. Reguli Privind Mostenirea Si Devolutiunea Succesorala Legala

TITLUL I

Reguli generale privind moștenirea

Capitolul I

Notiuni generale

Seciunea I

Introducere. Noțiunea de moștenire

Ființă trecătoare, omul piere, inevitabil , prin moarte. Pieirea fizică a omului, juridic, duce și la dispariția sa ca obiect de drept, dar patrimoniul lui (drepturile si obligațiile cu conținut patrimonial) rămâne. Așa cum s-a spus „sub pedeapsa de anarhie si imobilism, nu s-ar putea spune despre mort, că despre un act nul, că este considerat a nu fi existat niciodată : achizițiile sale, obligațiile sale nu pot fi făcute tabula rasa.”

Așa cum remarca un autor, „ Codul civil nu conoaște dreptul mortului, el nu se interesează decat de cei vii”, Codul civil nu face decat să regelmenteze regulile după care patrimoniul defunctului se transmite la mostenitorii acestuia ,sens in care art. 644 enumeră succesiunea printre modurile de dobândire și transmitere ale proprietății. În Cartea a lll-a, Codul civil consacră succesiunii două titluri: Titlul I, intitulat „Despre succesiuni" (art. 650-799) și Titlul II, intitulat „Despre donații între vii și despre testamente" (art. 800-941).

Domeniul dreptului succesoral , cu toate ca nu a suferit semnificative modificari in ultimii ani, prezinta un interes sporit. El este determinat de dezvolatrea proprietatii private si cresterea posibilitatii acumularii unor valori substantiale in proprietatea oamenilor, iar transmiterea lor pt cauza de moarte genereaza interese contrare si dispute.

Devolutiunea succesorala legala a mostenirii este de maximă importanță, meritând cu prisosință eforturile făcute in ceea ce priveste elaborarea acestei lucrări.

Tema aleasă este nu doar importantă, ci și incitantă prin multitudinea de probleme teoretice și practice pe care le ridică.

În conditiile in care moartea este un fapt sigur dar incert ca si moment, majoritatea oamenilor nu se preocupa de transmiterea bunurilor dobândite pe parcursul vieții. De aici apare necesitatea reglementarii acestui mod de transmitere a bunurilor succesorale.

În dreptul nostru moștenirea legală este regula, ea putând fi înlăturată, dar numai în anumite condiții, prin legatele instituite prin testament, care este excepția.

Devoluțiunea legală a moștenirii se face, în principiu, atunci când defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau atunci când, deși a dispus prin testament, acesta este lipsit de efecte întrucât este nevalabil sau caduc.

Studierea devoluțiunii legale a moștenirii necesită analizarea criteriului și sferei persoanelor din rândul cărora vor fi desemnați moștenitorii , a principiilor generale de stabilire a persoanelor ce vor urma a fi chemate efectiv la moștenire și a excepțiilor de la acestea , precum și a reprezentării succesorale.

Cu toate ca doctrina este bogată în materia succesiunilor, tema este insa departe de a fi epuizată.

Pe percursul lucrarii , am urmărit să evdentiez aspectele esențiale ale temei alese, oprindu-mă în special asupra acelor părți deosebit de imoprtante ale develutiunii legale. Pe de altă parte, am încercat să evidențiez cât de mult orientările, care există în doctrină, se reflectă în practica judiciară sau în ce măsură practica judiciară are un rol creator în conturarea acestei instituții.

O expunere a temei devolutunii legale privită ca modalitate de transmitere a patrimoniului , nu este posibilă fără conturarea acestor conditii pe care legea le-a impus pentru ca devolutiunea legala sa produca efectele.

În vederea realizării obiectivelor propuse, am structurat lucrarea în doua titluri si mai multe capitole, dedicate introducerii materia succesiunilor, precum si redarea regulilor si principiilor aplicabile devolutiunii legale.

Tema devolutiuinii legale a mostenirii este deosebit de vie, în cadrul acesteia jurisprudența deținand un rol considerabil, întrucât legiuitorul, nu a reglementat și nici nu putea să reglementeze toate situatiile, nu doar in matria succesiunilor, dar in orice ramura a dreptului, deoarece nevoile societății sunt atât de vaste, comunicarea între oameni este atât de activă existand intre ei o plenitudine de interese și interactiuni.

Termenul „succesiune" este folosit de Codul civil alternativ cu cel de „moștenire" sau, mai rar, de „ereditate". Noțiunea „succesiune" își are originea în cuvântul latin „succesione – succesionis", care înseamnă „înlocuire", dar și „urmare" sau „succesiune a lucrurilor"1. Mai multe înțelesuri se atribuie cuvântului succesiune:

– în sens larg, prin succesiune se desemnează orice transmitere de drepturi de la o persoană la alta universală, cu titlu universal sau cu titlu particular, atât între vii (de exemplu, beneficiarul donației este succesorul cu titlu particular al donatorului), cât și pentru cauză de moarte;

– în sens restrâns, derivat din primul, prin moștenire sau succesiune se înțelege:

a) transmisunea pentru cauză de moarte a patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane aflate in viață.

b) insusi patrimoniul care se transmite la moartea unei persoane fizice, adică obiectul transmisiunii. El mai poartă denumirea de masă succesorală.

sau lăsământ succesoral, alteori este numit patrimoniu succesoral ori avere succesorală.

Prin urmare, termenul de succesiune, ereditate sau moștenire înseamnă atât transmisiunea pentru cauza de moarte (mortis causa), cât și obiectul acesteia1.

Așadar, prin succesiune sau moștenire se înțelege o transmisiune a patrimoniului a unor fracțiuni din acesta ori a unor bunuri sau valori determinate din acesta, care au aparținut unei persoane fizice decedate, către una sau mai multe persoane fizice sau juridice ori către sta, în temeiul unor norme de drept prestabilite2.

În literatura de specialitate în locul noțiunii de mostenire legala, uneori se folosește noțiunea (din dreptul roman) de moștenire sau succesiune ab intestat.

Folosind această noțiune, care are avantajul de a preciza ca regulile devoluțiunii legale se aplica intocmai numai in cazul prsoanei decedate fară testament (ab intestato mori) ,trebuie totuși avut in vedere ca folosirea ei este pur convențională, fară semnificația din dreptul roaman, în acest din urmă sens ea fiind, de fapt, improprie in dreptul nostru.

Dispozițiile legale ce reglementează moștenirea se aplică numai în cazul încetării din viață a persoanelor fizice, nu și în cazul încetării existenței persoanelor juridice. Acestea din urmă, în caz de

încetare a calității lor de subiect de drept, își transmit patrimoniul pe alte cai, prevăzute în art. 40 din Decretul nr. 31/1954, și anume prin absorbție, fuziune, divizare totală, dizolvare. In situația în care persoanele juridice, inclusiv statul, dobândesc patrimoniul sau unele bunuri din patrimoniul persoanei fizice decedate li se aplică, în principiu, normele care guvernează transmisiunea succesorală1.

Sectiunea a II-a

Felurile succesiunii

Potrivit art. 650 Cod civil, „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament”. Astefel, în funcție de izvorul vocatiei succesorale a celor ce dobandesc patrimoniul persoanei decedate, moștenirea poate fi legală sau testamentară2.

În literatura de specialitate se aminteste si mostenirea contractuala sau conventionala; in cazul ei, transmisiunea sucesorala are loc in baza unei donatii de bunuri viitoare ,adica in temeiul unui contract de donatie care are ca obiect o mostenire, o fractiune din ea sau bunuri succesorale singulare; donatia produce efecte numai la moartea donatorului si este intotdeauna revocabilă..

1. Moștenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului se face in temeiul legii la persoanele, în ordinea si cotele determinate de lege.

Ea intervine in cazul si în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul sau pentru cauză de moarte sau manifestarea sa de voința nu poate prduce efecte in tot sau in parte.

Moștenirea este legală si în cazul în care defunctul a lăsat testament,

însă acesta nu cuprinde dispoziții referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte dispoziții, de exemplu, cu privire la numirea unui executor testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moștenire a unor rude etc. În acest caz din urmă, dacă cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege rezerva ca moștenitor legal, tot așa cum și ceilalți moștenotori care beneficiază de exheredare vor culege moștenirea în temeiul legii, deci ca moștenitori legali.

Persoanele care dobandesc moștenirea în temeiul legii sunt moștenitori universali, cu vocație la intreg patrimoniu lăsat de defunct, chair dacă în concret, existand o puraliate de moștenitori , ei beneficiază numai de o fracțiune din mostenire. Rezerva se culege, în toate cazurile cu titlu universal. Moștenitorii legali nu pot avea vocație numai la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli), deci nu pot exista moștenitori legali cu titlu particular.

2. Moștenirea este testamentară în cazul si în măsura în care transmisiunea masei succesorale are loc în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament.

Persoanele desemnate de testator sa culeagă moștenirea în tot sau în parte, se numesc legatari (mostenitori testamentari). Legatrul poate fi: universal, deci cu vocatie la intregul patrimoniu lasat de defunct; cu titlu universal, cu vocatie la o fractiune din masa succesorală; cu titlu particular, cu vocatie numai la bunuri singulare, anume determinate.

3. Coexistența moștenitrii legale cu cea testamentară.

În legatură cu cele două feluri ale moștenirii prevazute de art. 650 Cod civil, trebuie precizat ca ele nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară1. Formula legală din art.650 Cod civil nu trebuie sa fie interpreatată în sensul ca moștenirea testamnetară ar exclude pe cea legală. După cum reiese din dispozițiile subsecvente ale Codului civil, în dreptul nostru se admite, iar dacă exista moștenitori rezervatari, chiar se impune coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.

Astefel, daca testatorul a facut numai legate cu titlu particular, patrrimoniul succesoral se transmite potrivit legii moștenitorilor legali, numai că acestia vor fi obligați față de legatarii cu titlu particular să execute legatele, iar dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest drept va fi dobandit de legatar direct de la defunct si deci nu va trece asupra moștenitorilor legali.

Dacă testatorul a făcut unul sau mai multe legate cu titlu universal, dar el nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de exemplu, două legate pentru câte 1/3 din moștenire), devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului sau legatelor și legală pentru rest.

În schimb, dacă testatorul a instituit prin testament mai mulți legatari cu titlu universal, astfel încât aceste legate epuizează întreaga moștenire (și bineînțeles, nu sunt ineficace), sau dacă testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali, devoluțiunea moștenirii va fi numai testamentară.

În toate cazurile însă, dacă există moștenitori rezervatari, care beneficiază de o parte din moștenire rezervei lor, ei vor dobândi, potrivit legii, partea din moștenire corespunzătoare rezervei și chiar și împotriva voinței liberale a testatorului și prin legatele făcute s-a adus atingere numai. pentru rest devoluțiunea succesorală va fi testamentară.

Rezultă că moștenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă nu există moștenitori rezervatari și testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali sau doi ori mai mulți legatari cu titlu universal care, împreună (cumulativ), au vocație la întreaga moștenire.

Coexistența calității de moștenitor legal cu aceea de legatar.

Coexistența moștenirii testamentare cu aceea legală fiind unanim admisă, se pune întrebarea, dacă o persoană poate să culeagă o anume parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal, deci să se cumuleze cele al, deci să se cumuleze cele două calități în aceeași persoană?

În principiu, nici această posibilitate nu poate fi exclusă. Astfel, de exemplu, dacă există mai

mulți legatari cu titlu universal (de pildă, 4 persoane pentru câte 1/4 din moștenire fiecare), iar unul dintre ei nu vrea sau nu poate beneficia de legat, partea acestuia va putea fi culeasă ca moștenire legală de către legatarul care are și o asemenea vocație, fiind rudă cu defunctul în grad succesibil sau soț supraviețuitor (firește, numai dacă această soluție nu contravine dispozițiilor testamentare).

Este însă posibil ca persoana chemată la moștenire de lege și, totodată, gratificată prin testament să opteze diferit cu privire la moștenirea legală și la legat1, adică să o accepte pe prima și să renunțe la legat ori invers. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care mostenitorul legal poate reclama numai rezerva. În speța, prin sentința nr. 201 din 9 septembrie 1999, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a respins cererea de împărțeală formulată de J.T. ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, printr-un testament autentificat la data de 9 iunie 1944, defunctul C.O. a instituit ca legatar universal pe părata A.R., iar ca legatar cu titlu particular pe sotia sa M.O și pe nepotul sau I.O. întrucât între M.O. și A.R. nu a existat o stare de indiviziune, reclamantul, în calitate de unic moștenitor al lui M.O., nu are calitatea de copartas asupra bunurilor defunctului C.O., astfel încât, pe plan procesual, nu are legitimare procesuala activa pentru a solicita imparteala bunurilor succesorale.

Soluția tribunalului a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care a respins apelul declarat de reclamant.

Recursul formulat de reclamant este nefondat.

Atunci când aceeași persoana este chemată la moștenire de lege și, totodată, este gratificata prin testament cu un legat, ea poate opta în mod diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, aceasta fiind una dintre excepțiile de la regula indivizibilitatii opțiunii succesorale.

Astfel, cel aflat într-o asemenea situație poate sa nu accepte succesiunea legală, dar poate sa primească legatul sau invers, având deplina libertate sa hotărască asupra poziției pe care s-o adopte.

Desigur, cel chemat în dubla calitate la o moștenire își poate manifesta opțiunea succesorală în sensul de a accepta atât succesiunea legală, cat și pe cea testamentară, după cum poate repudia ambele feluri de succesiune.

În speta, cu toate ca, prin <LLNK 11944 319 10 201 0 31>Legea nr. 319 din 10 iunie 1944, s-a acordat soțului supraviețuitor calitatea de moștenitor rezervatar, M.O. a înțeles sa respecte ultima vointa a soțului sau exprimată prin dispozițiile testamentare și sa nu se manifeste ca mostenitoare legală. Astfel, aceasta nu a făcut un act expres de acceptare a succesiunii legale, nu a urmat procedura trimiterii moștenitorului nesezinar în posesia bunurilor și nu a avut nici o obiectiune când parata, în calitate de legatara universala, a fost trimisa în posesiunea bunurilor.

De asemenea, împrejurarea ca, ulterior, M.O. a fost prezenta la inventarierea unor bunuri nu poate fi privită ca o dovada a acceptării moștenirii legale, după cum nu constituie o astfel de proba nici împrejurarea ca reprezentanții paratei ar fi tratat-o ca mostenitoare, deoarece calitatea de moștenitor acceptant rezulta din manifestarea de vointa a succesibilului în acest sens, iar nu din modul în care este privită persoana de către cei din jurul sau.

Dat fiind ca M.O. nu a acceptat succesiunea în calitate de mostenitoare legală rezervatara, ci doar legatul cu titlu particular, prin care a dobândit drepturi exclusive asupra bunurilor cuprinse în acesta, înseamnă ca nu s-a născut starea de indiviziune între ea și A.R., în calitate de legatar universal, pe care sa o poată retransmite reclamantului. Pe cale de consecinta, nici art. 847 din Codul civil, invocat de recurent, potrivit căruia liberalitățile excesive pot fi reduse la cererea moștenitorului rezervatar, nu sunt aplicabile în speta, deoarece M.O. nu a acceptat moștenirea în aceasta calitate.

Constatandu-se ca în patrimoniul lui M.O. nu se aflau drepturile indivize pretinse, pentru a putea fi transmise reclamantului, singura soluție legală era aceea de respingere a cererii de imparteala, astfel cum, în mod corect, au procedat instanțele.

Capitolul II

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale.

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Din definiția dată moștenirii se desprind particularități ale acesteia, care o deosebesc de alte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor în materie civilă.

Avand loc numai la moartea unei persoane fizice, moștenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte si, fiindcă se referă la patrimoniul persoanei decedate, iar nu la drepturile si obligatiile ei privite izolat, aceasta transmisiune are caracter universal. Pe de altă parte, desi patrimoniul unei persoane fizice este divizibil în mai multe mase de drepturi si obligatii, in cadrul transmisiunii mostenirii el este privit ca fiind, in principiu, unitar.

1. Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa).

Ea se produce numai în urma morții unei persoane fizice și prin efectul morții ei. Este opusă transmisiunii între vii (inter vivos) care își produce efectele în timpul vieții subiectelor de drept.

Prin moarte se înțelege încetarea din viață, fizic constatată sau judecătofește declarată, a unei persoane fizice și numai decesul ei poate deschide moștenirea.

2. Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală deoarece are ca obiect o universalitate juridică, adică patrimoniul defunctului în alcătuirea căruia se cuprind toale drepturile și obligațiile acestuia cu valoare economică. Ele se transmit către succesor nu privite izolat, ci ca părți componente ale universalității juridice, denumite pitrimoniu. Sub acest aspect, succesiunea se opune transmisiunii intre vii, care poate avea ca obiect numai bunuri singulare, nicidecum patrimoniul sau o fracțiune din el. Moștenirea constă în transmiterea unei averi, a universalității de bunuri care alcătuiesc patrimoniul. Moartea, suprimând pe titularul patrimoniului, face posibilă trecerea patrimoniului său altor persoane. De aici rezultă și alte deosebiri față de transmisiunea între vii: a) Patrimoniul fiind alcătuit din drepturi si obligații în mod necesar prin moștenire se transmit nu numai drepturile, dar si obligațiile defunctului

Posibiltatea de a transmite obligații (datorii) este proprie moștenirii, derivând din caracterul universal al transmisiunii succesorale. Aceasta, spre deosebire de transmisiunea prin acte inter vivos, care poate avea ca obiect numai arepturi nu si obligații, Codul civil, necunoscând transmiterea de datorii.

b) După moartea titularului, este posibil – și chiar necesar – ca patrimoniul acestuia să fie transmis uneia sau mai multor perosane aflate in în viață. O atare transmitere nu poate opera inter vivos, pentru că atâta timp cât titularul este în viață, el nu se poate lipsi de patrimoniul sau, nu îl poate transmite altuia, în întregul său ori fracționat.

c) Drepturile care au aparținut defunctului se transmit moștenitorilor și sunt opozabile terților fără a fi nevoie de îndeplinirea formalităților cerute de lege pentru transmiterea de drepturi prin acte

între vii. Astfel, dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale referitoare la un imobil, aflate în masa succesorala, se vor transmite prin moștenire si vor fi opozabile terților, fără ca mostenitorul sa fie obligat a indeplini formalitațile de publicitate imobiliară. In acest sens, art. 28 alin. 1 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 dispune că drepturile reale provenite din succesiune sunt opozabile fată de terți fără înscrierea în cartea funciară; titularul nu va putea dispune de ele prin cartea funciară decat după ce s-a făcut înscrierea.

3. Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară

Prin caracterul unitar al transmisiunii succesorale se înțelege că, în principiu, toate drepturile și obligațiile defunctului se transmit moștenitorilor după aceleași norme juridice indiferent de originea, (de exemplu moștenite sau achiziționate) ori proveniența (de exemplu pe linie paternă sau maternă) sau natura bunurilor care o compun (mobile sau imobile, drepturi reale sau de creanță.

În dreptul nostru, moștenirea formează o singura masă succesorală, ea nu se frânge în mai multe. Există excepții de la acest principiu. Ele privesc transmisiunea unor bunuri care este cârmuită de legi speciale edictate sau dispoziții derogatorii, altele decat cele ce reglementează, în general, transmisiunea succesorală. Astfel:

a) Este cazul drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor. Potrivitart. 5din Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moîtenire a soțului supraviețuitor, în ipoteza în care soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs (alături) cu alți moștenitori decât descendentii și dacă defunctul nu a dispus altfel, el are un drept special asupra mobilelor și obiectelor care alcătuiesc gospodăria casnică și asupra darurilor de nuntă în afară de partea lui succesorala și fără a suporta în privinta acestor bunuri, concursul comoștenitorilor. Unitatea transmisiunii succesorale este înlăturată în acest caz: aceleiași succesiuni atribuite soțului supraviețuitor i se aplică două categorii de norme, unele referitoare la mobilele și obiectele din gospodăria casnică și darurile de nuntă (art. 5 din Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor), care alcătuiesc, din anumite puncte de vedere, o moștenire distinctă, și alte norme privitoare la celelalte bunuri din succesiune (art. 1 din Legea nr. 319/1944);

b) În cazul în care patrimoniul defunctului cuprinde si drepturi de autor, transmisiunea succesorală a drepturilor patrimoniale de autor este carmuită de normele speciale ale legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, care derogă dela dreptul comun. Legea instituie reguli speciale privind caracterul temporar drepturilor de autor dobandite prin moștenire. Ele sunt limitate în timp; drepturile patrimoniale de autor se transmit prin moștenire pe o perioadă de 70 de ani, indiferent de persoana moștenitorului (art. 25-32 din Legea nr. 8/1996). Pentru celelalte bunuri din patrimoniul defunctului se aplică normele Codului civil.

c) Dacă defunctul este străin, proprietar de bunuri aflate in Romania ori un roâmn are bunuri în străinătate, succesiunea va fi suspusă, în ce priveste imobilele si fondul de comert, legii de la locul situării acestora –lex rei sitae- indiferent de cetățenia defunctului , iar cât privește bunurile mobile, legii naționale a defunctului lex patriae.

d) Potrivit art. 44 alin. 2 din Constituția revizuită, cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, inclusiv prin moștenire testamentară, numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute de legea organică.

De precizat că nu constituie excepție de la caracterul unității transmisiunii succesorale coexistența moștenirii legale cu moștenireatestarnentară.

4. Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă în sensul că acceptarea sau renunțarea la moștenire are caracter indivizibil, neputând avea ca i numai o parte din moștenire. Cu alte cuvinte, fiecare moștenitor trebuiesă accepte moștenirea potrivit vocației succesorale sau să renunțe la ea. Principiul indivizibilității nu se opune însă acceptării sub beneficiu de inventar.

Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se transmite, ca atare, asupra moștenitorilor și explică de ce, în cazul renunțăarii la moștenire de către unul sau mai mulți succesibili, precum și în cazul nedemnității ori a ineficacității legatelor (nulitate, revocare, caducitate) vor profita de drept succesorii acceptând a căror vocație era înlăturata sau diminuată prin existența altor moștenitori sau care aveau obligațti sa execute legatul în cauză (neacceptat sau ineficace).

Întrucât patrimoniul succesoral este indivizibil, în cazul pluralității de moștenitori el se transmite în această stare și ea subzistă până la efectuarea împărțelii (partajului), afară numai dacă defunctul a făcut prin testament o împărțeală de ascendent.

O altă derogare de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, creanțele și datoriile defunctului sunt, în ceea ce privește raporturile dintr moștenitori, pe de o parte, și creditorii ori debitorii defunctului, pe de alta parte, de drept împărțite între moștenitori din ziua deschiderii moștenirii, cu excepțiile prevăzute de lege (art. 1060-1061 C.civ.).

O altă derogare de la principiul transmiterii moștenirii în stare de indivitiune rezultă din dispozițiile Legii nr. 18/1991 (republicată în 1998) referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurenurilor.

Potrivit art.13 din lege, calitatea de moștenitor se recunoaște nu numai persoanelor care au acceptat moștenirea lăsată de fostul proprietar, dar au fost socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota cc li se cuvine și moștenitorii care nu acceptaseră în termenul de opțiune succesorală (dar nici nu renunțaseră Ia) moștenirea lăsată de fostul proprietar la data decesului, ei fiind considerați acceptanți prin cererea făcută comisiei constituite potrivit legii. Invers, moștenitorul acceptant al moștenirii autorului, care nu a făcut cerere, nu poate pretinde drept de proprietate asupra terenului reconstituit pe numele comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți, care au beneficiat de prevederile legii în absența moștenitorului care nu a cerut comisiei reconstituirea dreptului de proprietate. Numai în privința renunțării la moștenire se aplică principiul indivizibilității.

Capitolul III

Deschiderea succesiunii

Sectiunea I

Noțiune intoductive

Prin deschiderea succesiunii se produce efectul juridic al transmiterii moștenirii. Ea prezintă o importanță juridică deosebită intrucat moștenitorii legali sau testamnetari, nu pot dobândi niciun drept asupra patrimoniului succesoral până in momentul deschiderii moștenirii prin moarte, doearece patrimoniul unei persoane fizice, nu poate fri transmis si dobândit decât la moartea titularului. De fapt, inainte de deschiderea moștenirii nici nu se poate vorbi de moștenitori ori masa succesrală, perosana fiind în viata fiind titularul patrimoniului său, iar moștenitorii urmează sa fie determinati numai la data deschiderii moștenirii.

Art. 651 .Cod civil prevede, ‚succesiunile se deschid prin moarte”, deci numai moartea fizic con statată (prin" examinarea cadavrului) sau moartea declarată prin hotărâre judecătorească este fapful juridic care produce transmiterea succesiunii. O persoană în viață nu poate să transmită o moștenire. Numai decesul unei persoane poate provoca deschiderea succesiunii sale, iar momentul deschiderii succesiunii este concomitent cu încetarea ei din viață.

Declararea judecătorească a dispariției, față de prevederea cuprinsă în art. 19 din Decretul nr. 31/1954, nu are ca efect deschiderea moștenirii. Textul de lege îl consideră pe cel dispărut ca fiind în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă.

Din punct de vedere juridic deschiderea moștenirii presupune cercetares si stabilirea a două coordonate: data și locul deschiderii succesiunii.

Sectiune a II-a

Data deschiderii succesiunii

Stabilirea datei deschiderii succesiunii

Moștenirea se deschide în clipa morii celui ce lasă moștenirea. S-a arătăt că succesiunea se

deschide la moartea persoanei fizice. Așadar, data deschiderii succesiunii coincide cu momentul morții celui ce lasă moștenirea.

Persoana care pretinde dreptul la moștenire are sarcina de a dovedi momentul morții lui de cujus. Dovada datei decesului se face prin: certificatul de deces eliberat după intocmirea actului de deces, ca urmare a cosntatării morții in mod direct de catre organele abilitate de lege .În ipoteza in care decesul nu poate fi constatat in mod direct, prin examinarea cadavrului uman, actul de deces se complează pe baza hotărârii judecatoresti declarativă de moarte rămasă definitivă, care cuprinde și data stabilită de instanță ca fiind aceea a morții. (art. 18 alin.1 din Ddecretul nr. 31/1954 ).

Data decesului este cea stabilită în hotărâre și nu data la care hotărârea a rămas definitivă.

Data decesului, menționată în actul (certificatul) de deces, face dovada numai până la proba contrară deoarece nu a fost constatată prin propriile simțuri ale ofițerului de stare civilă. Data stabilită prin sentință, ca fiind cea a morții prezumate, are putere doveditoare până la proba contrară și poate fi rectificată pe, calea unei acțiuni, în condițiile prevăzute de art. 18 alin. 4 Decretul nr. 31/1953.

În ambele cazuri de contestare a datei decesului (menționată în actul de deces sau în hotărârea de declarare a morții prezumate), întrucât moartea este un simplu fapt material, dovada privind data reală a decesului se poate face prin orice mijloc de probă adimis de lege .

2. Importanța juridică a datei deschiderii succesiunii

Data deschiderii succesiunii prezintă un interes practic deosebit, în funcție de această dată se stabilesc:

a) persoanele chemate la moștenire, capacitatea și drepturile lor succesorale;

b) data la care incepe sa curgă termenul de 6 luni de de prescriptie si a dreptului opțiune succesorală (art. 700 Cod civil).

c) momentul transmiterii succesiunii la moștenitori, pentru că actul juridic al acceptării, ca și cel al renunțării, retroactivează până la data deschiderii succesiunii; tot astefel si renunțarea la succesiune produce efecte retroactive până la această dată.

d) începutul indiviziunii succesorale în cazul pluralitații de moștenitori universali sau cu titlu universal și data până la care retroactivează efectul declarativ al sistării indiviziunii succesorale

(art. 786 Cod civil);

e) problema validitații actelor juridice asupra moștenirii, stiut fiind că, în principiu, actele asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule absolut ( art. 702 si 965 C. Civil)

f) compunerea si valoarea masei succesorale;

g) legea aplicabilă devoluțiunii succesorale (cea aflată în vigoare la data deschiderii succesiunii) în cazul conflictului în timp al unor legi succesive succesorale. Pentru actele ulterioare deschiderii succesiunii de exemplu acceptarea succesiunii sau împărțeala moițeniri, este incidență legea existentă în vigoare la data săvârșirii acelor acte sau procedurii, potrivit regulii ca orice lege nouă se aplică faptelor intervenite după intrarea ei în vigoare .

Sectiunea a III-a

Locul deschiderii succesiunii

Stabilirea si dovada locului deschiderii succesiunii

Moștenirea se deschidela locul ultimului domicilui al defunctului, cel pe care îl avea la data mortii. Nu prezinta imoptanța locul unde a survenit decesul celui ce lasă moștenirea, nici reședința (daca avea o alta locuintă vremelnica sau secundara), ci ultimul său domiciliu, așa cum este definit în art. 13 din Decretul nr.31/1954, și anume, unde persoana fizică, își are locuința statornică sau principală.

Domiciliul este de drept comun sau voluntar al persoanei fizice cu capacitate deplină de exercițiu, iar minorul și persoana pusă sub interdictie au domiciliul legal la reprezentantul lor, potrivit art. 14 din Decretul nr. 31/1954, unde se va deschide moștenirea acestora.

Stabilirea ultimului domiciliu ca loc al deschiderii succesiunii a avut la bază ratiuni de ordin practic: în acel loc se găsesc de obicei înscrisurile (ăctelede proprietate, testamentul) și bunurile defunctului și pt acolo se pot obține mai ușor informații cu privire la moștenitorii defunctului și masa lui succesorală.

Potrivit art. 73 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, dovada decesului și a ultimului domiciliu se face cu actul de identitate al lui de cujus. În caz de contestare a ultimului domiciliu menționat în actul oficial mai sus precizat nimic nu se opune ca dovada acestuia să se facă prin orice mijloc de probă în scopul aflării ultimului domiciliu al celui ce lasă moștenirea. Noțiunea de domiciliu a statuat instanța supremă -constituie o situație de fapt și poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în țară, indiferent ca este vorba de un cetațean roman sau de un cetațean străin, locul deschiderii mostenirii este locul din țara unde se află bunurile cele mai importante ca valoare ale acesteia (art. 68 alin.2 din Legea nr.36/1995).

Dacă domiciliul defunctului este necunoscut, întrucât a fost nomad opinia majorității autorilor este pentru aplicarea prin analogie a regulii deschiderii moștenirii la locul unde se află bunurile mai importante ca valoare, iar dacă nu sunt bunuri, la locul unde s-a înregistrat decesul .

Deoarece locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune de fapt, dovada lui se poate face, în principiu, prin orice mijloace de probă admise de lege. Practic, dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al persoanei care lasă moștenirea.

2. Importanța juridică a locului deschiderii succesiunii

Cunoașterea locului deschiderii moștenirii prezintă însemnătate pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferitele probleme referitoare la moștenire.

a) Astfel, secretarul consiliului local al localității în raza căreia defunctul a avut ultimul domiciliu are obligația, prevăzută în art. 68 alin.1 din Legea nr. 36/1995, de a cere deschiderea procedurii succesorale atunci când are cunoștință ca moștenirea cuprinde bunuri imobile.

b) Procedura succesorală notarială (necontencioasă) este de competența notarului public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu (art. 10 lit.a din Legea nr. 36/1995).

În cazul moștenirilor succesive, moștenitorii pot alege competența oricăruia dintre birourile notariale din circumscripția teritorială a judecătoriei în care a avut ultimul domiciliu aceia dintre autori care a decedat cel din urmă (art. 10 lit. b din Legea nr. 36/1995).

Instanța de judecată de la ultimul domiciliu al celui ce lasă moștenirea este competentă să

rezolve litigiile privind succesiunea acestuia, iar normele ce reglementează competența sunt de natură imperativă.

În acest sens, art. 14 Cod procedură civilă stabilește competența excepțională a instanței ultimului domiciliu al defunctului privind acțiunile în materie de moștenire (chiar dacă ea cuprinde imobila situate în circumscripția altor instanțe). Potrivit art. 14 C.proc.civ. aceasta instanță este competentă să judece:

1. „cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare", de exemplu acțiunile pentru anularea testamentului sau pentru executarea dispozitiilor testamentare;

2. „cererile privitoare la moștenire, precum și cele referitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia"; sunt incluse în această categorie, de exemplu acțiunile pentru reducțiunea liberalităților, pentru raportul donațiilor, acțiunea de împărțeală a mostenirii;

3. „cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moștenitori sau împotriva executorului testamentar" , inclusiv cererile acelor creditori care au facut cheltuieli prilejuite de inmormantarea defunctului sau conservarea si administrarea bunurilor succesorale (creante ulterioare deschiderii mostenirii);

4. „cererile privitoare la anularea certificatului de mostenitor sau de ridicare ori de modificare a masurilor de conservare a bunurilor uccesorale” ( art 74 alin. 3 si art.88 din Legea nr.36/1995);

Aparțin instanței de judecată de la ultimul domiciliu al defunctului, deși art. 14 Cod procedură civilă nu o prevede expres cererile privind anularea certificatului de moștenitor și pentru ridicarea ori modificarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale (art. 74 alin. 3 și art. 88 din Legea nr. 36/1995).

În cazul dezbaterii succesiunilor de pe urma mai multor defuncți, potrivit art. 12 și 14 Cod procedură civilă, reclamantul are alegere între instanțele deopotrivă competente teritorial, stabilite în funcție de ultimul domiciliu al fiecărui defunct, iar instanța astfel aleasă este competentă să soluționeze cauza în ansamblul ei. Competența excepțională, prevăzută în art. 14 Cod procedură civilă, încetează odată cu terminarea procedurii succesorale, adică în momentul desăvârșirii împărțelii. De aceea nu sunt de competența instanței de la ultimul domiciliu al celui ce lasa moștenirea urmatoarele recereri:

-cererile în materie reală imobiliară, de exemplu acțiunea în revendicare, introdusă de legatarul cu titlu particular, care este de competența instanței unde este situat imobilul, conform art. 13 Cod procedură civilă, pentru că obiectul acțiunii îl constituie predarea imobilului către legatar, nu lichidarea unei moșteniri;

-cererile moștenitorilor, legatarilor sau creditorilor făcute după efectuarea împărțelii; în acest caz, cererile sunt soluționate de instanța de la domiciliul pârâtului, potrivit normelor competenței generale teritoriale.

Capitolul IV

Condițiile generale ale dreptului la moștenire

Sectiunea I

Enumerarea condițiilor cerute pentru a moșteni

Capacitataea si vocatia succesorală. Sub titlul „ Despre calitățile cerute pentru a succede”, Codul civil art.654-658 prevede două condiții, una pozitivă si una negativă, pe care trebuie sa le intrunească o persoană pentru a putea mosteni să aibă capacitate succesoralăa si să nu fie nedemnă de a mosteni.

La aceste două condiții, în literatura de juridică se adaugă o a treia condiție, si anume , vocația (chemarea) la mostenire. Într-adevar, dreptul la mostenire se analizează in cadrul dreptului succesoral nu în sesnul aptitudinii generale a persoanei fizice ori juridice de a avea acest drept în conținutul capacitații sale de folosință, ci în sensul dreptului asupra unei moșteniri deschise. Iar pentru ca o persoană sa aibă un asemnea drept, ea trebuie sa fie chemată la moștenire, adică să aibă vocație succesorală, legală sau testamentară. Deci, vocația succesorală este o condiție a dreptului la moștenire, numai că această chemare iși are temeiul fie în lege, fie în testamentul lăsat de defuct.

Pe de altă parte, nedemnitatea succesorală in sistemul Codului civil art.655-658, este specifică numai moștenirii legale si deci, nu reprezintă o condiție generală a dreptului la moștenire, tot asa cum revocarea judecatorească a legatelor pentru ingratitudine (art. 930-931C.civ), ca echivalent al nedemnitații succesoarale legale, este specifica moștenirii testamentare.

Sectiunea aII-a

Capacitatea succesorală

Noțiunea de capacitate succesorala

Potrivit art.654 C.civ „pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii”. Atfel, orcie persoană care există în momentul deschiderii moșteniri are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moșteni, de a culege o succesiune.

Capacitatea succesorala este definita ca fiind aptitudinea persoanei fizice de a fi subiect de drepturi si obligatii pe care le implica calitatea de succesor. Ea nu se confunda cu capacitatea de folosinta, nici cu capacitatea de exercitiu. Specificul ei consta in aceea ca se refera la existenta fizica, in viata, a succesibilului la data deschiderii succesiunii celui pe care il mosteneste.

Dovada existentei în momentul deschiderii moștenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (art. 1169 Cod civil) si care poate să fie moștenitorul în cazuă, dar si succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viată la data deschiderii moștenirii, dar alteori a decedat, drepturile lui asupra moștenirii fiind reclamate de proprii sai succesori in drepturi.

Întrucât dovada vizează existenta în raport cu momentul deschiderii moaștenirii, ea se poate referi fie la dovada existentei persoanei în momentul deschiderii succesiunii, fie la dovada momentului deschiderii succesiunii în perioada existentei persoanei cu vocatie succesorală. Dovada, vizează nu numai si nu atât existenta persoanei,ci mai ales corelatia ei cu momentul mortii celui de lasă moștenirea.

2. Persoanele care au capacitate succesorala

A. Persoanele născute și aflate în viață la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală, realizând astfel prima dintre condițiile cerute pentru a moșteni. Legea nu cere o anumită

durată a vieții moștenitorului, după data deșchiderii succesiunii, pentru a avea capacitate succesorală. Dovada se face cu actele de stare civila, iar în caz de deces al mostenitorului care a fost în viață la data deschiderii moștenirii cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moștenitorului a inetervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de probă admise de lege.

Legea nu condiționează capacitatea succesorală de durata vietii moștenitorului după data deschiderii mostenirii. Daca moștenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale vor trece la proprii sai moștenitori ca parte componenta a patrimoniului succesoral lăsat de el. Astfel se explică posibilitatea unei persoane de a beneficia, pană la urmă de bunurile lăsatate de o altă persoană, fată de care nu avea vocațies uccesorală.

B. Persoanele concepute dar nenăscule la dala deschiderii succesiunii. Cu toate că existența persoanei fizice începe din ziua nașterii. Codul civil recunoaște existența copilului (qui in ulero est) din ziua concepției cu singura condiție de a se naște viu (art.654)". Această regulă, prevăzută de Codul civil in materie de moștenire, este consacrată cu caracter general – după regula dreptului roman – și prin art.7 alin.2 din Decretul nr.31//1954; "drepturile copilului sunt recunoscute de la in cpțiune, însă numai daeâ el se naște viu" (infans conceptus pro natohabetur, quoties de commodiss eius agitur).

Rezultă ca legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea lui succesoreală de la concepțiune cu condiția să se nască viu (nu și viabil). Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde moștenirea în numele copilului, trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă admise de lege, data concepției copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii și că el s-a născut viu. Dacă aceste dovezi au fost făcute, copilul se va putea bucura de "dreptul" la moștenire, fiindcă acest drept cu toate că are ca obiect o universalitate – cuprinzând și pasivul – nu poate vătăma interesele lui deoarece "acceptarea moștenirii cuvenită unui minor va fi socotită întotdeauna ca fiind facută sub beneficiu de inventar" (art. 19 din Decretul nr.32/1954), astfel încât el va răspunde de datoriile moștenirii numai în limita activului (intra vires hereditatis), putând și abandona bunurile succesorale dacă administrarea și lichidarea moștenirii ar fi prea împovărătoare (art.713 pct.l C.civ.).

În legătură cu dovada concepției, nefiind posibilă stabilirea cu exactitate a momentului concepției, art.61 din Codul familiei stabilește o prezumție legală cu privire la perioada concepției (timpul cuprins între a treisuta și a o sutăoptzecea zi dinaintea nașterii copilului). Numai că această prezumție este prevăzută de lege în materia stabilirii filiației față de tată. Astfel fiind, s-a pus problema dacă aplicarea ei poate fi extinsă și la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacității succesorale a copilului?

Dacă problema stabilirii capacității succesorale se confundă cu aceea a stabilirii filiației, nu se pun probleme, fiindcă – stabilindu-se paternitatea -implicit și în mod necesar s-a stabilit și capacitatea succesorală a copilului născut după moartea tatălui, pe care urmează să-l moștenească (de exemplu, copil născut cel mult la 300 de zile după moartea soțului mamei). Iar dacă se stabilește că defunctul nu putea fi tatăl copilului pentru că acesta s-a născut după 300 de zile, copilul nu va putea moșteni, nici chiar pe cale testamentară, întrucât nu a avut capacitate succesorală la data deschiderii moștenirii.

Prezumția legală irefragabilă privitoare la perioada concepției are ca atare o aplicabilitate generală și deci se impune a fi luată în considerare și în privința stabilirii capacității succesorale, chiar dacă această problemă nu coincide cu problema stabilirii filiației. De exemplu, când se pune problema moștenirii unui frate decedat cu mai puțin (sau mai mult) de 300 zile înainte de nașterea copilului care pretinde drepturi asupra moștenirii în calitate de frate sau soră, în lipsa unui alt text legal, se impune aplicarea art. 61 din Codul familiei, mai ales ca rațiunile care îl fundamentează justifică pe deplin extinderea prezumției și la materia stabilirii capacități succesorale, chiar dacă problema se pune independent de problema stabilirii filiației.

C. Persoanele declarate judecătorește disparute au, de asemenea, capacitate succesorală. In acest sens. art.19 din Decretul nr.31/1954 prevede că "cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă".

Înseamnă că persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumat de lege a fi în viață, indiferent că a intervenit sau nu o hotărâre judecătorească declarativă a dispariției și indiferent de timpul care ar fi trecut dc la dispariția persoanei.

Însă capacitatea succesorală a dispărutului este numai „provizorie", definitivându-se prin reapariția lui sau prin constatarea fizică a morții lui intervenită după deschiderea moștenirii, ori declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morții lui, stabilindu-se ca dată a morții o dată ulterioară deschiderii moștenirii la care are vocație succesorală. În toate aceste cazuri, el (și prin intermediul patrimoniului său succesorii lui în drepturi, prin retransmitere) vor putea culege, respectiv păstra drepturile moștenite.

În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se ființează cu efect retroactiv dacă se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data morții celui care lasă moștenirea. În acest caz, tot ce s-a primit din moștenire în numele dispărutului va trebui restituit moștenitorilor care au fost înlăturați dc la moștenire prin prezența dispărutului sau ale căror părți din moștenire

au fost astfel micșorate. Desigur, urmașii lui care au dreptul de a-l reprezenta succesoral vor păstra cota lui parte din moștenire, dar nu ca parte componentă a patrimoniului moștenit de la dispărutul declarat mort cu efect retroactiv (moștenire prin retransmitere), ci in calitate de moștenitori cu vocație proprie (prin reprezentare).

D. Persoanele juridice pot dobândi prin testament moștenirea, dacă la data deschiderii succesiunii aveau personalitate juridică și dacă obiectul legatului corespunde scopului pentru care persoana juridică a fost înființata.

Capacitatea succesorală a persoanei juridice este îngrădită de scopul pentru care a fost înființată; prin urmare, legatul – care nu corespunde scopului – va fi nul dacă incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului, sau caduc; dacă incapacitatea a survenit ulterior (prin schimbarea scopului de către organele competente), dar înainte de deschiderea succesiunii.

În conformitate cu art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, persoanelor juridice li se recunoaște o capacitate de folosință anticipată, înainte de înființarea lor, ceea ce include și capacitatea succesorală și aceasta le permite dobândirea de drepturi constituite în favoarea lor, dar numai dacă ele sunt necesare pentru înființarea persoanei juridice, de exemplu dreptul de a dobândi unele bunuri necesare alcătuirii patrimoniului viitoarei persoane juridice. Capacitatea succesorală persoanei juridice este țârmuită de scopul pentru care ea a fost inființată, astfel incât legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc, după cum incapacitatea a existat in momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior, dar înainte de deschiderea succesiunii.

Este de menționat faptul ca nici în cazul persoanelor juridice capacitatea succesorala nu depinde de durata existenței persoanei juridice dupa data deschiderii succesiunii. Daca încetarea persoanei juridice a intervenit după deschiderea moștenirii , drepturile succesorale vor trece asupra asupra persoanei sau persoanelor juridice dobânditoare a patrimoiului persoanei juridice legatare aflate in reorganizare , respectiv vor intra în masa potrimoniala supusa lichidarii, in caz de dizolvare.

3. Persoanele care nu au capacitate succesorală

În această categorie sunt incluse persoanele fizice predecedate, copilul născut mort, dar conceput anterior decesului lui de cujus, persoanele juridice care au încetat să existe ca subiect colectiv de drept înainte de deschiderea succesiunii.

Persoanele fizice predecedate și persoanele juridice care au încetat să aiba ființă. Persoana fizică care a încetat din viață și persoana juridica care a încetat de a avea ființă, ambele înainte de decesul celui care lasă moștenirea, adică înainte de deschiderea succesiunii acestuia din urmă, nu au capacitate succesorală pentru că, nefiind în viață sau respectiv neavând ființă, nu au calitatea de subiect de drept, deci nu pot moșteni.

În cazul persoanelor fizice, partea din mostenire care s-ar fi cuvenit perosoanei predecedate va putea fi culeasa in cadrul mostenirii legale, de descendenții sai, în condițiile prevazute de lege pentru reprezentarea succesorala. Daca aceste condiții nu sunt intrunite, succesorii în drepturi ai persoanei predecedate nu vor avea drepturi asupra parții din mostenirea lui de cujus ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate daca ea ar fi existat la data deschiderii mostenirii, ea nefiind culeasa de mostenitorii in viata.

Copilul născut mort, chiar conceput anterior decesului lui de cujus, este considerat că nu există, prevede art. 654 alin. 3 Cod civil, așadar nu poate avea capacitate succesorală.

Situația comorienților – prin comorienți se înțeleg acele persoane care, având o vocație succesorală reciprocă, au încetat din viață în aceeași-împrejurare (de exemplu catastrofă aeriană, feroviară, prăbușirea unei clădiri din cauza cutremurului ș.a.), fără a putea stabili care dintre ele au supraviețuit celorlalte (care au decedat mai întâi).

În dreptul roman a existat prezumția, destul de discutabilă, că persoanele socotite mai puternice datorită sexului și vârstei – bărbații și adulții – au supraviețuit celor socotite mai slabe, respectiv femei, bătrâni și copii și se considera deschisă succesiunea celor din urmă în favoarea celor dintâi.

În legislația noastră s-a adoptat o soluție echitabilă (rațională) prevăzută în art. 21 din Decretul nr. 31/1954. Textul prevede că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată". Succesiunea fiecăreia se consideră deschisă în același moment pentru toți comorienții și va fi deferită separat moștenitorilor proprii ai fiecăreia dintre persoanele decedate în același timp, fără ca vreunul dintre comorienți (reciproc sau unilateral) să moștenească pe un alt comorient.

Aceeași soluție este posibilă și în căzul codecedaților, adică a persoanelor care au murit în același timp, dar nu „in aceeași împrejurare", cum prevede art. 21 din Decretul nr. 31/1954, fără a se putea stabili ordinea deceselor (zi, oră, minut). In situația expusă funcționează prezumția morții concomitente, cu consecința lipsei capacității succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare. Prezumția legală, înscrisă în textul de lege menționat, este relativă, prin probe se va putea dovedi contrariul, adică momentul diferit al decesului fiecăruia dintre comorienți.

Sectiunea a III-a

Vocația (chemarea) succesorală

O altă cerință pentru a putea moșteni, de asemenea pozitivă ca și condiția de a avea capacitate succesorală, este vocația sau chemarea succesorală O persoană poate avea chemare la moștenire fie "în temeiul legii, fie în temeiul testamentului.

Determinarea persoanelor chemate să moștenească patrimoniul unei persoane decedate poartă denumirea de devolufiun succesorală.

În raport de temeiul juridic ce stă la baza ei, devoluțiunea poate fi legală sau testamentară.

A. Devoluțiunea succesorală este legală când patrimoniul defunctului se transmite moștenitorilor în temeiul legii.

Legea atribuie vocație (chemare) la succesiune: 1. rudelor defunctului (în anumite limite), inclusiv rudelor rezultate din adopție; 2. soțului supraviețuitor al defunctului; 3. statului.

La baza atribuirii succesiunii rudelor și soțului supraviețuitor se află un dublu motiv, afecțiunea presupusă a defunctului față de acestea și interesul social al consolidării familiei, prin conservarea bunurilor moștenite în familia de unde ele provin.

Vocația succesorală generală și concretă

Noțiunea de vocație (chemare) la moștenire are un dublu înțeles. În sensul ei general ea desemnează vocația potențială (eventuală) a unor persoane de a culege mostenirea lăsată de o altă persoană. În acest sens se analizează, de exemplu, vocația succesorală legală a rudelor în linie directă fără limită în grad sau limitarea vocației succesorale legale a rudelor pe linie colaterală gradul IV inclusiv ori principiul reciprocității vocației succesorale.

Noțiunea de vocație succesorală are și un sens concret (vocație efectivă, utilă), determinată prin devoluțiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocație succesorală generală, acele persoane care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. Deci vocația succesorală concretă presupune două condiții: una pozitivă, vocația succesorală generală și una negativă, persoana în cauză să nu fie inlăturată de la moștenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar.

Nici vocația succesorală generală și nici cea concretă nu se confundă cu aptitudinea general-abstractă a unei persoane de a se bucura, în conținutul capacității sale de folosință, de dreptul de moștenire, garantat prin Constituție (art.42). Dreptul de moștenire, ca o aptitudine abstractă, devine potențial prin intermediul vocației succesorale generale și efectiv, util prin vocația concretă la moștenire.

În privința legatarilor dreptul la moștenire se înfațișează numai ca aptitudine generală-abstractă si ca vocație succesorală concretă. Noțiunea de vocație succesorală generală este inplicabilă în materia mosștenirii testamentare, căci legea nu conferă nimănui, în mod special, o asemenea vocație, dar nici nu limitează în afara condiției generale a capacității succesorale, cercul persoanelor care pot deveni legatari prin testament.

TITLUL II

Devoluțiunea succesorală legală

Capitolul I

Regulile generale ale devoluțiunii succesorale legale

Sectiunea I

Condițiile dreptului de moștenire legală

Noțiuni introductive

Noțiunea de moștenire legală.

În cazul în care defunctul nu a dispus prin testament de bunurile sale sau testamentul este ineficace, transmiterea moștenirii are loc în temeiul legii, în favoarea rudelor și soțului supraviețuitor al defunctului, în ordinea determinată de lege și în cotele stabilite prin lege.

S-a remarcat în literatura de specialitate că defunctul putea să dispună de bunurile sale pentru caz de moarte, iar dacă nu a făcut-o este pentru că și-a însușit regulile devoluțiunii legale, care cheamă la moștenire pe rudele sale apropiate, „pe considerația că ele ocupă primul loc în afecțiunea defunctului; cum s-a spus, succesiunea legală este testamentul prezumat al defunctului.

Moștenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament. Dar ea intervine și în cazurile în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, prevăzând numai alte dispoziții de ultimă voință, de exemplu, recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziții cu privire la funeralii și îngropare, desemnarea unui executor testamentar etc. Mai mult decât atât, moștenirea va fi legală și în acele cazuri în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoșteniri), adică înlăturarea de la moștenire a unui sau unor moștenitori legali, dar fără ca testamentul să cuprindă legate, astfel încât la moștenire vor fi chemați tot moștenitorii legali, care – în lipsa acestei dispoziții – ar fi venit la moștenire împreună cu cei exheredați sau pe care prezența moștenitorului sau moștenitorilor exheredați i-ar fi înlăturat de la moștenire. De exemplu, defunctul .

are doi frați și dezmoștenește pe unul dintre ei. În acest caz, celălalt frate va culege întreaga moștenire în temeiul legii, întrucât el invocă testamentul numai pentru a justifica înlăturarea de la moștenire a fratelui, dar apoi justifică chemarea sa la moștenire prin lege.

Moștenirea legală poate și coexista cu cea testamentară, dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moștenirii lăsate sau, dispunând de întreg, există moștenitori rezervatari care dobândesc rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moștenitori legali.

Există situații, în care aceeași moștenire se deferă, în parte prin lege, iar cealaltă parte prin testament, de exemplu când defunctul dispune numai parțial de averea sa prin testament sau, dacă dispune de întregul ei și sunt moștenitori rezervatari, ei vor dobândi rezerva în temeiul legii, ca moștenitori legali, restul testamentului (cotitatea disponibilă) fiind valabil.

Enumerarea condițiilor

Pentru ca o persoană să vină la moștenire în temeiul legii este necesar ca, pe lângă realizarea condițiilor capacității succesorale (condiție pozitivă și generală, comună moștenirii legale și celei testamentare) și vocației generale legale (condiție de asemenea pozitivă, ce constă în chemarea ei prin lege la moștenire), să îndeplinească două condiții negative: să nu fie nedemnă și să nu fie înlăturată de la moștenire prin voința defunctului (exheredată sau dezmoștenită).

În prezența acestor două condiții transmiterea moștenirii operează în virtutea legii din momentul deschiderii succesiunuii. Aceasta nu înseamnă , bineînteles, că moștenitorii legali ( ca, de altfel,si legatarii) sunt siliti să primească moștenirea. Potrivit art.686 Cod civil, „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine” (nemo invitus heres). Dacă moștenitorul, în baza acestui text, renunță la moștenire, prin aceasta desfintează ce efect retoactiv titlul de moștenitor, devenind o persoană străină de moștenire ( art.696 C. civ.)

2. Vocația succesorală legală

Vocația legală generală.

Transmiterea patrimoniului prin moștenire, reglementată de lege, este un efect al raporturilor de familie. Ea se întemeiază pe prezumtiva afecțiune a defunctului față de membrii familiei sale. De aceea, legea cheamă la moștenire rudele apropiate ale defunctului – din căsătorie, din afara căsătoriei ori (în anumite condiții) din adopție -, precum și pe soțul supraviețuitor al defunctului. Doar în lipsa acestora, în cazul moștenirii vacante, patrimoniul succesoral revine statului.

Potrivit legii, rudenia este în primul rând în linie dreaptă ascendentă și descendentă, când legătura se bazează pe descendența unei persoane din altă persoană și gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor, iar în al doilea rând, în linie colaterălă; când legătura de rudenie se bazează pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun; în acest caz, gradul de rudenie se stabilește după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă (de exemplu frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul și nepotul de frate sunt rude de gradul al treilea, iar verii primari sunt rude de gradul al patrulea), potrivit art. 659-663 Cod civil și art. 45, 46 Codul familiei.

Prin chemarea la moștenire a tuturor rudelor deodată, oricât de îndepărtate ar fi ele față de defunct, s-ar ajunge la o fărâmițare excesivă a averii succesorale și nici nu ar mai avea acoperire în sentimentele reale de afecțiune reciprocă între aceste rude si defunct. Pentru aceste motive legea a limitat, pe linie colaterală, vocația succesorală legală la gradul al IV-lea inclusiv. Nicio limitare nu este prevăzută de lege în linie dreaptă, ascendentă sau descendentă, „căci aici legile firii impun, fără ajutorul legilor omului, limitarea necesară".

Așadar, au vocație succesorală legală, în mod nelimitat în grad, rudele în linie dreaptă descendentă (fiu, nepot de fiu, strănepot de lin etc.) și ascendentă (părinți, bunici, străbunici etc). În ce privește rudele colaterale, ele au vocație succesorală legală numai până la gradul IV inclusiv. Deci au vocație succesorală legală, pe linie colaterălă:

-frații și surorile defunctului, rude de gradul al ll-lea, descendenții lor până la gradul al IV-lea (nepoți și strănepot de frate și soră, care sunt rude de gradul al III-lea și respectiv de gradul al IV-lea cu defunctul);

-unchii și mătușile defunctului (rude de gradul al III-lea) și copiii lor (veri primari ai defunctului, care sunt rude de gradul al IV-lea cu defunctul);

– frații și surorile bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea cu defunctul).

Vocația succesorală a rudelor (în linie dreaptă și colaterală), precum și a soțului supraviețuitor al defunctului, este numai o vocație generală (potențială sau virtuală), care se referă la posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moșteni patrimoniul persoanei decedate, în temeiul legii.

Vocația legală concretă (efectivă sau utilă)

Rudele defunctului, chiar limitate pe linie colaterală până la gradul al IV-lea, alături de rudele în linie dreaptă și de soțul supraviețuitor, nu pot veni toate deodată și împreună la moștenire, pentru că averea succesorală s-ar divide în părți cu o valoare patrimonială neînsemnată și „instituția moștenirii nu și-ar putea îndeplini rosturile ei social-economice.

Pentru a se evita asemenea consecințe, în cadrul devoluțiunii legale a moștenirii legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă la moștenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moștenire în temeiul legii, deci să aibă vocație legală concretă, nu este suficient să facă parte din categoria moștenitorilor legali, cu vocație generală, ci trebuie să mai fie îndeplinită și o condiție negativă, și anume, să nu fie înlăturată de la moștenire de o altă persoană, cu vocație generală, dar chemată de lege în rang preferabil, deci care are și vocație concretă, utilă.

Pentru stabilirea ordinii de preferință între rudele defunctului cu vocație generală, legea folosește două criterii tehnico-juridice: clasa de moștenitori și gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor criterii legea determină vocația concretă la moștenire a rudelor defunctului, în cadrul principiilor devoluțiunii legale a moștenirii.

Principiul reciprocității vocației legale generale la moștenire

Având în vedere că transmiterea moștenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa), principiul reciprocității vocației succesorale nu vizează statul (și nici persoanele juridice), pentru că – deși statul are, (iar persoanele juridice pot avea vocație succesorală) – aceștia nu pot transmite o moștenire .

Principiul reciprocității vocației succesorale generale guvernează însă fără a fi prevăzut expres de lege – materia moștenirii legale între persoanele fizice. În virtutea acestui principiu, dacă o persoană are vocație succesorală legală generală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și această din urmă persoană are aceeași vocație în raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). În concret vocația lor va depinde de ordinea în care va surveni decesul lor sau a uneia dintre ele (și bineînțeles, de concursul celorlalți moștenitori). De exemplu, dacă copilul are vocație la moștenirea lăsată de părinți, vocația succesorală operează și în sens invers. Tot astfel, în raporturile dintre frați și surori, dintre nepoți de frate și unchi ori mătuși etc.

Principiul reciprocității vocației la moștenire are și un sens negativ: dacă o persoană nu are vocație la moștenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocație la moștenirea primei. De exemplu, copilul încredințat unei familii sau unei persoane ori aflat în plasament la o familie sau la o persoană (în condițiile prevăzute de art.3 din OUG nr.25/1997 cu privire la adopție și art.7 și urm. din OUG nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate) și membrii familiei la care se află; ginerele ori nora și socrii etc.

Principiul reciprocității vocației succesorale legale cunoaște, o singură excepție: este cazul constatării nulității căsătoriei sau a anulării ei prin hotărâre judecătorească intervenită după decesul soților sau a unuia dintre ei, constatându-se că unul dintre ei a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătorie putativă). În acest caz, dacă soțul supraviețuitor (în viață la data morții celuilalt) a fost de rea-credință el nu va moșteni, în schimb, dacă soțul de bună-credință a supraviețuit celuilalt, el va avea vocație succesorală (art.23 C.fam.). Dacă ambii soți au fost de bună sau de rea-credință, principiul reciprocității vocației succesorale, în sens pozitiv, respectiv negativ, se restabilește.

În literatura juridică se mai amintește încă un caz în care vocația succesorală nu ar fi reciprocă. Este ipoteza în care o persoană (adoptatorul) a adoptat doi sau mai mulți copii, dintre care pe unul (unii) cu efecte depline, pc altul (alții) cu efecte restrânse și se pune problema vocației lor succesorale reciproce în calitate de frați sau surori (colaterali privilegiați), deci problema vocației succesorale între ei (iar nu în raport cu adoptatorul). În această ipoteză operează din plin principiul reciprocității vocației succesorale în sensul lui negativ, adoptatul cu efecte restrânse neavând vocație la moștenirea lăsată de adoptatul cu efecte depline, așa cum nici acesta din urmă nu are vocație la moștenirea lăsată de primul.

Dacă toate adopțiile au fost cu efecte depline, respectiv cu efecte restrânse, operează – indiscutabil – principiul reciprocității vocației succe- sorale legale generale, în sensul ei pozitiv în primul caz, și în sensul negativ în cel de-al doilea caz.

3. Nedemnitatea succesorală

3.1 Noțiune. Natura juridică

Capacitatea și vocația succesorală sunt condiții pozitive obligatorii pentru a putea moșteni.În cazul moștenirii legale se mai cere încă o condiție, de această dată negativă, aceea ca moștenitorul sa nu fie nedemn.

Nedemnitatea sau nevrednicia succesorală este o sancțiune civilă, care constă în decăderea moștenitorului legal din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv rezerva la care ar avea dreptul din acea moștenire, întrucât s-a făcut vinovat de o faptă gravă fată de cel ce lasă moștenirea sau față de memoria acestuia"(ari 655-658 Cod civil).

Excluderea moștenitorului ca nevrednic este bazată pe un motiv de moralitate publică și pe o prezumție de justiție socială, conform căreia o persoană, care s-a făcut vinovată de fapte grave față de alta, nu poate fi chemată a o moșteni. În speța, potrivit Sentinței civilă nr. 3.358/5.06.1994, Judecătoria sectorului 1 București a respins, ca nefondata, acțiunea formulată de reclamanta N.E. impotriva pârâtului T.S., prin care a solicitat sa se constate nedemnitatea succesorală a pârâtului fata de defuncta sa sotie.

Prin Decizia civilă nr. 1.572A/7.10.1994, T.M.B. – secția a III-a civilă a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Impotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta, criticand-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât s-a apreciat, în mod eronat, ca nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a constata nedemnitatea succesorală a pârâtului, deși, din probele administrate, rezulta comportamentul nedemn al pârâtului fata de fosta sa sotie.

Recursul este nefondat.

Nedemnitatea succesorală este pedeapsa ce consta în decăderea moștenitorului vinovat de o fapta grava fata de cel care lasa moștenirea sau fata de memoria acestuia, din dreptul de a-l moșteni.

Articolul 655 Cod civil prevede limitativ și expres trei cazuri de nedemnitate: 1) atentatul la viata defunctului; 2) acuzatia capitala calomnioasă impotriva celui care lasa moștenirea; 3) nedenunțarea omorului a cărui victima a căzut cel despre a cărui moștenire este vorba.

Cum recurenta-reclamanta a susținut ca, prin comportamentul sau, paratul i-a pricinuit sotiei sale, în timpul căsătoriei, suferințe fizice și morale, ce nu constituie atentat la viata celui care lasa moștenire, neexistand în acest sens o hotărâre de condamnare definitiva, Curtea urmează a retine ca tribunalul a respins apelul, ca nefondat, în mod legal și temeinic, motiv pentru care, în conformitate cu art. 316 raportat la art. 296 Cod procedura civilă, Curtea se va respinge recursul, ca nefondat.

Ca natură juridică, nedemnitatea succesorală este o sancțiune civilă prevăzută de lege, aplicabilă nedemnului culpabil de săvârșirea unor fapte grave față de defunct sau memoria acestuia, prin care îl exclude de la moștenire. De aici decurg următoarele consecințe:

a) fiind o sancțiune civilă, textele de lege ce reglementează nedemnitatea sunt de strictă interpretare și imperative. Ea se aplică numai în materia moștenirii legale, unde legea o prevede, incluzând și rezerva succesorală, și numai în cazurile expres menționate în lege, ea nu poate fi extinsă la alte situații nereglementate în lege;

b) nedemnitatea operează de drept, cel care lasă moștenirea neputând înlătura efectele ei prin iertarea nedemnului pentru fapta sa. Ulterior comiterii faptei, cel care lasă moștenirea putea totuși să-l gratifice pe nedemn (evident, în limitele și potrivit regulilor prevăzute pentru liberalități). În

general, nedemnitatea – care desființează numai vocația succesorală legală – nu influențează eficacitatea liberalităților prin acte între vii sau pentru cauză de moarte făcute în favoarea nedemnului de către cel care lasă moștenirea, aceste liberalități fiind guvernate de reguli proprii (de exemplu, revocarea donațiilor în condițiile art.829-831 C.civ.; revocarea voluntară sau judecătorească a legalelor potrivit art.920-923, 930 C.civ.). Bineînțeles, dacă fapta săvârșită reprezintă o cauză comună prevăzută pentru toate cele trei ipoteze (de exemplu, tentativa de omor), ea poate justifica atât desființarea calității de moștenitor legal al nedemnului cât și revocarea judecătorească a donației și/sau legatului făcut în favoarea lui înainte de săvârșirea faptei, pentru fiecare în condițiile prevăzute de lege. De exemplu, în caz de litigiu, instanța numai constată nedemnitatea care a operat in puterea legii și pronunță revocarea donației pentru ingratitudine dacă a fost cerută în termenul de un an prevăzut de lege; acțiunea în revocarea donafiei poate fi intentată numai împotriva donatarului, autor al faptei, în schimb constatarea nedemnității poate fi cerută și împotriva moștenitorilor nedemnului (prin retransmitere) care dețin bunurile defunctului; constatarea nedemnității poate fi cerută de creditori pe calea acțiunii oblice (subrogatorii), în schimb, în materia revocării donației pentru ingratitudine art.974 C.civ. este inaplicabil.

c) fiind o sancțiune, nedemnitatea se aplică numai în privința autorului faptei, nu și a urmașilor săi, care pot veni în nume propriu la moștenire;

d) nedemnitatea produce doar efecte relative, nedemnul este inlaturat prin lege numai de la moștenirea aceluia față de care a săvârșit faptele prevăzute în art. 655 Cod civil, ea nu se răsfrânge asupra altor moșteniri;

e ) sancțiunea nedemnității fiind prevăzută pentru fapte săvârșite cu vinovăție, moștenitorul trebuie să fi acționat cu discernământ, în lipsa discernământului neputându-se vorbi de vinovăție. Pe de altă parte, fiind vorba de săvârșirea de fapte, iar nu de acte juridice, se vor aplica regulile privitoare la discernământul necesar pentru angajarea răspunderii civile delictuale, și anume, în cazul minoritar sub 14 ani și a persoanelor puse sub interdicție discernământul din momentul săvârșirii faptei trebuie să fie dovedit, iar în cazul persoanelor care au împlinit 14 ani și nu sunt puse sub interdicție judecătorească discernământul se prezumă până la proba contrară. Desigur, în cazul în care nedemnitatea implică o condamnare penală, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din dreptul penal.

3.2. Cazurile de nedemnitate succesorală

Art. 655 Cod civil prevede.trei cazuri de nedemnitate:

A) atentat la viața celui ce lasă moștenirea;

B) acuzația capitală calomnioasă împotriva celui ce lasă moștenirea;

C) nedenunțarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre carui succesiune este vorba.

A. Atentat la viața celui ce lasă moștenirea

Art. 655 pct. 1 Cod civil prevede că este nedemn de a succede si prin urmare este exclus de la succesiune „condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct". Aceasta pentru că, se subliniază în doctrină, „nimeni nu-și poate deschide calea unei moșteniri printr-un asasinat". Cel vinovat de infracțiunea de omor sau tentativă la infracțiunea de omor va fi condamnat pentru fapta savârșită și totodată va fi înlăturat de la moștenirea

persoanei la viata căreia a atentat.

Pentru ca un moștenitor să fie înlăturat de la moștenire datorită acestui caz de nedemnitate, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

» moștenitorul să fi omorât sau să fi pus în executare hotărârea de a omorî pe cel despre a cărui moștenire este vorba (omor sau tentativă de omor). După cum se știe, ambele aceste infracțiuni se săvârșesc cu intenție (directă sau indirectă). Nu se cere ca omorul sau tentativa de omor să fie calificat (de exemplu, cu premeditare) sau deosebit de grav (de exemplu, săvârșit prin cruzimi). Pe de altă parte însă, uciderea din culpă sau loviturile ori vătămările cauzatoare de moarte nu atrag sancțiunea nedemnității întrucât nu sunt săvârșite cu intenția de a omorî pe cel care lasă moștenirea.

» moștenitorul să fi fost condamnat (penal) – în calitate de autor, coautor, instigator sau complice (inclusiv sub forma favorizării) -pentru omor sau tentativă de omor, iar hotărârea penală de condamnare să fi rămas definitivă.

Dacă moștenitorul nu a fost condamnat, el nu va fi nedemn, lipsind condiția "condamnării" prevăzută de art.655 pct.l C.civ.

Astfel dacă:

» a fost achitat (de exemplu, pentru că a fost în legitimă apărare);

» a fost scos de sub urmărire penală, prin ordonanța dată de procuror (de exemplu, pentru iresponsabilitate) ;

» a decedat înainte de condamnare;

» fapta săvârșită a fost amnistiată (amnistie antecondamnatorie);

» sancțiunea penală s-a prescris.

În schimb, nedemnitatea va opera dacă moștenitorul condamnat a fost ulterior amnistiat (amnistie posteondamnatorie), grațiat sau reabilitat, deoarece aceste măsuri de politică penală nu șterg intenția de a ucide, ci numai condamnarea sau executarea pedepsei ori unele efecte secundare ale condamnării (interdicții, incapacități și decăderi).

Având în vedere faptul că în caz de omor sau de atentat la viața celui care lasă moștenirea, săvârșirea faptei rezultă dintr-o hotărâre penală de condamnare, intervenția instanței civile care să pronunțe nedemnitatea apare ca inutilă. Dacă totuși nedemnitatea ar fi contestată în cadrul unei petiții de ereditate, instanța civilă va fi chemată numai să constate că în penal condamnarea a intervenit pentru fapta prevăzută de legea civilă (și nu pentru altă infracțiune, de exemplu, ucidere din culpă) și că deci, în puterea legii, moștenitorul este îndepărtat de la moștenire ca nedemn .

B. Acuzația capitală calomnioasă împotriva defunctului

Nedemnitatea pentru "acuzația capitală calomnioasă" împotriva celui care lasă moștenirea (art.655 pct.2 C.civ.) intervine în cazul în care moștenitorul a făcut un denunț, o plângere sau o mărturisire (deci nu o "acuzație" propriu-zisă care este de atributul procuraturii) capitală (deci pentru fapte care ar fi putut atrage pedeapsa cu moartea), calomnioasă împotriva celui care lasă moștenirea. Caracterul calomnios al faptei trebuie să fie constatat printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare a moștenitorului.

În legătură cu această cauză de nedemnitate se pune întrebarea, dacă ea mai este sau nu aplicabilă, odată ce pedeapsa cu moartea a fost abolită prin Decretul-lege nr.6/1990 și înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață, astfel încât acuzația nu mai poate fi "capitală".

Două soluții posibile se întrevăd:

În prezent, art.655 pct.2 C.civ. devine aplicabil în cazul "acuzației" pentru fapte care sunt sancționate cu pedeapsa închisorii pe viață, pedeapsă care a înlocuit condamnarea la moarte.

Această cauză de nedemnitate a devenit inaplicabilă prin abolirea pedepsei cu moartea, deoarece – prin consacrarea nedemnității pentru "acuzație capitală calomnioasă"-legiuitorul a avut în vedere nu numai și nu atât gravitatea faptelor care formau obiectul acuzației (există și alte fapte foarte grave care niciodată nu au fost sancționate cu pedeapsa capitală), ci intenția calomniatorului de a-și deschide calea spre culegerea unei moșteniri prin provocarea morții "pe căi legale" (iusta mors) , fie ea și rezultatul unei erori judiciare. Însa , în prezent, o asemenea intenție nu mai are suport legal.

C. Nedenunțarea omorului a cărui victimă a fost defunctul Art. 655 pct 3 Cod civil prevede că este nedemn de a succede „moștenitorul major care, având cunoștință de omorul defunctului, nu a denunțat aceasta justiției". Această omisiune este considerată de lege ca un ultraj față de memoria defunctului.

Cazul de nedemnitate enunțat presupune îndeplinirea următoarelor

condiții:

– moștenitorul să fi cunoscut omorul,

– moștenitorul șă fie pe deplin capabil, adică să aibă capacitate de exercițiu deplină; prin urmare, minorii și persoanele puse sub interdicție nu au obligația denunțării omorului a cărui victimă a fost de cujus;

– moștenitorul să nu fi denunțat omorul (legea nu cere însă denunțarea ucigașului);

– nedenunțarea omorului (reticența moștenitorului) să nu fie scuzabilă. Art. 656 Cod civil prevede situațiile în care, datorită raporturilor de rudenie sau de afinitate a moștenitorilor cu ucigașul, nedenunțarea este scuzabilă.

În acest caz, nu se cere o hotărâre penală de condamnare, și obligația de denunțare vizează numai omorul săvârșit cu intenție, nu si pe acela săvârșit fără intenție.

Constatarea nedemnității succesorale

Nedemnitatea succesorală operează de drept în puterea legii.

Art. 655 Cod civil prevede expres că „sunt nedemni de a succede", ceea ce înseamnă excluderea nedemnului de la moștenire.

În caz de litigiu, instanța va verifica dacă sunt realizate condițiile pretinse de lege pentru a opera nedemnitatea, iar dacă se stabilește câ sunt îndeplinite nu pronunță, ci doar constată intervenirea demnității succesorale în virtutea legii1.

Invocarea în instanță și constatarea nedemnității pot avea loc numai după deschiderea succesiunii și numai dacă vocația succesoralăa nedemnului este concretă, utila, el nefiind înlăturat de la succesiune de moștenitorii de grad preferabil, caz în care aceștia vor culege moștenirea fără a invoca nedemnitatea. De exemplu, fiul defunctului, căruia îi revine succesiunea, nu are interes să invoce nedemnitatea unchiului său, fratele defunctului care, chiar dacă nu ar fi nedemn, nu vine la moștenirea defunctului.

Persoanele interesate să invoce nedemnitatea succesorală sunt:

a) comoștenitorii legali, care vor beneficia de dreptul de acrescamânt în ipoteza în care nedemnul este înlăturat de la mostenire;

b) moștenitorii legali de rang subsecvent, care vor culege ei mostenirea in locul nedemnului;

c) donatarii și legatarii care au primit liberalități dincolo de marginea cotitații disponibile, dacă nedemnul este moștenitor rezervatar, interesul lor este de a păstra neatinse liberalitâțile excesive;

d) creditorii persoanelor amintite pot invoca nedemnitatea pe calea actiunii oblice (subrogatorii);

e) statul, când nevrednicul a fost singurul moștenitor.

În practica instanțelor judecătorești s-a ivit problema dacă nevrednicul ar putea invoca propria sa nedemnitate. Doctrina s-a exprimat favorabil, cu argumentul că nedemnitatea operează de drept (ope legis) și nedemnul poate cere instanței constatarea ei.

Efectele nedemnității succesorale

Principalul efect al nedemnității succesorale este excluderea nedemnului de la moștenire, el

devine străin de succesiune, titlul său de moștenitor se desființează retroactiv din momentul deschiderii succesiunii, indiferent de momentul când s-a săvârșit fapta.

Partea de moștenire care i s-ar fi cuvenit nedemnului va reveni comoștenitorilor, ale căror drepturi succesorale au fost diminuate prin prezența lui, sau moștenitorilor subsecvenți, pe care nedemnul i-a înlăturat de la succesiune. Nedemnitatea poate profita și legatarilor sau donatarilor, în cazul în care nedemnul este moștenitor rezervatar și prezența lui ar impune reducțiunea liberalităților excesive făcute de cujus.

Efectele nedemnității se impun a fi examinate sub trei aspecte: în raporturile dintre nedemn și moștenitori, în raporturile dintre nedemn și terți și în raporturile dintre nedemn și urmașii să.

A. Efectele nedemnității succesorale în raporturile dintre nedemn și descendentii defunctului

Fiind lipsit retroactiv de calitatea de moștenitor, din momentul deschiderii succesiunii, nedemnul – dacă între timp a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale – nu mai are nici un temei pentru a le păstra. El va fi obligat să restituie moștenitorilor toate bunurile succesorale primite, în natură, dacă ele există, sau va fi obligat la despăgubiri dacă bunul a pierit (chiar și fortuit sau de forță majoră) ori a fost înstrăinat.

Nedemnul este considerat posesor de rea-credință (în mod justificat deoarece săvârșește întotdeauna cu intenție fapta care atrage nedemnitatea) și este pus de drept în întârziere de la data intrării în folosința bunurilor succesorale.

Nedemnul va restitui nu numai bunurile, dar și fructele naturale, industriale, civile ale bunurilor succesorale, în natură sau valoarea lor pentru cele consumate ori pe care a neglijat să le perceapă. El datorează restituirea lor de la data folosirii bunurilor succesorale, indiferent de data constatării nedemnității.

De asemenea, nedemnul este dator să plătească dobânzi pentru sumele încasate de la debitorii moștenirii în contul moștenirii, chiar din ziua încasării lor și nu de la data chemării sale în

judecată, cum prevede art. 1088 alin. 2 Cod civil, text aplicabil doar raporturilor dintre debitor și creditor, nu însă și nedemnului.

Nedemnul este însă îndreptățit să i se ramburseze sumele sale, cu care a achitat anumite datorii ale moștenirii, și să fie despăgubit pentru cheltuielile necesare și utile efectuate cu bunurile moștenirii în perioada în care le-a avut în posesie, nu însă și pentru cheltuielile voluptuarii.

B. Efectele nedemnității succesorale în raporturile dintre nedemn și terți

Este posibil ca nedemnul, atâta timp cât a stăpânit bunurile moștenirii, să fi încheiat acte juridice privitor la aceste bunuri, acte de conservare, administrare și dispoziție. Dat fiind caracterul personal al sancțiunii nevredniciei, ar trebui ca efectele ei să nu se răsfrângă asupra terților. Legea nu face nici o distincție și, prin urmare nedemnitatea va avea efecte retroactive și față de terțele persoane, desființând, în principiu, actele încheiate de acestea cu nedemnul1.

Rigoarea principiului desființării retroactive a actelor încheiate de nedemn cu terții a fost atenuată prin aplicarea altor principii, prevazute de lege sau recunoscute in literatura de specialitate si aplicate in practica judecatoreasca. Astfel:

» actele de conservare și de administrare a bunurilor moștenirii se mențin deoarece ele profită adevăraților moștenitori și interesul economic general impune ca aceste bunuri să fie conservate și puse în valoare. Totuși nu excludem posibilitatea ca adevărații moștenitori să ceară desființarea lor dacă terțul a fost dc rea-credință și actul se dovedește dăunător;

» plata făcută cu bună-credință de debitor moștenitorului nedemn posesor al creanței este valabilă (art.1097 C.civ.);

» actele de dispoziție (înstrăinare) a bunurilor mobile corporale (inclusiv titlurile la purtător) se mențin în baza art.1909 C.civ., dacă dobânditorul posesor este de bună-credință ;

» în privința actelor de dispoziție (înstrăinare sau constituire de drepturi reale) asupra imobilelor, terțul de bună-credință se va putea apară prin invocarea uzucapiunii de 10-20 de ani, actul încheiat cu moștenitorul nedemn putând servi ca just titlu. Această apărare se dovedește însă, de cele mai multe ori, insuficientă, pentru că nedemnitatea se constată într-un termen mai scurt.

De aceea în literatura de specialitate și în practica judecătorească se admite teoria moștenitorului aparent. Potrivit acestei teorii, actul încheiat cu moștenitorul nedemn se menține dacă este (1) cu titlu particular și (2) cu titlu oneros, iar terțul a fost (3) de bună-credință (se pre-

zumă), el dovedind în plus că a existat (4) o eroare comună (credință obștească) și (5) invincibilă asupra calității de moștenitor a nedemnului (error communis facit ius); aparența în condițiile unei erori obștești este creatoare de drept. în aceste condiții actul rămâne valabil și opozabil moștenitorilor adevărați, dobândirea dreptului de către terț producându-se în momentul încheierii actului și independent de intrarea sa în posesia imobilului sau fie buna-credință ori reaua-credință a moștenitorului aparent (de exemplu, buna sau reaua-credință a copiilor nedemnului care au venit la moștenire prin reprezentarea ascendentului nedemn).

În toate cazurile în care actul se menține, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri moștenitorilor adevărați ca posesor de rea-credință (prețul obținut sau valoarea, dacă aceasta din urmă este mai mare, fructele, precum și orice altă pagubă dovedită). Iar dacă actul va fi desființat cu efect retroactiv, (dc exemplu pentru că nu este cu titlu particular, având ca obiect drepturi succesorale – universalitate sau cotă-parte din universalitate – sau pentru că este cu titlu gratuit – donație – ori pentru că terțul nu reușește să dovedească caracterul obștesc și invincibil al erorii), nedemnul va putea fi acționai de către terț pentru evicțiune (C.civ., art.828 sau art. 1399 ori art. 1337 și urm., după caz).

Aceste reguli se aplică în mod corespunzător și în cazul în care actul a fost încheiat cu terții nu de către nedemn, ci dc către copiii lui care au venit la moștenire prin reprezentare, ulterior constatându-se nedemnitatea celui reprezentat. Considerăm însă că, potrivit regulilor generale (art. 1899 alin.2 C.civ.), copilul nedemnului – fiind și el moștenitor aparent – trebuie să fie prezumat posesor de bună-credință și obligat la restituiri ca atare, cât timp nu se dovedește că a fost de rea-credință, art.657 C.civ. tratându-1 ca posesor de rea-credință numai pe nedemn.

C. Efectele nedemnității succesorale față de copiii nedemnului

Fiind sancțiune civilă, datorită caracterului ei personal, ar trebui ca efectele nedemnității să afecteze numai persoana nevrednicului. Cu toate acestea, nedemnitatea produce anumite efecte asupra copiilor nedemnului, când aceștia ar fi chemați la moștenire prin reprezentare. Două ipoteze sunt posibile:

– când copilul nedemnului este chemat la moștenirea lăsată de cel față de care părintele său a fost declarat nedemn, nevrednicia părintelui nu-l împiedică pe copil să vină, în nume propriu, la moștenirea de la care nedemnul este înlăturat;

– când copilul nedemnului ar fi chemat la moștenire prin reprezentare, el nu poate beneficia de reprezentarea succesorală, pentru că locul nedemnului nu este util, el nu poate fi reprezentat de copiii săi.

Așadar, sanctiunea nedemnitatii produce anumite efecte si fata de el,desi nu e cu nimic vinovat de savarsirea faptei de catre parintele sau. De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului este nedemn, copilul său va putea culege în nume propriu moștenirea lăsată de bunic, întrucât în lipsă de moștenitori de un grad mai apropiat, el este chemat la moștenire fără ajutorul reprezentării și cu înlăturarea de la moștenire a altor rude ale defunctului, care fac parte din clase de moștenitori subsecvente (de exemplu, frații defunctului) sau sunt rude de un grad mai îndepărtat (de exemplu proprii copii, care sunt rude de gradul al III-lea față de de față de defunct). Deci, în acest caz, nedemnitatea nu produce nici un efect asupra drepturilor copiilor nedemnului.

În schimb, dacă defunctul a avut doi copii, dintre care unul nedemn, copiii nedemnului nu vor putea moșteni după bunicul lor (deși tatăl lor -nedemn – nu mai este în viață la deschiderea succesiunii), fiindcă sunt rude de gradul II cu defunctul și vor fi înlăturați de la moștenire de celălalt copil al defunctului, care este rudă de gradul I cu defunctul (principiul proximității gradului de rudenie). Numai cu ajutorul reprezentării succesorale ei ar fi putut veni la moștenire, alături de celălalt copil al defunctului, culegând partea ce s-ar fi cuvenit tatălui lor. Dar, fiindcă ei pot veni la moștenire numai în nume propriu, fără ajutorul reprezentării (art.658 C.civ.), vor suporta consecințele nedemnității părintelui lor.

Dar nedemnitatea poate influența și împărțirea moștenirii in cazul pluralității de moștenitori nedemni și care au un număr inegal de copii. De exemplu, dacă ambii copii ai defunctului sunt nedemni și decedați la data deschiderii succesiunii, iar unul dintre ei a lăsat un copil, celălalt doi copii, moștenirea se va împărți în trei părți egale (principiul egalității) fiindcă ei vin la moștenire în nume propriu și sunt rude din aceeași clasă și de același grad cu defunctul. În schimb, dacă acești copii ar fi putut veni la moștenire prin reprezentare (ceea ce nu este posibil clin cauza nedemnității) împărțirea s-ar fi lacul pe tulpini, unul luând jumătatea ce i s-ar fi cuvenit propriului părinte, iar ceilalți doi, cealaltă jumătate, adică partea părintelui lor.

În sfârșit, cele arătate în privința efectelor nedemnității față de copiii nedemnului sunt valabile nu numai în cazul când nedemnul este descendent al defunctului, dar și în privința copiilor fraților sau surorilor nedemni ai defunctului (art.658 C.civ. nu distinge între cele două ipoteze), care nu pot, nici ei, să beneficieze de reprezentare, din cauza nedemnității părintelui lor (frate cu defunctul), deși este chemată la moștenire clasa a doua de moștenitori legali și reprezentarea este, în principiu, admisă și în cazul descendenților din frați și surori.

3.4. Invocarea nedemnității succesorale

Dată fiind gravitatea faptelor sancționate de lege cu nedemnitatea, ea poate fi invocată de orice persoană interesată care urmează să profite de înlăturarea de la moștenire a nedemnului sau a copiilor săi (care ar urma să vină la moștenire prin reprezentare), cum sunt comoștenitorii legali sau moștenitorii legali subsecvenți ori legatarii sau donatarii, în cazul în care nedemnul ar fi fost un moștenitor rezervatar a cărui prezență putea determina reducțiunea liberalității sau dacă acesta ar fi contestat validitatea dispozițiilor testamentare. Nedemnitatea poate fi invocată, pe calea acțiunii oblice, și de către creditorii acestor persoane, dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal (art.974 C.civ.) pentru că sancțiunea înlăturării de la moștenire a nedemnului intervine ope legis, și – spre deosebire de revocarea donației pentru ingratitudine – nici cel care lasă moștenirea nu putea să-1 ierte pe nedemn. Pentru aceleași motive, ea poate fi invocată și de procuror (art.45 C.pr.civ.) ori de câtre instanța de judecată, din oficiu.

Cât privește invocarea de către nedemn a propriei sale nedemnități, soluția potrivit căreia nu poate primi aplicare principiul nemo audilur propriam turpitudinem turpitudinem allegans s-a ajuns la concluzia ca este admisibilă invocarea nedemnității de către nedemn deoarece aceasta operează de drept, nedemnul referindu-se doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moștenire prin efectul legii.

În toate cazurile nedemnitatea poate fi invocată și constatată de instanță numai după deschiderea moștenirii și numai dacă vocația succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moștenire prin prezența unor moștenitori în rang preferabil (care pot culege moștenirea și fără invocarea nedemnității). Dacă înlăturarea de la moștenire a nedemnului se datorează dispozițiilor testamentare, contestate într-un fel sau altul de nedemn, legatarii pot invoca nedemnitatea, nefiind obligați să apere cu prioritate validitatea acestor dispoziții.

În aceste condiții, nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viață, iar dacă – după deschiderea succesiunii – a intrat în stăpânirea bunurilor succesorale și a decedat înainte de constatarea nedemnității, împotriva moștenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri (moștenitori prin retransmitere), ei neputând dobândi de la nedemn drepturi pe care acesta nu le-a avut datorită efectelor retroactive ale nedemnității. Moștenitorii nedemnului, chiar dacă sunt de bună-credință, nu s-ar putea apăra prin invocarea teoriei moștenitorului aparent, pentru că nu sunt dobânditori cu titlu oneros și cu titlu particular, și nici prin invocarea art. 1909 C.civ. sau a uzucapiunii de 10-20 de ani, deoarece titlul lor este universal pro herede, dobândind în cadrul universalității și obligația de a restitui bunurile succesorale către adevărații moștenitori, iar certificatul de moștenitor nu este titlu de proprietate, confirmând doar calitatea lor de moștenitori.

Numai legatarul cu titlu particular al nedemnului (asupra căruia n-a trecut obligația de restituire) ar putea invoca uzucapiunea de 10-20 de ani sau beneficiul art. 1909 C.civ., însă nu și teoria moștenitorului aparent, el fiind dobânditor cu titlu gratuit. În schimb, subdobânditorii prin acte între vii de la moștenitorii (universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) ai nedemnului se pot apăra împotriva adevăraților moștenitori ca orice terț de bună-credință.

Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moștenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedemnului pentru a-i împiedica să vină la moștenire prin reprezentare.

Seciunea a II-a

Principiile generale ale devoluțiunii succesorale legale și excepțiile de la aceste principii

1. Enunțarea principiilor

Pentru a determina o ordine de preferință între rudele defunctului, toate cu vocație succesorală legală generală, legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă la moșstenire. În acesc scop, legea folosește două criterii tehnico-juridice :

1. clasa sau ordinul, grupând una sau mai multe categorii de rude in cele patru grupe denumite clase sau ordine și a stabilit că ele sunt chemate la moștenire una în lipsa celeilalte, după o scară de preferință; astfel, succesorii din clasa de rang preferabil înlătură de la moștenire pe cei din clasele următoare, chiar dacă aceștia din urmă ar fi rude de grad mai apropiat cu defunctul;

2. gradul de rudenie între moștenitor și defunct, stabilind că înăuntrul aceleiași clase se aplică principiul proximității gradului de rudenie, adică ruda cea mai apropiată în grad înlătură de la moștenire pe cea (sau cele) mai îndepărtate în. grad.

Moștenitorii din aceeași clasă și de grad egal moștenesc în părți egale.

Prin urmare, principiile de bază ale devoluțiunii succesorale legale sunt:

A. Principiul chemări la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali, numit și principiul priorității clasei de moștenitori

Codul civil (art. 659, 669-675) stabilește patru clase de moșteriitori-legali:

a) clasa I, clasa descendenților în linie dreaptă, alcătuită din copii, nepoti, strănepoți ș.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;

b) clasa a II-a clasa (mixtă) a ascendenților privilegiați (părinții defunctului) și colateralilor privilegiați (frații și surorile defunctului și descendenții lor până la gradul al IV-lea inclusiv);

c) clasa a III-a, clasa ascendenților ordinari (bunici, străbunici ș a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad);

d) clasa a IV-a, casa colaterarilor ordinari (unchii și mătușile, verii primari și frații si surorile bunicilor defunctului).

În temeiul acestui principiu, ordinea chemării moștenitorilor legali la succesiune este dată de ordinea claselor de moștenitori. Astfel, sunt chemați în primul rând la succesiune moștenitorii din clasa I -chiar dacă există un singur moștenitor în această clasă – cu excluderea rudelor din clasele subsecvente (II, III, IV), indiferent de gradul lor de rudenie cu defunctul. În lipsa moștenitorilor din clasa I sau dacă ei nu pot (din cauza nedemnității) ori nu vor (fiind renunțători) să vină la moștenire, sunt chemate la succesiune rudele din clasa a ll-a. Moștenitorii din clasa a lll-a sunt chemați la moștenire numai dacă nu există moștenitori în primele două clase sau cei existenți nu pot ori nu vor să vină la moștenire. Rudele din clasa a IV-a vin la succesiune numai în lipsa moștenitorilor din primele trei clase.

În literatura de specialitate s-a făcut remarca, perfect întemeiată, privitor la posibilitatea venirii concomitente la succesiunea legală a rudelor, din două clase diferite, în caz de exheredare prin testament a moștenitorilor rezervatari dintr-o clasă preferată (descendenții și părinții defunctului). În acest caz, ei dobândesc, ca moștenitori legali, rezerva (contrar voinței defunctului), iar restul moștenirii (cotitatea disponibilă) revine moștenitorilor din clasa subsecventă, dacă defunctul nu a dispus altfel prin testament. De exemplu, defunctul lasă un fiu, pe care îl exheredează, și un frate (sau văr primar) fără a dispune prin testament asupra bunurilor sale, fiul va lua rezerva succesorală, iar fratele (sau vărul) restul averii.

Prin excepțiede la principiul priorității clasei de moștenitori, soțul supraviețuitor al defunctului, care nu este rudă cu acesta și nu face parte din nici o clasă, vine la moștenire în concurs cu oricare dintre clase; prin urmare el nu înlătură nici o clasă de moștenitor, dar nici nu este înlăturat de la moștenire de vreuna din clase.

B. Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii dinaceeași clasă

Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiași clase, moștenitorii în grad mai apropiat de defunct înlătură de la succesiune pe moștenitorii mai îndepărtați în grad. De exemplu, copiii defunctului, fiind în gradul I de rudenie cu defunctul, înlătură de la moștenire pe nepoții de fiu, care sunt rude de gradul II cu defunctul sau frații și surorile defunctului înlătură de la moștenire pe nepoții de frate; unchii și mătușile, rude de gradul III cu defunctul, înlătură de la moștenire pe verii primari ai defunctului, rude de gradul IV. Așadar, vocația concretă la moștenire depinde de apropierea gradului de rudenie între moștenitori și defunct.

De la acest principiu, legea prevede două excepții:

– în cadrul clasei a II-a (clasa mixtă a ascendenților privilegiați și colateralilor privilegiați), părinții defunctului (rude de gradul I) nu înlătură de la moștenire pe frații și surorile defunctului și descendenții lor (rude de gradul al-IV lea), ci vin împreună la moștenire dobândind cotele ereditare prevăzute de lege;

– reprezentarea succesorală1 potrivit căreia un moștenitor mai îndepărtat în grad cu defunctul urcă în locul și gradul ascendentului său decedat și culege moștenirea ce s-ar fi cuvenit acestuia.

C. Principiul egalității între rudele din aceeași clasă si de același grad chemate la moștenire

Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moștenire sunt de același grad, ele împart moștenirea pe capete, adică în atâtea părți egale câți moștenitori sunt. De exemplu, dacă la moștenire vin doi veri primari ai defunctului, fiecare va primi jumătate din moștenire.

De la acest principiu, legea prevede două excepții:

în cazul fraților și surorilor din părinți diferiți, când aceștia se

moștenesc între ei deși sunt de grad egal, frații și surorile defunctului atât după mamă, cât și după tată vor lua o parte mai mare decât frații și surorile numai după tată sau numai după mamă, beneficiind de o cotă parte pe ambele linii paternă și maternă, egalitatea se păstrează numai între frații și surorile pe aceeași linie (împărțirea moștenirii pe linii);

-în cazul reprezentării a două sau mai multe persoane decedate la data deschiderii succesiunii, descendenții de același grad ai reprezentatului pot moșteni în părți inegale. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedați, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt trei copii, acești nepoți ai defunctului nu vor moșteni în părți egale, deși sunt de același grad și din aceeași clasă, primul nepot va lua 1/2 din moștenire, cât ar fi luat și ascendentul său dacă ar fi fost în viață, iar ceilalți trei câte 1/6 fiecare, însumat 1/2, cât s-ar fi cuvenit ascendentului lor daca era in viata la deschiderea succesiunii.

2. Reprezentarea succesorală

2.1. Noțiune și utilitate

Reprezentarea succesorală este un beneficiu al legii, în virtutea cariuia un mostenitor mai indepartat în grad- numit reprezentant -urcă în locul, gradul și drepturile ascendentului – numit reprezentat-care este decedat la data deschiderii succesiunii, pentru a culege partea care i s-ar fi cuvenit acestuia din moștenire dacă s-ar fi aflat în viața la deschiderea succesiunii (art. 664-668 Cod civil).

Reprezentarea succesorală este o institutie juridică aparte, care, afaraă de rezonanța comuna a denumirii, nu are nimic de-a face nici cu reprezentarea convențioanlă a mandantului de către mandatarul său, nici cu reprezenatrea legală a minorului sau interzisului judecătoresc de către părinți sau tutori la încheierea actelor juridice. Dacă în cazul reprezentarii convenționale si a incapabililor de către reprezentantii lor legali este vorba de incheierea unor acte juridice de către reprezentanti în numele si pentru ce reprezenati, reprezentarea succesorală nu face decât să confere reprezentantului drepturi succesorale proprii, care, aplicând principiul proximitatii gradului de rudenie între rudele din cadrul aceleiasi clase de moștenitori, nu i-ar fi putut reveni. Utilitatea reprezentării constă în aceea că prin efectele pe care le produce înlătură „urmările nedrepte ale hazardului care comandă

predecesul sau supraviețuirea". De exemplu, dacă defunctul lasă, la decesul său, două fiice și doi nepoți ai unui fiu predecedat. Aceștia din urmă, fără instituția reprezentării succesorale, ar fi înlăturați de la moștenire pentru că sunt în gradul II de rudenie cu defunctul și moștenirea ar fi culeasă de fiicele defunctului, rude do gradul I. Această soluție injustă este înlăturată prin instituția reprezentării succesorale care îngăduie nepoților, în exemplul dat, să urce în locul tatălui lor, predecedat, și să culeagă partea de moștenire (de 1/3) care i s-ar fi cuvenit dacă era în viață la data doschiderii succesiunii.

Art. 664 Cod civil numește reprezentarea greșit ca fiind o „ficțiune a legii". În realitate este un beneficiu al legii prevăzut în favoarea unor anumiți moștenitori. Potrivit spetei, P.A.M., P.A.G., P.C. și P.G. au chemat în judecata pe P.A.G. pentru ca, prin hotărîrea ce se va pronunța, sa se dispună sistarea stării de indiviziune asupra bunurilor succesorale rămase în urma defunctilor P.A., decedat la 5 aprilie 1944, și P.I., decedat la 29 ianuarie 1964.

Prin încheierea din 22 ianuarie 1985, Judecătoria Craiova a admis în principiu acțiunea și a stabilit masa succesorală rămasă de pe urma defunctului P.A, decedat la 5 aprilie 1944, și masa succesorală rămasă în urma defunctului P.I., decedat la 29 ianuarie 1964. S-a stabilit, totodată, calitatea de moștenitori a părților, reținîndu-se ca în cea de-a doua succesiune P.C. vine la moștenire prin reprezentarea autorului predecedat, ca sotie supravietuitoare.

Sentinta a fost confirmată de Tribunalul Județean Dolj, secția civilă, prin decizia civilă nr. 1121 din 2 iulie 1985, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de pîrîtul P.A.G.

Prin recursul extraordinar declarat în cauza, procurorul general critica hotărîrile pronunțate pentru lipsa dovezilor privind acceptarea succesiunii de către toți moștenitorii și gresita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la dreptul de moștenire prin reprezentare.

Recursul extraordinar este întemeiat.

În adevăr, prima instanta, în fata căreia au fost administrate probe cu martori și acte pentru stabilirea masei succesorale și persoanelor care au calitatea de succesori în cauza, nu a fost preocupata de verificarea întrunirii cerințelor impuse de art. 685 și art. 700 din codul civil, referitoare la acceptarea în termen a succesiunilor de către fiecare dintre moștenitori.

De asemenea, ambele instanțe au făcut o gresita aplicare a dispozițiilor legale privitoare la modul de dobîndire a succesiunii prin reprezentare.

Potrivit art. 664-668 din codul civil, dobindirea dreptului de succesiune prin reprezentare – care are ca efect de a pune pe reprezentanți în locul, în gradul și în dreptul reprezentantului – este recunoscuta nelimitat numai în linie directa descendenta iar în linie colaterală numai pentru descendenții fraților și surorilor defunctului.

Fiind de stricta interpretare, reprezentarea – care constituie o excepție și o ficțiune a legii – trebuie marginita în limitele strict prevăzute de lege. Textele citate nerecunoscind soțului supraviețuitor posibilitatea dobîndirii unor drepturi succesorale prin reprezentare, în mod greșit au reținut instanțele calitatea reclamantei P.C. de succesoare a defunctului P.I., prin reprezentarea soțului ei predecedat (fiul defunctului).

Hotărîrile pronunțate fiind – pentru motivele arătate – vadit netemeinice și esențial nelegale, se impune desființarea lor și rejudecarea cauzei, cu acest prilej instanțele urmînd sa se pronunțe și cu privire la modalitatea de atribuire, ori de folosire a terenului pe care se afla construcțiile.

Din cele deja expuse se înțelege că reprezentarea succesorală este o instituție juridică deosebită atât de reprezentarea convențională, prin care mandantul împuternicește pe mandatar să încheie acte juridice în numele și pe seama sa, cât și de reprezentarea legală a persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu.

2.2. Domeniul de aplicare

Potrivit art. 665, 666 si 672 Cod civil., reprezenatarea succesorală este admisă în privința descendenților copiilor defunctului si în privința descendentilor dintre frați. Întrucăt reprezenatarea derogă de la principiile devoluțiunii legale a moștenirii, dispozițiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. Astefel descendentii ordinari sau verii primari nu pot veni la moștenire prin reprezenatarea parinților defunctului, respectiv prin reprezenatrea propriilor părinti (unchii sau mătușile defunctului). Tot astfel, soțul supraviețutior nu poate beneficia de reprezentare pentru a putea moșteni un frate sau parinții ori alte rude ale soțului predecedati nici nu poate fi reprezentat.

2.3. Modul cum operează reprezentarea

Dacă toate condițiile reprezentării sunt îndeplinite, reprezentarea succesorală operează: a) în

toate cazurile și b) nemărginit, adică la infinit (665 Cod civil).

a) Precizarea Codului civil, în sensul că reprezentarea „este admisă în toate cazurile" (art. 665 alin. 2 Cod civil) înseamnă că legiuitorul a dispus că nepoții vor veni la moștenire prin reprezentare atât în situația în care ar exista, alături de ei, și moștenitori de grad mai apropiat cu defunctul (descendenți de gradul I sau frați și surori), cât și atunci când ar veni la moștenire numai nepoți, adică numai moștenitori de același grad. În ultima ipoteză, deși reprezentarea ar părea inutilă, toți moștenitorii fiind de același grad, legiuitorul o impune totuși, pentru ca împărțirea moștenirii să se facă tot pe tulpini, iar nu pe capete, respectându-se părțile pe care le-ar fi avut copiii și frații defunctului dacă ei s-ar fi aflat în viață la deschiderea succesiunii.

b) Reprezentarea este admisa la infinit „nemarginit „ în cadrul clasei I de moștenitori, ceea ce semnifică posibilitatea nu numai pentru moștenitorii de gradul II de a-i putea reprezenta pe cei de gradul I, dar și pentru moștenitorii de gradul III de a-i reprezenta pe cei de gradul IV ș.a.m.d. (art. 665 alin. 1 Cod civil). Pe linie colaterală, reprezentarea este admisă numai pentru nepoții și strănepoții de frate sau soră (clasa a ll-a).

Normele ce reglementează instituția reprezentării succesorale derogă de la principiile devoluțiunii succesorale legale, derogare unanim acceptată privind principiul proximității gradului de rudenie și privită cu ezitări referitor la principiul egalității între rudele de același grad, din aceeași clasă. Datorită caracterului derogator, normele sunt de strictă interpretare și drept urmare, nici o altă persoană decât cele prevăzute în art. 665 și 666 Cod civil nu poate veni la moștenire prin reprezentare.

c) Regulile care cârmuiesc reprezentarea operează de drept, în puterea legii, fără a fi necesară vreo manifestare de voință din partea reprezentantului și au un caracter imperativ, nu pot fi înlăturate sau modificate prin voința defunctului sau a moștenitorilor.

2.4. Condițiile reprezentării

Descendenții copiilor defunctului și descendenții din frații și surorile defunctului pot beneficia de reprezentare numai cu realizarea a două condiții în persoana celui reprezentat și una în persoana reprezentantului.

A. Condiții cerute în persoana celui reprezentat:

a) Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii. „Nu se reprezintă decât persoanele moarte", prevede art. 668 alin. 1 Cod civil. În speta, pentru ca nepotii sa vina la succesiunea bunicilor prin reprezentarea tataliu sau a mamei lor, trebuie ca reprezentantul sa fi fost decedat la data deschiderii mostenirii bunicilor, neavand imoprtanta data dezbaterii succesiunii.

Ca urmare , gresit instantele, au retinut ca paratii , ca nepoti, vin la succesiunea bunicului prin reprezentare, desi tatal acestora incetase din viata ulterior decesului autorului sau; daca tatal paratilor a acceptat succesiunea parintelui sau, el este mostenitor, in numa propriu , iar paratii, ca fii, il mostenesc, de asemenea, tot in nume propriu.

Doctrina explică poziția legală cu aceea că reprezentantul poate urca în locul reprezentatului numai dacă acel loc este vacant, iar cât timpmoștenitorul aflat în grad preferabil trăiește el își ocupă gradul și descendenții săi nu pot veni în locul lui. Din dispozițiile art. 668 alin. 1 Cod civil rezultă următoarele consecințe:

Moștenitorii în viață, chiar dacă au renuntat ori sunt nedemni, nu pot fi reprezentati. De altfel, art. 698 Cod civil precizează ,,eredele renunțător nu poate fi reprezentat niciodată". Nici persoana dispărută nu poate fi reprezentată, ea este prezumată a fi în viață până nu intervine o hotărâre definitivă declarativă de moarte.

Reprezentarea nu poate opera per saltum și omisso medio, reprezentantul trebuie să urce din grad în grad, trecând prin toate gradele intermediare, care trebuie să fie vacante prin deces. Cu alte cuvinte, reprezentantul nu ar putea să sară peste un ascendent aflat în viață, pentru a ajunge la un alt ascendent, decedat, pe care să îl reprezinte, ci trebuie să urce din grad în grad vacant până la gradul cel mai apropiat de defunct, întrunind condițiile reprezentării succesorale pentru fiecare în parte.

b) Locul celui reprezentat nu este suficient să fie vacant, ci trebuie să fie util, adică dacă cel reprezentat s-ar afla în viață să fi putut să-l moștenească pe defunct, deci singurul motiv pentru care nu poate moșteni este acela că nu mai este în viață.

B. Condiții cerute în persoana reprezentantului.

Reprezentantul să îndeplinească toate condițiile necesare pentru a culege moștenirea lăsată de defunct. Pentru ca urmează să-l moșteneasca pe defunct, iar nu pe cel reprezentat, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea, adică să îndeplinească toate condițiile pentru a putea veni la moștenirea legală a defunctului, având nevoie să împrumute, în acest scop, numai locul și gradul mai apropiat al ascendentului său.

Aceste condiții sunt (cu precizările necesare):

a) Să aibă capacitate succesorală. Spre deosebire de cel reprezentat, el nu poate să fie comorient sau persoană decedată în același timp cu defunctul (codecedat)". .

b) Să aibă vocația succesorală generală proprie la moștenirea lăsată tic defunct, fiindcă o persoană care nu ar putea moșteni în nume propriu, nu poate culege moștenirea nici prin reprezentare. Această vocație generală urmează să se transforme în vocație concretă prin reprezentare.

În lumina acestei condiții, se impun două precizări.

Descendenții din frați și surori pot veni la moștenire prin reprezentare numai până la gradul IV inclusiv (strănepot de frate-soră), fiindcă, pe linie colaterală, legea conferă vocație succesorală generală numai până la acest grad.

A doua precizare referitoare la vocația succesorală proprie vizează situația descendenților din adopție, indiferent că este vorba de descendenți în linie directă (adopție făcută de cel care lasă moștenirea ori de descendenții săi) sau de descendenți pe linie colaterală (adopție făcută de colateralii privilegiați ai defunctului).

În materie de adopție, Codul familiei intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a adoptat sistemul dualist reglementând două feluri de adopție, numite adopție cu efecte restrânse (art.75-78) și adopție cu efecte depline (art.79).

În cazul adopției cu efecte restrânse adoptatul și descendenții lui devin rudă numai cu adoptatorul (adoptatorii), nu și cu rudele acestuia (acestora), în schimb, adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinții firești și rudele acestora (cu familia firească).

În cazul adopției cu efectele unei filiații firești (adopție cu efecte depline) adoptatul și descendenții lui devin rudă cu adoptatorul (adoptatorii) și cu rudele acestuia (acestora) ca și un copil firesc, încetând raporturile de rudenie cu părinții firești și rudele acestora (cu familia firească).

Prin Ordonanța de urgență cu privire la regimul juridic al adopției nr.25/1997 (modificată prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea OUG nr.25/1997 cu privire la adopție) s-a consacrat sistemul unitar în materie de adopție (cu efectele depline ale filiației firești); de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției se stabilește filiația între cel care adoptă și copil (se subînțelege și descendenții lui), precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatorului, încetând filiația dintre copil și părinții săi naturali (art. 1), serviciul de stare civilă competent întocmind un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii sunt trecuți ca fiind părinții săi firești (art.21 alin.2). Rezultă că, potrivit noii reglementări, adopția este asimilată filiației și rudeniei firești, deci adopția poate să fie numai cu efecte depline (de la 12 iunie 1997).

În schimb, potrivit principiului neretroactivității legii (art. 1 C.civ.), care a dobândii o valoare constituțională prin art. 15 alin.2 din Constituție, adopțiile încuviințate în trecut cu efecte restrânse nu s-au transformat în adopții cu efecte depline, căci legiuitorul nu a dispus și nici nu putea dispune în acest sens, fiind obligat să nu emită legi cu caracter retroactiv". Rezultă că, în materie succesorală, trebuie să se țină seama, și în viitor, de felul adopției (încuviințată înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 25/1997).

Astfel, având în vedere efectele deosebite ale celor două feluri de adopții, în privința reprezentării se impun următoarele concluzii

În cazul adopției cu efecte depline, adoptatul și descendenții lui pot beneficia de reprezentare ca și copiii din filiația firească, pentru că adoptatul și descendenții săi devin rude nu numai cu adoptatorul, dar și cu rudele acestuia (art.75 și 79 C.fam și art.l OUG nr.25/1997).

În cazul adopției cu efecte restrânse – întrucât adoptatul și descendenții săi devin rudă numai cu adoptatorul (art.75 C.fam.), nu și cu rudele acestuia (art.77 C.fam.) – descendenții adoptatului pot veni la moștenire prin reprezentare numai dacă adopția cu efecte restrânse a fost făcută de de citiux, el având calitatea de adoptator.

Dacă adoptatul cu efecte restrânse și descendenții săi nu pot veni prin reprezentare (și, bineînțeles, nici în nume propriu) la moștenirea lăsată de rudele adoptatorului, ei beneficiază de reprezentare în raport cu rudele din familia firească, pentru că această adopție nu întrerupe legăturile dc rudenie a adoptatului și descendenților săi cu familia firească (a-1.75 alin.2 C.fam.).

În schimb, o asemenea posibilitate nu există în cazul adopției cu efecte depline, fiind că prin efectul acestei adopții încetează orice legătură de rudenie a adoptatului și descendenților săi cu familia firească din care provine. Face excepție ipoteza în care unul dintre soți adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soț, caz în care raporturile de rudenie ale adoptatului și descendenților săi se mențin cu părintele firesc care este soțul adoptatorului și, pe cale de consecință, cu rudele acestui părinte și încetează față de celălalt părinte firesc și rudele acestuia. Deși legea nu prevede expres menținerea raporturilor de rudenie cu rudele părintelui flreic, soț al adoptatorului cu efecte depline, concluzia se impune, întru-cat filiația firească menținută nu poale avea efecte mai restrânse decât adopția cu efecte depline. Or, dacă ambii soți ar avea calitatea dc adoptatori, adoptatul cu efecte depline ar deveni rudă cu rudele amânduror. Pe de altă parte, dacă copilul adoptat cu efecte depline dc soțul unuia dintre părinții săi firești ar păstra legăturile de rudenie numai cu părintele său drese, soț al adoptatorului, nu și cu rudele acestui părinte, ar trebui să se ajunga la concluzia – desigur inadmisibilă – că acest copil adoptat nu pasirează nici legăturile de rudenie cu ceilalți copii firești ai părintelui firesc (și care n-au fost adoptați de către soțul acestuia), deși sunt frați din filiația firească, eventual chiar frați buni (din aceiași părinți).

c) Să nu fie nedemn față de defunct, să nu fi renunțat la moștenirea acestuia și să nu fi fost exheredat de acesta (dacă esle vorba de descendenți din frați-surori).

Deoarece nu este în discuție moștenirea lăsată de cel reprezentat, reprezentantul poate fi nedemn față de acesta (nedemnitatea producând ilrclc relative, numai în raport cu persoana față de care s-a săvârșit fapta), poate să renunțe la moștenirea acestuia (art.668 alin.2 C.civ.) și poate să fie exheredat de acesta. într-un cuvânt, reprezentantul nu trebuie să îndeplinească condițiile necesare pentru a-l moșteni pe cel reprezentat.

Eredele care renunță la moștenire este considerat străin de succesiune, iar partea sa profită coerezilor sau, daca este singurul succesibil din acel grad , succesiunea trece la gradul urmator, eredele renunțător neputând fi reprezentat niciodată.

În speța, reclamantul, in calitate de fiu al defunctului si deci moștenitor de gradul I, renunțând la drepturile sale succesorale, partea sa din moștenire le-a profitat celorlalți moștenitori cu vocație universală, adică soției supraviețuitoare și nu fiului său care era moștenitor de gradul al II- lea, in calitate de nepot al defunctului. În consecință, acțiunea reclamantului, in calitate de reprezentant legal al fiului sau minor, a fost in mod coerct respinsă, deși cu o motivare gresită, așa că recursul său a fost respins cu substituirea motivarii.

2.5. Efectele reprezentării

Potrivit art.667 C.civ. "în toate cazurile în care reprezentarea este admisă, partajul se face pe tulpină.". Aceasta înseamnă că reprezentanții unei persoane, indiferent de numărul lor – deoarece urcă " în locul, în gradul și in dreptul reprezentatului" (art.664 C.civ.) – vor lua din moștenire partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în viață la deschiderea moștenirii; ei nu pot pretinde mai mult, dar nici să fie obligați să ia mai puțin. Deci stabilirea părții de moștenire se face pe tulpină. Aceasta mai înseamnă că, dacă se pune problema reprezentării a două sau mai multe persoane decedate la data deschiderii moștenirii, reprezentanții lor vor împărți moștenirea nu pe capete (în funcție de numărul lor), ci pe tulpini. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedați, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, acești nepoți ai defunctului vor moșteni nu în

părți egale, ci primul nepot va lua 1/ 2 din moștenire, iar ceilalți doi câte 1/4 fiecare, adică tot atât cât ar fi luat și ascendentul lor dacă ar fi fost în viață.

Dacă o tulpină "a produs mai multe ramuri, subdivizia se face iarăși pe tulpină în fiecare ramură" (art.667 C.civ.), partea cuvenită descendenților din aceeași ramură împărțindu-se între ei în mod egal. Dacă, în exemplul precedent, unul dintre nepoți (ramura N3) ar fi și el decedat la data

deschiderii moștenirii, lăsând doi copii (strănepoți fată de defunct), aceștia vor moșteni tot pe tulpini

(subtulpini), adică partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului lor.

În toate cazurile, moștenitorii care beneficiază de reprezentarea legală, indiferent de gradul de rudenie față de defunct, sunt – prin definiție – moștenitori legali.

Deși la materia reprezentării Codul civil nu precizează (art.664 amintind numai de "dreptul reprezentantului"), este evident că moștenitorii prin reprezentare dobândesc nu numai drepturi, dar și obligații, în raport cu vocația succesorală a fiecăruia (art.774 și urm. C.civ.), răspunzând pentru pasivul moștenirii (datorii și sarcini) în limita activului moștenirii (intra vires hereditatis) reprezentantul care a acceptat-o sub beneficiu de inventar, și peste aceste limite (ultra vires hereditatis) reprezentantul care a acceptat-o pur și simplu. În ambele cazuri, indiferent că au acceptat sau au renunțat la moștenirea lăsată de cel reprezentat (art;668 C.civ.).

În legătură cu efectele reprezentării, deși reprezentarea operează de drept și imperativ, reprezentantul nu este obligat să accepte moștenirea (art.686 C.civ.), iar în caz de pluralitate de reprezentanți, fiecare păstrează dreptul de opțiune succesorală, putând accepta pur și simplu sau sub beneficiu de inventar ori renunța la moștenire .

Capitolul II

Reguli speciale aplicabile diferitelor categorii de moștenitori legali

Sectiunea I

Dreptul de mostenire al rudelor defunctului

1. Clasa intai de mostenitori legali: descendentii defunctului

Notiunea de descendenti . Potrivit art.669 C.civil, prin descendenti trebuie sa intelegem copiii defunctului si urmșii lor în linie dreaptă la infinit, fară deosebire de sex si indiferent dacă sunt din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite. Fac parte din clasa descendenților și copiii din afara căsătoriei a căror filiație a fost stabilită potrivit legii (art. 63 Codul familiei).

Clasa descendenților este chemată în primul rând la moștenire înaintea tuturor celorlalte clase, cu excluderere acestora.

Constatarea nulității sau anularea căsătoriei părinților nu are nici o consecință asupra copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie.

În privința adoptaților și urmașilor lor, situația drepturilor lor succesorale diferă după cum adopția este cu efecte depline sau cu efecte restranse.

În cazul adopției cu efectele depline ale filiației firești, adoptatul rupe orice legătură cu părinții săi firești, ca de altfel și cu celelalte rude firești, și nu are nici un drept la moștenirea acestora. Adoptatul are în schimb drepturi la succesiunea adoptatorului și ăarudelor acestuia; aceleași drepturi succesorale aparțin și urmașilor adoptatului.

În cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatul nu rupe raporturile de rudenie cu familia sa firească, va deveni rudă numai cu adoptatorul, nu însă și cu rudele acestuia. Drept urmare, adoptatul din adopția cu efecte restrânse, ca și urmașii lui, va păstra dreptul de succesiune, în calitate de descendent, în privința părinților săi firești. Ca adoptat va avea dreptul să-l moștenească pe adoptator, nu însă și pe rudele acestuia; în schimb va veni la moștenirea rudelor sale firești.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului cu privire la regimul juridicu al adpției nr. 25/1997 (aprobată cu modificări prin Legea nr.87/1998) s-a consacrat sistemul unitar în materie de adopție, păstrând din sistemul dualist al Codului familiei (ce reglementa adopția cu efectele depline ale filiației firești alături de adopția cu efecte restrânse) numai pe cea dintâi, adică adopția cu efectele depline ale filiației firești; așadar, începând cu 12 iunie 1997 (data aplicării O.U.G. nr. 25/1997) se pot încuviința numai adopții cu efecte depline.

Dar, potrivit principiului neretroactivității legii, înscris în art. 15 alin. 2 din Constituție și art. 1 Cod civil, adopțiile cu efecte restrânse, încuviințate anterior, continuă să își producă efectele juridice proprii acestui fel de adopție. Prin urmare, și în materie succesorală, se va avea în vedere pentru viitor felul adopției, deci inclusiv cea cu efecte restrânse.

1.1. Împărțirea moștenirii între descendenți

În cazul în care la moștenire vin doi sau mai mulți descendenți de gradul I (copiii defunctului), cota parte din moștenire care se cuvine fiecăruia se va stabili în mod egal, după numărul lor (pe capete). În același fel se procedează și atunci când vin la moștenire (în nume propriu, descendenți de grad subsecvent (gradul II, III ș.a.m.d.).

Dacă însă descendenții de gradul II și următoarele vin la moștenire prin reprezentare, împărțirea moștenirii se face pe tulpini și subtulpini1, principiul egalității fiind incident numai între ramurile din aceeași tulpină.

În cazul în care descendenții vin singuri la moștenire au dreptul să o culeagă în întregul ei. Dacă vin în concurs cu soțul supraviețuitor, descendenții, indiferent de numărul lor, vor culege 3/4 din moștenire, cota de 1/4 revenind soțului supraviețuitor (potrivit art. 1 lit. a din Legea nr. 319/1944). Mai întâi se stabilește cota ce se cuvine soțului supraviețuitor și diferența se împarte între descendenți, cota lor parte fiind micșorată prin efectul Legii nr. 319/1944.

1.2. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale descendenților

Descendenții sunt moștenitori rezervatari (rezerva este acea parte a moștenirii pe care legea o conferă unor anumite categorii de moștenitori, fără a ține seama de voința defunctului).

Ei sunt moștenitori sezinari (ari. 653 Cod civil). Aceasta înseamnă că ei au posesiunea de drept a moștenirii, intrând în stăpânirea de drept a acesteia fără nici o formalitate și totodată pot exercita acțiunile patrimoniale care aparțineau lui de cujus, chiar din momentul deschiderii moștenirii.

Sezina este un beneficiu pe care legea îl acordă unora dintre moștenitorii legali.

Descendenții pot veni la moștenire in nume propriu sau prin reprezentare (art. 669 Cod civil).

De asemenea, ei sunt chemați la moștenire in ordinea proximității gradului de rudenie cu defunctul, descendentul în grad mai apropiat îl exclude pe cel îngrad mai îndepărtat.

Descendenții sunt obligati sa raporteze donatiile, adică să aducă la masa succesorala bunurile pe care le-au primit cu titlu de donație de la cel ce lasă moștenirea (art. 751 Cod civil).

2. Clasa Adoua de mostenitori : ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati

Moștenitorii care alcătuiesc clasa a ll-a.

În ipoteza în care defunctul nu are descendenți sau, dacă există, ei nu pot, fiind nedemni ori exheredați (când culeg numai rezerva) sau nu vor să vină la moștenire (renunțând la ea), legea cheamă la moștenire clasa următoare, adică clasa a ll-a.

Ea este formată din două categorii de rude, chemate împreună la moștenire, ceea ce atrage denumirea ei de clasă mixtă, și cuprinde:

– ascendenții privilegiați, adică părinții defunctului;

– colateralii privilegiați, adică frații și surorile defunctului și descendenții acestora până la gradul IV inclusiv (nepoții și strănepoțiide frate și soră).

Poartă denumirea de ascendenți privilegiați și colaterali privilegiați pentru că sunt preferați celorlalți ascendenți (bunici, străbunici ș.a.m.d.) și colaterali (unchi, mătuși, veri primari), care sunt ordinari și fac parte din clase subsecvente de moșteni.

2.1. Ascendenții privilegiați

Ascendenții privilegiați sunt părinții defunctului, tatăl și mama, din căsătorie, din afara căsătoriei si din adopție . Se includ în această categorie:

– tatăl și mama din căsătoria cărora s-a născut cel despre a cărui moștenire este vorba (art. 670-671 Cod civil);

– mama din afara căsătoriei (art. 678 Cod civil);

– tatăl din afara căsătoriei, cu filiația stabilită conform legii;

-adoptatorii din adopția cu efecte depline; ei îi înlătură pe părinții firești ai adoptatului de la moștenirea acestuia;

-adoptatorii din adopția cu efecte restrânse; ei vor veni la succesiunea adoptatului alături de părinții firești ai adoptatului.

În literatura de specialitate a suscitat o controversă problema vocației succesorale a tatălui din afara căsătoriei și a adoptatorului din adopția cu efecte restrânse, față de absența unui text de lege care să le consacre o chemare la succesiunea copilului, respectiv adoptatului.

Deși vocația succesorală tatălui din afara căsătoriei nu este, in terminis, consacrată de Codul civil sau alte acte normative și cu toate că vocația succesorală legală – în principiu – trebuie să se sprijine pe o dispoziție expresă a legii, totuși, în prezent, nimeni nu o mai pune la îndoială, deoarece recunoașterea vocației succesorale legale a tatălui din afara căsătoriei este reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil și tatăl său prin stabilirea filiației, de principiul egalității între sexe și de principiul reciprocității vocației succesorale legale, precum și de art.106 Codul familiei care o consacră indirect atunci când prevede – fără a distinge între filiația din căsătorie sau din afara ei – că "părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului în afară de dreptul dc moștenire și la întreținere".

Totuși, posibilitatea unei rezerve pentru ipoteza în care stabilirea filiației din afara căsătoriei, se face prin recunoaștere, nu este exclusă; dacă se dovedește ca această recunoaștere – contrar finalității prevăzute de lege -s-a făcut în scopul exclusiv, dovedit ca atare, de a crea tatălui din afara ăsătoriei vocație succesorală la moștenirea copilului recunoscut, recunoașterea este lovită de nulitate.

Problema vocației succesorale a părinților firești în cazul adopției. În cazul adopției cu efecte depline, părinții firești ai celui adoptat, indiferent că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocație succesorală la moștenirea lăsată de cel adoptat, fiindcă încetează raporturile dc rudenie dintre ei. Face excepție ipoteza în care unul dintre soți adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soț, caz în care raporturile de rudenie se mențin cu părintele firesc

care este soțul adoptatorului și care deci păstrează vocația succesorală la moștenirea copilului (nu și celălalt părinte firesc).

În schimb, în cazul adopției cu efecte restrânse, indiferent dacă adoptatorul este sau nu soțul unuia dintre părinții firești, vocația succesorală a ambilor părinți firești se menține, întrucât această adopție nu întrerupe legăturile de rudenie ale adoptatului cu părinții firești.

Vocația succesorală a adoptatorulu. Deoarece în cazul adopției cu efecte depline adoptatul devine rudă cu adoptatorul (și rudele acestuia), ca și un copil firesc, iar raporturile cu părinții și alte rude firești încetează, nimeni nu a pus la îndoială vocația succesorală a adoptatorului la moștenirea lăsată dc cel adoptat.

S-a contestat însă, de către unii autori, vocația succesorală a adoptatorului în cazul adopției cu efecte restrânse, mai ales pentru faptul că, în acest caz, raporturile adoptatului cu familia firească (părinți și alte rude) nu încetează, iar adopția se face exclusiv în interesul celui adoptat.

În opinia majoritatii autorilor, adoptatorul are vocație succesorală la moștenirea lăsată de adoptat și în cazul adopției cu efecte restrânse, căci în privința raporturilor de rudenie dintre el (nu și rudele sale) și adoptat nu există deosebire între cele două feluri de adopție. Pe de altă parte, legea admițând coexistența celor două rudenii ( din adoptie si filiatie fireasca) ,reconoaste implicit si compatibilitatea efectelor lor sub raportul dreptului la mostenire, așa cum recunioașterea si dreptul la intreținere atât adoptatorului cât si părinților firești (art. 86. Cod. Fam.). În sfârtșit, această soluție este reclamata de principiul reciprocității vocației sccesorale legale si nu contravine intereselor adoptatului , dreptul la moștenire al adoptatorului realizându-se la moarte lui.

Împărțirea moștenirii între ascendenții privilegiați și între ei și colateralii privilegiați

În ce privește întinderea drepturilor succesorale ale ascendenților privilegiați, acestea diferă după cum ei vin la moștenire singuri sau în concurs cu colateralii privilegiați.

a) În cazul în care ascendenții privilegiați vin singuri la moștenire pentru ca nu existcolateralprivilegiați și soț supraviețuitor ori aceștia nu pot (fiind exheredați – soțul poate fi exheredăt numai pentru cotitatea disponibilă – sau nedemni) ori nu vor să moștenească, ascendenții privilegiați au dreptul la întreaga succesiune, împărțind-o în mod egal, în raport de numărul lor, conform principiului egalității între rude din aceeași clasă și de același grad, chemate la moștenire.

În acest sens art. 670 alin. 2 Cod civil dispune „ascendenții de orice grad moștenesc părți egale". Adoptatorul (sau adoptatorii) din adopția cu efecte restrânse vine la moștenire alături de părinții firești, caz în care moștenirea se va împărți între ei in mod egal, în raport de numărul lor (2, 3 sau 4).

b) Dacă ascendenții privilegiați vin la succesiune în concurs cu colateralii privilegiați, întinderea dreptului lor diferă după cum vin la moștenire ambii părinți sau numai unul dintre ei:

-dacă există un singur părinte în concurs cu frații și surorile defunctului sau cu descendenții acestora, partea părintelui este de 1/4 din moștenire, 3/4 revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor;

– dacă există ambii părinți în concurs cu frații și surorile defunctului sau descendenții acestora, dreptul lor (al ambilor părinți) este de 1/2 din moștenire (câte 1/4 fiecare), cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiați, de asemenea indiferent de numărul for (art. 671-673 Cod civil).

Aceeași cotă de 1/2 din moștenire revine părinților firești împreună cu adoptatorii, în cazul adopției cu efecte restrânse, cotă ce va fi egal divizată între părinți și adoptatori în funcție de numărul lor, cealaltă cotă de 1/2 aparține colateralilor privilegiați.

În toate situațiile, concursul părinților firești cu adoptatorii din adopția cu efecte restrânse va afecta nu cota colateralilor privilegiat (de 1/2 sau 3/4) care rămâne neschimbată, ci partea succesorală a părinților, iar „părinții firești și adoptatorul vor culege împreună, în părți egale, porțiunea ce se cuvine părinților.

c) În ipoteza în care, alături de clasa a ll-a de moștenitori vine la succesiune și soțul supraviețuitor al defunctului, mai întai se stabileste ce se cuvine acestuia, iar restul se împarte între moștenitorii din clasa a II-a, după regulile arătate anterior.

Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale ascendenților privilegiați

Acestea sunt: ascendenții privilegiați sunt moștenitori rezervatari:

– ascendenții privilegiați sunt moștenitori sezinari;

– ascendenții privilegiați culeg succesiunea numai in nume propriu, nu și prin reprezentare;

– ascendenții privilegiați nu au obligația de a raporta donațiile.

2.2.Colateralii privilegiați

Colateralii privilegiați sunt frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora până ia gradu IV de rudenie cu defunctul inclusiv (nepoții și strănepoții de frate și soră), indiferent dacă frații sau surorile sunt din căsătorie, din afara ei ori din adopție, în acest din urmă caz numai dacă adopția este cu efecte depline. Sunt colaterali privilegiați atât frații (surorile) buni (născuți din aceiași părinți), cât și frații (surorile) care au comun un părinte, adică frații consângeni, născuți din același tată, dar mame diferite și frați uterini, născuți din aceeași mamă, dar tați diferiți.

Împărțirea moștenirii între colateralii privilegiați

Frații și surorile, fiind rude de grad egal (gradul II), vor împărți moștenirea între ei în părți egale, adică pe capete, dacă frații și surorile provin din aceeași căsătorie sau au același tată și aceeași mamă, funcționând principiul egalității între moștenitorii de grad egal, prevăzut în art. 674 Cod civil.

Același principiu operează și între descendenții din frați și surori, având același tată și aceeași mamă, dacă vin la moștenire în nume propriu. Când vin la moștenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de același grad (toți nepoți sau toți strănepoți de frate – soră), împărțirea se face pe tulpini.și subtulpini.

În cazul în care frații și surorile defunctului nu există sau nu pot ori nu vor să moștenească, averea succesorală revine descendenților din frați și surori, cu aplicarea principiului proximității gradului de rudenie, iar între descendenții de același grad, toți nepoți sau toți strănepoți de frați sau surori, își are aplicabilitate regula conform căreia rudele de grad egal moștenesc în părți egale. Nepoții de frate sau soră înlătură de la moștenire pe strănepoții de frate sau soră, fiind în grad de rudenie mai apropiat de defunct.

Împărțirea pe linii

Este o modalitate de împărțire a moștenirii preluată din Codul civil francez, menită să înlocuiască așa-numitul privilegiu „al dublei legături", cunoscut în vechiul drept românesc, în virtutea căruia frații buni înlăturau de la moștenire pe cei uterini și consanguini.

Instituția „despicăturii", adică a împărțirii pe linii a moștenirii, va primi aplicare în situația în care sunt chemați la moștenire, în calitate de colaterali privilegiați, frații și surorile defunctului care provin din părinți diferiți ori descendenții acestora.

Potrivit art. 674 Cod civil – care consacră împărțirea pe linii -frații și surorile-defancțului pot fi:

-frati ( surori) buni (drepti, primari, germani), adică frați cu defunctul și după mamă și după tată, indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline făcută de ambii părinți adoptatori.

– frați (surori) consangvini sau consângeni, adică frați cu defunctul numai după tată, provenind din căsătorii diferite, din afara căsătoriei ori din adopția cu efecte depline făcută numai de tată;

– frați (surori) uterini, adică frați cu defunctul numai după mamă, indiferent că provin din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline făcută numai de mamă.

Dacă vin la moștenire frați (surori) numai din aceeași categorie, de exemplu toți sunt frați (surori) uterini sau toți sunt frați (surori) consanguini cu defunctul, drepturile lor succesorale vor fi egale, moștenirea se va împărți pe capete, potrivit regulii generale.

Împărțirea pe linii, ca regulă specifică, se aplică situației în care frații și surorile) din categorii diferite (două sau trei categorii) vin împreună la moștenirea fratelui sau surorii decedate, indiferent că vin sau nu în concurs cu ascendenții privilegiați.

Modalitatea de împărțire pe linii, potrivit art. 674 Cod civil, este următoarea: moștenirea sau partea din moștenire ce se cuvine colateralilor privilegiați se împarte în două părți egale, care se vor

atribui una liniei paterne (dimidia paternis) și cealaltă liniei materne (dimidia maternis). Frații și surorile consanguini vin la partea cuvenită liniei paterne, iar cei uterini la partea ce revine liniei materne. Frații buni însă iau parte la împărțire în ambele linii; ei au dreptul la o parte mai mare din moștenire, câte o cotă parte corespunzătoare din ambele linii (privilegiul dublei legături), prin derogare de la principiul egalității între moștenitorii din aceeași clasă și de același grad; acest principiu se aplică numai înăuntrul liniilor.

Cu toate că art. 674 Cod civil care reglementează împărțirea pe linii, vizează numai ipoteza în care colateralii privilegiati vin în concurs cu ascendenții privilegiați și numai dacă frații si surorile sunt din „căsătorii diferite”, ea se aplică, deopotrivă, si atunci cand la mostenire vin numai colateralii privilegiati si acestia sut de diferite categorii, indiferent dacă din cauza unor căsătorii diferite sau din cauza filiatiei din afara căsătoriei ori din cauza adoptiei cu efecte depline facute de unul dintre soți înainte de deschiderea moștenirii. De asemenea, cu toate ca textul nu prevede expres, împartirea pe linii se aplica si decendenților din frați sau surori, indiferent ca ei vin la moștenire prin reprezentare sau în nume propriu. Fiind singura norma ce cârmuiește împărțirea moștenirii între frații si surorile care nu sunt din aceiasi parinți, ea cosntituie dreptul comun în materie.

Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiați

Colateralii privilegiați nu sunt nici moștenitori rezervatari, nici moștenitori sezinari. Ei pot fi chemați la moștenire în nume propriu, dar și prin reprezentare, când condițiile legale cerute sunt îndeplinite.

3. Clasa ascendenților ordinari (clasa a lll-a)

Când nu există moștenitori ai defunctului în primele două clase sau când cei existenți nu pot (fiind nedemni sau exheredați) ori nu vor să vină la moștenire (renunțând la ea), sunt chemați de lege la moștenire ascendenții săi ordinari, adică ceilalți ascendenți în afară de părinți, și anume bunicii, străbunicii ș.a.m.d. defunctului, fără limită în grad. Nu are importanță dacă ei sunt după tată sau după mamă. Ascendenții ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline. Dacă cel ce lasă moștenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenții lui ordinari se vor recruta dintre rudele sale firești.

3.1. Împărțirea moștenirii între ascendenții ordinari

În cazul în care ascendenții ordinari sunt de același grad, le revin părți egale din succesiune, potrivit principiului egalității, În caz contrar, va funcționa regula proximității gradului de rudenie, bunica înlătură de la moștenire pe străbunică ș.a.m.d.

Dacă ascendenții ordinari vin la moștenire în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului, se atribuie mai întâi cotă ce se cuvine acestuia1 și restul de moștenire se împarte ascendenților ordinari.

3.2. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale ascendenților ordinari

Ascendenții ordinari nu sunt moștenitori rezervatari, nu au beneficiul reprezentării, deci pot veni la succesiune numai în nume propriu. Ei sunt însă moștenitori sezinari, fiind rude în linie dreaptă, cu defunctul.

4. Clasa colateralilor ordinari (clasa a IV-a)

În lipsa moștenitorilor din primele trei clase care fie nu există, fie nu pot moșteni (fiind nedemni sau exheredați) sau nu vor să moștenească (renunțând la ea), vor fi chemați de lege la succesiune colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale defunctului până la gradul IV inclusiv, altele decât frații și surorile ori descendenții acestora. Astfel, în clasa a IV-a de moștenitori se includ unchii, mătușile, copiii acestora, adică verii primari, precum și frații – surorile oricăruia dintre bunicii defunctului.

Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara ei sau – la adopția cu efecte depline – din rudenia civilă rezultată din adopție.

În cazul adopției cu efecte restrânse, colateralii ordinari ai defunctului adoptat sunt cei rezultați din rudenia firească. Astefel, chiar dacă nu defunctul a fost cel adoptat cu efecte restrânse, adopția fiind făcută de o rudă a sa pe linie ascendentă sau colaterala, cel adoptat si descendentii săi

nu vor avea vocatie succesorală la moștenirea lăsată de defunct.

Împărțirea moștenirii între colateralii ordinari

Dacă sunt colateralii de același grad (de exemplu toți unchi sau mătuși), moștenirea se

împarte în părți egale, prin aplicarea principiului egalității. în caz contrar, va funcționa regula proximității gradului de rudenie, unchiul înlătură de la moștenire pe vărul primar.

Dacă împreună cu colateralii ordinari este chemat la moștenire și soțul supraviețuitor al defunctului, se stabilește întâi cota ce revine acestuia, 3/4, restul de 1/4 se împarte între colateralii ordinari, conform regulilor.

Sectiunea a II-a

Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor

Noțiuni generale

Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor sunt reglementate in prezent de Legea nr. 319 din 10 iunie 1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, care a abrogat implicit dispozițiile art. 679, 681-684 Cod civil. În baza acestei legi, soțul supraviețuitor este chemat la moștenire alături (sau în concurs, cum prevede legea) cu rudele defunctului, iar în lipsa acestora culege întreaga moștenire.

Până la adoptarea Legii nr. 319/1944, situația soțului supraviețuitor era defavorabilă acestuia. El venea la succesiunea lăsată de defunctul soț numai în lipsa oricărei rude de grad succesibil a defunctului (iar succesibilitatea era până la gradul al doisprezecelea colateral, limitarea la gradul IV inclusiv s-a produs abia prin Legea din 28 iulie 1921). Potrivit Codului civil, în mod excepțional, văduva săracă avea un drept de uzufruct viager asupra unei cote din moștenire când venea la succesiune in concurs cu descendenții defunctului și un drept de moștenire în deplină proprietate asupra cotei de 1/4 din moștenire atunci când venea în concurs cu alte rude ale defunctului.

Legea nr. 319/1944 a adus o îmbunătățire a situației succesorale a soțului supraviețuitor, prin recunoașterea dreptului la moștenire în deplină proprietate asupra unei cote-părți din moștenire în concurs cu toate clasele de moștenitori legali, inclusiv prin recunoașterea în aceleași condiții, a dreptului la rezerva succesorală, precum și a unui drept special de moștenire asupra mobilelor și obiectelor gospodăriei casnice și a darurilor de nuntă și a dreptului temporar de abitație asupra casei locuite de soți în timpul căsătoriei.

1.1. Condițiile cerute soțului supraviețuitor pentru a putea moșteni

Pentru a avea dreptul la moștenire soțul supraviețuitor trebuie să îndeplinească, în afara condițiilor generale ale dreptului la moștenirea legală, o condiție specială (în locul rudeniei cu defunctul): să aibă calitatea de soț la data deschiderii moștenirii. Dacă soțul supraviețuitor a avut această calitate la data deschiderii succesiunii, nu are importanță durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soțului supraviețuitor, dacă au avut sau nu copii ori dacă conviețuiau la data deschiderii moștenirii sau erau atunci despărțiți în fapt, indiferent din vina căruia dintre soți. Așa cum domiciliul separat al soților nu influențează raporturile patrimoniale dintre soți în timpul vieții, nu poate influența nici dreptul la moștenire al soțului

supraviețuitor după moartea unuia dintre ei. În schimb, conviețuirea a două persoane de sex diferit (concubinajul), oricât de durabilă ar fi fost, nu conferă vocație succesorală legală concubinului supraviețuitor.

Întrucât calitatea de soț se poate pierde prin divorț sau prin constatarea nulității ori prin anularea căsătoriei, au fost facute, în această privință, unele precizări.

În caz de divorț căsătoria este desfăcută, potrivit art.39 alin.l din C.fam. (astfel cum a fost modificat prin art.VIU pct.3 din Legea nr.59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 și a Legii nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de conturi) din ziua când hotărârea judecătorească prin care a fost pronunțată a rămas irevocabilă. Până la această dată calitatea de soț se păstrează, chiar dacă moartea a intervenit în cursul procesului, eventual chiar după pronunțarea divorțului, dar înainte ca hotărârea să fi devenit irevocabilă. În această situație efectele divorțului nu se mai produc, căsătoria încetând prin moarte, soțul supraviețuitor urmând să moștenească. Soluția dreptului la moștenire se impune

întrucât art. 39 alin.l din C.fam., are caracter imperativ. Pe de altă parte, se justifică prin aceea că, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, nu se cunoaște soarta raportului juridic litigios dintre soți dedus judecății; poate interveni împăcarea părților în cursul procesului, admiterea sau respingerea acțiunii, atacarea cu apel și cu recurs a hotărârii pronunțate înainte de a fi rămas definitivă și irevocabilă etc. După rămânerea irevocabilă a hotărârii fostul soț al defunctului, evident, nu mai are calitatea să moștenească.

Dispozițiile Codului familiei privind opozabilitatea față de terți a efectelor patrimoniale ale divorțului, de regulă, nu influențează pierderea calității de moștenitor al fostului soț. De altfel, terții (între ei, în primul rând, moștenitorii, care în prezența soțului supraviețuitor, ar fi suportat concursul lui sau ar fi fost înlăturați de către el de la moștenirea bunurilor gospodăriei casnice și a darurilor de nuntă) nici nu ar avea interesul să invoce menținere acestei calități.

Nu este exclusa însă posibilitatea – aspect nesemnalat în literatura de specialitate – ca terțul de bună-credință, care nu a avut cunoștință de divorț și care a contractat cu fostul soț înainte de efectuarea mențiunii despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie, să invoce inopozabilitatea efectelor patrimoniale ale divorțului. De exemplu, moartea unuia dintre foștii soți intervine a doua zi după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, iar terțul de bună-credință cumpără de la fostul soț rămas în viață, pe care îl consideră moștenitor în calitate de soț supraviețuitor, un autoturism sau chiar un imobil înainte de efectuarea mențiunii pe marginea actului de căsătorie. În locul mijloacelor de părare la îndemâna oricărui posesor de bună-credință (cum ar fi art.1909 C.civ. sau uzucapiunea de 10-20 de ani ori teoria moștenitorului aparent), el ar putea invoca inopozabilitatea efectelor divorțului în baza art.39 alin.2 C.familiei, textul nefăcând nici o distincție în această privință, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere dehemus.

În caz de nulitate absolută sau relativă, căsătoria se desființează cu efect retroactiv, astfel încât problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, chiar dacă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre soți.

Calitatea de soț pe care soțul supraviețuitor o avusese la data deschiderii succesiunii se desființează cu efect retroactiv.

În mod excepțional, art.23 din Codul familiei, care consacră instituția căsătoriei putative, prevede că "soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează, până la data când hotărârea instanței judecătorești rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă". Drept urmare, dacă decesul unuia dintre soți s-a produs înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de declarare sau de pronunțare a nulității, iar soțul supraviețuitor a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, el va putea veni la moștenire, fiind că păstrează calitatea de soț pe care a avut-o la deschiderea succesiunii. în schimb. dacă soțul supraviețuitor nu a fost de bună-credință, nu va moșteni, pierzând calitatea de soț cu efecte retroactive. Este, singura excepție prevăzută de lege de la principiul reciprocității vocației succesorale legale.

Dacă moartea unuia dintre soți intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de desființare a căsătoriei, nici unul dintre soți, fie și de bună-credință, nu va mai putea moșteni, neavând calitatea dc soț; în materie de moștenire căsătoria putativă produce efecte numai pe perioada de la încheierea căsătoriei și până la rămânerea definitivă a hotărârii de desființare a ei (de declarare a nulității sau anularea ei).

1.2. Corelația dintre drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor și comunitatea de bunuri a soților

Regimul patrimonial al soților prevăzut în art. 30-35 Codul familiei este cel al comunității de bunuri, care aparțin în codevălmășie ambilor soți. O dată cu decesul unuia dintre soți, comunitatea de bunuri încetează și trebuie determinată partea cuvenită soțului defunct din patrimoniul comun care urmează să intre în masa lui succesorală. Soțul supraviețuitor va obține partea ce i se cuvine din patrimoniul comunitar în calitate de codevălmaș, adică titular al unei părți din această comunitate, iar nu în calitate de moștenitor.

Determinarea cotei din masa comunitară pentru fiecare dintre soți se realizează în funcție de aportul lor real la dobândirea bunurilor în ansamblul lor, nu asupra fiecărui bun sau categorii de bunuri în parte.

Așadar, masa succesorală a soțului decedat va cuprinde două

categorii de bunuri:

a) bunurile sale proprii, inclusiv partea sa din proprietatea comună pe cote părți cu alte persoane sau chiar cu soțul supraviețuitor și

b) partea aparținând defunctului din comunitatea de bunuri reglementată de art. 30-35 Codul familiei.

Enumerarea drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor

Asupra masei succesorale determinate , respectiv asupra unor bunuri din aceasta masa, Legea nr. 319/1944 recunoaște soțului supraviețuitor următoarele categorii de drepturi:

1. un drept de moștenire în concurs cu toate clasele de moștenitori sau în lipsa rudelor din cele patru clase de moștenitori, drept prevăzut în art. 1;

2. un drept de moștenire special asupra mobilelor și obiectelor;

aparținând gospodăriei casnice, precum și asupra darurilor de nuntă (art. 5);

3. un drept temporar de abitatie asupra casei de locui (art. 4);

2. Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în concurs cu clasele de moștenitori sau în lipsa rudelor din cele patru clase de moștenitori

2.1 Câtimea drepturilor succesorale cuvenite soțului supraviețuitor

Soțul supraviețuitor nu face parte din nici o clasă de moștenitori, dar este chemat la succesiune în concurs cu fiecare dintre clasele de moștenitori legali ai defunctului. În consecință, el nu este înlăturat de la moștenire și nici nu înlătură de la moștenire rudele defunctului, indiferent de clasa din care ele fac parte.

Cota ereditară ce revine soțului supraviețuitor variază în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs. Art. 1 din Legea nr. 319/1944 stabilește în favoarea soțului supraviețuitor următoarele cote părți din masa succesorală:

a) în concurs cu clasa descendenților defunctului (clasa I) soțul supraviețuitor are dreptul la 1/4 din moștenire, indiferent de numărul descendenților; In speta, la 11 septembrie 1978, B.E. și B.F. au chemat în judecata pe B.L. pentru stabilirea masei succesorale rămase de la B.I. nascuta M., incetata din viata la 16 iulie 1969 și constatarea calității de moștenitori legali a lor, în calitate de fii și a pârâtului, în calitate de soț supraviețuitor, precum și a cotelor fiecăreia.

Judecătoria Toplita, prin sentinta civilă nr. 1374 din 25 octombrie 1978, a admis acțiunea, a constatat masa succesorală, calitatea de moștenitori legali a părților și a stabilit cotele acestora în sensul precizat în hotărâre.

Tribunalul județean Harghita, prin decizia civilă nr. 622 din 6 decembrie 1978, a respins recursul declarat de parat.

Procurorul general a declarat recurs extraordinar impotriva ambelor hotărâri, considerând ca greșit instanțele au reținut ca paratul, ca soț supraviețuitor, are drepturi exclusive asupra cotei de proprietate ce a aparținut defunctei B.I. din mobilele și obiectele gospodăriei casnice.

Critica este intemeiata.

Din dispozițiile <LLNK 11944 319 10 202 5 28>art. 5 al Legii nr. 319/1944 din 10 iunie privitoare la dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, rezulta ca în cazul în care soțul supraviețuitor vine la succesiune în concurs cu ascendenți sau colaterali va moșteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele și obiectele gospodăriei casnice, precum și darurile de nunta.

Deci, în celelalte situații, și anume când vine la succesiune cu descendenți, soțul supraviețuitor nu mai are un drept exclusiv de moștenire asupra mobilelor, obiectelor gospodăriei casnice și darurilor de nunta.

Astfel fiind, greșit instanțele au reținut, în speta, ca paratul, în calitate de soț supraviețuitor, mosteneste numai el drepturile defunctei B.I. asupra mobilelor și obiectelor gospodăriei casnice precizate în hotărârea judecătoriei. Deoarece paratul vine la succesiune în concurs cu descendenții, urma sa se constate ca drepturile succesorale sunt de 5/8 pentru fiecare reclamant și de 2/8 pentru parat din toate bunurile succesorale, inclusiv mobilele și obiectele gospodăriei casnice.

În speta, hotărârile fiind vadit netemeinice și pronunțate cu încălcarea esențială a legii în limita arătată, urmează sa se admită recursul extraordinar și sa se modifice aceste hotărâri stabilind drepturile de moștenire ale părților asupra mobilelor și obiectelor gospodăriei casnice în cotele sus-menționate.

b) in concurs cu clasa mixtă a ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați sunt posibile două situații;

– în concurs cu ascendenții privilegiați (părinții defunctului)

împreună cu colateralii privilegiați (frații, surorile defunctului și descendenții acestora), soțul supraviețuitor are dreptul la l/3 din moștenire, indiferent de numărul ascendenților privilegiați sau colateralilor privilegiați;

– în concurs numai cu ascendenții privilegiați (indiferent de numărul lor) sau numai cu colateralii privilegiați ori descendenții acestora (de asemenea indiferent de numărul lor), soțul supraviețuitor are dreptul la 1/2 din moștenire.

c) în concurs cu clasa ascendenților ordinari (bunici, străbunici ș.a.m.d.l) soțul supraviețuitor are dreptul la 3/4 din moștenire;

d) în concurs cu clasa colateralilor ordinari (unchi mătuși, veri primari și alte rude colaterale până la gradul IV inclusiv), soțul supraviețuitor are dreptul tot la 3/4 din moștenire;

e) când soțul supraviețuitor este chemat singur la moștenire, pentru că nu există moștenitori în cele patru clase de moștenitori sau, deși există, ei au renunțat ori au fost nedemni sau exheredați, soțul supraviețuitor culege întreaga moștenire.

Pentru determinarea cotei succesorale a soțului supraviețuitor se vor avea în vedere numai moștenitorii împreună cu care el „vine la moștenire", deci care moștenesc efectiv, neluând în calcul nedemnii, renunțâtorii sau nerezervatarii exheredați. De exemplu, când defunctul lasă un descendent și soțul supraviețuitor, consecința nedemnității sau renunțăriila moștenire a descendentului atrage culegerea întregii succesiuni de către soțul supraviețuitor.

2.2. Imputarea cotei soțului supraviețuitor asupra masei succesorale și micșorarea, in mod corespunzător, a părților cuvenite litlitror celorlalți moștenitori.

Cota-parte din moștenire recunoscută soțului supraviețuitor prin Legea nr.319/1944, fără modificarea expresă a dispozițiilor din Codul civil, modifică (micșorează) implicit, dar inevitabil, părțile cuvenite rudelor defunctului cu care vine în concurs. Astfel. în prezența soțului zsupraviețuitor, descendenții defunctului împart între ei, în părți egale sau pe tulpini, nu "moștenirea" (întreagă) vizată de Codul civil (art.669), ci numai 3/4 din moștenire, adică ceea ce rămâne după defalcarca cotei cuvenite soțului supraviețuitor (1/4 potrivit art.l lit.a din Legea nr. 319/1944). În caz contrar ar trebui admis că legea a dispus de cinci pătrimi, deși masa succesorală nu are decât patru pătrimi. Tot astfel, dacă soțul supraviețuitor concurează cu rudele din clasa a IlI-a sau a IV-a de moștenitori legali, el culege 3/4 din moștenire (art.l lit.d), iar aceștia numai 1/4, în locul "succesiunii" vizate de Codul civil (art.670). Aceeași soluție se admite și în ipoteza în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu moștenitori din clasa a Il-a, dar numai cu ascendenții privilegiați, respectiv numai cu colateralii privilegiați. În aceste cazuri el moștenește o cotă de 1/2 (art.l lit.c), iar ascendenții privilegiați sau colateralii privilegiați moștenesc cealaltă jumătate, în loc de moștenirea întreagă vizată de Codul civil (art.670-672). Rezultă, prin urmare, că partea soțului supraviețuitor, prevăzută de Legea nr.319/1944, se impută asupra masei succesorale, micșorând părțile ce se cuvin celorlalți moștenitori cu care concurează. In speta, pentru corecta împărțire a bunurilor defunctului, atunci când copiii săi sau descendenții lor vin în concurs cu soțul supraviețuitor din a doua căsătorie căruia i s-au făcut liberalilăți de către defunct, este necesar să se stabilească în primul rând care sunt rezervele succesorale ale copiilor și soțului supraviețuitor, întrucât pentru restul bunurilor defunctul putea să dispună fie în favoarea copiilor, fie în favoarea soțului sau a oricărei alte persoane.

Limitarea ce se aduce acestui drept al defunctului este prevăzută numai în cazul liberalităților făcute soțului dintr-o căsătorie subsecventă, care nu va putea primi sub formă de donație sau legat de la sotul care a decedat decât o parte egală cu partea legitimă a copilului care a luat cel mai puțin și fără ca, în nici un caz, donația să treacă peste sfertul bunurilor.

Aceasta constituie o cotitate disponibilă specială, care se include insa in cotitatea disponibilă ordinară, fără a se putea cumula una cu ili.i și fără a se putea atinge rezervele legale, caz în care liberalitățile Iri buie reduse până la limita rezervelor legale.

In cazul când cotitatea disponibilă specială este mai mică decât utitalea disponibilă ordinară, iar defunctul nu a făcut nici o liberalii, ite pentru această diferență, ea urmează a fi împărțită potrivit preve-i ulor din art. 1 al Legii nr. 319/1944.

Anumite îndoieli s-au exprimat – solicitându-sc și intervenția legiuitorului – numai pentru cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu ascendenții privilegiați împreună cu colateralii privilegiați (art.l lit.b). Pentru acest caz s-a preconizat soluția după care pătrimea cuvenită fiecărui părinte, precum și treimea cuvenită soțului supraviețuitor să se calculeze asupra întregii moșteniri (deci 1/4+1/3=7/12, respectiv 1/2+ 1/3=5/6). iar colateralii privilegiați să se mulțumească cu restul moștenirii (5/12 dacă există un singur părinte, și 1/6 dacă există mai mulți. Aceasta înseamnă că porțiunea cuvenită soțului supraviețuitor s-ar imputa numai asupra părții cuvenite colateralilor privilegiați, lăsând neatinsă cota-partc cuvenită părinților (ca și cum aceștia ar concura numai cu colateralii privilegiați).

În realitate, în toate cazurile, mai întâi trebuie să se atribuie soțului supraviețuitor cota ce i se cuvine potrivit Legii nr.3 19/1944, iar cotele prevăzute de Codul civil în favoarea celorlalți moștenitori – modificate implicit prin această lege -să se calculeze asupra restului rămas din moștenire. Rezultă că și în cazul dublului concurs al ascendenților și colateralilor privilegiați cu soțul supraviețuitor, cota de 1/4 respectiv de 1/2 ce se cuvine părților în concurs cu colateralii privilegiați, trebuie să se raporteze la 2/3 din moștenire (1/4 din 2/3 = 1/6, iar 1/2 din 2/3 = 1/3), tot așa cum cota de 3/4, respectiv de 1/2 cuvenite colateralilor privilegiați trebuie să se raporteze tot la fracțiunea de 2/3 din moștenire (3/4 din 2/3 = 1/2, iar 1/2 din 2/3 = 1/3), și nu asupra întregii moșteniri.

În felul acesta se respectă proporția voită de legiuitor (art.671 și 673 din C.civ.) în raporturile dintre ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați (1/4 la 3/4 sau 1/2 la 1/2, după cum există un singur părinte sau mai mulți părinți). Pe de altă parte, nu s-ar putea admite că prin efectul Legii nr.319/1944 s-a micșorat cota colateralilor privilegiați (de la 3/4 = 9/12, la 5/12, respectiv de la 1/2 la 1/6), rămânând nemodificate cotele prevăzute pentru părinți (1/4, respectiv 1/2 din moștenire). O dată ce legiuitorul a recunoscut dreptul succesoral al soțului supraviețuitor în concurs cu toate clasele de moștenitori legali, este logic și echitabil ca acest drept să afecteze în egală măsură și partea succesorală a ascendenților privilegiați care vin la moștenire, în cadrul celei de-a doua clase de moștenitori legali, împreună cu colateralii privilegiați, așa cum afectează partea tuturor celorlalți moștenitori cu care soțul supraviețuitor concurează, inclusiv a ascendenților privilegiați ori colateralilor privilegiați atunci când nu vin împreună la moștenire.

De aceea, în toate lucrările de specialitate (cu excepția unui autor și a soluțiilor adoptate de unele notariate și instanțe judecătorești") se consideră că partea soțului supraviețuitor se imputa asupra moștenirii și, în consecință, micșorează părțile ce se cuvin celorlalți moștenitori fără a se admite vreo excepție – cu nimic justificată – privitor la ipoteza dublului concurs al soțului supraviețuitor cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați. După cum a decis instanța supremă pentru această din urmă ipoteză, încă din 1960, "mai întâi" soțul supraviețuitor trebuie "să-și primească partea sa de moștenire, conform art.l lit.b din Legea nr.319/1944, iar apoi ceea ce a rămas după deducerea părții sale, să fie împărțit între mama, frații și surorile defunctei, potrivit art. 673 C.civ.".

2.3. Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor

Ele se deduc din prevederile Legii nr. 319/1944:

a ) soțul supraviețuitor este moștenitor rezervațar pentru 1/2 din cotele de moștenire prevăzute in art. 1, calitate de rezervatar menționată în art. 2 din lege;

b) când vine în concurs cu descendenții defunctului – dar numai atunci – soțul supraviețuitor este obligat la raportul donațiilor, adică este obligat să înapoieze moștenirii toate donațiile pe care le-a primit de la soțul decedat anterior morții acestuia, potrivit art. 3 din lege. După o opinie, exprimată în literatura de specialitate, va trebui să raporteze și datoriile pe care soțul supraviețuitor le avea față de defunct;

c) soțul supraviețuitor nu este moștenitor sezinar, el va trebui să ceara trimiterea în posesiune asupra bunurilor din moștenire, solicitând notarului public eliberarea certificatului de moștenitor (act

în baza căruia moștenitorii nesezinari sunt puși în posesiune);

– soțul supraviețuitor vine la moștenire în nume propriu, nu și prin reprezentare succesorală.

3. Dreptul special al soțului supraviețuitor asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice și asupra darurilor de nuntă

Potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944, soțul supraviețuitor, dacă vine la moștenire în concurs cu moștenitorii din clasele II – IV „va moșteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă".

Rațiunea instituirii de către legiuitor a acestui drept succesoral special (numit și accesoriu) a fost determinată de necesitatea de a-i asigura soțului supraviețuitor o continuitate a condițiilor de trai din gospodărie, prin recunoașterea dreptului de a păstra unele bunuri pe care le-a folosit împreună cu soțul decedat.

Pentru ca soțul supraviețuitor să culeagă bunurile prevăzute în art. 5 din Legea nr. 319/1944, peste partea lui succesorală, se cer a fi îndeplinite cumulativ două condiții:

1. Soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții soțului decedat

El va dobândi aceste bunuri în totalitate, peste cota lui succesorală, numai în cazul în care vine în concurs cu clasele II-IV de moștenitori, respectiv cu ascendenții și colateralii soțului decedat.

Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire chiar și cu un singur descendent al defunctului, bunurile prevăzute în art. 5 din Legea nr 319/1944 se includ în masa succesorală și se împart în același regim ca restul bunurilor din moștenire (1/4 soțul supraviețuitor și 3/4 descendentul).

În concurs cu ceilalți moștenitori legali, și anume cu cei din clasele II, III, IV, aceste bunuri se cuvin soțului supraviețuitor în întregime și exclusiv, în baza art. 5 din Legea nr. 319/1944, urmând ca restul bunurilor din succesiune (casă, terenuri, autoturism etc.) să fie împărțite între soțul supraviețuitor și ascendenții sau colateralii defunctului, potrivit cotelor din art. 1 din aceeași lege. Așadar, chemat la moștenire în concurs cu clasele II, III și IV de moștenitori, soțul supraviețuitor va culege bunurile din gospodăria casnică și darurile de nuntă peste partea sa succesorală ordinară prevăzută de art. 1 din Legea nr. 319/1944, urmând ca numai restul bunurilor (imobile, autoturismul, bijuteriile, bani dacă există) să se împartă între soțul supraviețuitor și ascendenții și rudele colaterale.

S-a remarcat în literatura de specialitate că pentru ascendenți și colaterali aceste bunuri nu fac parte din masa succesorală, îndepărtarea lor de la moștenire având caracterul unei exheredări legale; ei vor avea un drept de moștenire doar asupra restului de bunuri rămase în masa succesorală.

2. Soțul decedat să nu fi dispus de întreaga sa parte din aceste bunuri (adică de totalitatea părții lui) prin donații sau legate.

Dacă a dispus numai în parte, de exemplu de un bun singular, soțul supraviețuitor va culege restul bunurilor din această categorie cu înlăturarea moștenitorilor din clasele ll-IV.

Actele de liberalitate făcute de defunct asupra părții sale din bunurile prevăzute în art. 5 din Legea nr. 319/1944, în favoarea unui terț sau a altor moștenitori, sunt valabile, soțuluui supraviețuitor nefiind rezervatar în privința acestor bunuri. Dar, fiind rezervatarîn privința dreptului de moștenire ordinar, prevăzut în art. 1 din Legea nr. 319/ 1944, bunurile din art. 5 vizate de actele de liberalitate, ca de altfel toate bunurile donate sau testate, se vor cuprinde în masa de calcul pentru stabilirea rezervei soțului supraviețuitor (și a părinților, dacă este cazul) și vor servi la întregirea rezervei.

3. În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soților supraviețuitori asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice urmează a se face în funcție de afectațiunea lor concretă folosinței comune în cadrul gospodăriei casnice. Prin urmare, soțul supraviețuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege, dacă este cazul, bunurile din această categorie pe care le-au folosit în cadrul gospodăriei comune cu defunctul, iar soțul supraviețuitor de bună-credință din căsătoria nulă, dar putativă, va culege și el pe cele din gospodăria comună cu defunctul, fără a se lua în considerare valoarea bunurilor în cauză.

3.1. Noțiunea de mobile și obiecte aparținând gospodăriei casnice

Conținutul concret al acestor noțiuni a fost precizat in literatura de specialiteate si in practica judecătorească, intrucăt legea,nu definește aceasta noțiune.

Prin mobile si obiecte aparținănd gospodăriei casnice se ințeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinței soților și obiecte care prin natura lor destinate a servi in cadrul godpodăriei casnice și care au fost afectate , in concret, folosinței comune a soților, corespunzător nivelului al soțolor chair dacă nu satisfac o necesitate ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soților. Daca asemenea bunuri au fot aduse in gospodaria casnica si au fost folosite de soti ca atare, nu interesează proveniența bunurilor.

Sunt excluse din categoria bunurilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 319/1944 acele bunuri care prin natura lor nu se folosesc în gospodăria casnică propriu-zisă, precum autoturismul, motocicleta, pianul. De asemenea, nu intră în categoria „mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice bunurile care servesc la exercitarea profesiei, obiectele de artă, de lux sau cu o valoare peste cea uzuală, ori bunuri de natura celor din art. 5, dar procurate în scop de investiție sau pentru a fi donate, precum și bunurile aparținând gospodăriei țărănești (animale de muncă, unelte agricole). Bunurile la care se referă art. 5 și asupra cărora soțul supraviețuitor are un drept special nu sunt toate bunurile din gospodăria casnică, ci numai partea ce s-ar cuveni soțului decedat din astfel de bunuri comune, precum și bunurile proprii ale defunctului din această categorie, dacă au fost aduse în gospodăria comună și folosite efectiv ca atare.

În aplicarea corectă a legii, bunurile gospodariei casnice se atribuie, la partaj, sotului supravietuitor, peste partea sa succesorala, cand nu exista descendenti.

Tribunalul judetului Galati, prin decizia nr. 561/1982, admitand recursul declarat de reclamanta, a modificat in parte sentinta judecatoarei, in sesnul ca a obligat pe aceasta sa plateasca paratei , drept sulta, suma de 29.747 de lei, reprezentand cota acesteia din imobil, plus cotele cumparate de la ceilalti coindivizionari.

Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 5 din Legea nr. 319/1944, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice formează obiectul unui legat prezumat, stabilit de lege în favoarea soțului supraviețuitor.

În aplicarea acestui text, trebuie înțeles că ceea ce s-a avut în taiere de legiuitor a fost atribuirea, în beneficiul soțului supravic-|uitor, peste partea sa succesorală, a acelor bunuri care, prin natura sau aleetația lor, au caracterul de bunuri casnice.

În determinarea concretă a calității la care se referă textul citat, trebuie luate în considerare fie natura intrinsecă a bunurilor aflate în gospodărie, fie afectația dată acestor bunuri.

Astfel fiind și făcând aplicarea în speță a principiilor care se deduc din textul citat, instanțele aveau obligația ca, în virtutea rolului activ, să verifice și să stabilească pe bază de probe, dacă o casă din lemn, 3 butoaie și o mașină dc curățat porumb fac sau nu parte din categoria bunurilor la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944.

Incluzând în masa succesorală bunurile mai sus enumerate, fără să fi lămurit natura lor juridică, ambele instanțe au pronunțat hotărâri vădit netemeinice și cu încălcarea esențială a legii.

În consecință, recursul extraordinar fiind fondat, a fost admis, s-au casat hotărârile criticate și s-a trimis dosarul, spre rejudecare, la aceeași judecătorie.

3.2. Natura juridică a dreptului special de moștenire al soțului supraviețuitor

Concepția asupra naturii juridice a dreptului special la moștenire a soțului supraviețuitor a evoluat în timp. Astfel, inițial, s-a considerat că soțul supraviețuitor culege bunurile prevăzute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 în temeiul unui legat cu titlu particular prezumat, argumentându-se că legea ar prezuma că defunctul a voit să lase soțului supraviețuitor acest folos patrimonial peste partea succesorală legală.

În această concepție, ca legat, dreptul special al soțului supraviețuitor trebuie supus regimului liberalităților testamentare. Prin urmare, dacă soțul supraviețuitor vine în concurs cu părinții defunctului, care sunt moștenitori rezervatari, are dreptul la bunurile în discuție doar în limita cotității disponibile, legatul prezumat fiind supus reducțiunii în măsura încălcării rezervei. De asemenea, soțul supraviețuitor ar putea opta diferit în privința dreptului de moștenire legală conferit de art. 1 din Legea nr. 319/1944 față de dreptul special conferit de art.5 din aceeași lege, acceptându-l pe unul și renunțând la celălalt.

Odată cu adoptarea deciziei de îndrumare nr. 12/1968 a Plenului Tribunalului Suprem, s-a impus însă o altă concepție, astăzi unanim acceptată în practica judiciară și în doctrină, conform căreia dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor este un drept de moștenire legală cu destinație specială, in această optică, dacă defunctul nu a dispus în mod expres altfel, bunurile prevăzute la art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin în totalitate soțului supraviețuitor, chiar dacă sunt singurele bunuri lăsate de de cujus, neputând servi la complinirea rezervei părinților defunctului. Tot astfel, fiind vorba de un drept de moștenire legală, soțul supraviețuitor nu poate opta diferit în legătură cu drepturile sale care derivă din art. 1 din Legea nr. 319/1944 față de cele care derivă din art. 5 din aceeași lege. Așadar, ori acceptă moștenirea, și atunci îi revin ambele categorii de drepturi, ori renunță la moștenire, și atunci nu poate primi nici una din cele două categorii de drepturi.

3.3. Darurile de nuntă

Prin daruri de nuntă se înțeleg, în principiu, darurile făcute soților la celebrarea căsătoriei, fie făcute ambilor în comun, fie unuia sau altuia dintre ei, inclusiv darul făcut de un soț celuilalt soț și indiferent dacă bunurile dăruite au fost sau nu afectate folosinței comune a soților.

Prevederile art. 5 din Legea nr. 319/1944, acordând soțului supraviețuitor dreptul special de moștenire privitor la bunurile menționate în text, se referă la „darurile de nuntă", fără ca această sintagmă să aibă conținutul cuprins în definiția enunțată. Darurile de nuntă constituie partea (indiviză) cuvenită soțului decedat din darurile de nuntă făcute în comunambilor soți.

Regimul juridic al mobilelor și obiectelor gospodăriei casnice, se aplică și referitor la darurile de nuntă, dispozițiile art. 5 din Legea nr. 319/1944, reglementând dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor, menționează darurile de nuntă alături de bunurile gospodăriei casnice, fără a stabili reguli derogatorii pentru cele dintâi.

4. Dreptul temporar de abitație al soțului supraviețuitor

4.1. Noțiune și condiții.

Potrivit art.4 din Legea nr.319/1944, soțul supraviețuitor are, din momentul deschiderii moștenirii, în afară de celelalte drepturi succesorale și indiferent de moștenitorii cu care vine în

concurs, un drept de abitație asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moștenire și el nu are o altă locuință proprie. In speta, prin decizia civilă nr. 1088 din 25 septembrie 2001 pronunțată în dosar nr. 3228/2001 Tribunalul Arad a respins apelul declarat de parata T.A. impotriva sentinței civile nr. 381 din 24 iunie 2001 pronunțată de Judecătoria Ineu în dosar nr. 324/2001.

Astfel, tribunalul a confirmat soluția primei instanțe, prin care a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții O.G. și O.E. impotriva paratei T.A. și s-a dispus evacuarea paratei din imobil, pentru lipsa de titlu.

Instanta de fond a reținut ca reclamanții au devenit proprietarii imobilului în urma sistării stării de indiviziune, iar parata ocupa imobilul fără nici un titlu.

Impotriva sentinței primei instanțe parata a declarat apel, invocand în favoarea sa un drept de abitație, drept conferit de Legea319/1944 <LLNK 11944 319 10 201 0 18Lf, precum și un drept de retenție, datorită faptului ca reclamanții nu au achitat sulta stabilită prin hotărârea de ieșire din indiviziune.

Tribunalul a apreciat ca apelul este neîntemeiat, retinand ca în cauza nu sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea319/1944 <LLNK 11944 319 10 202 4 29>aaaaa, deoarece a trecut mai mult de un an de la ieșirea din indiviziune.

Recursul declarat de parata a fost apreciat ca neîntemeiat. Astfel, sentinta civilă nr. 273 din 6 aprilie 2000 prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune a fost pusă în executare, iar în dosarul executional nr. 362 s-a făcut compensarea conform art. 1144 C. civ, rămânând ca reclamanții sa mai achite paratei suma de 1.918.459 lei.

În ce privește dreptul de abitație invocat de parata recurenta, Curtea a reținut ca dispozițiile art. 4 din Legea319/1944 <LLNK 11944 319 10 202 4 29> nu sunt incidente în speta, deoarece a trecut mai mult de un an de la momentul iesirii din indiviziune, în condițiile în care dreptul de abitație este consacrat în favoarea soțului supraviețuitor numai timp de un an, socotit din momentul iesirii din indiviziune și condiționat de lipsa unei alte locuințe. Or, parata locuiește efectiv în alt imobil și mai deține o cota parte de X dintr-un alt imobil.

În consecinta, Curtea a apreciat ca nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., retinand ca atât prima instanta, cat și tribunalul au interpretat corect dispozițiile <LLNK 11944 319 10 202 4 29> art. 4 din Legea319/1944.

Prin urmare, în locul dreptului de folosință de care se bucură unul dintre soți în locuința proprietatea (exclusivă sau comună) a celuilalt, soțul upraviețuitor dobândește – din momentul deschiderii moștenirii -un drept de abitație, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) la data deschiderii moștenirii a locuit (se subînțelege statornic, deci să fi avut domiciliul) în casa (apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitație;

b) nu are altă locuință proprie;

c) casa face parte din moștenire – în total sau în parte – fiind proprietatea exclusivă sau comună (împreună cu soțul supraviețuitor sau cu altul) a defunctului;

d) nu devine prin moștenire proprietarul exclusiv al locuinței. în acest din urmă caz (de exemplu, soțul supraviețuitor este moștenitorul unic al proprietarului exclusiv) el nu poate fi titular al dreptului de abitație, căci proprietarul nu poate avea un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului care îi aparține cu titlu de proprietate exclusivă (neminem res sita servit). Dacă este numai comoștenitor împreună cu alții, dreptul de abitație îi va permite să folosească locuința potrivit necesităților, iar nu numai în raport de cota-parte din dreptul de proprietate dobândit prin moștenire ;

e) defunctul nu a dispus altfel; el putea înlătura dreptul de abitație, ca drept de moștenire legală, fiindcă soțul supraviețuitor nu este rezervatar decât în raport de drepturile succesorale prevăzute de art.l din Legea nr.319/1944.

4.2. Caracterele juridice ale dreptului temporar de abitație al soțului supraviețuitor

Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor se caracterizează prin următoarele:

a) Este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra locuinței și are ca obiect casa de locuit;

b) Este un drept temporar, durează până la ieșirea din indiviziune sau până la recăsătorirea soțului supraviețuitor, dar cel puțin un an de la deschiderea succesiunii;

c) Este un drept strict personal, deci inalienabil, neputand fi cedat sau grevat in favoarea altei persoane. Spre deosebire de abitația de drept comun (art.572 C. civ.), soțul supraviețuitor nu poate inchiria partea din casa pe care nu o locuieste; dimpotrivă, comoștenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitație , în cazul când locuința nu-i va fi necesară în întregime (art.4 alin.2-3 din Legea 319/1944). Mai mult decât atât, ei au dreptul să procure soțului supraviețuitor locuința în altă parte, în caz de neîntelegere dintre (art.4 alin.4-5). Fiind personal si inalienabil, dreptul de abitație este si insesizabil, creditorii titularului dreptului neavand dreptul să-l urmarească.

d) Este conferit de lege soțului supraviețuitor cu titlu gratuit, el nu datorează chirie moștenitorului care a dobândit proprietate asupra casei, scutire care durează pe timpul cât se bucură de acest drept.

4.3. Corelația dintre dreptul de abitație și legislația locativa.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, legislația locativă specială nu a desființat dreptul de abitație, nici pe cel de drept comun și, cu atât mai puțin, pe cel reglementat dc Legea nr.319/1944.

Legislația locativă va primi aplicare în privința dreptului dc folosință locativă a soțului supraviețuitor numai dacă soții au avut calitatea de chiriași. în acest caz, după moartea unuia dintre soți, soțul supraviețuitor va continua să folosească locuința în temeiul raporturilor dc locațiune, iar dacă soțul decedat a fost titularul contractului de închiriere, soțul supraviețuitor va putea invoca beneficiul contractului (continuarea raporturilor de închiriere) în condițiile art. 27 din Legea locuinței nr.l 14/1996 (republicată în 1997).

Prin urmate, soțul supraviețuitor va continua folosința locuinței în baza dreptului de abitație numai dacă aceasta a fost proprietatea exclusivă sau proprietatea comună (pe cotc-părți sau în devălmășie) a defunctului; în toate cazurile, dreptul de abitație va servi ca temei al folosinței numai în limitele cotei-părți de proprietate dobândite prin moștenire de către comoștenitori. De exemplu, dacă garsoniera a fost proprietatea comună a soților, soțul supraviețuitor o va folosi în continuare, în parte în baza dreptului dc proprietate (cota-parte din devălmășie și cota-parte moștenită) și în parte – corespunzător cotei dobândite prin moștenire de către alți moștenitori – în temeiul dreptului de abitație. După încetarea dreptului de abitație, soțul supraviețuitor va continua folosința în calitate

de proprietar – dacă prin împărțeală locuința a căzut în lotul său – sau de coproprietar, dacă nu s-a făcut împărțeală și dreptul de abitație a încetat înainte de împărțeală (prin recăsătorire), plătind chirie

dacă folosește mai mult decât cota sa parte din dreptul de proprietate asupra locuinței.

Dacă soțul supraviețuitor, la încetarea dreptului de abitație, nu va avea calitatea de proprietar sau coproprietar, fiindcă nu a avut și nici nu a dobândit prin moștenire această calitate, proprietatea exclusivă a defunctuluifiind dobândită numai de comoștenitori sau fiind că la partaj locuința a căzut în lotul acestora, el va putea fi evacuat în condițiile dreptului comun.

Sectiunea a III-a

Drepturile statului asupra moștenirii vacante

1. Precizări prealabile

Art. 680 Cod civil, modificat prin Decretul nr. 73/1954, dispune: „în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului". In speta, certificatul de vacanta succesorala face dovada ca intr-o atare situatie mostenirea a trecut, de la deschiderea ei , in proprietatea statului potrivit art.26 din Decretul nr. 40/1953 si se elibereaza la cererea organului financiar.

In speta, cum nu s-a emis un asemnea reclamantului prin care a chemat in juecata primaria respectiva si circumscriptia financiara pentru impartirea bunurilor comune a fost in mod corect respinsa, solutie confirmata in recurs.

Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în lipsa oricăror moștenitori. El poate trece însă numai parțial, in cazul în care există moștenitori cu vocație succesorală concretă, utilă doar la o parte a succesiunii, cum sunt moștenitorii rezervatari exheredați de cotitatea disponibilă care vor culege cota succesorală ce corespunde rezervei, iar restul averii succesorale, constând în cotitatea disponibilă, revine statului, așadar poate coexisța deptul succesoral al statului cu dreptul moștenitorilor legali. De asemenea, el mai poate coexista, în lipsa moștenitorilor legali, cu drepturile legatarilor, când defunctul a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul său.

2. Natura juridică a dreptului statului asupra moștenirii vacante

Referitor la natura juridica a dreptului statului asupra mostenirii vacante, in literatura de specialitate s-au exprimat doua teorii: teoria dreptului legal de mostenire si teoria dreptului de suveranitate.

Teoria dreptului legal de moștenire, conform careia, statul este un succesor ca oricare altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de moștenitor (iure hereditatis). Instanța supremă s-a pronunțat în acest sens, statuând că „în cazul succesiunii vacante statul are calitatea de moștenitor potrivit art. 652 C. civ.".

Intr-adevăr, art. 652 alin. 2 C. civ. pare a consacra teoria statului moștenitor, prevăzând că „în lipsă de soț (care în concepția inițială a Codului civil venea la moștenire numai dacă defunctul nu lăsa rude în grad succesibil, statul devine moștenitor".

Această concepție este consacrată expres de art.1936 din Codul civil german, art. 586 din Codul civil italian, art. 956 din Codul civil spaniol și art. 466 din Codul civil elvețian.

Concepția statului-moștenitor corespunde unei viziuni socializante și colectiviste, dreptul statului la moștenirile vacante fiind întemeiat pe aceleași rațiuni ca și dreptul la moștenirea legală a familiei defunctului

Teoria dreptului de suveranitate. După această teorie, statul culege moștenirile vacante nu în calitate de moștenitor, ci de putere suverană ținută în exercitarea funcțiilor sale de poliție statală la prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-ar crea existența unor bunuri fără stăpân ce ar tenta pe mulți pentru a le dobândi prin ocupațiune în mod prioritar.

Această teorie este tradițională în dreptul francez, iar în dreptul nostru pare a fi consacrată de art. 477 C. civ. care prevede că „toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", adică ale statului. Chiar dacă se acceptă că fundamentul acestei transmisiuni este acela al unui drept de suveranitate, se constată totuși că „mecanismul în care aceasta se inserează este succesoral".

Concepția statului-suveran, spre deosebire de aceea a statului-moștenitor, este una individualistă, care vede în dreptul statului de a culege moștenirile vacante o soluție ultimă și excepțională care funcționează doar în lipsa oricărei pretenții din partea familiei defunctului.

Interesul practic al determinării naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante

Interesul practic al opțiunii între una sau alta din cele două teorii se evidențiază din punctul de vedere al exheredării tuturor moștenitorilor din punctul de vedere al revocării renunțării la moștenire a unui succesor al defunctului și din punctul de vedere al rezolvării conflictelor de legi în cazul decesului unui cetățean al unui stat care lasă bunuri mobile pe teritoriul altui stat .

Dacă defunctul exheredează printr-o dispoziție testamentară pe toți succesorii săi, în concepția statului moștenitor, statul nefiind rezervatar, ar fi și el îndepărtat de la moștenire, ajungându-se în așa zisa situație de mână moartă, adică de imposibilitate de transmitere a bunurilor pe cale succesorală, pe care însă ordinea publică nu ar putea-o accepta. De aceea, în această concepție, o asemenea clauză trebuie considerată ca nevalabilă, moștenirea revenind rudelor defunctului conform regulilor devoluțiunii legale.

În concepția culegerii moștenirii vacante cu titlu de drept de suveranitate, statul nu poate fi inclus în categoria moștenitorilor exheredați, astfel încât el va fi cel care va culege succesiunea, iar nu rudele defunctului. Soluția este aceeași dacă termenii în care este formulată exheredarea se referă și la stat, deoarece o asemenea clauza este nulă întrucât o voință privată nu poate înlătura un drept de suveranitate. Dacă un moștenitor legal renunță la moștenire, iar ulterior, în interiorul termenului de opțiune succesorală, retractează renunțarea, soluția, de asemenea, diferă în funcție de teoria adoptată. Astfel, în concepția statului moștenitor, retractarea renunțării este ineficace din moment ce statul a acceptat moștenirea (art. 701 C. civ.). în schimb, în concepția culegerii moștenirii vacante cu titlu de drept de suveranitate, statul nefiind moștenitor, chiar dacă a fost trimis în posesie, retractarea renunțării este valabilă, astfel încât moștenitorul defunctului va putea culege succesiunea acestuia. Această din urmă soluție, în opinia noastră, demonstrează foarte bine justețea teoriei dreptului de suveranitate.

În sistemul nostru de soluționare a conflictelor de legi în spațiu, imobilele vor fi supuse legii de la locul situării lor, în timp ce bunurile mobile vor fi supuse legii ultimului domiciliu al celui decedat. în cazul în care un cetățean al unui stat decedează lăsând bunuri mobile pe teritoriul altui stat, iar moștenirea este vacantă, dacă se consideră că statul dobândește moștenirea vacantă jure hereditatis, acestea vor reveni statului al cărui cetățean este defunctul, iar dacă se adoptă teoria dreptului de suveranitate, acestea vor reveni statului pe al cărui teritoriu se află acele bunuri. Prin tratate bilaterale de asistență juridică statele pot regla această problemă după cum cred de cuviință.

3. Dispoziții privind succesiunea vacantă cuprinse în Legea nr. 36/1995

Legea nr. 36 din 16 mai 1995 a notarilor publici și a activității notariale cuprinde unele precizări referitoare la succesiunea vacantă, atât privind măsurile de administrare provizorie a bunurilor succesorale printr-un curator desemnat de notarul public cu incunoștiințarea autorității administrativ-teritoriale (art 73 alin. 3), cât și privitor la procedura succesorală notarială și eliberarea certificatului de vacanță succesorală.

În cazul în care succesiunea urmează a fi declarată vacantă, notarul public citează în cadrul dezbaterilor succesorale autoritatea administrației publice competentă a prelua bunurile (art. 75 alin, 3).

În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanță succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii (art. 85).

4. Caracterele juridice ale dreptului statului asupra moștenirii vacante

Indiferent de opinia care se adoptă cu privire la natura juridică a dreptului statului asupra moștenirii vacante, din dispozițiile legale rezultă următoarele caractere juridice:

1) Statul culege o universalitate de bunuri, deci va primi activul și va răspunde de pasivul succesoral, dar numai în limitele activului primit, limitare care nu este condiționată de întocmirea inventarului prevăzut în art. 705 Cod civil.

2) Statul, pentru a putea prelua bunurile succesiunii, trebuie să ceată și să obțină eliberarea certificatului de vacanță succesorală. In baza acestuia va dobândi bunurile succesorale, fără a avea nevoie de un certificat de moștenitor pentru trimiterea în posesiune. După 5 altă părere, chiar în lipsa certificatului de vacanță succesorală, statul ar putea exercita drepturile dobândite (inclusiv acțiunile în instanță) și executa obligațiile izvorâte din succesiune (inclusiv apărarea formulată în instanță ca pârât)

3) Spre deosebire de ceilalți moștenitori, statul, în ce privește dreptul la moștenirea vacantă (nu și la legatele lăsate de cujus), nu are un drept de opțiune succesorală, el nu poate renunța la moștenirea vacantă, deoarece bunurile succesorale, rămase fără stăpân, îi revin tot lui, în baza art. 646 Cod civil și Decretului nr. 111/1951.

Neavând drept de opțiune succesorală, termenul de prescripție de 6 luni devine neaplicabil.

5. Certificatul de vacanță a moștenirii. Momentul dobândirii moștenirii vacante de către stat.

Potrivit art. 85 din Legea nr.36/1995, notarul public constată vacanța succesorală "la cererea reprezentantului stalului" și eliberează certificatul de vacanță succesorală după expirarea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală. Dar notatul public este obligat să citeze autoritatea administrației publice competentă a prelua bunurile în toate cazurile în care succesiunea urmează a fi declarată vacantă (art.75 alin.3) putând încredința administrarea provizorie a bunurilor unui curator desemnat, cu încunoștințarea autorității administrativ-teritoriale (art.73 alin.3). De altfel, constatarea existenței unei succesiuni vacante și a componenței acesteia se poate face și de către instanța judecătorească, în mod direct, în lipsa certificatului de vacanță succesorală eliberat de notarul public".

În toate cazurile, indiferent că vacanța moștenirii a fost constatată prin certificatul eliberat de notar sau direct prin hotărârea organului de jurisdicție, statul dobândește moștenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale. Cu alte cuvinte, certificatul de vacanță succesorală ori hotărârea judecătorească pronunțată în această materie, la fel ca și certificatul de moștenitor sau hotărârea judecătorească prin care se constată drepturile succesorale ale altor moștenitori, nu au efect constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând retroactiv de la data morții celui care lasă moștenirea, potrivit regulilor generale, în legislația noastră neexistând nici o dispoziție specială care să permită o altă soluție. Dacă s-ar susține că certificatul de vacanță a moștenirii sau hotărârea judecătorească are efect constitutiv, ar urma să se admită că între momentul deschiderii succesiunii și data eliberării lui (sau data expirării termenului de opțiune succesorală) moștenirea a rămas fără titular (hereditas iacens), ceea ce este inadmisibil (în dreptul nostrui. indiferent de teza pe care o împărtășim în privința naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante.

Întrucât dobândirea de către stat a moștenirii vacante are loc pe data deschiderii succesiunii, de la această dată urmează a se aplica, în privința bunurilor din moștenire, regimul juridic aplicabil proprietății de stat, în măsura în care se pun probleme speciale datorită calității statului ca proprietar. De exemplu, dacă prin acțiune se cere recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui imobil dintr-o moștenire vacantă, este necesară citarea în cauză și a statului, în principiu, prin autoritatea administrației publice (consiliile locale).

În sfârșit, încă două precizări în legătură cu certificatul de vacanță a moștenirii.

a) După eliberarea certificatului de vacanță a moștenirii notarul public nu mai poate elibera un alt certificat (de moștenitor). Acei care au pretenții la moștenire (de exemplu, succesibilii care din motive de forță majoră nu au putut accepta succesiunea în cadrul termenului de prescripție de 6 luni sau care cer repunerea în termenul de prescripție) ori au fost prejudiciați în alt fel prin eliberarea sau cuprinsul certificatului, pot cere prin justiție anularea lui și stabilirea drepturilor lor, după care notarul public va elibera certificatul de moștenitor pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. Considerăm că în privința anulării certificatului de vacanță a moștenirii se aplică regulile care sunt prevăzute și pentru anularea certificatului de moștenitor (art.88 din Legea nr.36/1995).

b) Dacă moștenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin testament, urmează să i se elibereze certificat de moștenitor, iar nu certificat de vacanță a moștenirii. Considerăm că această soluție urmează a fi aplicată și în cazul în care statul este gratificat prin testament, iar în lipsa acestui legat moștenirea ar fi fost vacantă (deci ar fi revenit, oricum, statului). Dobândirea prin legat se poate dovedi mai eficientă decât dobândirea succesiunii vacante (de pildă, în cazul apariției unor succesibili care cer repunerea în termenul de prescripție pentru motive temeinic justificate sau invocă suspendarea lui pentru caz de forță majoră). Teoretic nu se poate exclude nici ipoteza în care statul este gratificat cu o parte din moștenire (de exemplu, legat cu litiu universal), iar restul moștenirii devine vacantă (de exemplu, prin renunțarea sau predecesul celuilalt legatar sau moștenitor legal). În acest din urmă caz, notariatul urmează să elibereze statului două certificate: unul de moștenitor și altul de vacanță a moștenirii.

6. Răspunderea stalului pentru pasivul moștenirii numai in limita activului.

Indiferent de teza adoptată în privința naturii juridice a dreptului statului asupra moștenirii vacante, se recunoaște, unanim, că "statul culege un patrimoniu, o universalitate și va fi ținut, prin urmare, de datoriile și sarcinile succesorale". Această soluție se aplică și în practica judecătorească; "când se ivește o vacanță succesorală … statul nu dobândește bunurile respective cu titlu particular, ca bunuri individual determinate, ci cu titlu universal, ca elemente ale unui patrimoniu".

Din caracterul universal al dobândirii moștenirii vacante de către stat decurg anumite consecințe practice.

a) Deoarece statul dobândește un patrimoniu, deci o universalitate, fiind un succesor în drepturi al defunctului, el va fi obligat față de creditori în condițiile în care ar fi obligat orice moștenitor legal sau legatar universal ori cu titlu universal acceptant al moștenirii sub beneficiu de inventar, neputându-se aplica, prin asemănare, reglementările speciale care vizează

trecerea în proprietatea statului a unor bunuri în condiții deosebite (de exemplu, exproprierea pentru cauză de utilitate publică în condițiile art.41 din Constituție și a legii speciale).

În practică, problema s-a pus în legătură cu stabilirea cuantumului dreptului de creanță al fostei concubine a defunctului, care a contribuit la edificarea unei construcții, ce a intrat în masa succesorală, dobândită de către stat ca moștenire vacantă. În acest caz, statul este obligat să plătească întreaga creanță, așa cum orice alt moștenitor, legal sau testamentar, ar fi obligat în calitate de dobânditor al patrimoniului succesoral.

b) O altă problemă, și mai frecvent întâlnită în practică, se pune în legătură cu obligațiile asumate de cel care lasă moștenirea prin antecontractul de vânzare-cumpărare. întrucât obligația (de a face) asumată prin antecontract este o obligație patrimonială transmisibilă prin moștenire, obligația de a încheia contractul de vânzare-cumpărare trece asupra statului, la fel ca și asupra oricărui alt moștenitor. Dar cumpărătorul poate opta, potrivit principiilor aplicabile în materie, și pentru rezoluțiunea antecontractului și restituirea prețului plătit, în condițiile în care ar fi putut cere și împotriva vânzătorului-promiteril (decedat).

Dacă defunctul moștenit de către stat ar fi avut calitatea de cumpărător, care a plătit – integral sau în parte – prețul, statul ar putea să ceară și el pronunțarea unei hotărâri judecătorești caic să țină loc de contract de înstrăinare sau restituirea prețului potrivit regulilor aplicabile în materie, dacă vânzătorul nu cere el pronunțarea hotărârii judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare .

În toate cazurile, se admite unanim că statul răspunde de pasivul moștenirii dobândite numai în limita activului, căci nu ar fi admisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice. De altfel, nici ceilalți moștenitori (persoane fizice) nu sunt obligati în acest sens, putând renunța la moștenire sau accepta sub beneficiu de inventar. Cu atăt mai mult statul, care nu are drept de opțiune succesorală, nu poate fi obligat pentru pasiv decât în limitele activului.

c) Se pune însă întrebarea, dacă această limitare a răspunderii statului pentru pasiv intra vires hereditatis este sau nu condiționată de întocmirea inventarului bunurilor succesorale (potrivit art.705 C.civ.), cu consecința răspunderii nelimitate a statului pentru pasivul moștenirii în lipsa acestui inventar?

În literatura de specialitate s-a susținut că "restrângerea răspunderii statului în marginile activului succesoral nu va fi operantă decât dacă s-a oprit confuziunea patrimoniilor prin întocmirea unui inventar".

Rațiunile care justifică necesitatea inventarului în cazul moștenitorilor persoane fizice nu mai sunt valabile în cazul statului". Într-adevăr, prin formele care se întocmesc în vederea contabilizării și valorificării bunurilor trecute în proprietatea statului, oricând se poate dovedi componența și valoarea acestor bunuri, chiar dacă nu s-a întocmit un inventar special. Pe de altă parte, legea prevede necesitatea inventarului în cazul în care succesibilul, exercitându-și dreptul de opțiune succesorală, face declarație de acceptare sub beneficiul de inventar. Ori, statul nu are drept de opțiune succesorală.

Desigur, nimic nu se opune ca notarul să procedeze la întocmirea inventarului ori de câte ori consideră că acesta este în interesul statului. Restrângerea însă a răspunderii statului pentru pasiv în limitele activului dobândit nu depinde, după părerea noastră, de întocmirea acestui inventar, răspunderea nelimitată a statului fiind principial exclusă în toate cazurile, inclusiv cazul în care statul este gratificat prin testament.

7. Inexistența dreptului de opțiune succesorală.

Spre deosebire de ceilalți moștenitori, statul – în privința dreptului având ca obiect moștenirea vacantă (iar nu și eventualele legate lăsate prin testament de de cuius) – nu are un drept opțiune succesorală. Astfel, el nu poate renunța la moștenirea vacantă, de vreme ce bunurile succesorale, devenind fără stăpân, ele ar reveni tot lui în baza art.646 C.civ. și a Decretului de nr.l 11/1951 . Totodată, acceptarea sub beneficiul de inventar este, oricum, inutilă, fiindcă statul răspunde pentru pasiv numai în limita activului și, după cum am văzut, independent de întocmirea unui inventar special. Neavând drept de opțiune, termenul de prescripție de 6 luni prevăzut, de lege pentru exercitarea acestui drept devine inaplicabil. Asadar petent poate solicita eliberarea certificatului de vacanță a moștenirii, iar notarul sau instanța judecătorească pot constata vacanța moștenirii (și din oficiu) nelimitat în timp.

8. Trimiterea in posesie a statului.

Conform dreptului civil român, succesorii legali ai defunctului dobândesc drepturile si obligațiile care fac parte din masa succesorală de la data deschiderii moștenirii. Dat fiind insă că intre momentul deschiderii succesiunii si momentul stabilirii exacte în urma exercitarii dreptului de opțiune succesorală a moștenitorilor care vin efectiv la succesiune, se scurge un interval de timp în care exsită anumite incertitudini în legatură cu prosanele care vor moșteni pe defunct. Codul civil (art. 653) conferă unora dintre moștenitorii legali ai defunctului posesia de drept a moștenirii (sezina), adică exercitiul drepturilor succesorlale si stăpânirea bunurilor succesorale, fără nicio formalitate sau verificare. Ceilalti moștenitori si statul beneficiar al succesiunii vacante trebuie insă să ceară trimiterea în posesie, lucru ce implică îndeplinirea unor formalităti si efectuarea unor verificari ale titlului de moștenitor al celui care cere acest lucru. Asadar, statul nu se bucură de sezină, motiv pentru care trebuie să ceară punerea în posesie, lucru care practic, se realizează prin eliberarea certificatului de vacanță succesorală.

Verificarile necesare trimiterii în posesie a statului se pot face însă si direct de instanta de judecată investită cu judecarea unei acțiuni prin care statul acționează pentru valorificarea unui drept succesoral sau, simetric invers, prin care un terț acționează în judecată statul în calitate de beneficiar al succesiunii vacante pentru îndeplinirea unei obligațiui făcând parte din patrimoniul succesoral.

Concluzii

Întreaga viață a omului este cuprinsă de normele Dreptului civil – de la naștere, ba chiar de la zămislire, și până la moarte – cu urmările sale patrimoniale, adică succesiunea.

Am urmărit în cuprinsul lucrării mele să evidențiez cele mai importante și, pe de altă parte, incitante aspecte pe care le ridică tema devolutiunii succesorale, devolutiune ce se realizeaza in principiu cand defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament, sau desi a dispus prin testament, acest este lipsit de efecet intrucat este nevalabil sau caduc.

Am încercat să punctez aspectele esențiale ale temei alese, referindu-mă în acest sens la noțiunea si felurile mostenirii, caracterele juridice ale transmisiunii succesorale, la notiunea devolutiunii legale, precum si la regulile si principiile care o guverneaza.

Pe de altă parte, am dorit să tratez într-un mod mai detaliat regulile aplicabile deiferitelor categorii de mostenitori legali, dreptuirle sotului supravietuitor regelmentate de legea 319/1344, pecum si dreptul statului asupra mostenirii considerata ca fiind vacanta in conditiile in care la momentul deschidrii succesiunii fie nu exista niciun succeor legal sau testamentar in viata, fie sunt nerezervatari si au fost exheredati de defunct, fie renunta la mostenire.

Sintetizând aspecte referitoare la regimul juridic al mostenirii, aș dori să concluzionez prin ideea că această tema prezintă o importanță deosebită atât sub aspect teoretic, cât și practic deoarece reprezinta una dintre cele mai importante institutiile guvernand astfel diferitele moduri de prin care se dobandeste proprietatea. În realitate, succesiunea este mai mult decât un simplu mod de dobândire (transmitere) a proprietății In esenta notiunea de succesiune determina transmiterea unui patrimoniu, fracțiune de patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane fizice sau juridice în ființă. Așadar, succesiunea este o transmisiune mortis causa prin care, afară de cazul în care se referă la bunuri singulare, se transmit nu numai drepturi ci și obligații, deci mai mult decât o simplă proprietate.