), prin moderare conform datelor și cerințelor
sociale.

6
Capitolul I

ASPECTE TEORETICE PR IVIND PROTEC ȚIA SOCIAL Ă A
PERSOANELOR CU HANID ICAP MENTAL

1.1. Definirea handicapului mental și a deficienței mentale

Termenul de handicap provine din limba engleză, se referă la domeniul sportiv și
semnifica, la început, reducerea voită a capacității unui concurent într -o întrecere mărind
astfel șansele adversarului. Concepția tradițională privind persoana cu handicap vizează
posibilitățile reduse ale acesteia de a acționa comparativ cu cele ale persoanei sănătoase.
Imaginea persoanei cu handicap este dominată de aspectele legate de „neputință”, de
absența puterii economice, profesionale, sociale, relaționale, civice, afective1.
În anul 1975, Philip Wood a fost acela care a constatat că starea de boală nu trebuie
să fie automat asociată cu reducerea activităților cotidiene a le celui suferind. Nu toate
persoanele cu funcții fizice alterate prezintă limitări ale capacității de activare socială. Ca
urmare, acesta a propus „clasificarea internațională a handicapului”2, care prezintă patru
stadii distincte:
1) boala sau traumatismul (înnăscute sau dobândite);
2) deficiența – pierderea în substanță sau alterarea unei structuri sau a unei funcții
psihologice, fiziologice sau anatomice. Apare nu numai în urma unei boli, a unui
traumatism accidental, ci și ca rezultat al unei perturbări norm ale în evoluție
(bătrânețea) sau a unei carențe psiho -afective;
3) incapacitatea – constă în reducerea parțială sau totală a posibilității de a realiza o
activitate sau un comportament în limitele considerate normale;
4) handicapul – dezavantajul din perspectivă socială care rezultă în urma unei
deficiențe sau incapacități și care împiedică sau limitează împlinirea de către
persoana afectată a cel puțin unuia dintre rolurile normale în raport cu vârsta,
sexul, factorii sociali și culturali. Handicapul se poate ma nifesta în dimensiuni

1 Albu Adriana, Asistența psihopedagogică și medicală a copilului deficient fizic , Editura Polirom, Iași,
2000, p.45.
2 Wood Philip, Classification Internaționale des Handicaps – Un manuel de classification des maladies ,
Paris, 1980, OM S, p.37.

7
diverse precum orientarea spațială, independența fizică, mobilitatea, integrarea
socială, independența economică.
Relația deficiență – incapacitate – handicap este prezentată în figura următoare3:

Aceas tă abordare tridimensională transformă handicapul într -o variabilă dependentă
de persoană, de sarcinile acesteia și de moment, de circumstanțe. Se realizează astfel, o
apropiere între „normali” și „persoane cu handicap” și se conturează ideea că fiecare
dintre noi, în funcție de circumstanțe, se poate dovedi o persoană cu handicap.
O altă definiție a handicapului dată de Racu Sergiu este următoarea: „handicapul
desemnează starea de limitare a capacităților umane și consecințele acestei limitări,
dezechilibr u în viața unui subiect în încercarea acestuia de a -și asuma și îndeplini rolul
social la un nivel identic cu ceilalți membri ai societății.”4
Handicapul mintal poate însemna multe lucruri și chiar dacă diferitele înțelesuri au
multe în comun, ele nu sunt întru totul identice.
Rene Zazzo5, împreună cu colaboratorii săi, în lucrarea „Debilități mintale”, acceptă
pentru început termenul de „prostie”, pentru ca apoi să abordeze termenul de „debilitate
mintală”. Debilitatea mintală este un deficient global cong enital și ireversibil pe care
criteriile testului Binet -Simon îl situează între valorile de 0,50 și 0,70 ale coeficientului de
inteligență (IQ).

3 Rusu Constantin, Deficiență, Incapacitate, Handicap , Editura Pro Humanitate, București, 1997, p. 33.
4 Racu Sergiu, Recuperarea tulburărilor psihomotorii ale elevilor cu retard mintal în perioada pubertății ,
Editura Lumina, Chișinău, 2001, p.6 7.
5 Rene Zazzo, Debilitățile mintale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p.30. Cauze Caracteristici ale
mediului
Maladii
invalidante Obstacole economice
Deficiențe Incapacitate
Handicap
Fig.1.1. Relația deficiență – incapacitate – handicap

8
Volta scrie că „debilitatea este un deficit permanent al proceselor cognitive, care
împiedică putința împliniri i multiplelor existențe ale vieții individuale și sociale”.6
Tot Zazzo este acela care susține că este o greșeală identificarea noțiunii de
insuficiență cognitivă atestată la copil și noțiunea de inadaptare socială a adultului,
deoarece un criteriu social este întotdeauna relativ; acesta nu este unul și același când este
vorba de copil și de adult. Inteligența infantilă lasă amprente asupra adultului, însă la
adult ea reprezintă mai puțină importanță decât în mediul școlar, pentru că intervin alți
factori a i îndemânării și sociabilității care se exprimă prin varietatea profesiilor.7
De aici reiese o definiție formală a debilității: debilitatea este prima zonă de
insuficiență mintală – insuficiență legată de exigențele societății, insuficiență a cărei
determi nanți sunt biologici. Această definiție exclude prin conversație orice formă de
deficiență non -biologică și ireversibilă.8
În literatura de specialtate întâlnim frecvent termenul de întârziere mintală, ceea ce
în engleză înseamnă „mintal retardation”. În f ranceză termenul utilizat este „arrieration
mentale”, în română „înapoiat mintal”.
În literatura rusă de specialitate se utilizează termenul de oligofrenie . Acest termen
este acceptat de defectologi ca o formă a întârzierii mintale determinată de tulburare a
dezvoltării sistemului nervos central care s -a produs în timpul dezvoltării intrauterine sau
în perioada precoce a copilăriei și se exprimă prin trei forme: debilitate, imbecilitate și
idioție.
„The International Encyclopedia of Education”, 1988, 1981, ș i „Diagnostic
Statistical Manual of Mintal Disordies”,1994, condusă de specialiști americani și europeni
pentru elucidarea deficienței mintale, recomandă conceptul de retard mintal (RM).
Retardul mintal se caracterizează printr -o funcționare intelectuală a coeficientului
de inteligență sub 70, care debutează înainte de 18 ani și care este însoțită de existența
unor deficite în comportamentul adaptiv.
Nord -americanii definesc deficiența mintală9 ca limitări substanțiale în funcționarea
prezentă a unei persoa ne. Ea este caracterizată prin funcționarea intelectuală, semnificativ
sub medie, existând corelat cu două sau mai multe dintre următoarele capacități adaptive:
comunicarea, autoservirea, deprinderile gospodărești și cele sociale, utilizarea serviciilor

6 Csorba Diana, Fundamentele psihopedagogiei speciale , suport de curs,
https://ro.scribd.com/doc/41428694/cursul -psihopedagogie -speciala, accesat în ianuarie 201 7.
7 Rene Zazzo, Op.Cit. , p.54.
8 Radu Gheorghe, Integrarea școlară a copiilor cu handicap mintal , Editura Prohumanitate, București,
1999.
9 Idem.

9
comunitare, orientarea în mediul înconjurător, sănătatea și securitatea personală,
petrecerea timpului liber și munca etc.
În țările dezvoltate, procentajul persoanelor cu handicap din totalul populațiilor este
de aproximativ 18%.10 Pentru țările în curs de d ezvoltare, Organizația Mondială a
Sănătații înregistrează o rată de aproximativ 5%.11
Există câteva posibile interpretări pentru a se putea explica diferența între
raporturile celor două grupe de state: definiții diferite asupra termenului de deficiență,
studii incorecte/incomplete/neadecvate asupra incidenței/prevalenței deficienței,
distribuția diferită a populației pe grupe de vârstă. În țările dezvoltate procentajul cel mai
ridicat în rândul deficienților se află în rândul vârstnicilor, în timp ce în țăr ile în curs de
dezvoltare speranța de viață este mult mai redusă, persoanele cu handicap nu sunt
raportate, fiind ținute „ascunse” de către familie sau instituții; moartea prematură a
persoanelor cu handicap.
Dimensiunea „ascunsă” a handicapului relevă una dintre legăturile esențiale ce se
poate stabili între sărăcie și viața de familie.
O familie compusă din mai mulți membri care muncesc și care au în întreținere o
persoană cu handicap, trebuie să depună un volum mai mare de muncă prin consum mai
mare de t imp, efort, iar veniturile devin insuficiente.
Prezența unei persoane cu handicap afectează – din perspectivă strict economică,
fără implicații sociale, emoționale – viața altor 4 -5 membri ai familiei.
Dimensiunile „ascunse” ale handicapului sunt rezultatu l negativ al ciclului
deficiență – incapacitate – handicap.
Persoanele cu handicap și familiile lor se află în centrul acestui ciclu nefavorabil
dezvoltării normale. Forța motrică a acestui ciclu este reprezentată de atitudinile negative
ale indivizilor.
Grupurile formale și informale de persoane (organizațiile) lucrează împreună pentru
atingerea unor obiective, obiective ce constau în asigurarea, producerea de coordonare,
bunuri, servicii sau schimbare socială. Organizațiile pot fi guvernamentale sau non –
guvernamentale. Legătura dintre organizații și persoane care guvernează, influențează
viața altor persoane12.

10 18% în Canada (conf. www.statcan.ca ), 17,5% in SUA (conf. www.census.gov.ucsf.edu ) ,19% în Marea
Britanie (conf. www.cabinet -office.gov.uk ). accesat în ianuarie 2017.
11 Helander E., Prejudice and Dignity , UNDP, 1998, p.67.
12Krefting, Douglas, Understanding Community Approaches to Handicap in Development , 2001, Handicap
International Editorial, p. 27.

10
1.2. Etiologia deficiențelor

Etiologia13 handicapului mintal prezintă importanță întrucât, cu cât se vor
cunoaște mai bine cauzele, cu atât pot deve ni mai eficiente măsurile de profilaxie, de
tratament medical, vor crește și diferențele de diagnosticare și tratare diferențiată
psihopedagogică, a diferitelor moduri de manifestare ale persoanelor cu handicap mental.
Cu toată importanța acestei probleme, stabilirea precisă a cauzelor handicapului
mintal este de multe ori dificilă. Această dificultate rezultă din faptul că în cazul
handicapului mintal relația cauză -efect este diferită în cazurile individuale. În unele cazuri
relația dintre etiologie și def iciență mintală este directă, iar în alte cazuri asistăm la faptul
că efectul factorului etiologic este în raport de momentul ontogenetic în care acesta
acționează. Dificultatea stabilirii cauzelor handicapului mintal mai rezultă și din faptul că
de multe ori, handicapul mintal este o consecință a acțiunii însumate a mai multor factori
care acționează simultan sau succesiv sau de mai multe ori putem asista la coincidența
acțiunii a doi factori fără ca între ei să existe vreo legătură cauzală directă. În mul te
situații o anume cauză poate să acționeze indirect asupra dezvoltării psihice, producând
mai întâi un mediu nefavorabil, care apoi poate constitui un impediment pentru
dezvoltarea ulterioară normală.14
Importanța cunoașterii cauzelor handicapului mintal a determinat existența unor
multiple studii din care se desprinde ideea că handicapul mintal din punct de vedere
etiologic nu se constituie ca și categorie unitară, datorită multiplelor și variatelor cauze,
care merg de la cele ereditare, constituționale, lezionale, până la acelea în care rolul
important aparține condițiilor psihogenezei.15 Sistematizarea cea mai frecventă este cea
care împarte deficiența mintală în endogenă și exogenă, bazată pe criteriul evidențierii
unui factor patogen dinlăuntrul sau din afara individului.
În raport cu mecanismul și perioada în care acționează asupra organismului,
factorii etiologici se pot împărți în:
 factori endogeni sau genetici;
 factori exogeni sau dobândiți.
La rândul lor aceștia pot fi împarțiți în:
 factori genetici :

13 Etiologia (fr. etiologie; en. Etiology; gr. atiologie) relevă legătura cauzată de agentul patogen și boala
psihică. Agentul p atogen poate fi constituit dintr -un ansamblu de condiții care luate izolat formează un
element, un factor. Etiologia handicapului mintal este extrem de variată, agentul patogen fiind un mozaic de
factori care determină apariția handicapului mintal.
14 Arcan Petru, Ciumăgeanu Dumitru, Copilul deficient mintal, Editura Facla, Timișoara , 1980, p.38.
15 Druțu Ioan, Psihologia deficiențelor mintale , Cluj -Napoca, Editura UBB, 1995, p.79.

11
– specifici;
– nespecifici.
 factori extrinseci care acționează în diferite perioade ale vieții:
– prenatali;
– perinatali.
– postnatali.

1.2.1. Factorii endogeni
Originea ereditară a handicapului mintal este privită de diferiți autori (S. Penrose,
A. Lewinson, R.F. Tredgold etc.) în mod diferit, unii accentuând importanța eredității,
alții diminuând -o16.
Această categorie de factori (endogeni) pune în evidență corelația dintre
coeficientul de inteligență al deficientului cu cel al rudelor, sau prin studiul compar ativ al
gemenilor.
Exemplu: 27% dintre frații deficienților mintali au diferite grade de nedezvoltare
intelectuală, un procent de 40% din deficienți mintali în cazul în care un părinte este
deficient mintal și 80% când ambii părinți sunt deficienți, conco rdanță de 100% pentru
monozigoți și dizigoți17.
Din studiile privitoare la rolul eredității în diminuarea deficienței mintale se
desprinde ideea că este dificil să izolăm contribuția factorilor ereditari de cea a factorilor
de mediu. De asemenea, prin eredi tate nu se transmit deficiențele mintale ca atare, ci doar
particularități anatomo -fiziologice care influențează relațiile individului cu mediul. Astfel,
un copil cu un deficit nativ, crescut într -un mediu social, economic, cultural deficitar, va
avea o ev oluție psihică mai deficitară decât în cazul în care mediul ar fi optim18.
Între factorii cu o frecvență ridicată sunt semnalați factorii ereditari (anomalii
craniene familiare care determină sindromul Apert, microcefalia, hidrocefalia, maladia
Crozon), abe rațiile cromozomiale care pot fi gonozomale sau autozomale (care determină
sindromul Down sau trisomia 21, la care apare aberația la cromozomul supranumerar
autonom). Alteori, ereditatea determină apariția handicapului mintal într -un mod indirect,
prin tra nsmiterea unor deficiențe metabolice sau endocrine. Din grupa deficiențelor
metabolice întâlnim dizlipoidoze care determină idioția amaurotică Tay -Sachs, boala
Gaucher, maladia Hurley; disproteidoze care determină fenilcetonuria, sindromul

16 *** Etiologia handicapului mintal , http://jumbeidima.forumg.biz/t1 -etiologia -handicapului -mintal,
accesat în februarie 2017.
17 Idem.
18 Ibidem.

12
Hartnup, maladia siropului de arțar; dizmetaboliile hidraților de carbon care determină
galactozemia, hipoglicemia idiopatică.
Din grupa tulburărilor endocrine sau disendocrine amintim hipotiroidismul, diabetul
insipid nefrogen, cretinismul cu gușă familială.

1.2.2. Fact orii exogeni
După mai multe cercetări efectuate19 s-a ajuns la concluzia că acești factori
provoacă deficiențe mintale atunci când acționează de timpuriu, din perioada intrauterină
și până la vârsta de trei ani a copilului.
Patogenic există trei perioade:
 prenatală care la rândul ei are trei perioade distincte:
1. progenetică (câteva zile după fecundație);
2. embrionară (0-3 luni);
3. fetală (4-9 luni).
 perinatală – din cursul travaliului și primele zile după naștere;
 postnatală – primii trei ani de viață.
În perioada prenatală – progenetică factorii a căror acțiune a fost considerată
vătămătoare sunt: diferite radiații (alfa, beta, neutronii, protonii, gama, Routgen),
procesele involutive de la nivelul ovarului, șocurile psihice grave, inanițiile cronice,
diabetul zah arat.
Factorii care acționează în perioada prenatală embrionară, are drept țintă embrionul,
mai precis ei acționează în perioada în care embrionul parcurge drumul din trompele
uterine până la uter, unde se instalează în cavitatea uterină.
Moartea embrionul ui sau modificarea structurii embrionare au drept cauze de
natură: fizico -chimică (iradieri atomice, substanțe radioactive, razele X, oxidul de carbon,
sărurile unor metale grele), medicamente teratogene (citostatice, antidepresive,
tranchilizante), boli i nfecțioase virotice (rubeola, gripa), traumatisme ale gravidei (căderi,
lovituri, tentative de avort), tulburări endocrine ale mamei (diabetul, tulburări tiroidiene).
În perioada prenatală -fetală, pe măsura creșterii și dezvoltării embrionului apar
fenomen e ca maturizarea și diferențierea țesuturilor. Specific acestei perioade sunt
fetopatiile care prezintă reacții față de influențele nocive. Între cauzele ce pot provoca
fetopatii întâlnim: intoxicații diverse (alcool, monoxid de carbon, plumb, mercur), stă ri

19 *** Psihopedagogia deficienților mintali , http://documents.tips/documents/sinteze -deficiente –
mintale.html, accesat în februarie 2017.

13
carențiale (avitaminoze, carențe alimentare), infecții materne (listerioză, malarie,
toxoplasmoză), traumatisme fizice, placenta praevia cu microhemoragii.
R. Zazzo mai adaugă la acești factori, unul devenit de o mare importanță datorită
incidenței sale : boala hemolitică, descoperită în 1939, ce rezultă din incompatibilitatea
factorilor sanguini ai mamei și ai fetusului. În acest caz, responsabil este factorul RH. În
populația generală, factorul RH+ este prezent în 85% din cazuri20. Dacă o mamă cu RH –
poartă un fetus cu RH+, în sângele acestuia se produc substanțe toxice care lezează ficatul
și creierul. La naștere apare un icter numit nuclear, care în absența tratamentului radical
(transfuzie exsanguină) este însoțit de anemie și de paralizii spasmodice. Numai 5% din
copiii cu RH – suferă de acest sindrom, în timp ce unii dintre ei se însănătoșesc complet,
astfel încât, sindromul cu lezare neurologică este rar21.
În rândul factorilor perinatali sunt cuprinse toate accidentele care survin în timpul
nașterii. Aceste accidente sunt datorate dificultăților de ordin obstetrical, traumatisme
mecanice asupra copilului în cursul trecerii prin filiera pelvi -genitală, la care se adaugă
rezistența fătului și particularități ale mamei.
Astfel de accidente au loc în urmă toarele circumstanțe: prematuritatea (hemoragii
meningeale, hemoragii intraventriculare), postmaturitatea (leziuni vasculare placentare,
aplicare de forceps), traumatisme obstreticale (lezarea mecanică prin naștere, hipoxia din
timpul nașterii, adică scăde rea aportului de oxigen sau scăderea utilizării lui la nivelul
țesuturilor), encefalopatia bilirubinică.
Factorii postnatali acționează după nașterea copilului și care afectează dezvoltarea
armonioasă a copilului, boli inflamatorii cerebrale cum ar fi: enc efalite virotice,
meningoencefalite, boli parazitare cerebrale, carențe prelungite cronice de proteine,
vitamine, intoxicații acute și cronice cu monoxid de carbon, arsenic și plumb, vaccinurile,
arterite, tromboze venoase, tromboze ale sinusurilor caverno ase, traume afective,
despărțirea de mamă, izolarea socială sau hospitalismul care pot provoca traume la
nivelul afectiv și cel intelectual al copilului.
În funcție de gradul de recuperare -educare a tipului de deficiență identificat în
rândul subiecților d e vârstă școlară se disting următoarele tipuri de clasificări:
1. Valoarea coeficientului de inteligență:
 deficiență mintală profundă sau gravă – IQ=0 -20;
 deficiență mintală severă sau mijlocie – IQ=20 -50;
 deficiență mintală moderată – IQ=50 -65;

20 *** Etiologia handicapului mintal , http://jumbeidim a.forumg.biz/t1 -etiologia -handicapului -mintal,
accesat în februarie 2017.
21 Rene Zazzo, Debilitățile mintale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p.129.

14
 deficiență mintală ușoară IQ=65 -75;
 intelectul de limită sau liminar – IQ=75 -85.
2. În funcție de codificarea medicală a deficiențelor mintale se pot opera
următoarele clasificări:
a. codificarea OMS (Organizația Mondială a Sănătății):
 IQ=50 -70 – înapoiere mintală ușoa ră (aproximativ 85% din segmentul
populațional care prezintă retard mintal);
 IQ=45 -49 – înapoiere mintală medie (aproximativ 10% din întreaga
populație cu retard mintal);
 IQ=20 -34 – înapoiere mintală gravă (aproximativ 3 -4% din totalul
persoanelor deficien te mintal);
 IQ sub 20 – înapoiere mintală profundă (aproximativ 1 -2% din totalul
persoanelor deficiente mintal);
 înapoiere mintală cu nivel neprecizat (insuficiență mintală FAI).
b. codificarea Asociației Americane de Psihiatrie:
 IQ=68 -83 – întârziere mintală de graniță;
 IQ=52 -67 – întârziere mintală ușoară;
 IQ=26 -51 – întârziere mintală moderată;
 IQ=20 -35 – întârziere mintală severă;
 IQ sub 20 – întârziere mintală profundă.
Alte clasificări: codificarea UNESCO, 1983; codificarea DMS III22 etc.
Depistarea și di agnosticul deficienței mintale cuprinde patru coordonate principale:
 Examinarea medicală;
 Examinarea psihologică;
 Stabilirea nivelului intelectual;
 Identificarea componentelor neuropsihice și socio -educaționale apte să susțină
procesele recuperatorii și co mpensatorii.
Elementele specifice tabloului clinic și psihopedagogic al deficientului mintal are
următoarele caracteristici specifice23:
 Heterocronia – termen introdus în literatura de specialitate de Rene Zazzo.
Heterocronia se caracterizează prin decalaju l fundamental dintre diferitele
componente ale dezvoltării generale a copilului, decalajul dintre dezvoltarea

22 ***Diagnostic and statistical manual , American Psychiatric Association, 1980, p.67.
23 Radu Gheorghe, „Curs de psihopedagogia handicapatului de intelect “, Universitatea „Ovidius”
Constanța, an univ. 2002/2003, pp. 45 -49.

15
somatică și dezvoltarea psihică, dintre vârsta cronologică și cea mintală, între
acestea existând un decalaj temporal;
 Heterodezvoltarea – teză lansată de C. Păunescu care distinge în structura psihică
a deficientului mintal dezvoltarea sub limită a unor aspecte ale activității psihice24;
 Eterogenitatea – teză lansată de A. Pieron, prin care argumentează proporția
inversă existentă între eterogenitat ea aptitudinilor și nivelul global mediu al
deficienților mintali;
 Incompetența socială – E. A. Doll definește competența socială în termeni de
independență personală, responsabilitate socială, adică de a -și asuma propria
responsabilitate și de a se integr a în societate.
 Vâscozitate genetică – care după B. Inhelder, gândirea deficientului mintal este
„neterminată”, adică informațiile și instrucțiunile nu sunt prezentate numai prin
intermediul limbajului, ci și cu ajutorul unor modele, materiale didactice,
experiențe și exemple concrete;
 Inerția accentuată a proceselor nervoase superioare și a limbajului verbal;
 Incapacitatea concentrării atenției asupra dimensiunilor relevante ale stimulilor
din jur;
 Incapacitatea de a fixa sau organiza, într -o manieră efici entă elementele unei
sarcini de lucru;
 Rigiditate la nivelul scoarței cerebrale;
 Fragilitatea construcției personalității și infantilismul comportamental.

1.3. Tipologia deficiențelor

După mai multe cercetări efectuate de -a lungul timpului, s -a observat că
handicapul mental diferă ca structură și profunzime. Luându -se în calcul coeficientul de
inteligență, dar și posibilitatea de adaptare, integrare, formarea autonomiei personale, de
elaborare a comportamentelor comunicaționale și de relaționare, s -a aju ns la o diferențiere
a handicapurilor mentale pe mai multe trepte sau în diferite grade25.
Aceste grade sunt:
1. Intelectul de limită;
2. Debilitatea mentală sau deficiența mentală de gradul I;

24 Păunescu Constantin, Mușu, I. Psihopedagogie specială integrată: handicapul mintal/ handicapul
intelectual , București, Editura Prohumanitate, 1997, p. 55.
25 Verza Emil, Tratat de psihopedagogie specială , Editura Universității din București, București, 2011,
p.35.

16
3. Deficiența mentală de gradul II (imbecilitatea);
4. Deficien ța mentală de gradul III (idioția).
1. Intelectul de limită (liminar)
Coeficientul de inteligență care corespunde acestui grad este cuprins între 85/90 (ca
limită superioară) și 70. Această treaptă marchează granița între normalitate și handicap.
Printre c aracteristicile somatice avem: dezvoltare somatică insuficientă atât ponderal, cât
și structural; semne de rahitism de tip sechelar; anemie carențială.
Neurologic, liminarul se distinge prin:
 tulburări motorii de tip paretic sau paralitic cu o anumită sist ematizare;
 tulburări cerebeloase minore;
 tulburări extrapiramidale în caz de encefalopatie;
 diverse leziuni ale nervilor cranieni.
Studiindu -i în cadrul procesului de învățământ, cercetătorii evidențiază necesitatea
efortului depus de instructor pentru ca elevul liminar să poată îndeplini cerințele
educaționale. Un rol important în obținerea succesului școlar la acești copii îl joacă și
imaginea de sine, care nu numai că poate împiedica îndeplinirea exigențelor școlare, dar
are ca efect și adoptarea unui co mportament negativist, care prezintă frecvente tulburări.
La acestea se adaugă blocaje în mecanismul gândirii, factorul verbal și de integrare a
căror organizare sunt slab reprezentate.
2. Debilitatea mentală sau deficiența mentală de gradul I
Aceasta este a doua parte a handicapului mental și corespunde unui coeficient de
inteligență ale cărui valori sunt cuprinse între 50 și 70. Caracteristicile care aparțin acestei
trepte s -au înregistrat la diferite nivele.
Astfel, la nivelul percepțiilor, analiza și si nteza informațiilor este deficitară din
cauza atenției care se concentrează asupra unor elemente periferice (culoare, greutate)
aceste procese necesitând un timp mai îndelungat.
La nivelul cognitiv, debilii mentali se remarcă prin gândire reproductivă, pra ctică,
concretă. Aceasta rezultă din neputința de generalizare, abstractizare, comparare,
identificare, însă un fapt ce a atras atenția în studiul debililor mental, a fost acela că, fiind
puși în fața unor obiecte asemănătoare într -o oarecare măsură, aceșt ia reușesc să distingă
mai repede deosebirile dintre obiecte decât asemănările dintre ele. O altă particularitate a
acestora este calitatea ancorării. Pentru astfel de persoane a apela la cunoștințele vechi și
a le pune în legătură cu cele noi este un proc es dificil din care el poate să iasă mai greu.

17
Limbajul la debilii mentali apare cu întârziere față de copilul normal (doi ani),
cuprinde noțiuni cheie, iar din punct de vedere gramatical, exprimarea este anevoioasă și
defectuoasă.
Un alt proces cognitiv c are se desfășoară deficitar la debilii mentali este memoria.
Acesta nu are caracter voluntar; de cele mai multe ori nu este involuntară, iar
reproducerile sunt „infidele” realității. Transferul de cunoștințe are și el foarte mult de
suferit, iar pentru a r ealiza cu succes procesul memorării, aceștia au nevoie de foarte
multe repetiții.
Deficiențele motrice ale debililor mentali sunt observate în: viteză și precizie redusă
a mișcărilor, reglare deficitară a forței musculare datorită insuficienței senzațiilor
kinestezice, lateralitate manuală stângă sau ambidextră, dexteritate manuală scăzută.
Tulburările de ordin afectiv -emoțional au forma depresiunilor, ostilității față de
adulți, absenței răspunsului la solicitări, anxietății, tensiunii emotive, simptome ne vrotice
variate.
În plan social, debilii mentali de gradul I care au primit o pregătire profesională
adecvată și nu prezintă tulburări de personalitate, sunt capabili să -și câștige în mod
independent mijloacele de subzistență.
3. Deficiența mentală de gr adul II (imbecilitatea)
Acesta este atribuția persoanelor care au coeficient de inteligență cuprins între 50 și
20. Caracteristicile somatice ale acestui tip de handicap sunt:
 Aspect displastic facio -cranian (hipertelorism, asimetrii craniene, gură de lup,
urechi malformate, displazii faciale etc.);
 Malformații viscerale (hepato -spleno -megalie, hernii ale peretelui abdominal);
 Tulburări de dezvoltare somatică cu deficit pondero -statural;
 Anomalii genitale.
Neurologic, imbecilii sunt caracterizați prin tulbu rări de motricitate la care se
adaugă: microcefalie, hidrocefalie, craniostenoze, displazii faciale.
Activitatea cognitivă a acestei categorii de handicap este deficitară și ea. Atenția,
memoria, limbajul sunt limitate și nu pot fi dezvoltate și antrenate decât într -un cămin de
școală. Deprinderile dobândite ale acestora le dau posibilitatea de a îndeplini anumite
cerințe simple, dar necesită în continuare o supraveghere din partea familiei sau a
instituțiilor speciale.
4. Deficiența mentală de gradul III (idioția)
Această formă a handicapului mental constituie forma cea mai gravă și mai este
întâlnită sub numele de demență. Coeficientul de inteligență al acestor persoane este

18
situat sub 20. Somatic, persoanele care suferă de acest grad de handicap prezint ă
frecvente malformații ale corpului, ceea ce indică de la prima vedere, existența
anormalității. Sistemul imunitar al acestora nu este rezistent, astfel încât orice infecție
poate provoca moartea. De altfel, s -a constatat că puține persoane cu astfel de h andicap
trăiesc mai mult de 19 ani.
Nivelul cogniției este redus destul de mult. Astfel, limbajul se rezumă la
monosilabe, cazurile în care ei folosesc cuvinte întregi fiind izolate. Gândirea este și ea
limitată, aceștia stabilind relații între trebuințele de bază și obiectele uzuale. Atenția este
involuntară pentru perioade scurte de timp, iar senzațiile și percepțiile sunt inexistente.
Datorită inexistenței acestora, ei nu suferă dureri, iar uneori au tendința de a mânca orice
fiindcă le lipsește simțul g ustativ. Activitatea psihomotrică se rezumă la simple acte sau
gesturi reflexe și de aceea ei nu pot executa acte ale mișcării și hrănirii, necesitând în
totalitate sprijinul și supravegherea unor persoane competente.

1.4. Diagnosticul și tratamentul per soanelor cu dizabilități

1.4.1. Tulburarea mentală datorată stării generale de sănătate precară
În evaluarea indivizilor cu simptome mintale de orice fel, una dintre primele întrebări
care se ridică este dacă acele simptome apar ca parte a unei tulburări mintale primare sau
este cauzată de o stare generală de sănătate precară26. În acest sens, în figura 1.2. se
prezintă un arbore privind dimensiunile „ascunse” ale handicapului.
Primul pas este de verifica istoricul, examenul fizic și analizele de laborator pentru
a vedea dacă sunt dovezi care să ateste prezența unei stări de sănătate precară care ar
putea cauza simptomele respective. Făcând această evaluare, se caută nu numai corelații
temporale (de exemplu, atacul de psihoză imediat după începerea sau mărir ea dozei unui
medicament), dar se ține seama și de asocieri bine documentate între anumite simptome
mintale (de exemplu, depresie) și anumite boli generale (de exemplu, sindromul
Cushing). În acest sens, în figura 1.3. este prezentat algoritmul tratamentul ui general.

26 Michael B. First, Allan Tasman, Clinical Guide to the Diagnosis and Treatment of Mental Disorders,
2006, Joh n Willey&Sons, Ltd.

19

Dacă la acest moment pare că simptomele mintale ar putea fi secundare stării
generale de sănătate precară, următorul pas reprezintă decizia dacă aceste simptome ar
putea fi mai degrabă explicate printr -o tulburar e mintală primară. Grupuri formale și
informale –
organizații care
crează:
Izolare, marginalizare,
moarte prematură
influențează:
Bariere care determină
lipsa serviciilor și
excluderea ce au ca
rezultat:
Incapacitate Atitudinea
persoanelor și
familiilor Circumstanțe
negative, sociale,
politice, economice
care produc:
Sărăcie
care determină:
Deficiență
Bariere care determină
lipsa asistenței și
serviciilor
Au ca rezultat: Cauze
externe
Figura 1.2. Dimensiunile „ascunse” ale handicapului

20

Figura 1.3. Algoritmul tratamentului general

De exemplu, luăm cazul unei bărbat de 50 ani cu un istoric de tulburări de depresie
majore, în prezent eutimic, care începe un tratament pe bază de steroizi pent ru astm și
apoi, după o săptămână, devine deprimat. În acest caz, dacă depresia a încetat la scurt
timp după oprirea tratamentului cu steroizi, se poate crede că depresia a survenit secundar
tratamentului cu steroizi; persistența simptomelor, totuși, susți ne faptul că această
depresie reprezintă mai degrabă o recurență a tulburării majore de depresie.

1.4.2. Tulburarea de dispoziție datorată stării generale de sănătate precară cu
caracteristici depresive
Diagnostic. O tulburare de dispoziție secundară une i stări generale de sănătate
precară cu tendințe depresive este caracterizată printr -o stare depresivă sau pierderea
interesului pronunțată și persistentă prin prezența dovezilor din examinarea istoricului și
cea fizică sau analizele de laborator, a unei s tări generale de sănătate precare capabilă să
cauzeze o astfel de tulburare. Deși pot fi prezente alte simptome de depresie (de
exemplu, lipsa energiei, tulburări de somn, schimbări de apetit sau modificări
psihomotorii), nu sunt necesare pentru diagnosti c.
În consecință, înainte de atribuirea depresiei oricăror medicamente, este esențială
demonstrarea faptului că depresia nu a început înainte de a începe administrarea
medicamentelor și, în mod ideal, demonstrarea faptului că depresia s -a încheiat după
întreruperea medicației. Retragerea anticolinergică poate avea loc în câteva zile după Simptomele mintale necesită
tratament emergent
Starea de sănătate
precară tratabilă
Simptome mintale
atenuate într -o măsură
acceptabilă
Tratament simptomatic al
simptomelor mintale Da Da
Da Nu
Nu
Nu

21
întreruperea bruscă a medicamentelor puternic anticolinergice, precum benzotropină sau
anumite antidepresive triciclice și este caracterizată prin stări depresive, indispoz iție,
insomnii, simptome abdominale și diaree. Depresia în urma unui accident cerebral nu este
neobișnuită și este mai probabilă când este implicată partea anerioară a lobului frontal
stâng; deși este, de regulă, atenuată spontan în termen de un an, simpto mele depresiei se
pot intensifica între timp. Atât traumatismele craniene, cât și cele cervicale pot fi urmate
de simptome de depresie în aproape jumătate din cazuri.
Depresia poate apărea secundar bolilor cu caracteristici distinctive și luarea în
seamă a acestor caracteristici la evaluarea indivizilor deprimați va duce la un număr
considerabil de indicii pentru diagnostic. Depresia asociată cu epilepsia, totuși, poate
necesita discuții suplimentare. Depresiile ictale sunt, de fapt, simple crize parțiale, ale
căror simptomatologie este, în mare parte, limitată la modificări afective. Diagnosticul de
depresie ictală este sugerat de declanșarea paroxistică a depresiei (pur și simplu în decurs
de câteva secunde); deși astfel de crize parțiale simple pot dura n umai câteva minute, au
fost constatate și crize cu durate mai mari, de până la câteva luni. Depresiile interictale, au
loc, mai degrabă decât secundar activității electrice paroxistice a creierului, ca rezultat al
modificărilor de durată ale activității ne uronale, legată poate de „excitația” din sistemul
periferic, la indivizii cu crize cronice recurente, fie de epilepsie majoră, sau mai ales,
complexe parțiale. Astfel de depresii interictale se declanșează treptat și sunt cronice.
Depresia care are loc ca parte a anumitor tulburări neurodegenerative sau de
demență este imediat sugerată de prezența altor simptome ale acestor tulburări, precum
demență sau descoperiri fizice distinctive, de exemplu, parkinsonism.
Cauzele diverse sau rare reprezintă, în mare mă sură, „zebrele” din semnele
distinctive pentru depresie și trebuie luate în considerare atunci când, în ciuda unor
investigații amănunțite, diagnosticul unui anumit caz de depresie rămâne neclar.
Majoritatea depresiilor induse de medicamente încep să dispa ră în câteva zile de la
întreruperea medicației cauzatoare; depresia ca parte a retragerii de la tratamentul cu
stimulente sau steroizi anabolici dispare în câteva zile sau săptămâni, și de la cel cu
anticolinergice, în câteva zile.
Depresia în urma unui accident cerebral se atenuează, de obicei, într -un an. Cursul
depresiei secundar traumatismelor craniene sau cervicale sunt prelungite în general, deși
pe perioade variabile. Majoritatea celorlalte condiții sau tulburări din listă sunt cronice și
depresia care apare secundar acestora tinde să fie cronică; excepțiile includ depresia în

22
scleroză multiplă, care poate avea un curs recidivant sau descendent, corespunzător
apariției și dispariției zonelor diferențiate27.
Tratament. Eforturile de tratare trebuie or ientate către atenuarea cauzei, pe cât
posibil. Atunci când acest lucru nu este posibil, trebuie luate în calcul antidepresivele.
Studii controlate au demonstrat eficiența nortriptilinei și citalopramului pentru depresiile
postaccident cerebral și a nortri ptilinei pentru depresia văzută la sindromul Parkinson.
Pentru alte depresii secundare, citalopram (sau escitalopram) reprezintă probabil o bună
alegere, datorită profilului său de efecte secundare benigne și lipsa notabilă de
interacțiune medicament -medic ament; nortriptilina trebuie folosită cu atenție la acei
indivizi cu tulburări de conducție cardiacă (pentru că pot prelungi perioada conducției) și
la cei expuși riscurilor de crize, precum cele în caz de traumatism cranian, dat fiind că
acest agent poate , de asemenea, scădea pragul crizei.

1.4.3. Tulburarea de dispoziție datorată stării de sănătate precară cu tendințe
maniace
Diagnostic. Tulburarea de dispoziție datorată stării de sănătate precară cu tendințe
maniace este caracterizată de o dispoziție pr onunțată și permanent expansivă sau
irascibilă, care, pe baza analizelor istoricului, fizice sau de laborator, poate fi atribuită
unei stări generale de sănătate precare. Alte simptome maniace, precum energia
debordantă, nevoia scăzută de somn, hiperactivi tate, distractibilitate, vorbire precipitată și
pierderea șirului de idei pot să fie prezente sau nu.
Excepțiile de la regulă includ neurosifilis, vitamina B 12 și boala Creutzfeldt -Jakob;
totuși, în toate aceste cazuri, observația continuă va revela până l a urmă apariția altor
dovezi care să indice diagnosticul corect.
Mania care apare ca parte a unei anumite boli neurodegenerative sau demență este
indicată, în general, de o demență convergentă, și în majoritatea cazurilor, mania joacă un
rol minor în peisa jele clinice generale. Neurosifilisul, totuși, este o excepție de la această
regulă, pentru indivizii cu pareză generală a maniei nebunești (demență paralitică) și
poate domina peisajul.
Dintre cauzele diverse sau rare ale maniei, tumorile cerebrale sunt i mportante de
reținut, mania fiind asociată cu tumori ale mezencefalului, tumorile presând
hipotalamusul (de exemplu, un craniofaringiom) sau un adenom pituitar și tumorile
talamusului drept.

27 Verza Emil, Introducere în psihopedagogia specială și în asistența socială , Editura Fundației
Humanitas, București, 2002, p.69.

23
Majoritatea cazurilor de manie indusă de medicamente încep să sim tă ameliorări în
câteva zile; datorită altor cauze, cursul maniei reflectă, în general, cursul bolii de fond.
Tratament. Tratamentul, dacă este posibil, va fi orientat către cauza de fond. În caz
că un astfel de tratament etiologic nu este posibil sau nu î și face efectul suficient de rapid,
trebuie luate măsuri farmacologice. Stabilizatorii de dispoziție, precum litiul sau
divalproex, utilizate într -un mod similar cu cel al tratamentului maniei care apare în
tulburare bipolară, sunt utilizați în mod obișnui t. Atât litiul cât și divalproex sunt eficiente
în profilaxia maniei care apare secundar administrării de prednison; rapoarte ale cazurilor
susțin utilizarea litiului pentru mania secundară administrării de zidovudină și divalproex
pentru mania secundară t raumatismelor craniene închise. În optarea pentru litiu sau
divalproex, în cazurile în care sunt riscuri de crize (de exemplu, traumatism cranian,
encefalită, accident cerebral sau tumori), divalproex este preferat.
În cazurile în care este necesar un trat ament emergent, înainte ca litiul sau
divalproex să aibă o șansă să devină eficient, pot fi utilizate lorazepam sau haloperidol
oral sau intramuscular (în doze de 2 mg sau respectiv 5 mg), la fel de mult ca în tratarea
maniei în tulburarea bipolară28.

1.4.4. Tulburarea de anxietate datorată stării generale de sănătate precară cu
atacuri de panică sau cu anxietate generalizată
Diagnostic. Anxietatea patologică secundară unei stări generale de sănătate precară
poate apărea în forma unor atacuri de panică bine conturate și trecătoare sau într -o formă
cronică, generalizată. Dat fiind că diagnosticele diferențiale pentru aceste două forme de
anxietate sunt destul de diferite, este critică distingerea lor clară.
Atacurile de panică au o declanșare acută sau paroxi stică și sunt caracterizate în
mod obișnuit de anxietate sau frică, care este însoțită de diferite semne și simptome
„autonome”, precum tremur, diaforeză și palpitații. Simptomele cresc rapid în timp de
câteva secunde sau minute și, în majoritatea cazurilo r, atacul se va atenua în interval de
câteva minute până la o jumătate de oră. Deși atacurile tind să fie similare unul cu
celălalt, există variabilitate inter -individuală substanțială în simptomele observate.
Anxietatea generalizată tinde să fie declanșat ă subacut sau treptat și poate dura
perioade mari de timp, de la zile la luni, în funcție de cauza de fond. Aici, unii indivizi, în
loc să se plângă că se simt anxioși per se , se pot plânge că sunt îngrijorați, tensionați sau
se simt rău imediat. Simptomel e autonome tind să nu fie la fel de grave sau pronunțate ca

28 Verza Emil, Op.Cit , p.71.

24
cele ale atacurilor de panică; tremurul, palpitațiile (sau tahicardiile) și diaforeza sunt
poate cele mai comune.
Crizele parțiale și tahicardia atrială paroxistică sunt ambele caracterizate de
declanșare paroxistică, într -o secundă sau două; în plus, tahicardia atrială paroxistică se
distinge prin importanța tahicardiei și prin abilitatea, în multe cazuri, de a finaliza atacul
printr -o manevră Valsalva. Hipoglicemia este deseori suspectată ca fiin d o cauză a
anxietății, dar înainte ca diagnosticul să fie acceptat, trebuie demonstrată prezența triadei
Whipple: hipoglicemia ≤ 45 mg/dL, simptome tipice și atenuarea acelor simptome cu
glucoză. Angina sau infarctul miocardic acut pot cauza un atac de pa nică, diagnosticul
fiind indicat de stabilirea, de exemplu, a multiplilor factori de risc cardiac. Un embolus
pulmonar, în momentul instalării lui într -o arteră pulmonară, poate, de asemenea,
prezenta un atac de panică, și diagnosticul corect este indicat de stabilirea clinică, de
exemplu, a situațiilor precum imobilizare prelungită, care favorizează tromboza venoasă
profundă.
Hipertiroidismul este indicat de intoleranța la căldură și proptoză și sindromul
Cushing de habitusul Cushingoid tipic (adică, față rotundă, înfățișare hirsută, acnee,
cocoașă și striuri abdominale). Hipocalcemia poate fi indicată de istoricul crizelor sau
tetanie. Accidentul cerebral și traumatismul cranian pot fi urmate de anxietate cronică, dar
acest lucru este văzut numai la o min oritate de indivizi29.
Tratament. Tratamentul este orientat spre cauza de fond, și aceasta este suficientă
pentru toate cazurile de atacuri de panică secundare și majoritatea cazurilor de anxietate
generalizată; excepțiile includ anxietate post -accident cer ebral și post -traumatism cranian
și, în aceste cazuri, au fost folosite cu succes benzodiazepinele.

1.4.5. Tulburarea de anxietate datorată stării generale de sănătate precară cu
simptome obsesiv -compulsive
Diagnostic. Obsesiile sunt reprezentate de gându ri, imagini sau idei nedorite care
vin în minte în mod repetat în ciuda încercărilor de a le opri și care, în general, provoacă
anxietate. Alături de acestea apar și compulsiile care sunt niște impulsuri anxioase de a
face sau de a nu face anumite lucruri, impulsuri care, dacă li se opune rezistență, sunt
urmate de o creștere rapidă a anxietății care poate fi atenuată doar permițând compulsiei
să acționeze. Actele în sine pe care individul se simte constrâns să le efectueze sunt legate
adesea de o teamă din partea individului că a făcut ceva ce nu trebuia sau că a lăsat

29 Golu Mihai, Fundamentele psihologiei , Ediția a V -a, Editura Fundației Român ia de Mâine, București,
2007, p.48.

25
nefăcut ceva ce trebuia să facă. Deci, un copil deficient mental se poate simți constrâns să
se spele pe mâini în mod repetat pentru a fi sigur că a îndepărtat toți germenii sau să se
întoarc ă mereu pentru a verifica gazul, asigurându -se că este închis30.
În marea majoritate a cazurilor, obsesiile și compulsiile au loc ca urmare a unor
tulburări mintale primare, incluzând tulburările obsesiv -compulsive, depresia,
schizofrenia și sindromul Toure tte.
În majoritatea cazurilor, aceste cauze de obsesii sau compulsii secundare sunt deja
sesizate, ca de exemplu, un istoric de encefalită, anoxie, rană închisă la cap sau tratament
cu clozapină. Coreea lui Sydenham este sugerată imediat de apariția coreei ; totuși, trebuie
să se țină cont de faptul că obsesiile și compulsiile pot constitui prezentarea coreei lui
Sydenham, cu apariția coreei amânată cu zilele. Obsesiile sau compulsiile ictale, care
reprezintă manifestarea clinică a unei crize simple parțiale , pot fi prin ele însele greu de
distins de obsesiile și compulsiile observate în cazul tulburărilor obsesiv -compulsive, dar
sunt sugerate de istoricul altor tipuri de crize, de exemplu, crize mari sau parțiale
complexe. Infarctul ganglionului bazal sau a lobului parietal este sugerat de declanșarea
subacută a obsesiilor sau compulsiilor însoțite de simptome „vecine” cum ar fi mișcările
anormale sau schimbările senzoriale unilaterale. Sindromul Fahr, spre deosebire de cel
anterior, poate fi un diagnostic in sesizabil, sugerat poate doar atunci când imaginea CT
relevă în mod incidental o calcifiere a ganglionului bazal.
Deși cursul obsesiilor și compulsiilor datorate leziunilor fixe, cum ar fi cele cauzate
de loviturile la cap sau de infarctul cerebral, tinde să se cronicizeze, se poate anticipa o
recuperare spontană în următoarele luni către un an.
Tratament. Atunci când nu este posibilă tratarea cauzei subliniate, o încercare cu
SSRI (selective serotonin reuptake inhibitors), care se utilizează în cazul tulbu rărilor
obsesiv -compulsive poate fi potrivită.

1.4.6. Tulburarea catatonică datorată stării generale de sănătate precară
Diagnostic. Catatonia se poate dezvolta ca rezultat al efectelor directe ale stării
generale de sănătate precară a sistemului nervos c entral. Catatonia există în două
subtipuri, adică catatonia stupuroasă (cunoscută și sub denumirea de subtip akinetic sau
„retardat”) și catatonia excitată, fiecare tip descris la rândul său.
Catatonia stupuroasă este caracterizată de combinații diferite d e mutism, imobilitate
și catalepsie; alte caracteristici asociate pot include adoptarea poziției, negativismul,
supunerea automată și fenomenul „eco”. Mutismul poate fi de la complet la parțial: unii

30 Golu Mihai, Op.Cit. , p.56.

26
indivizi pot mormăi sau pot scoate cuvinte scurte, adese a de neînțeles, fraze. Imobilitatea
se extinde din punct de vedere al severității: unii indivizi pot sta în pat perioade lungi de
timp, fără să se miște, fără să clipească sau măcar să înghită; alții pot face mișcări scurte,
poate pentru a trage o haină sa u pentru a schimba poziția. Catalepsia, cunoscută și sub
denumirea latină de „ cerea flexibilitas ”, este caracterizată de o rigiditate „a țevii
principale” mai mult sau mai puțin severă combinată cu o tendință remarcabilă a brațelor
de a sta în orice poziți e sunt puse, indiferent de faptul dacă individul trebuie să mențină
sau nu acea poziție. Adoptarea poziției are loc atunci când indivizii adoptă în mod
spontan poziții mai mult sau mai puțin ciudate care sunt menținute: un individ ghemuit la
pământ cu braț ul peste cap, altul în picioare cu un braț ridicat și cu celălalt introdus sub
curea. Negativismul determină o rezistență automată, refractară și încăpățânată la orice și
poate fi „pasivă” sau „activă”. Indivizii pasiv negativiști pur și simplu nu reușesc să facă
ceea ce sunt rugați sau ceea ce se așteaptă de la ei să facă; dacă hainele sunt expuse nu se
vor îmbrăca; dacă sunt rugați să mănânce sau să ia pastile buzele le rămân închise.
Negativismul activ se manifestă prin efectuarea de acțiuni opuse acțiun ilor așteptate: dacă
sunt rugați să intre în birou, indivizii se dau înapoi în hol sau dacă sunt rugați să deschidă
ochii mari pentru a permite o examinare mai ușoară, aceștia vor ține ochii închiși.
Supunerea automată, așa cum se poate suspecta, reprezint ă opusul negativismului, cu
indivizi care fac exact ceea ce li se spune, chiar dacă acel lucru îi pune în pericol.
Catatonia excitată se manifestă la diferite nivele ale comportamentului bizar,
nebunesc și fără sens. Astfel de indivizi țin pentru ei: unul merge pe loc, gesticulând și
cântând; altul își smulge părul și hainele, spărgând farfurii într -un colț, târându -se apoi
sub pat unde mormăie.
Catatonia stupuroasă are loc în asociere cu epilepsia și este sugerată adesea de un
istoric de atacuri parțiale m ari sau complexe. Catatonia ictală este sugerată de declanșarea
paroxistică desăvârșită, iar catatonia post -ictală de crize parțiale complexe imediate.
Psihoza normalizării forțate este o condiție interictală deosebită prin apariția simptomelor
în urma unu i control efectiv al crizelor. Psihoza interictală cronică este, de asemenea, așa
cum sugerază și numele, o stare interictală care apare nu după controlarea crizelor, ci mai
degrabă la instalarea epilepsiei cronice necontrolate. Dintre medicamentele care p ot cauza
catatonia, neurolepticele sunt de departe cele mai comune. Leziunile focale care pot cauza
catatonia se găsesc în mod obișnuit în porțiunile mediane sau inferioare ale lobilor
frontali. Condițiile aleatorii enumerate reprezintă toate cazuri de cat atonie31.

31 Golu M., Op. Cit. , p.65.

27
Criterii de diagnosticare:
a) Prezența catatoniei manifestată prin imobilitate motorie, activitate motorie
excesivă (aparent fără scop și influențată de stimuli externi), negativism extrem
sau mutism, particularități de mișcare voluntară; ecolalia s au ecopraxia;
b) Există dovezi în istorie, examinări psihice sau descoperiri din laborator care arată
că anomaliile reprezintă consecința psihologică directă a unei stări de sănătate
generală precară;
c) Anomalia nu este explicată mai bine prin altă tulburare me ntală (de exemplu, un
episod maniac);
d) Anomalia nu apare în mod exclusiv în timpul delirului.
În marea majoritate a cazurilor, catatonia excitată este cauzată de schizofrenie sau
de tulburare bipolară (în timpul unui episod maniac); în rare cazuri se observ ă datorită
unei stări de sănătate medicale generale precare, ca de exemplu, o encefalită virală.
Diagnostic diferențial. Catatonia stupuroasă trebuie diferențiată de mutismul
akinetic și de alte cazuri. Muții akinetici seamănă mult cu catatonia mută și imo bilă;
totuși, acestora le lipsesc simptome cum ar fi catalepsia, abordarea unei poziții și
negativismul, toate caracteristici ale catatoniei. Stupoarea altor cauze este deosebită de
stupoarea catatonică prin faptul că catatonia rămâne activă în contrast cu somnolența sau
nivelul scăzut de conștientizare al altor forme de stupoare.
Catatonia excitată trebuie deosebită de manie. Mania este caracterizată de
hiperactivitate, care poate fi frenetică: diferența dintre catatonia și indivizii care suferă de
manie e ste că aceștia din urmă doresc să fie implicați, în timp ce cei cu catatonie țin
pentru ei.
În majoritatea cazurilor, catatonia stupuroasă are loc ca parte a unor tulburări
mentale primare cum ar fi schizofrenia sau episoadele depresive majore sau bipolare .
Tratament. Catatonia poate fi tratată și cu lorazepam în doze de 2 mg.

28
Capitolul II

POLITICA SOCIAL Ă ÎN CAZUL PERSOANELOR CU
HANDICAP

2.1. Situația persoanelor cu handicap în România

Preocupările sociale ale diverselor sisteme politice au f ost determinate de nevoia de
a rezolva o serie de probleme sociale.32 Răspunsurile date acestor probleme au fost
influențate de tipul de societate, tradițională sau modernă, de gradul de dezvoltare
economico -socială și tehnologică, cât și de sistemul de val ori și credințe religioase
dominante. Soluțiile găsite de diverse societăți s -au caracterizat prin eforturile de a realiza
o schimbare instituțională pentru a veni în întâmpinarea unor nevoi, pentru a rezolva o
problemă socială sau a corecta o injustiție o ri pentru a ameliora calitatea vieții.
Aceste eforturi s -au tradus prin acțiuni ale unor grupuri și instituții, legitimate prin
valori religioase sau moderne printr -un dispozitiv creat de grupuri sau de state.
Întrucât sistemul economic nu poate asigura sa tisfacerea tuturor nevoilor sociale,
statul trebuie să asigure servicii sociale, orientate spre realizarea unor obiective care
depășesc pe cele strict economice.
Nu sunt puțini cei care, în țara noastră, au apărut surprinși de amploarea interesului
acordat categoriei persoanelor cu handicap după 1989; până atunci era cunoscut în linii
mari că existau anumite persoane, care datorită unor deficiențe fizice, psihice sau motorii
nu se puteau „integra” în societate prin propriile forțe, fiind discriminați și mar ginalizați.
Cu toate acestea se considera că responsabilitatea soluționării dificultăților acestei
categorii de persoane revenea statului în exclusivitate, care de altfel, îngrijindu -se de toate
aspectele vieții social -economice culturale, a creat o rețea de instituții „speciale” (de
învățământ special, cămine, cooperative de invalizi), destinate să trateze și să acorde
răspuns dificultăților acestei categorii. În consecință, colectivitatea și adesea familiile din
care proveneau persoanele respective se baz au pe implicarea statului, ale cărui acțiuni
erau caracterizate de legitimitate și nu puteau fi nicidecum puse sub semnul întrebării.
Singura modalitate eficientă de abordare a problemelor persoanelor cu handicap
părea a fi îngrijirea în instituții. Dar, p e măsura declinului nivelului de trai, a înrăutățirii
situației generale social -economice a țării, rețeaua de instituții a ajuns a se confruta cu

32 Poede George, Politici sociale: abordare politologică, Editura TipoMoldova, Iași, 2002, pp. 63 -84.

29
mari dificultăți (personal insuficient și slab calificat, o stare deplorabilă a clădirilor și
instalațiilor).
Interesul sporit acordat de mass -media problematicii persoanelor cu handicap a dus
la conturarea imaginii României în afara granițelor țării ca țară unde există un număr
mare de astfel de persoane, cărora nu li se acordă niciun fel de îngrijire. În acest m od,
existența persoanelor cu handicap a devenit emblematică pentru țara noastră. Ca urmare a
reacțiilor unor organisme internaționale, unor personalități și organizații non –
guvernamentale, noul regim a procedat la o serie de acțiuni reparatorii, fără însă a avea o
strategie coerentă în raport cu problemele acestei categorii de persoane.
Primul recensământ al instituțiilor de asistență socială efectuat în România în anul
1936 a identificat un număr total de 951 de unități, dintre care doar 16 erau centre pe
asistența copiilor cu infirmități (din care 6 pentru copii orbi, 7 pentru copii surdo -muți și
11 erau destinate asistenței infirmilor adulți).
Ulterior, protecția socială a persoanelor cu deficiențe s -a realizat în principal prin
sistemul de instituții „sp eciale”, sistem caracterizat de un proces de continuă extindere și
diversificare33. (Anexa 1)
La 31 martie 201634 numărul total de persoane cu dizabilități comunicat Autorității
Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități a fost de 768.376 persoane.
Dintre acestea, 97,7% (750.331 persoane) se află în îngrijirea familiilor și/sau
trăiesc independent (neinstituționalizate) și 2,3 % (18.045 persoane) se află în instituțiile
publice rezidențiale de asistență socială pentru persoanele adulte cu dizabilități
(instituționalizate) coordonate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități.

Figura 2.1. Numărul persoanelor cu dizabilități la 31 martie 2016

33 Manea Livius , Recunoașterea nevoii de protecție a persoanel or cu handicap , Editura Șansa, București,
2000, p.38.
34 ***Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, Buletin statistic, 31 martie 2016. NUMĂR TOTAL PERSOANE
768.376
NEINSTITU ȚIONALIZATE
750.331 INSTITU ȚIONALIZATE
18.045

30
La 31 martie 2016, ra ta persoanelor cu dizabilități la populația României a fost de
3,45%, diferențiată pe regiuni astfel:

Figura 2.2. Rata persoanelor cu dizabilități, pe regiuni de dezvoltare, la 31
martie 2016 (%)

Față de rata de 3,45% persoane cu dizabilități l a 100 de locuitori, calculată la
nivelul României, regiunile Sud -Vest Oltenia, Sud -Muntenia și de Nord -Vest
înregistrează cele mai mari rate.
Pe județe/municipii, numărul cel mai mare de persoane cu dizabilități se
înregistrează în municipiul București (62 .146 persoane) urmat de județul Prahova (36.918
persoane), iar cel mai mic număr se înregistrează în județul Covasna (5.700 persoane).
Conform Legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor
persoanelor cu dizabilități, republicată, tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv,
surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare. (Anexa 2)
Din centralizarea datelor pe grupe de vârstă rezultă că 58,83% sunt persoane
cuprinse între 18 -64 ani (416.025 persoane) și 41,17% au peste 65 ani (291.089
persoane), în total persoane adulte cu dizabilități. (Anexa 3)
Gradele de handicap sunt: grav, accentuat, mediu și ușor. Numărul persoanelor cu
handicap grav reprezintă 36,07% din total (față de 35,38% la 31 martie 2015), cele cu
handicap accentuat 52,24% (față de 52,89% la 31 martie 2015), iar cele cu handicap
mediu și ușor 11,69% (față de 11,73% la 31 martie 2015). (Anexa 4)
Structura instituțiilor publice de asistență socială pentru persoanele cu handicap,
aflate în coordonarea A.N .P.H., la 31 martie 2016, rezidențiale și nerezidențiale este
următoarea:
 Număr total de centre: 441;
București -Ilfov: 2,91
Centru: 3,29 Nord -Est: 2,96
Sud-Est: 3,27
Nord -Vest: 3,82
Vest: 3,57 Sud-Vest Oltenia: 4,10 Sud-Muntenia: 3,94

31
 Număr de beneficiari: 20.208;
– Copii: 997;
– Adulți: 19.211;
 Centre rezidențiale sunt în număr de 384, număr de beneficiari 18.045, din care
908 – copii și 17137 – adulți.
 Centre nerezidențiale sunt în număr de 57, numărul de beneficiari 2163 din care
89 de copii și 2074 de adulți.

2.2. Legislația privind protecția socială a persoanelor cu handicap

Apartenența la categoria de persoane în dificultate a antrenat numeroase reacții ale
sistemului social, printre care și tendințele de reglementare juridică.
Fundamentul protecției juridice a persoanelor cu handicap este reprezentat de
dispozițiile care protejează drepturile și libertățile fiecărui cetățean; c u toate acestea,
uneori starea anumitor persoane reclamă instituirea de dispoziții speciale care să aibă în
vedere menținerea egalității și respectarea drepturilor și libertăților lor. Asemenea
dispoziții au menirea de a combate consecințele negative ale i negalităților funcționale,
pentru a reda fiecărui cetățean locul său în societate.
Dreptul implică ideea ca fiecare să dispună de mijloacele de a -și îndeplini și impune
propria voință. Câteodată, persoanele cu handicap nu au de ales în ce privește hotărâri le
pe care le vor lua, neputând să -și realizeze propria voință din motive morale sau afective,
de sănătate, economice sau administrative.
Recunoașterea juridică a calității de persoană cu handicap reprezintă fundamentul
pe care se definesc drepturile și pu terile acestor persoane și, la nivelul cel mai general se
articulează existența lor socială.
Inițial statutul persoanei cu handicap purta amprenta exclusivă a medicalizării, apoi
în ultimul timp s -a substituit logica de factură medicală cu cea medico -admin istrativă,
prin care gestiunea problemelor persoanelor cu deficiențe este încredințată autorităților
publice.
Astfel sunt înființate comisii speciale, care luând în considerare dimensiunea
medicală, adoptă decizii referitoare atât la existența, tipul și se veritatea handicapului, cât
și la măsurile de protecție specială care se impun.

32
În vederea asigurării securității tuturor cetățenilor, un impact deosebit l -au avut
drepturile sociale. Aceste drepturi permit fiecărui cetățean să ducă o viață caracterizată
prin autodeterminare și interzicerea excluderilor.
În „Declarația universală a Drepturilor Omului”, adoptată și proclamată de
Adunarea Generală a Organizațiilor Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, se
spune că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în
spiritul fraternității”.
O mare parte din izvoarele drepturilor persoanelor cu handicap sunt comune cu alte
ramuri ale d reptului: drepturile fundamentale ale omului, dreptul muncii, dreptul la
securitate socială.
Actele normative care se circumscriu dreptului internațional sunt cele de tipul
declarațiilor, convențiilor, recomandărilor, rezoluțiilor etc., adoptate de diferit e organisme
internaționale.
Revenind la „Declarația universală a Drepturilor Omului”, aceasta prevede
următoarele categorii de drepturi cu relevanță asupra categoriei persoanelor cu handicap:
 Dreptul egal în fața legii și la o protecție egală a legii (art. 7, unde se mai specifică
protecția împotriva oricărei discriminări și împotriva oricărei provocări la
discriminare care ar încălca prevederile Declarației);
 Drepturile egale ale bărbatului și femeii de a se căsători și de a întemeia o familie;
 Dreptul fiec ărei persoane la securitate socială;
 Dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare
de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului;
 Dreptul persoanei încadrate de a întemeia sindicate și de a se afilia sindicat elor în
vederea apărării intereselor sale;
 Dreptul persoanei la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale,
bunăstării proprii și a familiei; ca dimensiuni ale acestui „nivel de viață
corespunzător” sunt menționate: hrana, îmbrăcămintea, loc uința, îngrijirea
medicală precum și serviciile sociale necesare, asigurarea în caz de șomaj, de
boală, de invaliditate, văduvie, bătrânețe, sau în alte cazuri de pierdere a
mijloacelor de subzistență, ca urmare a unor împrejurări independente de voința sa
[art. 25, al. (1)];
 Dreptul la învățătură, la gratuitatea învățământului;

33
 Dreptul de a lua parte, în mod liber, la viața culturală a colectivității, de a se
bucura de arte, de a participa la progresul științific și la binefacerile care rezultă
din aceasta ;
 Îndatoririle fiecărei persoane față de colectivitatea în care trăiește, întrucât numai
în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale.
Pe 20 Decembrie 1971, Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat „Declarația
Drepturi lor Deficientului Mintal”, document care reprezintă interpretarea și întărirea
drepturilor fundamentale ale omului în raport cu situația acestei categorii de persoane.
Deficientul mintal are următoarele drepturi:
 Trebuie să beneficieze, cât mai mult cu put ință, de aceleași drepturi ca și celelalte
ființe umane;
 Are dreptul la îngrijiri medicale, la tratamente psihiatrice adecvate, la instruire,
formare și readaptare, precum și la sfaturi care îl vor ajuta să -și dezvolte la
maximum capacitățile și aptitudini le sale;
 Are dreptul la securitate economică și la un nivel de viață decent;
 Trebuie să trăiască în cadrul familiei sale (dacă acest lucru este posibil) sau într -un
cămin care să se substituie acesteia și să participe la diferite forme ale vieții
comunitar e;
 Trebuie să poată beneficia de o tutelă calificată, dacă aceasta este indisponibilă
protecției persoanei și bunurilor sale;
 Trebuie să fie protejat împotriva oricărei exploatări, oricărui abuz sau oricărui
tratament degradant;
 Să beneficieze de revizuire periodică și de apel la instanțe superioare în cazul
procedurilor de limitare sau suspendare a drepturilor.
În absența unei asistențe medicale și sociale adecvate, existența însăși a persoanelor
cu handicap sever, care sunt puternic dependente ar fi compr omisă. În afara problemei
veniturilor, care prezintă principala grijă a oricărei persoane dependente, se ridică
problema serviciilor în natură, pe care persoana dependentă poate conta – o rețea adecvată
de servicii, accesibile tuturor celor care au nevoie de ele. Pentru ca persoana cu handicap
să se bucure de o anumită libertate, trebuie realizat un echilibru între siguranța oferită de
venituri și siguranța garantată prin servicii35.

35 Rolurile profesionale ale asistentului social în protecția persoanelor cu handicap , în Revista de Asist ență
Socială nr. 2 -3/2006, pp. 85 -90;

34
Acest echilibru între venituri și servicii este realizat în condițiile legi i. Legislația
trebuie să asigure condițiile persoanelor cu handicap, exercitarea drepturilor la educație,
muncă, securitate socială și protecție.
În țara noastră Legea nr. 448 din 06.12.2006, adoptată de Parlamentul României,
privind protecția și promovare a drepturilor persoanelor cu handicap adoptă următoarele
dispoziții generale și principii36:
Art. 1. Prezenta lege reglementează drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap
acordate în scopul integrării și incluziunii sociale a acestora.
Art. 2. Perso anele cu handicap, pe înțelesul acestei legi, sunt acele persoane cărora,
datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în
mod normal activatăți cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperă rii,
integrării și incluziunii sociale.
De dispozițiile prezentei legi beneficiază copiii și adulții cu handicap, cetățeni
români, cetățeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au, conform legii,
domiciliul ori reședința în România.
Art. 3. Pro tecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap au la bază
următoarele principii:
a) Respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului;
b) Prevenirea și combaterea discriminării;
c) Egalizarea șanselor;
d) Egalitatea de tratament în ceea ce pr ivește încadrarea în muncă și ocuparea forței
de muncă;
e) Solidaritatea socială;
f) Responsabilizarea comunității;
g) Subsidiaritatea;
h) Adaptarea societății la persoana cu handicap;
i) Interesul persoanei cu handicap;
j) Abordarea integrată;
k) Parteneriatul;
l) Libertatea opț iunii și controlul sau decizia asupra propriei vieți, a serviciilor și
formelor de suport de care beneficiază;

36 *** Legea nr. 448 din 06.12.2006, adoptată de Parlamentul României, privind protecția și promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18
decembri e 2006 și a mai fost modificată prin Legea nr. 241/2007 pentru abrogarea unor reglementări prin
care sunt acordate scutiri sau exonerări de la plata taxelor vamale ale unor bunuri, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 24 iulie 2007.

35
m) Abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;
n) Protecție împotriva neglijării și abuzului;
o) Alegerea alternativei celei mai puțin restr ictive în determinarea sprijinului și
asistenței necesare;
p) Integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi și obligații
egale ca toți ceilalți membri ai societății.
Art. 4. Autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, repr ezentanții societății
civile, precum și persoanele fizice și juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au
obligația să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei cu handicap,
stabilite în concordanță cu prevederile Cartei Sociale E uropene revizuite, adoptată la
Strassbourg la 3 Mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74 din 1999, precum și cu celelalte
acte interne și internaționale în materie la care România este parte.
Constituția României 2003, art. 50 afirmă: „Persoanele cu handicap se bucură de
protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor,
de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a
persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturi le și îndatoririle ce revin
părinților și tutorilor.”37
Reglementând drepturile din domeniul economic și social, Carta Socială Europeană,
reprezintă un important instrument regional în structura căruia sunt vizate și drepturile
persoanelor cu handicap. Cart a se referă la „dreptul persoanelor cu handicap la
autonomie, la integrarea socială și la participarea vieții comunității; în vederea garantării
exercitării efective de către persoanele cu handicap, indiferent de vârstă, de natura și de
originea handicapul ui lor, a dreptului la autonomie, la integrare socială și la participare la
viața comunității, părțile semnatare se angajează, în special:
a) să ia măsurile necesare pentru a furniza persoanelor cu handicap o orientare, o
educație și o formare profesională în cadrul schemelor generale, ori de câte ori
este posibil, prin intermediul instituției specializate publice sau private;
b) să favorizeze accesul la angajare al acestor persoane, prin orice măsură
susceptibilă de a încuraja pe cei ce angajează să încadreze și să mențină în
activitate persoane cu handicap, în mediul obișnuit de muncă și să adapteze
condițiile de muncă la nevoile acestor persoane sau, atunci când datorită
handicapului acest lucru nu este în posibil, prin organizarea sau crearea de locuri

37 *** Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr.
429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003; republicată,
cu reactualizarea denumirilor și dând u-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

36
de munc ă protejate în funcție de gradul de invaliditate, recurgerea la servicii
specializate de plasare și de însoțire;
c) să favorizeze deplina lor integrare și participare la viața socială.
Un alt domeniu vizat este cel al educației speciale. Conferința Mondială a supra
Educației Speciale care a avut loc la Salamanca în iunie 1994 a adoptat două documente
importante: „Declarația de la Salamanca asupra principiilor, politicii și practicii în materie
de educație și cerințe educaționale speciale” și un „Cadru de acțiun e”. Aceste două
documente sunt inspirate de principiile integrării și recunoașterii necesității de a lucra
pentru crearea „școlilor pentru toți”.
La nivel național figurează următoarele direcții de acțiune:
 politica și organizarea sistemelor educaționale;
 activitatea școlară (flexibilitatea programei școlare, managementul școlar,
informațiile și cercetarea);
 încadrarea și instituirea personalului didactic;
 stabilirea domeniilor prioritare (educația timpurie a copilului, educația fetelor,
pregătirea pentru v iața adultă, continuarea educației pentru adulți);
 perspectivele în comunitate (colaborarea cu părinții, implicarea comunității, rolul
organizațiilor de voluntari, conștientizarea opiniei publice);
 alocarea resurselor.
Aceste obiective pot fi atinse prin r enunțarea treptată la metodele convenționale în
favoarea unei rețele de servicii bine închegată care să asigure cooperarea strânsă între
specialiști și comunitate.
Deceniul 1983 -1992 a fost considerat deceniul persoanelor cu handicap, de
Organizația Națiun ilor Unite, pe baza căruia s -au dezvoltat „Regulile Standard privind
Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Handicap”.
Scopul acestor reguli a fost ca un puternic angajament moral și politic din partea
Statelor, de a acționa pentru egalizarea șanselor pe rsoanelor cu handicap.
Regulile cuprind principii de responsabilitate, acțiune și cooperare, oferind un
instrument pentru stabilirea politicilor și demersurilor în favoarea persoanelor cu
handicap și a organizațiilor acestora.
O primă regulă este creșterea gradului de conștientizare (difuzare de informații de
actualitate, programe de educație publică), a doua este îngrijirea medicală, reabilitarea și
serviciile de sprijin.
Egalizarea șanselor persoanelor cu handicap reprezintă o contribuție esențială la
efortul internațional general de mobilizare a resurselor umane.

37
Privind legislația internă, s -au emis o serie de legi, de reglementări care vizeaz ă
persoana cu handicap:
– Hotărârea nr. 89/05.02.2010 pentru modificarea și completarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 privind protecția și
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 268/200738;
– Ordin ul nr. 517/04.11.2009 al președintelui Autorității Naționale pentru
Persoanele cu Handicap privind efectuarea plății dobânzii suportate din bugetul de
stat de către direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului județene,
respectiv ale sectoarelor municipiului București, în baza art. 27 din Legea nr.
448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap39;
– Ordin ul nr. 468/13.10.2009 al președintelui Autorității Națio nale pentru
Persoanele cu Handicap privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea art. 54
alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap40;
– Ordin ul nr. 369/17.08.2009 al pre ședintelui Autorității Naționale pentru
Persoanele cu Handicap privind aprobarea Metodologiei de monitorizare a
implementării proiectelor în domeniul protecției persoanelor cu handicap41;
– Legea nr. 207 din 2 iunie 2009 privind ap robarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 86/2008 pentru modificarea Legii nr. 448/2006 privind protecția și
promovarea drepturilor persoanelor cu handicap ;
– Ordinul nr. 651 din 19 decembrie 2008 privind aprobarea Metodologiei de
monitorizare a impl ement ării stan dardelor specifice de calitate în centrele pentru
persoanele cu handicap ;
– Ordinul nr. 590 din 12 noiembrie 2008 privind aprobarea Instruc țiunilor pentru
aplicarea art. 78 din Legea nr. 448/2006 privind protec ția și promovarea
drepturilor p ersoanelor cu handicap ;
– Ordinul nr. 559 din 22 octombrie 2008 privind aprobarea Standardelor specifice
de calitate pentru centrele rezidentiale, centrele de zi și locuin țele protejate pentru
persoane adulte cu handicap ;

38 Publicat ă în Monitorul Oficial nr. 103/15.02.2010 .
39 Publicat în Monitorul Oficial nr. 780/16.11.2009 .
40 Publicat în Monitorul Oficial nr. 702/20.10.2009 .
41 Publicat în Monitorul Oficial nr. 611/08.09.2009 .

38
– Ordinul nr. 507 din 10 septemb rie 2008 privind aprobarea Grilei de evaluare a
activit ăților cu caracter inovator desf ășurate în centrele -pilot pentru persoane
adulte cu handicap ;
– Ordonanța de Urgență nr. 86 din 24 iunie 2008 pentru modificarea Legii nr.
448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap ;
– Hotărârea nr. 430/16.04.2008 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea
și funcționarea comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap42;
– Ordin ul nr. 11/09.01.2008 a l președintelui Autorității Naționale pentru Persoanele
cu Handicap privind elaborarea Metodologiei de evaluare a proiectelor și
criteriilor pe baza cărora se efectuează selecția proiectelor în domeniul protecției,
integrării și incluziunii sociale a persoa nelor cu handicap43;
– Hotărârea de Guvern nr. 10 din 9 ianuarie 2008 privind indexarea cuantumului
presta țiilor sociale prev ăzute la art. 58 alin. (4) din Legea nr. 448/2006 privind
protec ția și promovarea drepturilor persoanelor c u handicap ;
– Ordinul nr. 256 din 03 august 2007 privind organizarea și func ționarea Consiliului
de analiz ă a problemelor persoanelor cu handicap ;
– Ordinul nr. 671 din 24 iulie 2007 pentru aprobarea Metodologiei de autorizare a
interpre ților limbajului mimico -gestual și a interpre ților limbajului specific
persoanei cu surdocecitate ;
– Ordinul nr. 432 din 14 mai 2007 pentru aprobarea procedurii de acordare a
drepturilor prev ăzute la art. 12 alin. (1) lit. b), e) – g) și la alin. (2) din Legea nr.
448/200 6 privind protec ția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, cu
modific ările și complet ările ulterioare ;
– Ordonan ța de Urgent ă nr. 14 din 07 martie 2007 pentru modificarea și
completarea Legii nr. 448/2006 privind protec ția și promovarea dreptu rilor
persoanelor cu handicap ;
– Legea nr. 448 din 06 decembrie 2006 republicată, privind protec ția și promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap ;
– Hotărârea de Guvern nr. 1175 din 29 septembrie 2005 privind aprobarea Strategiei
naționale pentru p rotec ția, integrarea și incluziunea social ă a persoanelor cu
handicap în perioada 2006 – 2013 ;
– Ordonan ța de Urgen ță nr. 32 din 26 februarie 2001 pentru reglementarea unor
probleme financiare .

42 Publicat ă în Monitorul Oficial nr. 339/01.05.2008 .
43 Publicat în Monitorul Oficial nr. 29/15.01.2008 .

39
– Legea nr. 487 din 11.07.2002 a sănătății mintale și protecției persoanelor cu
tulburări psihice. Potrivit acestei legi, persoanele cu tulb urări psihice au
următoarele drepturi:
 orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la cele mai bune servicii medicale și
îngrijiri de sănătate mentale disponibile;
 orice persoană cu tulburări psihice trebuie tratată cu omenie și în respectul
demnității umane;
 nu este admisă nicio discriminare bazată pe o tulburare psihică;
 persoana cu tulburări psihice are dreptul să exercite toate drepturile civile,
politice, economice, sociale și culturale recunoscute în Declarația Universală a
Drepturilor Omului;
 orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura posibilului
să trăiască și să lucreze în mijlocul societății;
 orice persoană cu tulburări psihice are dreptul să primească îngrijiri comunitare, în
sensul definit prin lege;
 orice persoa nă cu tulburări psihice are dreptul la:
– recunoașterea de drept ca persoană;
– viață particulară;
– libertatea de comunicare;
– libertatea religioasă sau de convingere (mediul și condițiile de viață, educație,
petrecerea timpului liber, etc.).
Protecția specială a persoanelor cu handicap se realizează la domiciliu sau, după
caz, în in stituții de protecție specială.
Prestații sociale pentru persoanele cu handicap:
 Dreptul la asistență socială sub formă de prestații sociale se acordă la cerere sau
din oficiu, după caz, pe baza actelor doveditoare, în condițiile prevăzute de lege;
 Se beneficiază, în condițiile prezentei legi, de următoarele prestații sociale:
a) concediu și indemnizație pentru creșterea copilului cu handicap sau, după caz,
stimulent lunar, până la î mplinirea de către acesta a vârstei de 3 ani, în condițiile
de acordare prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind
susținerea familiei în vederea creșterii copilului, cu modificările și completările
ulterioare, aprobată cu modifică ri și completări prin Legea nr. 7/2007;
b) concediu și o indemnizație pentru creșterea copilului cu handicap în cuantum
de 450 lei, pentru copilul cu handicap cu vârsta cuprinsă între 3 și 7 ani;

40
c) program de lucru redus la 4 ore pentru părintele care are în îngrijire copilul cu
handicap grav sau accentuat, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani,
la solicitarea părintelui;
d) concedii medicale, acordate în condițiile legii, pentru îngrijirea copilului cu
handicap care necesită internare, tr atament ambulatoriu sau la domiciliu pentru
afecțiuni intercurente, precum și pentru recuperare/reabilitare, până la împlinirea
de către copil a vârstei de 18 ani;
e) indemnizație lunară pentru creșterea copilului cu handicap, în cuantum de 450
lei, acorda tă persoanei cu handicap care nu realizează alte venituri, până la
împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;
f) indemnizație lunară pentru creșterea copilului cu handicap, în cuantum de 300
lei, acordată persoanei cu handicap care nu realizează alte ve nituri, pentru copilul
cu vârsta cuprinsă între 3 și 7 ani;
g) indemnizație lunară pentru creșterea copilului cu handicap, în cuantum de 300
lei, acordată persoanei care nu îndeplinește condițiile prevăzute de Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 148/2005 , cu modificările și completările ulterioare,
aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 7/2007, până la împlinirea de
către copil a vârstei de 3 ani, iar pentru copilul cu vârsta cuprinsă între 3 și 7 ani
un ajut or lunar în cuantum de 150 lei;
h) alocație lunară de plasament, acordată în condițiile legii, în cuantum majorat
cu 50%.
 Persoana cu handicap care are în îngrijire, supraveghere și întreținere un copil și
care nu realizează alte venituri, beneficiază de indemnizație pentru creșterea
copilului în cuantum de 450 lei până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani
și de un ajutor lunar pentru creșterea copilului în cuantum de 150 lei pentru
copilul cu vârsta cuprinsă între 2 și 7 ani.
 Beneficiază de prestații sociale și familiile sau re prezentanții legali ai copiilor cu
handicap grav, accentuat sau mediu, pe perioada care îl are în îngrijire,
supraveghere și întreținere;
 Un salariu acordat asistentului personal al persoanei cu handicap, în raport cu
dispozițiile legale privind salarizare a asistentului social debutant din unitățile
bugetare.
Gratuități:
 Locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copiii, elevii și studenții cu handicap, o
dată pe an;

41
 Gratuitatea serviciilor hoteliere, în cazul însoțirii în spital a copiilor cu handicap,
pentru membrul de familie care îl însoțește;
 Gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun pentru
persoanele cu handicap, dar și pentru însoțitorii acestora;
 Gratuitatea transportului interurban cu tren de persoane clasa a II -a, cu autobuz ele
sau navele pentru transportul fluvial, în limita a 12 călătorii pe an, pentru cei cu
handicap grav, dar și pentru însoțitorii acestora;
 Acordarea asistenței medicale în conformitate cu prevederile Legii asigurărilor
sociale de sănătate;
Scutiri:
 De pla tă a taxelor vamale pentru introducerea în țară, odată la 5 ani, pentru
motociclete, motorete sau autoturisme adaptate special pentru transportul
persoanelor cu handicap;
 De impozitul pe salariu pentru persoanele cu handicap, cât și pentru familiile
acesto ra;
 De plată a impozitului pe clădire și teren;
 De plată a taxelor hoteliere.
Drepturi privind educația:
 Acces liber și egal în orice instituție de învățământ obișnuit;
 Pregătirea școlară la domiciliu, la cerere, a adulților cu handicap, nedeplasabili.
Drepturi privind domeniul muncii:
 Persoanelor cu handicap angajate cu contract de muncă li se asigură toate
adaptările și înlesnirile necesare înlăturării impedimentelor în activitatea pe care o
desfășoară;
 Perioadă de probă de angajare, plătită, de cel puți n 45 zile lucrătoare;
 Un preaviz plătit, de minimum 30 zile lucrătoare acordat la desfacerea
contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, pentru motive
neimputabile persoanei cu handicap;
 Posibilitatea de a lucra mai puțin de 8 ore pe zi;
 Pensionare la cerere pentru limită de vârstă în funcție de gradul de handicap și de
vechimea în muncă.
Examinarea acestor drepturi și facilități crează posibilitatea identificării normative
asupra nevoilor, adică atât asupra domeniilor vieții în care pot apărea dificultăți,
dezavantaje considerate semnificative, cât și a tipurilor de răspunsuri pe care societatea le
oferă prin protecția specială.

42
Foarte multe evenimente și acțiuni se petrec în ziua sau în preajma zilei de 3
Decembrie, Ziua internațională d e solidaritate cu persoanele cu dizabilități, declarată
astfel de Adunarea Generală ONU în 1992, prin Rezoluția 47/3, la încheierea Deceniului
ONU dedicat persoanelor cu dizabilități, desfășurat în perioada1983 -199244.
Legea nr. 116/2002 – privind prevenir ea și combaterea marginalizării sociale –
creează importante instrumente de sprijin pentru tinerii aflați în dificultate și confruntați
cu riscul excluderii profesionale.
Integrarea școlară a copiilor/tinerilor cu handicap
Acțiunile prioritare ale Minister ulului Educației Naționale și Cercetării Științifice
sunt:
 Promovarea și asigurarea drepturilor pentru toți copiii;
 Identificarea unor noi modalități practice de implementare a principiului
„egalității de șanse”;
Principiile pe care se bazează activitățile Ministerului Educației Naționale și
Cercetării Științifice sunt:
 Dreptul tuturor la educație și șansele unui acces egal;
 Copiii cu CES au nevoie de un sprijin suplimentar pentru a se integra în școlile
obișnuite;
 Școlile speciale sunt o alternativă numai atunci când școlile obișnuite nu pot face
o ofertă adecvată.
Integrarea pe piața muncii a persoanei cu dizabilități:
Facilitățile acordate persoanelor cu handicap din România în ceea ce privește
încadrarea în muncă sunt reglementate prin:
Legea nr. 76 din 200245 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea
ocupării forței de muncă. În art. 80 alin. 2 se menționează că „Angajatorul primește pe o
perioadă de 18 luni, pentru fiecare absolvent -persoană cu handicap pe care o angajează, o
sumă lunară r eprezentând 1,5 salarii minime brute pe țară în vigoare”. Această facilitate
este acordată cu obligația menținerii raporturilor de muncă/serviciu pe o perioadă de cel
puțin 3 ani de la data încheierii contractului. Angajatorul cu sub 100 de angajați care
încadrează în muncă persoane cu handicap primește pentru fiecare personă angajată din
această categorie o sumă egală cu un salariu minim brut pe țară în vigoare, având
obligația menținerii raporturilor de muncă/serviciu pe o perioadă de cel puțin 2 ani de l a
data încheierii contractului.

44 *** Copiii cu dizabilități, Raport septembrie 2013, UNICEF, București, p.51.
45 Publicată în Monitorul Oficial nr.103 din 6 februarie 2002.

43
Legea nr. 448 din 2006 prevede ca orice persoană juridică cu mai mult de 50 de
angajați să angajeze minim 4% persoane cu dizabilități. În caz contrar, firmele pot opta
fie să plătească lunar către bugetul de stat o sumă repr ezentând 50% din salariul de bază
minim brut pe țară, înmulțit cu numărul de locuri de muncă pe care nu au încadrat
persoane cu dizabilități, fie să achiziționeze produse sau servicii de la unități protejate
autorizate care au angajați persoane cu dizabili tăți, pentru o sumă echivalentă cu taxa mai
sus menționată.
Conform aceleiași legi, o unitate protejată trebuie să aibă cel puțin 30% dintre
angajați persoane cu dizabilități. Legea promovează angajarea acelor persoane cu
dizabilități care au nevoie de sup ort permanent și de un loc de muncă protejat.

44
Capitolul III

INTEGRAREA ȘI INCLUZIUNEA SOCIA LĂ A COPIILOR
CU HANDICAP MENTAL

3.1. Asistența socială a copiilor cu handicap mental

Trecerea de la societatea tradițională la societatea modernă a fost caracterizată, în
toate țările, de o schimbare de structură în atitudinea colectivității față de persoanele cu
handicap46.
În România, modernizarea socialistă, cuplată cu criza economică profundă și de
lung termen inițiată încă spre sfârșitul anilor `70, a tingând un grad de acutizare greu de
imaginat în ultimii ani ai regimului socialist, a dus la o poziție specifică a persoanelor cu
handicap. Pe de o parte, regimul socialist a promovat extrem de activ strategia preluării de
către stat în grija sa a persoan elor cu handicap.
Datorită condițiilor proaste de viață îngrijirea copilului/adultului cu handicap sever
era extrem de dificilă: spațiu locuibil redus, venituri modeste, atragerea în muncă a
femeii, cu program de lucru adesea inuman. Prin anii `80 facilită țile oferite de instituțiile
pentru persoanele cu handicap sever se depreciază rapid. Imaginile care au explodat în
mass -media în primii ani după revoluție despre viața în aceste instituții au fost un șoc
pentru întreaga comunitate.
Problema a fost un prod us complex al subfinanțării: o atitudine de ignorare și de
neglijare a problemelor specifice ale persoanelor cu handicap.
În anul 1990 a fost creat Secretariatul de Stat pentru persoanele cu handicap, ca
organ de specialitate al administrației publice cent rale pentru realizarea strategiei și
programelor guvernului în domeniul protecției sociale a persoanelor cu handicap, iar în
1999 a fost emisă Ordonanța de Urgență nr. 102 privind protecția socială și încadrarea în
muncă a persoanelor cu handicap. Însă ar fi eronat să se considere că problemele acestor
persoane au fost pe deplin rezolvate47.
Asistența socială trebuie să mobilizeze prin forme și mijloace specifice solidarității
sociale și să intervină cu măsuri preventive pentru depășirea stării de dependență socială
și să înlăture starea de dificultate pentru a asigura integrarea socială a persoanelor și

46 Mane a Livius, Protecția socială a persoanelor cu handicap, Casa de editură și presă „Șansa” SRL,
București, 2000, p.57.
47 Idem.

45
familiilor defavorizate. Astfel, orice persoană care nu dispune de resurse suficiente și care
nu are posibilitatea să le procure prin intermediul mijloacelor sale sau să le primească
dintr -o altă sursă, să poată beneficia de asistență corespunzătoare. Acest rol îi revine în
mod direct asistenței sociale, ca organizație.
Unul dintre aspectele sociopsihologice ale organizației de asistență socială este
căutarea permanentă a unor noi metode de asistență și sprijin inter și intracomunitar.
Aceasta se împletește cu aceea a cercetării și identificării, de asemenea, permanente, a
unor noi metode de organizare, structurare și conducere apte să răspundă obiectivelor,
scopurilor și misiunii serviciilor sociale publice sau private. De aici reiese faptul că
organizarea și managementul acestor instituții reprezintă un domeniu distinct, care trebuia
abordat diferit.
Analizând reacțiile serviciilor de asistență socială, Mallon ey observa: „Organizația
de asistență socială este un actor într -un nou câmp social, un câmp care conține noi
jucători, noi valori și relații de putere, o nouă dinamică. Departe de a fi o paradigmă
exemplară în acest nou context, asistența socială se simte neadaptată, amenințată,
nesigură de rolul său și deloc încrezătoare în credibilitatea sa socială sau politică. În
interior, serviciul de asistență socială este conflictual și ambivalent… cu diferențe
marcante de opinii care de multe ori dezbină atât condu cerea, cât și angajații, între cei
care doresc modernizarea și cei care doresc menținerea în rolul tradițional”48.
Un loc aparte în domeniul organizației de asistență socială, în mecanismul de
protecție socială îl are domeniul persoanei cu dizabilități, han dicapul fiind recunoscut ca
favorizant din aspectele social -economice, juridice și psiho -afective.
Criza economică mondială a afectat și situația social -economică a țării noastre. În
instituțiile de protecție a persoanelor cu handicap s -a instituit acea „ economie” la energie,
apă, hrană, îmbrăcăminte, etc., statul oferindu -le contribuții materiale limitate. Pe lângă
aceasta, calitatea serviciilor este joasă, iar personalul implicat în acordarea acestor servicii
lasă de dorit.
Astfel pentru a evita marginal izarea, statul trebuie să asigure persoanei cu handicap
mental și nu numai, o viață decentă, garantându -i autonomia și participarea la viața
socială.
Abordarea și interpretarea fenomenului complex al handicapului s -a realizat cu
precădere din perspect iva a două modele, „individual” și „social”, situate într -un raport
„de opoziție”49.

48 Manea Livius, Op. Cit. , pp. 33 -34.
49 Manea Livius, Op.Cit., p.56.

46
Modelul „individual” atribuie problemelor cu care se confruntă persoanele invalide
caracterul de consecințe directe ale deficiențelor lor.
Din această perspectivă, sarcina majoră a specialiștilor ar fi aceea de a încerca
„ajustarea” individului la condițiile unei anumite deficiențe (incapacități), pe de o parte,
sub aspectul fizic (prin programe de reabilitare), iar pe de altă parte, sub cel psihic (prin
programe care ajută individul să facă față limitărilor respective). Sarcina asistenței sociale
este de a rezolva cazurile urgente, de criză, în care pot fi implicate persoane cu handicap
mental. Utilizând metodele generale de intervenție a asistenței sociale se are în vedere și
asistarea familiilor care au în componență o persoană cu handicap mental.
Modelul „social” reprezintă modul în care mediul fizic și social impune serii de
constrângeri anumitor grupuri sau categorii de persoane. În consecință „ajustarea”, care
reprezint ă obiectivul esențial al modelului individual, devine o problemă a societății. Sub
acest aspect se are în vedere educarea comunităților în sensul formării unor atitudini
pozitive față de aceste persoane.
Competența în materie de asistență socială se spriji nă în principal pe un set de
valori, cunoștințe și aptitudini, elemente care se află într -o strânsă interdependență. Latura
strict axiologică trebuie, în mod absolut necesar, dublată de un demers îndreptat către
clarificarea implicațiilor etice. Acestea se referă, în principal, la compatibilitatea a două
sisteme valorice distincte: al asistentului social și cel al potențialului client50.
Problematica copiilor cu handicap nu poate fi abordată decât dintr -o perspectivă
pluri și interdisciplinară. Prima (sau un a dintre primele) persoana cu care copilul cu
handicap intră în contact, cu scopul recuperării și normalizării, este medicul. Urmează
psiho -pedagogul, psihologul, educatorul, logopedul, consilierul școlar, consilierul
familial. În funcție de tipul afecțiun ii succesiunea se poate modifica. Cu excepția
cazurilor de limită, unul dintre profesioniștii care îi vor însoți în evoluția în familie, școală
și societate este cu precădere, asistentul social.
Sarcinile asistentului social sunt numeroase. În cazul altor profesii, domeniul de
activitate este mult mai strict delimitat. Astfel, serviciile de sănătate au fost gândite pentru
a menține integritatea organismului uman, structurile educaționale transferă cunoștințe și
abilități de la o generație la alta, pregătesc activitățile „productive” și ajută indivizii să
creeze.
Asistența socială se ocupă de nevoile de toate tipurile: hrană, adăpost, sănătate,
educație. Nu face aceasta pentru întreaga populație care are astfel de necesități, ci pentru
acea minoritate ale căr ei nevoi nu pot fi împlinite pe cale normală.

50 Ceobanu Ciprian, Conotații psihosociale ale deficienței mental e, Editura A92, Iași, 1996, p.88.

47
Dintre motivele pe care aceste nevoi nu pot găsi soluții satisfăcătoare în instituțiile
specializate, se rețin:
 Unele persoane nu cunosc existența respectivelor servicii sociale sau nu știu că pot
beneficia de ajutorul acestora;
 Există persoane care, fie nu și -au însușit anumite deprinderi sociale, fie resping
utilizarea acestora, chiar când este vorba de interesul propriu;
 Fiecare societate are un număr de membri care pot fi considerați devianți în raport
cu ex pectanțele sociale. Aceste persoane se pot lovi de neînțelegerea și
respingerea lucrătorilor din serviciile obișnuite;
 Unele persoane au o serie de nevoi care solicită mai multe domenii de intervenție,
iar serviciile obișnuite puse la dispoziție de societa te nu satisfac decât una dintre
acestea (de sănătate, educație sau îngrijire specializată);
 Există persoane care au nevoi pentru care nu au fost identificate moduri adecvate
de soluționare.
Reiese din această enumerare faptul că asistenții sociali, ocupând u-se de copiii cu
handicap, vor avea de realizat sarcini și activități diverse.
Dintre aceste sarcini se amintesc:
 Facilitarea accesului clienților la serviciile deja existente;
 Sprijinirea învățării abilităților sociale de către copiii cu handicap și rep rezentarea
acestora în societate, atunci când este nevoie;
 Menținerea deschiderii și empatiei necesare înțelegerii semnificației
comportamentelor neconvenționale și împărtășirea acestor semnificații și
celorlalți;
 Demersuri pentru asigurarea de noi servici i și extinderea celor existente pentru
acoperirea nevoilor multiple;
 Găsirea soluțiilor (și încurajarea altora pentru găsirea soluțiilor) la problemele
nerezolvate;
 Desfășurarea campaniilor de popularizare și susținere pentru adoptarea noilor
soluții ident ificate.
În realizarea acestor sarcini, asistentul social va trebui să țină cont de câteva
reguli/principii elaborate pe baza experienței practice:
 Copiii cu handicap trebuie să beneficieze de același ritm de viață cotidiană și de
același ciclu de viață c a și ceilalți;
 Copiii cu handicap au nevoie de o atmosferă familială normală;

48
 Educația copiilor cu handicap ar trebui să se realizeze în comun cu cea a copiilor
fără nevoi speciale;
 Îmbunătățirea imaginii de sine a copiilor cu handicap și acceptarea acesto r copiii
de către ceilalți;
 Copiii cu handicap trebuie să poată trăi schimbări;
 Trebuie identificat, înțeles și respectat modul de a vedea viața copiilor cu
handicap;
 Standardele de confort și ale utilităților trebuie să fie modelate după cele ale
populați ei normale;
 Locuințele alternative trebuie integrate adecvat în comunitate.
Toate aceste principii se reunesc în termenul generic de normalizare. În condițiile
actuale ale sistemului de asistență socială a copiilor cu handicap mental, normalizarea va
trebu i să înceapă cu integrarea lor.

3.2. Specificitatea și particularitățile intervenției în cazul copiilor cu
handicap mental

Preocupările legate de normalizarea și integrarea persoanelor cu handicap s -au
declanșat în anii `60. În acea perioadă s -a impus pe ntru prima dată problema organizării
unei educații adaptate posibilităților și nevoilor persoanelor cu handicap în sistemul
obișnuit de învățământ.
Principiul de bază care trebuie respectat în orientarea politicilor educaționale va fi
acela al integrării î n colectivitate a persoanelor cu handicap prin găsirea unor soluții
optime, atât educaționale, cât și din alte domenii.
Normalizarea, ca teorie și acțiune, își are originea în Țările Scandinave, unde s -a
încercat pentru prima dată integrarea persoanelor cu handicap mintal în cadrul
comunității. Realizarea acestui obiectiv a fost considerată ca făcând parte din structura
unei politici sociale ambițioase, declanșate imediat după cel de -al II-lea război mondial.
Punerea în practică a unui deziderat atât de com plex a necesitat, mai întâi, anumite
clarificări teoretice și conceptuale, în acord cu prevederile drepturilor universale ale
omului, adoptate în 1948 și a modului cum acestea pot fi asigurate în cazul persoanelor cu
handicap.
Cercetările efectuate de Nirj e în Suedia și de Mikkelsen în Danemarca, și -au găsit,
în final, concretizarea în formularea așa -numitului „principiu al normalizării”, precum și a
principalelor elemente structurale și funcționale, care îl caracterizează.

49
Nirje definea normalizarea, încă din 1969, ca reprezentând „procesul prin care se
asigură accesul la tiparele existențiale și la condițiile de viață cotidiană, pe cât mai
apropiată posibil de caracteristicile vieții obișnuite, pentru toate categoriile de
persoane.”51
Astfel trebuie să se a ibă în vedere, nu numai felul în care persoana cu handicap se
adaptează la mediu, ci și felul în care mediul este pregătit să primească și să integreze
aceste categorii de persoane.
În acest sens, trebuie specificat că normalizarea nu se referă la eliminar ea
handicapului sau la tratarea acestuia. Ea va determina, însă, schimbări pozitive la nivelul
deprinderilor, capacităților și comportamentelor. Aceasta se poate realiza datorită faptului
că traiul în condiții obișnuite de viață reprezintă prin factorii să i stimulativi, un catalizator
al dezvoltării comportamentului individual.
În viziunea scandinavă, normalizarea înseamnă, realizarea accesului la condițiile de
viață obișnuită pentru toate persoanele cu handicap mintal, în funcție de originea și
profunzimea handicapului în care se încadrează, de nevoile pe care le manifestă și modul
lor de rezolvare, precum și de competența socială pe care o pot atinge.
Aplicarea practică a normalizării trebuie realizată din punct de vedere strucural, pe
patru niveluri funcț ionale52:
 Normalizarea fizică, care se referă la posibilitatea de a avea acces la mijloacele
fizice (obiectuale), pentru satisfacerea nevoilor fundamentale (primare);
 Normalizarea funcțională, care constă în asigurarea accesului la serviciile publice
ale so cietății, incluzând o gamă largă de sevicii posibile, posedarea cunoștințelor
necesare pentru a beneficia de serviciile respective, acestea referindu -se la
comunicare, activități comerciale, petrecerea timpului liber (transportul în comun,
magazine, bănci, piscine, etc.);
 Normalizarea societală se referă la nivelul participării persoanelor cu handicap la
procesul util, productiv, din cadrul societății, în cadrul diferitelor organizații și
asociații, având responsabilități, influență și beneficiind de încred erea normalilor;
 Normalizarea socială se referă la posibilitatea de a avea contacte sociale spontane
și regulate, la dreptul de a se simți și a fi percepute ca făcând parte dintr -un
context social, de exemplu, în relațiile familiale, cu vecinii, cu prieten ii, în cadrul
echipei de muncă ca un membru al personalului, etc.

51 Popovici D., Elemente de psihopedagogia integrării , Editura Prohumanitas, București, 1999, p.78.
52 Kebbon L., Normalization in Sweden – quality and limitations , Torontom University of Uppsala, 1982.

50
Nivelurile descrise reprezintă, în fapt, o extindere în înțelegerea conceptului de
normalizare.
Referitor la calitatea vieții a persoanelor cu handicap mental, studii efectuate, cu
precădere în țările nordice, au evidențiat faptul că, în general, participarea deficienților
mintali la activitățile din cadrul comunității are încă frecvență redusă.
Integrarea socială, bazată pe atingerea normalizării sociale și societale se realizează,
în propor ție redusă. În felul acesta este necesar să fie reconsiderate strategiile de acțiune a
specialiștilor, prin mutarea accentului de la problemele sociale și mediul fizic, la cele
psihologice, specifice persoanelor cu handicap.
Trecând peste cele patru nivelu ri funcționale ale normalizării la persoanele cu
handicap mental se ajunge la integrarea socială, care nu se poate realiza fără integrarea ca
proces psihologic, fiind un proces de încorporare, de asimilare a individului în unități și
sisteme sociale (famil ie, grup, clase, societate) prin moderare conform datelor și
cerințelor sociale. Integrarea semnifică faptul că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o
recunoaștere a integrării lor, a valorilor și drepturilor comune ce le posedă.
Când lipsește recunoaș terea acestor valori, se instaurează alinierea și segregarea
între grupurile sociale.
Nirje spune că „integrarea înseamnă să ți se permită să fii capabil să fii tu însuți
printre ceilalți”. Integrarea se referă la „relația care se instaurează între individ și
societate”.53
Integrarea se realizează pe mai multe niveluri, de la simplu la complex. Aceste
niveluri sunt următoarele:
1) Integrarea fizică;
2) Integrarea funcțională;
3) Integrarea socială;
4) Integrarea personală;
5) Integrarea în societate;
6) Integrarea organizațio nală.
1) Integrarea fizică, permite persoanelor cu handicap satisfacerea nevoilor de bază ale
existenței și realizarea ritmurilor existenței. Prin integrarea fizică, se asigură construirea
locuințelor în zone rezidențiale, organizarea claselor și grupelor în școli normale,
profesionalizarea în domenii diverse (existența unor profesiuni și locuri de muncă pentru
persoanele cu handicap) și petrecerea timpului liber în condițiile obișnuite.

53 Popovici D., Op. Cit.. p.39.

51
2) Integrarea funcțională, se află în prelungirea celei fizice. Ea se referă la asigurarea
funcționării persoanei în mediul înconjurător, prin folosirea tuturor facilităților și
serviciilor pe care acestea le oferă (exemplu, folosirea mijloacelor de transport în comun,
restaurante, hoteluri).
3) Integrarea socială, se referă la ansamblul relațiilor sociale dintre persoanele cu
handicap și normali, indivizi sau grupuri sociale cu care acestea se intersectează (vecini,
colegi de serviciu, membri ai comunității). Aceste relații sunt influențate de atitudinile de
respect și stimă , pe care trebuie să se bazeze și de ansamblul manierelor de interacțiune
între normali și persoanele cu handicap.
4) Integrarea personală este legată de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu persoane
semnificative, în diversele perioade ale vieții. Ai ci sunt incluse categorii de relații diverse
în funcție de vârsta subiectului. De exemplu, pentru un copil relațiile cu părinții, rudele,
prietenii, iar pentru un adult relațiile cu rudele, prietenii, soț/soție și copii. Un copil mutat
din familia de apart enență este traumatizat prin segregare și pierde elementele esențiale
ale integrării personale. Un adult care nu se poate muta din casa părinților și nu poate
duce o existență independentă, conform vârstei, pierde aspecte esențiale legate de
integrarea per sonală. Rezultă că, pentru o integrare eficientă, se impun anumite condiții,
și anume, pentru un copil existența unor relații cât mai apropiate cu familia, iar pentru un
adult, asigurarea unei existențe demne, cu relații diverse, în cadrul grupurilor socia le din
comunitate.
5) Integrarea în societate se referă la asigurarea de drepturi egale și respectarea
autodeterminării individului cu handicap. Adesea grupurile de persoane cu handicap sunt
tratate diferit față de ceilalți cetățeni, integrarea lor nefiind respectată. Programele și
deciziile persoanelor cu handicap trebuie să le aparțină în totalitate. Este necesar să fie
respectate drepturile de exprimare ale persoanelor cu handicap la nivel de grup, la fel cu
cele ale celorlalte grupuri sociale.
6) Integr area organizațională se referă la formele și structurile organizatorice, care
sprijină integrarea persoanelor cu handicap în interiorul societății (asigurând, în același
timp, celelalte forme de integrare).
Se recomandă ca serviciile publice generale să fi e organizate în așa fel încât să
răspundă nevoilor tuturor indivizilor din societate. În situațiile în care specializarea
serviciilor solicitate, nu poate fi asigurată în interiorul serviciilor normale sau când nu
există serviciile necesare în cadrul celor generale, serviciile speciale trebuie dezvoltate și
modelate după caracteristicile serviciilor generale și aliniate, pe cât posibil, la standardele
serviciilor acestora.

52
În concluzie, transpunerea în practică a integrării, necesită desfășurarea unui siste m
de acțiuni închegat, din domenii diverse: psihologie, pedagogie, sociologie, asistență
socială, organizatoric, juridic și politic.
Acțiunile respective trebuie desfășurate, începând de la nivelul individual, până la
cel social, urmărindu -se, în final, sc himbarea societății per ansamblu și transformarea ei
într-o societate capabilă să asigure integrarea persoanelor cu cerințe speciale în interiorul
ei.
Aplicarea, în ultimile două decenii, în țările dezvoltate a principiilor normalizării și
integrării, a de terminat apariția, la începutul anilor `90, a unui principiu mai cuprinzător,
care lărgește sfera de cuprindere a celor anterioare și anume „ principiul incluziunii
sociale”.54 El se bazează pe extinderea aplicării drepturilor omului, în vederea asigurării
egalității șanselor, printr -o discriminare „pozitivă” a persoanelor cu handicap mental.
Incluziunea se referă la faptul că oricine, indiferent de deficiența sa sau de dificultățile pe
care le întâmpină în învățare, trebuie tratat ca un membru al societății, iar diversele
servicii speciale, de care are nevoie, trebuie furnizate în cadrul serviciilor sociale,
educaționale, medicale și celelalte servicii puse la dispoziția tuturor membrilor societății.
Incluziunea este deci, un concept mai larg, care se referă la integrarea copilului cu
handicap mintal în sistemul educațional, cât și al celui comunitar, în ansamblul său.
Considerăm că, între conceptele de incluziune și integrare, există o diferență graduală de
nuanță, primul subsumându -l pe al doilea.
J. T. Hall (1992) elaborează în acest sens, o definiție mai clară și mai nuanțată,
arătând că incluziunea totală a unui copil cu deficiențe semnifică „să fie membru deplin
într-o clasă, cu elevi de vârstă apropiată, în școala locală, făcând aceleași lecții ca și
ceilalți elevi, contând dacă el nu este acolo. De asemenea, copilul cu nevoi speciale are
prieteni cu care să -și petreacă timpul în afara orelor de curs, plus alții cărora să nu le fie
indiferent și să lucreze mult pentru a -l ajuta pe copil, să fie pe deplin inclus în viața
comunității, folosind serviciile generice, împreună cu ceilalți cetățeni”.55
Obiectivul final oricărei activități de integrare îl reprezintă, de fapt, o incluziune
totală a persoanei cu handicap. Pentru atingerea acestui obiectiv, este neces ară rezolvarea
respingerii sociale, pe care persoanele cu handicap o întâmpină din partea societății.
Reacția de respingere se produce la niveluri diferite, necesitând modalități de
rezolvare specifice, după cum reiese din tabelul următor:

54 Popovici D., Op. Cit., p.78.
55 Popovici D., Op. Cit., p.97.

53
Tabelul 3.1. Modalități de rezolvare a reacțiilor de respingere
Niveluri la care apare respingerea socială Modalități de rezolvare
Individual
-Din partea colegilor, rudelor, etc. Individual
-Prin sfătuirea și ajutarea concretă a
părinților și școlilor, astfel încât ace stea să
poată media integrarea socială a copiilor
lor;
-Ajutându -l pe copil să aibă o varietate de
experiențe în interiorul și în afara școlii.
Organizațional
-Din partea școlilor, cluburilor, etc. Organizațional
-Ajutând sistemul educațional normal să
coopereze în direcția dezvoltării unei
integrări mature.
Societal
-Copilul cu nevoi speciale este văzut ca
fiind altfel, diferit de ceilalți, neaparținând
societății. Societal
-Prin îmbunătățirea imaginii serviciilor și
a beneficiarilor;
-Stimularea ocazi ilor de interacțiune cu
publicul.

Pentru a se putea integra în societate individul cu nevoi speciale are nevoie de o
educație specială. Un loc central în cadrul educației speciale îl ocupă conceptul de
„cerințe educative speciale”.
Cerințele educative s peciale – concept care a fost încorporat în terminologia
UNESCO în anii `90, ca un corolar al orientării accentuate a educației speciale spre copil
și comunitate desemnează acele cerințe sau nevoi specifice față de educație – derivate sau
nu dintr -o defici ență – care sunt suplimentare, dar și complementare obiectivelor generale
ale educației pentru un copil. Fără abordarea adecvată a acestor cerințe speciale nu se
poate vorbi în mod real de egalizarea șanselor/premiselor de acces, de participare și
integrar e școlară și socială.56
Educația integrată (inclusive education) se referă în esență la integrarea structurilor
învățământului de masă a copiilor cu cerințe educative speciale în educație (copii cu
deficiențe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizați socio -economic și

56 Cical E. și colab., Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale , Editura Axa,
București, 2000, p.56.

54
cultural, copii din centrele de asistență și ocrotire, copii cu ușoare tulburări psiho -afective
și comportamentale, copii infectați cu virusul HIV etc.) pentru a oferi un climat favorabil
dezvoltării armonioase și cât mai ech ilibrate a personalității acestora.
În literatura românească de specialitate mai este întâlnită și sub denumirea de
educație inclusivă sau învățământul integrat.
Problematica integrării copiilor cu C.E.S. (cerințe educative speciale) a condus la
necesitate a apariției unor centre de resurse pentru educația integrată. Aceste centre pilot
incluse în anumite proiecte sau programe interesate de promovarea conceptelor și
principiilor educației integrate, ar trebui să existe la nivelul fiecărui județ din țară, în
prima etapă.
Școala pentru diversitate sau școala pentru fiecare (școala deschisă și categoriilor de
elevi cu C.E.S.) pune un accent deosebit pe interrelația continuă între toți factorii
implicați în educația copilului, iar programul de lucru derulat în șc oală se materializează
în acțiuni și activități concrete focalizate pe analiza nevoilor reale ale copilului,
valorificarea resurselor existente în comunitate.
În acest mod, școala se integrează și se implică activ în viața comunitară, iar copiii,
prin rela ționarea cu realitatea obiectivă a comunității, sunt socializați și integrați la rândul
lor în comunitate.
Asistența socială de care poate beneficia un copil cu deficiențe mentale este, în
general, o asistență desfășurată în cadrul familiei deoarece vizeaz ă schimbarea atitudinii
familiei, educarea familiei în legătură cu creșterea unui astfel de copil, sprijinirea familiei
pentru a putea reintegra copilul și orientarea familiei către instituții care ar putea să o
sprijine financiar și material acolo unde su nt probleme de acest gen.
Tehnicile și instrumentele de lucru ale asistentului social în astfel de situații sunt57:
1. Istoricul familial al dezvoltării copilului
Este un instrument pe care asistentul social îl întocmește în scopul obținerii de
informații în legătură cu evenimente din timpul sarcinii, de la nașterea copilului și stadiile
de dezvoltare. Aceste informații, asistentul social le poate obține de la mamă.
Un istoric al copilului trebuie să cuprindă:
 Date personale (nume, sex, data nașterii, vârst a, școala, adresa, numele părinților
și ocupația lor, locul de muncă al părinților și studiile);
 Informații privind activitatea școlară (școlile frecventate, problemele copilului la
școală, atitudinea copilului față de școală);

57 Spânu M., Introducere în asistența socială a familiei ș i protecția copilului , Editura Tehnică, Chișinău,
1998, pp. 215 -217.

55
 Informații sociale și famili ale (cu cine locuiește copilul, care este poziția lui în
familie, relațiile care sunt stabilite între membrii familiei, descrierea copilului de
către membrii familiei);
 Informații privind comportamentul (copilul este descris de părinte în diferite
ipostaz e);
 Informații privind comportamentul de adaptare (sunt foarte relevante pentru
aistentul social și privesc capacitatea copilului de a se autoîngriji, de a face față
sarcinilor; capacitățile economice ale acestuia și capacitățile sociale.
 Informații privin d nașterea și dezvoltarea (dacă a fost născut la termen, dacă au
existat probleme la naștere, probleme de sănătate apărute în cursul nașterii, etapele
dezvoltării);
 Informații de natură medicală: privesc problemele de sănătate generate de
handicap.
2. Mat ricea ciclului de viață
Este importantă pentru asistentul social deoarece în ea sunt cuprinse în mod
sistematic date cu privire la fiecare membru al familiei ce pot marca câte un ciclu de
viață, cu problemele specifice acestui ciclu.
3. Genograma
Este o di agramă asemănătoare arborelui genealogic sau genetic și se utilizează
pentru a reflecta relațiile din familie. Genograma necesită utilizarea unor coduri a căror
descifrare este menționată într -o legendă.
4. Ecomapa
Prezintă grafic locul individului în cont extul social prin evidențierea naturii
relațiilor existente cu ajutorul unor coduri. Astfel, sunt evidențiate diverse relații cu
prietenii, vecinii, școala, biserică, cluburi și alte servicii.
5. Consilierea
Tehnică de bază în asistența socială, foarte des utilizată și care reprezintă
principalul mijloc de realizare a legăturii dintre asistentul social și client, având rezultate
avantajoase.
Principalul scop care necesită utilizarea acestei tehnici este de a schimba clientul
prin adaptarea la condițiile de viață prezente, dezvoltarea personalității, rezolvarea
conflictelor interne.
În cazul copiilor cu deficențe mentale, consilierea se aplică de regulă familiilor care
au probleme de diferite naturi (sociale, emoționale, fizice). Consilierea presupune
parcur gerea a trei etape:

56
1) Constituirea unei relații;
2) Explorarea problemei în profunzime;
3) Explorarea soluției alternative în colaborare cu clientul pentru a selecta metoda
cea mai convenabilă.
Din punctul de vedere al consilierului există opt stadii care trebui e parcurse și de la
care nu există abatere. De exemplu, asistentul social nu poate interveni în rezolvarea
problemei dacă simte că acel client nu este motivat.
Cele opt stadii sunt:
1) Conștientizarea problemei – clientul trebuie să recunoască singur că are o
problemă;
2) Relația cu consilierul – clientul are încredere în asistentul social și acceptă
serviciile lui. Pentru aceasta asistentul social trebuie să asigure o bază pentru a
realiza comunicarea;
3) Motivația – clientul trebuie să știe care este scopul acest ui proces de consiliere, ce
se vizează și trebuie mai ales să creadă într -o schimbare;
4) Conceptualizarea problemei – clientul vede mai bine problema sa ca și punctele
unde poate fi operată o schimbare;
5) Explorarea rezoluțiilor strategice – clientul este antr enat în căutarea soluțiilor, ceea
ce îi dă posibilitatea să reflecteze mai bine asupra situației;
6) Alegerea strategiei – clientul alege singur strategia care crede că l -ar avantaja;
7) Implementarea – clientul este convins de siguranța metodei de intervenție;
8) Evaluarea – se face împreună cu clientul care trebuie să aprecieze eficiența actului
de consiliere.
Consilierea se acordă tuturor familiilor care au probleme cu acceptarea copilului cu
handicap, de aceea consilierul trebuie să dețină un set de convingeri și atitudini (cum ar fi:
exprimare firească, acceptarea diferențelor, încredere în sine și o gândire pozitivă) alături
de cunoștințe în consiliere (capacitate de înțelegere și empatie, cunoașterea modelelor de
ajutor specific culturii locale, cunoașterea t radiției și istoricului social al comunității),
seturi de abilități (utilizarea metodelor și tehnicilor de consiliere, comunicare,
selecționare, ascultare activă, recepționarea mesajelor verbale și nonverbale, modificarea
și adaptarea din mers a propriilor abordări la caracteristicile proprii fiecărei comunități).
6. Întruniri ale grupului familial
Reprezintă întâlniri organizate de către asistentul social între părinți, copii, rude, în
cadrul cărora sunt dezbătute problemele familiei copilului cu handicap mental. La aceste
întruniri pot participa și alți specialiști care își expun punctul propriu de vedere.

57
Întâlnirea familială presupune trei faze:
1) În prima etapă sunt discutate problemele comune ale membrilor familiei;
2) În etapa a doua, la discuții sunt in vitați profesioniști (profesori, medici, avocați,
logopezi, psihologi);
3) În a treia etapă sunt reluate discuțiile dintr -o altă perspectivă, după retragerea
profesioniștilor.
Prin acestă metodă se urmărește maximalizarea responsabilităților adulților și
totodată are o valoare terapeutică asupra copiilor.
Gama tehnicilor de asistență socială este mult mai cuprinzătoare, pe lângă aceste
tehnici menționate anterior cuprinzând și tehnici ca: întocmirea listei de probleme, a listei
cu nevoi, întocmirea contractulu i, fișa și matricea procesului decizional, jocurile de rol,
sculptura familiei, scala de evaluare și autoevaluare.
Aplicarea unora dintre aceste tehnici este în funcție de complexitatea cazului și
stadiile procesului de ajutorare. Asistentul social știe ex act care tehnică poate fi aplicată,
cum poate el interveni, de aceea nu este necesară utilizarea tuturor tehnicilor într -un caz.

3.3. Integrarea școlară în învățământul obișnuit și în învățământul
special al copilului cu handicap mental

Potrivit Constit uției și Legii învățământului58, toți cetățenii României au drepturi
egale de acces la toate nivelurile și formele de învățământ, iar sistemul național de
învățământ are caracter deschis. Pentru preșcolarii și elevii cu deficiențe mentale, fizice,
senzorial e, de limbaj, socio -afective și de comportament sau cu deficiențe asociate se
organizează învățământ special. Integrarea școlară a copiilor cu cerințe educative speciale
se poate realiza prin:
 unități de învățământ special;
 grupe și clase speciale din unit ăți preșcolare și școlare obișnuite;
 unități școlare obișnuite, inclusiv în unități cu predare în limbile minorităților
naționale.

Încă din 1990, s -a început un program național de optimizare a accesului și
participării școlare a copiilor cu dizabilități, proces sprijinit de societatea civilă prin

58 *** Legea Educației Naționale nr. 1 din 2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 18 din
10.01.2011.

58
asociațiile neguvernamentale și beneficiind de sprijinul tehnic și financiar al
Reprezentanței UNICEF în România.
Câtă vreme nu s -au realizat însă schimbări profunde la nivelul înțelegerii rolului
școlii în comun itate și la deschiderea și flexibilizarea curriculumului școlar, rezultatele au
fost parțiale și nesemnificative.
Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități a fost forțată prin măsuri politice în anul
școlar 2001 -2002 (cerința ca 18.000 de copii din șc olile speciale să fie transferați în școli
obișnuite). Aceste măsuri, de bune intenții, dar insuficient pregătite, au făcut însă victime
tot în rândul copiilor, deoarece mulți dintre aceștia nu s -au mai regăsit nici în școlile
speciale, nici în cele obișnu ite. Acestea din urmă nu sunt încă suficient pregătite pentru a
admite accesul copiilor cu dizabilități. Schimbările necesare se referă nu numai la politici
care trebuie să fie coerente și pozitive, ci și la practicile educaționale, la percepțiile
sociale ale profesorilor și ale familiilor ca și ale altor actori din comunitate59.
Procesul de integrare educațională și școlară a copiilor cu dizabilități profunde
și/sau severe este doar la început. Unele școli speciale au început să -și identifice rolul și
să p rimească această categorie de copii. Educația pentru persoanele cu dizabilități,
indiferent de vârsta lor, trebuie să fie o soluție de bază pentru integrare socială și pentru
valorizare individuală.
Deși se fac eforturi, integrarea educațională a persoanel or cu dizabilități este
fragmentată și incoerentă. Copiii cu dizabilități sunt orientați spre școli speciale și centre
de zi care derulează programe specializate. Acest lucru nu este însă monitorozat: încă
există copii care nu participă la programele de ed ucație pentru că nu sunt cunoscuți. Nu
sunt dezvoltate proceduri de identificare timpurie a dizabilității. Lipsa de colaborare între
instituțiile abilitate la nivel central și la nivel local se observă în cifre diferite care se
prezintă, referitor la aceea și categorie de copii60.
Învățământul special, deși este una din resursele bune ale școlii românești este
subvalorizat. El s -a găsit în ultima perioadă sub spaima desființărilor și a dispariției,
inclusiv din cauza confuziei apărute între școala specială cu internat și instituția de
protecție rezidențială (pentru copii orfani și/sau abandonați).
Desființarea instituțiilor rezidențiale s -a confundat uneori cu nevoia de a elimina
serviciile de sprijin cum ar fi internatele și semiinternatele. Lipsa de coerență și de
claritate a politicilor a făcut ca direcția bună a dezinstituționalizării să fie prost înțeleasă.
În loc de dezvoltarea graduală a unor alternative și servicii de sprijin, în funcție de nevoile

59 Radu Gh., Psihopedagogia școlarilor cu handicap mintal, București, Ed itura Pro Humanitate, 2000,
pp.55 -56.
60 Verza Emil, Valențele comunicării totale , Revista de Psihopedagogie Nr. 1/2007, p.10.

59
copiilor, s -a ajuns să se desființeze anumite instituți i, să se creeze un climat de
nesiguranță și neîncredere. Copiii sprijiniți prin semiinternate și internate, pentru a urma
un program educațional cât mai adecvat nevoilor au ajuns să fie considerați
„instituționalizați” (exemplu: unii copiii nevăzători s -au găsit în situația de a fi obligați să
părăsească internatele școlilor speciale).
De asemenea, se simte nevoia de o pregătire mai largă a profesioniștilor implicați în
educație, a cadrelor didactice, a managerilor de la școlile generale și școlile speciale .
Toate cadrele didactice ar trebui să cunoască fațetele diferite ale realității umane și să
înțeleagă dizabilitatea ca o stare umană reală, firească și nu ca pe o stare inferioară.
Relația dintre educatorii din diferitele centre care se ocupă de copilul c u dizabilități și
familia lui, pe de altă parte, necesită schimbări pentru înțelegerea parteneriatului eficient
în activitatea de formare și dezvoltare61.

3.4. Importanța familiei și a școlii în procesul de integrare a copilului cu
handicap mental

În legi slație este prevăzut rolul pe care părinții trebuie să îl joace în opțiunile pentru
programele de educație și recuperare. Când este vorba însă de practică, prin justificarea că
părinții nu sunt în stare să ia decizii sau nu au dorința de a sprijini real co pilul, se
neglijează sau chiar este eliminat rolul acestora în recuperarea și în orientarea spre
serviciile necesare62.
Pentru a influența pozitiv dezvoltarea propriilor copii, familiile trebuie să dispună
de pregătirea și înțelegerea necesară. Atunci când acestea lipsesc, părinții trebuie să
beneficieze cât mai din vreme posibil de consiliere și competență din partea unor
specialiști. Ei trebuie ajutați să aibă o atitudine rațională față de proprii copii cu probleme,
adică să nu le ignore problemele sau să îi supraprotejeze.
În cadrul parteneriatului Scoală – Familie/Părinți – Profesori, familia trebuie să își
asume următoarele sarcini:
 De informare, în sensul că familia deține și trebuie să împărtășească informațiile
cele mai utile și cele mai importante de spre copil/tânăr, necesare în procesul de
orientare;

61 Kameenui Edward J., Simmons, Deborah C., Către incluziunea cu succes a elevilor cu dizabilități:
Arhitectura instrucției, Timișoara, Editura Mirton, 2008, p.38.
62 Vrăsmaș T., Învățământul integrat și/sau inclusiv pentru copiii cu cerințe educative speciale , Editura
Aramis, București, 2001. p.75.

60
 De asigurare a continuității educației oferite în cadrul școlii, deoarece familia
ocupă primul loc în ierarhia factorilor de influență asupra orientării persoanei cu
dizabilități;
 De a contribui la dezvo ltarea serviciilor educative.
Vocea persoanei cu dizabilități, aflată în cadrul unui program educațional, nu este
încă suficient ascultată și luată în considerație.
Relația dintre profesioniști și familie este încă bazată pe autoritate și nu implică real
calitatea de decidenți și de responsabili a beneficiarilor. Părinții nu pot decide pentru că
nu au informația necesară. Profesioniștii aleg și direcționează alegerile pentru a urmări
binele persoanei mai mult prin prisma propriilor informații. Percepțiile p rofesioniștilor
sunt încă de tip tradiționalist, pe ideea că binele persoanei poate fi determinat prin măsuri
exterioare și că rolul unei persoane cu dizabilități nu poate fi semnificativ. Deși s -a scos
din legislație termenul de „irecuperabil” există totu și încă percepții profesionale care
consideră că anumite categorii de dizabilitate nu pot beneficia de programe educaționale.
Cauze:
 Insuficienta informare la nivelul părinților, profesioniștilor și societății în
ansamblu cu privire la dizabilitate, valoar e umană și posibilități de recuperare;
 Lipsa relațiilor democratice de colaborare și comunicare eficentă între beneficiarii
și furnizorii de servicii educaționale;
 Neimplicarea familiilor în evaluare, orientare și intervenție;
 Insuficienta corelare a polit icilor sectoriale, în principal cele de educație și de
protecție a copilului.
Soluții:
Este nevoie de o pregătire generală a profesioniștilor pentru a comunica
corespunzător cu familiile. Este necesară pregătirea părinților, care trebuie învățați să -și
susțină opiniile și să le argumenteze, dar și a managerilor, care trebuie să coordoneze
aceste schimbări de roluri. Fiecare trebuie să învețe să vadă dizabilitatea ca o componentă
normală a vieții umane și nu o excepție care trebuie marginalizată.
Avem nevoie de servicii prin care să se sprijine ideea de educație și recuperare
posibilă pentru orice persoană cu dizabilități. De asemenea, profesioniștii implicați în
activități educaționale au nevoie să evidențieze și să respecte opinia și opțiunea familiei.
Acea sta, la rândul ei, are nevoie de sprijin și înțelegere pentru luarea deciziilor în
interesul copilului și dezvoltării lui.
Aceste schimbări trebuie făcute prin învățămâtul superior care pregătește personalul
didactic ca și prin pregătirea continuă a manage rilor și cadrelor didactice. Toți educatorii

61
trebuie să cunoască fenomenul dizabilității și realitatea umană pe care o determină.
Cunoștințele trebuie dublate de practici didactice, care să se adreseze tuturor copiilor și
persoanelor, pornind de la princip iile fundamentale ale incluziunii educaționale: fiecare
persoană este unică și fiecare persoană poate învăța.
Sunt așteptări ca orice persoană care este educator într -un program școlar special să
aibă o experiență de cel puțin 3 -5 ani în învățământul obișn uit și să fie permanent
conectată la formarea continuă (perfecționare).
Tinerii și adulții au nevoie de o pregătire profesională adecvată și în meserii
moderne pentru persoanele cu dizabilități. Persoanele cu dizabilități au nevoie nu numai
de calificare ș i recalificare profesională, ci și de reabilitare psihologică și morală.
Este nevoie de programe de informare și formare la nivelul părinților și dezvoltarea
unor practici de comunicare pe poziții egale, între familii și persoanele cu dizabilități, pe
de o parte și profesioniștii educației, pe de altă parte.
Cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul „celei mai puțin periculoase
presupuneri”. De pildă, dacă un program educațional utilizat de un părinte a fost
ineficient, aceasta s -a întâmplat pentru c ă programul a fost ineficient și nu că familia a
aplicat necorespunzător acest program. Niciun cadru didactic sau specialist nu ar trebui să
spună părinților că „nu mai este nimic de făcut” pentru copilul lor.
Programele de intervenție ar trebui să implice familiile la maximum. Comunicarea
și colaborarea eficientă dintre profesori și părinți se bazează pe respectul reciproc ce
poate fi modelat adesea de către cadrele didactice.
Este important să se plece de la premisa că părinții sunt cei mai importanți
„profesori” din viața copilului; respectul și tactul dovedit de cadrul didactic față de
complexitatea unor probleme poate induce respectul reciproc; atitudinea imparțială, care
solicită gândirea pozitivă și deschisă despre familii; evitarea judecăților evalua tive și
dezaprobatoare. Atitudinea imparțială înseamnă descurajarea familiilor de către profesori
să-și evalueze propriile decizii, fără a influența cu propria părere. Empatia față de părinte
poate fi ușor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog și c omunicare sinceră, sensibilă.
Formele de colaborare cu familia sunt63:
 Activitățile de oferire a informațiilor – în cadrul acestora, familiile primesc
informațiile din partea persoanelor autorizate. Exemple de astfel de activități:
avizierele, scrisori și b ilete, carnetele de corespondență, telefoane, publicații/

63 Verza Emil, Introducere în psihopedagogia specială și în asistența socială , Editura Fundației
Humanitas, București, 2002, p.37.

62
buletine periodice ale școlii, diferite știri, programe de întâlnire cu părinții,
ședințe;
 Activitățile de împărtășire a informațiilor – cele mai obișnuite activități de acest tip
sunt ședințele păr inți-profesor. Informațiile sunt oferite, de asemenea, prin
intermediul unor carnete în care se notează istoria devenirii copilului,
performanțele acestuia, dar și problemele întâmpinate;
 Sprijinul colaborativ pentru curriculum -ul școlar – activitățile de sprijin presupun
o implicare activă a membrilor familiei în cadrul programelor școlii. Părinții pot
juca rolul de profesori, acasă, și pot supraveghea studiul suplimentar al copilului
în scopul sprijinirii derulării temelor școlare;
 Colaborarea cu comunita tea școlară – presupune cooperarea pentru îndeplinirea
unei sarcini anume împreună cu membrii familiei și cadrele didactice. În cadrul
acestei colaborări, membrii familiei pot juca rolul în cadrul școlii de instructori,
voluntari, membri de comitet de inte rvenție, tutori, instructori de „minipredare”;
 Pregătirea părinților – cere atât părinților, cât și specialiștilor să -și aloce timp
pentru pregătirea și programele educaționale ce vor fi aplicate. Pregătirea
părinților este o activitate foarte constructivă , deoarece implică învățarea și
acumularea cunoștințelor și tehnicilor folositoare părinților în schimbarea
comportamentelor neadecvate ale copiilor.
Sensibilizarea părinților pentru obiectivele, țintele, abilitățile programelor este
esențială pentru educa rea și pregătirea acestora. Situațiile de non -colaborare dintre familie
și școală sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive diverse, de percepții diferite ale
părinților și cadrelor didactice cu referire la valoarea școlii, a copiilor, etc.
Părinții trebu ie să înlăture ideea apriori și eronată conform căreia copilul cu
dizabilități este foarte puțin probabil să joace vreun rol în societate și dimpotrivă să
păstreze permanent viu în minte interesele copilului și să acționeze în concordanță cu
acestea. Altfe l este foarte probabil că vor asigura copilului o creștere în care sentimentul
că este altfel decât ceilalți oameni nu numai în dizabilitatea de care suferă, ci și în
presupuse inaptitudini64.

64*** Autoritatea Națională pentru persoanele cu handicap, Dizabilitate și integrare în România , 2003,
pp.8-22.

63
Capitolul IV

STUDIU DE CAZ PRIVIN D REINTEGRAREA SOCIO –
EDUCA ȚIONALĂ A COPIILOR C U HANDICAP MENTAL
DIN LOCALITATEA DORO HOI, DIN COMPLEXUL DE
APARTAMENTE „AMICII”

4.1. Planul cercetării

Obiectivul studiului de caz a fost acela de a edifica culmile asistenței sociale privind
reintegrarea socială a copiilor cu diza bilități, pentru că diferitele cazuri în materie de
reintegrare socială oferă o panoramă considerabilă în acest domeniu care poate duce la o
perfecționare a reintegrării sociale a acestor copii, deoarece după cum bine știm, practica
ne învață pe toți esenț a teoreticului.
Actualitatea temei este dată de faptul că persoanele cu handicap mental reprezintă o
categorie a populației cu o poziție, evident, dezavantajată față de alte categorii. Această
problemă poate fi soluționată prin intermediul factorilor de de cizie din domeniile: politic,
social, afaceri, știință, cultură. Crearea condițiilor pentru educație și învățământ, adaptare
socio -educațională și integrare socială a persoanelor respective constituie și un obiectiv
principal al fiecărui stat și al comunit ății mondiale, în general.
Actualitatea temei poate fi determinată și de următorii factori:
 Nivelul înalt al handicapului și tendința generală de creștere a acestuia cu implicații
asupra stării de sănătate a copiilor cu handicap mental;
 Apariția în famili e a unui copil ce are un handicap și mai ales când are un handicap
mental (în 20% dintre cazuri sunt afectate planurile profesionale ale părinților, dar
mai ales al mamelor, circa 80% renunță la activitatea de muncă; se dereglează
climatul psihologic în fa milie, circa 3% din familii se destramă, 9,2% din tați încep
să facă abuz de alcool);
 Se măresc cheltuielile statului pe contul pensiilor, subvențiilor, serviciilor medicale,
acordate copiilor care au handicap mental.
Pentru a analiza practic termenul de „ copil cu handicap”, am urmărit, împreună cu
specialiști din cadrul Direcției de Asistență Socială Dorohoi, situația copiilor cu handicap
mental de la Complexul de apartamente „Amicii”, din Dorohoi, județul Botoșani, de unde a
venit și ideea realizării unui Proiect de intervenție intitulat „O lume mai bună”.

64
4.2. Metodologia cercetării

Am utilizat ca metode de lucru: interviul, observația, documentarea, conversația.
Interviul este un mijloc de comunicare și o metodă de intervenție.
În funcție de obiectivul interviului, există trei categorii de interviuri:
1) Informațional – ajută la realizarea istoricului social și are drept scop culegerea de
informații;
2) Interviul de diagnostic – sprijină luarea deciziilor pentru fiecare problemă în parte;
3) Interviul terapeutic – sprijină clienții în a lua decizii de schimbare a propriului
comportament sau a stilului de viață. De exemplu, familia unui copil deficient
mental poate fi sprijinită prin acest tip de interviu în găsirea unor surse financiare65.
Asistența socială face a pel la interviul nondirectiv sau nedirijat și se pleacă de la
premisa că subiectul interogat este în măsură să ofere un discurs coerent cu privire la
problemele și experiențele trăite. Metoda non -directivă presupune comunicarea autentică,
bazată pe încrede re și înțelegere, fiind un proces de ajutor în vederea dezvoltării și
maturizării persoanei, pentru o mai bună înțelegere a experienței subiective proprii și pentru
sporirea capacității de confruntare cu viața. În cadrul acestei relații, copilul este trata t ca
persoană, nu ca „entitate clinică”, ceea ce determină ca opiniile și atitudinile față de sine să
devină predominant pozitive, crește stima de sine, nervozitatea scade, șocurile emoționale
devin acceptabile, personalitatea se adaptează mai bine situați ilor sociale.
Interviul este o unealtă de comunicare între asistent și asistat, în care în exclusivitate
sunt vizate interesele asistatului. Indiferent de mediul în care este aplicat interviul, de
nivelul psiho -social al persoanei, asistentul social trebui e să-și construiască dinainte un ghid
de interviu, pentru a se atinge toate obiectivele urmărite și pentru a aduce discuția de viață
la tema inițială. Astfel, întrebările trebuie să fie scurte, clare și bine formulate, care să aibă
un singur răspuns posibi l și cert, întrebările nu trebuie să fie stânjenitoare, limbajul folosit
de asistentul social trebuie să fie adecvat, conform nivelului de pregătire al copilului, vocea
să fie caldă și să nu impună autoritate. În timpul interviului, atmosfera trebuie să fi e intimă,
destinsă. Asistentul social trebuie să urmărească să existe permanent un feed -back pozitiv
între ei, lipsa acestuia presupunând neatenția unuia dintre ei. Dacă copilul nu este într -o
stare psihică favorabilă interviului, interviul poate fi amânat .
Observația directă , de teren, constituie tehnica principală de investigație sociologică,
întrucât ne oferă informații cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat,

65 Miftode Vasile, Rahmania Nadji, Asistența socială în perspectivă interdisciplinară , Editu ra Proema, Baia
Mare, 1999, p. 67.

65
divers și nuanțat, susceptibil de analize calitative, caracteristice știi nței sociologice. În ciuda
unei anumite imprecizii, nesistematizări și a unor elemente contradictorii, volumul de date
cules prin observații de teren constituie, și trebuie să constituie baza oricărei cercetări și
analize ce se stabilesc între client și al te persoane semnificative pentru relația de ajutor.
Termenul de observație desemnează o etapă inițială a cunoașterii, un tip de acțiune realizată
de cel care observă, datele colectate și produsul final. Datele observației directe își
păstrează valoarea de fapte numai în raport cu observatorul care le -a înregistrat; pentru toți
ceilalți, datele observației devin date indirecte, cu o valoare documentată, care trebuie
verificate și confruntate prin alte observații directe.
Observația sociologică este o tehnică de lucru care face parte dintr -un set de tehnici
practicate în investigațiile sociologice și totodată o etapă sau un moment al demersului
sociologic. Este de menționat faptul că orice cercetare impune utilizarea unui întreg set de
tehnici și instrumente d e lucru și parcurgerea unei întregi traiectorii, cu numeroase etape și
momente. Observația este operația pe care o efectuează un investigator pregătit în mod
special în acest scop la fața locului și în timp ce se petrece un asemenea fenomen. Este
vorba des pre o confruntare a celor spuse de client cu cele manifestate de el sau cu starea
faptică. Pot exista clienți manipulatori care să exprime altceva decât realitatea, găsind
mereu scuze care ridică pentru asistentul social semne de întrebare. De exemplu, un copil
cu handicap mental poate fi abuzat fizic și emoțional, iar părintele să nege, dând vina pe
colegii de joacă sau pe simpla neatenție ori să ceară pur și simplu dreptul de a îngriji cum
crede el că este mai bine acel copil.
Observația indirectă este de ducția pe care o facem pe baza unor observații directe,
asupra unor fenomene a căror observare nu s -a putut face la locul și în timpul când s -au
petrecut66.
Documentarea. Materia primă a acestei activități o constituie documentul. Noțiunea
de „document” es te definită ca orice bază de cunoaștere fixată material, înregistrată sau
susceptibilă de a fi utilizată pentru consultare, studiu sau probă. Inițial, termenul de
documentare a indicat activitatea de informare prin intermediul documentelor, cu sensul
reflexiv al verbului a se documenta. A documenta înseamnă a depista, a colecționa, a
conserva și a pune la dispoziția consumatorilor de informații, surse de cunoștințe dobândite
anterior asupra problemei ce intră în sfera de interes a acestora, fixate în docume nte de
orice gen. Documentele sociale conțin relatări despre evenimente, fapte sociale și despre
reflectarea acestora în conștiința subiecților. Din această perspectivă, un document social
este orice obiect material sau text care conține o informație compr ehensibilă despre o

66 Miftode Vasile, Rahmania Nadji, Op.cit. , p. 75.

66
realitate oarecare; ele sunt „urme” ale faptelor și proceselor sociale. Urmele lăsate de
faptele anterioare pot fi: urme directe și urme indirecte. În practica asistenței sociale,
analiza documentelor sociale oficiale și neoficiale ale clienților este o activitate curentă,
reprezentând una dintre sursele complementare de informare utilizate în scopul realizării
unor investigații și diagnoze psihosociale cât mai complexe.
Clasificarea documentelor:
 După criteriul formei: documente scrise și nescrise;
 După criteriul informațional: documente cifrice și necifrice;
 După destinație: documente personale și publice;
 După criteriul conținutului și circuitului lor: documente oficiale și neoficiale.
În asistența socială o utilitate specială o au:
 Documentele publice oficiale cu caracter informativ (cu privire la aspectele vieții
politice, economice, etc.) sau prescriptiv (legi, ordonanțe de guvern, coduri
deontologice);
 Documente personale oficiale (certificate de naștere, căsătorie, deces, etc.);
 Documente personale neoficiale (jurnale, memorii, scrisori, etc.)67.
Conversația. Deși aceasta se desfășoară cu dificultate la unele categorii de deficienți,
prezintă avantajul că ei nu pot simula sau masca unele comportamente, sunt mai sinceri și
manifestă o tendință accentuată de a răspunde cerințelor de elaborare a răspunsurilor.
Important este să se folosească un limbaj adecvat nivelului de înțelegere și o formă ce poate
fi receptată de subiecți (limbajul gestual și al dactilemelor pentru surdo -muți; limb ajul
verbal, însoțit de un material ilustrativ adecvat care să stimuleze înțelegerea și verbalizarea,
pentru deficienții de intelect ș.a.m.d). Pentru o conversație eficientă trebuie să se creeze și
un cadru adecvat (relaxat și atractiv) desfășurării ei68.

67 Bocancea Cristian, Neamțu George, Elemente de asistență socială , Editura Polirom, Iași, 1999, p.55.
68 Șoitu Contiu, Defectologie și asistență socială , Editura Dimitrie C antemir, Târgu -Mureș, 2000, pp. 34 –
37.

67
Demersul practic al lucrării cuprinde 2 părți:
1) O cercetare realizată cu privire la modul de viață al copiilor cu dizabilități din
complexul de apartamente „Amicii” Dorohoi.
2) Un proiect care urmează să fie implementat în viitorul apropiat ce va urmăr i
încercarea de a oferi acestor copiii un climat cât mai apopiat de cel al unei familii
normale.
Ipoteze:
Atât copiii cu deficiențe, cât și familiile acestora, parcurg o dramă existențială greu de
înțeles de semenii lor, dramă ce nu poate fi convertită în serviciile și valorile monetare ale
prestațiilor sociale. Oricât de bine ar funcționa sistemul de protecție a copilului, nimic nu
poate înlocui sănătatea copilului care se confruntă cu dizabilități greu de suportat. Copilul
cu dizabilități trebuie consider at ca făcând parte din societate. Nu putem să -l ascundem, nu
are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permițându -i să trăiască alături de ceilalți
copii, ca parte integrantă a comunității.
La complexul de apartamente „Amicii” am analizat modul d e viață a acestor copiii cu
deficiențe mentale, am observat modul lor de a -și petrece timpul, modul de relaționare
dintre ei, precum și dintre aceștia, îngrijitori și profesori.
Scopul acestui studiu este acela de a observa modul de viață al copiilor cu di zabilități
din cadrul complexului de apartamente „Amicii” Dorohoi.
Obiective:
1) Observarea climatului din centru și comportamentul copiilor cu dizabilități;
2) Analiza gradului de integrare în societate și în școală;
3) Observarea modului de relaționare a copiilor între ei, precum și modul de
relaționare dintre copiii cu dizabilități și profesori sau instructori de educație.
Grupul țintă:
Acest studiu este adresat unui număr de 10 copii cu dizabilități mentale din
complexul de apartamente „Amicii” din Dorohoi, jud ețul Botoșani. Acești copii au vârste
cuprinse între 5 și 11 ani, fiind de gen masculin.
Date despre instituție
Am analizat modul de viață a copiilor din complexul de apartamente „Amicii” prin
intermediul Direcției de Asistență Socială din Dorohoi, județul Botoșani.
Direcția de Asistență Socială Dorohoi a fost înființată începând cu 01.02.2005 prin
H.C.L nr.4 din 2005. Este organizată și funcționează în baza prevederilor Hotărârii
Guvernului nr.90 din 2003 pentru aprobarea regulamentului -cadru de organizare și

68
funcționare a serviciului public de asistență socială, având personalitate juridică și a
Certificatului de acreditare seria A nr.0008572 din 04.09.2009.
Direcția de Asistență Socială Dorohoi este furnizor de servicii sociale acreditat,
conform Deciziei de acreditare nr. 13/2006, pentru următoarele tipuri de servicii:
a) Servicii sociale primare:
– Informare;
– Consiliere;
b) Servicii sociale specializate:
– Pregătirea și distribuirea hranei prin Cantina de ajutor social;
– Îngrijire personală pentru pe rsoane cu handicap;
– Îngrijire si asistență pentru persoane vârstnice;
Centrul Social de Urgență este un așezământ social coordonat și finanțat prin Direcția
de Asistență Socială, în condițiile legii și în limita resurselor financiare. Sediul Centrului de
Urgență se află în strada Ștefan cel Mare nr. 43, Dorohoi. De serviciile sociale ale Centrului
Social Dorohoi beneficiază:
 tinerii care au renunțat la școală sau au plecat din centrele de ocrotire;
 femei și copii, victime ale violenței domestice;
 persoane cu dizabilități;
 persoane dependente de alcool și droguri;
 adulți și bătrâni care nu sunt prinși în alte forme de ocrotire socială;
 alte persoane aflate în situații dificile.
În cadrul Centrului Social de Urgență se desfășoară următoarele activități în do meniul
consilierii și incluziunii sociale:
 înscrierea persoanelor în fișa de luare în evidență;
 înregistrarea datelor personale în baza de date a Centrului Social de Urgență, prin
completarea tuturor rubricilor cuprinse în fișa de evaluare socială;
 consiliere și terapie psihologică pentru persoanele cu deficiențe mentale;
 consilierea tinerilor și a femeilor singure cu copii pentru obținerea unui loc de
muncă sau alegerea unei profesii adecvate capacităților individuale;
 consilierea în vederea obțineri i unor acte de evidență sau de altă natură;
 consilierea și terapia persoanelor dependente de alcool sau de droguri;
 asigurarea serviciilor de informare și consiliere unei largi pături sociale în
problematica socială (probleme familiale, profesionale, psih ologice, de locuință, de
ordin financiar, etc);

69
 consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și
obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului, asupra serviciilor disponibile pe
plan local, asupra instituțiilo r speciale;
 oferirea sprijinului populației defavorizate în întocmirea actelor adresate diverselor
instituții publice (Poliție, Parchet, Direcția pentru drepturile copilului, alte instituții)
și în cazuri excepționale de asistență juridică de specialitate.
Acest compartiment colaborează cu alte instituții publice în vederea:
 reintegrării sociale a beneficiarilor centrului;
 identificării acelor persoane care prezintă risc major pentru societate;
 rezolvării diferitelor situații apărute.
Complexul de apartame nte „Amicii” este format, în momentul de față, din 10
apartamente ce găzduiesc un număr de 47 copii, gen masculin, cu vârste cuprinse între 5 și
16 ani, dintre care 10 copii cu handicap mental.
Complexul de apartamente „Amicii” răspunde nevoilor copiilor ocrotiți prin:
 Nevoi de îngrijire, creștere, educare;
 Reintegrare familială;
 Integrare socio -profesională.

70
Interviu aplicat copiilor cu dizabilități, din cadrul Complexului de
apartamente „Amicii” Dorohoi

1) „Cum te numești?”

2) „Câți ani ai?”

Figura 4.1.
Figura 4.2.

71
3) „Îți place școala?”

4) „Ce îți place să faci în timpul liber?”

Figura 4.3.
Figura 4.4.

72
5) „Ce vrei să devii când o să crești mare?”

6) „Îți place muzica, dansul?”

Figura 4.5.
Figura 4.6.

73
7) „Îți place să desenezi?”

8) „Îți place marea, muntele?”

Figura 4.7.
Figura 4.8.

74
9) „Cum ai vrea să îți petreci ziua de naștere?”

10) „Te-a vizitat Moș Crăciun, Iepurașul de Paște?”

Figura 4.9.
Figura 4.10.

75
11) „Care sunt dulciurile tale preferate?”

12) „Care e persoana pe care o iubești cel mai mult?”

Figura 4.11.
Figura 4.12.

76
13) „Ai prieteni?”

14) „Care e cel mai bun p rieten al tău?”

Figura 4.13.
Figura 4.14.

77
În urma interviului aplicat copiilor, realizat pe un eșantion de 10 copii cu handicap
mental cu vârste cuprinse între 5 și 11 ani, s -a observat că aceștia au cunoștințe de bază cum
ar fi: nume, prenume, vârstă etc., însă, sunt străi ni de lumea exterioară, singurele persoane
cu care au contact fiind personalul centrului, colectivul școlar și, în unele cazuri, membrii
familiei. Pentru ei viitorul este ceva abstract, incert, în unele cazuri chiar necunoscut. Acești
copii au drept model persoanele care îi îngrijesc sau care îi educă.
De asemenea, am asistat la orele de la școală unde am analizat gradul de integrare în
colectivul clasei, comportamentul profesorilor, gradul de cunoștințe educaționale al copiilor
cu handicap mental. În acest sens, s -a putut observa că atât profesorii, cât și elevii fără
deficiențe nu au tendința de a -i marginaliza pe cei cu dizabilități, și nici aceștia la rândul lor
nu au comportament dificil de relaționare. În ceea ce privește atenția la ore am observat că
mulți dintre ei nu sunt prea activi, gândesc mai greu, analizează lucrurile mai încet, evită să
își expime părerea deși, în același timp par interesați de ceea ce se vorbește.

Am aplicat un interviu unui instructor de educație din cadrul Complexul de
apartamente „Amicii”, care m -a ajutat să analizez alte informații despre acești 10 copii cu
handicap mental.

Interviu aplicat unui instructor de educație din cadrul Complexului
de apartamente „Amicii” Dorohoi

1) „Cum vă numiți?”
„Mă numesc M. A.”
2) „De cât timp l ucrați cu acești copiii?
„Lucrez cu acești copiii de 7 ani.”
3) „Ce părere aveți despre ei?”
„În general am o părere bună, doar că au nevoie de supraveghere în permanență
deoarece sunt foarte agitați. Niciodată nu știi la ce te poți aștepta din partea lor.”
4) „Cât de greu/ușor ați legat relații cu aceștia?”
„A fost ușor deoarece am fost cu ei de mici și am știut să îi apropii de mine.
Totodată erau dornici de afecțiune, cum sunt și acum.”
5) „Sunt receptivi la ceea ce li se cere să facă?”
„Dacă li se cere să facă ceva ce le trezește interesul cooperează, dar dacă li se cer
lucruri pe care le -au mai făcut nu mai sunt așa încântați. Spre exemplu, unul dintre

78
ei a refuzat de la început să învețe tabla înmulțirii și nici acum, aproape de sfârșitul
anului școlar nu o șt ie.”
6) „Cum se comportă în general?”
„Au zile bune și au zile mai puțin bune. Au zile în care se joacă, învață, sunt cuminți
și au zile în care efectiv, personal, nu știu ce să le fac.”
7) „Care este gradul lor de adaptare?”
„La început sunt rezervați, timizi, iar după ce se obișnuiesc cu o persoană sunt
comunicativi, povestesc în detaliu tot ce fac.”
8) „Cum își petrec aceștia timpul liber?”
„Este mai greu cu timpul liber mai ales în perioada școlii deoarece își fac greu
temele, învață greu. Dar așa, în general le plac plimbările, se uită la televizor, se
joacă.”
9) „Câți dintre acești copii nu au familie?”
„Sunt 7 copii care nu au familii deoarece au fost abandonați.”
10) „Există o diferență de comportament între cei care au familii și cei care nu au?”
„Da există. Cei fă ră familii sunt mai sensibili, se cunoaște lipsa de afectivitate, sunt
mai retrași, mai timizi.”
11) „Cât de implicați sunt membrii familiei acolo unde este cazul?”
„Sunt foarte implicați, cooperativi, toți sunt în colaborare cu un psiholog.”

În urma acestui interviu am sintetizat informații importante referitoare la
comportamentul acestor copii, la gradul lor de adaptare și integrare socială, realizând faptul
că cei fără familii sunt mai sensibili și retrași, integrându -se mult mai greu din punct de
vedere so cial față de cei care au familie.

79
PROIECT DE REINTEGRA RE SOCIALĂ
„O NOUĂ MAI BUNĂ”

Acest proiect urmărește reabilitarea, reinteg rarea, socializarea, și educarea copiilor cu
handicap mental.

Scopul proiectului constă în încercarea de a oferi copiilor cu handicap mental o viață
cât mai normală.

Argumentare personalizată:
Copiii atinși de aceste boli sunt o categorie aparte pentru c are trebuie muncit mult.
Chiar dacă nu există nicio șansă de vindecare, ei pot fi recuperați măcar parțial. Rezultatele
nu se văd imediat, însă merită să oferim acestor copii, pe cât posibil, o viață cât mai
normală. Orice copil reprezintă viitorul de mâin e. Astfel, prin ajutorarea acestor copii,
asigurăm viitorul unei societăți mai sănătoase.
Un alt motiv care a determinat realizarea acestui proiect a fost individul în sine;
încercarea de a -i ridica standardul de viață.
Să nu uităm, însă, de analizele real izate la Complexul de apartamente „Amicii”, unde
am observat exact modul de viață a acestor copii lipsiți parcă de orice vise, de orice gânduri
pe care le -ar putea avea un copil. Acești copii sunt o categorie marginalizată de societate,
însă, nimeni nu se gândește că nicio ființă nu este vinovată dacă se naște cu un anumit
handicap sau dacă pe parcusrsul vieții se poate întâmpla ceva care să determine acest lucru.
Motivul inițierii acestui proiect a fost faptul că în viața de zi cu zi am fost martoră la
astfel de discriminări. Spre exemplu, plimbându -mă prin parc auzeam cum mama unui
copil aparent sănătos alunga un astfel de copil cu handicap, spunându -i copilului ei să nu
mai vorbească cu astfel de copii.

80
Obiective:
1) Observarea climatului din centru, compa rarea lui cu un climat familial „normal”;
2) Facilitarea integrării în societate;
3) Sensibilizarea societății în legătură cu problematica copilului cu handicap mental.

Populația și grupul țintă:
 Beneficiari direcți: copiii cu handicap mental; numărul beneficia rilor direcți va fi
de 10 copii cu handicap mental.
 Beneficiari indirecți: comunitatea, societatea; numărul beneficiarilor indirecți nu
poate fi estimat.
Criteriile ce vor sta la baza procesului de selecție a grupurilor țintă vor fi următoarele:
 Deficienț ele corespunzătoare programului centrului;
 Gradul de integrare în societate;
 Gravitatea dificultăților întâmpinate de copii;
 Localitatea de apartenență.
Importanța proiectului pentru grupurile țintă este aceea că îi poate ajuta să își dezvolte
aptitudini ș i reflexe, dezvoltarea abilităților și deprinderilor de autoservire și integrare
socială, activități cognitive (poezii, povești, știința mediului, etc), activități creative (lucru
manual, teatru, muzică, pictură) și activități ludice (jocuri, excursii). Pr in acest proiect se va
încerca asigurarea unui climat cât mai apropiat de cel familial.

Descrierea cercetării:
De-a lungul timpului s -a conturat o mare varietate de drepturi și prestații speciale
instituite în favoarea persoanelor cu orice tip de handicap ; unele sunt vizate de reglementări
speciale, altele de prevederi ale legislației obișnuite.
Multe speranțe se leagă astăzi de activitățile non -guvernamentale care, cu ajutorul lor,
se încep a deschide diferite centre de zi și centre de activități pentru p ersoanele cu handicap
mental.
Acest proiect urmărește înființarea unui Centru social „O lume mai bună”, de
sprijinire, îngrijire a copiilor cu handicap mental, mijloace de trai precum și informare și
consiliere pentru familii care au în creștere un astfel de copil. Prin activitatea sa, destinată
copiilor cu handicap mental, se urmărește crearea unui cadru propice unde, gratuit, copilul
cu handicap să poată beneficia de serviciile centrului.
Realizarea obiectivelor proiectului se va concretiza în sprijinirea copiilor cu
handicap mental prin:

81
 Organizarea unor excursii, cu transport gratuit, cazare și alimentație gratuite, timp
de 3-4 zile;
 De asemenea, se vor organiza tabere, timp de 8 -10 zile;
 Organizarea unor activități de timp liber și socializare: cerc de menaj, prin care
copii vor fi învățați să se autogospodărească, în acest fel pregătindu -se pentru a face
față situațiilor din afara instituției și cercuri de artizanat, pictură și olărit, care vor
avea ca scop descoperirea și dezvoltarea abilităților și cr eativității copiilor;
 De asemenea, se va organiza câte un cadru festiv pentru zilele de naștere a copiilor
cu handicap mental, unde vor fi invitați și copii din comunitate;
 Se vor sărbători zilele de 1 Iunie, Crăciunul și Paștele; aceste evenimente vor
contribui la creșterea stimei de sine și la integrarea lor în comunitatea locală și în
societate;
 Organizarea unor spectacole de muzică, dans și teatru, având ca și colaboratori
elevii de la Clubul Copiilor din Dorohoi;
 Prin strângere de fonduri și donații, copiii cu handicap mental vor primi haine,
alimente, jucării, obiecte educative, dulciuri, etc;
 Amenajarea unei grădini dotate cu un parc de joacă;
 Acordarea unor servicii de consiliere socială, psihologică, familială sau spirituală.
La data finalizării co nstrucției, printr -un acord de parteneriat cu sponsorii proiectului,
vor exista:
 o clădire cu două nivele;
 biroul directorului;
 secretariatul;
 două grupuri sanitare;
 o sală de consiliere;
 o sală de protocol;
 două săli de kinetoterapie (dotate cu apar ate adaptate persoanelor cu nevoi
educative speciale);
 un cabinet psihopedagogic;
 un cabinet logopedic;
 un cabinet medical dotat cu aparatură și medicamentație adecvată;
 o sală de informatică prevăzută cu calculatoare, imprimante, mouse -uri și tastaturi
adaptate, scanner, xerox, videoproiector;
 o sală de spectacole prevăzută cu 100 locuri;
 o sală de festivități prevăzută cu mese și scaune, tot pentru 100 locuri;

82
 un atelier pentru lucru manual;
 două autocare prevăzute cu 30 de locuri primite donație, pen tru transportul gratuit;
 un spațiu verde folosit ca teren de joacă;
 un spațiu de depozitare pentru donații;
 centrală termică pentru încălzirea fiecărei săli pe perioada iernii.

Programul centrului:
 De luni până vineri între orele 800-1400;
 Sâmbăta și dumi nica închis; excepție fac zilele de sâmbătă și duminică când se
organizează spectacole sau alte activități;
 Copiii sunt transportați gratuit la centru cu autocarele aflate în dotare.

Personalul centrului:
 director;
 2 secretare;
 6 asistenți sociali;
 3 asistenți medicali;
 2 profesori de psihopedagogie;
 2 profesori de logopedie;
 2 kinetoterapeuți;
 2 psihologi;
 1 informatician;
 4 profesori de lucu manual;
 4 femei serviciu;
 2 șoferi;
 voluntari.
Durata și planul de acțiune al proiectului va fi pe o perioadă nelimitată.

83
Tabelul 4.1.
Obiectiv Activitate
1. Facilitarea integrării în societate  Organizare de excursii, tabere;
 Organizare de spectacole;
 Organizare de activități de timp liber și
socializare (cerc de menaj, cerc de artizanat).
2. Observarea climatului din centru,
compararea lui cu un climat
familial normal  Organizarea unui cadru festiv pentru ziua de
naștere a fiecărui copil în parte (cu invitați,
tort, se cântă „ La mulți ani”, etc);
 Sărbătorirea zilei de 1 Iunie, Crăciun și Paște
(venirea l ui Moș Crăciun și a Iepurașului).
3. Sensibilizarea societății  Informarea populației despre marginalizare,
efecte negative determinate de acest lucru
asupra copiilor cu handicap mental;
 Materiale promoționale despre activitatea
instituției;
 Pliante de pre zentare; mini -revistă și crearea
unei pagini pe internet.

Parteneri:
Inițiatorii proiectului de față doresc, pentru desfășurarea corespunzătoare a
activităților propuse, cooperarea, ca parteneri, a următoarelor instituții:
 Primăria orașului Dorohoi;
 D.G.A.S.P.C. Botoșani;
 Casa de Asigurări de Sănătate Botoșani;
 Fundația „Star of Hope”;
 Agenții de turism.

Modalitățile de atragere a partenerilor vor fi cât mai diverse. Cea mai importantă
va fi cea reprezentată de publicitatea ce va fi făcută fiecărui partener în parte. Astfel, pentru
fiecare partener în parte vor fi aduse mulțumiri publice în cadrul presei locale, o dată pe
lună, prin anunțurile ce vor fi publicate în fiecare ziar local. Pe afișele culturale ce vor
anunța desfășurarea evenimentelor ini țiate de centru vor fi amintiți și partenerii centrului.
Toată această campanie de mulțumire se va desfășura fără întrerupere pe parcursul unui an

84
calendaristic, urmărind să demonstreze comunității locale că, aceste instituții care au
acceptat parteneriatu l, dau dovadă de o adevărată atitudine civică.
Se crede că această campanie de mulțumire va ajuta enorm la (re)construcția imaginii
publice a fiecărui partener, iar în cazul în care acesta nu se va concretiza cu un câștig
material imediat, se va oglindi c u siguranță în atitudinea pe care dorohoienii o vor adopta în
viitor pentru aceste instituții.

Evaluarea proiectului se va realiza prin:
 Întocmirea de rapoarte lunare privind analiza stării psihice a beneficiarilor;
 Monitorizarea grupului țintă din punct de vedere al asistenței sociale, în scopul
efectuării analizei stării de socializare a acestuia;
 Monitorizarea grupului țintă din perspectiva evoluției sau involuției activităților
pediatrice a acestuia;
 Realizarea raportului semestrial al rezultatelor gru pului țintă.

Evaluarea organizației:
a) Pregătirea personalului:
Puncte tari: Puncte slabe:
Personalul care participă la derularea
proiectului este bine determinat. Acesta are
pregătire în domeniul lucrului din care face
parte. Lipsesc și alți angajați c are sunt necesari
la buna desfășurare a proiectului.
Oportunități: Amenințări:
Dacă personalul se va implica suficient,
proiectul se va desfășura cu ușurință, dând
roade. Lipsește un specialist în psihologie.

b) Motivația personalului:
Puncte tari: Puncte slabe:
Persoanele care vor participa la
desfășurarea proiectului vor lucra în
domeniul în care sunt pregătiți și vor ajuta
copii să ducă o viață cât mai normală. Există posibilitatea ca unele persoane
care au contact cu acești copii să nu se
înțeleag ă atât de bine cu ei, iar ei, la rândul
lor, să nu agreeze aceste persoane.
Oportunități: Amenințări:

85
Implicarea personalului motivat de faptul
că pot lucra în domeniul cunoscut de ei și pot
ajuta copiii aflați în nevoie, duce la buna
desfășurare a proie ctului. Există riscul ca pe parcursul derulării
proiectului, personalul să piardă din
motivații.

c) Contribuția partenerilor:
Puncte tari: Puncte slabe:
Primăria orașului Dorohoi are un rol
important deoarece prin intermediul acesteia
și nu numai s -a dus la procurarea spațiului
pentru înființarea centrului și a materialelor
necesare. Număr mic de sponsori.
Oportunități: Amenințări:
Cu ajutorul parteneriatului cu aceste
instituții, se va înființa Centrul „O lume mai
bună”. Posibilitatea de a nu obține finanțatori
pentru cel de -al doilea an de funcționare
poate duce la stoparea activității
programului. De asemenea, unii parteneri
pot renunța să mai colaboreze.

d) Beneficiarii:
Puncte tari: Puncte slabe:
Cu ajutorul personalului specializat, copiii
vor fi ajutați să ducă o viață socială cât mai
normală. Refuzul unor familii de a da copiii la
centru.
Oportunități: Amenințări:
Educarea acestora, socializarea, integrarea
în comunitate. Neimplicarea comunității și
beneficiarilor ar crea probleme în
desfăș urarea proiectului.

Factori de risc în obținerea rezultatelor:
În desfășurarea proiectului „O lume mai bună” pot interveni drept piedici în calea
atingerii obiectivelor propuse o multitudine de factori, precum:
 situația economică precară actuală, atât la nivelul local, cât și la nivel național
determinată de o inflație galopantă;
 factori de ordin profesional:

86
– destrămarea echipei ce a inițiat proiectul (organizare și coordonare), ca urmare a
abandonării voluntare sau involuntare, de către unul sau mai mul ți membri ai
acesteia; a neinteresului sau colaborării necorespunzătoare, în vederea desfășurării
optime a proiectului;
– depășirea atribuțiilor profesionale de către angajați (implicarea în activități ce nu
le-au fost atribuite inițial);
– incompetența prof esională a personalului angajat, mascată prin intermediul utilizării
unor procedee ilicite, în vederea angajării (acte false, o falsă atitudine binevoitoare
față de copiii centrului).

4.3. Rețeaua de servicii sociale privind suportul oferit persoanelor cu
handicap mental în orașul Dorohoi

Rețeaua de servicii sociale privind suportul oferit persoanelor cu handicap mental în
orașul Dorohoi este compus din:
 Complexul de apartamente „Floare de colț”;
 Complexul de apartamente „Casa mea”;
 Complexul de apartamen te „Amicii”;
 Star of Hope – Grădinița Nr.9 (copii cu Sindrom Down).
Complexul de apartamente „Floare de Colț” , „Amicii” și „Casa mea”, adăpostesc
copiii aflați în plasament, distribuiți în apartamente speciale, cu măsura instituită de
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului, Județul Botoșani.
Serviciile de sprijin necesare unui copil cu cerințe educative speciale depind de
amploarea, intensitatea și specificul deficienței fiecărui copil. Serviciile de sprijin pot fi
asigurate de:
 instituții de protecție socială (leagăne, centre de plasament, cămine, școală, centre
de recuperare, etc);
 unități școlare speciale (grădinițe, școli, licee speciale);
 unități care desfășoară activități educative sau de compensare (centre logopedice
interșco lare, clase de integrare în școli obișnuite, școlarizarea la domiciliu, centre de
pedagogie curativă, centre de recuperare și motorizare).
Serviciile de sprijin de tip consultanță pot varia de la intervenția unidisciplinară, la
intervenția în echipa multid isciplinară, interdisciplinară, pluridisciplinară și transdiciplinară.
La etapa actuală, rețeaua de servicii sociale unde este încadrată educarea și instruirea
copiilor cu nevoi speciale se efectuează în cadrul mai multor ministere și anume:

87
 Ministerul Mun cii, Protecției Sociale și Familiei;
 Ministerul Sănătății;
 Ministerul Învățământului.

4.4. Concluzii și propuneri

În concluzie, recuperarea copiilor cu deficiență mentală se axează pe valorificarea la
maximum a funcțiilor care nu au fost afectate, iar s copul recuperării vizează creșterea
capacității de autoîngrijire, formarea unor abilități și comportamente care să permită
reintegrarea socială.
Mijloacele utilizate pot fi de ordin psihologic, pedagogic și medical, cele mai bune
rezultate obținându -se din combinarea celor trei.
S-a putut observa la acești copiii incapacitatea de a iniția și a desfășura activități
individuale, neputința de a arăta afecțiune față de alții, memorie slabă, lipsa de exprimare a
dorințelor. De asemenea, caracteristica principa lă a comportamentului lor este bazată pe
imitație, nefiind capabili de creativitate și originalitate. Întreaga lor activitate trebuie să fie
în permanență supervizată de psihologi, supraveghetori sau profesori.
Pentru sprijinirea copiilor cu deficență men tală din complexul de apartamente
„Amicii” Dorohoi, și încercarea de a oferi acestora o viață cât mai normală, propun
înscrierea lor la centrul de zi „O lume mai bună” ce va începe a -și desfășura activitatea în
viitorul apropiat.

88
CONCLUZII

În ceea ce privește protecția persoanelor cu handicap, se face mult prea puțin
comparativ cu celelalte categorii sociale defavorizate ale societății. Persoana cu handicap
mental trebuie scoasă din întuneric și așezată alături de cei sănătoși, pentru a nu fi
considerată marginalizată, exclusă social, a nu fi stigmatizată și etichetată ca fiind „rebutul
societății”.
Handicapul se manifestă în dezavantaj în activitățile cotidiene obișnuite pentru
membrii normali ai societății, punând persoana cu handicap în sit uația de a găsi noi
modalități de adaptare la mediu.
Participarea copiilor cu dizabilități la viața comunității și la luarea deciziilor care îi
privesc este încă redusă. De asemenea, informarea și consultarea părinților acestor copii pot
fi îmbunătățite. Se recomandă crearea unor mecanisme funcționale de informare, consultare
și implicare în procesul decizional a copiilor cu dizabilități și a părinților acestora, precum
și punerea la punct a unor mecanisme descentralizate de informare a părinților și copii lor cu
privire la drepturile copiilor cu dizabilități și la modul cum pot fi realizate aceste drepturi.
Ca o propunere, ar trebui să se înființeze cât mai multe centre, în care mediul
persoanei cu handicap să fie cât mai aproape de cel familial și în care activitățile de bază să
fie cele terapeutice.
Pentru ca persoana cu handicap mental să se simtă membru cu drepturi depline al
comunității în care trăiește, din partea noastră ar trebui:
 Să-i susținem în dezvoltarea autonomiei personale;
 Să încurajăm și să recunoaștem orice mod de comunicare a acestora;
 Să le oferim suport material și spiritual;
 Să susținem părinții care au în familie un copil cu handicap mental;
 Să evităm pe cât posibil instituționalizarea și să promovăm menținerea în familie a
copiilor cu handicap mental, cât și a adulților.
În opinia mea, întărirea bazei de reglementări privind protecția copiilor cu
dizabilități, elaborarea de noi programe cu teme educativ -sociale ar duce la atingerea
apogeului reintegrării sociale a acestor copii la nive l național.

89
BIBLIOGRAFIE

A. Cărți, tratate, cursuri, monografii
1. Albu, Adriana
Albu, Constantin Asistența psihopedagogică și medicală a copilului deficient fizic,
Editura Polirom, Iași, 2000;
2. Arcan, Petru
Ciumăgeanu, Dumitru Copilul deficient minta l, Editura Facla, Timișoara , 1980;
3. Bocancea, Cristian,
Neamțu, George, Elemente de asistență socială , Editura Polirom, Iași, 1999;
4. Ceobanu, Ciprian Conotații psihosociale ale deficienței mentale, Editura A92, Iași,
1996;
5. Cical E. și colab., Integra rea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale ,
Editura Axa, București, 2000;
6. Druțu, Ioan Psihologia deficiențelor mintale , Cluj -Napoca, Editura UBB,
1995 ;
7. Kameenui, Edward
Simmons, Deborah Către incluziunea cu succes a elevilor cu dizabil ități: Arhitectura
instrucției, Timișoara, Editura Mirton, 2008;
8. Manea, Livius Recunoașterea nevoii de protecție a persoanelor cu handicap ,
Editura Șansa, București, 2000;
9. Miftode , Vasile
Rahmania , Nadji Asistența socială în perspectivă interdisci plinară , Editura
Proema, Baia Mare, 1999;
10. Păunescu, C.,
Mușu, Ioan Psihopedagogie specială integrată: handicapul mintal/
handicapul intelectual , București, Editura Prohumanitate, 1997;
11. Poede, George Politici sociale: abordare politologică, Editur a TipoMoldova,
Iași, 2002;
12. Popovici, V. Elemente de psihopedagogia integrării , Editura Pro Humanitas,
București, 1999;
13. Racu, Sergiu Recuperarea tulburărilor psihomotorii ale elevilor cu retard
mintal în perioada pubertății, Editura Lumina, Chișinău, 2 001;
14. Radu, Gheorghe Integrarea școlară a copiilor cu handicap mental , București,
1999;
15. Radu, Gheorghe Curs de psihopedagogia handicapatului de intelect ,
Universitatea Ovidius Constanța, an universitar 2002/2003;
16. Radu, Gheorghe Psihopedagogia școlaril or cu handicap mintal, București,

90
Editura Prohumanitate, 2000;
17. Rene, Zazzo Debilitățile mintale, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1979;
18. Rusu, Constantin, Deficiență, Incapacitate, Handicap, Editura Pro Humanitate,
București, 1997;
19. Șoitu, C ontiu Defectologie și asistență socială , Editura Dimitrie Cantemir,
târgu -Mureș, 2000;
20. Spânu, Mariana Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului ,
Editura Tehnică, Chișinău, 1998;
21. Verza, Emil Tratat de psihopedagogie specială , Editura Universității din
București, București, 2011;
22. Verza, Emil Introducere în psihopedagogia specială și în asistența socială ,
Editura Fundației Humanitas, București, 2002;
23. Vrăsmaș, Traian Învățământul integrat și/sau inclusiv pentru copiii cu ceri nțe
educative speciale , Editura Aramis, București, 2001.

B. Articole și lucrări conferințe
1. Krefting,
Douglas, Understanding Community Approaches to Handicap in
Development , 2001, Handicap International Edition;
2. Wood, Philip Classification Internati onale des Handicaps – Un manuel de
classification des maladies , Paris, OMS, 1980;
3. ***Revista de Asistență Socială nr. 2 -3 din 2006;
4. ***Revista de Psihopedagogie Nr. 1 din 2007;
5. ***Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, Buletin stat istic, 31 martie
2016;
6. Autoritatea Națională pentru persoanele cu handicap, Dizabilitate și integrare în
România , 2003;
7. *** Copiii cu dizabilități, Raport septembrie 2013, UNICEF, București;
8. ***Diagnostic and statistical manual , American Psychiatric Association, 1980.

C. Legislație
1. *** Constituția României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767
din 31 octombrie 2003;
2. *** Legea nr. 448 din 06.12.2006, adoptată de Parlamentul României, privind

91
protecția și promovarea drep turilor persoanelor cu handicap actualizată până la data de
6 ianuarie 2017;
3. ***Legea nr. 519 din 2002 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.
102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap,
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 555 din 29 iulie 2002;
4. *** Legea Educației Naționale nr. 1 din 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 18 din 10.01.2011.

D. Resurse web
1) *** http://documents.tips;
2) *** http://jumbeidima.forumg.biz;
3) *** http://www.cabinet -office.gov.uk;
4) *** http://www.census.gov.ucsf.edu;
5) *** http://www.statcan.ca;
6) *** https://ro.scribd.com;
7) ***http://www.unicef.ro

92
ANEXE

Anexa 1. Evoluția numărului persoanelor cu dizabilități în România, decembrie 2006 –
martie 2016

Anexa 2. Numărul persoanelor cu dizabilități pe tipuri de handicap, la 31 martie 2016

93
Anexa 3. Ponderea persoanelor cu dizabilități, pe grupe de vârstă, la 31 martie 2016

Anexa 4. Numărul persoanelor cu dizabilități, pe tipuri și grade de handicap, la 31
martie 2016