Reinsertia Sociala a Infractorului

Reinsertia socială a infractorului

comportament deviant: descriere si metodologia determinarii acestuia,

perceptia detinutului asupra pedepsei

mediul carceral – descriere si efecte asupra detinutului,

penitenciarul vs probatiunea – o analiza comparativa cu implicatii socio-psihologice

reconfigurarea personalitatii detinutului in meidul privativ,

reinsertia sociala

6.a. varsta detentiei ingreuneaza reinsertia,

6.b. detinutul din probatiune – mult mai usor va reveni in comunitate,

6.c. pattern stereotip ale detinutilor,

6.d trasaturi de personalitate

I. Comportament deviant: între teorie și practică;

I.1. Devianță – delimitări conceptuale, taxonomii și factori

Sistemul axiologic actual este extrem de labil și fluctuant, iar incertitudinea unei grile de valori autentice are efecte nefaste și stagnante pentru evoluția subiectului individual, astfel există riscul de a dezvolta diferite reacții de inadaptare. Cauzele psihopatologice pălesc în fața celor psihosociale, corelate cu un amplu complex cauzal. În acest tablou social este lesne de intuit o creștere semnificativă a tendinței spre comportamente antisociale, cu diferite forme și grade. Cunoașterea acestora, precum și a factorilor „predispozanți“ reprezintă un prim pas pe linia prevenirii și a combaterii a ceea ce în limbaj curent este recunoscut ca „acte antisociale“„devianță“, „infracționalitate“, „criminalitate“. Diferențierea dintre variatele pattern-uri comportamentale deviante ține seama mai ales de indicii teoretici, întrucât în realitatea cotidiană sunt implicați numeroși factori adiacenți care diversifică și mai mult taxonomiile. Pornind de la aceste observații, Voinea M (1999, p. 10) face o diferențiere între comportamentele deviante în funcție de gradul lor de implicae la nivel social. Astfel se consideră:

categoria comportamentelor antisociale, de natură instituțională și formală, care include toate acele manifestările care sunt deviate de la normele și regulile instituționalizate (sistemul normativ emis de către organele și instituțiile publice),

grupa comportamentelor antisociale cu caracter neoficial și informal care cuprind conduitele și atitudinile semnificativ asimetrice față de regulile neinstituționalizate (regulile de conviețuire socială, bunele maniere, principiile morale generale).

Voinea consideră că diferența majoră între cele două categorii constă în efectul resimțit la nivel social: în timp ce comportamentele întâlnite în prima grupă periclidează homeostazia socială, conduitele și atitudinile neoficiale, cele care vizează rlaționarea dintre indivizi sunt caracterizate printr-un grad crescut de toleranță ș nu afectează „bunul mers al lumii“. Cum aminteam mai sus, diferențierea dintre aceste devianțe este preponderent teoretică, întrucât în procesul complex al evoluției psiho-sociale se constată o varietate a caracterelor formale, respectiv informale atribuite devianței în funcție de specificul etapei: la un moment dat unele norme și reguli pot fi evaluate ca fiind formale, instituționale, ca într-o etapă ulterioară acestea să fie apreciate drept informale și neoficiale.

Comportamentele antisociale cuprind un vast grup de manifestări individuale sau colective puternic abătute de la ceea ce este considerat normal, sănătos și moral. Acestea sunt interferate cu conduite recunoscute ca devianță, comportament anomic, conduită aberantă, criminalitate.

Devianța, cu întreg ansamblul cauzal, poate fi privită ca o abatere semnificativă, îndepărtarea sau nonconformismul indivizilor de la o valoare, normă socială dată. În acest sens, o serie de autori consideră acest fenomen social ca fiind alcătuit din comportamente care violează normele (scrise sau nescrise) ale unui sistem social. Putem considera devianța ca fiind un comportament „atipic“ (Bulgaru M, 2002, p 233) care se abate de la poziția standard și încalcă normele recunoscute ca definitorii pentru o anumită societate, incluzând „asimetrii“ comportamentale de la sistemul normativ-legislativ. Pornind de la criterile de definire a devianței, putem să elaborăm o formă o uzuală taxonomie a comportamentelor și conduitelor deviante:

Natura devianței:

Devianța pozitivă care are o finalitate optimă și utilă pentru societate: nonconformismul, abaterea de la ceea ce-i comun poate avea ca rezutat creativitatea, inventivitatea,

Devianța negativă care este îndreptată împotriva unui grup social și are ca rezultat infracționalitatea.

Forma de manifestare a devianței:

Devianța „deschisă“ identificată de către instituțiile de profil în vederea menținerii unui control social,

Devianța „închisă“ caracterizată cel mai adesea prin „patologii sexuale“ sau acte de corupție.

Tipul de devianță:

Devianță penală (infracțiunile),

Deviață sexuală (delictele sexuale),

Devianță politică (terorism),

Devianța religioasă (fanatismul religios),

Devianța autoagresivă (acțiuni autolitice),

Devianța familială (violența domestică)

caracterul individual sau de grup al devianței – dacă în cazul devianței strict „individuală“ ne raportăm doar la un caz singular de „patologie socială“, de multe ori psihopatologia având un loc semnificativ; în cazul devianței „de grup“este prezentă aderarea la o subcultură la baza căreia se găsesc norme, valori și stitluri de viață puternic asimetrice față de cele moral – normativ (de pildă: rețele de prostituție, rețele teroriste, subcultura de penitenciar etc),

caracterul „normal“ sau „patologic“ al actului de devianță. Normalitatea din punct de vedere al subiectului de față este constituită din acele elemente recunoscute și admise de către semeni ca fiind firești, având o largă acoperire socială. De pildă, în societatea românească aflată într-o permanentă perioadă de tranziție, fumatul, consumul de alcool, relațiile sexuale timpurii etc, sunt privite cu o oarecare toleranță, dată fiind frecvența crescută a acestor conduite. Spre deosebire de devianța „normală“ care este destul de acceptată și susținută uneori (a se vedea numărul mare de fumători, cât și vârsta timpurie la care este însușit acest comportament), devianța cu caracter patologic este respinsă, întrucât implică un conflict cu morala publică și general acceptată, creând un puternic sentiment de insecuritate psiho-socială (pentru a înțelege mai bine acest concept, propun a se lua în calcul atitudinea generală față de exhibiționiști etc).

Întrucât fenomenul devianței implică o cauzalitate complexă nu poate fi analizată unifactorial, dimpotrivă, ceea ce determină emiterea unor explicații multifactoriale. Pornind de la interconexiunea factorilor psihologici cu cei sociali, cu predominanța unora sau a altora, putem privi devianța ca un pe continuu unde, la o extremă se găsesc factorii individuali (cum ar fi cazul bolnavilor psihici cu diferite niveluri de evoluție, care provin din diferite medii defavorizate și care comit infracțiuni), iar la celălalt capăt aflându-se „facilitatorii sociali“. Între cele două extreme se pot identifica diferite forme și grade de comportamente antisociale, unde cele două elemente variază de la o situație la alta. O altă perspectivă asupra comportamentelor antisociale a fost elaborată de către E.N. Sutherland (Voinea,M., Dumitrescu, F. 1999, p 15) – „teoria asocierii diferențiale“ – conform căreia actul deviant survine în codiții sociale favorabile: „situația adecvată ar rezulta din întâlnirea, asocierea a două elemente diferențiale: înclinația unui individ spre fapte antisociale și ignoranța unui alt individ care poate facilita infracțiunea“ (un hoț constată că ușa apartamentului a fost lăsată deschisă). Cercetătorul amintit subliniază faptul că dacă cele două elemente nu se asociază, devianța nu apare. Pornind de la teoria amintită anterior, s-a elaborat un alt model explicativ al comporamentului deviant, mult mai complex, care privește înclinațiile psihologice deviante ale individului pe de o parte, iar factorii sociali favorizanți pe de altă parte; între acestea două aflându-se componente de ordin biologic, moral afectiv și fiziologic. Acestea din urmă reprezintă rezistențe care sunt „depășite“ de individul în cauză și astfel are loc infracțiunea.

C = în care

C = comportament antisocial,

R = rezistențele întâmpinate,

T = tendințele antisociale,

S = situația favorizantă.

Există situații în care fracția este supraunitară, unde R are valoare mai are decât T și S, ceea ce reprezintă un indice clar că infracțiunea nu mai are loc; însă dacă ponderea lui R este mai scăzuută decât a celorlalte două, atunci are loc comportamentul antisocial.

I Oancea (1998) în urma unei analize detaliate elaborează o diferențiere a cauzelor comportamentelor infracționale, după cum urmează:

cauze generale(cele care fac referire la mediu, cele legate de persoana infrctorului),

cauze speciale (vizează doar un anumit sector),

cauze parțiale (vizeaz un segment dintr-un șir cauzal),

cauze obiective (derivate din aspecte obiective, de exemplu: consum excesiv de alcool),

cauze subiective (privesc aspectele psihice ale actului infracțional),

cauze principale (cele care dețin ponderea cea mai însemnată în declanșarea actului deviant),

cauze secundare (un rol scăzut în decanșarea acțiunii),

cauze determinante (cu un rol primordial în comiterea infracțiunii),

cauze declanșatoare (cele care facilitează trecerea a comportamentul deviant),

cauze ereditare și cauze de dezvoltare (cele din urmă sunt intersectate cu factorii educaționali, de mediu și condițiilor sociale în care se dezvoltă persoana deviantă).

Oancea propune o analiză detaliată a fiecărei cauze declanșatoare a unui comportament deviant, precum și a interacțiunilor tuturor factorilor implicați, această evaluare fiind realizată atât la nivelul individual cât și la nivelul social și impactul acestuia la nivel comunitar.

În general, în studiu asupra comportamentului deviant se ține seama de aspectul individual al fenomenului (trăsăturile individului), precum și de cel sociale (devianța privită ca fenomen social în cadrul comunității). În acest sens, studiul la nivel individual a ținut seama de acele trăsături definitorii ale deviantului (Voinea, 1999), aspecte corporale propriu zise: cap, trunchi, membrele persoanei înclinate spre acte antisociale. Ulterior s-a demonstrat ca acești indici nu pot fi considerați ca fiind definitorii, întrucât respectivele trăsături fizice pot fi intâlnite și la indivizi care nu prezintă comportamente indezirabile social. Un element considerat semnificativ pentru studiile în domeniu îl reprezintă nivelul de normalitate al sistemului endocrin. Mai exact, tulburările sistemului glandular au cauzat adesea comportamente deviante. Același lucru se poate afirma și despre epilepsie, tumori, atrofii sau procese inflamatorii. Sunt cercetători care susțin strânsa corelație între structura genetică și comportament deviant, dar acest lucru nu a fost confirmat pe deplin de studii practice în domeniu.

I.2. Teorii ce relaționează delincvența cu cauze psihosociale(culturale)

Delincvența, indiferent de nivelul și gravitatea sa, de vârsta făptuitorului poate fi evaluată drept o formă de „ conflict cultural“, care se datorează, conform opiniilor lui T. Sellin, antagonismului existent între normele de comportament și conduita diferitelor grupe sociale. Preluând ideea socializării și „învățării negative”, A. Cohen consideră delincvența drept un atribut reprezentativ pentru anumite „subculturi“ sociale, unde diferiți indivizi acuză faptul că perspectivele și căile de acces spre diferite bunuri și valori sociale le sunt obturate, datorită „neșansei existențiale“. În consecință, la nivelul acestor grupuri se elaborează și dezvoltă un sistem culturalo-normativ propriu, antitetic celui social, facilitând prin această opozabilitate, practicarea unor activități ilicite și ilegale, ceea ce are drept finalitatea atingerea unui anumit prag de satisfacție socio-economică.

Aceste paradigme teoretice permit conturarea un set larg de indicatori, în funcție de care variază frecperspectivele și căile de acces spre diferite bunuri și valori sociale le sunt obturate, datorită „neșansei existențiale“. În consecință, la nivelul acestor grupuri se elaborează și dezvoltă un sistem culturalo-normativ propriu, antitetic celui social, facilitând prin această opozabilitate, practicarea unor activități ilicite și ilegale, ceea ce are drept finalitatea atingerea unui anumit prag de satisfacție socio-economică.

Aceste paradigme teoretice permit conturarea un set larg de indicatori, în funcție de care variază frecvența criminalității: • sexul, • vârsta, • clasa socială, • categoria socio-profesională, etc. Astfel, dezvoltarea într-un anumit grad al „culturii delincvențiale“ poate fi apreciată, fără a exagera, drept o consecință a interacțiunii directe dintre specificitatea existențială și culturală a eșantionului și cea fenomenului infracțional (Preda, 1998)

I.2.a. Teoria asociațiilor diferențiale

E. A. Shutherland este cel care a formulat această paradigmă în urma analizei delincvenți în arealul urban; acesta consideră comportamentul criminal condiționat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de specificul comunicării din interiorul grupului de referință, de unde individul „absoarbe” cultura și se conformează regulilor și normelor sociale și legale. Autorul consideră că pentru a evalua obiectiv și exhaustiv comportamentului infracțional trebuie să se țină seama de următoarele determinări:

situaționale – prin care se iau în considerare elementele care intră în joc în momentul comiterii delictului;

istorice sau genetice – vizează elementele care au influențat anterior situația și viața delincventului;

În consecință, comportamentul deviant este rezultat din „învățarea socială“, acesta nu reprezintă o componentă „a-priorică“. Sutherland pune în evidență și aspectele ce includ acest proces:

învățarea tehnicilor de comitere a delictelor;

orientarea mobilurilor, tendințelor impulsive și atitudinilor agresive și indezirabile ale dispozițiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce trebuie respectate și alte grupări ce interpretează aceleași norme de pe pozițiile înclinate spre violarea, transgresarea lor;

în cazul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin preponderente față de cele favorabile, se acoperă principiul „asocierii diferențiale“: indivizii devin criminali prin contactul preponderent cu modele criminale, eliminându-le pe celelalte;

comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de „imitație“, ci individul este atras și canalizat de anumite grupuri spre „învățarea“ și exprimarea tehnicilor antisociale ( socializare negativă).

II.2.b. Teoria conflictelor și a codurilor

Întemeiată de T. Sellin, această teorie creează o extensie mare fenomenului de „conflict cultural“ prin considerarea următoarelor faze:

conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;

conflictele între „ normele de comportament și conduită ale diferitelor grupuri.

În mod obișnuit, conflictele culturale sunt rezultate firești ale diferențelor semnificative dintre diferite grupuri, acestea cauzând conturarea unor clasificări și diferențieri între diferitele colectivități sociale specifice, fiecare deține un ansamblu normativ și cultural specific, cu particularitățile relaționale caracteristice și cu o atitudine refractară față de normelor aparținând altor grupuri. Existând reguli de conduită divergentă, ce guvernează viața particulară a individului, acestea generează conflicte între norme reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor norme și valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive, tocmai prin această dualitate.

II.2.c. Teoria subculturilor delincvente

A. K. Cohen, având drept reper teoretic anumite norme într-o cultură, a elaborat o paradigmă care urmărește identificarea grupurilor defavorizate, neprivilegiate sau frustrate; acest fapt este rezultatul comparării sistemului normativ specific acestor categorii sociale, pe care autorul le numește „subculturi delincvente“, cu norme sau valori general valabile pentru restul societății. În urma analizei acestei problematici: condițiile „favorizante“ dezvoltării acestor subculturi, Cohen evidențiază următoarelor situații:

dezvoltare economică mai redusă, chiar precară,

existența unor bariere și interdicții sociale,

prezența unor nivele sociale cu statut marginal, periferic,

existența unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare și insatisfacție individuală și socială.

În urma acestor predominării acestor situații, individul va dezvolta reacții respingere și contestare a normelor și valorilor societății globale și își construi propriul sistem normativ. Cohen indica drept izvor al apariției acestor subculturi reacția de protest față de normele și valorile societății, precum și dorința anihilării frustrărilor și anxietăților de status marginal, indivizii acestor subculturi consideră că le sunt „închise“ căile de acces spre valori și statusuri elitare și, în consecință recurg la mijloace ilicite, devenind potențiali delincvenți.

Analizând aceste subculturi, Cohen trasează profiluri specifice ale membrilor grupurilor, descifrând următoarele trăsături:

non – utilitarismul – cu o frecvență destul de crescută, membri acestei subculturi acced la activități delictogene, nu în rațiuni utilitare, ci ca un mod de exprimare a solidarității,

malițiozitatea – actul delincvențial este cauzat nu numai de satisfacerea unei necesități materiale, ci mai ales ca o formă de „răutate“, o „sfidare“ a celorlalți,

negativismul – este reflectat atât de setul de reguli specifice grupului de aparteneță, acestea au un conținut contradictoriu normelor sociale, cât și de o „polarizare negativă“ în raport cu acestea,

versalitatea – (nestatornicia) datorată specificului activităților ilicite, în practică se întâlnesc nu doar o singură manifestare, ci se practică un ansamblu de acțiuni delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare,

autonomia grupului – presupune solidaritatea între membrii grupului, față de presiunile exercitate de alte subculturi.

II.2.d. Teorii ale „reacției sociale“ față de delincvență

Din perspectiva acestor paradigme, un rol semnificativ în declanșarea unui comportament delincvențial este jucat de reacția de răspuns și contra-răspunsa individului în diferite contexte sociale. Conform acestor teorii, delincvența nu este o trăsătură intrinsecă actului sau acțiunii unui individ, ci mai curând o însușire conferită prin etichetarea unui grup sau individ de către indivizii ce dețin puterea.

Pentru a explica mecanismul definirii și etichetării delincvenței, adepții acestei teorii analizează interacțiunea dintre norme și comportamente sociale, considerând că în orice societate sunt indivizi ce încalcă normele prescrise și indivizi care se pronunță asupra conduitelor celor care violează normele.În acest sens, norma reprezintă, de fapt, etalonul în funcție de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ. Normele impun sau interzic anumite acțiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură un individ poate sau nu să îndeplinească un anumit rol social, în funcție de poziția lui socială.

În funcție de modelul normativ care întruchipează faptele tradiționale, de sistemul valoric al unei societăți, de rolurile prescrise prin norme și de rolurile efective jucate, grupurile vor aprecia și sancționa diferitele comportamente ca fiind legitime sau ilegitime. Reacția celor etichetați poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte conduite. K. T. Erikson, subliniind rolul agenților de control social, apreciază că efectul produs de etichetare are de multe ori canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă posibilă.

I.3. Factori socio-demografici si dezvoltarea comportamentelor și conduitelor deviante

I.3.a. Vârsta

Componenta incontestabilă în încercarea de analiză a comportamentului deviant o reprezintă latura psihologică a persoanei: nivelul de dezvoltare intelectuală, gradul de dezvoltarea afectiv-volitivă, caracterul, temperamentul, locus of control (intern sau extern), trăsături psihopatice sau nevrotice etc. Pe lângă factorii psihici, semnificativi în analiza fenomenologiei devianței sunt și cei care țin de aspectul sociodemografic: vârsta, sexul, urbanizarea, nivelul de instruire școlară și starea civilă. Din punct de vedere al stadialității ontogenetice (Dragomirescu, V., 1976) putem vorbi de devianță abia în jurul pubertății și adolescenței (12 – 18 ani) pe fondul formării și dezvoltării personalității, până la această vârstă putându-se identifica doar o serie de predispoziții spre comportamente antisociale; fiecare acțiune corectivă fiind caracteristică vârstei copilului (până la 14 ani minorul nu răspunde penal, între 14 și 16 ani răspunde juridic doar dacă se constată prezența discernământului, iar între 16 și 18 ani se consideră că acesta este conștient de faptele sale și trebuie să răspundă corespunzător în fața legii). Puberul este semnificativ orientat spre comportamente deviante, acum se înregistrează frecvente devianțe comportamentale, ca apoi în prima etapă a adolescenței (14 – 16 ani) sistemul axiologic, deprinderile și atitudinile sociale să fie restructurate, toate acestea fiind întărite de creșterea responsabilității față de propria persoană, dar si față de semeni. Cu toate aceste, mai apar totuși unele conduite deviante: sustragerea de la anumite sarcini, înșelăciunea, minciuna. În această etapă ontogenetică se poate remarca o pregnantă dorință de integrare în „gașcă“, de a petrece ore întregi în stradă, ceea ce poate reprezenta un climat social favorizat dezvoltării unor conduite puternic deviante: furt, huliganism etc. Tot în această perioadă au loc primele experiențe sexuale, acestea schimbând oarecum optica asupra unor valori și norme sociale (Rascanu, R, 1994). De pildă, o formă de manifestare a unor valori specifice primei etape a adolescenței o reprezintă tatuarea (care prezintă în mod curent o simbolistică aparte: fie cea de sexualitate: nuduri, inimi strpunse, texte obscene, fie dominante agresive: arme animale sau păsări răpitoare etc.). Moda piercing-ului a revenit pregnant în rândul tinerilor, dar utilitatea acestuia este cu mult schimbată față de timpurile istorice. Marea diferență constă în faptul că acum ea este văzută ca o alegere personală și un mod de exprimare a propriei personalități (http://en.wikipedia.org/wiki/Body_piercing).

Odată cu atingerea primei tinereți, preum și a maturității se acordă o importanță deosebită activităților prin care se asigură satisfacerea anumitor trebuințe (atât cele primare: foame, sete, somn, cât și cele superioare care privesc latura socială și profesională a individului). Această etapă ontogenetică este caracterizată printr-o înclinație deosebită spre devințe precum delapidări, escrocherii, afaceri frauduloase etc. Referitor la această etapă de vârstă, E. Verzea și U. Șchiopu (1995) identifică o serie de comportamente penalizabile, și nepenalizabilelegate legate de interrelațiile sociale. La vârsta senectuții, actele deviante împotriva celorlalți scad în frecvență, în schimb cresc cele îndreptate împotriva propriei persoane, pe fondul pierderii partenerului de viață, ieșirea la pensie, marginalizarea socio-profesională; dar de cele mi multe ori actele autolitice întâlnite la această etate sunt considerate mai degrabă ca fiind aberante decât antisociale. Studiile în domeniu au putut trasa o netă diferență între actele antisociale comise de bărbați și cele comise de femei. Diferența poate fi identificată atât la nivel calitativ cât și la nivel cantitativ: în timp ce barbații sunt inclinați mai mult spre acte de violență, sau cele intectuale, femeile fac uz de creativitate, sexualitate, etc. Urbanizarea are efecte devastatoare asupra sentimentului de siguranță și intimitate al individului. În acest sens, în mediul urban controlul social scade foarte mult, apare „miopia socială“ (T. Pitulac, 2000), astfel că tendința spre acte antisociale crește foarte mult. De asemenea, aglomerarea orașelor, având ca urmare limitarea libertății și a spațiului de mișcare intensifică tendința de agresiune, tensiuni în relațiile sociale. Orașul, ca areal socio-geografic, impune anumite norme și reguli care pot fi greu de asimilat de către indivizii din mediul rural și care sunt de curând veniți în urbe. Din punct de vedere al nivelului de instruire se pot stabili diferențe doar din punct de vedere calitativ: actele antisociale, caracterizate prin violență, agresiune, în cazul indivizilor superior școlarizați sunt înlocuite cu cele intelectuale. Totodată, este incontestabil faptul că numărul persoanelor deviante este mai mare în rândul celor cu o pregătire sumară, spre deosebire de absolvenții de studii universitare. De asemenea, starea civilă a individului reprezintă un indice semnificativ în analiza comportamentului antisocial. Studii în domeniu demonstrează faptul că ponderea crescută de persoane deviante, posibil infractoare este mai mare în rândul celor necăsătorite. Din rândul celor căsătoriți, mai predispuși spre acte indezirabile social sunt persoanele care nu au copii (aceștia reprezintă un plus de responsabilitate care, de obicei, atrag adultul de la alte preocupări adiacente). Persoanele divorțate prezintă și ele o tendință destul de acctentuată, în special indivizii cu un număr crescut de divorțuri. Pe lângă toate aceste elemente amintite anterior se ține seama și de gradul sănătate mentală pe care o prezintă individul. Aceasta influențează atât maniera de studiu al cazului, cât și metoda de intervenție care este folosită.

I.3.b. Sexul

Studiile desfășurate asupra semnificației apartenenței sexuale și natura infracțiunii, a actului deviant săvârșit au evidențiat că genul reprezintă unul din cei mai semnificativi indici de diferențiere a infractorilor de neinfractori (Voinea, 1999). Evaluarea actelor antisociale din perspectiva acestui factor au permis identificarea unor importante diferențe atât din perspectivă calitativă (bărbații sun inclinați preponderent spre infracțiuni bazate pe forță, în timp ce femeile „agrează“ în mod special furturile, înșelăciunile, infracțiuni legate de viața sexuală etc), cât și cantitativă (numărul femeilor care săvârșesc acte antisociale este semnificativ mai redus comparativ cu cel al bărbaților). Cu toate acestea, odată cu modificarea statutului femeii în structura societății, imagine „sexului slab“ începe tot mai mult să fie anulat de o serie de acte infracționale comise de femei, fapte caraterizate printr-un nivel crescut de agresivitate și violență, astfel că rata actelor deviante feminine tinde să se apropie semnificativ de nivelul infracțional masculin.

I.3.c. Nivelul de școlarizare

Studiile efectuate în domeniu au evidențiat faptul că nivelul de școlarizare al persoanie deviante influențează doar aspectele calitative ale actului infracțional, dar nu și aspectul cantitativ. Astfel, putem afirma că există o corelație invers proporțională între nivelul de școlarizare și gradul violenței și agresivității specifice unui anumit act infracțional. Totodată este cunoscut faptul că frecvența infractorilor cu un nivel scăzut de educație școlară este net superior celor cu studii liceale; și mai mult a celor cu studii superioare.

I.3.d. Starea civilă

Statutul marital al individului reprezintă un factor semnificativ în analiza actului infracțional; rezultatele statistice subliniază o superioritate numerică a infractorilor necăsătoriți față de cei căsătoriți. Din rândul celor căsătoriți, cei care sunt nu părinți sunt semnificativ mai înclinați spre acte deviante, copiii reprezintă un plus de responsabilitate și abaterea individului de la eventuale acte delincvențiale.

De asemenea, din rândul celor divorțati se poate efectua o clasificare: cei care au divorțat de mai mult ori prezintă o frecvență net superioară a actelor infracționale. Toate aceste aspecte subliniază importanța familiei atât ca suport socio-afectiv pentru individ, dar mai ales aceasta reprezintă sursă de educație și modele pentru individ.

I.4. Factori psihologici si dezvoltarea comportamentelor și conduitelor deviante

Dezvoltarea unor comportamente antisociale implică, fără îndoială, toate structurile psihice începânc cu cele cognictive și motivaționale până la cele afective. Numeroși autori consideră că acțiunile deviante reprezintă tulburări în diferie grade a proceselor emoționale și volitive manifestate mai ales prin „lipsa sentimentului responsabilității și al culpabilității, incapacitatea de a renunța la satisfacerea imediată a unor trebuințe cu riscul unor sancțiuni, insuficiența controlului emoțional, insuficiența judecății, a autocriticii, a utilizării experienței trecute“ (Voinea, 1999, p. 31).

O înțelegerea aprofundată a factorilor psihologici cauzatori ai comportamentelor antisociale manifestate de diferiți indivizi presupune o analiză detaliată asupra fiecăreia, cele mai incriinate fiind: imaturitate intelectuală și afectivă, complexele de inferioritate, precum și frustrarea.

I.4.a. imaturitatea intelectuală – vizează acea particularitate a personalității infractorului manifestată prin „incapacitatea acestuia de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale […] capacitatea redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la infracțiune făcându-se cu prudența minimă față de pragurile de toleranță socială a conduitelor în fapt“ (T. Bogdan, 1983, apud Voinea, M, 1999).

I.4.b. imaturitatea afectivă – latura hedonică este prioritară pentru individul deviant; acesta apelează în mod frecvent la o serie de comportamente infantile (accese de plâns, crize) pentru a obține acele mici și insignifiante plăceri. În fața problemelor obiective ale realității, acest individ manifestă o atitudine inconsecventă, este lipsit de critică și autocritică autentică, este nerealist și manifestă o semnificcativă instabilitatea afectivă. Această deficiență este deosebit de gravă, mai ales în cazul în care pot exista asocieri cu imaturitatea intelectuală ceea ce predispune la manifestărea unor comportamente antisociale grave.

I.4.c. complexul de inferioritate – individul resimte o incapacitate personală în raport cu anumite realități obiective; acesta se dezvoltă în urma unei infirmități reale sau imaginate, toate acestea fiind potențate și de către disprețul și dezaproberea manifestate de către ceidin jur. Acestă stare de conflict puternic resimțit de către individ implică de cele mai multe ori mobilizarea resurselor cu scopul de a obține anumite rezultate deosebite în diferite domenii, fie dezvoltarea unor comportamente de „tip inferior“: despotismul, brutalitate și alte acțiuni prejudicioase pentru semeni.

I.4.d. frustrarea – este resimțită drept o stare de criză, predominant afectivă și apare în urma unor privări de unele drepturi, recompense, variate satisfacții. Manifestările comportamentale în cazul frustrării pot varia pe un continuu, de la cele de toleranță la frustrare (abținere) până la cele violente, agresive (în general, indivizii frustrați au tendița de a-și pierde controlul și recurg la o serie de reacții dezorganizate, haotice care facilitatează violența și diferite acte sociale).

I.5. Factori de ordin psihopatologic și dezvoltarea comportamentelor și conduitelor deviante

Alături de factorii carateriali, cognitivi, afectivi și volitivi cu un rol semnificativ în dezvoltarea unor comportamente și conduite deviante și antisociale se cunosc și o serie de componente psihopatologice cu impact major: epilesia, encefalita, schizofrenia, psihopatiile și alcolismul.

I.5.a. epilepsiile – datorită descărcărilor neuronale necontrolate, pacienții cu această tulburare comit infracțiunile în condițiile legate de apariția crizelor (aceste fapte trebuind să preceadă sau să urmeze accesul). Actele epilepticului aflat în stare de obnubilare a conștiinței variază de la furt, fals și înșelăciune, până comportamente agresive, tentative de crimă și crimă. Actele comise de epileptc în timpul episoadelor sunt caracterizate printr-un grad crescut de crizime, însă patologia acestor acte constă în absența unor motive plauzibile și pertinente, precum și discordanța semnificativă între conduita bolnavului în mod obișnuit și cea din timpul crizelor. Acest lucru este dovedit și de atitudinea bolnavului față de fapta comisă, nu caută să ascundă actul deviant sau să evite contactul cu organele competente de drept.

I.5.b. encefalita – se rezumă îm mare sub forma unor stări confuzionale, însoțite de halucinații, irascibilitate exagerată, impulsivitate cu tendința agresive, bolnavul fiind în imposibilitatea de a se controla. În aceste condiții, persoana comite furturi, escrocherii, mitomanie, nesupunere și vagabondaj, perversiuni sexuale însoțite de agresiuni.

I.5.c. schizofrenia – nu determină în mod special comportamente infracționale, indivizii diagnosticați cu alest tip de tulburare mnifestând mai degrabă un caracter bizar, absurd și nemotivat. Aceștia acționează nedeliberat, sub impulsul momentului, fără a evalua consecințele, putând comite crime din cele mai odioase, dar este cunoscut faptul că particularitățile acestor acte denotă caacteristicile tulburării psihice. Acele crime minuțioase, executate cu sânge rece și rafinament sunt dovada carențelor afective și volitive precum și a sugestibilității crescute, toate acestea reprezenând o parte din tabloul clinic al schizofreniei. Aceasta explică lipsa de regret al acestor bolnavi pentru faptele comise, precum și apelarea la unele explicații puerile și nepertinente cazului dat.

I.5.d. psihopatiile – sunt regăsite în personalitățile dizarmonice, anormale în care individul fie se auto-pedepsește, fie îi face pe semenii săi să sufere, această tulburare fiind considerată mai mult o boala a caracterului decât a psihicului. Acești indivizi, instabili și excesivi de iritabili, comit fapte antisociale în deplin discernământ, cu luciditate și interes, orientându-se cu precădere spre furt, escrocherii, înșelăciune agesiuni, denunțuri calomniale etc. o catagorie aparte a psihopaților o reprezintă perverșii sexuali, care pot varia în diferite forma și grade: de la exhibiționism și fetișism, până la acte sadice, crime și mutilarea cadavrului, necrofilie etc.

I.5.e. alcoolismul – reprezintă o caracteristică frecventă a societății actuale, consumul de alcool fiind frecvcent invocat de către cei care comit diferite acte infracționale. Cu toate acestea, studiile de specialitatea au demosntrat că alcoolismul în mod singular, neasociat cu alți factori nu constituie o sursă semnificativă a faptelor antisociale, acestea se manifestă în cazul asocierii acestei devianțe cu anumite particularități ale personalității individului: temperament predominant coleric, carențe intelectuale etc; și bineînțeles caracteristicile mediului în care există individul. Și în cazul alcoolismului se face sințită nevoia de a realiza distincția între alcoolismul ocazional și cel cronicizat, primul faciliteată exacerbarea anumitor snzații, sentimente și porniri instinctuale ceeace poate determina apelarea la unele comportamante deviante dar de slabă intensitate (insulte, jigniri etc). În cazul cronicizării acestei tulburări, individul manifestă o serie de deliruri sistematizante, halucinație și epilepsie alcoolică, toate acestea facilitând dezvoltarea unor idei delirante, de persecuție sau de gelozie, toate acestea pot duce la tentative sau chiar crime prorpiu zise.

I.6. De la predelincvență la delincvență

În rândurile anterioare am căutat să explicăm, fără a avea pretenția de exhaustivitate, a fenomenologiei actelor deviante și a cauzalității acestora. Am văzut cum devianța poate fi normală sau patologică, ultima fiind acea formă care intră în conflict cu morala publică și normele sociale, amenințând securitatea și stabilitatea socială. Cea mai frecventă și mai pregnantă formă de abatere semnificativă de la media normalității din punct de vedere socio-legislativ o reprezintă delincvența care implică reacții puternice de control social deoarece aceasta afectează puternic relațiile și valorile sociale, încălcând normele și regulile sociale-juridice care au efect de reper de conduită a actorului social. Delincvența reflectă o inadaptare la sistemul juridic și moral al societății, fiind cea mai importantă dintre devianțele negative, care includ violarea și încalcarea normelor de conviețuire socială, integritatea persoanei, drepturile și libertățile individului.

În literatura de specialitate se pot identifica o serie de trăsături caracteristice ale devianței:

violarea unei anumite legi care prescrie acțiuni împotriva celor care o încalcă,

manifestarea unui comportament contrar normelor și codurilor morale ale grupului,

săvârșirea unei acțiuni antisociale cu efect nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.

Fenomenologia delincvenței este extrem de complexă, prezentând forme și grade diferite in funcție de săvârșirea, descoperirea și sancționarea faptelor penale comise de diferiți indivizi, putând astfel elabora categorisirea lor:

delincvența reală recunoscută ca fiind „cifra neagră“ (Bulgaru, 2002, p 235) a fenomenului în cauză, alcătuită din totalitatea faptelor antisociale care s-au săvârșit în realitate,

delincvența descoperită reprezintă acele fapte antisociale săvârșite care au fost identificate de către instituțiile care mențin controlul social,

delincvența judecată cuprind faptele infracționale care sunt analizate în instanța de judecată.

Ținând cont de clasificarea anterioară suntem tentați să considerăm delincvența ca fiind un fenomen strict juridic – aceasta reprezintă o încălcare a sistemului normativ, faptașii fiind identificați sunt supuși unor pedepse corespunzătoare faptei etc. Cu toate acestea, dacă analizăm delincvența din perspectiva consecințelor putem stabilicaracterul pluridisciplinar al acesteia: acest fenomen social prin abaterile sale afectează puternic relațiile și valorile sociale, creîndu-se permanent precedente care periclitează putenic sistemul axiolog și, în ultimă instantă, viața comunității. Comportamentul adecvat normelor și vieții sociale este un comportament reflectat, gândit, este anticipativ (reprezentarea conținutului și consecințelor faptelor proprii) și exprimă libertatea de voință în alegerea soluțiilor optime într-o situație dată. Specialiștii descriu un trio-conceptual în geneza devianței, concept ce reunește trei elemente: mediul de formare al personalității (mediul de proveniență a individului), personalitatea delincventă (predispozițiile) și situațiile care favorizează trecerea la actul antisocial. Primul element al trio-ului amintit, ce intervine în formarea delincvențeii îl reprezintă mediul de formare a personalității, fiind vorba în special de personalitatea agresivă. Se stie ca agresivitatea este un comportament câștigat (Bandura, 1977, apud Neculau, A., 1996, p 68) pe parcursul evoluției individului (ontogenetic) și nu moștenit. Rezultă de aici existența unei multitudini de factori de mediu care determină apariția și manifestarea agresivității. Acești factori au fost împărțiți în factori familiali și de grup, sociali și instituționali (Durkheim), fiind descriți ca o stare de anomie macrosocială (comunitatea), microsocială (familie), instituțională. Factorii familiali ce intervin și facilitează formarea unui comportament delincvent sunt reprezentați în pattern-urile parentale defavorizante: carență afectivă maternă asociată cu lipsa modelului patern sau abuzul de autoritate al acestuia din urmă, cu posibilitatea de asociere a violenței domestice, conflicte susținute între părinți etc.Un mediu familial dezechilibrat, lipsit de afectivitate, în special din partea mamei, va genera tulburări de adaptare și de comunicare a copilului în mediul social, tulburări ce pot lua forma depresiei, autismului, agresivității. Al doilea factor ce intervine în conturarea delincvenței este reprezentat de personalitatea individului, mai exact este vorba de o personalitate anomică rezultată prin suprapunerea unor valori negative de personalitate, manifestată predominant prin inafectivitate, insensibilitate, impulsivitate, egofilie („Romanian Journal of Legal Medicine“ Vol. XIV, nr. 1, 2006). Ultimul element al conceptului triunic este definit de factorii situaționali determinanți ce realizează trecerea la actul antisocial propriu zis: consumul de alcool sau droguri, intoleranță la frustrații, incapacitatea de manifestare afectivă, impulsivitatea scăpată de sub control.

Dată fiind complexitatea fenomenologie delincvenței este semnificativ ca în analiza acesteia să se țină seama de întregul complex de determinare:

dimensiunea statistică – cu scopul de a evidenția pe indicii spațio-temporali a fenomenului delincvenței,

dimensiune juridică – prin intermediul căreia este evidențiat

tipologia normelor juridice care au fost încălcate prin delincvență,

gravitatea prejudiciilor aduse,

felul sancțiunilor aplicate,

metodele de reinserție socio-profesională a persoanei delincvente.

dimensiunea sociologică – accentuează explicarea și prevenirea actelor delincvente în raport cu multiplele fenomene de dezechilibru și dezorganizare existente la nivel social,

dimensiunea psihologică – evidențiază profilul individului delincvent, precum și atitudinea acestuia față de fapta comisă,

dimensiunea economică – indice acre facilitează evaluarea pierderilor (directe și indirecte) suferite în urma comiterii respectivei infracțiuni,

dimensiunea prospectivă care deține un rol semnifcativ întrucât permite studiul asupra evoluției delincvenței în viitor.

Rândurile de mai sus demonstrază încă o dată, dacă mai era necesar, caracterul inter- și pluridisciplinar al studiului asupra delincvenței, indiferent de forma, gradul acesteia, sau vârsta infractorului. Ținând seama de trăsăturile caracteristice domeniului, orice specialist interesat de fenomenologia delincvenței nu poate omite câteva întrebări cheie:

Care sunt cauzele care-i determină pe indivizi să comită acte antisociale, delincvente?

Cum poate fi evaluată o conduită delincventă?

Care sunt strategiile prin care se poate diminua și înlătura această componentă indezirabilă a tabloului social actual?

În dorința de a găsi răspunsul favorabil la aceste interogații nu putem să sfidăm opiniile care au existat în istorie vis a vis de acest fapt. Inițial preștiințific – curentul a caracterizat Evul Mediu European – delincvența era explicată prin concepția „demonologică”. Conform acestei concepții, spiritele „nefaste“ (diavoli, demoni etc.) îi îndemnau pe oameni să comită acte deviante. Ulterior în perioada iluministă, apar primele interpretări laice ale comportamentului criminal. În secolul XVIII, Cesar Beccaria a fondat Școala Clasică de Criminologie. El a susținut ideea că acțiunile delincvente nu sunt determinate divin ci sunt raționale și țin de responsabilitatea și libertatea de a alege a individului. Sancțiunile trebuie adecvate delictului comis. Jeremy Bentham preia o parte din ideile lui Beccaria dar în plus introduce importanța statului și societății în slujba individului. Cauza delincvenței ar fi decizia liberă și calculul rațional al durerii și plăcerii. Individul are un număr de alternative la alegere pentru îndeplinirea acțiunilor. Activitățile care urmează căi ce încalcă normele și legile sunt urmate de pedepse ce produc durere mai mare decât plăcerea obținută prin încălcarea normelor. Aceste explicații pot fi privite cu scepticism datorită gradului scăzut de obiectivitate. În ultimii ani de studiu în domeniu s-au putut infera diferite opinii în funcție de latura bio-psihologică a individului, aspectele statistico-normative și socio-economice ale individului, ca apoi să se accepte o aliantă între cele două perspective, ceea ce a determinat elaborarea teoriei cauzalității multiple. Acest lucru poate fi demonstrat prin analiza efectuată în rândurile de mai sus (a se vedea argumentele privind interconexiunea factorilor socio-economo-demografici cu cei psihologici și culturali).

I.7. Interpretarea delincvenței fundamentată de tipologii ale personalității

Perspectiva psihologică de analiză a delincvenței, încearcă să explice în ce măsură omul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, volitivă, capabilă să mențină un echilibru între satisfacerea necesităților – gen nevoi, aspirații, interese – și mijloacele legitime de realizare a acestora. Pentru definirea delincveței în unele analize teoretice centrarea se realizează pe conceptul de imaturitate socială, care generează comportamentul delincvent. Insuficiența maturizare socială este sugerată de dificultățile de integrare socială, de starea de conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric normativ, care destructurează raporturile sociale.

De pe aceste poziții de abordare a delincvenței se evidențiază:

– insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor sociale. În acest caz putem afirma că individul se găsește într-un deficit, prezintă o crență semnificativă a laturii sociale.

– insuficiența proceselor de acomodare (adaptare) la mediul social, relevată de comportamentul delincvent. Caracteristica acestor oameni este neechivalentă (disonantă) între maturizarea socială și dezvoltarea personalității (Preda, V., 1998, p 72)

Astfel se înregistrează decalaje de dezvoltare pe următoarele planuri:

– între nivelul maturizării intelectuale pe de o parte, și nivelul dezvoltări afectiv-motivaționale și caracterial – acționale pe de altă parte;

– între dezvoltarea intelectuală și dezvoltarea judecăților sentimentale și morale (Kohlberg, L., 1981).

Ținând seama de acești indici ai delincvenței, putem privi fenomenul ca fiind definit prin:

instabilitatea emotiv-acțională;

inadaptare socială;

căutarea satisfacției materiale sau morale prin delict;

duplicitatea comportamentului delincvent.

a. Instabilitatea emotiv – acțională – reprezintă caracteristica generatoare a unui profil ce face posibil un comportament delincvent. Acastă trăstură poate fi întâlnită și la restul populației, dar este necesar de subliniat faptul ca în cazul indivizilor conformiști sociale reacțiil emotiv-active sunt relativ stabile, acestea fiind determinate de sistemul axiologic valid, precum și de mediul ambiant. În cazul reacțiilor negative, nonconformiste și infracționale sunt menționați indivizii care prezintă o carență educțională semnificativă (deprinderi antisociale), precum și o labilitate emotiv-afectivă, cu reacții inconsistente vis a vis de stimulii din jur.

b. Inadaptarea socială – este cauzată de o insuficientă maturare socio-afectivă asociată cu de carențe instructiv-educative, caracteristice grupurilor din care provine delincventul – medii dezorganizate: orfani, părinți divorțați, părinți infractori, părinți alcoolici.

Implicarea carențelor educative care afectează dezvoltarea maturității sociale a fost analizată de R. Mucchielli prin teoria disociabilității (Preda, V., 1998, p 80) care se exprimă prin următoarele repere:

– neacceptarea colectivității, a societății;

– falsa percepție socială a celor din jur;

– lipsa anticipării și evaluării adecvate a consecințelor actelor comise;

– respingerea rolului social acordat înainte de a deveni delincvent și pe care îl pretinde colectivitatea.

c. Căutarea satisfacției materiale sau morale prin infracțiune.

În actuala situație socio-economică tendința de a lua din bunul celuilalt este tot mai accentuată. Însă în cazul indivizilor care reușesc să-și depășească tensiunile (a se vedea modelul teoretic asupra devianței privită din perspectiva interconexiunii dintre trăsăturile individului și facilitatorii sociali) se poate observa o rezistență semnificativ scăzută în fața excitanților din mediul ambiant decât la ceilalți indivizi. Stimularea excesivă provine din sensibilitatea deosebită a infractorului cât și din forța specifică a stimulului, în condițiile în care lipsesc inhibițiile pe linie socială.

d. Duplicitatea comportamentului delincvent – reprezintă comportamentul simulat al delincventului, care fiind conștient de caracterul antisocial, distructiv al faptelor sale, disimulează comportamentul pentru a scăpa de pedeapsă (fie cea a comunității, fie cea a autorităților). Atât predelincvențial și / sau post-delincvențial, infractorul poate juca rolul omului cinstit, cu preocupări care nu are legături cu actul comis. La nivelul proceselor psihice (de la cele primare – senzația, percepția, reprezentările, până la cel e superioare memoria, imaginația, atenția gândirea și limbajul, voința, motivația, afectivitatea) mecanismele care generează comportamentul delincvent se descifrează prin motivație cu atributele ei mobiluri și scopuri (acțiunea individului pornește după apariția unor impulsuri ori stimuli care devin trebuințe. Literatura de specialitate folosește termeni similari: need (trebuință) și drive (impuls), acestea fiind surse de activare). Aceste abordări psihologice privind implicația proceselor motivatoare în actul delincvent au la bază determinarea cauzală în condițiile decalajului între cerințe și posibilități. Decalajul se resimte tensional și în consecință apar blocaje, frustrări generate de privațiuni. Unii autori emit ipoteze că toate frustrările creează o instigare internă sau motivațională la agresiune. Ținând seama de direcția sursei motivaționale a delincvenței s-au conturat motive exogene-extrinseci ale delincvenței și motive endogene-intriseci:

– motivele exogene sut reprezentate de elemente cu influența socială, ambientală exercitată asupra omului. Pornind de aici putem numi ca motive altruiste acele conduite care îl determină pe individ să comită o infracțiune, cu scopul de a realiza un beneficiu pentru un terț – de exemplu, teroriștii care comit acte atât împotriva semenilor cât și a lor înșiși din dorința de a împlini „voința și învățătura“ liderului.

– motivele endogene-intrinseci ale delincvenței își au sursa în ,,interioritatea ființei umane“. Se consideră că interioritatea reacțiilor emoționale primare (frica, mânia, atracția sexuală și posesivă puternică), este posibil să genereze un comportament violent. La nivelul personalității din perspectivă psihologică, se consideră că imaturitatea intelectivă și afectivă generează comportamentul delincvent. Prin imaturitate intelectivă (intelectuală) se înțelege o capacitate redusă pentru stabilirea unui raport relațional între câștiguri și pierderi în cazul proiectării și realizării unui act delincvent (analiza beneficiului și a sancțiunii posibile).

După cum reiese din „teoriile comportamentului deviant“ analizate mai sus, precum și a factorilor prezentați, este lesne de înțeles că demersul de elaborare a unei taxonomii a delincvenței trebuie să țină seama de trăsăturile specifice infractorului. Tipologiile psihologice efectuate de specialiști în caracterizarea infractorilor au fost diferite în funcție de criteriul uzitat, cum este corelația între structurile bioconstituționale și caracteristicile psihocomportamentale. O laborioasă tipologizare a infractorilor a fost făcută de L. Yeblonshi (1990 apud A. Zdrenghea, 1992) prin luarea în considerare a modului în care personalitatea infractorului afectează comportamentul deviant. Astfel, autorul împarte delincvenții în: • criminali socializați,criminali nevrotici, • criminali psihotici, • criminali sociopați.

Criminali socializați, care în urma contactului cu mediile viciate cultural șimoral, aceștia își vor însuși acele aspecte normative indezirabile, el va învăța regulile și valorile deviante. Prezentând tulburări emoționale mai mult decât persoanele care nu au comis infracțiuni, astfel de infractori apar mai mult drept violatori ai proprietății decât criminali violenți;

Criminali nevrotici sunt cei care comit acte infracționale datorită compulsiunilor nevrotice. Ei nu percep lumea distorsionat (așa cum o percepe psihoticul), mai mult ei sunt conștienți că există ceva rău în gândirea și comportamentul lor; cei mai mulți comit infracțiuni de tipul cleptomaniei, piromaniei. Comportamentul infracțional al acestor nevrotici se datorează distorsiunilor personalității sau distorsiunii asupra lumii din jur,

Criminali psihotici sunt indivizi cu dezordini severe ale personalității, care au o percepție complet distorsionată a mediului social. Deși nu-și deliberează crimele, ei pot comite acte infracționale grave ca urmare a perceperii denaturate, izolăriia socialului. Înclinația lor este în special spre acte violente lipsite de sens,

Criminali sociopați pot comite ușor acte grave de infracțiune dat fiind minimalizarea sentimentului de anxietate sau vinovăție. Ei se caracterizează printr-o personalitate egocentrică, compasiunea lor față de alții fiind limitată sau inexistentă.

Cu toate că mulți delincvenți prezintă elementul sociopatic, ar fi o exagerare să afirmăm că toți indivizii care manifestă comportamente devianțe, sub diferite forme și grade, sunt catalogați dreptsociopați.

Analizând comportamentul delincvent V. Dragomirescu (1976, p 54) propune, cu scop de explicare a fenomenului, acesta considerând semnificative afecțiunile psihiatrice în predilecția individului către comportamente antisociale, delincvente. Autorul amintit sugerează următoarele tipuri de personalități care conturează comportamente delincvente:

a) personalitatea nevrotică caracterizată de inadaptare prin instabilitate, intoleranță sau contracție. Prezintă conduite agresive, fiindu-i teamă de propria violență și dorință;

b) personalitatea dizarmonică sau psihopatică cu următoarele particularități:

– comportament delincvent prin inadaptări sociale;

– mare potențial de asocialitate;

– comportament delictual polivalent;

– spontaneitate în acțiunile delictuale care decurg nu din incapacitatea de deliberare, ci din cea de satisfacere imediată a pulsiunilor instinctiv-emoționale și imaturitate afectivă.

Acest tip de personalitate este caracterizat printr-o agresivitate exacerbată, un rol de inductor negativ, activ, sociopatic, tendința de bravare și de simulare.

c) personalitatea psihotică dezvoltă o degradare a mecanismelor ce susțin funcțional viața psihică. În rândul psihoticilor cea mai gravă formă de manifestare este comportamentul melancolicilor, caracterizați printr-o formă ambivalentă de agresivitate care merge de pruncucideri la omucideri și de la mutilări până la suicid. Un mare grad de periculozitate îl prezintă și schizofrenicii paranoizi prin frecvența conduitelor deviante patologice și actele agresive săvârșite cu ferocitate precum și provocarea de leziuni multiple prin mijloace de atacare din cele mai diverse.

d) personalitatea demențială – autorul consideră definitoriu în diagnosticarea degradării personalității în sensul unei regresiuni a eficienței proceselor psihice globale obiectivată în conduite predominant agresive impulsive, reactive sau instabile.

Pentru analiza și , chiar, judecata faptelor comise de delincvenți este extrem de semnificativ a se ține seama de gradul de sănătate psihică a individului cu scopul de a stabili nivelul de responsabilitatea intelectuală și volitivă (prezența / lipsa discernământului) a acestuia în momentul săvârșirii actului delincvent.

Aspectul intelectiv reprezintă gradul de conștientizare al persoanei asupra pericolul social al faptei comise, transgresarea normelor sociale și a urmărilor produse.

Aspectul volitiv constă în procesul de pregătire a infracțiuniide către delincvent în vederea atingerii unor scopuri sau interese bine delimitate. Din perspectivă juridică răspunderea penală pentru delictul săvârșit, prevăzut de legea penală reprezintă o capacitate psihologică atât un aspect intelectiv cât și unul volutiv (Dragomirescu, 1976, p. 71) .

În absența implicării conștientizate a celor două aspecte (intelectiv și volitiv) în plan psihologic ne aflăm în fața unei incapacități psihofizice, iar în plan juridic a unei iresponsabilități sau a lipsei de răspundere penală, ambele prevăzute în legea penală. Este evident că incapacitatea psihofizică se constată extrajudiciar. Investigația pentru stabilirea existenței sau inexistenței discernământului în momentul comiterii faptei prevăzută de legea penală și ca urmare stabilirea incapacității psihofizice semnifică lipsa discernământului. Lipsa discernământului înlătură caracterul penal al faptei cu semnificație de iresponsabilitate în comiterea faptei. (Art. 48 Cod Penal, definește iresponsabilitatea: ,,nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penal, dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele“). După cum se poate deduce, legiuitorul obligă specialiștii psiholog și psihiatru să stabilească post-actum discernământul prin diagnosticarea capacității psihofizice sub aspect intelectual și volutiv, a făptuitorului din timpul comiterii faptei.

În urma analizei anterioare se ridică întrebarea inevitabilă: care sunt elementele caracteristice și diferențiatoare ale personalității infractorului în raport cu personalitatea unui neinfractor? Numeroase studii de specialitate (Voinea, 1999) au evidențiat unele diferențe semnificative doar la nivel comportamental și volitiv, în modul de a acționa și reacționa într-un anumit cadru psiho-social și în maniera de a soluționa anumite conflicte apărute în acest areal, astfel că analizele asupra personalității infractorului au vizat în primul rând acele trăsături stabile înregistrate în cazul celor care emit o serie de acte împotriva semenului sau împotriva legii. O deosebire marcantă între personalitatea infractorului și cea a individului obișnuit, nedeviant o constituie „instabilitatea emotiv-acțională“ (T. Bogdan, 1973, apud. Voinea, M 1999), mai exact incapacitatea celui dintâi de a dezvolta o continuitate compotamentală și atitudinală, ceea ce determină salturi nemotivate de la o extremă la alta, o inconstanță și o semnificativă imprevizibilitate față de diferiți stimuli. Acest fapt nu absolvă individul „normal“, nedeviant de anumite reacții necontrolate sau de o un anumit nivel de instabilitate; dimpotrivă, însă în acest caz se remarcă un caracter de relativitate al reacțiilor față de stimuli realizat prin reglare voită și conștientă, printr-o continuitate și constanță (calitativă și cantitativă) puternică a acestora în timp, precum și prin lipsa unor oscilații excesive.

Pe de altă parte indivizii care comit acte antisociale sunt caracterizați și prin incapacitatea de a se conforma diferitelor cerințe sociale, respectarea unui anumit sistem normativ care determină dezvoltarea anumitor conduite față de semeni, ceea ce cauzează o semnificativă inadaptare socială (Voinea, 1999). Acești indivizi sunt extrem de refractari la diferite forme de influențe social educative organizate, de cele mai multe ori crează dificultăți în grupul de apartenență. De cele mai multe ori, mediul de provenință al acestor indivizi este unul puternic carențat educativ și moral, având fie deficiențe structurale (familii dezmembrate, absența unui părinte ca urmare a decesului, divorțului, părăsirea căminului conjugal etc) fie deficiențe funcționale (există structura completă a familiei, dar părinții manifestă pattern-uri paideice predominante de tip laisse-faire, fie există carențe culturale și un nivel socio-economic deficitar, consum excesiv de alcool sau preocuparea părinților pentru acțiuni cu caracter infracțional etc.). Inadapatarea la diferitele norme sociale se manifestă sub diferite forme și grade, cel mai frecvent mod este cel al vagabondajului care, de fapt, reprezintă o condiție generatoare și facilitatoare pentru alte comportamente deviante. Absența fecventă din mediul familial nu reprezintă doar lipsa unor modele educative, a unor influențe pozitive, ci în primul rând o raliere la diferite grupări, benzi predelincvente, a căror structură și reguli fac posibile devoltarea diferitelor comportamente anticociale și delincvențiale.

O altă caracteristică a personalității infractorului este reprezentată de dorința de satisfacție materială sau morală prin diferite acte delincvențiale, rezultatul acestora poate să fie imediat sau după o anumită perioadă de timp, diferența de temporalitate fiind dovedită de calitatea și gravitatea faptei comise (Bogdan, 1973).

În mod obișnuit infractorul, mai mult sau mai puțin conștient de gravitatea faptelor sale, comite diferite acte antisociale în condiții de mare discreție, ferit de ochii celorlalți, acest fapt reprezintă ceea ce specialiștii numesc „duplicitatea delincventului“. Prudența manifestată permanent, aproape obsesviv, prezentarea unei mine oneste, a unui comportament „obișnuit“ care să nu ridice nici cela mai mici suspiciuni față de persoana sa, reprezintă preocupări curente ale individului deviant, astfel că duplicitatea devine a doua natură a infractorului. Această străduință intensă are drept rezultat o artificializare a conduitei infractorului, apar scăpări banale, dar extrem de sugestive pentru un observator avizat. În aceste condiții individul trăieste o intensă stare de tensiune care îi va îngreuna tot mai mult controlul asupra situației, ajungând să facă unele greșeli, la prima vedere insignifiante dar care permit specialiștilor identificarea rapidă a infractorului (cele mai frecvente erori le constituie uitarea de diferite obiecte care le aparțin, urme lăsate neglijent la locul faptei etc.): cunoașterea acestor mici detalii, precum și amnezia postinfracțională intensifică semnificativ starea tensională resimțită de către individ, ceea ce-l determină, în mod obișnuit, să revină la locul faptei și astfel să fie reținut de organele competente.

La o primă evaluare se poate afirma că toate aceste trăsături reprezintă specificitatea personalității infractorului. Este necesar să atragem atenția asupra faptului că aceste aspecte cse pot întâlni și la individului nedeviant; elementul semnificativ de separare a celor două categorii sociale reprezentând intensitatea și frecvența de manifestare a fiecărei caracteristici. În unele condiții individul „obișnuit“ va apela la unele elemente duplicitare, sau va prezenta o stabilitate afectiv volitivă mai scăzută, dar aceast fapt nu reprezzintă neapărat și faptul că respectivul individ va comite acte infracționale; în timp ce la delincvent aceste trăsături sunt întâlnite la intensitate semnificativă și sunt extrem de „uzuale“, elementul nodal al diferențierii este cel al trecerii sau nu la alctul infracțional.

De la aceste caracteristici ale personalității infractorului se poate elabora o taxonomie a tipurilor de infractori, acest fapt putând fi realizat din perspectiva diferitelor discipline (Voinea, 1999, p 50 – 53). Sub aspect juridic, indicii cei mai frecvenți de clasificare sunt cei referitori la vârsta infractorului: minori și majori, reiterarea actelor delincvențiale: recidivist vs nerecidivist (primari). Din prisma evaluării criminologice și psihologice, clasificarea ține seama de numeroase criterii, cele mai semnificative vizează gradul de profesionalism al infracțiunii comise, gradul de adaptare socio-afectivă a individului, precum și diferitele fenomenologii delincvențiale:

nivelul semnificativ acordat infracțiunii de către indizii devianții îi împarte în delicvenți profesioniști și cei ocazionali. Cei dintâi se caracterizează printr-un nivel crescut al inadaptării și al antisocialității, fiind mereu preocupați de organizarea riguroasă a actului infracțional, aceste reprezintă sensul vieții lor, un mod de a exista. În mod curent, profesioniștii sunt inteligenți, prevăzători, activi și plini de inițiativă, calmi și hotărâți. din punct de vedere afectiv, acești indivizi sunt glaciali, insensibili și permanent nemulțumiți, nu își pot amâna satisfacțiile imediate. Infractorii ocazionali reprezintă categoria indivizilor care sunt bine integrați în sistemul socio-normativ și care intră sub incidența legii în urma unor circumstanțe nefaste (crime pasionale, accidente rutiere etc.). Aceștia se reitegrează social și dispun de o imagine asupra consecințelor infracțiunii comise, spre deoseabire de profesioniști.

gradul de adaptare socială specific infractorului în corelație cu capacitatea infracțională. Această tipologie ține seama de contextul pentru comiterea actulor infracționale, precum și de posibilele combinații ale acestora; „adaptabilitatea socială relevă gradul de integrare socială a individului, iar capacitatea infracțională denotă potențialul infracțional al personalității individului și se referă la nucleul central al personalității infractorului“ (ibidem, p 51). Din îmbinarea celor doi factori au fost dezvoltate patru tipuri de delincvenți:

b1. tipul infractorului caracterizat printr-un nivel crescut al adaptabilității sociale, cât și al capacității infracționale. Acești indivizi sunt considerați extrem de periculoși întrucât dețin resurse valide, au o poziție socială însemnată, cu un „angrenaj relațional“ optim și pozează în oameni onești; toate aceste caracteristici îngreunând foarte mult depistarea și pedepsirea lor corespunzătoare.

b2. tipul infractorului caracterizat printr-un nivel scăzut al adaptabilității, însă o capacitate infracțională semnificativă reprezintă categoria recidiviștilor, în mod special, aceștia sunt ușor de identificat întrucât atrag mereu atenția asupra lor sau sunt permanent supravegheați.

b3. tipul delincventului slab adapatat social și cu un potențial infracțional redus reprezintă categoria indivizilor aflați la limita inferioară a societății care comit diferite infracțiuni doar din rațiuni de subzistență.

b4. tipul deviantului caracterizat printr-un nivel optim al adaptabilității social și un potențial infracțional redus reprezintă, în general, acei indivizi care comit infracțiuni în mod accindental, chiar dacă gravitatea acestor fapte este semnificativă din cauza reacțiilor emoționale explozive.

J Pinatel a clasificat infractorii din prisma fenomenologiei, astfel dezvoltând tipul homotropilor (indivizii care comit acte delincvențiale urmând același „tipar“, pentru care infracțiunea a devenit un mod de viată, o „profesie“, iar prinderea lor este percepută de către aceștia drept un „eșec profesional“, aceștia în general recidivează) și al politropiilor (infractori care comit diferite infracțiuni prin diferite mijloace). Aceștia din urmă sunt clasificați pe de o parte în tipuri definite, iar pe de altă parte în tipuri nedefinite

c1. tipurile definite de politropi cuprinde grupul profesioniștilor (dotați intelectual, cu resurse pentru a se adapta diferitelor situații, insensibili și egogocentrici etc.), precum și cel al infractorilor ocazionali (nerecidiviști, destul de bine integrați în sistemul social, acești indivizi pot fi catalogați fie criminali pasionali, fie pseudocriminali, cei care comit delicte în mod involuntar, prin neatenție, ignoranță etc.)

c2. tipurile nedefinite de politropi care vizează categoria caracterialilor (indivizi cu tulburări de conduită de narură educațională, psihopatică sau neuropatică), a perverșilor (lipsiți de afectivitate, de intimitate și de moralitate, acești indivizi manifestă tendințe antisociale însemnate, egocentrism, orgoliu nemărginit și tendințe de gelozie semnificative) cât și cea a debililor mentali (indivizi caracterizați prin deficiențe intelectuale și prosexice majore, neavând discernământ sunt extrem de naivi și creduli).

I.8. Metodologii de testarea predilecției spre delincvență

Fenomenologia delincvenței, după cum s-a remarcat în rândurile anterioare, este caracterizată printr-o mare complexitate cauzală. Din acest motiv sunt vitale o serie de precizări pentru a putea clarifica și mai mult metodologia folosită, evitând astfel posibilele „capcane“ de studiu. În primă instanță trebuie ținut seama de personalitatea cercetătorului: este necesară acceptarea temperată a trăsăturilor caracteristice acestuia, chiar dacă studiul științific presupune o mare obiectivitate și operaționalizare. Altfel spus, specialistul în calitatea sa de ființă umană este nemijlocit implicat în studiu cu toată subiectivitatea sa, aspect care poate constitui un plus pentru cercetare, multe aspecte socio-delincvențiale putând fi elucidate prin comprehensiune (înțelegerea imediată). Cu toate aceste există riscul ca intuiția să predomine ceea ce poate duce la rezultate eronate. Din acest motiv, metodologia utilizată în studiul delincvenței trebuie să constituie un sistem instrumental riguros fundamentat științific, perfect adaptat și pertinent studiului (nu putem folosi în analiza delincvenței aceleași metode și tehnici ca în studiul migrației forței de muncă în perioade socio-economice de tranziție). De asemenea, este necesară conștientizarea faptului că nu există o independență sau neutralitate a instrumentelor față de domeniul vizat, întrucât acestea, indiferent de gradul lor de consistență internă, validitatea și fidelitate, luate izolat nu pot conferi o viziune teoretică unitară și clară: ar fi incompletă analiza efectuată asupra tendinței spre violență a tinerilor amatori de genul punk-rock (se caracterizează prin rebeliune juvenilă, haine specifice, o varietate de ideologii anti-autoritariene și pein atitudine DIY – „do it yourself“ (http://en.wikipedia.org/wiki/Punk_rock) fără a ține seama de mediul familial din care provin, caracteristici ale copilăriei, pattern-uri educaționale etc. Din acest considerent este insuficientă utilizarea doar a unui instrument de evaluare (chestionar, test, tehnică proiectivă), ci se recomandă elaborarea unei baterii, a unui dispozitiv metodic pertinent, consistent și valid (S.M. Rădulescu, D. Banciu, – 1990, p. 54). În elaborarea acestor instrumente trebuie ținut sema de gradul de validitate și fidelitate al instrumentului, ulterior punându-se problema adaptării acestora la subiect. Informațiile oferite de instrumentele de evaluare constituie predictorul, în timp ce reacția subiectului, randamentul acestui reprezintă criteriul (C. Hăvârneanu – 2000, p. 28 – 30). La studiul de față, predictorul este sugerat de indicatorul potențialului delincvențial, în timp ce comportamentul infractorului reprezintă criteriul. Validitatea unui test utilizat în studiul psihicului uman poate fi considerat valid atunci când există o corelație semnificativă între predictor și criteriu. Aceste două elemente fiind valide vor conferi testului calitatea de a fi fifel. Fidelitatea (reliability) reprezintă „calitatea predictorului de a obținerezultate relativ constante la o categorie diferită de subiecți, sau sau același instrument, dar la o dată diferită“ (C. Hăvârneanu, 2000, p. 95 – 107). Fidelitatea prezintă mai multe forme:

fidelitatea test-retest – presupune aplicarea aceluiași instrument, dar la momente diferite și calcularea coeficientului de corelație (r) a celor două scoruri (r =o atunci când scorurile adevărate nu corelaționează cu cele eronate),

fidelitatea tip formă alternativă – presupune utilizarea a două instrumente similare (forme alternative) în momente diferite,

fidelitatea divizării în jumătate care presupune calcularea coeficientului de corelație dintre cele rezultatele obținute la cele două jumătăți ale instrumentului.

De asemenea, se recomandă o lărgire a ariei de instrumente folosite – este constrângător pentru rezultatul cercetării ca specialiștii să folosească doar „uneltele“ dintr-un singur domeniu, ci este semnficativă realizarea unei mixturi metodologice: nu folosim metode și tehnici utilizate doar în psihologie, ci împrumutăm instrumente și din sociologie, pedagogie, medicină, criminologie, drept, statistică, etc. Toți aceste indici (personalitatea cercetătorului, utilizarea unei baterii de teste interdisciplinare adecvate și pertinente studiului) reprezintă elemente cheie în demararea și susținerea cercetării, precum și calitatea serviciilor de intervenție oferite grupului țintă. Din acest motiv se caută tot mai mult o îmbinare a tehnicilor și metodelor de evaluare, întrucât delincvenții prezintă o serie de trăsături psihocomportamentale net diferite de categoria subiecților „standard“, ceea ce ridică dificultăți semnificative de testare pertinentă și complexă a acestora (potențial delincvențial). Pe de altă parte, cunoscând caracteristicile infractorului apare problema elaborării unor „tratamente“ educative adaptate în vederea reeducării, recuperării și reinserției sociale a delincventului. Din aceste considerente e recomandat să uzăm atât de caracterul calitattiv dar și cantitativ al instruemntelor necesare studiului de față.

Evaluarea calitativă și cantitativă a studiului asupra delincvenței juvenile nu poate fi realizată fără a se ține seama de caracterul obiectiv și subiectiv al infracțiunii:

Caracterul obiectiv – identificarea condițiilor juridice care pun în dependență conduita individului delincvent de reglementările legislative,

Caracterul subiectiv – este determinat de particularitățile preocesului de dezvoltare bio-psiho-sociologică a individului: mediul de proveniență – pattern-uri educaționale, trăsăturile grupului de prieteni, anturaj etc.

Rezultatele acțiunii de măsurare a potențialului delincvențial, în special, poate avea drept obiective:

identificarea predelincvenților pentru a fi supuși unei acțiuni de „reorientare axiologică“,

îmbunătățirea deciziilor privind alternativele de reabilitare a delincvenților,

identificarea celor indivizi condamnați și elaborarea unor măsuri de supraveghere pertinente și eficace,

construirea unui program eficient de reabilitare și prevenție.

Definindu-se prin triplul ei caracter: • explicativ-informațional, • predictiv și • operațional, metodologia utilizată în evaluarea cantitativă și calitativă al fenomenului delincvențiat trebui să permită stabilirea unei relații fidele, constante între fapte, structuri de viață și contexte de viață generatoare de conduite și atitudini deviante și antisociale, cât și estimarea – predicția anumitor tendițe în baza cărora se pot elabora programe de prevenire și / sau intervenție. În timp ce aspectul cantitativ permite stabilirea controlabilă a unui profil de comportament al indivizilor aflați în aceleași situații / condiții experiemntale, metodele calitative, prin natura lor descriptiv-narativ evidențiază specificul individului, acea latură unică, personală și irepetabilă. În aceste condiții considerăm util să efectuăm o prezentare sumară a celor două mai categorii de instrumente utilizate în evaluarea fenomenologiei delincvențiale.

tehnici calitative:

testele proiective,

observația participativă,

interviul semistructurat (convorbirea),

anamneza, („povestea vieții“)

tehnici cantitative:

chestionare de personalitate,

scale de atitudini etc

Este necesar să menționăm că amploarea domeniului vizat în lucrarea de față nu permite o diferențiere netă între cele două categorii de metode, întrucât acestea se întrepătrund, ele interrelaționează. Aceste instrumente vizând gradul de dezvoltare intelectuală a individului, caracteristicile de personalitate, atitudinile sociale și maniera de relaționare cu ceilalți, locus of control etc, pot identifica și gradul de propensiune spre delincvență. Cu toate acestea este necesară o explicare și analiză a celor mai utilizate și întâlnite metode de studiu ăn domeniul delincvențial:

A. Tehnicile calitative

1. Făcând referire la testele proiective, Lawrence Frank (1977) le numește ca fiind „metodă de studiu al personalității care confruntă subiectul cu o situație la care el va răspunde în funcție de semnificația acesteia pentru el“ (apud M. Bulgaru). În acest fel are loc acel transfer al unui proces subiectiv asupra unei situații obiective. Instrumentele care facilitează realizarea unor inside-uri, atât cu scop predictiv, cât și de evaluare post- acțiune(M Bulgaru. 2002, p 239 – 243), sunt:

a). Testul Rorschach – reprezintă testul petelor de cerneală (clasificate în trei categorii: pete negre cu nuanțe de gri, pete negre cu nuanțe de roșu și pete colorate). Acest instrument cuprinde o serie de planșe care sunt prezentate subiectului, acesta trebuind să indice ce anume vede, semnificativ fiind atât forme percepută cât și culoarea – de pildă,identificarea unei forme precise denotă o bună capacitate prosexică, pe când o imagine aflată în mișcare sugerează o tendință spre introversiune, imaginație și productivitate interioară etc; la fel sugerarea anumitor culori poate sugera gradul diferite de extraversiune. După autorul amintit, caracterul ar consta într-o anumită proporție din introversiune (mișcarea obiectelor) și alta din extraversiune (culoarea lor). De asemenea, semnificativ în evaluarea rezultatelor obținute este și raporturile dintre forme și culori care intervin în răspunsuri (N Mitrofan, 2000, p. 402):

modul de aprehensiune (percepere)- se notează G = răspunsul global, D = detaliu normal, Dd = detaliu decupat arbitrar din pată, Ddl= detaliu alb, central sau periferic, Do= detaliu minuscul sau parte care, de obicei, se consideră întreg, DG= răspunsuri confabulatorii, DblG= interpretare generală pornind de la un detaliu alb,

determinanții prin care se fac referiri la caracteristicile de formă,

pentru conținut se folosesc drept notații H=uman, A=animal, Anat= anatomic, Nat= evocări de natură etc.

în ceea ce privește clar-obsucurul se ține seama de relatarea fiecărei nuanțe, detaliu de clar obscur, sau clar-obsur-difuz,

Din răspunsurile de tip K raportate la culoare se stabilește rezonanța initimă

Plecând de la datele conferite de combinațiile de culoare, formă, detaliu, clar-obsur, etc, Rorschach a elaborat următoare taxonomie:

intratensivi pentru care culoarea este mai puțin remarcată decât mișcarea, acești indivizi fiind caracterizați printr-o viață internă foarte bogată, voință, imaginație și relații puternice,

extratensivi pentru care predominate sunt culorile și mai puțin mișcarea, fiind persoane extrem de sociabile, cu un dezvoltat simț practic,

ambiegali unde percepția culorii și cea a mișcării dețin aceeași proporție, indivizii din această categorie prezentând o bună dotare interioară și un echilibru psihic,

coartați pentru care nu există nici culoare, nici mișcare caracterizați prin pedanță, rezonanță afectivă slabă, melancolie deprimare.

Instrumentul de față poate conferi o imagine clară și completă asupra personalității individului, aupra conflictelor inter- și intra personale, precum și anumite tendințe spre comportamente antisociale, delincvențiale.

b. Testul de percepție tematică (H.A.Muray 1935) este bazat pe aceași opinie ca și testul Rorschach și anume antecendentele persoanei îi influențează percepțiile actuale și viitoare. Constă într-un set de planșe care prezintă personajele într-o situație ambiguă, iar subiectul este invitat să elaboreze o poveste pentru fiecare tablou. Scopul testului este acela de a revela anumite tendințe ascunse și inhibate de care individul nu este conștient, astfel putându-se identifica trei niveluri ale personalități:

tendințe interioare,

gândire interiorizată,

comportament

Acest instrument poate fi interpretat din două perspective:

în timp ce analiza formală permite dezvăluirea gradului de înțelegere a sarcinii și a limbajului utilizat,

analiza de conținut permite identificarea unor tendințe latente ale subiectului: forme de agresiune (auto- și / sau hetero-), dominație sau obediență, tendiță spre independență sau atașament dependent.

În acest fel se pot evidenția acele probleme interne cu care se confruntă subiectul, originea lor (atitudini față de propria persoană, față de părinți, prieteni) relațiile sociale frustrante, tendințe și motivații care domină conduita socială (tensiune, agresivitate, inerție), dar se poate evalua și gradul de adaptare a acestuia la diferite situații inter-individuale.

c. Testul Rosenzweig – permite evaluarea frustrării, instrumentul ce constă în prezentarea a 24 de planșe care reproduc două personaje aflate într-o situație frustrantă: primul personaj își prezintă atitudinea față de situația dată, iar cel de al doilea (cel cu care urmează să se identifice subiectul) urmează să-și exprime opinia sa vis a vis de momentul dat. Din punct de vedere al graficii, acest instrument cuprinde două chenare: în primul este menționată opinia persoanei frustrate sau frustrante, iar cel de al doilea chenar reprezintă spațiul în care subiectul evaluat își va exprima reflecția. Prin acest test se permite evaluatorului să identifice acele comportamente agresive și masochiste. Sunt posibile trei direcții de dirijare a agresivității:

extrapunitivă – este forma de pedeapsă îndreptată spre individul „interlocutor“ care reprezintă sursa frustrării,

intrapunitivă – tipică individului care se auto-acuză,

impunitivă – în care este minimalizată situația frustrantă, evitându-se implicarea oricărei responsabilități.

Prin intermediul acestui test pot fi evidențiate dezechilibrele afective, la baza testului găsindu-se ipoteza conform căreia gradul de agresivitate este direct influențat și direct proporțional cu intenția motivației frustrante.

d. Testul Szondi – pornește de la opinia că fiecare individ realizează inconștient o polaritate ascunsă care poate fi evidențiată prin alegerea unor obiecte care-l atrag. Instrumentul constă în prezentarea celor 6 seturi de fotografii, fiecare cuprinzând câte opt imagini care reprezintă bolnavi psihici. Subiectului îi este prezentat fiecare set în parte fiind solicitat să aleagă din fiecare două fotografii care reprezintă chipurile care-i sunt dragi, precum și două imagini cu fizionomiile care-i sunt antipatice. În acest mod se vor obține o combinație de 24 de imagini din care 12 reprezintă preferințele, iar cealaltă jumătate aversiunile. Înregistrate pe o foaie corespunzătoare, răspunsurile conferă posibilitatea conturării unei diagrame care va relava clar tendințele fundamentale și comportamentele antisociale ale individului (autorul testului consideră că fiecare individ va face alegerile în funcție de prototipul său interior care-l va defini ca structură caracterială). Plecând de la considerarea pulsiunii ca fiind produsul dualismului, autorul testului a stabilit 4 grupe pulsionale – vectori pulsionali:

a. vectorul S – cu trebuința pulsională homosexualitate, sadism,

b. vectorul P – cu trebuința pulsională epilepsie, isterie,

c. vectorul Sch – cu trebuința pulsională schizocatatonică, schizoparanoică,

d. vectorul C – cu trebuința pulsională stare depresivă, manie.

Pentru psihodiagnostic, alegerea făcută de subiect este evaluată atât din prisma cantitativă, cât și al direcției tendinței:

a. reacția medie (când alege 2-3 imagini ale unui factor),

b. reacția „vid“, sau 0 (zero) când nu se alege nici o imagine,

c. reacția plină (când alege cel puțin 4 imagini ale unui factor).

Această metodă are o largă utilitate in studiul psihologiei criminalilor.

2. Observația psihosocială utilizată în domeniul judiciar are marele avantaj de a oferi posibilitatea cercetătorului de a fi „literalmente încojurat de obiectele cercetării lui și că nu are decât să deschidă ochii pentru a observa în plină acțiune atât pe semenii săi – bărbați și femei – cât și instituțiile și societățile pe care aceștia le-au creat“ (C.A. Mose 1967 apud Voinea, 1999, p 184). Mai exact, observația permite specialistului să urmărească sistemetic și atent, din exterior, faptele, conduitele și stările afective ale indivizilor delincvenți, permițându-se astfel elaborarea unor concluzii cu privire fie la particularitățile comportamentale în condiții de interacțiune, fie maniera în care un grup de indivizi, sau numai doi inși care interacționează, pot genera comportamente diferite de situațiile individuale. Semnificativ pentru observația realizată asupra infractorilor este poziția deținută de specialist: pentru o reușită a metodei este necesară poziția „familiară“ – cercetătorul situat în mijlocul grupului țintă, ceea ce permite o observație directă, nealterată asupra acesteia. Acest model poate fi intitulată „metoda observatorului sfidat“, mai exact subiecții sunt familiarizați cu prezența specialistului care poate remarca discret conduita altora. Punctul nevralgic al acestei tehnici constă în lipsa așa zisei „obiectivități“ care o dă eșantioanele, iar în această situație apare riscul ca subiectivitatea observatorului să influențeze foarte mult rezultatele obținute. De aceea trebuie ținut seama de :

a. gradul de pregătire al acestuia (cât de pregătit este să observe),

b. trebuind să observe ceva din care „el însuși face parte“ poate îngreuna distingerea a ceea ce este semnificativ reprezentativ mediului, mai mult, în aceste condiții se pot activa sistemele și grilele de evaluare tipice observatorului, ceea ce ar putea determina să fie remarcat doar ceea ce așteaptă, sau vrea să vadă , există un risc crescut al proiecției asupra grupului studiat.

c. există un risc crescut asupra intervenției ecuației personale a individului observator:

– tipul sintetic – va reda mai mult imaginea generală, de ansamblu asupra celor văzute,

– tipul analitic – va reda elementele de „amănunt“ ale unui aspect,

– tipul desciptiv – va reda observațiile ca fapte izolate, fară a menționa legăturile cauzale dintre ele,

– tipul explicativ – faptele constatate vor fi exprimate într-o înlănțuire logică, cauzală,

– tipul obiectiv – relatarea asupra celor observate se va face riguros, fără a se apela la interpretări, opinii,

– tipul subiectiv – se va lăsa dominat de ceea ce îl impresionează cel mai mult, ceea ce va altera foarte mult acțiunea de observație.

Pentru a evita eventualele riscuri de influențare și alterare a „materialului“ observat, se recomandă elaborarea unui plan al observației, care trebuie să cuprindă:

scopul observației,

unitatea de observație,

unitatea de înregistrare (un semn dat, un gest, o expresie adresată cuiva ceea ce semnifică atingere sa),

modalitatea de înregistrare a informației (depinde de scopul observației, a poziției cercetătorului, de predominanța calitativă sau cantitativă a obiectului de observat).

În ciuda punctelor nevralgice frecvent invocate de cercetătorii cantitativiști: este o tehnică inactivă, costisitoare (cere mult timp), este expusă la subiectivitatea specialistului, nu oferă o arie prea largă de generalizare, nu putem omite, sau sfida avantajele aduse de aceasta, mai ales in situații delicate și greu de evaluat, cum ar fi cea a delincvenței juvenile.

3. Interviul semistructurat (VEYI CURSUL DE METODE CALITATIVVE) presupune presupune un dialog pe baza unor întrebări „reper“ desfășurat într-un cadru nestandardizat de înregistrare a răspunsurilor. Această tehnică presupune:

a. interviul clinic – informațiile sunt reținute atât din ceea ce povestește subiectul cât și din maniera sa de manifestare psiho-comportamentală: expresivitatea mimico-gestuală, postura, fluența și debitul verbal, intonația, volumul și nivelul vocabularului, coerența vorbirii și a gândirii etc,

b. interviul anamnezic – sunt evaluate momentele semnificative din existența intervivatului, ceea ce permite conturarea unui profil actual al acestuia. În acest fel intervievatorul va solicita informații despre familia de de origine, mediul de proveniență a subiectului, nivel de pregătire, evenimente semnificative din viața acestuia, putându-se întrezări eventuale tendințe spre delincvență,

c. interviul focalizat – presupune o concentrare a dialogului în jurul unei teme date și permite identificarea opiniilor intervievatului vis a vis de anumite realități: integrarea în muncă, interacționarea cu cei din jur, satisfacția profesională și activități desfășurate în timpul liber.

B. Tehnicile cantitative

Acestea pot fi folosite, mai ales cu caracter predictiv, ținând seama de larga paletă de particularități ale infractorilor. În acest sens amintim:

1. Chestionarul de personalitate reprezintă o suită logică sau psihologică de întrebări, atent alese și formulate (în prealabil este stabilită o consistență internă semnificativă, se stabileste o validitate și fidelitate optimă), care permit evidențierea și evaluarea cât mai exactă a informațiilor, opiniilor și cunoștințelor deținute vis a vis de un anumit fenomen sociale, în cazul de față delincvența juvenilă. Prin conținutul său, un chestionar permite evidențierea unui grile de evaluare a subiectul față de un subiect dat, dat și tendința de fațadă. În acest sens, se recomandă utlizarea întrebărilor de control prin care se poate monitoriza gradul de sinceritate al subiectului. Vom prezenta în rândurile următoare un model de chestionar frecvent uzitat în domeniul psihologiei delincvențiale (având rol predictiv, în special):

a. Inventarul Multifazic Minnesota (MMPI)– reprezintă un chestionat cu 550 de itemi, grupați în 26 de categorii, care permit identificarea principalelor trăsături de personalitate, nivelul de adaptabilitate al subiectului în diferite situații sociale – scopul general al instrumentului fiind depistarea acelor trăsături caracteristice unor deficiențe de natura psihopatologică. Consemnul constă în clasificarea fiecărui enunț în trei categorii: Adevărat, Fals, Nu Știu, răspunsurile fiind grupate în 9 scale clinice, fiecare permitând sublinierea unor trăsături psihopatologce specifice: • ipohondrie, • depresie, • isterie, • psihopatie, • masculinitate vs feminitate, • paranoia, • psihastenie, • schizofrenie, • hipomanie. Cu toate că acești indici au o predispoziție de utilizare spre sindroame clinice, studiile practice în domeniu au demonstrat că acest instrument poate fi folosit și în condiții de normalitate. Interpretarea rezultatelor se va efectua prin raportarea notelor brute la o grilă standard care permite conturarea profilului subiectului, precum și identificarea acelor tendințe agresive și deviante.

b. Inventarul de Personalitate pentru Copii – PIC (N Mitrofan, 2000, p. 409-411) cuprinde 600 de itemi la care răspunde mama copilului intervievat, având drept scop idențificare precoce a tencințelor delincvențiale, fiind delivat din Scala de Predicție a Delincvenței (DP Scale Hampton 1970). Există un număr aproximativ egal de itemi care pot fi cotați cu adevărat sau fals, precum si un număr corespunzător de itemi subtili adăugați, evident la itemii care vizează comportamentele antisociale.dat fiind cota semnficativă în identificarea infractorilor (93%), se poate considera că această procedură este validă pentru identificarea potențialului delincvențial.

c. Chestionarul E.P.I.- H.J.Eysenck (1964), în urma studiilor anterioare, consideră că indivizii care prezintă un comportament indezirabil față de semeni prezintă valori mari la extroversiune și neuroticism: în copilăria timpurie (perioadă considerată a fi critică în dezvoltarea conștiinței unei persoane): individul extrovertit este „slb socializat“, ulterior, la maturitate acesta prezintă o tendință semnificativă spre un comportament antisocial (Hoghughi și Forrest, 1970, apud Mitrofan, 2000, p 411). Conform autorului, individul care prezintă un neuroticism crescut, asociat cu anxietate, diferă de ceilalți fie prin delincvență, fie fie prin obediență exagerată în fața legii (în funcție de gradul extroversiunii). Adaugând și variabila psihoticism, Eysenck consideră că în acest mod se poate efectua facil deferențierea între criminali și cetățenii normali.

Studii ulterioare au demonstrat că gradul de edificare privind potențialii infractori al chestionarului E.P.I este destul de scăzut, însă acesta asociat cu un alt instrument poate îmbunătăți procedurile de reabilitare.

2. Scalele de atitudini pt stabilirea atitudinilor antisociale (M. Bulgaru, 2002, p. 245 – 248) au un scop prepronderent previzional asupra delincvenței atât pentru estimarea unor conduite și tendințe antisociale, cât și pentru identificarea unor reacții de evaluare în raport cu animite valori și norme moral-juridice:

atitudini față de lege și morală – a fost elaborată de M.R.Kanz (1931) și constă într-o scală din 20 de itemi care vizează diferite judecăți asupra legii și a moralității, cum ar fi: • „legea este dușmanul libertății și al creativității“, • „legea este cea mai importantă instituție“, • „morala reprezintă înțelepciunea celor vârstnici“ etc, asupra cărora subiectul își va exprima acordul sau dezacordul. Răspunsurile subiectului vor fi însumate într-un scor comun. Scorul individual reprezintă mediana valorilor pe scală a itemilor aprobați, scorurile înalte reprezintă atitudinile pozitive ale subiectului,

atitudini față de justiție – a fost elaborată de E.A. Rundquist & R.F. Sletto (1936) și reprezintă o scală sumativă de tip Lickert cu 5 grade de intensitate a răspunsurilor(5 = complet de acord, 1 = complet în dezacord). Scala cuprinde 22 de itemi ce vizează diferite atitudini individuale față de sistemul justițial-lege: judecători, instanțe de judecată, avocați etc. Subiecții își vor exprima opinia personală alegând una din cele 5 trepte. Pentru itemii cu sens negativ scala va fi evaluată invers (treapa 1 devine polul pozitiv, iar cea de a 5-a extrema negativă). Scorul final al subiectului îl reprezintă însumarea totală a alternativelor alese, acesta reprezintă o atitudine pro-justiție.

atitudine față de lege și justiție – dezvoltată de N Watt & B.A. Maher (1958) reprezintă un chestionar de 8 itemi evaluați pe o scală Lickert în trei trepte (în acord, în dezacord, fără opinie), care-și propun evaluarea atitudinii generală față de lege și justiție. Scala este notată printr-un raport în cadrul căruia procentajul răspunsurilor este împărțit la suma procentajelor tuturor răspunsurilor (pozitive și negative), valoarea maximă a raportului fiind de 1,0. Se ridică aceeași observație ca și în cazul scalei anterioare privind itemii negativi (evaluarea va fi inversată). Un scor crescut indică o atitudine pozitivă față de lege și justiție.

atitudini față de organisme juridice – a fost elaborată de A.W.Chapman (1960) și este constituit dintr-o scală Lickert în cinci trepte de la complet acord la complet dezacord. Scala este notată prin însumarea răspunsurilor ponderate la diferiți itemi: răspunsului cel mai acceptabil din punct de vedere social (favorabil) i se vor acorda 5 puncte, în timp ce răspunsul indezirabil social (nefavorabil) va fi notat cu minim (1). Deoarece se consideră că acordul cu itemii negativi este mai puțin acceptabil, pentru a definitiva scorul se inverseză nota. Un scor ridicat indică o atitudinie favorabilă față de organismele juridice.

atitudinea față de delincvența juvenilă (W.E. Albert) – reprezintă o cale de evaluare a toleanței vs intoleranței diferitelor ersoane față de abaterile și delictele comise de minori și tineri, dar și o cale de măsurare a gradului de severitate din școlile de reeducare. Evaluându-se atitudinea generală față de infractorul minor ca persoană se permite elaborarea unor proiecte individualizate de intervenție în vederea reeaducării și, eventual, a rinserției sociale a acestuia. Instrumentul de față pornește de la două prmise atitudinale:

o atitudine severă și intransigente față de delictele și abaterile înfăptuite de minori,

o atitudine tolerantă, empatică pe tot parcursul procesului de reeducare.

Chiar dacă nu prezintă o imagine obiectivă asupra minorului infractor, ci doar un tip de atitudine: toleranță / intoleranță, acest instrument permite o primă orientare în rândul subiecților investigați

Toate instrumentele prezentate mai sus permit prezentarea destul de detaliată a personalității individului, putându-se asocia cu alte instrumente în vederea completării studiului efectuat asupra individului, facilitând emiterea unor predicții asupra comportamentului individului în viitor. Cu toate acestea, trebuie recunoscut faptul că aceste metode nu au un caracter exhaustiv, conduita, opiniile și atitudinile individului putând fi puternic afectate de situația experiemntală, de evaluare etc. Este recomandată utilizarea unei baterii complexe de teste în vederea obținerii unor rezultate valide și pertienente.

Concluzie

Devianța reprezintă un întreg ansamblul cauzal și poate fi privită ca o abatere semnificativă, îndepărtată sau nonconformistă a indivizilor de la o valoare, normă socială dată. În acest sens, o serie de autori consideră acest fenomen social ca fiind alcătuit din comportamente care violează normele (scrise sau nescrise) ale unui sistem social. Putem considera devianța ca fiind un comportament „atipic“ care se abate de la poziția standard și încalcă normele recunoscute ca definitorii pentru o anumită societate, incluzând „asimetrii“ comportamentale de la sistemul normativ-legislativ. Cauzalitatea acestui fenomen este extrem de amplă, factorii determinanți variind extrem de mult de la un caz la altul, ceea ce ridică semnificative dificultăți în identificarea, prevenirea și tratarea comportamentelor antisociale. În acest sens amintim gradul de sănătate mentală a individului deviant, mediul de proveniență, nivelul cultural, pattern-urile educaționale însușite și, nu în ultimul rând, povestea de viață a fiecărui individ delincvent.

Pentru a preveni și diminua acest fenomen social indezirabil, este necesară elaborarea unei metodologii ample (care să cuprindă mai multe aspecte determinante), pluridisciplinare. Ar fi complet neprofesionist să ne limităm doar la instrumentele uzitate într-un domeniu dat, sau doar un singur instrument general valabil. Din acest motiv este necesar să îmbinăm aspecte cantitative, standardizate cu cele calitative, care vizează analiza elementelor personale, irepetabile ale fiecărui individ, un astfel de instrument ,,mixt“ permițându-ne să avem un control destul de bun asupra variabilelor caracteristice ale fiecărui individ. De asemenea trebuie ținut seama de personalitatea cercetătorului: este necesară acceptarea temperată a trăsăturilor caracteristice acestuia (în calitatea sa de ființă umană este nemijlocit implicat în studiu cu toată subiectivitatea sa) chiar dacă studiul științific presupune o mare obiectivitate și operaționalizare. Implicată într-o măsură corespunzătoare, subiectivitatea, intuiția cercetătorului poate facilita elucidarea cazurilor deviante prin comprehensiune (înțelegerea imediată). Cu toate aceste există riscul ca intuiția să predomine ceea ce poate duce la rezultate eronate. Din acest motiv, metodologia utilizată în studiul delincvenței trebuie să constituie un sistem instrumental riguros fundamentat științific, perfect adaptat și pertinent studiului. De asemenea, este necesară conștientizarea faptului că nu există o independență sau neutralitate a instrumentelor față de domeniul vizat, întrucât acestea, indiferent de gradul lor de consistență internă, validitatea și fidelitate, luate izolat nu pot conferi o viziune teoretică unitară și clară. Acest fapt presupune elaborarea unei baterii, a unui dispozitiv metodic pertinent, consistent și mai ales valid și fidel.

Doar în acest mod putem obține o imagine aproape completă a fenomenului devianței, urmând ulterior să elaborăm tehnici, proceduri și planuri în vederea diminuarii infracționalității, a corectării cognitiv-comportamentale a minorului și, în ultimă instanța, să-l reintegrăm în societate.

II. Percepția deținutului asupra pedepsei și a mediul carceral

Maniera de evaluare a mediului carceral este direct legată de modul cum a rezolvat fiecare problema ispășirii. Când pedeapsa este apreciată ca fiind pe măsura faptei, condiția de zi cu zi exprimă o acceptare supusă a tuturor rigorilor; când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a facut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată. Ca urmare, deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ și ostil administrației locului de detenție, dominat de sentimente de victimizare.

Săvârșirea pedeapsei într-un mediu privativ de libertate ridică două probleme semnificative, a căror analiză profundă este indispensabilă în vederea evaluării posibilității de reintegrare socială a individului (Florian, 1996, p 12). Astfel, pe de o parte individul trebuie să se adapteze la sistemul axiologic și normativ (formal și informal) caracteristic acestui areal socio-cultural, iar pe de altă parte, personalitatea deținutului va suferi modificări marcante, de multe ori se poate remarca, mai ales în cazul recidiviștilor sau cei cu pedepse mari, la o reorganizare negativă a sistemului prorpiu de nevoi, ceea ce va îngreuna simțitor posibilitatea de reeducare, de reinserție socială etc. Asistăm la o reconfigurarea a priorităților, a valorilor după care deținuții își ghidează existența (activitățile și relațiile ce semenii), a modului de apreciere a diferitelor fapte individuale sau colective (cel mai adesea, deținutul va ține seama doar de interesele proprii), ceea ce sugerează un sistem de nevoi inferioare și un nivel deficitar de moralitate.

Cu cât adaptarea la viața de penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare, chiar dacă, în această situație problema incompatibilității între detinuți rămâne cronic nesoluționată, ca urmare a istoriilor individuale și particularităților de personalitate. În timp, remușcările și autoacuzările destul de sincere la depunerea individului în penitenciar, ajung să fie transformate în justificări și deculpabilizări, ceea ce-i conferă deținutului o „împăcare“ cu sine, îi ușurează conștiința.

În ceea ce privește fenomenul de percepție asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori – materiali și spirituali; obiectivi și subiectivi; sociali și psihosociali, care numai în corelație și interdependență devin relevanți pentru ințelegerea climatului specific mediului privativ. Gradul de cultură redus, dar mai ales semnificația negativă atribuită executării pedepsei cu inchisoarea, îi fac pe mulți condamnați să nu aprecieze corect mediul penitenciar. Astfel, nu de puține ori se constată o schimbare semnificativă a evaluării pedepsei sau a atitutudinii față de semeni: dacă în prima etapă a depunerii se remarcă o poziție obediență și penitentă față de mediu și condamnarea dată, în scurt timp deținutul va aprecia sancțiunea ca fiind nedreaptă, ceea ce îi va facilita apelarea la un comportament activ, prioritar orientat spre satisfacerea nevoilor personale, autoconservativ.

Fenomenul de prizonizare reprezintă, așadar, rezutatul „presiunii sociale” exercitate de grupul informal de deținuți și reprezintă o forță de contra-educație, față de eforturile educativ-terapeutice ale personalului specializat din penitenciare (D. Pécid, 1980).

II.1Fenomenul de prizonizare și deprizonizare

Încă in urmă cu decenii, criminologul canadian, D.Clemmer (1940), a semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca ,,socializarea“ la cultura deviantă a deținuților, proces prin care deținutul ajunge să adopte și să impartășească punctul de vedere al încarceraților, privind lumea din penitenciar ca societate în general. Mai mult decât atât, la scurt timp după depunere, în urma unui contact brutal cu mediul penitenciar, individul își va „reevalua“ personalitatea (atât resursele cât și carențele) și va dezvolta adevărate strategii de supraviețuire (Bowker, 1977, apud Kerner, 1982).

Prizonizarea incubă adoptarea unei atitudini ostile (fățișe sau ascunse) față de personalul închisorii, față de lumea din afară și concomitent dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale deținutilor intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității. Fără indoială, că adoptarea acestei norme carcerale ca și alte norme de același fel, atât de caracteristice subculturii în cauză, sunt generate dintr-o puternică motivație, care se subsumează așa cum am văzut că a formulat A. Maslow – categoriei de motive desemnate prin ,,necesitatea apartenenței la grup“. În această situație primul pas, motivat psihologic, va fi strădania deținutului de a se integra grupului informal de deținuți, de a-și dezvolta conduite dezirabile, predominante în acest grup, printre altele și de supunerea necondiționată față de liderul informal, chiar dacă riscă să fie văzut de cadrele de ordine și pază (gardienii). El va opta pentru situația gratifiantă (imediată) deci, va face cauză comună cu grupul de deținuți, căci aceștia sunt mai în masură să îl sancționeze premial sau penal decât cadrele.

Stanton Wheeler (1968 apud Mitrofan, 2000, p 396), subliniază că „fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deținutilor, de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă față în evoluția deținutului“, căci în cea de a doua fază din viața de detenție, se poate vedea limpede fenomenul de deprizonizare. Cu alte cuvinte, la inceputul detenției, asumarea rolului de captiv este logică la infractori, dar cu cât se apropie momentul liberării, ei vor tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. Fără indoială că și aici există o motivare calculativă, căci un comportament adecvat poate prescurta uneori în mod sensibil durata sentinței.

Referindu-se la fenomenul de penitenciarizare, G Florian (1996, p. 47-49) enumeră patru etape stadiale:

primă etapă de acomodare este dominată de teamă și supunere din partea deținutului, de un efort individual considerabil de a se adapta noului mediu și ritm de viață, sentimentul de părăsire și neputință fiind afecte definitorii acestui stadiu,

o a doua etapă, de adaptare este centrată pe căutarea recompenselor și câștigarea bunăvoinței gardienilor, activitatea condamnatului fiind dominată de cunoaștere – valorizare – conduită ( in prima etapă a detenției, condamnatul este un atent observator al mediului din jurul său, apoi in urma evaluării unor valori – formale sau informale, persoane, norme etc ajunge să dezvolte anumite comportamente, conduite),

a treia etapă, de participare, când individul nu se mai simte stingher în noul mediu, are anumite satisfacții în urma activităților desfășurate, precum și un anumit comportament activ în cadrul relațiilor interpersonale (acest lucru depinde foarte mult de gradul de dezvoltare psiho-socio-afectivă a fiecărui individ, lucru care determină o anumită acceptare a celorlalți sau a sa de către alți deținuți),

a patra etapă – de integrare este caracterizată prin gradul crescut de dependență al individului față de grupul din care face parte, cu care se indentifică și de menținerea unei stări de echilibru în plan somato-psihic.

După cum putem remarca, procesul adaptativ al deținutului în mediul carceral este direct influențat de gradul crescut al frustrării afective și informaționale, astfel că acesta va dezvolta o serie de relații cu ceilalți deținuți doar în vederea satisfacerii anumitor interese materiale imediate. De asemenea, stadialitatea deținutului vizează și o schimbare de optică asupra mediului carceral: dacă în primele etape constatăm o revoltă asupra anumitor fenomene, în tip aceștia vor dezvolta o anumită pasivitate, devenind „spectatori“ pasivi pe toată durata detenției.

II.2. Moralitatea în mediul privativ

Penitenciarul reprezintă un mediu social cu o heterogenitate crescută, varietatea crescută a deținuților îngreunează simțitor dorința de a elabora o clasificare detaliată. Însă, ceea ce poate fi considerat un numitor comun tuturor indivizilor privați de libertate în constituie tendința accentuată a a cestora de a-și justifica fapta, de unde și sintagma folosită adesea la adresa acestora: specia care se plânge“ (Florian, 1996).

II.3. Tipologia delincvenților

Administrația penitenciarului primește în custodie două categorii de deținuți (Mitrofan, 2000, p 393):

a). cei care se consideră vinovați

b). cei care neagă orice vinovăție.

Interpretarea lor asupra faptelor este diferită și mai ales comportamentul în timpul detenției. Cei din urmă au frecvente crize depresive cu toate consecințele ce decurg de aici. Problema justificărilor infracționale și cea a recidivei sunt prezentate pe larg, accentuându-se diferențele dintre diversele categorii de condamnați.

A doua distincție este determinată de nivelul cultural al deținuților: cei cu studii sunt mai socializați, compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii, depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație (vorbire elegantă, îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur, legături strânse familia, abonați la presă, deschiși la dialog etc.). Ceilalți sunt marcați de eșecurile existențiale înregistrate până atunci, pentru ei viața nu mai e o construcție permanentă ci o supraviețuire pur și simplu – mulți dintre ei ar putea fi numiți „cei care nu au ce pierde“(Florian, 1996, p 54), pentru că nu au „carte“, nu au o calificare, nu au o familie, nu au casă, nu au sănătate, nu au prieteni etc.

A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate psihică pe timpul executării pedepsei: o prima categorie își păstrează echilibrul sufletesc datorită unor caracteristici de forță a Eu-lui (diagnosticați eficient cu „Inventarul de Personalitate California“); a doua categorie sunt cei care intră în penitenciar cu dezarmonii ale personalității, care se accentuează, deși uneori deținuții au certe beneficii din acest refugiu în tulburarea psihică; a treia categorie se referă la cei care, pe un fond de normalitate, au căderi depresive în care nevoia lor de ajutor trebuie satisfăcută în mod calificat.

În sfârșit, deținuții se mai împart în cei care muncesc și cei care nu muncesc. Este greu de înțeles pentru cei din afara sistemului penitenciar, ce înseamnă „ieșirea la muncă“: ritualul părăsirii închisorii în fiecare dimineață, schimbarea echipamentului penal cu cel de lucru, fixarea normelor pentru ziua respectivă, controlul calității operațiilor, problemele legate de protecția muncii, lucrul în echipă, întreținerea utilajelor, subordonarea în fața unor deținuți cu studii care conduc practic operațiile, pauza de masă, schimbarea echipamentului de lucru cu cel penal, îmbarcarea în mașini la terminarea zilei, ritualul intrării în închisoare, apelul, baia etc. Implicațiile muncii pentru deținuți sunt imense. Dar cei care pot munci sunt puțini pentru că nu au ce, sau nu au calificarea necesară. Pentru ceilalți, detenția este un calvar.

În acord cu analiza originală a secretariatului celui de-al VI-lea Congres al Națiunilor Unite, există urmatoarele tipuri de personalitate ale delicvenților (Mitrofan, 2000, p 386 – 389):

A) Delincventul înveterat

Definițiile delincventului înveterat pot să varieze după contextele sociale, culturale și politice, dar unele elemente comune par să fie universal recunoscute, precum un comportament repetitiv obișnuit, care face să apese o amenințare gravă asupra securității semenilor săi; o agresivitate persistentă, însoțită de o indiferență absolută în privința consecințelor; o infracțiune deosebit de gravă, constând în provocarea – sau în amenințarea de a provoca – o leziune corporală importantă. În plus, definiția legală judiciară a delincventului înveterat poate să fie însoțită de o definiție psihiatrică sau psihologică a „anormalității“. În această privință, a decide asupra a ceea ce este normal față de ceea ce nu este normal implică un proces de evaluare al cărui țel este aprobarea sau dezabrobarea, în conformitate cu un sistem valori fundamentale. Aceasta înseamnă că la scară mondială nu există uniformitate în privința interpretării noțiunii de delincvent înveterat. Ba mai mult, definiții prea lungi sau vagi descrieri conceptuale riscă să aibă consecințe negative, atât în ceea ce privește stabilirea sentințelor, cât și protecția drepturilor acestor delincvenți.

B) Delincventul primejdios

Noțiunea de „caracter primejdios“ această calificare implică mai mult necesitatea de a recurge la măsuri mai severe față de delincvent, decât să constituie o afirmație privind starea sa, care poate fi verificată pe baza unor elemente de prevedere sigure. Ca regulă generală, noțiunea de „caracter primejdios“ se bazează pe urmatoarele criterii: gravitatea infracțiunii, numărul de infracțiuni săvârșite anterior, starea mintală a delicventului și probabilitatea ca delincventul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate. În general, un criminal primejdios este considerat ca un individ impulsiv, incapabil de a resimți un sentiment de culpabilitate, de rușine, de anxietate sau de simpatie, fără țel și fără ideal în viață, brutal, mai cu seamă sub influența alcoolului sau a unor stupefiante având un efect depresiv asupra sistemului nervos central.

C) Delincventul dificil

Spre deosebire de delincventul primejdios, care este definit în funcție de factori juridici și clinici, delicventul dificil este acela care este astfel denumit de către autoritățile corecționale din cauza greutăților pe care le are de a se adapta rigorilor și privațiunilor detențiunii, mai cu seamă din cauza personalității sale, într-un mediu fizic strict delimitat și pe o perioadă de timp considerabilă. Aceste persoane se găsesc adesea în închisori de securitate maximă, la secret sau în detenție de protecție. Unii din ei au instincte de pradă, alții sunt victime în interiorul închisorilor. Oricare ar fi situația, ei sunt produsul condițiilor și al privațiunilor specifice vieții în închisoare, care tinde să cauzeze claustrofobia și care, în fapt, cauzează la majoritatea deținuților toate simptomele acesteia. Totuși, aceleași persoane pot să nu fie deloc dificile, odată ce au fost puse în libertate.

Într-un studiu preliminar care se referea la mai multe culturi diferite și îngloba 12 țări, Institutul de Cercetări al Națiunilor Unite asupra apărării sociale a constatat că, în general, faptul de a fi repartizat unei instituții de securitate maximă nu era în funcție directă de crima pentru care delincventul era condamnat sau de severitatea pedepsei, ci mai curând de riscul pe care îl prezenta cel interesat din cauza comportării sale în închisoare. Acești indivizi în general sunt aceia care sfârșesc la secret, măsură care este prevăzută pentru protecția deținutului însuși, pentru protecția celorlalți deținuți și ca pedeapsă pentru încălcarea regulamentului închisorii.

Așadar, deținuții dificili sunt aceia care pun probleme administrative, mai curând decât probleme de securitate. Unii dintre ei nu sunt în stare să se adapteze mediului lor, chiar în afara închisorii; cea mai parte dintre ei pun probleme cronice de ordin administrativ, datorită faptului că refuză să se conformeze regulamentului întreprinderii, sau din cauza proastelor raporturi pe care le au cu ceilalți. Totuși, aceștia sunt acei care sunt astfel definiți de către agenții sistemului care sunt responsabili de paza lor și de ordine a instituției, numai pentru că nu se poate avea încredere în ei.

D) Deținutul pe termen lung

Întemnițarea pe termen lung este de asemenea o noțiune relativă, fiindcă practica în materie de aplicare a pedepselor variază de la o țară la alta, acesta fiind în funcție de existența sau de absența pedepsei capitale.

În ceea ce privește această categorie de deținuți este posibil să se facă deosebirea între deținuții care pot să prezinte o amenințare fizică pentru societate, pentru personalul închisorilor, pentru alți deținuți, cât și pentru ei înșiși; și cei care au fost condamnați la o pedeapsă de lungă durată fiindcă societatea consideră crima pe care au săvârșit-o ca așa de oribilă, încât o lungă condamnare este singurul mijloc de a stigmatiza cum trebuie asemenea fapte. Oricare ar fi deosebirea făcută în această privință, întemnițarea comportă o atingere a drepturilor omului și, ceea ce este și mai important, impune o privațiune de responsabilitate. Cu cât pedeapsa este mai lungă, cu atât condițiile în care ea este ispășită sunt mai stricte, și cu atât mai mult izolarea și alienarea deținutului vor fi mai penibile și mai durabile.

E) Inadaptații social

Această etichetă va putea fi folosită pentru toți aceia ce nu sunt capabili să se conformeze exigențelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea: delincvenții care suferă de o boală sau de o deficiență mintală, aceia care au probleme speciale, ca obsesia sau constrângeri sexuale, alcoolicii sau cei care se droghează, cei care suferă și de alte tulburări. Întemnițarea nu este în stare să îndrepte aceste defecte sau aceste deficiențe, dar societatea nu este dispusă să păstreze în sânul său acești indivizi, din cauza amenințării pe care o reprezintă și a fricii pe care o inspiră. În același timp, este evident că faptul de a-i închide în temnițe ca delincvenți pe termen lung nu rezolvă problemele societății și nu corespunde nevoilor acestor deținuți.

În concluzie, cu privire la tipul deținuților, dacă tratamentul în afara instituțiilor penitenciare ar fi încununat de succes, populația închisorilor și a instituțiilor penitenciare ar fi compusă dintr-o proporție din ce în ce mai mare de mari delincvenți. Desigur că fiecare țară trebuie să se străduiască să găsească o soluție corespunzătore nivelului de sensibilizare a publicului, a dezvoltării sale sociale și culturale și a resurselor sale de mână de lucru, dar ar putea fi folositor să se definească obiectivele fundamentale ale metodelor și ale mijloacelor de tratament a populației reziduale a închisorilor.

II.3. Ierarhia și Statutul

Din punct de vedere psihosocial, deținuții dintr-o instituție penitenciară reprezintă un grup uman care deține toate caracteristicile unei astfel de formațiune socială. Astfel, se întâlnesc și în acest mediu roluri formale și informale, apar lideri formali și informali care pot influența manifestările și existența grupului. Carierele infractionale mai deosebite ale unora dintre ei conferă aura unor lideri capabili de orice sau, in rare cazuri, având aptitudini socio-afective, o audineță mărită in masa deținuților obișnuiți.

În general, prin ierarhie înțelegem un sistem de priorități în raport cu importanța acordată lor. În conștiința comună, ideea de ierarhie este asociată cu o dispunere spațială pe verticală, elementul de deasupra fiind preferat celui de dedesubt. Prin statut înțelegem poziția ocupată de o persoană intr-un grup. În cadrul mediului pivativ unii deținuți beneficiază de mici avantaje, datorită unor activități pe care le desfășoară, iar in acest caz statutul lor crește.

Există o serie de factori interiori și exteriori care determină relațiile deținuților

factori ce țin de remodelarea identitară a deținuților – o identitate personală, specifică,

factori care determină structurarea identității viitorului deținut, cu influențe asupra modului de comitere a infracțiunii – țin de istoria personală a fiecărui deținut; și

factori post act/exteriori deținuților. Acești factori exercită influențe asupra deținuților după intrarea în închisoare.

Aceste trei tipuri de identitate se sprijină pe integrarea (totală sau relativă) a valorilor morale specifice.

Structura status- rol este o componentă importantă privind gradul de funcționalitate a grupului de deținuți. Între deținuți există un procent mare de indivizi cu un ego slab, cu o imagine precară asupra propriei persoane, cu o mare nevoie de dependență și o schiță neclară și întunecată asupra viitorului. Cu toate acestea, din motive administrative o serie de condamnați dețin „funcții“ de responsabilitate: „șef de departament“, etc. Aceste responsabilități sunt acordate unor deținuți care corespund unui anumit profil, dar de multe ori sunt descoperiți lideri informali a căror autoritate este incontestabil mai mare decât a celor numiți oficial. În mod obișnuit sunt preferați cei care sunt mediocri, dar care știu să se poarte, care reprezintă constant un anumit stil în relațiile cu ceilalți. G. Florea (2003) consideră că „liderul acceptat de cei mai mulți deținuți este cel care își exercită puterea din mijlocul grupului și nu din fața lui“

Personalul închisorii încearcă să impună o anumită ierarhie formală, dar în cele mai multe cazuri aceasta corespunde cu cea informală. Statutele avute „afară“ tind să se mențină și pe parcursul executării pedepsei. În acest sens se poate înțelege cauza pentru care indivizii cu o „istorie personală deosebită“ (cum ar fi pregătirea superioară) vor fi ținuți la distanță sau chiar persecutați pentru ca sunt un motiv de umilire pentru majoritatea celorlalți care se simt inferiori.

În fruntea ierarhiei informale se află șmecherii, statutul acestora se obține odată cu îmbogățirea experienței de penitenciar, cu creșterea valorii sumelor furate sau jefuite, cu gradul de îndrăzneală și de inventivitate implicate în actul infractional. Statutul de șmecher poate fi dobândit și prin protecția unui prieten sau rude aflate în penitenciar, dacă aceasta din urmă are o poziție ierarhică superioară. Urmează apoi în ierarhie impresia, indivizi ce afișează și pretind un statut ridicat, dar fără fi capabili să-l mențină un timp îndelungat. În a treia linie ierarhica sunt nepoții, cei ce îndeplinesc muncile de curățenie și ordine, la discreția celor cu rang superior. Rolurile sociale sunt insă mult mai diversificate. Personalitățile deosebite cu un statut foarte ridicat sunt numite jupâni, iar un nume generic dat celor din zonele inferioare de ierarhie este fraier.

Există insă și lideri informali, al căror statut ridicat se datorează pregătirii lor profesionale sau intelectuale. Statutul poate evolua rapid în funcție de avantajele de care cei din pozitiile superioare pot beneficia, de la așa numiții căutați, (persoanele ce primesc pachete). Un fraier sau nepot intră rapid în grupul smecherilor dacă este căutat.

Subcultura de penitenciar susține instalarea unei asemenea ierarhi. Sistemul deținuților de culegere a informațiilor se focalizează asupra noilor veniți pentru a afla infracțiunile pentru care au fost condamnaț, statutul social exterior, probabilitatea de a fi căutat. Când informația nu este suficientă, sau accesibilă, noul deținut este supus testelor, adică unor situații impuse de cei din grupul în care a fost repartizat, pentru a i se determina reacțiile și stabili statutul. Deținuții consideră că, în general, odată stabilit statutul (prin această metodă) acesta nu se mai schimbă.

Deținuții au o ierarhie depreciativă a infracțiunilor pe care le-au săvârșit. Pe baza acesteia o serie de deținuți dobândesc un statut de paria, fiind izolați și sancționați de către grup. Aceștia consideră inacceptabile: atacarea și terorizarea copiilor, homosexualitatea, omorul sadic sau omorul părinților sau bătrânilor. Cea mai evidentă reacție ostilă este față de violatori, mai ales când victimile sunt minori. Reacția ostilă merge de la izolare până la agresarea zilnică.

II.4. Psihologia persoanei deținute

Pentru a putea realiza o analiză completă și profundă asupra profilului psihologic al persoanei deținute, trebuie avut în vedere caracteristicile mediului carceral, a componentelor tipice acestuia: structura socială, comunicația și status-rolurile jucate de deținuți.

Comportamentele structurale ale grupurilor de deținuți sunt:

a) structura formală și informală a grupurilor de condamnați. Din necesități organizatorice, o serie de deținuți primesc din partea administratiei (șef de echipă, șef de detașament) unele responsabilități. Rareori însă această organizare oficială corespunde cu cea neoficială. Relațiile informale bazate pe antipațiile și simpatiile interpersonale sunt subordonate satisfacerii trebuințelor fundamentale pentru toți deținuții;

b) structura status-rolurilor își pune amprenta și pe funcționalitatea grupurilor de deținuți. Între detinuti există un mare procent de indivizi cu un ego slab, cu o imagine nefavorabilă asupra propriei persoane, cu o crescută nevoie de dependență și cu o imagine neclară sau chiar întunecată asupra viitorului. Se poate vorbi chiar despre mentalitatea de deținut, bineînțeles cu caracter tranzitoriu care se poate recunoaște după câteva aspecte la o parte din deținuți: lamentare permanentă, subordonare oarbă, autodepreciere, eforturi precipitate de protecție împotriva oricăror noi frustrări, pierderea vitalității, obsesia culpabilității. Cu toate acestea, există o serie de necesități psiho-sociale care se cer satisfăcute și care, în grupurile cu o anumită vechime, au caracteristici precum securitatea, afecțiunea, informarea, identitatea (grupul își cunoaște problemele și își recunoaște poziția în spațiul de viață) etc.

c). o a treia componentă a profilului general asupra mediului privativ o constituie comunicația cu cele doua forme ale sale: cea formală și cea informală. Sistemul peninteciarului fiind un sistem puternic ierarhizat, comunicația formală se realizează preponderent de sus in jos: dinspre administrație spre deținuți. Acest tip de comunicare, informare nu mulțumește nevoile deținuților, din acest motiv mesajele orale care circulă între deținuți capătă o valoare semnificativă. Acest lucru este reprezentat de zvonuri care alături de argoul specific mediului (o formă de „descriere a mediului de activitate“ al infractorilor care face apel destul de mult la expresii țigănești) constituie forma informală de comunicație. Referindu-se la comunicarea non-formală, în speță la argoul mediului carceral, T. Tandin (1993, p 35) consideră că un deținut este cu atât mai recuperabil psiho-social, cu cât folosește mai puțin argoul din penitenciar.

O descriere amplă și plină de conținut asupra deținutului întrat în mediul privativ o relaizază N. Mitrofan (2000, p 394): „Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar este traumatizat din punct de vedere psihologic. Venind în locul de detenție deja tensionat de contactul cu autoritățile judiciare, de desfășurarea procesului, se vede dintr-o dată frustrat de ambianța obișnuită familială, profesională și nu mai poate dispune de petrecerea timpului său liber. La aceasta contribuie o sumă de alte elemente frustrante caracteristice noului mediu în care intră, căci locurilor de detenție, ca și altor medii închise, le sunt specifice un set de particularități cu influență stresantă asupra integrității psihice și psihosociale a deținutului primar. În acest sens, particularitatea esențială a detenției este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalității prin obligativitatea purtării uniformei penale, care standardizează modul de viață și estompează diferențele individuale caracteristice vieții libere“.

Planul afectiv este cel care suportă gamă largă de frustrări resimțite de condamnat. Coloratura pozitivă sau negativă este în mod curent legată de perceția deținutului față de pedeapsă, maniera de trăire a ispășirii: dacă acțiunea punitivă este considerată pe măsura infracțiunii, penitentul va prezenta o conduită de acceptare, obediență în fața tuturor rigorilor. Însă, în cazul în care pedeapsa este percepută ca fiind mult prea aspră pentru fapta comisă, deținutul va prezenta o conduită revendicativă, ostilă față de administrația penitenciarului, fiind dominat de sentimentul de nedreptate, suferință.

Diminuarea gamei contactelor fizice, psihice și psihosociale, reprezintă o altă particularitate a vieții din penitenciar, sărăcia vieții de relație având implicații profunde asupra capacității individului de a-și juca rolurile normale și reducând puternic posibilitatea de interacțiune psihosocială cu semenii. Urmărind o cunoaștere cât mai fidelă a fenomenelor psihice și psihosociale ce se manifestă în locurile de detenție, se impune o tratare diferențiată a deținuților primari și a celor recidiviști. Pentru deținutul nerecidivist, impactul detenției este mai dramatic, existând manifestări neuro-vegetative multiple și variate, emoția dominantă fiind angoasa caracterizată printr-o agitație dezordonată sau printr-o închidere meditativă. Deținutul primar retrăiește și rememorează detaliile faptei, momentul arestarii și despărțirii de familie; așadar, se conturează o nevoie acută de comunicare, de ușurare și descarcare emoțional-afectivă.

În ceea ce privește structura personalității infractorului, specialiștii prezintă următoarele modificări la nivelul structurilor afectiv-relaționale:

scade pragul de toleranță la frustrații;

sedimentarea unui sentiment de devalorizare și de nedreptate;

contradicții interne ale Eu-lui;

distorsiuni ale mecanismelor de apărare;

se consolidează egocentrismul;

O astfel de configurație a egocentrismului creează infractorului o structură aparte de neacceptare și neadaptare la o disciplină cotidiană, la exigențele normelor de conviețuire socială. Un aspect important legat de cele enunțate anterior îl constituie violarea permanentă, constantă a intimității: totul se petrece în fața celorlalți, ceea ce cauzează în timp o tocire grosieră a sensibilității și dezvoltarea convingerii că totul este permis, iar răutatea și defectele, general valabile. Venind în relație cu autoritățile, ei nu pot suporta caracterul prohibitiv, autoritar, sancționator al comportamentelor acestora. Este vorba de o atitudine reactivă, agresivă, de hipersensibilitate la orice formă de restricție sau impunere. De aceea se spune că pragul lor de toleranță se află la cota zero.

sentiment de culpabilitate;

se consideră izolat și respins;

se consideră victima unor nedreptăți judiciare;

prezintă tendințe de bravare și simulare;

crește spontanietatea acțiunilor deviante dată de necesitatea satisfacerii rapide a pulsiunilor instinctiv-emoționale;

manifestă un comportament delictual polivalent.

Din punctul de vedere al administrației penitenciare, perioada de executare a pedepselor se împarte în trei: carantina, executarea propriu-zisă și perioada pregătirii pentru libertate. Fiecare dintre acestea au caracteristici și solicitări diferite (Florian, 2006).

Perioada de carantină se prelungește dincolo de cele 21 de zile – prevăzute mai ales din considerente medicale – până când deținutul nou depus ajunge la o formulă de viață acceptabilă. Apar multiple somatizări la cei care vin pentru prima dată: slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri la membrele inferioare, sunt dezorientați în timp. Șocul depunerii este direct proporțional cu dezordinile emoționale preexistente: cei cu un Eu slab, cei imaturi afectiv și social, cei bolnavi, în general suferă cel mai mult. Ceva mai târziu – o lună, două – se instalează sentimentul de victimizare, când deținutul realizează amploarea pierderilor din cauza condamnării, handicapul situației familiale, profesionale și sociale. Așteptarea uneori a clarificării situației juridice, nesatisfacerea nevoii de ajutor, sentimentul de neputință și deposedare accentuat de prezența celorlalți deținuți cu care nu-și poate găsi la început afinități, măresc chinul depunerii.

Destul de repede, dezamăgirea ia locul disperării: părăsiți de familie („în penitenciar îți cunoști prietenii de afară“), luarea forțată a bunurilor personale de către deținuții mai vechi, conflictul cu mentalități și stiluri de viață greu de conceput înainte, imposibilitatea de a rămâne la distanță de partea rea a vieții de grup, grăbesc aderarea deținutului la normele și valorile informale. După încercări de menținere a unor conduite mai înalte, după ce văd că prestigiul are alte coordonate (forța fizică, rămânerea în libertate puțin timp între două condamnări), după ce constată valoarea excepțională a „pachetului“ etc, apare tendința să folosească argoul, să se integreze în viața de detenție.

Executarea propriu-zisă a fost denumită așa deoarece cuprinde cea mai mare parte a pedepsei în care se încearcă modelarea deținuților, iar munca este principala activitate a majorității acestora. Cei mai mulți condamnați s-au edificat asupra principalelor probleme, și-au găsit locul în cadrul relațiilor de grup, încălcarea regulilor formale este tot mai rară. Cei mai în vârstă relevă faptul că regimul legal de detenție nu creează neajunsuri majore. Așa cum a rezultat în cadrul interviurilor luate deținuților și deținutelor greutățile vin din interiorul grupurilor de condamnați, din relațiile ce se stabilesc între ei (ele).

După cum reiese din cele de mai sus, psihicul persoanei carcerate suferă modificări semnificative, în special pe latura afectiv-motivațional caracterială. De pildă, într-un studiu recent vizând particularitățile afective ale deținuților au reieșit în evidență o serie de caracteristici tipice fiecărei nivel de vârstă (Florian, 1996, p 35): pe cei cu vârsta între 18-21 de ani îi caracterizează insecuritatea și naivitatea; pe cei de 22-25 de ani dorința de afirmare, la cei de 26-35 de ani se remarcă o accentuată teamă de compromitere, devalorizarea familiei și un puternic sentiment de retard afectiv (mai ales la recidiviști). Cei cu vârsta cuprinsă între 36-45 de ani manifestă o puternică detașare, conservatorim și refuz pentru învățare, iar pentru cei de 46 de ani sentimentul de inutilitate și abandon, nevoia de susținere morală și materială sunt definitorii alături de atrofierea sensibilității și dilatarea drepturilor mereu solicitate de la mediul penitenciar. La deținute apar o serie de caracteristici suplimentare legate de sentimentul de gelozie (ca reacție la sentimentul de părăsire), atașament puternic față de familie, senzația de inutilitate și culpabilitate (lucru stâns legat de maternitatea implinită, sau nu).

La nivel motivațional, se poate observa mare complexitate: un prim grup de mobiluri îl constituie motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicația faptei comise, un al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncționale, precum și sursele de satisfacție / insatisfacție pe parcursul executării pedepsei, iar ultimul grup ar cuprinde probleme specifice unei categorii distincte de deținuți: bărbați, femei, tineri, vârstnici, recidiviști, nerecidiviști, condamnați pe viață.

Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere a spațiului de viață, a timpului personal (suspendarea viitorului, relativizarea trecutului) și a comportamentului social (izolare, abandon). Stresul prelungit în faza de anchetă, intrarea într-o colectivitate de anonimi, controlul riguros asupra conduitei, dependența de personal, densitatea umană (supraaglomerarea) favorizează apariția și cronicizarea unei patologii specifice. Apatia, lipsa inițiativei, pierderea interesului pentru lucruri, oameni și evenimente, anestezia afectivă, incapacitatea de a mai face planuri, resemnarea fatalistă, toate acestea conturează nevroza penitenciară. Inexistența nici unui spațiu personal, absența unui refugiu, a sta zilnic 17 ore treaz într-o ambianță monotonă, epuizarea subiectelor de discuție, conduc frecvent spre căderi afective, degradarea imaginii de sine și, desigur, adaptări patologice. Alte câteva elemente specifice universului carceral explică dimensiunea sa patologică: susținerea afectivă din partea rețelei sociale imediate este minimă; în cursul primelor experiențe penitenciare se dobândește o resemnare care reprezintă o componentă constantă a personalității deținutului; pierderea controlului asupra mediului generează frecvent stări depresive; sentimentul eficacității personale este anulat prin lipsa cronică a posibilității de a-și experimenta aptitudinile, de a avea succes (N.Mitrofan, 2000).

II.5. Adaptarea la regimul de detenție

Pe plan personal apar două grupuri de probleme în ceea ce privește executarea unei pedepse privative de libertate: • adaptarea la normele și valorile specifice cadrului de viață din penitenciar; • evoluția ulterioară a personalității condamnatului. Modificarea percepției asupra gradului real de vinovăție „ușurează“ conștiința deținutului și, de multe ori, se poate asista la modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial deținutul consideră că pedeapsa este măsura faptei, ulterior o apreciază ca fiind prea aspră. Ca urmare, de la un comportament supus, de penitență, deținutul trece la unul în care interesul personal, egoismul și autoconservarea primează. În penitenciar, valorile morale însă nu se anulează, ci există și se realizează ca valori într-o ambianță socială aparte.

Frecvent se constată o adaptare pasivă la condițiile vieții din închisoare prin adoptarea unei atitudini filosofice sau evitarea concentrării pe anumite probleme incomode. Chiar dacă mulți deținuți au avut înainte de a veni în penitenciar o personalitate robustă, în timpul executării pedepsei cu închisoarea se instalează o sensibilitate progresivă la mediu, o intoleranță emoțională, agravată de lipsa posibilității de a se sustrage realității prin imaginar.

Sunt necesare și câteva observații de natură etologică, după cum afimă N. Mitrofan, la deținuti, instinctul teritorialității este inhibat pentru că nu-și pot marca teritoriul care le-a fost atribuit (patul deseori este împărțit cu alt deținut); valorizarea spațiului de viață – atât de vizibilă la oamenii liberi –este devansată de amploarea frustrărilor înregistrate la nivelul tuturor celorlalte nevoi; agresivitatea are alte forme decât cele violente și anume, crearea dependenței, manipularea informațiilor, redistribuirea pachetelor cu alimente, împiedicarea participării la activități recreative, însușirea hainelor penale aflate in cea mai bună stare etc. Înhibarea agresivității este determinată, în mare măsură, de gardienii care subliniază permanent ierarhia formală existentă în închisoare și impun ferm respectarea ei.

Relațiile interpersonale, activitatea controlată, regimul strict, lipsa informațiilor, desfășurarea monotonă a programului zilnic, ca și bariera psihosocială dintre deținuți și funcționarii penitenciarului constituie un alt grup de particularități ale vieții din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de către deținutul primar ca o atingere a integrității sale. Se consideră, afirmă N. Mitrofan (p. 394), că particularitățile vieții de penitenciar, precum și caracteristicile personalității deținutului primar generează următoarele tipuri de „situații adaptative“ ale acestuia la regimul de detenție:

1. Comportamentul agresiv caracterizat prin rezistența deschisă la regimul vieții din penitenciar, reliefăndu-se adevărate „crize ale deprimării“ ce se manifestă prin comportamente agresive îndreptate către alți deținuți sau chiar cadre, ca și prin reacții autoagresive – automutilări și tentative suicidare.

2. Comportament defensiv (de retragere) care semnifică interiorizarea, izolarea deținutului primar de comunitatea celorlalți deținuți și de viața din penitenciar, el constituindu-și o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.

3. Comportament de consimțire prin care se înțelege conformarea pasivă a condamnatului la normele și regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sacțiuni suplimentare .

4. Conduită de integrare conform căreia deținutul primar se relaționează activ cu ceilalți deținuți și mediul de detenție. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la deținuții condamnați pe termene lungi.

După cele enunțate anterior, putem considera mediul și climatul carceral ca fiind o ambianță psihologică generală, compusă din:

percepția deținuților asupra normelor și valorilor oficiale, proprii mediului carceral,

percepția sistemului de pedepse și recompense utilizat în unitatea respectivă,

evoluția în timp a relațiilor dintre cadre și deținuți,

audiența în rândul deținuților a deciziilor majore ale administrației: cunoașterea succeselor, dar și a eșecurilor în procesul de recuprare socială a deținuților,

influența prejudecăților și a zvonurilor specifice penitenciarului,

maniera de reflectare în relațiile interpersonale a situației materiale ale penitenciarului, cât și a condițiilor spirituale (gradul de cultură a personalului, dotarea închisorii cu mijloace culturale, carcteristicile psiho-sociale ale cadrelor și a deținuților).

Teritorialitatea

Fenomenul de teritorialitate „reprezintă caracteristica grupurilor și a indivizilor din interiorul acestora de a-și delimita teritorii și de a avea anumite comportamente specifice in raport cu acestea“ (Stănișor, 2004) Termenul a fost luat din etologie unde teritorialitatea se intâlnește in comportamentul celor mai multe specii de animale superioare.

Se pot distinge două tipuri de teritorii:

-primare, în care individul/grupul poate exercita un control total, iar utilizarea teritoriului este de lungă durată (dormitor, pat);

-secundare, care sunt utilizate in mod regulat, dar controlul asupra lor nu se exercita decât în momentul utilizării (locul la masă, in bancă).

În cadrul acestor teritorii indivizii, sau grupurile au comportamente specifice dintre care cele de apărare sunt cele mai importante (vorbirea în șoaptă). Atât grupurile, cât și indivizii marchează de regulă, teritoriile. Pentru aceasta sunt utilizați marcatori de graniță care pot fi centrali, pentru a marca zona cea mai importantă a unui teritoriu. Ca marcatori pot fi utilizați: haine, afișe, fotografii, desene.

Legat de teritorialitate este spațiul interpersonal, care poate fi delimitat in zone ale acestuia:

-zona intimă până la 45 cm;

-zona personală 45-120cm;

-zona socială 1,2-3,6 metri .

În fiecare zonă se pot desfășura diferite activități, iar accesul în interiorul lor este strict reglementat.

Studierea acestui fenomen în mediul privativ îmbracă forme specifice. La prima vedere, se pare că teritorialitatea deținuților nu determină agresivitate teritorială. În primul rând, deși există supra-aglomerare, spațiul fiecărui deținut nu este marcat cu obiecte personale. Există chiar interdicția formală de a marca acest spațiu (prin abțibilduri, fotografii). Prin urmare, percepția acestui spațiu este mai puțin personalizată și în consecință, neinterpretată ca prioritate. În al doilea rând, comportamentul agresiv este mascat datorită strictei supravegheri.Totodată motivația teritorială este surclasată de alte motivări (hrana, igiena, asistența medicală, activități culturale).

Legat de fenomenul de teritorialitate este și modul de utilizare a paturilor în funcție de ierarhie, în subcultura de penitenciar: cel care doarme la patul doi (două paturi suprapuse) este un nepot, un fraier și este tratat ca atare; șmecherii își aleg patul nr.1. Când nu există suficiente paturi nr.1 pentru toți deținuții de rang superior, aceștia preferă să stea câte trei în două paturi alăturate. În general, în mediul privativ conflictele motivate de fenomenul de teritorialitate sunt mai puțin frecvente.

Zvonul

Distincția între comunicarea oficială și cea neoficială a devenit un fapt cotidian. Mergând mai departe vom face deosebirea între comunicarea instrumentală și cea consumatorie. Prima urmărește realizarea unui scop, cealaltă un climat destins, securizant. Informațiile care circulă pot fi sub forma de știri și zvonuri (informații neverificate). Zvonul, ca realitate psiho-socială, îndeplinește un rol semnificativ – purtător al unui conținut specific, dar mai puțin cultural și mult afectiv, credibilitatea lui fiind asigurată mereu de existența un precedent, iar conținutul său intră în sfera de interese și temeri permanent actuale în comunitatea deținuților.

Zvonul reprezintă o afirmație prezentată drept adevarată, fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Zvonurile sunt puse în circulație pentru că au o dublă funcție: de a explica și de a atenua anumite tensiuni emotionale.

Circulația zvonurilor este dependentă de:

contextele sociale (circulația informației formale);

trăsăturile de personalitate ale indivizilor;

nevoile psihologice ale indivizilor și grupurilor.

Lucrarile lui Allport și Postman (1965) au evidențiat trei legi de transmitere:

legea sadiciei sau nivelării (pe măsura ce zvonul circulă, el tinde să devină mai scurt, mai ușor de ințeles și relatat);

legea accentuării (întărirea anumitor detalii care dobândesc un loc central in semnificația zvonului);

legea asimilării (conservarea și reorganizarea informațiilor în jurul unor motive centrale).

Circulatia zvonurilor apare ca un sistem de condicizare a fricii și incertitudinii în fața situației ambigui. De asemenea, circulația zvonurilor, este corelată cu forma, cantitatea, calitatea și credibilitatea informației oficiale sau formale. Cu cât aceasta din urma este mai săracă, mai incompletă sau puțin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonurilor. Asemenea condiții pentru circulația zvonurilor se intâlnesc și în climatul penitenciar și reprezintă un ecran proiectiv al fenomenologiei umane, un zgomot de fond pe care se grefează problematica psihologică a unor indivizi tensionați permanent de situația in care trăiesc și de relațiile ce se stabilesc intre el.

Zvonul în mediul penitenciar deține câteva funcții semnficative:

funcția informativă – mesajul cuprinde mai degrabă situații particulare inedite și aspecte noi ale evenimentelor cunoscute,

control social – are ca finalitate autorizarea unui anumit punct de vedere, o manieră aparte de interpretare a unui eveniment. De asemenea permite creșterea prestigiului liderului de opinie și implicit autoritatea acestuia,

funcția de evaziune – compensează sărăcia calitativă și cantitativă a aspectului informațional și afectiv.

Toate aceste funcții asigură deținuților un sentiment de comunicare și participare socială, dezvoltând in timp conformismul individual. Există o serie de preocupări constante ale deținuților care exprimă condiția lor specifică:

modificări de legislatie penală;

decrete de grațiere;

existența unor comisii de propuneri pentru liberarea condiționată, apreciate ca mai blânde la anumite unități;

motivarea unor transferări de la o unitate la alta.

Opiniile care circulă între deținuți privitor la toate aceste aspecte sunt contradictorii de cele mai multe ori. Neîncrederea cronică dobândită în penitenciar îl face să vehiculeze toate amănuntele auzite și să se alarmeze când aud păreri defavorabile. Aceasta stare este întreținută și de obișnuința deținuților de a se adresa cu aceeați problemă oricărei persoane întâlnite.

O particularitate importantă pentru acest fenomen analizat este anxietatea (s-a demonstrat că persoanele mai anxioase propagă mai repede zvonuri decât cele calme). Simplitatea sau complexitatea mesajelor joacă un anumit rol in apariția zvonurilor: cu cât conținutul transmis este mai bogat, cu atat posibilitatea denaturării în cursul vehiculării mai mare. De obicei pe zgomotul de fond al comunicărilor banale și lipsite de semnificație apar evenimente de amploare care paralizează atenția deținuților; și cum nivelul de instruire al multora dintre ei este destul de redus, interpretările greșite sunt de așteptat.

În grupurile de deținuți o influență semnificativă în transmiterea mesajelor o are liderul de opinie. Mesajele diferă în conținut dacă sunt transmise de un lider (concise, convingătoare), sau de un membru marginal (nesigur). Existența unui lider neoficial, puternic, reduce numărul zvonurilor, el cenzurând problematica din universul de discuție al grupului.

Zvonurile persistă mai mult în grupurile lipsite de coeziune. În cele coezive, liderul impune relativ repede un punct de vedere unic și ca urmare zvonul se stinge.

În penitenciar, persistența zvonurilor mai poate fi explicată și printr-o nevoie de subiecte de discuție care să deruteze atenția deținuților de la rigorile privării de libertate. Zvonul subsistă până când nevoia, sau așteptarile din care s-a născut incertitudinea care îl intreține vor fi satisfăcute. Durata de viață a zvonurilor într-un penitenciar a fost apreciată diferit de deținuți, cel mai mult rezistă cele care primesc confirmări parțiale din partea mijloacelor de informare în masă.

II.6. Atmosfera și interacțiunea socială în mediul carceral,

II.6.a. Frustrarea

Un fenomen deosebit cu care se confruntă individul este frustrarea, fenomenul care fare referire la o situație în care un obstacol intervine în calea facerii unei trebuințe și modifică astfel comportamentul. Consecințele acestuia sunt mai grave sau mai puțin grave în funcție de natura obstacolului. Există două categorii de frustrări:

frustrarea primară – tensiunea și insatisfacția sunt provocate de absența obiectului necesar (lipsa hranei) .

frustrarea secundară – un obstacol interior sau exterior, pasiv sau activ, apare în calea comportamentului motivat indreptat spre obiect.

Se pot observa patru tipuri de obstacole:

obstacol pasiv intern – constă într-o dificultate sau deficiență structurală a persoanei, fapt ce declanșează o serie de frustrări față de care individul reacționează prin diferite tipuri de comportamente pentru a depăși situația (incapacitatea persoanei);

obstacol activ intern – constă în conflictul dintre o pulsiune inițială de un anumit sens cu o altă pulsiune secundară, de aceeași intensitate, dar cu sens invers (pulsiune secundară cu același obiect);

obstacol pasiv extern – constă în lipsa de mijloace indispensabile pentru atingerea scopului;

obstacol activ extern – situație în care subiectului i se interzice de către cineva sub amenințarea pedepsei indeplinirea unei activități.

În general, sursa conflictelor o reprezintă obstacolele interne care au o mare importanță pentru individ. Frustrarea în mediul privativ are diverse forme de manifestare și anume:

frustrarea este resimțită cu deosebită tărie pe planul timpului: organizarea impusă și, în general, foarte monotonă a timpului, programarea sever reglementată a timpului liber, atât cât este, fiind și el impus mai cu seama în primele perioade de detenție provoacă sentimentul de frustrare continuă și în consecință mărește agresivitatea deținutului.

frustrarea mai este resimțită în mod dramatic de către deținut în ceea ce privește limitarea drastică a spațiului de mișcare. Aceasta înseamnă necesitatea impusă de regulamentul instituției penitenciare de a elabora noi conduite legate de spațiu și de timp, radical diferite de cele ale unui individ aflat în libertate. Reducerea perimetrului de mișcare a individului duce la apariția unor fenomene ancestrale de teritorialitate, mai exact „comportamentul individului de apărare a teritoriului propriu“ (H.F.Reading) care se manifestă printr-o exagerată îndârjire în apărarea spațiului personal (locul de culcare, locul de alimentare). Deși fenomenul de teritorialitate se manifestă și în condițiile vieții obișnuite, în condițiile detenției, fenomenul de teritorialitate devine exacerbat și suscită o agresivitate marită.

Mărirea sentimentului de frustrare cauzează și renunțarea forțată la o seamă de obiecte de uz personal, a căror lipsă este mereu resimțită. De asemenea, deținutul este forțat să renunțe la cele mai multe din plăcerile pe care și le-a putut oferi în viața liberă (consumul de alcool, jocuri de noroc, etc.). Lipsa acestor lucruri îl determină pe deținut să creeze diferite surogate de satisfacții (Kener).

II.6.b. Problema frustrare – agresiune

Apariția neașteptată a unui obstacol real sau imaginar, inversează fluxul normal al acțiunii, crează o dificultate majoră, dezorganizează individul și îl duce într-o situație de criză. O asemenea stare se numește frustrație, stare în care la cei mai mulți indivizi se declanșează mecanisme agresive.

Referindu-ne la deținuți putem constata că orice infractor este un frustrat, dar nu orice frustrat devine logic și infractor. La aceștia este deschisă calea spre agresiune (atât teoretic, cât și practic) și de aceea întâlnim un înalt grad de intoleranță la stările de frustrare. Frustrarea duce la agresivitate mai ales atunci când:

– actul frustrant se poate atribui clar unui frustrator;

– în cultura sau subcultura dată, o situație frustrantă cere răspuns agresiv.

Chiar dacă nu se absolutizează raportul frustrare – agresivitate, totuși putem afirma că actele deviante, în genere; și cele tipic infracționale, în special, sunt motivate în mai mare măsură de existența unor frustrări. Stările frustrante sunt de moment, de durată medie ori continuă. De asemenea, au efect declanșator (constituie motive) stările de frustrare reale și în egală măsură cele imaginare. Acestea din urmă pot provoca, la fel ca la frustrarea reală, toate formele de agresiune: ostile sau instrumentale. Situația frustrantă de moment duce de obicei la infracțiuni sau chiar crime ocazionale, nu odată provocate sau precipitate de comportamentul victimei.

Putem concluziona, că stările de frustrare, periodice sau continue, duc la acte de agresiune, iar în ceea ce privește deținuții, aceștia își adaptează comportamentul în urma frustrărilor după cum urmează:

comportament agresiv caracterizat prin rezistența deschisă la regimul vieții din penitenciar, reliefându-se adevarate crize ce se manifestă prin comportamente agresive indreptate spre alți deținuți, sau chiar cadre și reacții autoagresive – mutilări și tentative suicidare;

comportament defensiv (de retragere) care semnifică interiorizarea, izolarea deținutului de comunitatea celorlalți condamnați și de viața din penitenciar, el constituindu-și o linie imaginară unde încearcă să se refugieze;

comportament de consimțire prin care se înțelege conformarea pasivă a condamnatului la normele și regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în maniera formală, astfel încât să nu atragă sancțiuni suplimentare;

-conduita de integrare conform căreia deținutul se relaționează activ cu ceilalți deținuți și cu mediul de detenție. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la deținuții condamnați pe termen lung.

Toate schimbările de mediu, de reguli, de pierdere a identității personale care au loc în mediul privativ declanșează o scădere a pragului de toleranță la frustrare. Fenomenul de frustrație acționeză diferențiat în funcție de distorsiunile interstructurale ale individului. În cazul deținuților acest fenomen este amplificat prin însăși structura lor internă ( C. Păunescu 1994).

II.6.c.Stresul

Deși angoasa, frustrația și stresul din mediul penitenciar sunt corelative, noțiunea cel mai bine definită și ințeleasă este cea de stres. Acest fenomen reprezintă un răspuns al organismului la orice solicitare (presiune, incarcare, apasare, aparare, solicitare). În accepțiunea Hans Selye „stresul este o caracteristică a materiei vii, lipsa totală de stres fiind echivalată cu moartea“, toate acestea reprezentând Sindromul General de Adaptare. R. Lafon definea stresul ca fiind un „ansamblu de reacții consecutive unei agresiuni generale asupra persoanei în cadrul vieții sale obișnuite“. Factorii stresanți acționează în comun, fiecare având forța sa de perturbare, dar rezultatele sunt cumulate sub forma unui simptom. Pieron identifică stresul cu agresiunea, cu acțiunea violentă exercitată asupra organismului.

Termenul de adaptare are la rândul lui diverse ințelesuri. Prosser denumește adaptare fiziologică ca fiind „orice proprietate a unui organism care favorizează supraviețuirea intr-un mediu specific (intr-un mediu stresant)“. Adaptarea comportă modificări (generale și particulare) ale organismului care-l fac apt pentru existența în condițiile de mediu.

Izolarea socială își exercită în mod diferențiat influența stresantă asupra conduitei, nu numai în funcție de particularitățile individuale, dar și de relațiile dintre persoanele aflate în aceste condiții. Comportamentul oamenilor în situații de captivitate (izolări) în care stresul atinge limite extreme, este determinat de o complexitate de factori care nu pot fi identificați decât printr-o analiza detaliată, rareori posibilă în asemenea condiții. Alte tipuri de stres, în afara celui biologic sunt : psihic, psihosocial, organizational, socio-cultural.

Dintre aceste clasificări a stresului aproape toate se regasesc în mediul privativ în ceea ce îi priveste pe deținuți. Cu toate acestea, sunt cateva surse de stres specifice mediului privativ:

cea mai mare presiune asupra deținutului vine din poziția în care este privit mediul penitenciar – dacă este privit „ierarhic“, marea majoritatea deținuților se află pe ultima treaptă, asupra lor acționând raporturile de putere și inegalitate. Aceasta asimetrie este permanenta sursa de stres;

o altă sursă de stres este atitudinea administrației, poate fi greu de urmat – a nu avea nimic de spus pentru propriul destin;

intoleranța față de individualitate, este stresantă, dacă un deținut vrea să fie in „echipă“ el trebuie să se alăture nu numai fizic ci și emoțional, ceea ce înseamnă conformare și supunerea sentimentelor și atitudinilor;

monotonia activităților, a programului zilnic, respectarea regulamentului.

Se impun o serie de măsuri pentru a-l adapta pe individ: familiarizarea cu situații diverse, găsirea unor căi de satisfacere a trebuințelor, organizarea unor colective omogene care să-i dea posibilitatea individului de a-și expune problemele care-l tulbură, să poată primi asistență psihologică

II.6.d. Panica

Este definită ca o reacție afectivă, individuală sau colectivă de frică alarmantă, caracterizată prin dezorganizări ale conduitei, pierderea autocontrolului, de unde și dispoziția spre acte impulsive și iraționale.

Ca fenomen psihosocial cu desfășurare dramatică, panica generează reacții dezordonate, de maximă intensitate ce pot merge până la irațional.

Cauzele panicii se pot clasifica în:

A. cauze determinante:

de ordin psihosocial (promptitudinea mijloacelor de informare );

de ordin situațional (apariția bruscă a amenințării);

cauze favorizante:

calitatea indivizilor care fac parte din grup (structuri psihologice, carențe educaționale, gradul de anxietate a grupului);

atmosfera psihologică din grup (optimismul, dispoziția, gradul de coeziune).

În mediul penitenciar, grupurile sunt constituite pe criterii legale, fără a ține seama (nici nu este posibil) de criteriile psiho-sociologice, astfel încât gradul de coeziune al grupului este redus. În situația în care coeziunea grupului este redusă, reacția în cazul apariției unui pericol de a fi dezordonată, iar acțiunile de salvare vor fi individuale ( este frecvent aplicat principiul „scapă cine poate“). Prin specificul locului de detenție este de așteptat ca prima reacție in caz de panică să fie aceea de a se ieși cu forța și cu orice risc din încăpere.

Panica, fenomen destul de frcevent în mediul privativ, presupune parcurgerea anumitor faze:

I. Faza premergatoare – cuprinde:

atmosfera generală din unitate;

starea psihologică a grupului (starea de spirit);

starea de spirit a indivizilor;

particularitățile circulației informațiilor;

autoritatea cadrelor și încrederea pe care o au deținuții în aceasta;

autoritatea liderilor;

experiența grupului în situații deosebite;

II. Faza de șoc :

În această fază pericolul apare instantaneu sau progresiv. Acest pericol poate fi și imaginar –zvonul. La apariția pericolului, grupul se structurează în:

cei care manifestă o groază exagerată;

indivizii cu fragilitate emoțională (cei care încearcă să scape singuri);

cei care cauta informații (așteaptă să i se spună);

cei care sunt nehotărâți.

În primele momente ale apariției pericolului, grupul de deținuți trece rapid la o stare de regresiune psihică și organizatorică (frica, depresie, nu mai ascultă liderul).

În cazul în care evenimentul se petrece noaptea, el va fi resimțit mai intens. După primele c1ipe, frica și panica pun stăpânire pe circa un sfert din grup. Faza de șoc poate dura câteva ore.

III. Faza de reacție – în această fază majoritatea sunt depresivi, exprimând prin cuvinte valorizarea de sine.

IV. Faza de restabilire – readaptarea la viața obișnuită. Este o fază dominată de sentimentul de solidaritate. Este explicată de nevoia recâștigării încrederii în sine, după derută anterioară. Apar fenomene de descărcare afectivă (se critică, se acuză, se caută vinovați), circulă zvonul despre repetarea evenimentului.

Întrucât momentele de panică disturbă ordinea în mediul carceral, care chiar și așa este suficient de labilă, se impun o serie recomandări privind prevenirea și combaterea acesteia:

– funcționarea canalelor de informații (întotdeauna așteptarea sau lipsa de informare intensifică teama);

– necesitatea aerisirii și iluminarii adecvate a camerelor (lipsa de lumina accentuează dezorganizarea psihică);

– nevoia de comunicare, de informație, de stimului verbali, fenomen care crește pe măsura izolării de ambianța obișnuită;

– existența unui grup organizat în care rolul liderului crește și mai mult. Liderul se va impune o persoană disciplinată, receptivă, puțin anxioasă și va promova integrarea noii experiențe în sistemul de gândire obișnuit.

II.6.e. Agresivitate și violența

Prin agresivitate, ințelegem un comportament verbal sau acțional ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea și chiar suprimarea fizică a celorlalți. In dicționarul Walman se definește agresivitatea în următoarele accepțiuni:

tendința de a arăta ostilitate prin manifestare de acte agresive,

tendința de a depăși opozițiile intâlnite,

tendința de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese,

hiperenergie de atitudini și reacții,

tendință permanentă de dominare in grupul social sau comunitate

Dată fiind compexitatea acestui fenomen psiho-social incercarea de elaborare a unei taxonomii ridică numeroase dificultăți; criteriile de clasificare ies în evidență din analiza coordonatelor de definire a agresivității. Astfel pot fi considerate următoarele criterii:

în funcție de agresor, sau de persoana care adoptă o conduită agresivă,

în funcție de mijloacele utilizate în vederea finalizării intențiilor agresive,

în funcție de obiectivele urmărite,

în funcție de forma de manifestare a agresivității.

Ținând seama de aceste repere, putem considera comportamentul agresiv ca fiind orientat:

contra propriei persoane (autoagresiune);

spre distrugerea obiectelor investite cu semnificații sociale;

heteroagresivitatea (impotriva celorlalți și a conducatorilor).

Violența reprezintă utilizarea forței și a constrângerii de către un individ în scopul impunerii voinței asupra altora. Privarea de libertate favorizează apariția și dezvoltarea unor comportamente agresive. Se poate ca unii deținuți să fie victime sau agresorii altora, conduitele lor agresive fiind fie induse motivațional prin crearea unor stări de manie și furie, fie determinate de efectele de grup, ca imitația coercitivă – comandată. Legat de acest fenomen J. Pinatel distinge două forme distincte ale agresivității: ocazională și profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conștient. Altă formă de agresivitate este cea instrumentală care se manifestă sub forma conflictelor individuale sau de grup, în condițiile în care se intră în competiție pentru o resursă de existență limitată, cum ar fi teritorialitatea, dreptul de a lua primul masa. O forma extremă de agresivitate (verbală și fizică) este a celor care sunt condamnați pentru delicte repudiate de mediul carceral, cum ar fi: violul cu incest, violul copiilor, uciderea copiilor, părinților, soției. Ca forma de agresivitate specifică mediului apare sclavia, constând în folosirea de deținuți a altora pentru menaj și alte activități considerate injositoare.

Putem afirma că mediul privativ de libertate dezvoltă un comportament agresiv care constă în respingerea agresivă a valorilor și normelor de grup din exterior.

II.6.f. Violența colectivă

Acest fenomen psihosocial care are loc în penitenciar este condiționat întotdeauna, de acumularea unor tensiuni în interiorul unui grup de deținuți, având diferite cauze:

atitudini neconformiste;

prezența unora cu inadaptări marcate la mediul penitenciar;

revolta penitenciară.

În cazul manifestării violente a unui deținut, și acest lucru se va petrece întotdeauna în mijlocul celorlalți (violența de unul singur trădează afecțiuni psihice sau simularea unor asemenea afecțiuni), se poate înțelege că prin aceasta atitudine el se izolează, rămânând fără apărare.

Violența colectivă în mediul penitenciar are o desfășurare fazică:

în urma unui incident apreciat de deținuți ca jignitor sau nedrept se stârnește in rândul acestora o oarecare agitație. Faptul se propagă din gură in gură, este deformat, ornat cu detalii ireale sau exagerate. La nucleul de agitație se adaugă noi indivizi și starea de spirit a grupului intră într-o noua fază;

grupul crește, deținuții devin din ce în ce mai agitați și mai furioși, fără a ști precis ce vor. În acest moment poziția mulțimii este oscilantă și poate fi ușor dirijată de agitatori. Influența acestor agitatori, depinde de autoritatea de care se bucură, de măsura în care exprimă trebuințele de bază ale grupului și mai ales, reusesc să formuleze clar nemulțunirea de moment și cea latentă. Deși furia grupului crește, ea se menține în aceasta fază în interiorul grupului;

în urmatoarea fază agitația mulțimii este în continuă creștere: cei mai tineri din grup încep să-și manifeste violența încercând să-i încurajeze și să-i distreze pe ceilalți prin fluierături, injurii, provocări verbale. Deținuții adulți care reprezintă centrul de greutate al mulțimii nu se manifestă și, de aceea, trebuie să li se acorde maximum de atenție;

ultima fază când grupul este în situația de a comite acte de violență orice intervenție verbală sau control este inutilă.

În fața unui mediu considerat ostil – mediul penitenciar – individul se simte vulnerabil, amenintat, incapabil de a face față unor dificultăți, chiar dacă, obiectiv are posibilitatea de a le preîntâmpina. Din aceste cauze, la deținuți ieșirile agresive sunt mult mai frecvente.

II.6.g. Tulburarile psihice

În mediul privativ de libertate se impune o „reorganizare“ a exitenței individului deținut. Lipsa de libertate, monotonia programului, supraglomerarea și un sistem axiologic indoielnic reprezintă doar câteva elemente caracteristice acestui mediu. În aceste condiții, reveriile devin frecvente, șederea îndelungată în fața ferestrei devine tot mai accentuată, regresia la trebuințele bazale tot mai profundă. Apar bizareriile comportamentale, excesele, furiile, vidul interior,este perioada resentimentelor la care totul este devalorizat, iar dorința de răzbunare devine tot mai puternică.

La contactul cu viața de detenție pot apare o serie de tulburari psihice; desigur că nu ne referim aici la manifestările care țin de constituția subiectului sau cele declanșate în stare de libertate, ci numai la acelea care apar ca reacții față de încarcerare. Devianța comportamentală este accentuată în aceste medii, unde grupurile delictogene sunt concentrate pe o suprafață restrânsă, forma cea mai întâlnită fiind simularea asociată cu intenționalitatea, acestea reprezentând un grad crescut de periculozitate și contagiune. (Mureșan, Chira, G. 2008, p 46 – 55). „Simularea reprezintă o conduită deviantă care conține în geneza sa deficiențe și duplicități comportamentale“. Acest pattern comportamental poate fi evaluat atât din prisma unor unghiuri pozitive (găsirea unor explicații și justificări pentru unele fapte pe care le consideră sancționabile), cât și a unora nefaste (sunt evidențiate anumite erori, comportamente factice și psihopatologice). Altfel spus, prin simularea unor stări și comportamente, persoana privată de libertate poate atrage atenția, își poate însuși statutul de pacient, ceea ce încurajează dezvoltarea unor conduite psihotice, a deviațiilor sexuale etc, toate acestea fiind caracterizate printr-un grad crescut de intenționalitate.

În mediul carceral, simularea reprezintă o cale de refulare permanentă a temerilor, frustrărilor și resimțite în acest areal, aceasta permite sustragerea de la diferite sarcini impuse deținutului, iar toate aceste pattern-uri dețin o serie de caracteristici specifice, în funcție de scopul final urmărit; de aici se permite dezvoltarea unei taxonomii destul de explicite:

simularea adaptativă la mediu – ca mecanism de înșelare și amăgire a celor din jur sau vizează dezvoltarea unui sistem de apărare și manipulare (creatoare),

simularea amplificatoare – care urmărește obținerea unor intervenții chirurgicale sau a unei internări,

simularea specifică (mediului)

Penitenciarul, mediu social cu o cultură specifică, dezvoltată și întreținută prin îmbinarea diferitelor tipologii de personalitate reprezintă o ambianță favorizantă pentru am plificarea comportamentelor simulative, mai ales în condițiile restrictive generatoare de frustrări semnificative, contagiuni comportamentale etc. Pe de altă parte se poate extrapola conduita simulativă la cea factică „care constă în susținerea puternică a unor doleanțe care urmăresc internarea. Subiectul acuză, de obicei, diverse afecțiuni și prezintă medicului un tablou simptomatologic complex, care la o analiză sumară, nu este susținut. Individul poate fi surprins în cazul în care i se cere să descrie în amănunt stările de boală pe care le are, în general, în zona abdominală. Conduita factică implică astfel și aspecte psihopatologice și de igienă mentală“ (Enăchescu, 1979, apud Mureșan Chira, 2008, p 49). Există situații cu un tablou simptomatologic complex cu puternice aspecte psihopatologice, în care deținutul simulează sau își produce indenționat anumite simptome psihotice asociate, urmarea acestui efect fiind cea de a obține statutul de pacient, de bolnav. Astfel de indivizi prezintă un nivel crescut al sugestibilității și își pot însuși cu multă ușurintă o serie de simptome contradictorii, manifestă o conduită ostilă, necooperantă față de cei care în intervievează. Persoana aflată în aceste condiții de detenție poate ingera cu ușurință unele substanțe în cobinații nefaste, ceea ce le cauzează stări psihice hipnotice sau letargice (Neamțu, Stan, 2005).

Analizând prin comparație comportamentul simulator cu cel factic se evidențiază o deosebire marcantă, prin trăsăturile caracteristice ale fiecăruia. În timp de simularea presupune manifestarea unor simptome produse intenționat, cu un scop foarte bine definit, indivizii cu personalitate factică își prezintă istoricul într-o manieră foarte dramatică, acești pot dezvolta minciuni și raționamente, fără a fi totuși consecvenți în cazul unei chestionări detaliate. Acești deținuți dețin un bagaj consistent de cunoștințe medicale dobțndite în urma studiilor de specialitate sau pot fi induse de familie sau cunoștințe.

O serie de tulburări psihice semnificative apar mai ales la deținuții primari. Ele survin la puțin timp după depunere și sunt tranzitorii. Aceste tulburări psihice care apar în mediu carceral poartă denumirea de „psihoze de detenție“ (G Dănescu & E Tomorug), ceea ce le diferențiază net de celelate sindroame și tulburări. Acestea nu au o simptomatologie specifică: sunt cauzate de privarea de libertate și au o varietate de manifestări. Ca forme de psihoze caracteristice mediul penitenciarelor pot fi descrise:

agitația psiho-motorie, un sindrom caracterizat prin crize de furie, acte de violență și tendință la distrugere, cele mai frecvente simptome apărând imediat după recluziune, fiind de scurtă durată.

sindromul afectiv de detenție (depresia), cu idei de persecuție, autoacuzare nesistematizată, delir paranoid halucinatoriu, delir de amnezie presenil.

complexul simptomatologic Ganzet, caracterizat prin fenomene cu aspect schizofrenic, cu o oarecare obnubilitate a conștiinței și răspunsuri alături de intrebare.

Altfel spus, în ordinea frecvenței lor, se poate elabora o taxonomie a stărilor depresive care se caracterizează prin următoarele forme de manifestare: • o puternică melancolie; • disperare; • agitație anxioasă; • tentative de suicid; • halucinații auditive și vizuale; • temeri delirante de persecuție.

Tabloul acestor manifestări este influențat de o serie de factori: • rușinea; • remușcările; • despărțirea bruscă de familie.

Alt grup de tulburări este constituit de stările confuzionale care apar după câteva săptămâni, sau luni de la recluziunea in penitenciar. Simptomalogia este constituită din: • dezorientare temporo-spațială; • privire rătăcită; • dureri de cap violente; • somn agitat; • vise de groază; • halucinații la care subiectul participa activ (se ascunde, se apără, se luptă).

Unele tulburari psihice mai pot fi determinate de sevraj-ul de la anumite substanțe, de exemplu – alcoolicii: • crize anxioase, violente; • delirum tremens (febra, tremurături); • tulburări de percepție; • agitație psiho-motorie; • halucinații (mai ales zoopsii); • insomnii; • puls accelerat.

Toate aceste tulburari psihice reclama examinarea de specialitate și un tratament precoce.

II.6.h. Homosexualitatea

Înțelegem prin homosexualitate, „o atracție exclusivă sau predominantă pentru persoanele de acelați sex, cu sau fără raporturi fizice“ (Organizația Mondială a Sănătății). Adulții homosexuali nu se deosebesc de adulții heterosexuali, cât privește starea de sănătate, sentimentul de fericire sau de nefericire. Efectele negative ale homosexualității se manifestă la persoanele care au un sentiment de culpabilitate în raport cu opțiunea sexuală.

Homosexualitatea privită ca deviere a comportamentului sexual nu presupune factori patogeni ca în cazul unei boli propriu-zise. H. Ey consideră homosexualitatea drept o perversiune în adevaratul ințeles al cuvântului doar atunci când persoana respectivă își caută în mod conștient și deliberat satisfacții în relația homosexuală. O serie de orientări includ homosexualii printre psihopați, perverși sexuali deoarece, general, conduita lor relevă o serie de deviații caracteriale adânci pe care nu le putem duce doar la o simplă anomalie de satisfacere a instinctului sexual.

Studii în domeniul comportamentului sexual, în special cel homosexual, au evidențiat o serie de caracteristici și manifestări în funcție de sexul persoanei. Astfel, homosexualitatea la bărbați cuprinde:

homosexalitatea narcisică (pederastia)- prezintă un sentiment de dragoste și atracție sexuală îndreptate spre un ideal de frumusețe masculină. Este o homosexualitate activă în care individul își păstrează toate atributele masculine, deviația constând doar în alegerea partenerului,

uranismul (homosexualitatea pasivă) – subiectul se identifică cu structura psihosexuală feminină, atât în comportamentul individual, cat și în cel social, căutând să fie provocat prin gestică, prin comunicare, îmbrăcăminte.

Pe de altă parte, homosexualitatea la femei cuprinde:

tribadismul – prezintă manifestări de homosexualitate virilă, ale căror practici sunt recunoscute ca lesbianism,

safismul – reprezintă tipul pasiv de homosexualitate. Trăirea afectiv-imaginativă ocupă locul principal, persoana respectivă preferând să fie cucerită și tratată ca o iubită.

Cauzele homosexualității sunt, ca în mai toate tipurile de comportamente deviante, multiple: • existența unui fond genetic generator de tendințe homosexuale; • traumatismele psihosexuale din copilarie și în special inițierea homosexuală de catre adult; • influența stimulatoare din mediile închise. În urma analizei acestor taxonomii enumerate mai sus, specialiștii consideră trei tipuri de homosexuali: • homosexuali autentici; • homosexuali ambigui; • homosexuali ocazionali.

Mediul privativ reprezintă una din cauzele homosexualității și reprezintă un fenomen întâlnit în cadrul grupurilor de deținuți. Dintre tipurile de homosexualitate întâlnite în mediul privativ de libertate cel ocazional este cel mai frecvent. Cu excepția homosexualității ocazionale întâlnită în mediul carceral, celelalte forme de homosexualitate sunt puternic încărcate de conflictualitate și agresivitate.

Periculozitatea socială a fenomenului este dată de faptul că homosexualitatea poate constitui un element de recunoaștere, racolare și coeziune a grupurilor de deținuți. În același timp, demarcarea lor poate declanșa o reacție puternică și cu urmări imprevizibile.

II.6.i. Automutilările, Tatuajul, Refuzuri de hrană

Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl face pe deținut să-și formeze, nu neapărat în mod explicit, o nouă viziune asupra propriei persoane și să elaboreze o „strategie de supraviețuire“. El ajunge să adopte și să împărtășească concepția încarceraților despre viața din penitenciar și despre societate în general. În acest mediu există unele „tradiții“ transmise de la o generație de deținuți la alta, există un limbaj specific folosit între deținuți pentru a-și ascunde trăirile afective, opiniile, acțiunile, intențiile etc. Pierderea încrederii în viitor, situația socială din închisoare, hărțuirea sexuală, izolarea față de familie și prietenie multe motive personale pot explica varietatea de tulburări de comportamente apărute în mediul carceral.

În acest areal social, formele de autoagresiune sunt extrem de variate și intense, un procent semnificativ de 1,5 – 2 % reprezintă deținuții care socombă în urma actelor autolitice prin tăiere, restul populației din mediu carceral abordează alte forme autodistrucive, fie prin utilizarea unui instrumentar variat, ingerarea diferitelor obiecte (tacâmuri, cuie, sârmă) sau substanțe toxice (detergent, cloramină) și / sau medicamente în axces (antiinflamatoare și analgezice), tatuarea, introducerea de corpi străini în difeirite părți ale corpului (cel mai frecvent fiind zona capului și a anusului).

a. Automutilarea – această violentare fizică reprezintă, fără indoială, una din formele cele mai brutale, putând fi o cale de început către suicid. Aceasta se întamplă adesea din cauza unor probleme psihice, sociale sau culturale și constă în mutilarea voluntară, sau inconștientă a propriei persoane. Poate fi aplicată asupra oricărui segment al corpului, cel mai frecvent organele genitale, iar cel mai rar fiind globii oculari. Automutilările pot fi întâlnite în cazul deținuților aflați într-o stare de melancolie, anxioasa-raptus; la obsedații sexuali ca semnificație de autopedepsire; la unii subiecți chinuiți de scrupule religioase.

Analizând cauzele generale ale acestor tendințe auto-distructive, putem stabili trei categorii de automutilare în funcție de gradul lezării tisulare și de modelul comportamental : automutilarea majoră, automutilarea stereotipică și automutilarea superficială.

Automutilarea majoră se referă la acte care lezează grav o cantitate semnificativă de țesut. Acestea în general sunt injurii grave ireversibile care de obicei pot fi produse doar o singură dată, cum ar fi de exemplu enucleerea oculară, jupuirea feței, amputarea unui membru sau a organelor genitale. Automutilările majore sunt asociate cu tulburări psihologice severe și se produc de obicei într-o stare halucinatorie sau într-o stare „zombie-like“. Aceste stări pot fi cauzate de retardarea mentală, schizofrenie, afecțiuni bipolare, alcoolism sau consumul de droguri. Frecvent subiecții sunt incapabili de a-și explica comportamentul lor automutilant. Când subiecții pot da explicații, aceștia invocă mai ales teme sexuale (controlul hipersexualitații, homosexualității etc.) sau fanatism religios (autopedepsiri pentru păcate, porunci de la Dumnezeu, diavol etc.).

Automutilarea stereotipică implică acte repetitive, uneori ritmice, forma cea mai comună fiind lovirea capului. Alte forme frecvente sunt scobirea în orificii, lovirea și înțeparea gâtului sau a ochilor (de obicei fără enucleere oculară care este considerată o automutilare majoră), smulgerea părului, mușcături autoproduse, uneori extracții dentare, dezarticulări. Automutilarea stereotipică este cel mai frecvent asociată cu retardarea mentală Alte afecțiuni patologice asociate cu automutilările stereotipice cuprind schizofrenia, autismul, sindromul Tourette. În cele mai multe cazuri de automutilare stereotipică, persoanele nu sunt conștiente de actele lor, dar dacă sunt conștienți de comportamentul lor, spre deosebire de alte forme de automutilare, subiecții par să nu găsească nici o semnificație acțiunilor lor.

Automutilarea superficială este forma cea mai frecvent întâlnită de automutilare. Comportamentul subiecților în automutilarea superficială poate îmbrăca trei forme: compulsiv, episodic și repetitiv.

Automutilarea compulsivă este de obicei un act generat la nivelul subconștientului, observată mai des la pacienții suferind de tulburări obsesiv-compulsive. Totuși comportamentele compulsive de automutilare nu indică în mod necesar o stare patologică. Cea mai studiată formă de automutilare superficială compulsivă este smulgerea părului. O mare parte din cei care suferă de această tulburare sunt complet inconștienți de acțiunile lor. Alții au moduri specifice în care realizează acest comportament. De exemplu pot rupe un număr exact de fire de păr de pe fiecare parte a capului. Alte forme mai des întâlnite în comportamentul compulsiv sunt roaderea unghilor, ciupirea pielii sau a crustelor.

Automutilarea episodică se caracterizează frecvent prin tăieturi și arsuri, subiecții folosindu-se de șocul fizic produs pentru a scăpa de emoțiile negative produse de obicei de o depresie sau de o tulburare de personalitate. Automutilarea episodică este privită cel mai adesea ca un simptom sau ca o formă a unei tulburări psihice. Cele mai comune comportamente sunt tăieri și arsuri la nivelul pielii, înfigerea de instrumente înțepătoare, ruperea oaselor, împiedicarea vindecării rănilor. (Romanian Journal of Legal Medicine Vol. XIII, nr. 1, 2005)

Automutilarea repetitivă – spre deosebire de automutilarea episodică în care indivizii nu se definesc ca automutilatori, subiecții în automutilarea repetitivă se autodefinesc prin propria automutilare, care se produce după anumite reguli de bază și uneori cu semnificație de ritual (automutilatori „tăietori“, „producători de arsuri“ etc.). Similar cu subiecții episodici acești subiecți folosesc automutilarea pentru a se calma și a-și regăsi sensul realității sau al puterii de a produce efecte asupra mediului. Un comportament episodic devine repetitiv atunci când automutilarea devine o preocupare covârșitoare. Trecerea de la comportamentul episodic la cel repetitiv este nespecifică și poate surveni oricând. În timp ce automutilarea episodică este privită ca un simptom sau o formă a unei alte afecțiuni patologice, automutilarea repetitivă este privită ca o tulburare separată. Aceasta formă de automutilare este des asociată cu tulburări de alimentație. Cele mai comune comportamente sunt ca și în cazul automutilărilor episodice: tăieri și arsuri la nivelul pielii, înfigerea de instrumente înțepătoare, ruperea oaselor, împiedicarea vindecării rănilor și tulburări de alimentație.

În penitenciar acest fenomen mai apare la deținuții hiper-emotivi pe fondul unei slăbiciuni psihice după o perioadă de activități sau relații penibile cu alți deținuți.

Gheorghe Florian a realizat un studiu privind motivele cele mai frecvente care determină recurgerea la aceste comportamente:

tinerii deținuti recurg, mai frecvent, la automutilări pentru că, în general, au o toleranță mai scăzută la frustrările inerente mediului carceral;

cu cât nivelul de inteligență și educație al deținutilor crește, cu atât frecvența comportamentelor autodistructive este mai scăzută,

femeile recurg rar la această conduită de criză, din cauza valorizării aspectului lor estetic;

sevrajul cauzat de lipsa unor substanțe care crează dependență: tutun, alcool și imposibilitatea satisfacerii nevoii,

– când fãptuitorul a căutat singurătatea rănirile produse sunt mai serioase;
Luând în calcul mediul carceral, tipologia psihologică (temporară) a deținuților, putem stabili existența unei legături cauzale între stilul de conducere al personalului și numărul deținuților cu autorăniri de pe o secție: stilul rigid și restrictiv, precum și stilul implicării minime în viața grupului, furnizează mai mulți deținuți care se autorănesc decât stilul participativ și vizibil suportiv pentru condamnați. Acestui fenomen trebuie să i se acorde atenția cuvenită pentru că este extrem de important in ceea ce privește starea de spirit a deținuților.

b. Refuzul de hrana – o formă autoagresivă ca răspuns la atmosfera carcerală, la evenimentele frustrante și traumatizante trăite în mediul penitenciar, unde are o valoare simbolică și anume subiectul vrea să arate că este gata pentru orice sacrificii dacă nu i se satisfac anumite cereri;. Desigur, aceste cereri lui i se par justificate (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi), deși regimul la care este supus corespunde normelor în vigoare. Acest tip de comportament are în el ceva spectaculos, deținutul vrea sa atragă atenția și admirația celor din jur. Acest comportament autodistructiv are un caracter ciclic, reiterat și ostil, cauzele sunt variate (Florian, 2006):

1. motive în legătură cu detenția: • contestarea măsurilor punitive și juridico-legale luate împotriva sa, • modificări în situația juridică • solidaritatea față de alți deținuți, • dovedirea nevinovăției, • nemulțumiri față de unii membrii ai personalului • nemulțumiri față de unele condiții de detenție (condiții de hrană și cazare, asistență psiho-juridică, religioasă,cazare etc.);

2. motive în legătură cu unele aspecte sociale: • dificultăți familiale, carențe multiple (sociale, financiaro-economice, educaționale), • nemulțumiri față de serviciile d e protecție socială;

3. alte motive: neînțelegeri între deținuți, farmacodependență, automutilări și alte cauze medicale

Indiferent de motivele care stau la baza acestor conduite autodistructive, crează dificutăți majore personalului din penitenciare, ami ales că acest pattern deteriorează sarea fizico-psihică a deținuților. Aceste forme de „protest“ sunt totuși de scurtă durată, întrucât persoana privată de libertate nu are rațiuni suficiente de susținere.

c. Tatuajul – aceasta problemă a fost studiată de multi criminologi ca – Lombrosache, H. Minovici – care au emis diverse teorii cu privire la originea și semnificația tatuajului. T.Bogdan, consideră că tatuajul are o mare importanta judiciară și psihologică întrucat el dezvăluie atât identitatea individului cât și diversele sale obiceiuri fantezii și trăsături de caracter, fiind un limbaj corporal extrem de expresiv. În mediul carceral, tatuajul reprezintă un fenomen complex care reprezintă o semnificativă criză comportamentală; semnificația deosebită a acestuia constă în informațiile despre istoria indivuală a deținutului, vizează aspecte familiale, educative, religioase, comportamente autodistructive, autolitice etc.(Butoi, 2006).

Principala cauză a tatuajului îl constituie nivelul scăzut intelectual și de cultură care favorizează apariția acestui fenomen. Motivele principale ale tatuării sunt următoarele:

– imitatia – ei sustin „s-au tatuat pentru că i-a vazut pe alții“; P.Popescu Neveanu afirmă că fiecare individ emană, oarecum, în jurul său o serie de iradiații, crează un câmp psihic. Oamenii trăind în colectivitate, iar câmpurile menționate neexistând închise în sine, izolate, la un moment dat se cuplează devenind un câmp al vieții psihice colective. Este vorba de o imitație în cea mai mare măsură inconștientă;

– manifestarea dragostei și a prieteniei. Apariția în mod frecvent a unor forme tatuate pe corp este motivată ca o formă de exteriorizare a sentimentelor ce le nutresc;

– obsesia sexuală;

– vanitatea – dorința de a demonstra rezistența la o durere.

Suprafețele expuse acțiunii de tatuare sunt destul de variate ca dimensiune și zonă corporală, cele mai frecvente sunt brațele, pieptul, gâtul, spatele, chiar zonele pubiene și talpa piciorului, prin acest mijloc deținutul retrăiește mereu anumite conjuncturi întâlnite și trăite în mediul privativ, acestea fiind imortalizate pe piele. Acest tip de conduită este întâlnită mai ales la deținutții recidiviști și multirecidiviști, aceștia sunt caraterizați de un nivel semnificativ al agresivității, sunt violenți, imaturi afectiv și excentrici.

În ceea ce privește atitudinea față de tatuaj se constată că dacă deținutul regretă, faptul acesta se datorează în bună parte instabilității lui sentimentale, cât și influențelor educative. Tatuajul se efectuează sub influența momentului și nu ca un fenomen premeditat – datorită pivării de libertate și al mediului de proveniență al infractorilor. Tatuajul reprezintă regretul individului pentru trecutul lor, este o impulsivitate spontană generată de nivelul scăzut al stimulării din mediul carceral.

d. Farmacodependența – reprezintă consumul haotic de substanțe psihoactive (Mureșan Chira, 2008, p. 85), având drept rezultat dezvoltarea unei dependențe psihice; în urma administrării acestor compoziții chimice are loc deminuarea sau amplificarea anumitor trăiri, anumite tensiuni interne, ceea ce conferă surogate hedonice. Acest pattern comportamental este frecvent dezvoltat în mediul carceral în urma gradului crescut de frustrare resimțită de către deținut. Imitarea conduitei colegilor de celulă, consumatori a unor substanțe (în stare pură sau amestecate) de acest tip și dezvoltarea unei „anumite stări“ reprezintă o altă cauză a farmacodependenție. Nivelul de dezvoltare al capacităților volitive, rezinstența la diferiți stimuli, precum și dorința de „situații experimentale“ (consumul substanțelor la îndemnul celorlalți sau din pură curiozitate) reprezintă factori marcanți în dezvoltarea unor astfel de dependențe; mai mult cu cât deținutul are antecedente legate de consumul de alcool, droguri sau diferite substanțe medicamentoase în exces, pragul de sensibilitate este semnificativ afectat. Conform studiilor desfășurate de Agenția Națională Antidrog (ANA) în colaborare cu Administrața Națională a Penitenciarelor(ANP) farmacodependența prezintă forme variate, substanțele ingerate reprezintă un amestec „ingenios“ a unor compoziții care, într-o primă fază, nu cauzează dificultăți, în funcție de aceste combinații se poate elabora și o taxonomie a deținuților:

– în funcție de preferința deținutului pentru amestecuri:

* cafea + after shave + scrum de țigară;

* diazepam + carmapazepină + spray;

– în funcție de categoria penală: recidiviști;

– în funcție de zonele geografice: deținuți care provin din medii defavorizate socio-economic;

– în funcție de frecvența utilizării ingredientelor: • pastă de dinți, ness, cafea naturală, diferite analgezice, și preparate cu scop psiho-stimulativ, scrum de țigară, spumă de ras etc.

Cum este lesene de înțeles, consumul de produse medicamentoase în mediul penitenciarelor este „resemnificat“, în acest context farmacodependența reprezintă o triadă: produsul – personalitatea deținutului și contextul socio-cultural în care are loc (Mureșan Chira). Oughoulian (1974) consideră că aceste dependențe dețin o serie de caracteritici în funcție de mediul întâlnit; astfel deținutul va considera că este mult mai facil să se ralieze grupului de indivizi consumatori de droguri, decât să-și însușească o serie de valori socio- morale (toxicomania carcerală); cum de altfel, consumul diferitelor substanțe mai mult sau mai puțin legale atenuază cerințele și tensiune resimțite de către individ, în cazul carcerei acele privațiuni, frustrări și solicitări specifice (toxicomania socială)

Consumul repetitiv de substanțe care crează diferite grade de dependență este frecvent asociat cu conduite factice și de simulare, care în multe cazuri declanșează stări de depersonalizare, o stare de calmitate semnificativă, ceea ce „îndepărtează“ tensiunile specifice carcerei; la unii deținuți se poate înregistra o diminuare anxiolitică și compulsivă (Enăchescu, 2004).

Farmacodependența este în mod obișnuit asociată cu unele comportamente autodistructive (Kaplan 1999, apud Birț, 2005). Mai mult decât atât diferite caracteristici psihosociale ale dețnuților, derivate și din mediul de proveniență, influențează dezvoltarea anumitor tipuri de dependențe în urma consumului unor medicamente / substanțe psihotrope, acestea fiind asociate cu unele conduite autoagresive. În acest sens, Schneidman (1972) susține că parasuicidul, comportamentul deviant și toxicomaniile sunt corelate cu autoagresiunea și se întâlnesc frecvent în mediile precare socio-economic, în timp ce comportamentul suicidar asociat cu farmacodependența este frecvet întâlnită în mediile bune. Conduitele autolitice frecvent asociată cu devianța farmacologică poate fi considerată o trăsătură caracteristică a mediului privativ, victimele dețin o serie de caracteristici cu rol simptomatic:

dispun de un nivel deficitar al capacitățolor de adaptare socială, fiind extrem de retrași, de nesociabili, cu un dezechilibru afectiv marcant, ceea ce le cauzează o tensiune interioară puternică;

dețin o rezistență scăzută la frustrare, iar prin actul automutilant resimt o calmare și o decompensare psihică,

vârsta acestor indivizi se încadrează în prima tinerețe (în jurul vârstei de 30 de ani), dar nivelul dezvoltării mentale este destul de deficitar,

autocontrolul este semnificativ carențat, resimt acut durerea psihică,

manifestă tendințe semnificative spre simulare, pasivitate și perversitate, sunt perseverenți în conduitele agresive (auto- și hetero-);

dețin structuri de personalitate imaturizate, caracterizate prin impulsivitate, aspect psihotic al comportamentului, simulare etc.

II.6.j. Suicidul

E.S.Shneidman (1980) definea suicidul ca fiind ,,un act uman de încetare din viață, u substanțe autoprodusă și cu intenție proprie“. Se poate detalia aceasta definiție ca fiind „actul auto-oprimării existenței, desfășurat într-un moment de tensiune afectivă sau de perturbare a conștiinței“. Din punct de vedere psiho-sociologic, fenomenului suicidar i se acordă semnificații multiple, ca aceea a curmării singurătății, a răzbunării, ca ultima sau unica soluție a unei situații intolerabile, înlăturării dependenței.

O alta semnificație este aceea a menținerii onoarei; se consideră că suicidul poate fi sursa de ușurare. În funcție de semnificatiile suicidului întâlnim: • suicidul altruist (ce poartă marca sacrificiului de sine); • suicidul egoist (a cărui intenție și semnificație nu corespund scopurilor grupului social, ci se manifestă în detrimentul acestora); • suicidul anomic – descris de E.Durkheim (1897)- realizat ca urmare a pierderii statutului ori a schimbării rolului social.

Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere a stilui de viață, a timpului personal, a comportamentului social. Pe acest dezechilibru are loc o disfuncție a conduitei individuale. Aproape fiecare deținut trăiește traumatic perioada de detenție, mai ales la prima condamnare; frustrările în plan social, instinctual și în ce privește imaginea de sine, îl poate face să caute un remediu definitiv al fericirii sale.

Reacția catastrofală a individului exprimă neputința de a se adapta la situația dată; ultimul eșec al existenței se transformă în eșecul vieții, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opțiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităților de a alege.

Fiind o tulburare a instinctului de conservare, suicidul se prezintă ca o realitate complexă a carei fenomenologie poate lua forme diverse:

conduite suicidare – având ca variante suicidul propriu-zis, tentativa de suicid, sindromul presuicidar și ideile suicidare;

echivalente suicidare – autorăniri, anomalii de conduita (simularea unei boli, refuzul ingrijirii medicale, unele renunțări la viața socială, abandonarea rolului social, diverse toxicomanii, alcoolism), accidente de supărare dintr-o eroare sau prin desconsiderarea pericolului.

Între cauzele cele mai frecvente ale acestui comportament distructiv putem enumera abandonul, doliul, separarea, eșecul sentimental, schimbări în situația socială.

Forme ale suicidului în mediul penitenciar:

suicidul emotiv – care rezultă dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoții puternice (teama);

suicidul pasional – care este mai curând o conduită de disperare, a individului care încearcă astfel să se elibereze de o durere morală insuportabilă;

echivalente suicidare – sunt frecvente în mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale.

În general aceste conduite sunt considerate ca un șantaj fără a se da o semnificație deosebită faptului că individul își folosește moartea ca o moneda de schimb, trecându-se destul de ușor peste toate conduitele de revendicare ale deținuților. Trebuie făcută distincția între șantaj cu sinucidere și sinuciderea șantaj. În primul caz individul scontează că va obține beneficiul inainte de trecerea la act, în cel de al doilea caz, după ce va muri.

Ceea ce trebuie estimat în fiecare caz în parte este intensitatea dorinței de a muri și nu a gestului propriu-zis. De obicei, soluționarea la un individ cu intenție sau tentativă suicidară este dificilă, deoarece acesta se prezintă ca o victimă cu mare aviditate afectivă greu de satisfacut de anturaj, dar mai ales pentru că subiectul are tendința de a reproduce în relațiile sale cu terapeutul modul sau obișnuit de revendicare (șantaj). Cheia ințelegerii subiectului este luarea adecvată a legăturilor dintre actul suicidar și modul de viață care-l conduc la aceasta reacție de demisie.

Concluzie

Penitenciarul ca instituție corecțională în care-și săvârșesc pedeapsa persoanele private de libertate constituie un mediu patogen care depersonalizează individul și îl face să devalorizeze lumea exterioară și pe sine însuși ajungându-se la o acomodare cu acest mediu, poate chiar nevoia pentru acest mediu (recidiviștii care au o atitudine de indiferență față de victimele lor, față de faptele produse fără a simți mustrări, regrete).

Acest mediu accentuează nevoia individului condamnat de a adera la normele și valorile informale din acest mediu cu scopul de apărare, consolare: individul acceptă modul de gândire și judecățile de valoare emise de deținuți oferindu-i astfel rațiuni de deculpabilizare. Normele neoficiale emise în acest cadrul existențial au menirea de a conserva un sistem de relații interpersonale prin care sunt avantajați recidiviștii, cei cu pedepse foarte mari sau cei vârstnici. Atitudinea condamnaților față de evenimente este una de spectator pasiv, stare care nu implică o criză de sens, ci mai degrabă o stare de așteptare.

Analizâd tulburările și dezorganizările personalității individului aflat în mediul carceral, maniera de aliere la un grup sau altul, statutul dobândit în funcție de istoria sa (infracțiunea comisă, durata execuției, recidivist sau nu, nivelul de pregătire școlară), traversarea psihozelor de detenție denotă complexitatea mediului carceral care necesită o permanentă înnoire a metodelor de abordare a problematicii umane.

Capitolul III – ÎNCHISOAREA – INSTITUȚIE PANOPTICĂ / PATOGENĂ?

Populația carcerală nu încetează să crească peste tot în Europa, dar este determinată mai puțin de creșterea numărului de deținuți și mai mult de lungirea pedepselor. La aceasta contribuie și faptul că alături de marii și micii criminali se găsesc mulți din cei pe care societatea a renunțat să-i mai protejeze în cadrul ei: există un aflux de alcoolici, toxicomani, de cei cu afecțiuni psihice, de victime ale șomajului. Ca urmare, închisoarea tinde să devină un mare depozit destinat să izoleze mostrele fară valoare și nu numai pe cei pe care legea îi pedepsește pentru crimele și delictele lor.

Una dintre preocupările specialiștilor se concentrează pe evaluarea beneficiului privind neutralizarea delincventului prin detenție, pentru ca acesta să-și ocupe locul potrivit în sistemul de intervenție. Astfel se explică numeroasele studii pe această temă, reviste de știință penitenciară, reuniuni și congrese internaționale dedicate temei. Acest interes deosebit ar fi determinat de marea complexitatea a cazuisticii penale, de tehnicile de intervenție, care e multe ori sunt contrare: nu conduc la modificări pregnant-pozitive nici la nivelul comportamentului individual, asupra sursei de delincvență generală. Acest fapt este demonstrat de efectul acestui mediu asupra psihicului celui care comite o infracțiune: însușirea subculturii carcerale dechide „oportunități“, dobândirea de noi aptitudini pentru săvârșirea altor acte antisociale.

Principalele critici aduse acestui tip de pedepse – fară a le enumera într-o serie de importanță – sunt: deteriorarea sănătății fizice și mentale, inactivitatea demoralizantă și chiar depersonalizarea, contaminarea morală, ruptura legăturilor de contact social. Prima se referă la faptul că nu există, în majoritatea cazurilor, condiții satisfăcătoare îndeosebi din perspectiva localurilor: spații neîncăpătoare, cu o populație peste limitele admise, iluminat deficitar și sistem de încălzire neadecvat. Toate acestea nu fac decât să deterioreze rezistența fizică, fără a face apel la regimul de alimentație, deseori insuficient atât în cantitate, cât și în calitate.

O altă critică se referă la aspectul puternic demoralizant al inactivității forțate pentru perioada de detenție. În anumite cazuri, această perioadă este echivalentă cu o deprofesionalizare accentuată și dezavantajată pentru perioada post-penală de reinserție în viața socială. Sigur, eterogenitatea populației și permanenta dinamică a delincvenților (ieșiri-intrări) nu permit instalații proprii de organizare a unor activități lucrative în interior, în timp ce cererea de muncă în exterior s-a diminuat drastic (șomajul devenind chiar o sursă de delincvență). Faptul că, deși munca este facultativă, deținuții o reclamă adesea, fiind chiar o favoare datorită avantajelor sale, se explică și prin trebuința fundamentală de diversificare a activității umane. Astfel că această critică trebuie fundamental reconsiderată, deși există un ,,efect de încarcerare“ la nivel profesional.

Însă cel mai grav reproș adus sistemului de recluziune se referă la contaminarea morală; aceasta are faptul că indivizii ,,sănătoși“, prin contact prelungit, sunt convertiți ca o consecință inevitabilă promiscuității morale ce domnește între deținuți. Chiar dacă există reguli de selectare și împărțire pe diverse categorii a deținuților, ei înșiși fiind interesați de acest aspect, este totuși foarte dificil de impus un comportament respectabil și inocent. Din cauza presiunilor foarte puternice exercitate de „subcultura“ delincventă, autorii unor delicte comise din imprudență sau în stări emoționale puternice au șanse reduse de a nu fi corupți. Această influență negativă este facilitată de realități ce nu pot fi schimbate într-un termen scurt: contact permanent cu indivizi dubioși, celule cu un mare număr de deținuți, lipsa unor activități alternative, prejudecăți și mentalități ale personalului (pasivitatea, în special).

Ruperea legăturilor sociale, ca reproș adus sistemului punitiv de acest tip, se referă la două aspecte; în accepțiunea lui Gh. Florian (1996, p 75 – 76):

– mai întâi, încarcerarea antrenează desfacerea contractului de muncă (atunci când el există), creând premisa unei dificultăți foarte serioase de refacere după executarea sentinței. Acest lucru este deseori însoțit de pauperizarea familiei delincventului, dezorganizarea acesteia, cu forme de dezintegrare a sa. Toate acestea conduc la un efect de de-socializare a deținutului;

– pe de altă parte, ,,instituționalizarea penală conduce la o stare de abdicare și pasivitate, la o lipsă de voință și inițiativă care vor face dificilă reintegrarea deținutului în viața socială“. Faptul că, în unele cazuri, nu există servicii specializate de asistență socială agravează și mai mult această situație.

În contextul în care sistemul penitenciar clasic, ca ,,mediu închis“, nu poate fi ocolit, sarcina actuală a acestuia este să se transforme într-un sistem mai flexibil și mai modern. Această mișcare de reformă penitenciară, despre care se vorbește tot mai mult, trebuie să cuprindă pe lângă renovări și construcții de clădiri și diverse măsuri de reorganizare internă pentru a deveni mai deschis valorilor lumii „exterioare/deschise“. Aceste eforturi trebuie să vizeze posibilitatea înlocuirii ,,culturii delincvente“ cu cea veritabilă a vieții sociale normale. Dar o reformă penitenciară nu poate avea loc fară o reformă penală, un nou sistem de pedepse (arest la domiciliu, arest la sfârșitul săptămânii, semi-libertatea, semi-detenția, interdicții legale, prestări obligatorii de muncă, zile amendă, probarea, supravegherea comunitară etc.) poate fi obiectiv doar al reformei penale, tot așa cum și înființarea/activare a unor servicii specifice asistenței penale (asistență socială ante-penală și post-penală) rămâne de competența forurilor de decizie. Fără acest element s-ar menține hiatus-ul dintre faza judiciară și cea de execuție penală, hiatus ce împietează asupra activității fiecăruia dintre cele două sectoare.

Penitenciarul este acuzat că nu a reușit să mențină ordinea publică. În fapt, pentru ca el să poată indeplini această misiune, ar trebui ca excluderea (sancțiunea penală) să poată determina includerea, inserția socială, ceea ce nu este cu adevărat posibil decât la nivelul declarațiilor de intenție, cu atât mai mult cu cât includerea carcerală atinge, în mare parte, categoriile care sunt deja în situația de mare precaritate socială.

Toate acestea determină și o altă contradicție fundamentală: între progresul democrațiilor europene de a proteja libertățile și integritatea fizică a indivizilor pe de o parte și recurgerea masivă la închidere pe de altă parte. Pentru a contracara locul predominant luat de pedeapsa cu închisoarea în cadrul sistemului pedepselor, trebuie extinsă gama în sens opus (suspendare, zi amendă, munca în profitul comunității, probațiunea). Aceste inovații au succes mai ales în lupta împotriva primei condamnări la pedeapsa privativă de libertate sau împotriva închiderii în stadii precoce ale activității infracționale, – cum afirmă G. Neamțu (2003).

În afara efectelor perverse posibile (sentimentul puterii la deținuți, frustrarea în cazul întârzierilor tehnocrate, rivalitatea și gelozia personalului de supraveghere care se simte uitat în reforme), multiplicarea acestor drepturi arată repede limitele sale; vorbitorul liber, introducerea televiziunii sunt lucruri pozitive. Dacă este adevărat că micile îmbunătățiri pot să evite răul, ele nu soluționează revendicarea fundamentală a deținuților, aceea de a fi considerați subiect de drept. Ceea ce este intolerabil pentru ei este arbitrariul, faptul de a fi considerați obiecte: a nu putea alege nici închisoarea, nici celula, nici vecinii, nici viitorul. Deținuții reprezintă ființe umane lipsite de dreptul de a alege. Doar un criteriu de justiție va fi apt să dea pedepsei o dinamică și deci să se sustragă rigidității actuale. De unde urgența unei reflecții etice asupra pedepsei, ceea ce nu înseamnă renunțarea la un discurs rațional și lăsarea unui câmp liber „bunelor sentimente“. Dacă din punct de vedere deontologic, dreptul are în mod necesar ceva definitiv, din punct de vedere teleologic, „justiția e definită drept o valoare care pune în mișcare universul rigid de norme“ (Florian, 1996). Acest criteriu este oferit conceptul umanității privit ca o exigență în favoarea subiectului și referitoare la subiect, drept condiție și obiectiv al comunității politice.

Cel ce iese din închisoare este confruntat cu un itinerar lung pe care nu îl poate acoperi, ținând de faptul că deseori este lipsit de sprijinul familial și social. De aceea, funcția de tutelă a justiției poate și trebuie să deschidă spații de autonomie. De la o tutelă îngreunată de dependențele inerente lumii carcerale se trece la tutele parțiale, mereu mai ușoare, dar care se restrâng pe etape. În prezent, penitenciarul are o semnificație politică deosebită: tratamentul deținuților este o ilustrare directă a modului cum se respectă drepturile omului, iar viața instituțională este un indicator al democratizării aparatului de stat. Mai mult, un popor este considerat civilizat sau nu după modul cum se poartă cu categoriile defavorizate: minori, bătrâni, persoane cu handicap, șomeri, deținuți, imigranți etc. Penitenciarul este în primul rând o funcție a justiției și nu a puterii.

Ca urmare, închisoarea asigură un serviciu social distinct, scopul său principal fiind acela de a servi comunitatea. De aceea, construcția de noi penitenciare, în concepția lui Gh. Florian(1996), este mai mult o problemă de politică socială decât penală, pentru că un număr suficient de închisori condiționează o buna activitate destinată resocializării. Deși, aparent, în funcționalitatea sa intimă, penitenciarul nu poate fi contemporan cu momentul social, sistemul închisorilor poate progresa dacă progresează filosofia sa: aceasta implică abandonarea ideii de model ideal, deschiderea spre societatea civilă, studii calitative ale problematicii umane, „experimentarea“ ca principiu de optimizare a activității, primatul omului în orice situație.

Modernizarea penitenciară înseamnă acum occidentalizarea structurilor, informatizarea activităților, transformarea sa într-o instituție civilă, profilarea închisorilor, promovarea sistemului de probațiune, introducerea regimului progresiv de executare a pedepselor, atenție specială (grijă) acordată personalului.

Noile criterii ale performanței organizaționale trebuie să fie și pentru penitenciare coerența internă a subsistemelor, corectitudinea criteriilor de evaluare, calitatea resurselor umane, rezultate măsurabile pentru funcțiile sociale îndeplinite, existența unui sector specializat în diagnoză și prognoză pe termen scurt, mediu și lung, imaginea publică, existența unui cod deontologie viu și credibil, introducerea indicatorilor axiologici pentru a estima rezonanța umană și socială a schimbărilor. Evoluția unei instituții este determinată de apariția sau promovarea unor noi necesități oganizaționale: nevoi culturale, nevoia de consens, nevoia de identitate (claritatea funcțiilor și a etapelor de dezvoltare), existența mecanismelor de prevenire și soluționare a crizelor.

Imaginea publică a penitenciarului se construiește mai întâi în interior: un personal selecționat și valorizat adecvat, informat în timp util cu toate problemele de muncă, promovat și recompensat pe criterii etice și profesionale previzibile, sunt condiții indispensabile pentru existența unor opinii corecte comunitatea din jurul închisorii .

MORALITATEA IN MEDIUL PRIVATIV

III.1. Efecte asupra deținuților și personalului

Dacă la un penitenciar incidentele se mențin la un nivel ridicat iar pregătirea personalului pentru a față situațiilor de criză este neglijată, efectele asupra deținuților și personalului nu vor întârzia să apară. În general, se vor plânge că sunt hărțuiți de unii dintre ei, că se tem de simpla prezență a celor cu tulburări psihice, a celor cu infracțiuni sexuale sau cu fapte comise cu multă cruzime. Deseori suscită o mare neliniște viața alături de deținuții condamnați pentru terorism, pentru trafic de droguri, pentru escrocherii sau cei care aparțin unor bande din capitală sau orașe de frontieră.

Aceeași neliniște o resimt și deținuții în anumite zone ale închisorii: la dușuri, la toaletă, pe scări etaje, la ateliere, când se află în camerele altor deținuți. În ce privește personalul, nesiguranța lui are multiple surse: încercările de mituire din partea deținuților, amenințări formulate de unii deținuți la adresa lor și a familiilor lor, atacuri directe ale deținuților asupra lor, participarea la activități în mijlocul masei de deținuți.

Ca o concluzie generală, cu cât nivelul de securitate fizică al închisorii este mai ridicat, cu atât percepția siguranței personale este mai scăzută. Acest lucru este determinat de caracteristicile detinuților care sunt găzduiți în asemenea stabilimente: deținuți periculoși cu lungi cariere infracționale și care au dovedit cruzime în nenumărate circumstanțe. Nivelul de stres trăit de oamenii care populează penitenciarul – indiferent de ce parte a gratiilor – este considerabil: cronicizarea acestei stări de lucruri are efect de bumerang asupra stării lor de sănătate, asupra relațiilor interpersonale în care intră, asupra randamentului în muncă. Preocuparea pentru calitatea vieții de detenție – serviciile oferite atât deținuțior cât și personalului – este singura soluție de a menține funcționalitatea instituției și moralul celor care o populează.

III.2. Viitorul instituțiilor penitenciare

Deși trimiterea în închisoare a infractorilor afectează anual în fiecare țară sute de mii de persoane: familii, rude, prieteni, victime – chiar și în instituții în care aceștia lucrau s-au produs pagube, într-un mod previzibil, penitenciarul nu va dispare ca instituție, el rămânând deocamdată mijlocul privilegiat de reacție împotriva crimelor grave, cel puțin.

La acestea se mai adaugă faptul că pentru întreținerea unor astfel de sisteme corecționale este nevoie de fonduri financiare consistete; indiferent de calitatea și cantitatea muncii prestate de către deținuți, cheltuielile implicate acestui tip de acțiune punitivă nu pot fi acoperite decât în mică parte, ceea ce-i cauzează o semnificativă vulnerabilitate în raport cu restul sistemului social.

Obiectul serviciilor corecționale este fondat pe trei mari concepte:

programele oferite în închisoare,

serviciile corecționale comunitare

responsabilitatea deținuților.

Programele își propun să mențină ordinea și securitatea în așezământ, să-i ajute pe cei care au nevoie, să furnizeze o ocupație deținuților, sa le permită să dobândească anumite competențe pentru reintegrarea în societate, să promoveze un disciplinar, echitabil și uniform. Responsabilitatea deținuților se referă la efortul lor de a profita de șederea în închisoare pentru a-și dezvolta capacitățile necesare reinserției sociale. Programele din inchisoare au în vedere tocmai capacitatea și dorința oricărui deținut de a reveni mai bun în comunitatea oamenilor liberi.

În anii viitori, eficacitatea serviciilor corecționale va fi legată din ce în ce mai strâns de serviciile corecționale comunitare, adică de conservarea legăturilor deținuților cu colectivitățile din care vin. Chiar dacă delincvenții sunt încarcerați, ei continuă să facă parte din societate. Desigur, comunitatea trebuie să fie informată despre costurile programelor de formare din închisori.

III.3. Personalul din penitenciar

Poate mai mult ca alte subsisteme sociale, penitenciarul are o nevoie crescută de homeostazie. Specificul muncii face din calitatea personalului un factor decisiv al stabilității și credibilității acestei instituții. Succesul profesional este determinat de prestigiul personal, de eficacitatea relațiilor interpersonale, de buna orientare în mediul social actual. Toate acestea devin importante și din cauza instanțelor care vin din partea ,,obiectului muncii“ sub forma mentalităților, argoului, stilului de viață. De la poziția formală, detașată, indiferentă față de deținut, la viziunea globală asupra locului și rolului deținuti în cadrul mecanismelor de apărare socială și efortul de a face din penitenciar, într-adevăr este o cale anevoioasă. A avea o înaltă idee despre viață și om, conduce spre frământări interioare când gardianul este pus în situația de a administra existențe care temporar au valoarea diminuată. Dacă moral este de înțeles încăpățânarea educativă în ce-i privește pe deținuți în viața cotidiană a unui penitenciar, personalul însă nu are prea des satisfacții: a încerca să influențezi în bine personalitatea deținuților este mai greu acum, în perioada de tranziție a țării, când unele valori par a nu mai fi respectate, când mulți oameni sunt fragilizați psihologic, când este dificil să definești „binele“ și evoluției sociale. În acest context, explozia criminalității nu mai surprinde.

În mod neașteptat, cea mai mare presiune asupra unui gardian vine din partea superiorilor care sunt dependenți de munca sa: ambiguitatea rolului și schimbările frecvente în exigențele cărora trebuie să le faca față, se transformă frecvent într-un cerc vicios care escaladează stresul. Poziția gardianului este incomodă (Florian, 1996, p 97 – 97): dacă mediul penitenciar este privit dihotomic, gardianul este separat de deținuți; dacă acest mediu este privit ierarhic, gardianul se află pe ultima treaptă, asupra lui acționând raporturile de putere și inegalitate. În perspectivă dihotomică, gardianul poate avea o poziție înaltă, dar din perspectivă ierarhică el se află la nivelul zero. Această dublă asimetrie este o permanentă sursă de stres. De asemenea, a fi înțeles greșit de către public este stresant. Dilema gardianului este de a fi privit de unii ca prea blând în relațiile cu deținuții, iar de alții ca fiind o „brută“; primii cred că închisoarea este pension, ultimii că este un centru de tortură. Și nu o dată gardianul aude un deținut care, personalizând detenția, îi spune: „Dacă nu ai fi tu, eu aș fi un om liber!“

Un element semnificativ în creșterea distresului la locul de muncă din penitenciar îl reprezintă și sistemul axiolog al personalului din această instituție. De pildă, dacă un tânăr gardian, proaspăt absolvent, chiar dacă va împărtăși opinia conform căreia ar trebui sa-i ajute pe deținuți, va trebui să-și însușească părerile și atitudinile colegilor mai mari, ceea ce va crea un puternic sentimend de disonanță cognitivă. Pe lângă această sursă semnficativă de stres, trebuie să menționăm și monotonia sarcinilor de serviciu, slabele șanse de stimulare și / sau promovare profesională, ceea ce ne permite ușor să intuim stările afectiv-motivaționale ale personalului din penitenciare, în speță a gardienilor: blazare, tendință spre plafonare, impresia de spațiu închis fără perspective de promovare, recunoașterea muncii prestate etc. În aceste condiții, simptomele stresului cronic specific gardianului nu mai surprind: melancolie, alcoolism, hipertensiune arterială, cefalee, bulimie, agresivitate, accidente de circulație, divorț etc. Dar remediile, departe de a fi o problemă strict individuală, sunt în primul rând organizaționale.

III.4. Modelarea personalității umane în închisoare

Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în modul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate. Atât timp cât individul se află în locul de deținere, între oameni care, asemenea lui, au comis fapte antisociale, dificuItățile cele mai mari sunt localizate mai ales în exterior, în relațiile cu cei din jur. În contactul cu ceilalți deținuți, remușcările, autoacuzările declarate sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise „fabricate“ în penitenciar, la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni deculpabilizante. Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și, nu rareori, are loc modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial consideră pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciază ca fiind prea aspră. Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitență, deținutul trece la unul activ în care interesul personal, egoismul și autoconservarea primează. În planul conduitei, de la atitudinea conformistă fondată pe vinovăție, se trece la frustrarea întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, „soarta“ omului în lume, atitudinea față de muncă, familie, lege și viitor și, implicit, modul de viață în penitenciar.

La deținuți, relațiile sociale au anumite caracteristici, între care orientarea spre propria persoană, autosuficiența, minciuna și disimularea, indiferența față de ceilalți par să dețină locuri fruntașe. Factorii sursă, pe lângă trăsăturile carcateristice mediului carceral: lipsa intimității, supraaglomerarea, pierderea identității, semnificative sunt și frustrările resimțite de individul deținut și resentimentele acestuia, care în timp dezvoltă adevărate sentimente antisociale: ura, invidia, dorința de răzbunare.

III.5. Rolul psihologului în mediul corecțional

În penitenciar, psihologul este o „persoană resursă“, a cărei contribuție este semnificativă pentru funcționalitatea oricărui tip de instituție. Prin toată activitatea sa, educatorul (psihologul) facilitează apropierea de el a deținutului, stabilește relația dintre infracțiune și constantele personalității acestuia, pregătește terenul unei noi raportări la valorile sociale după executarea pedepsei.

Un bun profesionist reprezintă un punct de referință pentru infractor, un model de înțelegere profundă a structurilor realității, a poziției autentice a omului în lume, a îndatoririlor și drepturilor sale.

Ceea ce nu-i lipsește unui bun educator este capacitatea de a înțelege cadrul intern al subiectului, lumea lui obișnuită de trăiri și semnificații. Această capacitate (empatia) chiar dacă nu este științifică, este suficient de exactă pentru a realiza un comportament optim față de subiect. Deși empatia se găsește în grade variabile la diferite persoane, experiența profesională a educatorului joacă un rol major în optimizarea ei. Între calitățile psihologului nu vor putea lipsi sensibilitatea față de complexitatea diferitelor motivații infracționale, ușurința de a stabili relații umane, tactul, o mare disponibilitate de a asculta, curiozitate și interes pentru persoane privite în individualitatea lor.

Psiholologul acordă mult timp și energie pentru evaluarea riscului ca aceștia să recidiveze sau să aibă un comportament agresiv în penitenciar. Tehnica implică, după cum afirmă N. Mitrofan (2000, p 218), identificarea tipurilor de conduită din antecedentele individului și punerea acestora în relație cu cele observate în penitenciar. Și, în acest caz, tot personalul care lucrează nemijlocit cu deținuții, are rolul hotărâtor în a-i furniza psihologului informațiile necesare evaluării riscului pentru fiecare caz în parte. În concluzie, psihologul, o dată cu creșterea experienței lui, capătă o influență tot mai mare asupra personalului din penitenciar pentru că schimbările pe care le promovează au ca model experiența și ideile celor care cunosc și lucrează direct cu deținuții.

III.6. Particularități ale relației psiholog – deținut

Regulile care organizează această relație comportă un aspect etic și unul tehnic (direcționism, neutralitate, abstinență, confidențialitate, activitate, pasivitate etc.). Modul de comunicare este, de asemenea, specific, acesta fiind ca un proces complex, cu eșecuri posibile de o parte și de alta. Educatorul va fi întotdeauna în avantaj deoarece în baza datelor pe care le deține, va ști cum să conducă discuția, la ce probleme să ceară mai multe detalii, când să avertizeze deținutul că s-a îndepărtat prea de linia adevărului etc.

De la început se urmărește câștigarea încrederii deținutului și cunoașterea cât mai profundă a acestuia, mai ales sub aspectul „planului de viață“, al auto-evaluării, al integrării lui în viața socială. Manifestarea deschisă a încrederii educatorului în deținut este esențială în structurare a unor relații pozitive în sens reeducativ. În majoritatea cazurilor auto-dezvăluirea depinde de modul în care deținutul percepe educatorul, de prestigiul acestuia, de contextul în care se solicită informațiile, de gradul de cointeresare a deținutului în acțiune a de cunoaștere de către alții a vieții sale, de tipul său de personalitate, de experiența lui în dialogul cu alții. Este semnificativ acordul deținutului asupra studiului al cărui subiect este și efectele- consecințe percepute de către acesta, precum și interesele personale ale acestuia.

În prima convorbire cu un deținut, educatorul îi cere să exprime cât mai amănunțit biografia sa, să stabilească toate relațiile pe care le consideră justificate între infracțiune și împrejurările vieții sale. Convorbirea cu deținutul are o direcție concentrică: de la expunerea faptelor trecute spre prezent, de la considerarea mediului său spre considerarea sa, de la prezentarea unor probleme periferice la analiza personalității sale. Destăinuirea faptelor legate de infracțiune va fi deci o continuare firească a celor povestite până atunci unui om, psihologul, interesat să-i cunoască întreaga viață.

Întrebările adresate deținutului sunt clar formulate, fară a se face comentarii inutile care pot schimba sensul întrebării inițiale. Dacă apar momente de tăcere în discursul deținutului, acestea nu sunt suprimate imediat, deoarece ele reprezintă deseori un mod de comunicare cu multiple sensuri ce trebuie descifrate de educator: uneori tăcerea poate fi tensionată, alteori meditativă, alteori cu potențial exploziv sau perplexă. Psihologul observă cu atenție comportamentul deținutului, gesticulația și mimica ce insoțește discursul, modul de exprimare, vocabularul folosit, modificările de ritm și intensitate ale monologului, temele accentuate, repetările. Pe baza tuturor acestor informații, precum și a celor rezultate din examenul psihologic și din ancheta socială, se reconstituie imaginea pe care infractorul o despre sine și despre ceilalți, poziția sa față de viață, legăturile intime dintre infracțiune si personalitatea sa .

III.7. Relația de ajutor în mediul penitenciar

Deținutul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat psihologic: tensiunile legate de comunicarea faptei, contactul cu organele de ordine, procesul, remușcările, rușinea, despărțirea de familie, îl afectează profund. În funcție de cauzele dificultăților fiecărui deținut se poate actiona atât asupra ambianței, cât și asupra subiectului. Intervențiile asupra ambianței țin cont de normele sistemului și vizează optimizarea relațiilor în colectivul din care face parte, transferul într-o alta cameră etc. La astfel de optimizări se ajunge destul de rar, cele mai frecvente fiind cazurile în care subiectul se confruntă cu o situație de interes major pentru el și pe care nu o poate rezolva singur. Atmosfera în care se desfășoară ajutorul psihologic are un oarecare grad de permisivitate și îl determină subiect să se înțeleagă, să aibă inițiative, să progreseze în situația dată.

Având în vedere aceste probleme, Gh. Florian (1996, p 103) consideră că, în mediul de detenție cea mai eficientă formă de intervenție a psihologului o constituie psihoterapia non-directivă. Aceasta deoarece permite atingerea unor obiective esențiale pentru reeducare:

– reintegrarea socială este influențată pozitiv de grăbirea maturizării afective a subiectului;

– efecte durabile în plan re-educativ apar doar când deținutul este ajutat să se cunoască pe sine, să înțeleagă mecanismele care au stat la baza formării comportamentului său deviant;

-cunoașterea și activarea resurselor latente ale deținutului sporesc încrederea în propriile capacități, făcându-l să fie deschis la acțiunile de reeducare exercitate asupra sa.

În deplin acord cu teoria psihologiei non-directive, fundamental pentru relația de ajutor este ca psihologul să manifeste un interes autentic și să-l accepte ca persoană pe subiect, să exprime față de el caldură, nedepășind însă cadrul neutralității binevoitoare. Față de atitudinile și sentimentele subiectului trebui manifestată permisivitate pentru că numai astfel va fi deschis și va putea fi cunoscut în adâncime. Subiectul are nevoie de un partener cu care să analizeze problemele într-o atmosferă de încredere și acceptare reciprocă. Aceasta cu atât mai mult cu cât psihologul îl avertizează pe subiect că nu deține răspunsul la problemele sale, că el însuși cunoaște cel mai bine situația, dar că îl poate ajuta să descopere soluții adecvate pe care să le transpună în practică. Procesul recuperativ al deținutului are nevoie și de sprijinul incontestabil al familiei, al prietenilor – vechi și noi – care pot stimula și întărio dorința de realizare, de elaborare a unor proiecte pentru viitor, pot determina creșterea stimei de sine a deținutului:

Elementele din schema rogersiană manifestate în cele două stadii ale relației de ajutor în locul de detinere sunt următoarele (ibidem, p 104 – 106):

Stadiul I

* Subiectul vorbește despre sine ca despre un obiect văzut răsturnat de ceilalți, iar sentimentele sunt descrise ca aparținând trecutului;

* Subiectul are convingerea că orice ar spune sau ar face nu se poate schimba nimic, consideră că eforturile sale pozitive au fost ineficiente;

* Contradicțiile personale sunt recunoscute și dorește să se analizeze;

* Apar frecvent manifestări somatice (plâns, suspine);

Stadiul II

Subiectul este convins că este total acceptat de psihoterapeut, descoperă schemele personale de comportament și începe să se îndoiască de validitatea lor, le examinează critic. Caută explicații pentru faptele trecute și prezente, ia cunoștință de noi aspecte ale responsabilității față de problemele personale. Subiectul alege noi maniere de a fi în baza clarificărilor obținute. Creste încrederea în viitoarea evoluție.

Este necesar să menționăm că mementul „carantinei“ reprezintă un segment cheie în dezvoltarea relației dintre deținut și psiholog. Psihologul trebuie să confere infractorului un oarecare confort psihic, dominat de optimism, reușind astfel să dețină un ascendent asupra acestuia. În felul acesta, relația fiind cât de cât trasată, se pot purta discuții despre starea actuală din penitenciar, despre planurile de viitor ale deținutului. Trebuie să fie abordate pe larg relațiile ce se stabilesc între deținuți (pozitive și negative) și implicațiile de lungă durată ale acestora. În acest caz, șansele de a–i reeduca comportamental pe infractori sunt mult mai mari decât în condițiile în care apar obstacole (între deținuți, între deținuți și psiholog) care vor „facilita“ dezvoltarea unui mediu insecurizant și frustrant.

Persistența unui număr destul de mare de recidiviști se explică în bună măsură prin faptul că în mediul penitenciar deținuții găsesc confirmări și justificări care, deși eronate, constituie un suport moral al modui lor de a gândi și trăi în viață. Lucrurile se complică mai mult dacă individul crede cu adevarat că este irecuperabil și dacă optează pentru un trai singuratic și la întâmplare.

Pentru soluționarea acestei probleme un rol deosebit îl are instruirea teoretică și gândirea rațională: îmbogățirea cunoștințelor și meditarea adâncă asupra unor aspecte esențiale ale vieții lor trecute și prezente , au efecte sigure în planul restructurării atitudinilor. Cunoașterea, de la o anumită amplitudine si profunzime, cenzurează conduita individului menținând-o în zona de acceptare socială.

În condițiile specifice mediului de detenție, eforturile pentru progresul individual trebuie să preceadă pe cel privind perfecționarea grupului de deținuți. În acest sens, deținuții ar putea fi instruiți în cadrul unor programe special concepute în legătură cu mecanismele interacțiunii de grup în condițiile detentiei, cu poziția optimă a celor cu responsabilități, cu modalitățile concrete de prevenire a conflictelor și menținere a unei atmosfere bune și altele. Scopul unui asemenea program diferențiat pe categorii de deținuți, este de a-i face să cunoască, să învețe și să practice în viață tot ce li s-a expus. Oricum, programul va fi dificil deoarece doar apariția unor nevoi mai poate să mobilizeze capacitățile individului (grupului), să-l împingă înainte. Deși se constată că nevoile deținuților regresează, acest neajuns poate fi parțial compensat prin cunoștințe noi care să-i sensibilizeze la noi probleme. Asemenea informații trebuie să abordeze aspecte care preocupă majoritatea deținuților: cum să-și elaboreze un plan de viață viabil, cum să-și schimbe anumite trăsături negative de caracter, cum să stabilească relații optime cu cei din jur, cum să devină un părinte bun etc. Cu aceasta se ajunge la problema creșterii competenței tuturor cadrelor, astfel încât fiecare să știe să stea de vorbă cu deținuții, să-i înțeleagă și să ceară un ajutor adecvat.

O atenție deosebită va trebui acordată atitudinii față de muncă a deținuților și în special creării sentimentului de cointeresare și responsabilitate care aduce după sine conștiinciozitatea, calitatea tot mai crescută a rezultatelor obținute de aceștia. Vor trebui accentuate o serie de aspecte legate nemijlocit de satisfacția in muncă: un loc central îl va ocupa perfecționarea – fie și numai teoretică – a cunoștințelor tehnice și crearea condițiilor de manifestare a potențelor creatoare ale deținuților.

Ca un fenomen mai larg ce trece dincolo de unitățile speciale și se manifestă practic în toate penitenciarele este acela că într-o primă etapă, în baza nevoii fundamentale de activitate și în scopul de compensa frustrările pe care le resimt în penitenciar, deținuții doresc și insistă să fie folosiți la muncă. Dar odată atins acest obiectiv, în urma evaluării negative a activității concrete pe care o desfășoară, a intensității și rigorilor pe care le implică disciplina în muncă, o parte din deținuți adoptă conduite de participare diminuată sau chiar de sustragere de la activitățile productive. Se manifestă din partea lor un mod greșit de a înțelege cum să se conserve. În cazul când condițiile fizice ale muncii – curățenia, ordinea, luminozitatea – sunt mai puțin asigurate ori apar și alte greutăți, dorința de a munci a deținuților se diminuează și mai mult, iar încercările de sustragere se înmulțesc.

III.8. Factori care influențează interesul deținuților pentru muncă

Un aspect care trebuie relevat este acela că mulți dintre infractorii aflați în mediu carceral nu au lucrat niciodată, ceea ce îi împiedică să dețină conștiința muncii, a lucrului bine făcut, dorința de a obține performanță. Referitor la acest lucru este exemplul oferit de psihologul G Florian (p 8): „ … mergând printre războaiele de țesut, am ajuns în dreptul unei tinere țigănci care plângea cu capul aplecat peste urzeala din fața ei. Am înrebat-o de ce plânge: cum să nu plâng, uite ce a ieșit din mâinile mele, uite! Eu nu am muncit niciodată“

Interesul pentru munca bine făcută și pentru obținerea unor performanțe superioare, este determinat de răsplata muncii, de stimulente materiale și morale. În condițiile în care muncesc în cadrul inteprinderilor speciale, deținuții nu se așteaptă la o răsplată a muncii lor similară cu aceea a muncitorului din mediul liber. De aceea ei se raportează la muncă nu prin intermediul funcționalității sale sociale, ci față de locul și rolul pe care îl ocupă în viața de detenție, față de facilitățile și câștigurile ce pot fi obținute de pe urma muncii pe durata executării pedepsei închisorii. La deținuți, atitudinea față muncă este cantonată mai ales în domeniul trebuințelor personale – biologice și de securitate, precum și scopului declarat de a se elibera cât mai repede. Obiectivele urmărite de deținuți privesc desigur și banii pe care îi primesc în raport cu munca depusă, dar mai ales lărgirea câmpului de relații, obținerea recompenselor prevăzute de regulament, câștigul de zile cu care se reduce pedeapsa, mărirea șanselor de liberare condiționată.

Modalitățile de stimulare a interesului deținuților pentru muncă și pentru obținerea de performanțe superioare în activitate trebuie privite și aplicate având în vedere aspectele multiple ale modului de viață din penitenciar. Astfel, Gh. Florian consemnează că, în cadrul discuțiilor, doleanțele deținuților care muncesc s-au cantonat în exclusivitate în zona calității și cantității hranei și odihnei, a asistenței medicale și foarte rar s-au referit la situația lor juridică. În consecință, performanțele în munca depusă de deținuți vor putea crește dacă ei vor percepe că muncind se aduce o mai bună satisfacere a nevoilor lor bazale. În urma privațiunilor inerente mediului penitenciar, deținuții devin foarte sensibili la preocuparea cadrelor pentru menținerea valorilor lor vitale – sănătatea, vigoarea, forța fizică și echilibrul spiritual. Și aceasta deoarece omul, în genere, suportă greu indiferența disprețul pentru ființarea lui ca om.

Principala problemă care-i frământă pe deținuți este însă crearea unei legături sigure între munca pe care o depun și liberarea lor condiținată. Deseori se întâmplă ca o lungă perioadă de muncă intensă depusă de către deținut, aceasta să fie pusă în umbră cu ocazia discutării în comisia de propuneri pentru liberarea condiționată de un raport de pedepsire pentru o abatere săvârșită la cameră. Procedându-se astfel, criteriul stăruinței în muncă își diminuează semnificația și ca urmare deținutul se demobilizează, iar moralul colectivului scade.

Astfel, munca nu devine un factor formativ și educativ, nu contribuie la nivelul personalității condamnaților la construirea unui nou sistem de valori, iar munca în întreprindere probează capacitatea deținuților de a se realiza social după punerea în libertate.

Performanțele superioare în activitate depind în mare măsură de calitatea factorului uman care sub aspect individual și colectiv prezintă unele particularități ce se evidențiază mai ales în sens negativ. Nivelul scăzut al calificării multora dintre deținuți, dintre care o bună parte nu au lucrat niciodată, iar contactul cu actuala meserie îl realizează pentru prima dată în detenție.

O problemă cheie a creșterii performanțelor și creativității o constituie stimularea interesului detinuților pentru munca pe care o depun și pentru obținerea unor rezultate cât mai bune în producție. Specialiștii consideră că la deținuți interesul în muncă poate fi explicat dacă se au în vedere două mecanisme psihologice. Primul, care se aplică majorității deținuților este format din succesiunea: performanță – trebuințe materiale împlinite -satisfacție. În acest caz performanța este strict legată de siguranța împlinirii nevoilor, posibilitățile de stimulare fiind dinspre împlinirea nevoilor spre performanța superioară. Al doilea mecanism este mult mai complex și include ca elemente succesive: sentimentul de realizare prin muncă – satisfacție – performanțe superioare. Există efectiv nevoia de autorealizare la acei indivizi care caută să facă lucrurile cât mai bine, se perfecționează continuu, doresc să facă ceva util și simt că prin muncă se realizează ca personalități. Pentru acești deținuți problema stimulării va consta în folosirea lor la activități complexe, acordarea de responsabilități crescute, tratare diferențiată.

În ce privește educația juridică, ea va trebui centrată pe înțelegerea normelor ca expresie a unor valori sociale, ca elemente de construcție ale unui mod de viață. Vor trebui urmărite eforturile pentru pregătirea cadrelor în sensul desfășurării unei activități cu deținuții bazate pe reglementările în vigoare: D. D'Atri a constatat că în absența libertății, dreptatea și adevărul devin cele mai importante mijloace de luptă pentru afirmare și dezvoltare, iar aspectele de subiectivism din partea unor cadre, atunci când apar, măresc sentimentul de frustrare și opoziție față de ele.

Referitor la viitor, deținuții vor trebui să vadă limpede că au datoria, în calitate de oameni, să viețuiască, să nu trăiască pur și simplu doar pentru sine și neglijându-i pe cei din jur. Cât privește reprezentarea de sine, ea nu se va îmbunătăți atât timp cât nu vor face eforturi personale de a prelua cât mai multă cultură și omenie de la societate. Prezența mai multor educatori (psihologi) în fiecare unitate va avea efecte benefice în această direcție.

În acest context, elaborarea unor programe educative diferențiate se pune cu și mai multă acuitate, consideră O. Pop. Omogenitatea grupului ce va fi alcătuit va avea la bază vârsta, sexul, cariera infracțională. De la caz la caz, accentul va fi pus pe educația pentru muncă, pe educația juridică sau pe modificarea atitudinilor față de sine, față de familie sau față de viitor. Obiectivul principal îl va constitui înlocuirea vechilor motivații axate pe „a avea“ (putere, profit) cu una nouă centrată pe „a fi“ (a înțelege lumea și Eu-l precum și a participa alături de ceilalți). Asemenea probleme ar trebui clarificate ales în perioada cât deținuții se află în camera de liberare.

III.9. Opiniile deținuților privind mesajul reeducativ

Crearea în penitenciar a climatului inter-uman favorabil realizării atașamentului afectiv față de valorile educației, la persoanele private de libertate, al căror univers valoric este deseori neadecvat, implică rezolvarea unor probleme umane și organizatorice dificile. Pentru surprinderea specificului activității reeducative desfășurate în penitenciare, se consideră necesare la început o serie de delimitări conceptuale între procesele de „influențare colectivă“, „cultura masă“ și „opinia colectivă“ pentru a evita asimilarea procesului de reeducare cu una din aceste unitati.

Influențarea este o acțiune conștientă organizată și unilaterală exercitată de un individ sau grup de indivizi în scopul modificării comportamentului altui individ sau grup. Influențarea este mai mult decât simpla persuasiune deoarece produce o schimbare reală și de durată în conduita subiectului. Formele care se exercită acțiunea de influențare socială a indivizilor sunt: tehnicile socio-educative și reeducative, crearea de convingeri și acțiunea practică (munca). Mecanismul de exercitare a influențării psihosociale poate fi de două feluri: normativ – subiectul conformându-se unor așteptări (reglementări) formulate de altul sau de grup și informațional – când acceptă ca adevărate informațiile primite și actionează în sensul lor. Primul mecanism este întâlnit mai ales la subiecții care fac parte din grupuri constituite, iar cel de-al doilea în cazurile în care individul are incertitudini privind cunoașterea situației sale.

Întreaga activitate de influențare a personalității deținuților poate fi exprimată mai bine prin termenul de modelare: în acest fel se accentuează faptul că totul se face în numele unui scop clar conturat, având ca sistem de referința universul valoric al societatii.

În ceea ce privește opinia publică – înțeleasă ca judecată de valoare la un moment dat a unei colectivități asupra unei probleme concrete, actuale și de larg interes dar cu soluții discutabile – la nivelul penitenciarului preocupările sunt îndreptate spre cunoașterea conținutului opiniilor deținuților iar pe această bază, formarea unor opinii sănătoase. Desigur, în opinia colectivă se găsesc reflectate cu o intensitate variabilă evenimentele curente apreciate prin prisma caracteristicilor populației respective.

Important însă pentru administrația locurilor de deținere sunt cele două funcții ale opiniei colective:

– funcția de evaluare a evenimentelor (care anume și cât de importante sunt ele pentru viața colectivității)

– funcția de control social în sensul că factorii de decizie își pot regla acțiunile după acest sensibil „seismograf social“ care este opinia colectivă. Tot legat de această ultimă funcție, se menționează caracterul consultativ pe care trebuie să-l aibă opinia colectivă; pentru luarea unei decizii este bine să fie consultat colectivul vizat, să i se solicite sugestii, obținându-se astfel o adeziune mărită la decizia respectivă.

Trebuie menționat faptul că propriu sistemului penitenciar îi este comunicarea cu diferitele grupuri de deținuți, înțelegând prin aceasta o interacțiune permanentă între cel care emite și cel care primește și nu simpla informare unilaterală. În acest mod se asigură cunoașterea promptă a efectelor produse de mesajele transmise în populația penală.

În penitenciar există o serie de factori, descriși de N. Mitrofan (2000), a căror acțiune este diferită asupra receptionării mesajului reeducativ de către deținuți. Între cei cu acțiune favorabilă se numără:

– ambianța de viață civilizată chiar în condițiile privării de libertate;

– existența unei concepții clare și a unor proiecte reeducative bine elaborate și verificate practic;

– autoritatea și prestigiul cadrelor și prezența în rândul celor ce desfășoară activități cu deținuții, a unor experți în probleme importante pentru aceștia;

– faptul că în activitatea de reeducare a deținuților sunt atrași chiar unii dintre condamnați ce au pregătire și aptitudini deosebite.

Principalii factori defavorabili ai acțiunii reeducative în penitenciare sunt:

– faptul că deținuții nu constituie o masă omogenă, reacționând diferențiat la activitățile politico-educative;

– mulți deținuți, apreciind pedeapsa ca fiind prea aspră, se închid în sine în fața eforturilor reeducative depuse de cadre;

– deseori e dificil să se creeze publicului penitenciar interesul pentru o temă reeducativă sau alta, cu mai mult cu cât frecvent modul de adresare este impersonal, iar limbajul destul de specializat.

Este necesară trecerea în revistă a câtorva aspecte privind comunicarea interumană în general și în de detenție în special, pentru a evidenția mai bine exigențele ce se impun în fața activității reeducative în penitenciare. Mai întâi trebuie menționată acea comunicare socială care constă în transmiterea unor valori și norme culturale, apoi amintim de comunicarea interumană în vederea obținerii stabilității ori a unor modificări de comportament individual sau la nivel de grup (N. Mitrofan 2000). Este necesar să amintim de particularitățile comunicării deținuților încarcerați, care se desfășoară la diferitele nivele în functie de dispoziția și trebuințele nesatisfăcute la un moment dat.

nivelul corporal (starea de sănătate sau suferința fizică),

nivelul instinctual (gradul satisfacerii instinctelor matern, patern, sexual etc.),

nivelul afectiv (gradul satisfacerii nevoii de afecțiune și protecție)

nivelul rațional (determinat de măsura în care individul înțelege corect ambianța în care se află).

Este lesne de înțeles că procesul comunicațional este facilitat în condițiile în care interlocutorii sunt destul de similari în privința nivelului de educație, mediu de proveniență etc. Însă în condițiile interdicțiilor impuse deținuților, se apreciază că nivelul de comunicare este oscilant, iar în unele grupuri se poate stabiliza la un nivel nefavorabil influențelor educative: decalaje de recepție-răspuns, care pot reprezenta surse de conflict.

În practică, așteptările cadrelor și deținuților privind activitățile cultural-educative desfășurate în penitenciar sunt diferite. Astfel, cadrele urmăresc în principal să mențină un sistem de norme riguros, să formeze o concepție generală despre lume și viață în care omul să fie valoarea supremă, să ajute adaptarea celor de curând intrați în penitenciar, să formeze opinii corecte față de evenimentele din detentie și să le creeze sentimente umane autentice.

În ce-i privește pe deținuți, aceștia urmăresc obținerea libertății înainte de termen, să alunge plictiseala, să se sustragă sentimentului de nesiguranță, să se relaxeze și să evite conflictele, să ia hotărâri acolo unde există alternative, să-și lărgească imaginea asupra realității, să învețe să exercite mai bine anumite roluri sociale (în special tată, soț, mamă, soție), să-și satisfacă nevoia de a râde (dorința de joc, de glumă, de râs au un rol important în echilibrarea psihică a omului).

Penitenciarul, în accepțiunea lui M. Foucault, este o instituție patogenă care depersonalizează individul și-l face să devalorizeze lumea și pe sine însuși și ce este mai rău, permite obișnuirea cu acest mediu. Cu siguranță, efectele succesului sau eșecului tratamentului penitenciar trebuie privite cu toată atenția deoarece ele pot difuza și în anturajul celui abia eliberat din închisoare. Filosofia deținutului poate fi formulată astfel: Pedepsele sunt un nonsens, pentru că nu reprezintă o veritabilă eliminare … În timpul șederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele sunt trăite ca un dezastru. De aceea, sunt necesare speranțe rezonabile privind ritmurile schimbărilor în instituția și microgrupurile carcerale. Oricum, un corp social sănătos implică deocamdată – chiar și în opinia deținuților – un număr suficient de locuri în penitenciare.

Ideea unei reforme penitenciare este acceptată la toate nivelurile ierarhiei instituționale și, cel mai firesc, în rândul personalului care lucrează nemijlocit cu deținuții. Aceasta pentru că atitudinea față de schimbare în perioada traversată acum de țară, exprimă și atitudinea personalului față de închisoare și funcțiile ei sociale. Practic, toate aspectele activității penitenciare sunt regândite: conceptele fundamentale, tipul de autoritate, relațiile externe, normele interne, capacitate de diagnoză și prognoză, categoriile de deținuți, coerența organizațională etc. Există o neconcordanță între sarcinile concrete pe le îndeplinește un gardian și statutul formal prevăzut de actele normative: sarcinile sunt mai ales de asistență și ajutor, iar atribuțiile oficial stabilite sunt de supraveghere și disciplinare. Reforma penitenciară începe abia după schimbarea relațiilor dintre gardieni și deținuți, odată cu trecerea de la frica și ostilitate la educare și ajutor. Aspectul coercitiv poate lipsi în relațiile interumane dintr-o inchisoare: zidurile descurajează îndeajuns.

Închisoarea nu este și nu va putea fi niciodată un cadru adecvat dezvoltării personalității, dar ea conduce spre o mai bună înțelegere a conduitei umane, fie și în ipostaza de deținut. Căci cea mai importantă este prețuirea omului și construirea unei lumi pe măsură. Există o măreție a ființării umane ce trebuie afirmată întotdeauna. Probabil la aceste lucruri se gândea M. Foucault atunci când, cu câteva zile inainte de a muri, spunea: …dar pentru ce un om nu poate face din viața sa o operă de artă ? Pentru această lampă, această casă, poate fi un obiect de artă și viața mea nu?

IV. Probațiunea – alternativă la mediul privativ

Probațiunea este una din primele sancțiuni comunitare intermediare, reglementată ca măsură alternativă la pedeapsa privativaă de libertate. Sub raportul naturii juridice, ea este o acțiune punitivă penală, chiar dacă are un puternic caracter socio-pedagogic.

IV.1. Definiție, caracterizare

Termenul ,,probation“ provenit din practica judiciară englezească, încă din perioada Evului Mediu, a fost tradus în limba română prin ,,reabilitare și supraveghere comunitară“. (Manualul consilierului de reintegrare socială –2001, p 56). În documentele Națiunilor Unite, probațiunea a fost dispusă ca sancțiune neprivativă de libertate printr-o hotărâre judecatorească, fiind definită ca ,,metoda aplicată unor infractori selectați, ce constă în suspendarea condiționată a pedepsei și punerea lor sub supravegherea personală a consilierului de probațiune pentru a i se acorda asistență și tratament“.

Probațiunea a fost, de asemenea, caracterizată ca ,,metodă de pedepsire cu un puternic caracter socio-pedagogic ce constă în echilibrul dintre supraveghere și asistență“. Ea se aplică fără taxă unor infractori selectați în funcție de caracteristicile de personalitate, tipul de infracțiune comis și receptivitatea față de sistemul al cărui scop este acela de a oferi șansa de a-și schimba stilul de viață, de a se reintegra fără riscul de a comite alte acte infracționale.

IV.2. Scopuri și obiective

Prin scopurile și obiectivele pe care le urmărește, probațiunea se distanțează de sistemul tradițional bazat pe represiune și izolare a celui care a comis o infracțiune.

După Joutsen și Zvekic, scopurile probațiunii sunt:

reabilitarea si controlul infracționalității;

reintegrarea comunitară;

pedeapsa;

prevenirea săvârsirii de noi fapte penale.

IV.3. Organizarea și managementul serviciilor de probațiune

La origine, practica probațiunii s-a dezvoltat în cadrul mai larg al serviciilor de asistență socială, urmărind aceleași obiective: consiliere, ajutor, sprijin, tratament pentru alcoolici și toxicomani etc. În această ipostază, probațiunea viza cauzele care au contribuit la declanșarea comportamentului infracțional.

Ulterior, practica probațiunii s-a diversificat, integrând controlul infractorului în comunitate, asigurarea securității comunitare, prevenirea și pedepsirea infracțiunii. În acest mod s-a structurat în timp ca un complex de acțiuni și forme de intervenție cuprinzând: asistența, controlul, grija și constrângerea. După disocierea probațiunii din asistență socială, are loc individualizarea activității acesteia, centrată pe control și reintegrare la nivelul măsurii comunitare.

Serviciile de reintegrare socială și supraveghere funcționeză conform dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr.92/2000 (Manualul de practică în domeniul reintegrarii sociale și supravegherii, 2004, p. 54), privind organizarea și funcționarea acestora, precum și de reintegrarea socială a infractorilor și supravegherea executării sancțiunilor neprivative de libertate, publicată în Monitorul Oficial nr. 423 din 1 septembrie 2000.

Capitolul I – Dispoziții generale, precum și Capitolul II – Organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, se referă la modul de organizare a serviciilor de probațiune, componenta personalului și pregătirea profesională a acestora, competența teritorială și profesională a acestora. Capitolul III – Activitatea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, prevede atribuțiile consilierului de probațiune, la instanță întocmirea referatului de evaluare pre-sentință și post-sentință, în comunitate supravegherea infractorului, dosarul de supraveghere, procesele de asistență și consiliere, colaborarea cu voluntarii și alte organizatii specializate, activitatea de prevenție la nivel comunitar, dar și în penitenciar – întocmirea referatelor de evaluare și asistență și consilierea infractorilor condamnați la pedepse privative de libertate. Capitolul IV – Dispoziții tranzitorii și finale, se referă la implementarea dispozițiilor prevăzute la capitolele I – III și respectarea acestora.

Conform dispozițiilor din O.G. nr.92/2000, principiile de funcționare ale serviciilor de reintegrare și supraveghere sunt:

imparțialitatea, deschiderea și respectul față de toate persoanele aflate în evidența acestora;

modificarea atitudinilor și comportamentului infractorilor față de victime;

sprijinirea și încurajarea permanentă a persoanelor aflate în programe de reintegrare sociale și de a-și asuma responsabilitatea propriilor acțiuni;

reconcilierea dintre infractor și comunitatea din care aparține și dintre infractor și victimă, recunoscând atât obligațiile care revin acestuia, cât și necesitatea asigurării unui echilibru între nevoile siguranței sociale și nevoile speciale ale infractorului;

nediscriminarea persoanelor față de care se exercită atribuțiile serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.

Responsabilitățile serviciilor de reintegrare socială și supraveghere prevăzute de O. G. nr.92/2000 sunt:

desfășurarea activităților în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2000 și cu strategia națională stabilită la nivelul Direcției de reintegrare socială și supraveghere;

oferirea de sprijin instanțelor de judecată în etapa individualizării pedepsei prin întocmirea referatelor de evaluare cu privire la inculpați;

supravegherea executării măsurilor neprivative de libertate de către persoanele condamnate și a condițiilor impuse de către instanța acestor persoane;

asistența și consilierea persoanelor condamnate la pedepse neprivative de libertate în funcție de nevoile lor;

conceperea, implementarea și promovarea unor programe eficiente de supraveghere a infractorilor în comunitate, pentru securitatea comunitară;

derularea unor programe de resocializare a infractorilor care au ispășit pedepse privative de libertate;

atragerea și implicarea comunității și voluntarilor, precum și colaborarea cu alte instituții și organizații în scopul reducerii fenomenului infracțional.

IV.4. Consilierul de probațiune și funcția sa în desfășurarea programelor de intervenție și supraveghere a executării pedepsei

Specialiștii consideră că activitățile de mediere, supraveghere și reintegrare socială a infractorului sunt cele ce conferă legitimitate socială profesiei de consilier de probațiune.

În România, pregătirea profesională și domeniile din cadrul cărora se pot recruta consilierii de probațiune sunt reglementate prin lege. Astfel, în O.G. 92/2000, privind organizarea și funcționarea serviciilor de probațiune, se menționează că persoana ce poate deveni consilier de probațiune trebuie să fie licențiată în asistența socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept, sau este absolventa unei forme de învățământ postuniversitar în domeniul probațiunii. Conform art.8, lit.f. Ordonanța se prevede, de asemenea, obligativitatea de a absolvi cursurile de reintegrare socială și supraveghere organizate de Ministerul de Justiție, sau o formă de învățământ postuniversitar în domeniul probațiunii și de a promova concursul de ocupare a postului pentru care candidează.

Făcând referiri la reușita procesului de reabilitare, C. Roberts și M. Hough (S. Poledna, 2002) consideră a acest demers este condiționat de evaluarea a trei dimensiuni:

a) evaluarea factorilor și condițiilor ce au cauzat comportamentul infracțional (evaluarea nevoilor);

b) evaluarea riscului de recidivă;

c) evaluarea riscului la care este expusă comunitatea și consilierul de probațiune.

Evaluarea nevoilor infractorului este una din activitățile tradiționale ce se realizează pe baza unei metodologii care îmbină tehnici calitative și cantitative. Cele mai multe instrumente utilizate în evaluarea nevoilor folosesc tehnica scorurilor obiective și a scalelor de evaluare, acestea din urmă trebuind să îndeplinească o serie de funcții:

structurează demersul profesional de evaluare a nevoilor;

sprijină demersul profesional în diagnoza nevoilor;

sprijină demersul profesional în diagnoza riscului de recidivă.

Fiecare nevoie este evaluată pe baza unei scale cu trei intensități: • scăzută, • medie și • ridicată. Evaluarea se realizează la începutul perioadei de supraveghere și la sfârșitul acesteia, dar și la intervale de timp stabilite de consilierul de probațiune, în funcție de nevoile și riscurile pe care le prezintă fiecare infractor în parte. Evaluarea este, în același timp, un mijloc de apreciere a eficienței managementului cazului.

Evaluarea riscului de recidivă este un proces strâns legat de evaluarea nevoilor, dar totodată diferit. Acest proces se bazează pe analiza statistică a unor eșantioane reprezentative, în scopul identificării acelor caracteristici care diferențiază grupul celor care încalcă legea și a celor care o respectă. Aceste scale, construite pe baza datelor statistice, oferă o probabilitate ipotetică, permițând integrarea persoanei într-un grup cu o anumită probabilitate de risc, însă misiunea de a stabili concret riscul de recidivă revine consilierului de probațiune, scala fiind doar un instrument.

În România, serviciile de probațiune folosesc scale de evaluare a riscului de recidivă proiectate în Anglia, adaptate sau validate la populația și specificul fenomenului infracțional din țara noastră.

Evaluarea gradului de pericol social pe care îl reprezintă infractorul, atât față de comunitate, cât și față de consilierul de probațiune și chiar față de propria persoană. Acest tip de evaluare este parte integrantă a procesului de supraveghere, ce presupune protecția celor care sunt în pericol. Eșecul în managementul riscului atrage răspunderea juridică a serviciului de reintegrare și supraveghere pentru neglijență.

În cadrul evaluării gradului de pericol pe care îl reprezintă infractorul, este recomandată folosirea combinată a evaluării clinice cu cea a circumstanțelor reale și personale a comiterii faptei.

Principiile unei evaluări eficiente și reabilitare sunt:

principiul riscului – conform căruia intervențiile sunt mai eficiente în cazul persoanelor care prezintă risc ridicat de recidivă, pentru cele cu risc redus fiind mai eficiente interventiile non-intensive;

principiul nevoii – prevede că ori de câte ori nevoile infractorului sunt corect identificate, iar intervenția se centrează pe ele, probabilitatea riscului de recidivă scade considerabil;

principiul dechiderii și adaptării la caz – impune selectarea acelor metode și tehnici de intervenție potrivite particularităților clientului. De asemenea, presupune adaptarea conținutului programelor și strategiilor de intervenție la nevoile reale ale infractorului, precum și la factorii de risc specifici persoanei în cauză.

IV.4.a. Activitatea consilierului în probațiune – prezentare generală

Consilierea persoanelor aflate in evidența serviciului de reintegrare socială și supraveghere are ca scop reintegrarea acestora în societate, întărirea gradului de siguranță socială și prevenirea săvârșirii din nou a unor infracțiuni.

Activitatea de asistență și consiliere se acordă de către serviciile de reintegrare socială și supraveghere în două cazuri:

la cererea persoanei condamnate / a minorului față de care instanța de judecată a dispus supravegherea de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere;

cu acordul persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, în cadrul unor programe de resocializare inițiate și derulate împreună cu personal specializat din unitățile penitenciare.

Pornind de la aceste aspecte, putem creiona câteva roluri semnificative a consilierii față de această categorie socială:

a) se intenționează corectarea comportamentului infracțional prin conștientizarea de către infractor a faptei săvârșite, a consecințelor acesteia și asumarea responsabilității pentru fapta comisă;

b) motivarea minorului sau a persoanei condamnate în vederea dezvoltării responsabilității și autodisciplinei reprezintă o prioritate;

c) se are în vedere elaborarea și derularea de programe eficiente de asistență și consiliere a persoanelor condamnate sau a minorilor, în funcție de nevoile identificate ale acestora;

d) pentru a evita recidiva, acest serviciu sprijină condamnatul sau minorul în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educație, pregătire profesională, loc de muncă, locuință sau alte asemenea nevoi.

În vederea atingerii obiectivelor enunțate anterior, s-au elaborat o serie de proceduri adecvate fiecărui tip infracțional. Astfel, chiar de la prima întrevedere cu persoana supravegheată, consilierul îi va face cunoscut infractorului că există posibilitatea de a solicita asistență și consiliere pe perioada supravegherii, explicându-i-se modalitățile practice în care poate fi sprijinită în vederea reintegrării în societate: „pentru a beneficia de serviciile de asistență și consiliere, persoana supravegheată depune o cerere scrisă la serviciul de reintegrare socială și supraveghere. În termen de 10 zile lucrătoare de la primirea cererii scrise din partea persoanei supravegheate prin care aceasta solicită asistență și consiliere, serviciul de reintegrare socială și supraveghere va lua măsurile necesare includerii acesteia într-un program specializat, stabilit în funcție de nevoile identificate ale persoanei respective“ (S. Poledna, apud Manualul consilierului de reintegrare socială, 2001, p. 360). Pentru fiecare persoană in parte se alocă un spațiu special, se deschide un dosar personal care va constitui suportul pe parcursul întregii activități de reintegrare socială și supraveghere.

În vederea descrierii activității consilierului implicat în serviciul de probațiune vom porni de la o sumară prezentare a Ordonanței Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate coroborate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1239/2000 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2000. Dispozițiile generale ale acestei relementări legislative conțin prevederile referitoare la rolul și misiunea acestor organisme, la principiile diriguitoare ale activității de reintegrare socială și supraveghere, precum și la atragerea și implicarea comunității în procesul de reintegrare socială a infractorilor. Astfel, serviciile probative sunt organisme specializate, fără personalitate juridică, aflate sub autoritatea Ministerului Justiției, care au ca principale atribuții reintegrarea socială a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de libertate, supravegherea executării obligațiilor stabilite de instanța de judecată în sarcina acestora, precum și asistența și consilierea persoanelor condamnate, la cererea acestora. Personalul impicat în acest tip de serviciu trebuie să corespundă anumitor standarde de pregătire profesională dar și de sănătate psiho-somatică (stabilite în urma unor investigații de specialitate). În acest mod, consilierul în probațiune poate să sprijine și să supravegheze „clientul“ atât în sala de judecată, îi pot sprijini în vederea menținerii unui „climat favorabil“ săvârșirii pedepsei, diminuând stereotipurile și reacția societății față de infractor, și pot dezvolta proiecte cu scop de supraveghere și asistare psihosocială

IV.4.b. Activitatea consilierului în instanță

Activitatea consilierului de probațiune în instanță este implicată în trei momente procedurale distincte:

în faza de cercetare / urmărire penală, sau în cursul procesului penal, înaintea pronunțării hotărârii judecătorești;

după pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare, înaintea ispășirii pedepsei;

după ispășirea pedepsei

În relația cu instanțele de judecată, serviciile de reintegrare socială și de supraveghere au, potrivit art. 11 alin. (1) lit. a)-d) din O.G. nr. 92/2000, atribuții de supraveghere a executării măsurilor și obligațiilor impuse de instanța de judecată persoanelor condamnate, menținute în stare de libertate, și de întocmire, la cererea instanței de judecată, a referatelor de evaluare cu privire la inculpați sau la persoanele aflate în supraveghere.

Referatele de evaluare, în urma cererii de către instanță, se vor întocmi de către serviciile probative cu privire la inculpați sau la persoanele aflate în supraveghere / respectiv persoanele condamnate, menținute în stare de libertate, față de care instanța a dispus măsuri de supraveghere și/ sau una ori mai multe dintre obligațiile prevăzute în art.86 alin.3 lit.a)-f) sau în art.103 alin.3 lit.a)-c) din Codul penal.

Referatul de evaluare reprezintă un document scris, cu caracter consultativ și de orientare, oferind, astfel, instanței de judecată date privind persoana inculpatului (nivelul instrucției școlare, comportamentul, factorii care influențează sau pot influența conduita generală, precum și perspectivele reintegrării în societate). Acest document trebuie să fie obiectiv, concis, concret, coerent și va cuprinde următoarele părți:

introducere;

sursele de informații utilizate la întocmirea referatului;

date privind persoana pentru care a fost solicitat referatul;

factorii care influențează sau pot influența conduita generală a persoanei pentru care a fost solicitat referatul;

perspectivele de reintegrare în societate.

Referatul de evaluare va prezenta o structură tip: pe prima pagină, în colțul din stânga sus, antetul serviciului de reintegrare socială și supraveghere, iar în colțul din dreapta sus, mențiunea “strict confidențial” după completare.

În introducere, se vor consemna într-un formular tipizat date personale ale inculpatului: nume și prenume, minor, data și locul nașterii, adresa, fapta/ faptele pentru care subiectul referatului este inculpat, condamnat, sancționat cu o măsură educativă, instanța de judecată care a solicitat referatul, nr. dosar penal, nr. sentinței penale, termenul de judecată, nr. și data adresei de sesizare din partea instanței de judecată, perioada de supraveghere, numele și prenumele consilierului de reintegrare socială și supraveghere desemnat cu întocmirea referatului de evaluare.

După efectuarea acestei părți introductive, celelalte părți ale referatului de evaluare vor fi prezentate pe scurt, într-o formă narativă, exprimarea trebuind să fie clară, fără a utiliza jargoane de specialitatea, lucru care ar îngreuna ințelegerea conținutului. Sursele de informații reprezintă persoanele cu care au avut loc întrevederi și eventualele documente consultate și care vor fi menționate in acest document. De asemenea, se vor preciza numărul de întrevederi avute și / sau refuzul de cooperare sau posibilele inadcvențe ale informațiilor, prezentate motivat, precum și sursele de informații la care nu a fost posibil accesul. Această parte a referatului este extrem de semnificativă, datele menționate aici reprezentâd elemente care pot influența puternic proiecte personalizate și individualizate față de infractori.

În cazul inculpaților, datele privind persoana acestora se referă la:

trecutul infracțional;

mediul familial și social (pentru minori se vor nota și condițiile în care a crescut; gradul de îndeplinire a sarcinilor educativ-pedagogice de către părinți, tutorele ecestora)

nivelul instrucției școlare și al pregătirii profesionale;

comportamentul persoanei înainte și după comiterea faptei;

factorii care au favorizat comportamentul infracțional;

dacă este cazul, modul în care a îndeplinit anterior obligațiile stabilite de instanța de judecată.

În cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, datele privind persoana acestora se referă la

a). mediul familial și social,

b). evoluția persoanei din punct de vedere educațional și profesional,

c). comportamentul pe perioada supravegherii,

d). modul în care a executat obligațiile stabilite de instanța de judecată.

În cazul minorilor aflați sub supraveghere, datele privind persoana acestora vor privi și maniera în care părinții, respectiv tutorele și-au indeplinit atribuțiile și obligațiile educaționale precum și, după caz, modul de colaborare dintre serviciul de reintegrare socială și supraveghere (persoana / instituție delegată în vedere împlinirii acestui serviciu art.103 alin.3 lit. c) din Codul Penal).

Atunci când consideră necesar, consilierul va include în referatul de evaluare date privind starea psiho-somatică a deținutului: dezvoltarea intelectuală și morală a persoanei, furnizate de specialiști desemnați în acest scop.

În cazul persoanelor aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, dacă se constată că șansele de reintegrare în societate sunt reduse, se va face doar mențiune în acest sens, fără a se formula propuneri sau recomandări instanței de judecată privind măsura ce trebuie luată.

Deținând informații suficiente despre anamneza deținutului, consilierul va întocmi referatul în baza unui număr de întrevederi cu persoana în cauză. În acest moment, specialistul poate întreprinde întâlniri cu membrii familiei, reprezentanți ai mediului de proveniență și / sau în care infractorul își desfășoara activitatea (școală, serviciu), va contacta și alte persoane care pot oferi informații suplimentare în vederea „conturării unui profil psiho-social” al individului deviant.

În cazul în care individul asupra căruia se elaborează referatul de evaluare refuză colaborarea, consilierul menționa acest fapt în referat.

Atribuțiile consilierului de reintegrare socială și supraveghere desemnat să întocmească referatul de evaluare constau în:

a) stabilirea în maxim 5 zile de la data primirii solicitării instanței de judecată, locul, data și ora primei întrevederi cu persoana pentru care s-a solicitat referatul, acest lucru trebuind să se realizeze în următoarele două zile (7 zile de la solicitarea în instanță a elaborării referatului de evaluare). În cazul minorilor, consilierul va stabili prima întrevedere cu copilul alături de părinții, tutorele legal sau persoanele în grija cărora se află acesta;

b) contactarea persoanelor și instituțiile care pot furniza informații utile despre persoana evaluată: nivelul instrucției școlare, comportamentul acesteia, mediul social și familial;

c) consemnarea, cu ocazia fiecărei întrevederi, datele necesare și utile pentru întocmirea referatului;

d) propunerea către instanțele superioare a acestui serviciu (când consideră necesar), numirea și delegarea unor specialiști în vederea întocmirii referatului de evaluare; aceștia putând fi: psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau orice alți specialiști a căror opinie este considerată necesară.

e) întocmirea referatului de evaluare pe baza informațiilor obținute și depunerea lui spre analiză și semnare șefului serviciului.

f) înaintarea referatului către instanța de judecată în termenul de 14 zile de la primirea solicitării.

IV.4.c. Activitatea consilierului în comunitate

Consilierul aflat în desfășurarea serviciului de probațiune își va continua atribuțiile și la nivel comunitar. În acest mod are loc supravegherea manierei de executare a pedepsei de către persoana condamnată (Cod Penal, 200, Art 86 alin 1, lit a), c):

„Condițiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere

– Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;

c) se apreciază, ținând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta și, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată și în cazul concursului de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani și sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. 1 lit. b) și c).

Art.86³ alin. 3 lit. a)-f) Instanța poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din următoarele obligații:

a) să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare;

b) să nu schimbe domiciliul sau reședința avută ori să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile fixate de instanță;

c) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

d) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

e) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;

f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.“ (Codul Penal, 2006)

Supravegherea executării obligațiilor stabilite de instanță conform alin. 3 lit. a) – f) se face de organele prevăzute în alin. 1 lit. a) și aceleași organe sesizează instanța în caz de neîndeplinire a obligațiilor pentru luarea măsurilor în condițiile art. 864 alin. 2; precum și în cazul minorilor cărora instanța de judecată le-a impus respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 103 alin. 3 lit. a)-c) din Codul Penal (2006).

Măsura educativă a libertății supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredințată, după caz, părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același interval de timp, unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor

„Instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligații:

a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;

b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;

c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță, cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.

Instanța atrage atenția minorului asupra consecințelor comportării sale“ (Codul Penal, 2006).

În această manieră, serviciul de reintegrare socială și supraveghere desemnat ca organ de supraveghere prin hotărâre judecătorească este competent să exercite supravegherea îndeplinirii obligațiilor impuse de instanța de judecată în sarcina persoanelor sus menționate.

În vederea îndeplinirii complete și de calitate a programelor de reinserție socială și profesională, serviciile de probațiune vor încheia parteneriate cu diferite ONG-uri, formând echipe pluridisciplinare în care vor fi implicați diferiți specialiști și voluntari, având ca scop principal scăderea reactivității la nivel comunitar vis a vis de infractori.

Acest document a executării obligațiilor stabilite de instanță se întocmește pentru fiecare persoană aflată în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere și trebuie, în mod obligatoriu, să conțină următoarele:

hotărârea instanței de judecată, în copie, sau un extras de pe aceasta;

planul de supraveghere;

referatul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, atunci când este cazul;

referatul de evaluare solicitat de către instanță pe perioada supravegherii, atunci când este cazul;

rapoarte periodice privind activitatea supravegherii: modul de îndeplinire a măsurilor și/sau obligațiilor stabilite de instanța de judecată. Aceste rapoarte se vor întocmi cel puțin bi-anual, indiferent de numărul și frecvența referatelor de evaluare întocmite la solicitarea instanței pe durata supravegherii;

raportul final, întocmit la încheierea perioadei de supraveghere, care va cuprinde concluzii referitoare la modul de îndeplinire a obligațiilor stabilite de către instanța de judecată.

Obligațiile consilierului de reintegrare socială și supraveghere la prima întrevedere cu persoana supravegheată sunt următoarele (Manualul de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii, Anul III, nr 9 / 2004):

să aducă la cunoștința persoanei supravegheate în scris și verbal, și să-i explice scopul, obiectivele și modul de desfășurare a supravegherii, măsurile sau obligațiile impuse de instanța de judecată persoanei respective pe perioada supravegherii, precum și consecințele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora;

să îi pună în vedere persoanei supravegheate că trebuie să respecte regulile de conduită care se referă, în principal, la a nu avea un comportament violent sau agresiv ori o atitudine nepotrivită sau un limbaj necorespunzător, care ar putea prejudicia personalul de reintegrare socială și supraveghere, precum și alte persoane aflate sub supraveghere;

să încunoștiințeze persoana supravegheată despre posibilitatea de a formula plângere la șeful serviciului în cazul în care consideră că tratamentul aplicat de către serviciul de reintegrare socială și supraveghere pe perioada supravegherii este necorespunzător;

să consemneze aspectele aduse la cunoștință într-un proces verbal, care se semnează de consilier și persoana supravegheată.

După indeplinirea acestor pași, consilierul construiește un plan de supraveghere în cel mult 5 zile lucrătoare de la comunicarea hotărârii instanței de judecată, al cărui conținut va fi în concordanță cu obligațiile și/sau măsurile impuse de instanță. Acest moment este puternic corelat cu referatul de evaluare (respectiv datele consemnate, indiferent de serviciul care a intocmit documentul).

Planul de supraveghere se întocmește în scris și va fi făcut cunoscut persoanei aflate sub supraveghere și căreia i se va înmâna o copie de pe acesta, făcându-se mențiune într-un proces-verbal, care va fi semnat de consilier și de persoana in cuză. Aceeași procedură se respectă și în cazul de revizuire a planului de supraveghere. Ca și in planul de evaluare, planul de supraveghere va fi efectuat de către o echipă pluridiscilinară: psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau orice alți specialiști a căror opinie este considerată necesară.

Planul de supraveghere va conține obligatoriu date anamnezice despre infractor – nume, prenume, locul și data nașterii, mediul de proveniență, nivel de educație și de instruire, nivelul și mediu profesional, etc. ulterior, orice activitate desfășurată de individul supravegheat va fi consemnată printr-un raport în acest dosar într-o manieră narativă, evitându-se jargoanele de specialitate. De asemenea acest plan va cuprinde și o structură tipizată: va purta pe prima pagină, în colțul din stânga sus, antetul serviciului de reintegrare socială și supraveghere. Fiecare pagină scrisă a planului de supraveghere va purta în colțul din dreapta jos ștampila serviciului de reintegrare socială și supraveghere și semnătura consilierului responsabil de caz.

În acest document vor fi menționate :

(1) nevoile sau problemele identificate ale persoanei supravegheate;

(2) riscul săvârșirii din nou a unor infracțiuni sau al punerii în pericol a siguranței publice (riscul de acțiuni autolitice).

(3) descrierea activității, a locului de executare și a programului de lucru, în cazul minorului obligat la prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public.

(4) natura și frecvența întrevederilor dintre consilier și persoana supravegheată, pe durata supravegherii.

(5) metodele utilizate de consilierul pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor stabilite de instanța de judecată în sarcina persoanei supravegheate constau in colaborarea cu familia, voluntarii comunitari și reprezentanții societății civile, precum și cu organizațiile guvernamentale și neguvernamentale în vederea inițierii și derulării unor programe de resocializare, vizite la domiciliu, legătura permanentă cu persoanele și instituțiile care ar putea furniza date utile în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare, precum și a celor de calificare sau recalificare profesională. Aceste metode sunt individualizate în funcție de gradul de risc identificat, precum și de numărul sau natura măsurilor și/sau obligațiilor stabilite de către instanța de judecată, nevoile sau problemele identificate ale persoanei supravegheate și durata supravegherii.

La nivel comunitar, consilierul are obligația de a păstra nivelul de siguranță socială, implicând infractorul în diferite activități cu obligativitatea de implinirea a acestora conflorm planului prestabilit. În aceste condiții, consilierul trebuie să desfășoare activități de supraveghere în vederea evaluării nivelului de respectare a indicațiilor de către persoana condamnată. Vom aminti aici doar două tipuri de programe: cel de calificare profesională de către infractor și cel de interdicție față de anumite locații.

În cazul în care condamnatul este obligat să desfășoare o activitate de calificare profesională, consilierul desemnat cu supravegherea are următoarele atribuții:

să verifice nivelul instrucției școlare sau al pregătirii profesionale, în vederea înscrierii persoanei supravegheate la un curs corespunzător;

să identifice pe plan local unitățile de învățământ și instituțiile de calificare profesională care organizează astfel de cursuri;

să verifice periodic dacă persoana supravegheată urmează cursurile de învățământ sau calificare.

În cazul în care persoana condamnată este obligată să nu frecventeze anumite locuri stabilite de instanță, consilierul desemnat cu supravegherea are următoarele atribuții:

să verifice periodic și ori de câte ori este sesizat de alte persoane, dacă persoana supravegheată respectă interdicția;

să păstreze o legătură permanentă cu reprezentanți ai autorităților locale, organelor de poliție, precum și cu orice persoane fizice și juridice care ar putea oferi informații privind frecventarea de către persoana supravegheată a locului supus interdicției;

să îi înmâneze persoanei condamnate un avertisment scris, procedându-se la explicarea verbală a conținutului acestuia, în cazul în care constată prezența persoanei supravegheate în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă;

să întocmească, cu ocazia primului avertisment scris, un proces verbal semnat de către consilier și persoana supravegheată;

să considere obligația ca neîndeplinită atunci când, după înmânarea a două avertismente, constată că persoana supravegheată este sau a fost prezentă în locul sau locurile a căror frecventare i-a fost interzisă.

IV.5. Principalele activități în serviciul de probațiune

IV.5.a. Întocmirea referatului de evaluare

IV.5.b. Supravegherea și asistarea psiho-socială în comunitate

Activitatea de asistență și asistare / consiliere a persoanelor condamnate și minorilor sancționați cu măsura educativă a libertății supravegheate au ca scop reintegrarea acestora în societate, urmând astfel întărirea gradului de siguranță la nivel comunitar și prevenirea reiterării actelor infracționale. Consilierii implicați în activitățile de „reeducare“ psiho-socială îndeplinesc următoarele atribuții / roluri

a) corectarea comportamentul infracțional prin creșterea gradului de conștientizarea de către infractori a consecințelor faptelor săvârșite și asumarea responsabilității lor;

b) motivarea dezvoltării responsabilității și autodisciplinei de către condamnat;

c) elaborarea și derularea de programe optime și individualizate de asistență și consiliere a persoanelor condamnate sau a minorilor, în funcție de nevoile identificate ale acestora;

d) sprijinirea condamnatului în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educație, pregătire profesională, loc de muncă, locuință sau alte asemenea nevoi. Pentru a

beneficia de serviciile de asistență și consiliere, este necesar ca persoana supravegheată să depună o cerere scrisă la serviciul de reintegrare socială și supraveghere. În termen de 10 zile de la depunerea cererii serviciul de reintegrare socială și supraveghere va lua măsurile necesare includerii acesteia într-un program specializat, în funcție de nevoile identificate. Astfel se va întocmi un dosar personal de reintegrare socială și supraveghere care va cuprinde:

cererea scrisă de asistență și consiliere;

planul de reintegrare socială și supraveghere, care va cuprinde descrierea completă a tipului de activitate in care este implicat infractorul;

referatul de evaluare întocmit înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești, atunci când este cazul;

referatul de evaluare solicitat de către instanță pe perioada supravegherii, mai înainte de a se fi solicitat asistență și consiliere de către persoana supravegheată, atunci când este cazul;

referatele periodice de reintegrare socială și supraveghere, care conțin pe scurt informații cu privire la rezultatele înregistrate de către persoana asistată și consiliată, și se vor inregistra evoluția sau regresia persoanei (periodic la 6 luni, sau de câte ori va fi necesar);

referatul de reintegrare socială și supraveghere final, întocmit la expirarea perioadei de asistență și consiliere, precizând în ce măsură persoana respectivă are perspective sau s-a reintegrat în societate.

Dosarul de reintegrare socială și supraveghere se păstrează în arhiva serviciului de reintegrare socială și supraveghere, consilierul responsabil de caz fiind obligat să păstreze confidențialitatea informațiilor cuprinse în dosar.

Consultarea dosarului se consemnează de fiecare dată într-un proces-verbal semnat de către consilierul de reintegrare socială și supraveghere și persoana care l-a studiat. Termenul de păstrare în arhivă a dosarelor de reintegrare socială și supraveghere este de 5 ani.

Ca și în celelalte tipuri de activități, prezentate în cuprinsul acestei lucrări, va fi mereu prezentă echipa pluridisciplinară, care reprezintă o sursă semnificativă în elaborarea unui profil real al infractorului și conceperea unui program specializat de reeducare și reinserție socială.

IV.4.a. Asistarea persoanelor condamnate

Concluzie:

Probațiunea, fiind cea mai frecventă și optimă formă punitivă din punct de vedere psihosocial (facilitează reintegrarea și readaptarea individului „certat cu legea” în sistemul socio-economic) a fost caracterizată „ca metodă de pedepsire cu un pronunțat caracter socio-pedagogic, ce constă în echilibrul dintre supraveghere și asistență. Ea se aplică, fără taxă, unor infractori selectați în funcție de particularitățile de personalitate, tipul de infracțiune comis și receptivitate, în relație cu un sistem al cărui scop este de a oferi infractorului o șansă de a-și schimba stilul de viață, de a se integra în societate fără riscul de a comite noi fapte penale.“ (C.G. Cartledge, 1995).

Acest lucru poate fi ușor evidențiat și de simpla comparație între sistemul carceral și cel probativ. Dacă în mediu privativ vom constata o denaturare a sistemul axiologic al individului prin adaptare la cultura din penitenciar (închisoarea este criminogenă, o adevărată școală pentru infractori), prin consilierea și supravegherea probativă, infractorul nu suferă această mutație, întrucât el iși ispășește pedeapsa în mediul familial și familiar lui, ceea ce înlătură riscul stigmatizării sociale și a menținerii unei oarecare verticalități socio-morale. Dacă deținutul eliberat este marginalizat de către ceilalți, existând șanse foarte mici de a se implica in câmpul muncii, el fiind „condiționat“, in acest mod, de a reitera fapta devenind astfel recidivist; sau poate să recurgă la tentative autolitice, infractorii care sunt in evidența serviciului de probațiune reușesc – prin consiliere de specialitate, sprijin din partea familiei și a cadrelor competente – să iși mențină locul de muncă, să urmeze cursuri de calificare, perfecționare profesională. În urma acestor sumare comparații între cele două medii de sancțiune penală, putem privi probațiunea ca fiind nu doar o reacție la închisoare, ci și un nou sistem, mai complex și mai bine adaptat la varietatea infracțiunilor și infractorilor. Pentru a încheia comparația celor două sisteme punitive, vom utiliza expresia lui K Hamai pentru a sublinia avantajele net superioare ale serviciului de probațiune care este considerat simultan o formă de intervenție și sprijin ( care-și are origine în common law) și o modalitate de a proteja drepturile și libertățile civile ale infractorilor ( curent care-și are originea în civil law) (Hamai.K, Ville.R, Harris, R, Hough, M și Zvekic.U (1995) "Probation Round the World : A Comparative Study" Rome, London)

Oanecea I (1998): Probleme de criminologie, Ed All Beck, București

Dragomirescu V. " Psihologia comportamentului deviant" Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976

Rascanu, R Psihologia comportamentului deviant, Bucuresti, 1994, Editura Universitatii din Bucuresti.

Tudor Pitulac – Romanian Political Parties Confrunting the Economic Imperatives of the End of Century- The Maastricht ISINI-Papers, vol III, 2000, p. 485 – 490

Maria Bulgaru. – Metode și tehnici de cercetare și prevenire a delincvenței – Centrul Editorial al USM, Chișinău 2002, 235

Albert Bandura,  Aggression: A social learning analysis, Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.-J., 1973 apud Adrian Neculau , A. – Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași. 1996, p. 68

„Romanian Journal of Legal Medicine“ Vol. XIV, nr. 1, 2006)

Vasile Preda, -Delincvența juvenilă – Cluj-Napoca: Ed. Presa universitară clujeană, 1998, p.72

L. Kohlberg , – The philosophy of moral. Development stages and idea of justice – Harper and Row. San Francisco, 1981

Virgil Dragomirescu – Psihologia comportamentului deviant – Ed. Științifică și Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p. 54

George Neamțu – Tratat de asistență socială – Ed Polirom, Iași 2003

S.M. Rădulescu, D. Banciu, – Introducere în sociologia delincvențeijuvenile (Adolecența între normalitate și devianță),: Ed. Medicală, București, 1990, p. 54

Manualul de practică în domeniul reintegrarii sociale și supravegherii – Ed. Oscar Print, București, Anul III, nr 9 / 2004, p 54

PREDA, V., (1998), Delincvența juvenilă. O abordare multidisciplinară, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj

Dragomirescu, V. – “determinism și reactivitate umană”, Ed. Științifică, București, 1990

Oanecea I (1998): Probleme de criminologie, Ed All Beck, București

Dragomirescu V. " Psihologia comportamentului deviant" Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976

Rascanu, R Psihologia comportamentului deviant, Bucuresti, 1994, Editura Universitatii din Bucuresti.

Tudor Pitulac – Romanian Political Parties Confrunting the Economic Imperatives of the End of Century- The Maastricht ISINI-Papers, vol III, 2000, p. 485 – 490

Maria Bulgaru. – Metode și tehnici de cercetare și prevenire a delincvenței – Centrul Editorial al USM, Chișinău 2002, 235

Albert Bandura,  Aggression: A social learning analysis, Prentice Hall, Englewood Cliffs, N.-J., 1973 apud Adrian Neculau , A. – Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iași. 1996, p. 68

„Romanian Journal of Legal Medicine“ Vol. XIV, nr. 1, 2006)

Vasile Preda, -Delincvența juvenilă – Cluj-Napoca: Ed. Presa universitară clujeană, 1998, p.72

L. Kohlberg , – The philosophy of moral. Development stages and idea of justice – Harper and Row. San Francisco, 1981

Virgil Dragomirescu – Psihologia comportamentului deviant – Ed. Științifică și Enciclopedica, Bucuresti, 1976, p. 54

George Neamțu – Tratat de asistență socială – Ed Polirom, Iași 2003

S.M. Rădulescu, D. Banciu, – Introducere în sociologia delincvențeijuvenile (Adolecența între normalitate și devianță),: Ed. Medicală, București, 1990, p. 54

Manualul de practică în domeniul reintegrarii sociale și supravegherii – Ed. Oscar Print, București, Anul III, nr 9 / 2004, p 54

PREDA, V., (1998), Delincvența juvenilă. O abordare multidisciplinară, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj

Dragomirescu, V. – “determinism și reactivitate umană”, Ed. Științifică, București, 1990