Reguli Tactice de Efectuare a Confruntarii Dintre Persoana Vatamata Si Inculpat

LUCRARE DE LICENȚĂ

REGULI TACTICE DE EFECTUARE A CONFRUNTĂRII DINTRE PERSOANA VĂTĂMATĂ SI INCULPAT

CUPRINS

Scurt istoric

Introducere

Capitolul I Aspecte privind ascultarea părții vătămate și a inculpatului
1.2. Psihologia formarii declaratiilor

1.2. Particularitățile procesului de formare a declarațiilor în cazul persoanei vătămate
1.3. Particularitățile procesului de formare a adeclaratiilor în cazul inculpatului

Capitolul II Reguli procesuale penale privind ascultarea părților
2.1. Etapele ascultării părților
2.1.1. Studierea materialelor cauzei
2.1.2. Cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate în calitate de părți
2.1.3. Întocmirea planului de ascultare
2.1.4. Asigurarea prezenței persoanei la locul, dată și ora fixată pentru ascultare
2.1.5. Ascultarea propriu-zisă
2.2. Consemnarea declarațiilor
2.3. Verificarea și aprecierea declarațiilor

Capitolul III Confruntarea
3.1. Noțiunea confruntării
3.2. Scopul și importantă confruntării
3.3. Pregătirea în vederea confruntării
3.4. Efectuarea confruntării propriu-zise
3.5. Fixarea rezultatelor confruntării

Bibliografie

SCURT ISTORIC

Criminalistica a jucat un rol vital în stăvilirea fenomenului infracțional, nu în ultimul rând contribuind în mare măsură la realizarea scopului procesului penal, Acela că orice persoană vinovată de comiterea unei infracțiuni să fie trasă la răspundere și nici o persoană nevinovată să nu fiepedepsită.

Ca stiință multi – disciplinară, criminalistica este chemată să exploreze din plin explozia informațională determinată de revoluția tehnico-stiințifica ce tinde să producă modificări esențiale în dezvoltarea economico-socială a societații umane, în scopul atingerii acelor realizări care pot veni în întampinarea rezolvării problemelor puse de practica judiciară penală si îndeosebi de cea procesual penală.

Criminalistica, mai precis, expertizele criminalistice au un rol determinant, în numeroase cazuri de comitere a unor infracțiuni, în declansarea procesului penal, întrucat pe concluziile diferite de acestea se bazează în nenumărate cazuri începerea urmăririi și cercetării penale, simultan sau urmată, atunci când este cazul, de punerea în miscare a acțiunii penale, cu scopul tragerii la răspundere a celor ce se fac vinovați de comiterea unor fapte ce prezintă pericol social.

  În susținerea celor arătate mai sus, menționăm și  sublinierea făcută cu ocazia celui de-al III-lea Simpozion Național de Criminalistică, ce a avut loc la București în anul 1997, și anume: "Criminalistica realizează o importantă înfăptuire a dreptului penal. Fără criminalistică, dreptul penal ar fi numai teorie."

"Conceptul modern, dominant în întreaga lume, este în prezent cel de științe forensic, științele forensic fiind acelea în legătură cu justiția și se definesc ca ansamblul principiilor stiințifice și al metodelor tehnice aplicabile investigării infracțiunilor comise, pentru a proba existența faptei ilicite, identificarea autorului și modul său de a opera".

În sens mai larg, literatura de specialitate priveste științele forensic ca fiind compuse din toate disciplinele care ajută și concură la stabilirea adevarului judiciar, cum ar fi: criminalistica, psihiatria, psihologia legală, toxicologia legală etc. astfel criminalistica apare ca o știința exactă, independentă, bazată pe preluarea si adaptarea științelor pozitive la descoperirea si analizarea macro si micro – urmelor, inclusiv identificarea persoanei după semnalmente, produse biologice și AND.

INTRODUCERE


 Criminalistica este definită ca știința care elaborează și folosește un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale. 
Obiectul de studiu al criminalisticii reiese cu claritate din definiție, anume studiul mijloacelor tehnice și metodelor tactice de investigare a faptelor prevăzute de legea penală.

Din punct de vedere strict didactic, Criminalistica este împărțită în trei mari părți, fiecare cu specificul său, anume:
a) Tehnica criminalistică;
b) Tactica criminalistică;
c) Metodologia (metodica) criminalistică.


Tactica și tehnica criminalistică ar putea fi considerată ca o parte generală a criminalisticii, în vreme ce metodica, aplicând reguli tehnice și tactice la investigarea diverselor categorii de infrcțiuni, ar putea reprezenta o parte specială a materiei.


Tehnica criminalistică, după cum arată și numele, studiază mijloacele tehnice folosite de organele judiciare în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor, în analiza și interpretarea acestora la fața locului sau în laborator.


Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de reguli, de metode tactice utilizate de organele judiciare în efectuarea unor acte procedurale în vederea obținerii maximului de rezultate – în limitele legii – din efectuarea acestora. Astfel există reguli tactice pentru ascultarea persoanelor participante în procesul penal (persoana vătămată, învinuitul / inculpatul, martorul), dar, în egală măsură, pentru efectuarea altor acte procesual penale: prezentarea pentru recunoaștere, confruntarea, cercetarea la fața locului, percheziția, reconstituirea ș.a.


 Metodologia criminalistică își propune ca, pe baza mijloacelor tehnice și a regulilor tactice generale, să surprindă specificul investigării diferitelor tipuri de infracțiuni contribuind la specializarea organelor de cercetare penală în soluționarea anumitor categorii de fapte. Astfel, există o metodologie a investigării accidentelor de trafic rutier, există o metodologie a investigării faptelor cauzatoare de moarte violentă, a accidentelor de muncă, a infracțiunilor la regimul bancar, vamal ș.a.


În activitatea de cercetare criminalistică intervin nu doar organele de cercetare penală (în înțelesul strict al art. 201 C.proc.pen., fie că sunt organele poliției judiciare, fie organe speciale de cercetare) și procurorul, ci și experții criminaliști (nu sunt subordonați nici procurorului, nici organului de poliție, ci formează un corp independent în subordinea Ministerului Justiției).


Legătura criminalisticii cu alte științe
Știința criminalisticii are strânse legături atât cu științele juridice (penale) cât și cu cele nejuridice, fie că vorbim de științe exacte (matematică, fizică, chimie ș.a.) ori de științe umaniste (psihologie, logică ș.a.). Precizarea acestor legături are rolul de a sublinia caracterul interdisciplinar al științei investigării infracțiunilor și de a sublinia faptul că investigatorul penal trebuie să dispună de un serios bagaj de cunoștințe din cele mai diverse domenii pentru a putea lupta, de la egal la egal, cu infractorii.


Criminalistica ajută la descoperirea și investigarea faptelor prevăzute de legea penală, în susținerea vinovăției sau nevinovăției celor cercetați, în producerea elementelor de probă necesare tragerii la răspundere penală. Condițiile în care persoana răspunde penal, elementele constitutive ale infracțiunilor – necesar fi dovedite pentru sancționarea infractorilor – sunt prevăzute de dreptul penal.

Capitolul I

Aspecte privind ascultarea partii vatamate si a inculpatului

1.1 Psihologia formării declaraţiilor

Pentru a înţelege comportamentul persoanelor ascultate în timpul ascultării, modul cum se dezvoltă expunerea elementelor de interes pentru anchetă, dacă, cum şi în ce condiţii pot anchetatorii să obţină declaraţii care să exprime fidel cele percepute de către persoana ascultată este necesar să analizăm procesul de formare al declaraţiilor, structurat în patru faze importante: percepţia (recepţia) informaţiei, prelucrarea ei logică, memorarea şi reactivarea.

Deşi se poate aprecia că, în linii generale, se poate vorbi despre un singur proces de formare a declaraţiilor persoanelor ascultate în cadrul anchetelor judiciare am optat pentru a observa elemente ce conferă particularitate procesului de formare a declaraţiilor în cazul persoanelor vătămate, martorilor şi făptuitorilor.

1.2 Particularităţile procesului de formare a declaraţiilor în cazul persoanelor vătămate

Momentul iniţial al formării declaraţiilor persoanei vătămate, ca act de cunoaştere, îl reprezintă momentul senzorial prin intermediul căruia aceasta ia cunoştinţă de faptul asupra căruia, mai târziu, va face relatări în faţa organelor judiciare. Persoana vătămată vine în contact cu stări, situaţii, obiecte şi fenomene ale lumii înconjurătoare prin intermediul organelor sale de simţ iar reflectarea lumii materiale, dă naştere unor procese psihice simple: senzaţiile şi percepţiile.

Senzaţiile reprezintă cele mai simple procese psihice şi constau în reflectarea în creierul omului a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor lumii reale, care acţionează nemijlocit asupra receptorilor.

Percepţiile reprezintă procesul psihic de reflectarea obiectelor în complexitatea însuşirilor lor. În fapt, percepţiile sunt prelucrări ale senzaţiilor, acordarea de semnificaţii în conformitate cu experienţa, interesele ori starea persoanei în cauză sau cu condiţiile în care are loc acţiunea stimulului extern. In literatura de specialitate, noţiunea de percepţie este folosită într-un sens mai larg, incluzând atât senzaţia cât şi percepţia propriu-zisă.

În limbajul juridic şi vorbirea curentă, persoana vătămată, victimă a desfăşurării unei activităţi ilicite, se asociază cu ideea de suferinţă, de durere, de prejudiciu fizic sau moral, de unde consecinţa – alături de senzaţiile vizuale sau auditive care deţin rolul cel mai însemnat. La formarea declaraţiilor acesteia concură senzaţiile cutanate şi, într-o anumită măsură, senzaţiile olfactive, totul urmând a fi prelucrat şi, în cele din urmă, finalizat cu obţinerea unor percepţii în legătură cu acţiuni sau, cel puţin elemente acţionale, ce au caracterizat comportamentul făptuitorului pe timpul desfăşurării activităţii ilicite.

Senzaţiile auditive constituie rezultatul acţiunii undelor sonore asupra receptorilor auditivi prin însuşirile lor fundamentale: înălţimea, intensitatea şi timbrul.

Înălţimea sunetului este dată de frecvenţa vibraţiilor sau, altfel spus, de numărul vibraţiilor pe secundă.

Intensitatea sau tăria sunetului este determinată de amplitudinea vibraţiilor, de modificările de presiune, adică de deplasarea maximă a corpului în vibraţie faţă de poziţia în repaus.

Timbrul determinat de forma vibraţiilor este acea însuşire a sunetului care face să se deosebească două sunete egale ca înălţime sau intensitate, produse de surse sonore diferite. Cu alte cuvinte, timbrul constituie însuşirea ce atribuie caracter particular, individual unui sunet. Faţă de condiţiile diverse – de loc, timp, condiţii meteo, mod de operare, etc. – în care se poate desfăşura o activitate ilicită, de sunetele şi zgomotele ce le pot însoţi, poate prezenta interes, determinarea următoarelor împrejurări:

– distanţa dintre sursa şi organul receptor, determinarea relativă a acestei relaţii există numai atunci când fenomenele sonore sunt familiare persoanei vătămate în caz contrar, o astfel de determinare este exclusă.

– distanţa de propagare a fenomenelor sonore are un caracter de certitudine când este întemeiată nu doar pe senzaţii auditive ci şi vizuale;
- natura fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor, fenomen atribuit în mare măsură timbrului sunetului.

Se apreciază că percepţia fenomenelor sonore care însoţesc desfăşurarea activităţilor ilicite, poate fi influenţată în sens defavorabil de aşa-numitele iluzii acustice declanşate, în principal, de stări conflictuale specifice condiţiilor ce caracterizează sistemul spaţiio-temporal în care se desfăşoară acestea.

Un rol deosebit în procesul de formare a declare se poate desfăşura o activitate ilicită, de sunetele şi zgomotele ce le pot însoţi, poate prezenta interes, determinarea următoarelor împrejurări:

– distanţa dintre sursa şi organul receptor, determinarea relativă a acestei relaţii există numai atunci când fenomenele sonore sunt familiare persoanei vătămate în caz contrar, o astfel de determinare este exclusă.

– distanţa de propagare a fenomenelor sonore are un caracter de certitudine când este întemeiată nu doar pe senzaţii auditive ci şi vizuale;
- natura fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor, fenomen atribuit în mare măsură timbrului sunetului.

Se apreciază că percepţia fenomenelor sonore care însoţesc desfăşurarea activităţilor ilicite, poate fi influenţată în sens defavorabil de aşa-numitele iluzii acustice declanşate, în principal, de stări conflictuale specifice condiţiilor ce caracterizează sistemul spaţiio-temporal în care se desfăşoară acestea.

Un rol deosebit în procesul de formare a declaraţiilor părţii vătămate îl au senzaţiile vizuale acestea oferind o imagine exactă şi completă a lumii înconjurătoare. După cum este cunoscut, lumina care acţionează asupra ochiului, prezintă o diversitate de unde electromagnetice percepute între 390 şi 760 milimicroni. Lumina percepută de ochiul omenesc se subdivide în două grupe: acromatică şi cromatică, culorile alb şi negru, precum şi cele care fac trecerea între ele se numesc acromatice, iar restul cromatice.

Trebuie remarcat faptul că, sub influenţa sunetului, creşte sensibilitatea ochiului la culorile verde, albastru şi violet, scăzând la galben, roşu şi orange. Sensibilitatea ochiului depinde şi de alte condiţii, de exemplu, condiţiile de iluminare în care are loc recepţia.

În cazul activităţilor ilicite percepute la lumină artificială, intensitatea sursei de lumină pe de o parte, natura acesteia pe de altă parte, pot influenţa sensibil posibilitatea percepţiei culorilor şi a celorlalte însuşiri ale obiectelor, diminuând mult posibilitatea identificării corecte a culorilor sau a pigmentaţiei pielii. În timpul nopţii sau în condiţiile specifice luminii crepusculare, culorile nu pot fi percepute, datorită dispariţiei luminozităţii şi a strălucirii obiectelor, de aceea culorile specifice virează spre nuanţe cenuşii. Sensibilitatea vizuală este serios afectată de trecerea dintr-un mediu cu o intensitate scăzută a luminii sau, şi mai pregnant, dintr-un mediu întunecos, la condiţiile specifice unui mediu puternic luminat; situaţie întâlnită şi invers – de la întuneric la lumină. Ochiul neacomodat condiţiilor de iluminare sau întunericului este incapabil să perceapă fenomenele din jur.

Vederea, în condiţii fundamental schimbate de luminozitate, devine eficientă numai din momentul în care intervine adaptarea, ce presupune o anumită perioadă de timp ce este diferită de la persoană la persoană.

Este bine ca anchetatorul să stabilească dacă persoana vătămată nu are unele dificultăţi în privinţa distingerii culorilor sau/şi alte probleme în achiziţia fluxurilor de imagine care ar putea influenţa relatările acesteia. În aceste condiţii este deosebit de important stabilirea momentului în care a fost desfăşurată activitatea ilicită pentru a evalua corect adaptarea la condiţiile de vizibilitate a persoanei vătămate.

La nivelul pielii s-a demonstrat existenţa a trei categorii de senzaţii: tactile, termice şi dureroase.

Senzaţiile tactile, rezultat al stimulării receptorilor cutanaţi, sunt determinate de deformarea pielii ca efect al presiunii exercitate asupra învelişului cutanat care, după o anumită perioadă, se acomodează stimulului respectiv. În stare de nemişcare, zonele de contact ale corpului cu diferite obiecte (îmbrăcăminte, ochelari, ceas) se adaptează în asemenea măsură încât senzaţia de atingere cu aceste obiecte devine imperceptibilă. Acest aspect este favorabil pentru făptuitorii specializaţi în furturi din buzunare, genţi, poşete şi explică de ce persoana vătămată nu poate indica, întotdeauna, nici locul, nici momentul în care s-a sustras un anume bun aflat asupra sa. Când vătămările s-au produs în împrejurări în care persoana vătămată nu a avut posibilitatea să perceapă vizual agentul vulnerant, relatările acesteia cu privire la natura, formele, dimensiunile obiectului cu care s-au aplicat violenţele sunt cu totul nesigure şi pot fi luate în considerare numai în măsura în care se coroborează cu concluziile constatării medico-legale, care sunt informaţii certe.

Senzaţiile termice, de cald şi rece, apar în condiţiile acţiunii unui stimul ce are o temperatură mai mare sau mai mică decât cea a pielii persoanei care îl percepe (aşa-numitul „0” fiziologic, 32-33° C). Stimularea poate avea loc şi de la distanţă, în condiţiile schimbului termic radiant.

Senzaţiile de durere, consecinţă a vătămării ţesuturilor organismului, sunt determinate de stimuli variaţi (mecanici, termici, chimici), pot fi resimţite în orice regiune a organismului, fără o altă indicaţie, contribuind cel mult la localizarea zonei lezate, la stabilirea intensităţii durerii (vie, surdă, pulsatilă, zdrobitoare, străpungătoare) sau a duratei acesteia (continuă, trecătoare). Pe bună dreptate se afirmă că ceea ce victima percepe exact este senzaţia de durere, dar ceea ce percepe mai puţin exact este cauza care o determină.

O altă categorie de senzaţii care concură la formarea declaraţiilor persoanei vătămate o constituie senzaţiile gustative produse de însuşirile chimice ale substanţelor dizolvate în salivă sau soluţie apoasă care stimulează receptorii gustativi situaţi mai cu seamă în papilele linguale. Prin mijlocirea organului gustativ, omul percepe patru însuşiri fundamentale ale substanţelor, patru senzaţii de gust: dulce, amar, acru, sărat – receptorii acestor senzaţii fiind repartizaţi uniform pe suprafaţa linguală.

Mecanismul de producere a senzaţiilor gustative interesează în acele situaţii în care persoana vătămată a fost victima unei încercări de otrăvire sau a unei intoxicaţii alimentare din culpă – când, datorită cantităţii insuficiente din toxicul utilizat, inadecvării mijlocului folosit ori intervenţiilor medicale oportune sau altor asemenea împrejurări, demersul criminal a rămas în faza tentativei. Chiar şi atunci când substanţa otrăvitoare are un gust caracteristic, nu întotdeauna această senzaţie este încercată de cel care o ingeră datorită cantităţii şi modului de administrare (doza simplă sau în amestec) cu alimente lichide sau solide.

O ultimă categorie de senzaţii care pot contribui la formarea declaraţiilor persoanei vătămate, o constituie cele olfactive prin aceea că stimulează receptorii persoanei situaţi în partea superioară a cavităţii nazale, pentru a capta substanţele aflate în stare gazoasă sau sub formă de vapori. Senzaţiile olfactive pot influenţa declaraţiile persoanelor vătămate în condiţiile unor distrugeri cauzate prin incendii sau explozii; inducerii unor stări de rău sau, chiar, tentativa uciderii unei persoane prin folosirea unor substanţe volatile. Analizatorul osmic ar putea deosebi mirosul caracteristic al incendiului propriu-zis şi al substanţei inflamabile folosite, mirosul particular al unor substanţe toxice, medicamentoase, droguri ce au servit la desfăşurarea unei activităţi ilicite (încadrabilă din punct de vedere juridic ca tentativă de omor), mirosurile ce însoţesc o explozie, mirosurile unor medii profesionale (în industria chimică şi farmaceutică mai ales). Se susţine că în cazul tentativelor de omor săvârşit prin introducerea treptată în încăperea unde se află victima a gazului toxic, din cauza acomodării, cel vătămat nu va percepe mirosul caracteristic al substanţei şi nu trebuie catalogată ca rea-credinţă neputinţa relevării mirosului respectiv.

Declaraţiile persoanei vătămate a căror sursă o constituie exclusiv senzaţiile olfactive, oferă informaţii doar asupra sursei care a produs un anumit miros, iar localizarea în spaţiu a acestor stimuli se înscrie, de asemenea, în limite relative, deoarece datele dobândite de om prin mijlocirea organului olfactiv sunt informe, impalpabile şi inconstante. Dacă persoana vătămată indică şi direcţia din care vin mirosurile, este bine ca anchetatorul să verifice condiţiile atmosferice, direcţia curenţilor de aer care le-au purtat.

De asemenea, nu trebuie uitat faptul că pe fondul unor trăiri afective intense – teamă, bucurie, ură, etc. – pot apare iluzii olfactive; persoana în cauză este convinsă că a perceput un anumit miros, existând şi riscul autosugestiei în sensul că persoana în cauză a perceput o împrejurare ce, în mod obişnuit este însoţită de apariţia unui anumit miros, care, din diferite motive, nu a apărut, dar care, totuşi este perceput de persoana vătămată. Mai mult, este posibilă şi apariţia unor percepţii olfactive prin sugestie – este posibil ca o persoană să afirme că percepe sau a perceput un anumit miros iar, percepţia este acceptată, ca atare, şi de alte persoane, persoane care nu numai acceptă că s-ar putea să miroase a „ceva”, însă, chiar, afirmă că simt mirosul respectiv, ca o realitate cât se poate de obiectivă.

Deşi poate părea ceva intrinsec, ceva care manifestându-se în viaţa cotidiană ar putea deveni ceva implicit, în anchetă foarte importante, de la caz la caz, ar putea deveni senzaţiile interne sau organice – cele de sete, greaţă, foame – senzaţiile chinestezice sau de mişcare – cu ajutorul cărora ne dăm seama de poziţia membrelor, direcţia şi viteza mişcării acestora – şi senzaţiile de echilibru – care reflectă modificările poziţiei corpului în raport de centrul lui de greutate, poziţia şi direcţia mişcărilor capului, accelerare sau încetinire a mişcării pe orizontală, verticală sau circulară.

Percepţia reflectă particularităţile psihofiziologice generale şi speciale ale individului, trăsăturile temperamentului, ale structurii aptitudinilor şi orientării personalităţii sale. Percepţia nu constituie aportul unui singur organ de simţ oarecare sau al creierului izolat, ci ceea ce percepe omul personalitate. Percepţia persoanei vătămate mai poate fi influenţată şi de anumite condiţii concrete în care se desfăşoară activitatea ilicită de natură a crea distorsiuni – denaturări, diferenţe între ceea ce se percepe şi ceea ce se întâmplă în plan obiectiv. Cauzele distorsiunilor pot fi de natură obiectivă sau subiectivă.

Cauzele de natură obiectivă ţin de condiţiile de mediu în care se desfăşoară activitatea ilicită şi, implicit, percepţia – mai exact condiţiile de timp şi loc ce au caracterizat desfăşurarea activităţii ilicite, durata percepţiei, condiţiile de vizibilitate existente în momentul percepţiei, locul de unde a fost perceput un anumit obiect, distanţa, perspectiva, unghiul de vizibilitate, gradul de complexitate al fenomenului perceput, măsurile de disimulare luate de către făptuitor, existenţa unor surse de zgomot sau lumină de natură a bruia percepţia, precum şi condiţiile meteorologice (ceaţa, ploaia, ninsoarea).

Cauzele de natură subiectivă sunt legate de particularităţile psiho-fiziologice şi de personalitate ale persoanei vătămate, fie că efectul lor este unul vremelnic, fie că este de durată.

Principalele cauze de natură subiectivă cu durată limitată în timp, ce pot fi asociate percepţiei, influenţând-o într-un sens favorabil sau defavorabil, sunt cauzele de ordin psihologic şi cauzele de ordin fiziologic. În zona psihologicului acţionează: stările afective, sentimentele pozitive sau negative, cele de acomodare a organelor de simţ şi factorul de care depinde direct calitatea şi realismul percepţiei – atenţia. Printre cauzele fiziologice cu efect trecător, a căror intervenţie, în momentul percepţiei, este de natură a o perturba, amintim: starea de oboseală, consecinţele provocate de acţiunea unor agenţi chimici, cum ar fi: tutunul, drogurile, alcoolul.

Cauzele intrinseci, legate de persoana vătămată au un caracter durabil şi de aceea influenţează percepţia, indiferent de condiţiile în care aceasta are loc. Din categoria acestora fac parte vârsta şi sexul, experienţa anterioară, gradul de mobilitate al proceselor de gândire, temperamentul, tipul perceptiv căruia îi aparţine persoana vătămată21. În aceste condiţii se consideră că persoana vătămată de tip analitic are capacitatea de a reţine mai multe amănunte, spre deosebire de tipul sintetic, care reţine întregul, caracteristicile generale.

Dată fiind strânsa legătură a acestui proces cu fenomenul receptiv, în majoritatea lucrărilor de psihologie judiciară şi tactică criminalistică, aceste două etape sunt reunite, pornindu-se de la identitatea factorilor care le influenţează. Prelucrarea informaţiilor este un proces psihic internalizat în care dobândeşte sens sau semnificaţie întregul volum de senzaţii receptate, aşezându-le în contextul condiţiilor de loc, timp şi mediu unde s-a săvârşit activitatea infracţională. Un rol important îl are în această etapă decodarea informaţiilor, diferitele trăiri afective generate de obiectul perceput care place, displace, interesează sau înspăimântă ori creează alte stări afective.

Cercetările psihologice au pus în evidenţă tendinţa de supraestimare a dimensiunilor obiectelor mici şi subestimarea dimensiunii obiectelor mari, producându-se o anumită nivelare a dimensiunilor percepute. Din această perspectivă aprecierea mărimii obiectelor se poate situa mult peste dimensiunea lor reală dacă apar instantaneu, în timpul nopţii sau într-o atmosferă încărcată.

Factorii care conduc la percepţii false sunt de natură subiectivă – în principiu, totul porneşte de la imperfecţiunea organelor de simţ – sau de natură obiectivă – în această categorie se situează condiţiile de iluminare, rolul umbrelor în formarea şi mai ales perceperea imaginii, distanţa faţă de acţiunea percepută, etc. În aceste condiţii, ar fi prea mult, să se pretindă persoanei vătămate să facă aprecieri în zona obiectivului absolut, ce depăşesc limita normalului, asupra formei şi caracteristicilor obiectelor vulnerante şi a leziunilor provocate de acestea.

Distorsiunile percepţiei persoanei vătămate se manifestă şi în zona aprecierii timpului, şi a mişcării.

La aprecierea timpului concură elemente precum:

– durata efectivă a activităţii ilicite care evidenţiază o tendinţă generală de exagerare sau exacerbare a intervalelor scurte şi o subevaluare a intervalelor lungi, consacrate în sintagmele dilatarea timpului („făptuitorul nu se mai oprea din acţiune … ”) sau comprimarea acestuia („totul s-a desfăşurat foarte repede …”, „ … a apărut imediat !”) ;

–  localizarea în timp a activităţii ilicite („ziua–noaptea”, „ pe la trei …”, „imediat după ce a început meciul …”);

–  modul efectiv în care au fost derulate activităţile ilicite (acostare, agresare etc.) şi ritmul în care a fost desfăşurat fiecare acţiune sau inacţiune, în parte;

–  starea afectivă de dinainte de desfăşurarea activităţii ilicite care determină influenţe în apreciere, trăiri negative, ajungându-se la distorsiuni precum dilatarea timpului, zgomote sau mirosuri diferite de cele care au fost, în realitate. 


În ceea ce priveşte mişcarea ce, în general, caracterizează cea mai mare parte din comportamentele infracţionale, este percepută prin cuantificarea ritmului în care se succed evenimentele, vitezei de reacţie sau de ripostă, ş.a., putând avea un rol important în desluşirea,în înţelegerea modului cum a fost desfăşurată activitatea ilicită. Modul cum este percepută mişcarea este influenţat de
distanţa dintre persoana vătămată şi locul unde se manifestă un comportament acţional, de natura, culoarea, intensitatea şi alte condiţii ce ţin de luminozitate, de temperatură, etc. – de exemplu, se apreciază că la distanţe mari mişcarea este percepută ca fiind desfăşurată într-un ritm lent.

Stocarea faptelor percepute – este o etapă obligatorie care se întinde, ca principiu, în intervalul de timp cuprins între momentul perceperii şi cel al reproducerii sub orice formă – verbală sau scrisă – în faţa organelor judiciare.

Memorarea are un pronunţat caracter dinamic caracterizat prin procese de reorganizare, regrupare, restructurare, fiind determinată de stările intens emoţionale din timpul desfăşurării activităţii ilicite care, de regulă, cresc în intensitate, aspect ce poate antrena ajustări, corecturi, chiar adăugiri la informaţiile percepute. În condiţiile date, trebuie făcută o subliniere: anchetatorii sunt interesaţi, pentru a proba elementele de interes ce ţin de pregătirea, desfăşurarea şi exploatarea rezultatelor activităţii ilicite, deopotrivă, de cantitatea de informaţie achiziţionată şi conservată, precum şi de fidelitatea, de calitatea acesteia.

În doctrină de face distincţie între cele două forme de memorare specifice persoanei – voluntară şi involuntară. O asemenea distincţie are importanţă în aprecierea declaraţiei persoanei vătămate.

Astfel, în cazul memorării involuntare, datele percepute se întipăresc neintenţionat, fără să fie prezent sau să aibă vreo contribuţie elementul voliţional – persoana vătămată nu-şi propune, ca scop prealabil, şi nu utilizează procedee speciale în vederea memorării. Dimpotrivă, ceea ce caracterizează memorarea voluntară, este existenţa scopului la care se adaugă folosirea unor mijloace şi procedee speciale în vederea realizării scopurilor mnemice.

Unele împrejurări legate de desfăşurarea activităţii ilicite sau făptuitor devin familiare persoanei vătămate datorită percepţiei repetate, situate fie în momente anterioare, fie ulterioare percepţiei, aspect concretizat în precizia declaraţiei. Se poate întâmpla şi reversul în sensul că obiectele ce aparţin universului cotidian, cu care se păstrează contact neîntrerupt, să nu fie întotdeauna memorate clar.

În doctrină A. Ciopraga, Criminalistica…, pag. 191. se face distincţie între următoarele forme speciale de memorare, astfel:

–  memorarea logică şi mecanică reprezintă tipuri speciale ale memorării voluntare, iar criteriul de diferenţiere a acestora îl constituie prezenţa sau absenţa înţelegerii, a însuşirii materialului sau informaţiei;

–  memorarea motrică este condiţionată de preexistenţa unei predispoziţii a subiectului care face memorarea pentru întipărirea şi păstrarea a tot ceea ce este legat de mişcare;

–  memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de a întipări şi conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor şi obiectelor percepute anterior;

–  memorarea profesională este dată de exercitarea îndelungată a unei profesii;

–  memorarea emoţională constă în reţinerea şi reproducerea fidelă, de regulă, a acelor fapte, evenimente, întâmplări legate în legătură cu sentimente trăite anterior, care au avut un anumit ecou în psihicul persoanei (teamă, frică, mânie, bucurie).


 Aspectele privind formele speciale de memorie sunt evidenţiate cu ocazia ascultării persoanei vătămate a cărei declaraţie trebuie coroborată cu alte probe existente în dosarul cauzei pentru aflarea adevărului. Odată cu trecerea timpului, mai devreme sau mai târziu, în informaţiile păstrate se constată pierderi datorate procesului uitării care constituie reversul păstrării, o formă de „ruginire”, de pierdere a informaţiei percepute şi se manifestă sub forma neputinţei reamintirii unor date memorate ori în imposibilitatea recunoaşterii unor evenimente trăite, la o nouă confruntare cu acestea, sau în reproducerea ori recunoaşterea lor eronată. Nu trebuie neglijate procesele inhibitive de la nivelul scoarţei cerebrale, specifice uitării, determinate atât de timp, cât şi de unii factori de natură afectivă: timpul scurs din momentul fixării, interesul pentru memorarea celor percepute sau impresia produsă de agresiune ca şi datele de personalitate ale persoanei vătămate.

Reproducerea sau reactivarea celor percepute – Reactivarea memorială este întâlnită fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoaşterii – recunoaşterea în înţelesul său psihologic, nu juridic.

Reproducerea reprezintă momentul de actualizare a informaţiilor achiziţionate, în care se manifestă factorii ce au influenţat procesul de formare a declaraţiilor şi alţi factori care pot influenţa declaraţiile persoanei vătămate. Trebuie menţionat că, în mod constant, în declaraţiile persoanei vătămate apar surse de distorsiune care trebuie identificate de către anchetatori, întrucât şi acest moment al produsului finit – obţinerea declaraţiei – se supune legilor psihologice, potrivit cărora întotdeauna se cunoaşte ce intră în cutia neagră (creierul uman) dar de puţine ori se ştie ceea ce iese (evident prin decodificare şi reproducere).

După cum prezentarea denaturată a faptelor îşi are cauza în împrejurări mai presus de voinţa persoanei vătămate sau în împrejurări dependente de voinţa acesteia, alterarea faptelor poate avea un caracter conştient sau inconştient. Fie ele conştiente sau inconştiente, denaturările constituie devieri de la realitate, nu sunt expresia adevărului. De aici, anevoioasa îndatorire ce revine anchetatorilor de a utiliza acele procedee tactice menite a anihila sau anula consecinţele lor.

Reproducerea faptelor în faţa organelor judiciare poate fi însoţită de prezentarea denaturată, adică de falsificarea faptelor ca urmare a unei atitudini deliberate, de reaua credinţă a persoanei vătămate. Prin prezentarea tendenţioasă a faptelor, persoana vătămată poate urmări atât înrăutăţirea situaţiei făptuitorului, cât şi crearea, pentru sine, a unor condiţii procesuale mai bune, şi, nu în ultimă instanţă, obţinerea unor avantaje materiale ori personale. Dorinţa de răzbunare pentru răul pricinuit, precum şi dorinţa de a obţine avantaje financiare superioare prejudiciului suferit sunt cele mai frecvente cauze ce explică denaturările conştiente din declaraţiile persoanei vătămate.

Pentru explicarea cauzelor denaturărilor, atât voluntare, cât şi involuntare, din declaraţiile persoanei vătămate, trebuie să se ţină seama de fenomenul psihosocial denumit „schimbare de rol” deşi, cel puţin ca principiu, atitudinea respectivă este specifică martorilor.

Desfăşurarea activităţii ilicite, indiferent de consecinţele sale, poate atrage după sine o modificare a comportamentului persoanei vătămate care până atunci era de condiţie comună, modestă. Dintr-o dată aceasta devine „cineva”, o persoană importantă, de care se ocupă autorităţile, către care se îndreaptă simpatia şi compasiunea celor din jur, mai ales când este mediatizat cazul.

Există situaţii când desfăşurarea activităţii ilicite, este favorizată, provocată, este consecinţa modului în care s-a comportat cel ce va suporta consecinţele păgubitoare ale faptei. Este vorba de aşa numita „victimă activantă”, victimă care joacă un anumit rol activ în declanşarea mecanismelor latente ale comportamentului criminal, şi victima „precipitantă”, care fără să se fi aflat, anterior

momentului desfăşurării activităţii ilicite, în anumite raporturi cu făptuitorul, prin atitudinea sa, prea puţin precaută, incită la săvârşirea faptei (de pildă, femeia care, prin ţinută vestimentară şi comportament va deveni victima unui viol).

Practica judiciară a evidenţiat nenumărate situaţii în care ascultarea părţii vătămate s-a făcut după un anumit interval datorită spitalizării ori neputinţei de a purta un dialog cu anchetatorii. În astfel de situaţii, factorul timp şi starea maladivă produc eroziuni puternice în ceea ce priveşte stocarea în memorie a celor percepute. Sunt victime care datorită vătămărilor suferite nu pot fi ascultate decât în condiţii speciale, care presupun avizul medicului curant şi schimbarea locului de ascultare. Declaraţiile persoanelor aflate în stări agonice constituie o formă aparte a reproducerii, la fel şi depoziţiile muribunzilor făcute în prezenţa anchetatorilor care trebuie să le înregistreze ori să le consemneze. Există şi posibilitatea ca aceste declaraţii să fie făcute în prezenţa personalului medical – situaţie în care declaraţiile vor avea caracter extrajudiciar trebuind să fie apreciate în raport cu fidelitatea şi corectitudinea relatărilor respective.

Nu trebuie neglijate nici unele adăugiri efectuate de persoane muribunde ale căror declarații pot fi
subiective. Este proverbială disperarea celui ce se „agaţă” de ultimele clipe de viaţă, cu conştiinţa morţii iminente fie datorită stărilor de confuzie, de întunecare a facultăţilor mintale, fie datorită sentimentului de răzbunare de care este dominat, putând indica drept autor al faptei o persoană nevinovată sau extinde responsabilitatea şi asupra altor persoane din familia făptuitorului ori asupra unor persoane cu care s-a aflat în raporturi de duşmănie.

Privită sub raport psihologic, recunoaşterea reprezintă un proces cu mult mai simplu şi mai uşor de realizat decât reproducerea, deoarece actualizarea impresiilor anterioare nu cere memoriei subiectului eforturi deosebite. Din perspectiva juridică, recunoaşterea reprezintă modalitatea de individualizare a unor persoane şi obiecte aflate în anumite raporturi cu desfăşurarea activităţii ilicite sau făptuitorul acesteia (sensul propriu al acţiunii de recunoaştere) şi ca procedeu tactic criminalistic de reamintire a unor fapte uitate temporar.

În practica judiciară s-a apreciat că rezultatele recunoaşterii de către partea vătămată a persoanelor sau obiectelor aflate în anumite raporturi cu activitatea ilicită desfăşurată comportă grade diferite de certitudine. Recunoaşterea este precisă atunci când impresiile actuale provenite de la persoanele sau obiectele ce se prezintă persoanei vătămate se identifică, se suprapun sau coincid în mare măsură cu impresiile anterioare. Imprecizia recunoaşterii este dată de coincidenţa unora dintre impresiile anterioare cu cele actuale, existenţa unor elemente puţine de deosebire, precum şi impresiilor anterioare insuficient consolidate.

1.3. Particularităţile procesului de formare a declaraţiilor în cazul inculpatului

Analiza particularităţilor procesului de formare a declaraţiilor în cazul făptuitorilor impune detalierea unor noţiuni precum interogatoriul judiciar, anchetă, ascultare sau audiere.

Aşa cum am constatat, până aici, ascultarea este o activitate judiciară în cadrul căreia anumite persoane, între acestea aflându-se şi făptuitorii, care deţin date sau informaţii cu privire la modul în care a fost pregătită, desfăşurată o activitate ilicită, cu privire la modul în care au fost valorificate rezultatele acesteia, cu privire la persoanele implicate, sunt chemate în faţa organului judiciar sau instanţei de judecată, pentru a fi audiate.

Activităţile ilicite se desfăşoară sub semnul clandestinităţii, iar descoperirea lor constituie o problemă, deloc uşoară, şi o obligaţie din partea organelor abilitate care desfăşoară activităţi specifice, între acestea situându-se şi ascultarea persoanelor suspecte.

Transformările specifice desfăşurării activităţilor ilicite – de natură materială sau imaterială – oferă informaţii utile identificării autorilor obţinute prin mijlocirea unor activităţi de anchetă, ceea ce pune în relaţie interpersonală pe purtătorul informaţiei şi organul judiciar. În literatura judiciară termenii utilizaţi pentru înfăptuirea activităţii invocate sunt: ascultarea, audierea sau ancheta judiciară şi presupune contactul nemijlocit dintre persoana suspectă (bănuită) şi organul judiciar, când acesta obţine informaţii despre faptă şi/sau făptuitor prin modalităţile consacrate de lege.

Sensul termenilor invocaţi este explicat astfel:

– ascultarea sau audierea au nuanţă didactică, şi caracter contemplativ-static şi nu exprimă relaţia de opozabilitate, interpersonală, specifică anchetei judiciare;

– ancheta, ca instrument de lucru, este specifică sociologiei, iar consacrarea sa din trecut o plasează într-o lumină nefavorabilă, asociată relelor tratamente şi abuzurilor, proprii anchetatorului de tip torţionar;

– interogatoriul sau interogarea judecătorească reprezintă totalitatea întrebărilor adresate de organul judiciar persoanelor ascultate în procesul penal cu privire la faptele ce formează obiectul procesului şi al răspunsurilor date de acestea.

Ultima accepţie este considerată că ar exprima mai bine realitatea faptică, chiar dacă de cele mai multe ori câmpul de aplicare al acesteia este îngustat şi dirijat către etapa ascultării pe baza întrebărilor.

Interogatoriul judiciar este contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoţional, desfăşurat sistematic şi organizat ştiinţific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită, în scopul culegerii de date şi informaţii despre o faptă infracţională, în vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, identificării făptuitorilor şi tragerii lor la răspundere. Deşi această concepţie despre interogatoriul judiciar acoperă mai judicios activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală şi instanţa de judecată în vederea aflării adevărului, o observaţie este necesară.

Interesul realizării justiţiei este un interes de o importanţă maximă pentru societatea civilă, căreia nu-i poate rămâne indiferent climatul de ordine şi, implicit, eficienţa activităţilor de descoperire şi pedepsire a răufăcătorilor. Evident, că nu trebuie inclusă în definiţia interogatoriului expresia referitoare la prelucrarea informaţiilor care, într-o interpretare speculativă, poate fi asociată ticluirii de probe.

Caracteristicile interogatoriului sunt decantate din practica judiciară şi surprind, ceea ce are acesta specific, în substanţa lui, astfel:

– opozabilitatea intereselor celor două entităţi; anchetatorul doreşte să afle adevărul folosind mijloacele legale, făptuitorul, animat de miza apărării cu orice preţ a libertăţii, ascunde adevărul;

– inegalitatea de statut ceea ce conferă o poziţie relativ privilegiată anchetatorului în raport cu făptuitorul care trebuie să suporte consecinţele încălcării legii dacă este dovedită vinovăţia sa

– tensiunea comportamentului expresiv consacrată în sintagma potrivit căreia aceştia (anchetatorul şi făptuitorul) nu colaborează, ci se confruntă;

– demersul neuniform, contradictoriu, în zig-zag, relevat de faptul că făptuitorii nu recunosc decât atunci când sunt convinşi de robusteţea şi temeinicia probelor. Ancheta desfăşurându-se anevoios prin recunoaşteri totale sau parţiale şi retractări asemănătoare, aspectele respective constituie modalităţi tactice de apreciere nu numai a vinovăţiei, ci şi a poziţiei sale în raport cu anchetatorul.

Dacă îl socoteşte inferior lui, făptuitorul recunoaşte cât mai puţin, când superioritatea anchetatorului este clară, făptuitorul va recunoaşte fără rezerve fapta, însă, nu la începutul interogatoriului judiciar;

– de aici reiese importanţa pregătirii ascultării în aşa fel încât acuzarea, în limitele permise de lege, să nu prezinte nici o fisură care ar putea fi exploatată de făptuitorul devenit inculpat ori apărătorul său;

– intimitatea, stresul şi riscul pe care-l presupune interogatoriul sunt realităţi palpabile. Pentru a recunoaşte, făptuitorul are nevoie de intimitate psihologică asigurată nu numai de condiţiile ergonomice ale locului unde se desfăşoară, ci şi de persoana anchetatorului către care îşi deschide sufletul, recunoaşte, se încredinţează.

Stresul unui interogatoriu este înlăturat de recunoaşterea făptuitorului – devenit, din punct de vedere procesual, învinuit (suspect) sau inculpat – în timp ce riscul nu poate fi înlocuit cu nimic, rămânând asumat şi suportat de către anchetator.

Planurile situaţionale întâlnite care se dezvoltă în timpul interogatoriului sunt următoarele:

– deschis, în care datele despre desfăşurarea activităţii ilicite sunt cunoscute de ambele părţi (cazul constatării în flagrant) aspecte ce determină recunoaşterea făptuitorului, fără probleme; aici trebuie avut în vedere că această atitudine poate ascunde uneori fapte mai grave;

– orb, în care multe probe şi mijloacele materiale de probă sunt cunoscute numai de către anchetator (denunţurile, înregistrările convorbirilor telefonice etc.), situaţii în care anchetatorul trebuie să-l determine pe făptuitor să facă mărturisiri, utilizând anumite procedee tactice (prezentarea probelor de vinovăţie, întâlnirile surpriză etc.);

– ascuns, caracterizat de situaţia în care datele despre desfăşurarea activităţii ilicite sunt cunoscute numai de către persoana interogată care poate avea calitatea de suspect în

cauză. În aceste împrejurări numai interogatoriul psihanalitic sau tehnica poligraf poate da rezultate;

– necunoscut, caracterizat prin aceea că datele despre desfăşurarea activităţii ilicite nu sunt cunoscute nici anchetatorului şi nici persoanei bănuite, (cazul persoanelor suspecte aduse la sediul organului judiciar cu ocazia unor acţiuni, razii etc.) dialogul, răbdarea, intuiţia şi capacitatea sau ştiinţa de a asculta, constituie atuuri cu ajutorul cărora se poate construi o acuzare, dacă situaţia impune.

Declaraţiile făptuitorului referitoare la propriile fapte antisociale nu sunt niciodată întâmplătoare, fiecare afirmaţie sau negare a unui fapt este rezultatul unui proces psihologic destul de amplu şi complex. Redarea propriilor acţiuni sau inacţiuni de către însuşi persoana care le-a desfăşurat este un proces mai complex decât cel de formare a mărturiilor, cu care se aseamănă foarte mult. Complexitatea mecanismelor psihologice ale făptuitorului rezultă din specificitatea etapelor „infracţionale” pe care acesta le traversează.

Procesul psihologic parcurge aceleaşi etape precum în cazul martorilor – percepţia (recepţia), prelucrarea logică, memorarea şi reproducerea sau recunoaşterea. Admiţând „de plano” că făptuitorul este în deplinătatea capacităţilor fizice şi psihice, trebuie să considerăm că informaţia parcurge etapele arătate, fiind influenţată de factori obiectivi şi subiectivi, iar redarea informaţiei stocate este puternic determinată de consecinţele pe care acesta le-ar putea suporta. Din această perspectivă considerăm procesele psihologice specifice declaraţiilor făptuitorului asemănătoare cu cele ale martorului, excepţie făcând ultima etapă, respectiv reproducerea când făptuitorul cenzurează, extrem de atent, tot ceea ce evocă, nelăsând nimic neacoperit, neprobat, sondând permanent bagajul de probe deţinut de anchetator. În practica judiciară s-a cristalizat concepţia potrivit căreia făptuitorul declară ce vrea, putând să retracteze total sau parţial ce a declarat.

Psihologia făptuitorului în momentul ascultării – făptuitorul aflat faţă în faţă cu anchetatorul, trece printr-o stare de puternică tulburare emoţională. Contactul cu o autoritate, şi în special cu „reprezentanţii legii”, nu este de natură a-l pune pe făptuitor într-o postură liniştitoare. Fie că este sau nu vinovată, persoana adusă în faţa justiţiei este marcată de această situaţie, totul având, ulterior, repercusiuni asupra profesiei, asupra familiei şi asupra relaţiilor sale sociale. Cadrul în care se desfăşoară interogatoriul judiciar, caracterizat de oficialitate, atitudinea sobră şi politicoasă a anchetatorului, atmosfera de justiţie creată de organele de cercetare penală au un efect derutant asupra făptuitorului, el necunoscând, în concret, probele deţinute împotriva sa.

Activitatea ilicită anterioară, desele contacte pe care, eventual, le-a mai avut cu justiţia îl determină pe făptuitor să aibă în faţa organelor de cercetare penală, dacă nu o atitudine activă, cel puţin, una de expectativă centrată pe obţinerea a cât mai multe informaţii în legătură cu acuzaţia ce i se aduce şi probele ce îl inculpă. La acest gen de făptuitori emoţia este mai greu de depistat, dar experienţa şi profesionalismul anchetatorilor ar trebui să evidenţieze nervozitatea şi tensiunea pe care chiar şi aceştia le resimt.

Dacă, din contră, cel aflat în camera de ascultare este pentru prima oară în faţa anchetatorilor, întreaga trăire emoţională va fi exteriorizată, fără ca acesta să aibă posibilitatea unui autocontrol eficient. Cel mai puternic sentiment pe care un făptuitor îl resimte, în camera de ascultare, este teama; astfel de persoane nu sunt obişnuite cu activitatea respectivă şi au o anumită imagine despre modul în care se desfăşoară, asociind-o cu interogatoriul judiciar represiv ce are drept scop obţinerea unei mărturisiri şi în care nu se ezită a se folosi relele tratamente şi tortura.

De la primul contact anchetatorul trebuie să analizeze comportamentul expresiv al persoanei pe care o are în faţă, gesturile pe care aceasta le face, mimica sa, modul în care este privit, atitudinea acesteia faţă de situaţia în care se află – ostilă sau cooperantă. Dificultatea pentru anchetator nu constă în observarea elementelor comportamentale evidente ale făptuitorului, ci în aprecierea, în mod critic, a acestora. Persoana anchetată poate fi una emotivă, pe care o simplă întrevedere cu organele judiciare o determină să aibă un comportament ce denotă vinovăţia. Pe de altă parte, anchetatorul trebuie să sesizeze, în cazul anumitor persoane, latura voluntară a comportamentului. Aceştia deseori, se manifestă ca persoane inocente, frustrate şi jignite de învinuirea adusă, vorbind tot timpul şi încercând să demonstreze (de cele mai multe ori prin scuze puerile) că acuzaţiile sunt nefondate, fiind total nevinovaţi şi, în consecinţă, reputaţia lor va avea de suferit. Acest gen de făptuitori reuşesc, uneori, să se autosugestioneze, să îşi întărească ideea că li se face o mare nedreptate şi, ca atare, trec la ameninţări sub aspectul încălcării drepturilor fundamentale, invocând, de exemplu, anumite cunoştinţe „sus puse”. Simulările pălesc în faţa unei atitudini ferme şi documentată a anchetatorului, care punându- l pe făptuitor în faţa probelor evidente şi exploatând momentele psihologice favorabile îl poate determina să reflecteze asupra atitudinii sale, deloc convingătoare, şi, în cele din urmă, să coopereze.

Alteori făptuitorii afişează calm şi stăpânire de sine ori nedumerirea că a putut fi pus într-o asemenea situaţie stânjenitoare, fac referiri la incompetenţa anchetatorilor care nu sunt capabili să găsească adevăratul vinovat, etc. Acest comportament este specific aşa-zişilor „infractori cu sânge rece” care nu regretă câtuşi de puţin fapta comisă, ci o privesc ca pe un simplu mijloc de a-şi realiza anumite scopuri.

Există şi situaţii când făptuitorul ajuns în faţa anchetatorilor „joacă” teatru, simulând anumite stări de boală, leşinuri, dezechilibru psihic, lipsa auzului – de cele mai multe ori nu aude întrebările critice referitoare la activitatea ilicită desfăşurată, pe care i le pune anchetatorul50. Deşi aceste atitudini au ca scop impresionarea prin intimidarea sau apelarea la milă ori încercarea de a-l domina din punct de vedere psihologic, un bun anchetator observă lipsa de naturaleţe a tuturor acestor gesturi, cunoştinţele sale de psihologie judiciară ajutându-l să conştientizeze că un anumit comportament al celui pe care îl ascultă, într-un anumit moment, este total deplasat şi nejustificabil.

Spre deosebire de comportamentul voluntar, manifestările involuntare reprezintă reacţii interne ale anumitor sisteme funcţionale aflate sub dependenţa sistemului neurovegetativ. Cel mai important este faptul că aceste reacţii nu pot fi controlate; ele nu pot fi ascunse şi nici provocate în mod voit. O parte dintre aceste manifestări există la oricare individ, ele devenind evidente atunci când acesta face eforturi să se adapteze la circumstanţele mediului înconjurător.

Între periculozitatea pentru sine a situaţiei în care se află făptuitorul şi eforturile depuse pentru a se adapta şi a înlătura pericolul există un raport direct proporţional. Pe lângă manifestările strict fiziologice, mai există şi alte manifestări care pot indica, cu uşurinţă, adevărata stare de spirit a acestuia. Aceste manifestări, cunoscute mai ales sub numele de „ticuri”, sunt de fapt gesturi conştiente devenite reflexe necondiţionate. Toate „vorbesc” despre făptuitor, îi prezintă adevărata constituţie psihologică, îşi trădează stăpânul, numai în faţa cui ştie să le înţeleagă. De fapt, toate aceste manifestări fiziologice reprezintă efectul dezacordului dintre adevăr şi minciună, dintre cele ce se afirmă de către făptuitor şi cele întâmplate în realitate, reprezentând rezultatul disconfortului psihic pe care acesta îl trăieşte în faţa anchetatorului.

Trebuie reţinut că acestor stări emoţionale specifice corespund anumite manifestări viscerale şi somatice, cele mai importante şi evidente, în activitatea de anchetă, fiind următoarele:

– accelerarea şi dereglarea respiraţiei (senzaţia de sufocare) însoţită de dereglarea emisiei vocale (răguşire şi tremurul vocii), spasmul glotic, scăderea salivaţiei (senzaţia de uscare a buzelor şi a gurii, nevoia permanentă de a bea apă);

– creşterea volumului vaselor şi a presiunii sanguine însoţite de modificarea bătăilor inimii (fenomene vasodilatatorii observabile în special la tâmple şi în zona carotidei sau fenomene vasoconstrictorii caracterizate prin paloare excesivă);

– contractarea muşchilor scheletici, manifestată prin crispare sau blocarea funcţiilor motorii (înlemnit de frică);

– schimbarea mimicii şi pantomimicii, tensiunea psihică modificând conduita normală şi corespunzătoare caracterului individului; acesta începe să culeagă scame imaginare, îşi aranjează hainele într-un mod exagerat, strânge în mâini pălăria, poşeta etc., îi tremură mâinile şi le frământă continuu, are impresia că scaunul pe care stă este prea strâmt şi neconfortabil, etc.;

– modificarea timpului de latenţă sau de reacţie caracterizat prin întârzierea răspunsurilor la întrebările critice (cu implicaţii afectogene) adresate de anchetator. Spre deosebire de întrebările necritice, răspunsurile la întrebările critice date după o perioadă de timp de 4–5 secunde în care făptuitorul caută cu disperare un răspuns convingător care să nu-i agraveze situaţia.

Timpul de reacţie este intervalul de timp scurs din momentul aplicării stimulului până la declanşarea răspunsului. Atenţia individului poate fi orientată spre stimulul aşteptat (atitudine „senzorială” specifică persoanelor nevinovate care încearcă să demonstreze acest lucru) sau poate fi orientată spre reacţia sa de răspuns (în acest caz se vorbeşte despre o atitudine „motorie”, specifică persoanelor vinovate care şi-au creat un alibi).

Timpul de reacţie mai depinde şi de alţi factori legaţi atât de stimul, cât şi de subiect, şi anume: calitatea senzorilor subiectului, intensitatea stimulului şi implicaţiile sale afectogene, practica subiectului, vârsta sa, starea emotivă sau afectivă în care se află precum şi de starea de sănătate a acestuia.

Anchetatorul care efectuează ascultarea trebuie să stabilească dacă cel din faţa sa este vinovat şi atunci declaraţiile sale în care îşi pledează nevinovăţia sunt simulate, dacă este nevinovat, dar este caracterizat de labilitate emoţională, dacă este nevinovat dar recunoaşte comiterea faptei pentru a apărea erou (este cazul tinerilor care au trăit într-un mediu social dezorganizat), dacă este nevinovat dar a creat o întreagă poveste ca rod al imaginaţiei sale, care mai mult îl acuză decât să-l disculpe, dacă este vinovat dar are comportamentul unui inocent etc.

Acestea sunt câteva din cele mai frecvente conduite adoptate de făptuitori în faţa anchetatorilor. Cel mai dificil pentru anchetator, atunci când nu este ajutat de prea multe probe într-o cauză, este să stabilească nevinovăţia unui suspect când acesta se comportă ca un vinovat prin studierea atitudinii acestuia pe parcursul a mai multor ascultări şi evidenţierea motivelor care provoacă o asemenea stare emoţională, prin studierea comportamentelor sale psihologice.

Ca o primă posibilitate, motivele generatoare de puternice stări emoţionale ar putea fi coroborate cu starea afectivă din momentul ascultării, starea de sănătate, habitatul conjunctural în care a trăit, implicaţiile în plan social ale acuzării sale de săvârşire a unei infracţiuni, reputaţia de care s-a bucurat, echilibrul sau dezechilibrul psihologic ce-l caracterizează.

Ca o a doua posibilitate, starea sa emotivă ar putea fi determinată de implicarea în desfăşurarea activităţii ilicite pentru care este cercetat (fiind excluse persoanele bolnave psihic, afectate de criptoamnezie, etc., care nu sunt conştiente de propriile fapte).

În practică s-a constatat că se poate coopera în timpul anchetei cu o persoană labilă emoţional, recurgându-se, de obicei, la discuţii introductive, colaterale motivului anchetării, vizând profesia, problemele de perspectivă, starea de sănătate, antecedentele etc. Acest dialog introductiv are rolul de a ajuta persoana anchetată să se deconecteze de tensiunea nervoasă existentă în mod normal într-o asemenea situaţie, să creeze o anumită relaţie interpersonală între cei doi, anchetator-anchetat, să se inspire un anumit grad de încredere. O asemenea atmosferă îl ajută să-şi pună ordine în gânduri şi se va simţi despovărat de disconfortul psihic pe care îl aduce situaţia sa.

Trecerea direct la chestionare, într-un mod oarecum „brutal” are ca rezultat inhibarea emoţională a persoanei anchetate, însoţită de toate manifestările neurovegetative şi microgesticulare amintite, în special când făptuitorul este minor, o persoană în stare de convalescenţă, o femeie sau un bătrân. Acesta se va comporta ca o persoană vinovată sau pur şi simplu îi va fi teamă să vorbească. O asemenea metodă denotă lipsă totală de profesionalism a anchetatorului, şansele sale de a afla adevărul crescând numai atunci când reuşeşte să creeze un climat de încredere reciprocă, ascultând problemele celui anchetat şi lăsându-l să înţeleagă că poate avea încredere, la rândul său, în anchetator. Anchetarea dură din punct de vedere psihologic produce derutarea labilului emoţional, fiind specifică anchetatorilor care vor mai mult să obţină o mărturisire decât să afle adevărul.

Trebuie reţinut că făptuitorul emotiv dacă nu este ajutat va fi foarte sensibil şi incoerent în declaraţii. De aceea este foarte importantă crearea momentului psihologic în care anchetatorul poate aborda problema activităţii ilicite cercetate fără riscul de a nu obţine nici un răspuns. Din momentul în care începe să vorbească trebuie lăsat să-şi termine declaraţia fără a fi întrerupt cu precizări cu caracter acuzatorial sau prezentare de probe incriminatorii, întrucât, dacă făptuitorul nu este vinovat, în psihicul său se produce o degringoladă ce poate conduce la recunoaşterea unor fapte pe care nu le-a comis.

Suspectul nevinovat, dacă i s-a creat un climat de încredere în anchetator şi dacă a fost încurajat să coopereze pentru aflarea adevărului, va începe să relateze declaraţia sa cu o anumită naturaleţe şi dezinvoltură, însoţind afirmaţiile cu argumente şi justificări – referiri la probe şi mijloace materiale de probă – care să îi întărească declaraţiile. El îşi exprimă într-un mod natural curiozitatea şi surprinderea că este suspectat, îşi exprimă părerea despre cine ar putea fi autorul faptei, răspunde prompt la întrebările ce i se adresează, etc.

Aceste manifestări se regăsesc în conceptul „mecanism psihologic extrem de subtil” potrivit căruia persoana, care nu este implicată în desfăşurarea unei activităţi ilicite, dispune, în subconştient, de capacitatea psihică de a se distanţa cu uşurinţă de postura de suspect.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu suspectul care este şi autor al faptei sau a avut vreo contribuţie la săvârşirea ei, el nu poate ignora motivul pentru care se află acolo neavând capacitatea de comutare a preocupărilor sale303. Ceea ce îl preocupă în acel moment este slăbiciunile modului în care a desfăşurat activitatea ilicită, implicaţiile acesteia şi situaţia sa în anchetă. El este conştient de faptul că nu se află acolo pentru altfel de discuţii şi aşteaptă ca în orice moment să fie întrebat despre desfăşurarea activităţii ilicite în curs de cercetare. Nedorind să fie luat prin surprindere caută în fiecare întrebare, chiar dacă este colaterală cu cauza, un aspect menit să-l atace, care l-ar putea trăda. Pe de altă parte, dorind să-şi ascundă emoţiile, va căuta să pară activ şi interesat de discuţie, dar pentru un anchetator experimentat este facil de dedus lipsa de naturaleţe, artificialitatea, teama şi suspiciunea continuă pe care nu le poate masca.

Experienţa practică a învederat că cele două atitudini – a persoanei inocente şi a celei vinovate – se pot deosebi relativ uşor prin observarea şi interpretarea manifestărilor psiho- comportamentale şi a reactivităţii acestora la întrebările directe în raport cu aspectele critice.

Astfel, sunt luate ca model întrebările de genul: „Dacă declaraţi că nu aţi săvârşit fapta, atunci pe cine bănuiţi?”, „Ce părere aveţi, va fi descoperit autorul acestei fapte?”, „Ce credeţi că merită un individ care a săvârşit o astfel de faptă?”, etc.

S-a constatat că persoana sinceră dă răspunsuri spontane, îşi spune deschis părerea, oferă anumite variante care i se par posibile, propune probe şi mijloace materiale de probă, propune verificarea anumitor persoane pe care le bănuieşte că ar fi avut un anumit mobil, etc. Astfel, răspunsurile cele mai frecvente, obţinute de la persoanele inocente sunt: „Nu poate scăpa de rigorile legii”, „Trebuie să răspundă pentru ce a făcut”, „Pedepsele sunt prea mici pentru astfel de indivizi”, etc. toate aceste răspunsuri fiind armonizate cu o atitudine deschisă, cooperantă, sinceră, cu un comportament lipsit de tensiune, natural, degajat.Pus în faţa aceloraşi întrebări, vinovatul este ezitant, derutat, confuz.

Aceleaşi întrebări pentru el au un efect paralizant, este stupefiat că trebuie să-şi exprime părerea cu privire la o activitate ilicită al cărei autor ştie că este. El nu cunoaşte ce date deţine anchetatorul cu privire la faptă şi, astfel, nu ştie dacă să mărturisească, uşurându-şi situaţia, sau să nege într-o speranţă disperată că nu i se poate proba vinovăţia. De regulă rămâne pe o poziţie defensivă, dând răspunsuri neutre, de genul: „Nu ştiu”, „De ce mă întrebaţi pe mine”, „Nu pot da vina pe nimeni”, „Poate va fi prins”, „Ce-o vrea legea” etc. Răspunsurile lui parvin dintr-o stare emotivă puternică, este fals, neplauzibil, stângaci, nu oferă soluţii, nu se implică, etc.

Toate aceste conduite nu sunt decât indicii de stabilire a unei stări de tulburare psihică şi nu de stabilire a vinovăţiei sau nevinovăţiei. Tot ce se obţine prin studierea comportamentului psihologic al unei persoane în momentul ascultării trebuie coroborat cu celelalte dovezi. Aşa cum fiecare caz este unic, având particularităţi proprii, tot aşa şi personalităţile făptuitorilor sunt unice; la fel vor fi şi reacţiile acestora în faţa anchetatorilor. De aceea este imperios necesar ca anchetatorul să aibă o anumită experienţă practică în activitatea de interogare şi fiecare caz să-l trateze cu seriozitate.

CAPITOLUL II

Reguli procesuale penale privind ascultarea pĂrȚilor

Potrivit dispozițiilor art.64 din C.P.P., constituie mijloace de probă și declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente.

În înțelesul legii, partea vătămată este persoană care a suferit prin infracțiune o vătămare fizică, materială sau morală și participa că atare în procesul penal.

Partea civilă este persoană vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal iar partea responsabilă civilmente este persoană chemată să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului.

Declarațiile părților pot pune în lumina diferitele elemente de fapt de natură a servi ca probe cu privire la fapta săvârșită, la persoană făptuitorului, la modul de comitere a infracțiunii, la împrejurările săvârșirii acesteia, la urmările produse etc.

În art.76 din C.P.P. se arată că „organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare, prin infracțiune, precum și persoana civilmente responsabilă”.

Din textul citat rezultă că, în condițiile în care partea vătămată nu a fost audiată de organul de urmărire penală, prima instanța are obligația de a chema persoană care a suferit un prejudiciu prin infracțiune, pentru a preciza dacă înțelege să participe în procesul penal ca parte vătămată sau parte civilă.

Ascultarea părților este o activitate destul de complexă care trebuie să se desfășoare în conformitate cu prevederile legale și pe baza regulilor de tactică criminalistică. Complexitatea ascultării acestor categorii de persoane este dată și de multitudinea de interese pe care le au la un moment dat într-o cauza și care pot influență obiectivitatea declarațiilor.

Din punct de vedere procesual penal, conform disp. art.77 C.P.P., ascultarea părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente se face potrivit disp. privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Sunt interesante și dispozițiile introduse prin art. 771 prin care sunt prevăzute modalități speciale de ascultare a părții vătămate și părții civile (nu și a părții responsabile civilmente):

– ascultare fără prezența fizică, prin intermediul unor mijloace tehnice – rețele video sau audio

– participarea unui consilier de protecție a victimelor, la solicitarea organului judiciar sau a părții, care va semna transcrierea în formă scrisă a declarației părții

Aceste procedee speciale de ascultare se folosesc atunci când poate fi periclitată viață, integritatea corporată sau libertatea părții vătămate ori a părții civile sau a rudelor acesteia. Aceste metode se încuviințează de procuror sau instanța de judecată, după caz.

Că și în cazul ascultării altor categorii de persoane în procesul penal, și ascultarea părților, din punct de vedere tactic, presupune parcurgerea unor etape.

2.1. Etapele ascultării părților

2.1.1 Studierea materialelor cauzei

Această etapă este necesară, practic, înainte de desfășurarea oricărei activități procesuale în cauza. În cazul infracțiunilor silvice, de multe ori, persoana vătămată este cea care sesizează săvârșirea infracțiunii, deci, practic, până la ascultarea ei nu există cauza.

În aceste situații, de regulă, se impune o reascultare a persoanei vătămate, după cunoașterea principalelor elemente constitutive ale infracțiunii săvârșite pentru a stabili dacă va participa în procesul penal ca parte vătămată și dacă se constituie ca parte civilă, eventual stabilindu-se și întinderea despăgubirilor civile solicitate.

În cazul infracțiunilor silvice, calculul pagubei produse prin infracțiune este stabilit prin lege specială. În această etapă anchetatorul trebuie să cunoască toate aspectele cauzei și din acest punct de vedere.

Din studierea materialelor existente la dosarul cauzei, administrate până în momentul ascultării, organul judiciar stabilește persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de parte vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente, fapta ce formează obiectul cauzei, problemele care vor fi lămurite prin ascultare, precum și ordinea abordării lor.

Cel puțin în această etapă, dacă nu chiar cu ocazia cercetării la față locului, anchetatorul trebuie să stabilească cine este proprietarul fondului unde s-a comis infracțiunea. De multe ori, în momentul constatării infracțiunii silvice, nu se cunoaște nici locul de săvârșire al infracțiunii.

Cu ajutorul organelor silvice se va urmări stabilirea cu exactitate al locului comiterii și apoi al proprietarului sau deținătorului terenului pentru a se identifica persoană vătămată. Au fost multe cazuri când terenul afectat a fost revendicat de mai mulți proprietari ajungându-se la necesitatea efectuării de expertize topografice.

Așa cum am văzut mai sus, cele mai multe persoane proprietari de fonduri forestiere sunt persoanele juridice (inclusiv persoanele fizice constituite în asociații de proprietari) situații în care pot fi ascultați că persoane vătămate membrii ai organelor de conducere ale acestora.

Calitatea de persoană responsabilă civilmente o pot avea următoarele categorii de persoane:

– părinții care răspund de prejudiciul cauzat de copiii lor minori

– comitentii pentru prejudiciul cauzat de prepusii lor (întâlnim în special răspunderea Direcțiilor Silvice în ceea ce privește infracțiunile săvârșite de pădurari sau brigadierii silvici)

– persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul și au tras foloase de pe urmă infracțiunii.

2.1.2 Cunoasterea persoanelor care urmează a fi ascultate în calitate de părți

Datele privind identitatea, pregătirea profesională, locul de muncă, comportamentul în societate, la serviciu, trebuie completate cu cele referitoare la comportarea acestora după săvârșirea infracțiunii, modul de viață, anturajul, profilul moral, natura relațiilor existente între acestea și făptuitor, existența sau inexistenta unor bunuri în patrimoniul persoanei vătămate la dată comiterii faptei, perioada de timp în care persoana responsabilă civilmente a gospodărit împreună cu făptuitorul, folosul obținut de pe urmă săvârșirii infracțiunii de către învinuit/inculpat etc.

Pentru caracterizarea personalității părților este necesar să se cunoască:

– interesele predominante pe care în mod logic părțile urmează să le apere sau (și) să le impună

– gradul de dezvoltare a gândirii

– mediul în care trăiesc, experiență de viață, interesele etc.

– trăsăturile de caracter.

În ceea ce privește interesul pe care aceste părți l-ar avea în soluționarea cauzei penale,

organul judiciar trebuie să aibă în vedere următoarele:

– partea vătămată este preocupată cu preponderență de dovedirea vinovăției făptuitorului pentru că acesta să fie pedepsit. Foarte rar se întâmplă, în special la persoanele puternic influențate de perceptele religioase privind iertarea greșelii aproapelui, ca partea vătămată să urmărească dovedirea nevinovăției făptuitorului pentru că acesta să nu fie pedepsit. Dar nu sunt excluse asemenea atitudini;

– partea civilă este interesată de stabilirea unui prejudiciu cât mai mare, chiar și pentru pagube produse de alte persoane cu altă ocazie și încă nedescoperite și recuperarea lui cât mai repede și în mod integral;

– partea responsabilă civilmente face tot ce poate pentru ca prejudiciul să fie cât mai mic, să nu se dovedească că a obținut foloase de pe urmă săvârșirii infracțiunii, într-un cuvânt să se pună la adăpost de plata daunelor.

Cunoașterea personalității părții vătămate și a părții responsabile civilmente, a posibilelor lor poziții și a atitudinii în cauza, se pot realiza prin diferite activități:

– cercetarea la fața locului

– verificarea cazierului judiciar și a altor evidente operative ale poliției

– efectuarea de investigații

– ascultării de martori

– ascultarea învinuitului

– efectuarea de confruntări, prezentări pentru recunoaștere, ridicări de obiecte și înscrisuri

–  analiza rapoartelor de constatare tehnico-stiintifica sau de expertiza etc.

Sigur, la toate acestea se adaugă practica si experiența profesională pozitivă a anchetatorului.

2.1.3 Întocmirea planului de ascultare

La întocmirea acestuia trebuie să se aibă în vedere următoarele:

– problemele care urmează să fie lămurite prin ascultarea părții

– materialul probator care va fi folosit în timpul ascultării și ordinea în care v-a fi folosit.

Conținutul concret al planului de ascultare diferă de la o cauza la alta, în raport cu particularitățile acestuia și este orientativ, pe parcursul ascultării putând fi completat. Acest plan nu diferă cu mult de cel întocmit pentru ascultarea martorilor decât în funcție de particularitățile persoanei ascultate și problemele de lămurit.

2.1.4 Asigurarea prezenței persoanelor la locul, data si ora fixata pentru ascultare

Și în cazul părților sunt valabile aceleași reguli, metode și procedee de citare și de stabilire a locului de ascultare ca și în cazul celorlalte persoane.

În cazul părții vătămate sau responsabile civilmente cum ar fi instituții (de învățământ sau de cult), mănăstiri, administrații publice locale, asociații este bine că ascultarea să se facă la sediile acestora unde, de regulă, există și acte, documente, hărți etc., care pot ajuta pe parcursul ascultării la lămurirea unor probleme. Locul v-a fi stabilit de organul judiciar în funcție de problemele de lămurit, specificul cauzei și chiar de personalitatea persoanei care v-a fi ascultată.

În această etapă intră și eventualele activități de asigurare a condițiilor în care se va desfășura activitatea, în cazul infracțiunilor silvice, de regulă, nefiind necesare condiții sau materiale deosebite în afara celor obișnuite.           

2.1.5 Ascultarea propriu-zisă

Înainte de a trece efectiv la ascultare,organul judiciar trebuie să parcurgă unele momente stabilite atât de legea procesual-penală cât și de tactică criminalistică, indiferent de locul în care se desfășoară ascultarea:

– verificarea identității părții pe baza actului de identitate

– ascultarea cu privire la datele personale, inclusiv raporturile cu făptuitorul, interesul în cauză

– aducerea la cunoștință a dreptului de a participa (pentru persoana vătămată) ca parte în procesul penal ori dreptul de a se constitui ca parte civilă (dacă a suferit o pagubă materială) sau, renunțând la aceste două calități, de a depune în calitate de martor. Cu același prilej organul de urmărire penală are datoria de a încunoștință persoana vătămată că se poate constitui parte vătămată sau civilă pe toată durata urmăririi penale iar în față instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.

La adoptarea tacticii de ascultare trebuie avute în vedere unele aspecte de ordin general:

– faptele și împrejurările ce prezintă importantă pentru cauza, cunoscute de părți

– persoanele și psihologia părților

– condițiile în care părțile au luat cunoștință despre faptele sau împrejurările cu privire la care sunt ascultate, poziția părții vătămate ori părții civile față de celelalte părți din procesul penal, interesul lor de a declara într-un anumit fel

– natură și valoarea probelor ce urmează a fi folosite în ascultare

– măsură în care anchetatorul cunoaște domeniul silviculturii, specificul acestor infracțiuni și particularitățile cauzei.

Pentru partea responsabilă civilmente, având în vedere că interesul acesteia cu privire la soluționarea acțiunii civile este aproximativ același cu cel al învinuitului, în ascultarea acesteia sunt aplicabile procedeele tactice folosite la ascultarea învinuitului/inculpatului.

Ascultarea părții vătămate și părții civile, parcurge, practic, etapele ascultării martorilor, respectiv relatarea liberă și ascultarea dirijată.

În cazul părții responsabile civilmente trebuie să se insiste spre clarificarea naturii legăturii dintre ea și făptuitor, raporturile de muncă existente între aceștia, perioada în care au gospodărit împreună, folosul obținut că urmare a săvârșirii faptei, bunurile și valorile acumulate în acest interval de timp.

În etapă ascultării dirijate o pondere însemnată o vor avea întrebările de detaliu iar în cadrul acestora întrebările de referință, de precizare și cele de verificare.

Așa cum am mai spus, conform disp. art.77 din C.P.P. ascultarea părților se face potrivit dispozițiilor referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Acest lucru înseamnă, în primul rând, că părțile nu pot fi ascultate sub prestare de jurământ. Posibil, legiuitorul să fi avut în vedere interesul pe care aceste părți pot să-l aibă în cauza și dorința lor, normală la urmă urmei, de a-și apară propriile interese. Dar, din punct de vedere tactic, așa cum am mai arătat, în cazul părții vătămate regulile tactice sunt mai apropiate de cele aplicate martorului, la fel în cazul părții civile dar cu unele variațiuni ceea ce implică aplicarea și a unor reguli specifice ascultării învinuitului, iar în cazul părții responsabile civilmente sunt aplicabile regulile tactice specifice ascultării învinuitului/inculpatului.           

2.2. Consemnarea declarațiilor

Declarațiile părților date în cursul procesului penal se consemnează în scris potrivit regulilor statuate de lege. Legea nu reglementează expres modalitatea constituirii ca parte vătămată sau parte civilă, ceea ce ne duce la concluzia că în lipsa unei dispoziții formale aceasta se poate face fie în scris, fie oral prin declarația expresă făcută în față organului judiciar competent și consemnată într-un act procedural, de regulă în cuprinsul declarației părții.

Declarația părții vătămate și părții civile se consemnează de către acestea, în scris. Pot exista situații când, din diferite motive, persoanele nu-și pot consemna singure declarația, acest lucru fiind

făcut de către organul de urmărire penală.

Din conținutul declarației trebuie să rezulte datele de identitate ale părților ascultate, mențiunea că persoanei vătămate i s-a adus la cunoștință posibilitatea de opțiune, pagubele produse prin infracțiune, pretențiile cu privire la recuperarea pagubei, suma cu care se constituie parte civilă.

Pentru persoană vătămată – persoană juridică, în declarația conducătorului acesteia trebuie să se facă mențiunea privind funcția și că este reprezentantul legal al unității păgubite. Credem că este corectă modalitatea de a se constitui parte vătămată sau parte civilă prin comunicarea unei adrese scrise semnată de conducătorul unității, contabilul șef, jurist și ștampilată. De regulă, în practică așa se procedează.

Celelalte dispoziții procedurale privind semnarea declarației, aducerea la cunoștință a conținutului, semnătura interpretului, a reprezentantului legal, sunt cele comune ascultării persoanelor în procesul penal.

Conform disp. art. 771, al.6 C.P.P., declarația părții vătămate sau a părții civile, ascultate prin metode speciale, se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se redă integral în formă scrisă, fiind semnată de organul judiciar, de partea vătămată sau partea civilă ascultată, precum și de consilierul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor prezent la ascultare și se depune la dosarul cauzei.

2.3 Verificarea si aprecierea declarațiilor părților

Atâta timp cât legiuitorul le-a prevăzut în rândul mijloacelor de proba înseamnă că și declarațiile părților au importantă lor în cadrul procesului penal.

Conform art.75, al. 2 C.P.P., declarațiile părții vătămate, ale părții civile și părții responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în

care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Aprecierea lor se subordonează principiului general de liberă apreciere a fiecărui mijloc de proba, astfel că trebuie să se țină cont de măsură în care acestea se coroborează cu celelalte probe administrate în cauza. Acesta este și principalul mijloc de a le verifică obiectivitatea. Alte mijloace de verificare pot fi: ascultarea martorilor, a învinuitului, efectuarea confruntărilor și reconstituirilor, efectuarea de experimente judiciare, cercetarea la față locului, constatările tehnico-științifice și expertizele etc.

Capitolul III

CONFRUNTAREA

3.1 Noţiunea confruntării

Practica judiciară evidenţiază faptul că pe parcursul ascultării diferitelor categorii de persoane, între declaraţiile acestora pot apărea contraziceri cu privire la diverse fapte, stări de fapt sau împrejurări ale cauzei.

Cele mai frecvente contraziceri survin între declaraţiile martorilor şi declaraţiile învinuiţilor sau/şi inculpaţilor. Cu toate acestea, sunt numeroase situaţiile în care astfel de contraziceri apar şi între declaraţiile martorilor, între declaraţiile învinuiţilor şi/sau inculpaţilor implicaţi în aceeaşi cauză, precum şi între declaraţiile altor categorii de persoane.

Cauzele acestor contraziceri pot fi dintre cele mai variate. Astfel, în cazul martorilor, contrazicerile pot apărea datorită faptului că nu au perceput fidel faptele (spre exemplu, au vizualizat un eveniment din unghiuri diferite), dar şi atunci când nu îşi amintesc în totalitate cele percepute sau când aceştia nu reuşesc să reproducă în mod exact evenimentele la care au asistat.

Atunci când între declaraţiile martorilor şi ale celorlalte persoane implicate în anchetă există contraziceri, acestea pot surveni şi ca urmare a coruperii martorilor, a sentimentelor de afecţiune sau duşmănie pe care le nutresc faţă de învinuit/inculpat ori faţă de victimă, sau ca urmare a neîncrederii şi chiar duşmăniei pe care o manifestă faţă de organul de urmărire penală.

În ceea ce-l priveşte pe învinui/inculpat, contrazicerile se pot datora refuzului acestuia de a colabora cu organul de anchetă, încercării de a scăpa de răspundere penală ori de a o atenua, de a induce în eroare organele de anchetă prin “strecurarea” de contraziceri între situaţia reală şi cea relatată, ori de a ascunde participarea altor persoane la săvârşirea infracţiunii.

Atâta timp cât astfel de contraziceri există, împrejurările cauzei nu pot fi clarificate corespunzător, iar aflarea adevărului nu este pe deplin posibilă. Pentru înlăturarea contrazicerilor trebuie folosite toate posibilităţile pe care legea procesual – penală română le oferă, printre acestea numărându-se şi confruntarea.

Confruntarea reprezintă o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce constă în ascultarea a două persoane, una în prezenţa celeilalte, persoane care au fost audiate anterior separate, între declaraţiile lor existând contraziceri esenţiale cu privire la aceeaşi problemă.

Deşi confruntarea prezintă numeroase similitudini cu ascultarea persoanelor în diversele lor calităţi procesual – penale, ea prezintă însă şi unele particularităţi. Astfel la confruntare, pentru a clarifica aspectele în legătură cu care au apărut contrazicerile, ascultarea persoanelor se face împreună şi nu individual, ceea ce constituie o derogare de la regulile tactice de ascultare a persoanelor.

Confruntarea constituie un important procedeu tactic de verificare a declaraţiilor, de precizare a poziţiei învinuitului/ inculpatului faţă de fapta şi învinuirea care i se aduce, de verificare a probelor deja existente, şi de administrare a unor noi probe la dosar. Totodată, confruntarea îndeplineşte o importantă funcţie psihologică, întrucât poate crea un moment favorabil obţinerii unor declaraţii veridice şi complete de la persoanele care au persistat în declaraţii nesincere sau de la persoanele susceptibile a ascunde adevărul.

Din punct de vedere tactic, confruntarea se efectuează la sfârşitul urmăririi penale, aceasta urmând a fi utilizată doar în măsura în care înlăturarea contrazicerilor nu a fost posibilă prin desfăşurarea altor activităţi de urmărire penală, cum sunt de ex. reconstituirea, percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, dispunerea expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice etc.

3.2 Scopul şi importanţa confruntării

Pentru ca această activitate să-şi atingă scopul şi pentru a elimina riscul apariţiei unor consecinţe negative în buna desfăşurare a urmăririi penale şi în aflarea adevărului, confruntarea se recomandă să se realizeze între două persoane şi nu mai multe. Atunci când se confruntă mai mult de două persoane deodată, scade considerabil posibilitatea clarificării problemelor avute în atenţia organelor de urmărire penală, datorită riscului de sugestionare reciprocă a acestora.

Scopul principal al confruntării este acela de a înlătura contrazicerile care survin între declaraţiile diferitelor persoane cu privire la aceeaşi problemă.

În subsidiar, confruntarea are drept scop verificarea şi precizarea unor declaraţii ale învinuiţilor sau inculpaţilor participanţi la aceeaşi infracţiune, prin care aceştia şi-au recunoscut faptele. În astfel de cazuri, confruntarea este importantă, întrucât oferă un plus de certitudine declaraţiilor făcute de aceştia.

Totodată, cu ocazia desfăşurării confruntării se poate ajunge la obţinerea de probe, date şi indicii noi, în situaţia în care persoanele confruntate îşi amintesc detalii omise cu ocazia ascultării individuale.

Confruntarea aduce un plus de informaţii în legătură cu persoanele audiate, mai ales când acestea încearcă să ascundă adevărul. Totodată, ea poate stimula memoria persoanelor de bună- credinţă, care nu îşi pot aminti anumite amănunte în legătură cu cauza.

Sub aspectul probaţiunii judiciare, confruntarea are o forţă juridică egală cu a celorlalte mijloace de probă, legea neacordându-i o un statut superior din acest punct de vedre. Prin urmare, pentru a contribui la aflarea adevărului, este necesar ca rezultatele confruntării să se coroboreze cu celelalte probe şi mijloace de probă aflate la dosarul cauzei.

3.3 Pregătirea în vederea efectuării confruntării

Pentru efectuarea confruntării se efectuează o serie de activităţi specifice, printre care cele mai importante sunt:

Studierea dosarului cauzei. În scopul stabilirii problemelor cu privire la care au apărut contraziceri, a faptului dacă acestea prezintă relevanţă pentru aflarea adevărului şi dacă puteau fi înlăturate prin desfăşurarea altor activităţi de urmărire penală. Tot cu acest prilej se vor stabili persoanele care urmează să fie confruntate, calitatea lor procesual – penală, întrebările şi ordinea în care le vor fi adresate, materialul probator care se va utiliza în cursul confruntării. În acest sens se impune studierea atentă a declaraţiilor persoanelor care urmează să fie confruntate, ocazie cu care se vor stabili şi persoanele care s-au situat pe poziţii sincere, acestea urmând să aibă un rol hotărâtor în realizarea scopului confruntării.

– Cunoaşterea persoanelor ce urmează a fi confruntate. Cunoaşterea persoanelor ce urmează a fi confruntate are o mare importanţă pentru desfăşurarea acestei activităţi. Cunoscând psihologia, temperamentul şi personalitatea celor care urmează să fie confruntaţi, organul de urmărire penală va avea posibilitatea să prevadă reacţiile şi comportamentul acestora în timpul confruntării, să aprecieze care dintre persoanele ce vor fi ascultate concomitent ar putea influenţa în sens pozitiv sau negativ rezultatele confruntării şi în funcţie de aceasta să stabilească cele mai adecvate tactici de urmat în cursul desfăşurării acestei activităţi. Dacă se constată că prin confruntare contrazicerile care privesc fapte sau împrejurări esenţiale pentru aflarea adevărului nu pot fi înlăturate, se renunţă la organizarea ei.

Date despre persoanele care vor fi confruntate pot fi obţinute pe de o parte prin investigaţii, verificări în cazierul judiciar sau în evidenţele ori cartotecile tehnico-criminalistice, prin studierea celorlalte acte de urmărire penală existente la dosar etc. iar pe de altă parte cu prilejul audierii individuale a acestora.

Un aspect care trebuie valorificat în cursul confruntării este faptul că fiecare din persoanele implicate va avea o stare emoţională diferită pe parcursul desfăşurării acestei activităţi. Astfel, dacă cel nesincer consideră că se află pe o poziţie defavorabilă întrucât se aşteaptă la o atitudine ostilă faţă de persoana sa, atât din partea organului de urmărire penală cât şi din partea celui cu care va fi confruntat (martor, persoană vătămată şi uneori chiar complice), cea de a doua persoană se găseşte într-o postură care o avantajează, deoarece în plan psihic, aceasta este convinsă că se bucură de încrederea organului de urmărire penală, că va avea parte de un tratament corect, iar declaraţiile sale vor contribui la aflarea adevărului. Această stare de fapt nu trebuie însă absolutizată, deoarece uneori climatul tensional specific confruntării poate influenţa în mod negativ chiar şi declaraţiile persoanelor de bună credinţă, cu un nivel de cultură şi pregătire generală ridicat. De exemplu, datorită tensiunii inevitabile din timpul confruntării, emotivii se pot inhiba, pot deveni nesiguri sau confuzi în declaraţii, în special atunci când cei cu care sunt confruntaţi sunt cunoscuţi ca infractori înrăiţi, periculoşi, cu numeroase antecedente penale, cu putere financiară net superioară, sau că pot exercita presiuni prin prisma statutului social, politic etc. de care se bucură. În astfel de situaţii, atitudinea îndrăzneaţă, ofensivă a învinuitului/inculpatului, poate vicia chiar şi declaraţiile martorilor de bună credinţă. De la caz la caz, în funcţie de datele pe care organul de urmărire penală le deţine cu privire la psihologia, personalitatea şi temperamentul fiecăreia dintre persoanele între ale căror declaraţii există contraziceri esenţiale cu privire la probleme de care depinde soluţionarea corectă a cauzei, se va hotărî dacă se va organiza sau nu această activitate.

Din punctul de vedere al organului de urmărire penală, în timpul confruntării acesta trebuie să manifeste o atitudine de calm, sobrietate, imparţialitate şi echilibru. Nu este favorabilă bunei desfăşurări a reconstituirii, o atitudine plină de compasiune faţă de victimă, comparativ cu una plină de indignare pentru învinuit/inculpat. Se va urmări deci, ca fiecare din participanţii la confruntare să nu aibă sentimentul că este defavorizat.

Reaudierea persoanelor ce urmează a fi confruntate. Scopul principal al reaudierii îl constituie verificarea declaraţiilor făcute cu prilejul ascultărilor anterioare, pentru a stabili dacă persoanele care urmează a fi confruntate îşi menţin afirmaţiile referitoare la problemele cu privire la care au apărut contrazicerile, ori dacă şi le schimbă. Aşadar, reaudierea nu se va desfăşura în legătură cu toate stările de fapt şi împrejurările cauzei cunoscute de persoanele care urmează a fi confruntate, mai ales dacă acestea au fost deja stabilite cu ocazia primelor audieri, sau prin intermediul altor probe administrate în cauză. În eventualitatea în care la reaudiere se obţin date noi de natură să înlăture contrazicerile, sau noi elemente în baza cărora pot fi desfăşurate alte activităţi de urmărire penală ce ar conduce la clarificarea lor, se va renunţa la efectuarea confruntării. Atunci când asemenea modificări apar în depoziţiile persoanelor ascultate, este obligatoriu ca aceste modificări să fie consemnate într-o nouă declaraţie scrisă.

Totodată, reascultarea persoanei care anterior a declarat adevărul, reprezintă un moment important în pregătirea acesteia pentru confruntarea propriu-zisă. Repetarea de către persoana de bună credinţă a unor detalii importante, care confirmă cele afirmate anterior, are rolul de a întări convingerea organului judiciar că aceasta spune adevărul. Din acest motiv, cu ocazia reaudierii, organul judiciar nu se va limita la a întreba persoana respectivă dacă îşi menţine declaraţiile anterioare, ci va insista pe elementele de detaliu care pot confirma aceste declaraţii.

Un moment important al reaudierii persoanei considerate sincere, îl reprezintă cel în care i se aduce la cunoştinţă că va fi confruntată cu una, sau dacă este cazul cu mai multe persoane (în mod individual) care neagă cele afirmate de ea. Cu acest prilej, vor fi urmărite reacţiile şi răspunsurile pe care le dă şi se va hotărî de la caz la caz dacă activitatea de confruntare urmează să fie sau nu desfăşurată.

În ceea ce priveşte persoana considerată nesinceră, reaudierea urmăreşte – ca şi în cazul persoanei sincere – să stabilească dacă îşi menţine declaraţiile anterioare referitoare la problemele controversate. Dacă revine asupra declaraţiilor şi spune adevărul, se va renunţa la confruntare. În cazul în care-şi menţine declaraţiile, nu i se va aduce la cunoştinţă că urmează să fie confruntată, şi se va miza pe elementul surpriză care-i poate zdruncina hotărârea de a ascunde adevărul.

Constituirea echipei care va efectua confruntarea, asigurarea prezenţei persoanelor confruntate şi a apărătorului atunci când este cazul, la data şi ora fixate pentru această activitate. Pentru a asigura buna desfăşurare a confruntării, în funcţie de trăsăturile de temperament şi personalitate ale celor care urmează să fie confruntaţi şi complexitatea problemelor ce trebuie lămurite, la această activitate participă doi sau mai mulţi lucrători, dintre care unul va adresa întrebările şi va consemna răspunsurile primite, iar ceilalţi vor asigura supravegherea persoanelor abordate pentru a le împiedica să comunice între ele, să-şi facă semne, să-şi adreseze reciproc injurii ori să se lovească, precum şi pentru a le studia reacţiile, siguranţa răspunsurilor, ezitările, stările de latenţă dinaintea răspunsurilor, etc.

Lucrătorul care instrumentează cauza trebuie să asigure prezenţa tuturor participanţilor la data, ora şi locul fixate pentru confruntare. Invitarea celor în cauză se face potrivit regulilor prezentate la ascultarea martorului, învinuitului/inculpatului ori părţii vătămate, în funcţie de calitatea procesual-penală a fiecăreia dintre ei. Totodată la confruntare vor fi înştiinţaţi să participe după caz, apărătorul, interpretul, părintele, tutorele sau educatorul.

Întocmirea planului de confruntare. Planul de confruntare este instrumentul care asigură acestei activităţi un caracter organizat şi lămurirea sistematică a tuturor aspectelor cu privire la care există contraziceri. El se impune a fi întocmit în toate situaţiile, îndeosebi în cauzele complexe, sau în care există un mare număr de persoane care urmează a fi confruntate. Atunci când se impune efectuarea mai multor confruntări în aceeaşi cauză, pentru fiecare dintre acestea se întocmeşte câte un plan, cu obiective precis stabilite, în funcţie de natura problemelor ce se impun a fi clarificate.

Planul de confruntare va cuprinde următoarele date:

–  scopul confruntării;

–  data şi locul efectuării;

–  lucrătorii ce vor participa la confruntare;

–  persoanele confruntate şi modalităţile de invitare a acestora;

– problemele care urmează a fi clarificate, întrebările care se vor 
adresa în acest sens şI ordinea de adresare (întotdeauna întrebările se adresează mai întâi persoanei sincere şi apoi celeilalte persoane);

–  mijloacele materiale de probă ce urmează a fi folosite în cursul confruntării. 
Indiferent de natura faptei cercetate şi calitatea procesual- penală a persoanelor confruntate, în mod obligatoriu în planul întocmit de organul de urmărire penală trebuie să se regăsească următoarele categorii de întrebări:

–  întrebări de natură a stabili dacă persoanele confruntate se cunosc şi relaţiile existente între ele;

–  întrebări care oferă posibilitatea persoanelor confruntate să facă şi alte precizări, completări, în afara răspunsurilor care le- au dat. 


Prima categorie de întrebări se foloseşte în partea de început a confruntării, iar cea de a doua la finalul acestei activităţi. 
În afara acestora, în planul de confruntare se stabilesc întrebări specifice, prin care se urmăreşte lămurirea tuturor aspectelor în legătură cu care se manifestă contrazicerile. În cazul învinuitului/inculpatului care stăruie în atitudinea de negare a stărilor de fapt şi împrejurărilor care fac necesară confruntarea, precum şi a martorului de rea credinţă, se vor stabili mai multe variante de întrebări, şi se vor prevedea mijloacele de probă care se vor folosi în momentul adresării. 
În timpul confruntării, pe lângă întrebările prevăzute în plan, pot fi adresate şi alte întrebări, în funcţie de evoluţia discuţiilor şi răspunsurilor primite.

3.4 Efectuarea confruntării propriu-zise

Cu ocazia confruntării propriu-zise, trebuie respectate o serie de reguli tactice şi o anumită ordine a activităţilor care se desfăşoară.

În ceea ce priveşte invitarea persoanelor în încăperea stabilită a găzdui această activitate, atât practica judiciară cât şi literatura de specialitate recomandă ca prima persoană invitată să fie cea care este considerată sinceră, sau după caz, cea care a solicitat sa aibă loc confruntarea. Acest aspect este motivat de raţiuni psihologice, întrucât persoana invitată va avea posibilitatea să se obişnuiască cu atmosfera din încăpere, să devină fermă în convingerile sale, să elimine emoţiile ori stările de nelinişte. Pentru persoana considerată nesinceră, invitarea în încăperea în care deja se găseşte cealaltă persoană poate constitui un dezavantaj, iar anchetatorul poate miza pe elementul surpriză care, aşa cum s-a mai precizat, poate clătina hotărârea de a ascunde adevărul.

În ceea ce priveşte poziţionarea persoanelor atât faţă de organul judiciar care conduce confruntarea, cât şi una faţă de cealaltă, este recomandat ca persoanele confruntate să stea cu faţa către organul judiciar, sau cu faţa una la cealaltă, şi să se evite cu orice preţ aşezarea acestora spate în spate. Poziţionarea persoanelor confruntate în câmpul vizual al anchetatorului permite acestuia observarea reacţiilor pe care le au în timpul desfăşurării confruntării (gestica, mimica etc.).

Înainte de începerea activităţii, organul judiciar care conduce confruntarea este obligat să atragă atenţia celor în cauză, că nu au voie să îşi facă semne, să vorbească, sau să-şi adreseze întrebări. Persoanele confruntate îşi pot adresa reciproc întrebări, dar numai în final şi doar prin intermediul celui care conduce activitatea. Atât întrebările cât şi răspunsurile nu trebuie să depăşească sfera problemelor care urmează să fie clarificate prin confruntare.

Atunci când una din persoanele confruntate are calitatea de martor, mai înainte de a fi întrebată, va depune jurământul prevăzut de lege şi i se va atrage atenţia că în cazul în care nu spune adevărul, va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă.

În timpul confruntării, în afara celui care conduce activitatea, se interzice oricărei alte persoane să intervină cu întrebări. De asemenea, nu este recomandat să se adreseze mai multe întrebări deodată, înainte de a se clarifica în totalitate un aspect sau altul.

Primele întrebări se adresează de regulă persoanei considerate sincere şi apoi celei de a doua persoane. Ele trebuie să stabilească dacă acestea se cunosc, împrejurările în care s-au cunoscut, şi relaţiile existente între ele.

Se recomandă ca în situaţia în care persoana nesinceră afirmă că nu recunoaşte persoana din faţa sa, să se insiste asupra elementelor de detaliu furnizate cu prilejul audierii prealabile, pentru a-i demonstra faptul că cele două persoane chiar se cunosc.

În continuare se va trece la formularea de întrebări în raport cu scopul urmărit prin confruntare. Acestea vor viza în special clarificarea neconcordanţelor şi contrazicerilor existente între declaraţiile anterioare ale celor confruntaţi.

Dacă în timpul confruntării persoana nesinceră îşi menţine declaraţiile anterioare, acesteia îi vor fi adresate întrebări de detaliu asupra unor aspecte furnizate de cealaltă persoană, pentru a i se demonstra lipsa de temeinicie a afirmaţiilor sale şi pentru a-l determina să-şi schimbe atitudinea sau să devină cooperant.

În formularea întrebărilor se interzice a se pronunţa numele persoanelor confruntate, să se reamintească declaraţiile anterioare ale acestora, ori să se sugereze răspunsurile pe care le aşteaptă organul de urmărire penală. În caz contrar, s-ar limita sfera afirmaţiilor pe care cei confruntaţi le-ar putea face şi s-ar diminua şansele de înlăturare a contrazicerilor care interesează a fi clarificate. Cel care conduce confruntarea trebuie să se situeze pe o poziţie neutră, de imparţialitate faţă de persoanele care se confruntă, fiind necesar să manifeste pe întreaga durată a confruntării, o atitudine sobră şi impersonală.

În mod constant, organul judiciar va urmări cu atenţie reacţiile persoanei considerate nesincere la întrebările care i-au fost adresate, la ce fel de întrebări devine neliniştită, ezitantă, care sunt probleme pe care le evită, dacă sunt probleme care îi creează teamă etc. Acestea pot oferi indicii cu privire la poziţia faţă de aspectele de clarificat, inclusiv în legătură cu sinceritatea lor. Trebuie amintit că şi în cazul în care la confruntare participă învinuiţi/inculpaţi versaţi, calmi, prompţi în răspunsuri, aceştia pot avea astfel de momente de slăbiciune care trădează nesiguranţă, aspect care poate fi exploatat de anchetator în continuarea confruntării.

În timpul confruntării organul de urmărire penală trebuie să creeze un climat psihologic adecvat, o atmosferă de calm şi imparţialitate, menite să diminueze stările tensionale sau emoţionale inerente unei asemenea activităţi. Atunci când se constată că oricare dintre persoanele confruntate încearcă să-şi intimideze adversarul ori să-i câştige compasiunea, trebuie să se intervină imediat, atrăgându-li-se atenţia să manifeste un comportament civilizat, ori să se refere doar la problemele cu privire la care au fost întrebaţi.

În timpul confruntării trebuie avut în vedere că persoana nesinceră va încerca să împiedice prin diverse mijloace realizarea scopului acestei activităţi. Astfel de manifestări pot fi contracarate printr-o atitudine fermă dar în acelaşi timp calmă din partea organului judiciar, fără a da senzaţia că favorizează vreuna din părţi. Dintre procedeele folosite în acest sens de persoana nesinceră, cele mai răspândite sunt:

–  refuzul de a răspunde la întrebări;

–  negarea faptului că ar cunoaşte persoana cu care este 
confruntată;

–  încercarea de calomniere şi intimidare a persoanei cu care este 
confruntată;

–  încercarea de sugestionare a persoanei sincere;

–  încercarea de a influenţa persoana sinceră prin intermediul 
propriilor răspunsuri;

–  încercarea de a impresiona, prin simularea unor stări de 
suferinţă sau stări bolnăvicioase.
După epuizarea întrebărilor formulate pentru înlăturarea 
contrazicerilor, persoanelor confruntate li se va da posibilitatea să-şi adreseze întrebări reciproc, prin intermediul organului judiciar. 


În încheiere, cei confruntaţi sunt întrebaţi dacă mai au de făcut declaraţii în legătură cu cele întrebate, oferindu-li-se pe de o parte posibilitatea de a face şi alte precizări ori completări la răspunsurile pe care le-au dat, iar pe de altă parte de a face observaţii cu privire la modul în care s-a desfăşurat confruntarea. Toate aceste aspecte vor fi consemnate în mod concis în procesul verbal, iar dacă este cazul, ulterior se va proceda la ascultarea detaliată a persoanelor, cu privire la datele noi obţinute prin confruntare.

3.5 Fixarea rezultatelor confruntării

Rezultatele confruntării se consemnează într-un procesul- verbal, la care se pot anexa înregistrările audio-video realizate cu ajutorul unor mijloace tehnice digitale sau de altă natură. Procesul- verbal de confruntare trebuie sa cuprindă următoarele date:

–  data, locul unde este încheiat;

–  numele, prenumele, calitatea şi organul judiciar din care fac parte cei care au procedat la efectuarea reconstituirii;

–  numele, prenumele şi domiciliul persoanelor confruntate;

–  numele, prenumele apărătorului şi biroul de asistenţă juridică din care face parte;

–  scopul confruntării;

–  temeiul legal;

–  precizarea că martorilor confruntaţi li s-a pus în vedere să 
spună adevărul;

– întrebările adresate fiecăreia dintre persoanele confruntate şi răspunsurile primite;

– semnăturile persoanelor confruntate după fiecare răspuns dat;

– precizarea că la final persoanele au fost întrebate dacă mai au ceva de adăugat şi răspunsurile date;

– semnăturile organului judiciar care a participat la desfăşurarea confruntării, ale apărătorului şi ale persoanelor confruntate pe fiecare pagină şi la sfârşitul procesului verbal;

–  menţiuni despre persoanele care au refuzat să semneze;

–  menţiuni cu privire la participarea unor translatori, interpreţi sau alţi specialişti; 


Mediile de stocare video şi audio se vor introduce în plicuri şi se vor sigila, anexându-se procesului-verbal.

Rezultatele confruntării pot fi verificate, ca orice alte mijloace de probă, prin diverse activităţi de urmărire penală, cum ar fi: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea unor percheziţii, dispunerea unor constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize etc., în funcţie de elementele nou-apărute în urma confruntării.

BIBLIOGRAFIE

– Constituţia României

– Codul penal al României

– Codul de procedură penală al României

– Aioniţoaie C. – Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Bucureşti, 1992.

– Bercheşan V., Ruiu M. – Tratat de tehnică criminalistică, Ed.Little Star, Bucureşti, 2004.

– Bogdan, T. Butoi T. Tratat practic de criminalistica, vol. II, Serviciul Editorial, 1978.

–  Ciopraga A. – Criminalistica, Iaşi, 1986.

– Pletea C. – Criminalistică. Elemente de anchetă penală, Ed.Little Star, Bucureşti, 2003.

– Roşca Al. – Psihologie generală – ediţia a-II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

– Stancu E. – Criminalistica – vol.II, , Universitatea Bucureşti, 1993.

– Stancu E. – Criminalistica, Ed.Actami, Bucureşti, 1997.

– Stancu E. – Tratat de criminalistică, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.

– Stancu E. Tratat de criminalistică, Edit. Universul juridic, Bucureşti, 2008

– Suciu C. – Criminalistica, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

–  Vaduva N., Criminalistica, Ed. Universitaria, Craiova, 2004.

– Wilhelm I.G. – Introducere în practica criminalistică, Stuttg

–  Emilian Stancu – Tratat de criminalistica,Ed.Universul Juridic,Bucuresti-2007

–  I.Neagu – Drept procesual penal – Tratat,Ed.Global Lex,Bucuresti-2002

– T.Bogdan – Probleme de psihologie judiciara,Ed.Stiintifica, Bucuresti- 1973

– C.Bulai –Drept penal roman-partea generala,vol.I si II,Ed.Trei,Bucuresti-2001

– Revista -"Criminalistica",nr.1,februarie 2006,anul VIII

BIBLIOGRAFIE

– Constituţia României

– Codul penal al României

– Codul de procedură penală al României

– Aioniţoaie C. – Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Bucureşti, 1992.

– Bercheşan V., Ruiu M. – Tratat de tehnică criminalistică, Ed.Little Star, Bucureşti, 2004.

– Bogdan, T. Butoi T. Tratat practic de criminalistica, vol. II, Serviciul Editorial, 1978.

–  Ciopraga A. – Criminalistica, Iaşi, 1986.

– Pletea C. – Criminalistică. Elemente de anchetă penală, Ed.Little Star, Bucureşti, 2003.

– Roşca Al. – Psihologie generală – ediţia a-II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

– Stancu E. – Criminalistica – vol.II, , Universitatea Bucureşti, 1993.

– Stancu E. – Criminalistica, Ed.Actami, Bucureşti, 1997.

– Stancu E. – Tratat de criminalistică, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.

– Stancu E. Tratat de criminalistică, Edit. Universul juridic, Bucureşti, 2008

– Suciu C. – Criminalistica, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

–  Vaduva N., Criminalistica, Ed. Universitaria, Craiova, 2004.

– Wilhelm I.G. – Introducere în practica criminalistică, Stuttg

–  Emilian Stancu – Tratat de criminalistica,Ed.Universul Juridic,Bucuresti-2007

–  I.Neagu – Drept procesual penal – Tratat,Ed.Global Lex,Bucuresti-2002

– T.Bogdan – Probleme de psihologie judiciara,Ed.Stiintifica, Bucuresti- 1973

– C.Bulai –Drept penal roman-partea generala,vol.I si II,Ed.Trei,Bucuresti-2001

– Revista -"Criminalistica",nr.1,februarie 2006,anul VIII