Reguli Generale Privind Adoptia

REGULI GENERALE PRIVIND ADOPȚIA

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA ADOPȚIEI

Secțiunea 1 – Noțiune si reglementare

Secțiunea 2 – Principiile adopției

Sectiunea 3 – Caracterele generale ale adoptiei

Sectiunea 4 – Analiza comparativă a instituției adopției prin prisma legislațiilor altor state

Sectiunea 5 – Istoric

CAPITOLUL II

2 – CONDIȚIILE DE FOND ALE ADOPȚIEI

Sectiunea.1. Cerințe de fond privitoare la persoana adoptatului

Sectiunea.2. Cerințe de fond privitoare la persoana sau familia adoptatoare

Sectiunea.3. Cerințe legate de consimțământul altor persoane implicate în adopție

Sectiunea.4. Impedimente la adopție

CAPITOLUL III

3 – EFECTELE ADOPȚIEI

Sectiunea.1. Relațiile de filiație și de rudenie ale adoptatului

Sectiunea.2. Raporturile dintre adoptat și adoptator

3.2.1. Ocrotirea părintească a copilului adoptat

3.2.2. Obligația legală de întreținere

3.2.3. Vocația succesorală legală

3.2.4. Cetățenia adoptatului

3.2.5. Numele și prenumele adoptatului

3.2.6. Dreptul la informare

CAPITOLUL IV

4 – ÎNCETAREA ADOPȚIEI

Sectiunea.1. Desfacerea adopției

Sectiunea.2. Nulitatea adopției

Sectiunea.3. Regimul juridic al nulității adopției

Sectiunea.4. Efectele încetării adopției

CAPITOLUL V

5 EFECTELE ADOPȚIEI

Secțiunea 1: Filiația

Secțiunea 2: Drepturile și îndatoririle părintești

Secțiunea 3: Numele de familie al adoptatului

ASPECTE PRACTICE – SPETE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, a adus cateva modificari care vizau clarificari terminologice, insa si cateva dispozitii noi fata de textul codului. Astfel conform noului cod civil, la care contine principiile adoptiei, a mai fost adaugat si acela privind celeritatea indeplinirii oricaror acte referitoare la procedura adoptiei, extinderea situatiilor in care instanta de tutela poate trece peste refuzul parintilor firesti sau a tutorelui de a consimti la adoptie, prin inlaturarea sintagmei „in cazul copilului abandonat” reglementarea unui nou caz de desfacere a adoptiei, atunci cand fata de copilul adoptat se ia o masura de protectie prevazuta de lege si, respectiv introducerea prevederii privind posibilitatea desfacerii adoptiei la cererea adoptatorului numai dupa ce adoptatul a dobandit capacitatea de exercitiu, chiar daca faptele acestuia au fost savarsite anterior .

CAPITOLUL I

1 – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIA ADOPȚIEI

Filiația adoptivă este o creație a legii; ea se naște din adopție și generează rudenia civilă.

Prin adopție se stabilesc filiația dintre adoptat și adoptator, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

Rudenia civilă se substituie rudeniei firești, adoptatul și descendenții săi devenind rudă cu adoptatorul și rudele acestuia.

Cu titlu de excepție, în cazul adopției copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv, încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

Secțiunea 1 – Noțiune si reglementare

Adoptia in dreptul romanesc este o adoptie intre vii, ramanand doar istorie adoptia renumeratorie si cea testamentara, care au existat multa vreme in Franta (desfiintate in 1923). Adoptia prevazuta de noul Cod civil este conceputa numai cu efecte depline. Articolul 77 din Codul familiei, inainte de abrogarea lui, prevedea ca „Infierea nu da nastere rudeniei intre cel infiat si rudele celui care infiaza, in afara de cazul aratat in art. 79”, care reglementa ca situatie speciala adoptia cu „efectele unei filiatii firesti”. Acesta a fost si spiritul reglementarii initiale a adoptiei in Codul civil, in sensul ca prin efectul adoptiei adoptatul sa devina fiul adoptatorului, ca si cum ar fi copilul sau legitim, dar raporturile de rudenie se limitau la persoana adoptatorului, nestabilind raporturi de familie complete intre adoptat si familia adoptatorului. Marii juristi ai vremii sintetizau astfel: „adoptia nu imita intocmai rudenia rezultand din filiatia legitima” Astfel, pana la Ordonanta de urgenta nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adoptiei, existau cele doua tipuri de adoptie: cu efecte restranse si cu efecte depline, pe care doctrina le trata in mod distinct.

Adoptia este un act juridic complex deoarece, in unele cazuri, actul administrativ dobandeste trasaturile unui act juridic specific altei ramuri de drept, iar regimul sau juridic devine un regim direct, normele care definesc acest regim juridic formand o institutie juridica complexa de drept administrativ si al familiei.

Adoptia, deci, este un act juridic complex care presupune o anumita procedura, dintre care una administrativa si una jurisdictionala, care se formeaza in timp, cu interventia mai multor autoritati, fiecare cu atributiile sale.

Privitor la natura juridica a problemei judiciare pentru incuviintarea adoptiei, s-a considerat ca aceasta este o procedura necontencioasa, gratioasa, care prezinta anumite particularitati in raport cu procedura contencioasa, dupa parerea autorilor V. Stoica si M. Ronea cu privire la procedura adoptiei, in lucrarea “Natura juridica si procedura specifica adoptiei”.

Procedura necontencioasa se aplica cererilor pentru dezlegarea carora este nevoie de mijlocirea instantei, fara sa se urmareasca stabilirea unui drept potrivnic fata de alta persoana . Procedura se aplica si in cazurile in care legea da in caderea presedintelui instantei luarea unor masuri cu caracter necontencios.

Procedura necontencioasa in materia adoptiei prezinta anumite particularitati. Astfel: cererea persoanei sau familiei care doreste sa adopte se transmite instantei competente de catre Comitetul Roman pentru Adoptii prin intermediul serviciului specializat pentru protectia copilului sau a organismului privat autorizat. Instanta solutioneaza cauza in Camera de Consiliul in complet format din 2 judecatori special desemnati de Ministerul Justitiei. Judecarea cererii se face cu citarea autoritatilor si persoanelor prevazute de art. 18, alineatul 2 din O.U.G. nr. 25/1997.

Rezulta din cele aratate ca instanta de judecata competenta exercita un control de legalitate si unul de oportunitate privind interesul superior al adoptiei, care constituie si finalitatea acesteia.

Procedura administrativa urmareste aceeasi finalitate.

Adoptia produce efecte juridice din momentul ramanerii definitive si irevocabile a hotararii judecatoresti de incuviintare a adoptiei.

Adoptia este un act de dreptul familiei care se analizeaza in consimtamantul partilor, decizia de incuviintare a adoptiei fiind numai o conditie ceruta de lege pentru a califica consimtamantul partilor la adoptie drept actul juridic al adoptiei, iar decizia organului competent ca incuviintare a adoptiei.

Abordând tema ,,adopției’’, întregul meu demers nu a urmărit o simplă prezentare teoretică a unei instituții juridice aparținând dreptului familiei ci surprinderea ei în întreaga ei complexitate, în ansamblul corelațiilor sale cu alte ramuri de drept având în vedere și implicațiile sale, psihologice, sociale și nu în ultimul rând economice.

Un aspect deosebitde important ce se impune atenției îl constituie cel referitor la efectele adopției fie că ne referim la filiația și rudenia civilă, drepturile și îndatoririle părintești, fie la numele de familie al adoptatului, vocația succesorală legală, domiciliul, locuința sau cetățenia adoptatului, precum si paralela intre adoptia nationala si internationala.

O atenție deosebită am acordat și desfacerii și desființării adopției și efectelor acestor măsuri având în vedere permanent sublinierea implicațiilor prinicipiului protejării interesului superior al copilului.

Referindu-ne la inovații, Ordonanța consacră și obligația părinților adoptivi de a informa copilul că este adoptat de îndată ce vârsta și gradul de maturitate al acestuia o permit. Chiar având în vedere condiționările finale și ideea că o familie presupune în primul rând afectivitate între membrii ei, această cerință poate fi primită ca impropriu formulată imperativ, impunându-se ca într-o viitoare reglementare să fie realizată cu titlu de recomandare.

În prezentarea temei am apelat în permanență la soluții din practica judiciară mai veche și mai nouă.

Înainte de a încheia trebuie semnalată și concurența acestei instituții de către noile forme în care se organizează activitatea în casele de copii, creșterea personalului și îmbunătățirea pregătirii sale profesionale și bineînțeles a condițiilor de creștere și pregătire a minorilor în cadrul lor. Nu trebuie confundată imaginea caselor de copii așa cum s-a conturat ea în sec.XX cu cea care se întrevede pentru secolul următor. Dar oricât de bine ar fi organizate și dotate, aceste instituții nu vor putea înlocui niciodată căldura unei familii, cadrul normal în care trebuie să crească și să se dezvolte orice copil.

Secțiunea 2. Principiile adopției

Principiile care trebuie respectate în mod obligatoriu în cursul procedurii adopției:

• principiului interesului superior al copilului;

• principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

• principiul continuității în educarea copilului, ținând seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică.

Dintre acestea, principiul interesului superior al copilului se detașează ca fiind de importanță primordială, fiind considerat etalon al fiecăreia din acțiunile, măsurile sau deciziile luate în legătură cu înfăptuirea adopției.

Principiul interesului superior al copilului

1. Principiul interesului superior al copilului

Analizarea interesului superior al copilului presupune stabilirea, mai întâi, dacă în cazul unui copil anume măsura adopției este sau nu cea mai potrivită formă de asigurare a protecției din perspectiva dreptului (și a interesului) său fundamental ca, pe cât posibil, să fie îngrijit, crescut și educat de părinții firești sau cel puțin în apropierea acestora, în cadrul familiei extinse. Apoi credem că acest principiu vizează modalitățile de identificare a persoanei sau familiei care, dintre toți cei care îndeplinesc condițiile de eligibilitate, se adaptează cel mai bine minorului în discuție.

Interesul superior al copilului reclamă asigurarea grabnică a unui mediu protectiv, deci rapiditate în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.

Într-o situație de fapt reală, recomandările cu caracter general privind determinarea interesului superior al copilului se individualizează și se exprimă prin fiecare din actele sau deciziile premergătoare încuviințării propriu-zise a adopției și apoi prin actul final al instanței Lămurirea sensului, a conținutului concret al cerinței interesului superior al copilului are loc, în fiecare din etapele procedurii de încuviințare a adopției, cu implicarea persoanelor direct vizate de efectele adopției, a adoptatului în primul rând conform legislatiei in vigoare.

Principiul interesului superior al copilului însoțește adopția și ulterior încuviințării prin hotărârea irevocabilă a instanței.

Promovarea interesului superior al copilului nu exclude un interes propriu al adoptatorului în realizarea adopției, dimpotrivă, prezența interesului său – fără îndoială, de natură morală – confirmă interesul superior al copilului în realizarea noii schițe de rudenie, civilă, cu implicarea acestui părinte adoptiv.

Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial

Principiul creșterii copilului într-un mediu familial este un criteriu în selecția părinților adoptivi. Capacitatea viitorului părinte adoptiv de a asigura copilului mediul familial dorit este verificată în condițiile legii și confirmată apoi în cursul procedurii adopției, de această dată, pe baza evaluărilor directe privind evoluția relațiilor dintre adoptat și adoptator, prin rapoartele stabilite a fi realizate. Evaluarea persoanei sau a familiei adoptatoare se face ținând seama, alături de alte elemză și se exprimă prin fiecare din actele sau deciziile premergătoare încuviințării propriu-zise a adopției și apoi prin actul final al instanței Lămurirea sensului, a conținutului concret al cerinței interesului superior al copilului are loc, în fiecare din etapele procedurii de încuviințare a adopției, cu implicarea persoanelor direct vizate de efectele adopției, a adoptatului în primul rând conform legislatiei in vigoare.

Principiul interesului superior al copilului însoțește adopția și ulterior încuviințării prin hotărârea irevocabilă a instanței.

Promovarea interesului superior al copilului nu exclude un interes propriu al adoptatorului în realizarea adopției, dimpotrivă, prezența interesului său – fără îndoială, de natură morală – confirmă interesul superior al copilului în realizarea noii schițe de rudenie, civilă, cu implicarea acestui părinte adoptiv.

Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial

Principiul creșterii copilului într-un mediu familial este un criteriu în selecția părinților adoptivi. Capacitatea viitorului părinte adoptiv de a asigura copilului mediul familial dorit este verificată în condițiile legii și confirmată apoi în cursul procedurii adopției, de această dată, pe baza evaluărilor directe privind evoluția relațiilor dintre adoptat și adoptator, prin rapoartele stabilite a fi realizate. Evaluarea persoanei sau a familiei adoptatoare se face ținând seama, alături de alte elemente, de viața familială; în cazul în care numai unul dintre soți solicită adopția, interesează motivele pentru care celălalt soț nu se asociază la cerere.

Tradițional, din punctul de vedere al copilului, mediul familial presupune un cuplu parental. În cazul adopției, acest cuplu nu poate fi decât unul legal constituit, căsătorit. Legiuitorul nu interzice adopția de către o persoană necăsătorită și nici nu stabilește explicit vreun criteriu de preferință în favoarea adoptatorilor soț și soție, însă credem că aceștia din urmă ar putea invoca, în concurs cu un candidat necăsătorit, beneficiul principiului analizat.

Principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică

În aplicarea principiului continuității în educarea copilului, în cadrul activităților vizând identificarea celui mai potrivit adoptator (familii adoptatoare), au prioritate rudele din familia extinsă, asistentul maternal profesionist la care se află copilul sau persoana ori familia la care copilul se află în plasament.

Sectiunea 3 – Caracterele generale ale adoptiei

Conform legii, „Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului", iar art. 2 enumeră principiile ce trebuie respectate în mod obligatoriu în cursul procesului adopției:

a) principiul interesului superior al copilului;

b) principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial; c) principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

d) principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei

acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;

e) principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.

În acest sens, conform noului cod civil prevede că fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a pretinde sau de a primi, pentru sine sau pentru altul, bani ori alte foloase materiale în scopul adopției copilului se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta persoanei care, fără drept, intermediază sau înlesnește adoptarea unui copil, în scopul obținerii de foloase materiale sau de altă natură.

Principiul fundamental care domină întreaga instituție a adopției, în Dreptul nostru, enunțat expres în art. 5 din Legea nr. 273/2004, este acela al ocrotirii deosebite a intereselor copiilor.

Principiul că adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului (C. S. J., S. civ. dec. nr. 595/1991). Iată de ce scopul familial al adopției trebuie privit ca o îmbinare a interesului adoptatului de a fi ocrotit cu interesul adoptatorului de a ocroti, de a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească.

Adopția exprima manifestarea de voință a unor persoane, prevăzute de lege, și anume, între adoptat și adoptator, și își produce efectele numai dacă este încuviințată de instanța de judecată competentă și numai de la data acestei încuviințări. Datorită importanței pe care legea o acordă adopției, creatoare de relații de rudenie și familie, s-au prevăzut anumite formalități cu respectarea cărora aceasta poate avea valoare. Aceste condiții cerute ad solemnitatem sunt următoarele:

a) consimțământul necesar în vederea adopției se poate da numai

în forma autentică prevăzută de lege;

b) adopția se încuviințează numai de către instituția judecătorească competentă.

Sectiunea 4 – Analiza comparativă a instituției adopției prin prisma legislațiilor altor state

1.Definiția adopției naționale și a adopției internaționale

Adopția națională și adopția internațională, sunt două noțiuni „pereche”, ceea ce înseamnă ca orice definiție va fi relativă, sensul adopției internaționale fiind stabilit în raport cu semnificația conferită adopției naționale și reciproc.

Adopția este internațională presupune existența unuia sau a mai multor elemente de extraneitate, precum cetațenia, domiciliul ori reședința celui care adoptă, ori a celui adoptat. Prezența elementului de extraneitate pune problema soluționării conflictului de legi.

În sensul Convenției de la Haga, adopția este internațională ori de câte ori copilul și cel care adoptă au reședința obișnuită în state diferite.

Elementul de extraneitate (internațional) reprezintă o împrejurare de fapt în legătură cu raportul juridic, datorită căreia acest raport are legături cu mai multe sisteme de drept. Poate constitui un element de extraneitate cetățenia sau domiciliul părinților, locul unde raportul juridic se naște, modifică sau stinge, locul soluționării cauzei de către autoritatea judiciară, sau, după caz, administrativă.

Cetățenia părinților este indiferentă, singurul element de extraneitate care prezintă interes fiind cel al reședinței. În ipoteza în care un cetățean român având reședința obișnuită într-un stat care este parte la Convenția de la Haga adoptă un copil din România, sunt aplicabile dispozițiile acestei convenții. Dacă un cetățean străin cu reședința obișnuită în România, adoptă un copil cetățean român care are reședința obișnuită tot în România, nu sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la Haga în materia adopției internaționale, chiar dacă cel care adoptă are cetățenia unui stat care este parte la această convenție și chiar dacă această adopție, având un element de extraneitate, este o adopție internațională.

În doctrina juridică și în practica judecătorească există tendința de a utiliza noțiunea de adopție internațională cu înțelesul de adopție cu element de extraneitate (internațional).

Noțiunea de adopție internațională presupune deplasarea copilului din statul de origine în statul primitor, unde adoptatorul își are reședința obișnuită.

Dacă înțelesul larg a noțiunii de adopție internațională este dat de prezența oricărui element de extraneitate, înțelesul special al acestei noțiuni este dat de elementul de extraneitate al reședinței obișnuite (a domiciliului).

Dificultatea de a defini adopția internațională se repercutează și asupra încercărilor de a da un sens noțiunii „pereche” de adopție națională. Aceasta poate fi înțeleasă ca adopție realizată în condițiile în care persoana sau familia care adoptă și copilul au reședința obișnuită (domiciliul) în țară, chiar dacă nu au aceeași cetățenie. Rezultă că adopția națională trebuie înțeleasă ca fiind adopția care se realizează în țară, când copilul și persoana sau familia care adoptă au reședința obișnuită, domiciliul în România, fie că aceștia au ori nu, aceeași cetățenie.

2. Analiza comparativă a instituției adopției prin prisma legislațiilor altor state

Instituția adopției este reglementată de legislația tuturor statelor membre ale Consiliului Europei și Organizației Națiunilor Unite. Abordarea asupra principiilor care ar trebui să guverneze adopția, procedura de încuviințare și efectele juridice ale adopției, ridică anumite disensiuni.

Legislațiile altor state în domeniu de resort, califică diferit adopția ca instituție juridică. In unele state ca: Germania, Austria, Spania, Franța, Portugalia etc., adopția este calificată ca o instituție a dreptului substanțial. În state ca: Anglia, Suedia, Italia etc., adopția este calificată ca o instituție în care prevalează aspectele de drept procesual civil.

În dreptul englez (common law) fundamentală este stabilirea competenței jurisdicționale a instanței engleze.. Totodată, de remarcat este faptul că aceste sisteme de drept iau totuși în considerare legea națională a copilului, atunci când apreciază dacă adopția este în interesul copilului, privit prin prisma recunoașterii hotărârii judecătorești în statul de origine al copilului.

Franța este o țară care a ratificat Convenția de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, în anul 1998. În Franța coexistă adopția de tip parțial și adopția totală. Structurile responsabile privind domeniul adopției sunt: la nivel local departamentele sau autoritatea locală și organizații private, la nivel central Misiunea de adopții internaționale din cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Franța și la nivel judiciar Tribunalul suprem.

În Franța pot fi adoptați copii pană la vârsta de 18 ani, pentru care familia biologică sau consiliul de familie numit de tribunal și-a dat consimțământul la adopție, pentru care părinții sunt necunoscuți, dispăruți, sau decedați, când părinții biologici și-au pierdut/au fost decăzuți din drepturile părintești, copii declarați abandonați de către tribunal și când copiii sunt în grija instituției publice. Ca o condiție pentru adopția unui copil, consimțământul părinților biologici trebuie dat liber, scris și în deplinătatea facultăților în fața autorităților locale. În situația în care copilul are 13 ani sau este mai mare, el/ea trebuie audiat și își va da consimțământul la adopție. Adopția este declanșată direct pentru copii mai mici de 15 ani dar care au fost în grija și îngrijirea familiei adoptive pentru o perioadă de cel puțin 6 luni. În acest caz, adopția poate fi aprobată până în 6 luni după verificarea calității de familiei adoptivă a respectivei familii de către tribunalul de instanță.

Important de reținut este că în cazul adopției totale, copilul trebuie sa fie mai mic de 15 ani, în timp ce pentru adopția simplă copilul trebuie să aibă cel puțin 15 ani împliniți și să fi fost plasat de cel puțin 6 luni la familia/ persoana solicitantă.

Pot adopta atât persoane singure cât și cuplurile căsătorite, care au vârsta de peste 28 de ani. În cazul cuplurilor căsătorite, o condiție este ca familia să fi fost căsătorită de peste 2 ani și să nu fi fost separați în toată această perioadă. Nu există vârstă maximă precizată. Diferența de vârstă între adoptat și adoptator trebuie să fie de 15 ani. În cazul în care soțul adoptă copilul celuilalt soț, diferența poate să fie de 10 ani. În condiții excepționale și perfect justificate, se poate încuviința adopția chiar dacă diferența este mai mică decât cea oficială. Legea specifică că în Franța nu pot adopta un copil cuplurile de același sex.

Persoanele sau familiile care doresc să adopte sunt atestate în urma unei anchete realizate de către autoritățile publice competente. Evaluarea familiei este focalizată pe istoricul persoanei sau familiei, condițiile de viață, starea psihologică și de sănătate a tuturor membrilor familiei, relația de cuplu, motivația pentru a adopta, experiența parentală și așteptările în legătură cu viitorul copil. Nu există prevederi legale specifice legate de siguranța materială (venitul familiei), religia sau rasa persoanei sau familiei care dorește sa adopte. Vor avea loc întâlniri cu profesioniștii serviciului de adopție prin asistent social și psiholog pentru finalizarea evaluării. În plus, candidații participă o data pe luna la sesiuni de informare referitoare la procedura de atestare în adopția națională sau/și internațională. În urma finalizării evaluării se elaborează raportul de anchetă care va fi examinat de Directorul Direcției de Solidaritate și Acțiune Socială și care va lua decizia finală. Atestatul precizează numărul copiilor care urmează să fie adoptați și este valabil cinci ani dar trebuie reînnoit anual.

Plasamentul în vederea adopției se realizează prin încredințarea efectivă la viitorii adoptatori a copilului pentru care consimțământul la adopție este valabil și definitiv, sau a unui copil aflat în grija statului sau a unui copil declarat prin hotărâre judecătorească abandonat. În cazul copilului născut din părinți necunoscuți, încredințarea în vederea adopției se poate dispune după numai doua luni de la data plasamentului la familia respectivă. Plasamentul în vederea adopției întrerupe orice posibilitate de reîntoarcere a copilului în familia de origine și încetează orice filiație cu familia biologică. Dacă din anumite motive, plasamentul în vederea adopției încetează sau tribunalul nu a încuviințat adopția, efectele acestui plasament sunt anulate retroactiv. Dacă adoptatorul moare după ce a solicitat plasamentul în vederea adopției, soțul supraviețuitor sau unul dintre descendenții săi pot continua adopția.

Încuviințarea adopției în Franța se realizează de către Tribunalul Suprem, prin hotărâre judecătorească, la cererea persoanei sau familiei adoptatoare. Durata încuviințării adopției se poate întinde până la maximum 6 luni timp în care tribunalul verifică dacă sunt îndeplinite toate condițiile legale, dacă adopția se face în interesul superior al copilului și dacă adopția nu va produce modificări negative în viața de familie atunci când adoptatorul are descendenți.

În Franța, serviciile post-adopție sunt oferite atât de autorități publice cât și de organisme private care în majoritatea cazurilor sunt organizații de voluntari sau asociații de părinți adoptivi. Legea nu precizează exact durata minimă până la care trebuie oferite serviciile post-adopție. În cazul adopției naționale, durata serviciilor post-adopție este considerată de la momentul plasamentului în vederea adopției până la finalizarea adopției, cam șase luni. În cazul adopției internaționale, serviciile post-adopție încep de la data sosirii copilului în familie până la transcrierea sentinței, dar poate să fie prelungită dacă persoana sau familia adoptatoare cer asta.

De asemenea, adoptatorul va semna un angajament pe care și-l va lua față de țara de origine a copilului în care se stabilesc durata și modalitatea de monitorizare post-adopție. Asociațiile de părinți sau organizațiile care au instrumentat cazurile de adopție internațională organizează periodic evenimente, festivaluri pe teme culturale și excursii în țara de origine, pentru păstrarea continuității culturale. Serviciile specializate de post-adopție pot fi oferite de asistenți sociali și psihologi cu experiență în domeniu care lucrează fie în instituția publică fie în regim de libera practică.

Revocarea adopției poate fi determinată doar de cauze foarte grave. Revocarea poate fi făcută la cererea adoptatului, în situația în care are peste 15 ani sau a persoanei sau familiei adoptive. Dacă copilul adoptat este mai mic de 15 ani, cererea de revocare poate fi făcută fie de către familia biologică sau în lipsa lor, sau de un alt membru al familiei lărgite, când sunt motive întemeiate. Odată revocarea acceptată de către tribunal, efectele adopției încetează. De asemenea, nu există limită de timp pentru păstrarea documentelor. Documentele se păstrează pentru o perioadă rezonabilă fie la departamentul local, organizațiile autorizate sau Consiliul Național după care sunt arhivate în arhivele locale.

Sectiunea 5 – Istoric

Adopția juca un rol foarte important căci, în lipsă de descendenți, prin adopție se asigura perpetuarea numelui și a cultului domestic.

Adopția imită natura, adoptatul fiind considerat un adevărat fiu al adoptatorului.

Adopția era întrebuințată chiar de către împărați, în vederea transmiterii ereditare a demnității imperiale. Astfel a fost adoptat Tiberiu de August și Nerone de Claudiu.

În vechiul drept francez, adopția a fost foarte puțin practicată. Instituția a fost revigorată în dreptul intermediar francez, când se admitea inclusiv adoptarea publică de către națiune.

Adopția a fost admisă în Codul civil francez de la 1804, datorită insistențelor lui Napoleon Bonaparte, care dorea ca, măcar pe această cale, să poată lăsa un moștenitor la tronul Franței.

Adopția a existat și în vechile noastre legiuiri. Astfel, Codul Calimach o numea „înfiată”, iar Codul Caragea conținea următoarea prevedere: „Facerea de fii de suflet este dar spre mângâierea celor ce nu au copii”.

Codul nostru civil de la 1864, modificat în 1906, permitea adopția numai persoanelor care nu aveau copii sau descendenți legitimi, iar adoptatul rămânea în familia sa firească.

Prin modificarea din 1949, dreptul de a adopta a fost recunoscut și persoanelo- ~are aveau copii sau descendenți legitimi ori adoptați, stabilindu-se că numai copii minori poi fi adoptați.

Distinct de reglementarea din Codul civil, prin Decretul nr. 182/1951 a fost reglementată o adopție care producea toate efectele unei filiații firești, denumită „înfiere”.

Decretul nr. 32/1954 privind punerea în aplicare a Codului familiei a abrogat reglementările în vigoare la acea dată.

O dată cu autonomizarea dreptului familiei, prin desprinderea sa ca ramură din dreptul civil, reglementarea adopției a fost preluată de Codul familiei. Prin aceasta s-a realizat și o corelare între normele privitoare la adopție și cele care reglementează alte instituții, precum filiația, obligația de întreținere, situația legală a copilului, etc.

Ulterior, atât datorită evoluției legislative, cât și nevoii practice de a proteja în mod deosebit adoptatul, instituția a fost reglementată de acte normative speciale.

Astfel, Legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției a revizuit acest domeniu, transferând atribuția de a încuviința adopția din competența autorității tutelare în cea a instanței judecătorești.

Legea nr. 11/1990 a fost modificată prin Legea nr. 48/1991 și prin Legea nr. 65/1995.

Seria mutațiilor legislative a continuat prin adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 87/ 1998.

Apariția unei noi reglementări era de așteptat, întrucât, prin Legea nr. 15/1993, România a aderat la Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, asumându-și o serie de obligații.

Este criticabil faptul că această reglementare a îmbrăcat forma unei ordonanțe de urgență și nu a unei legi. Pe de altă parte, configurația normativă a adopției internaționale a generat unele nemulțumiri, îndeosebi din partea Uniunii Europene.

În acest context, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 121/2001 s-au suspendat, pe o perioadă de 12 luni de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, toate procedurile având ca obiect adopția copiilor români de către o persoană sau familie cu cetățenie străină ori de către o persoană sau familie cu cetățenie română și cu domiciliul sau reședința în străinătate.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 121/2001 a fost aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 347/2002, prin care s-a prevăzut că, cererile pentru încuviințarea adopției, aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 121/2001 se soluționează potrivit reglementărilor în vigoare la data introducerii acestora. Totodată, s-a prevăzut că, în situații excepționale, impuse de interesul superior al copilului, la propunerea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, avizată de Secretariatul General al Guvernului, Guvernul poate aproba transmiterea unor cereri de încuviințare a adopției internaționale către instanțele judecătorești competente.

Menționăm că modificările aduse prin Legea nr. 347/2002 erau conținute inițial în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 161/2001, care însă a fost respinsă prin Legea nr. 348/2002.

Termenul pentru suspendarea temporară a tuturor procedurilor referitoare la adopțiile internaționale a fost prorogat succesiv prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 123/ 2002, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 151/2002, Ordonanța Guvernului nr. 16/2003 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 7/2003, până la 1 iunie 2003.

Prin Legea nr. 233/2003 a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 7/2003, cu modificarea constând în aceea că termenul în discuție a fost prorogat „până la data intrării în vigoare a noilor reglementări privind regimul juridic al adopțiilor”.

Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2004 au fost abrogate art. 1-1 din Ordonanța de Urgență ș Guvernului nr. 121/2001, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 347/2002, cu modificări ulterioare.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2004 prevede: „Cererile pentru încuviințarea adopției copiilor români, înaintate de către o persoană sau o familie cu cetățenie străină ori de către o persoană sau o familie cu cetățenie română și cu domiciliul sau reședința în străinătate, în cazul cărora Guvernul a aprobat înaintarea dosarelor către instanțele judecătorești competente până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se soluționează potrivit reglementărilor în vigoare la data introducerii acestora."

În scopul armonizării legislației interne cu reglementările și practicile internaționale în domeniu a fost adoptată Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.

Potrivit legii „Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.

Din ansamblul reglementării deducem că adopția are trei accepțiuni, respectiv: operațiune juridică, raport juridic și instituție juridică.

Ca operațiune juridică adopția desemnează activitatea efectuată de către anumite persoane și instituții, care dă naștere raportului juridic de adopție.

Ca raport juridic, adopția constă în legătura filiație ce se creează între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

Ca instituție juridică, adopția desemnează ansamblul normelor juridice care reglementează condițiile privind nașterea, efectele și încetarea ei.

Până la adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 25/1997 erau reglementate două forme de adopție, respectiv adopția cu efecte restrânse și adopția cu efecte depline.

Caracteristic adopției cu efecte restrânse era faptul că adoptatul și descendenții săi deveneau rude cu adoptatorul, adoptatul păstrându-și, în același timp, legăturile de rudenie cu rudele sale firești.

CAPITOLUL II

2 – CONDIȚIILE DE FOND ALE ADOPȚIEI

Conform legii se instituie o serie de cerințe de fond și, astfel se indică impedimentele la adopție.

Noul Cod civil detaliază în art. 455- 468 condițiile de fond ale adopției, fiind preluate aproape identic vechile cerințe din Legea 273/2004 aplicabile în prezent.

Sectiunea.1. Cerințe de fond privitoare la persoana adoptatului

În conformitate cu NCC privind adoptia, termenul „adoptat" desemnează persoana care a fost sau urmează a fi adoptată.

Conform NCC se stabilește, de asemenea, cerințe cu privire la persoana ce poate fi adoptată.

Privitor la persoana adoptatului, sunt de întrunit următoarele cerințe:

• vârsta adoptatului. consacră faptul că adopția vizează copilul, copilul fiind persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu. Aceeași regulă este preluată și de noul Cod civil .

Excepția de la regulă este adopția persoanei majore, permisă numai dacă adoptatul a fost crescut pe timpul minorității de persoana sau familia care dorește să adopte.

Adopția persoanei care a împlinit 18 ani sau care a dobândit capacitate deplină de exercițiu anterior vârstei majoratului se află sub condiția restrictivă a creșterii în timpul minorității de către persoana sau familia care dorește să adopte. Însăși rațiunea derogării de la regula adopției de copii este explicată prin această condiție, fiindcă prin creșterea pe timpul minorității de către cel sau cei care doresc să devină părinți adoptivi, finalitatea adopției, adică înfăptuirea ocrotirii, s-a realizat cu anticipație. Cererea de adopție a părintelui adoptiv este dovada legăturilor afective statornicite, a căror consacrare juridică nu este lipsită de interes pentru niciuna din părți, ținând seama de multitudinea de efecte ale filiației și ale rudeniei civile.

Persoana devenită majoră trebuie să fi beneficiat în timpul minorității de ocrotirea complexă a persoanei sau a familiei care voiește să o adopte, o protecție acoperitoare pentru componentele esențiale ale persoanei și personalității sale.

În ceea ce privește întreținerea copilului, aceasta nu trebuie rezumată doar la întreținerea propriu-zisă, ci, de asemenea, trebuie avută în vedere educarea copilului, care nu poate fi suplinită prin simple influențe cu caracter educativ, ambele – întreținerea și educarea – presupunând o anumită continuitate.

Întreținerea acordată pe timpul minorității trebuie să se fi prestat în natură, prin traiul în comun al copilului cu cei care l-au crescut, nefiind suficientă plata periodică a unor sume de bani.

Cât privește durata „creșterii în timpul minorității", nu a fost stabilită o perioadă minimă și nici nu credem că ar fi fost indicat. Dacă persoana sau familia adoptatoare a înfăptuit sau nu ocrotirea părintească, dacă între aceștia și adoptat s-au statornicit sau nu legături speciale, afectiv-emoționale, sunt chestiuni de fapt care nu pot fi determinate printr-o măsurătoare a intervalului de timp.

Factorul temporal este un criteriu, dar care nu epuizează întreg conținutul condiției privind creșterea copilului în timpul minorității. Nu se cere ca adoptatorul (adoptatorii) să fi crescut copilul pe întreaga perioadă a minorității, ci să-1 fi crescut vreme suficient de îndelungată și cu caracter de continuitate ca să excludă ideea creșterii ocazionale, în alt scop decât acela al ocrotirii copilului.

• consimțământul adoptatului, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 273/2004 și art.463 alin. (1) lit.b) din N.C.civ. reprezintă o altă cerință.

În cuprinsul textului care stabilește persoanele chemate să consimtă la adopție, legiuitorul indică în mod expres „copilul care a împlinit vârsta de 10 ani" iar nu „adoptatul care a împlinit 10 ani", dar este mai presus de orice îndoială că cerința consimțământului este, de asemenea, prezentă în cazul adopției persoanei majore sau care a dobândit capacitate deplină de exercițiu.

Referindu-ne la adopția copilului, este de observat că manifestarea de voință a minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, cu valoare de condiție de valabilitate a operațiunii juridice, constituie o excepție de la regulile privitoare la capacitate în materie de acte juridice. Cum se știe, doar la împlinirea vârstei de 14 ani consimțământul copilului are valențe ale manifestării juridice a voinței, până la această vârstă atitudinea sa nu are decât semnificația unei „manifestări afective de voință".

Capacitatea juridică specială recunoscută copilului care a împlinit vârsta de 10 ani face ca alegerea acestuia să fie decisivă. Refuzul de a consimți la adopție, cu neputință de suplinit prin vreo încuviințare sau manifestare de voință a altei persoane, împiedică incuviințarea adopției. Consimțământul la adopție al copilului care a împlinit 10 ani se exprimă în fața instanței de judecată, în etapa finală a procedurii adopției, anume în faza încuviințării. El este pregătit în vederea manifestării de voință prin grija direcției generale care instrumentează cazul său, fiind sfătuit și informat în prealabil, potrivit vârstei și maturității sale, în special cu privire la consecințele adopției și ale consimțământului său la adopție, întocmindu-se un raport în acest sens.

În fața instanței va fi exprimat consimțământul la adopție al adoptatului major sau având capacitate deplină de exercițiu.

Sectiunea.2. Cerințe de fond privitoare la persoana sau familia adoptatoare

Prin adoptator, respectiv familie adoptatoare, se desemnează persoana, respectiv soțul și soția, care a (sau au) adoptat ori urmează să adopte.

În principiu, orice persoană poate deveni părinte adoptiv, indiferent de starea civilă, de sex, rasă naționalitate ori de cetățenie.

Legea privind regimul juridic al adopției stabilește, în mod expres, condițiile pentru calitatea de adoptator.

Acestea sunt urmatoarele:

capacitatea deplină de exercițiu;

Deplinătatea capacității de exercițiu a celui care voiește să adopte este expres prevăzută și este o condiție necesară, dat fiind faptul că, prin efectul adopției, adoptatorul va dobândi drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana și la patrimoniul copilului, inclusiv reprezentarea sa ori, după caz, încuviințarea actelor juridice ale acestuia.

Ocrotirea copilului se explică prin lipsa capacității sale depline de exercițiu, de aceea, sarcina înfăptuirii ocrotirii nu poate i încredințată celui care, fiind lipsit de capacitate deplină de exercițiu, are nevoie el însuși de ocrotire.

vârsta adoptatorului;

Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care dorește să îl adopte, pentru că, așa cum s-a spus, „adopția imită natura și legea nu a îngăduit formarea unui raport de filiație între două persoane care nu ar fi destul de îndepărtate în vârstă una față de alta".

Pentru motive temeinice, poate fi încuviințată adopția chiar dacă diferența de vârstă este mai mică de 18 ani, dar în nici o situație mai mică de 16 ani conform legii. Conform legii această diferență era fixată la 15 ani. Regula este, așadar, cea a diferenței de vârstă de cel puțin 18 ani; adopția încuviințată în condițiile unei diferențe de vârstă sub 18 ani, dar în niciun caz mai puțin de 16 ani, este excepția, care trebuie susținută de motive temeinice, reținute ca atare de instanța judecătorească. Exemplificativ, se află într-o situație cu valoare de motiv temeinic adoptatorul care este soțul părintelui firesc al copilului adoptat, adoptatorul care a crescut pe timpul minorității persoana majoră care urmează a fi adoptată.

Convenția europeană în materia adopției de copii prevede că adoptatorul trebuie să fi atins vârsta de cel puțin 21 de ani, dar să nu fi depășit vârsta de 35 de ani , însă aceste dispoziții nu sunt aplicabile în dreptul român deoarece țara noastră, ratificând Convenția, a făcut rezervă la art. 7 al Convenției.

condiții materiale și morale necesare pentru creșterea, dezvoltarea armonioasă a copilului, aptitudini atestate de autoritățile competente;

Persoana sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare dezvoltării depline și armonioase a personalității copilului, dovedită prin atestarea solicitantului.

Condiția atestatului privind aptitudinea morală și materială de a adopta este regula în concepția actualei legi a adopției, cu două excepții când obținerea atestatului nu este necesară:

• adopția privește o persoană majoră;

• adopția se referă la copilul firesc sau adoptat al celuilalt soț .

Procedura atestării adoptatorului sau a familiei adoptatoare este reglementată minuțios conform legii.

La solicitarea persoanei (familiei) interesate, direcția generală de la domiciliul acesteia procedează la evaluarea garanțiilor morale și a condițiilor materiale, ținând seama de: personalitatea, starea sănătății și situația economică a adoptatorului sau a familiei adoptatoare, viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de a educa un copil; motivele pentru care se dorește adopția; atunci când numai unul dintre soți solicită adopția, motivele pentru care celălalt nu se asociază cererii; impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta .

În tot cursul procesului de evaluare, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să asigure adoptatorului (familiei adoptatoare) serviciile de pregătire/consiliere necesare în vederea asumării în cunoștință de cauză și în mod corespunzător a rolului de părinte .

Pe baza rezultatelor evaluării, aceeași autoritate decide asupra aptitudinii de a adopta în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare Dacă rezultatul evaluării este favorabil, direcția generală va elibera atestatul de persoană sau familie aptă să adopte. Atestatul este valabil timp de un an (de la data comunicării deciziei, presupunem), cu posibilitatea prelungirii anuale la cerere și sub condiția actualizării concluziilor privitoare la capacitatea de a adopta .

În cazul rezultatului nefavorabil, adoptatorul (familia adoptatoare) are dreptul să solicite direcției generale, în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei, reevaluarea aptitudinii de a adopta. Rezultatul, de asemenea nefavorabil, al reevaluării poate fi atacat în termen de 15 zile de la data comunicării, la tribunalul de la domiciliul adoptatorului .

Atestatul eliberat, însoțit de toate informațiile privitoare la persoana sau familia atestată, va fi transmis, prin grija direcției generale, Oficiului Român pentru Adopții, în termen de 5 zile de la emiterea atestatului , în vederea înscrierii în Registrul național pentru adopții.

Rămâne de văzut dacă legiuitorul va menține în legea specială, la care face referire în NCC, aceleași proceduri.

consimțământul la adopție al adoptatorului.

Adopția presupune manifestarea de voință liberă, neviciată, a fiecăreia din persoanele față de care efectele filiației civile se vor produce în mod nemijlocit: adoptatorul sau soții adoptatori, adoptatul, părinții firești ai copilului. Consimțământul la adopție al adoptatorului sau al adoptatorilor este, în toate cazurile, condiție indispensabilă pentru valabilitatea operațiunii juridice.

Potrivit legislației noastre, adopția poate fi încuviințată unui singur părinte adoptiv sau unei familii, adică soților, fie simultan, fie succesiv. Faptul că cel care dorește să adopte este persoană căsătorită nu obligă pe celălalt soț să devină, la rândul său, părinte adoptator dar, întrucât adoptatul va intra în familia adoptatorului (asemănător copilului firesc din afara căsătoriei al părintelui care adoptă), soțul adoptatorului este consultat, cerându- i-se consimțământul cu titlu de „neîmpotrivire" la adopție, afară de cazurile în care acesta se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința. Când adoptatorul este soțul părintelui adoptiv, acesta din urmă va consimți la adopție în calitatea sa de părinte dobândită prin efectul adopției anterioare În funcție de situația concretă în care se găsește viitorul părinte, este necesar, după caz, fie consimțământul la adopție al unei singure persoane, fie consimțământul la adopție al fiecăruia dintre soții care doresc, deopotrivă, calitatea de părinte adoptiv, fie consimțământul la adopție al unuia dintre soți care va deveni părinte adoptiv – consimțământul său fiind „completat" de manifestarea de voință a soțului care nu se opune adopției preconizate de soțul său. În toate cazurile, conform Legii, consimțământul părintelui adoptator va fi exprimat în fața instanței, în etapa soluționării cererii de încuviințare a adopției. În aceleași condiții va fi luat consimțământul soțului celui care adoptă.

* o cerință deosebit de importantă din perspectiva noii reglementări a codului civil este aceea a diferențierii de sex pentru adoptatori, două persoane de același sex neputând adopta împreună. Din perspectiva numeroaselor cereri ce fac obiectul contenciosului drepturilor omului în prezent, credem că pentru instanțele române acest text aduce o clarificare necesară.

Sectiunea.3. Cerințe legate de consimțământul altor persoane implicate în adopție

Conform NCC se stabilește că pentru încheierea unei adopții mai este necesar consimțământul părinților firești ai adoptatului minor sau al celui ce exercită ocrotirea părintească, dacă părinții sunt necunoscuți, morți, declarați morți sau puși sub interdicție.

Instanța poate trece peste împotrivirea părinților firești sau a tutorelui de a consimți la adopție, în cazul copiilor abandonați, dacă se dovedește, prin orice mijloc de probă, că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul, cu toate că, potrivit aprecierii aceleiași instanțe, adopția este în interesul superior al copilului.

Părinții firești sau tutorele își vor putea exprima consimțământul numai după trecerea a 60 de zile de la nașterea copilului, potrivit datei înscrise în certificatul său de naștere și, de asemenea, cu precizarea că acest consimțământ este revocabil în termen de 30 de zile de la exprimarea lui, conform NCC.

• Părintele ori părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s-a interzis exercițiul drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului, caz în care este obligatoriu și consimțământul celui ce exercită autoritatea părintească.

• Dacă unul din părinți este decedat, declarat mort, necunoscut ori dacă este în imposibilitate din orice motiv de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este suficient. Când ambii părinți sunt într-o asemenea situație, adopția se poate încheia fără consimțământul lor.

• Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopția aceluiași copil de către soțul său, caz în care nu mai este necesar consimțământul părinților firești.

Părinții firești ai adoptatului minor sau cel ce exercită ocrotirea părintească trebuie să fie informați corespunzător cu privire la consecințele adopției.

Sectiunea.4. Impedimente la adopție

Legiuitorul indică în mod expres acele situații în care adopția este interzisă.

Astfel:

* este interzisă adopția între frați conform Legii., fără a deosebi după cum frații sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei și fără să intereseze dacă sunt frați buni (cu același tată și aceeași mamă), frați consangvini (numai după tată) ori couterini.

* este interzisă adopția propriului copil firesc, argument adus în doctrină prin analizarea de ansamblu a condițiilor de derulare a adopției.

* este interzisă adopția a doi soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare, precum și adopția între soți sau între foști soți conform legii este interzisă adopția simultană sau succesivă de către mai mulți adoptatori conform legii.

Nu se deosebește după cum cel ce urmează a fi adoptat este un copil sau o persoană majoră ori cu capacitate deplină de exercițiu, pentru a nu se ajunge la relații de filiație civilă multiplicate sau multiplicabile la nesfârșit și, în cazul adoptatului copil, la disiparea periculoasă a responsabilităților legate de ocrotirea părintească care s-ar înfăptui într-o formulă ce nu are legătură cu principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial.

Legiuitorul îngăduie două categorii de excepții de la impedimentul enunțat:

– adopția simultană sau succesivă de către adoptatori soț și soție. Ceea ce interesează este ca, la data încuviințării adopției, adoptatorii să fie căsătoriți între ei, în cazul adopțiilor succesive neavând relevanță dacă la data adopției anterioare cel care dorește să adopte acum avea calitatea de soț al părintelui adoptiv și s-a mulțumit să consimtă cu titlu de „neopunere" la adopția solicitată de soțul său ori a devenit soț al părintelui adoptiv ulterior încuviințării adopției;

– adopția succesivă în cazul încetării, din orice motiv, a adopției anterioare. Adopția încetează fie prin desfacere, fie prin declararea nulității acesteia;

– adoptatorul sau soții adoptatori au decedat.

Reamintim că deplinătatea capacității de exercițiu a părintelui adoptiv este una dintre cerințele de fond ale adopției. De aceea, în cazul celui aflat sub interdicție judecătorească, adopția nu poate fi încuviințată pe motivul neîndeplinirii uneia din cerințele de fond, în vreme ce persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate fi refuzată în intenția de a deveni adoptator pe temeiul impedimentului rezultând din boala psihică și handicapul mental, dovedit ca atare.

CAPITOLUL III

3 – EFECTELE ADOPȚIEI

Adopția produce efecte numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată.

Pe baza hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției conform legii, serviciul de stare civilă va întocmi un nou act de naștere al adoptatului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești.

Prin efectul adopției, legăturile de filiație și de rudenie ale adoptatului sunt reconfigurate și vor produce consecințele în mod obișnuite raporturilor de filiație, respectiv de rudenie.

Sectiunea.1. Relațiile de filiație și de rudenie ale adoptatului

Efectul principal al adopției este acela constitutiv de legături de filiație civilă între adoptat, descendenții săi, pe de o parte, și adoptator sau adoptatori, pe de altă parte, precum și de relații de rudenie civilă între adoptat și rudele părintelui sau părinților adoptivi.

In acelasi timp, este generat efectul extinctiv în ceea ce privește filiația firească între adoptat și părinții săi firești, precum și rudenia firească între adoptat și rudele sale firești, afară de impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie, care continuă să existe între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și rudele sale firești, pe de altă parte.

Adopția se referă la copilul firesc al celuilalt soț, efectul extinctiv este doar parțial, ceea ce înseamnă că încetează numai legătura de filiație a copilului față de părintele firesc necăsătorit cu adoptatorul, precum și raporturile de rudenie firească față de rudele acestui părinte firesc; de asemenea, efectul extinctiv nu se manifestă în privința rudeniei firești dintre frații adoptați de către același părinte sau familie adoptivă; efectul constitutiv este solitar în cazul adopției copilului adoptiv al celuilalt soț, raporturile de rudenie civilă astfel născute alăturându-se celor deja existente prin efectul adopției anterioare.

Adopția nu afectează în nici un fel legătura de filiație dintre persoana adoptată și descendenții săi firești.

Adoptatul intră în familia părintelui său adoptiv asemenea unui descendent firesc al acestuia, fie că este vorba despre adoptatul minor, fie despre cel major. Atât adoptatul, cât și descendenții săi, sunt rude cu adoptatorul sau adoptatorii și cu rudele acestora.

În cazul adopției copilului (descendentului) adoptiv al celuilalt soț, fie că este vorba de o primă adopție încuviințată anterior căsătoriei părinților adoptatori, fie de o adopție realizată numai de către unul dintre soți, în timpul căsătoriei, raporturile de rudenie civilă nou create se vor atașa, fără să afecteze, relațiilor de rudenie adoptivă preexistente. Filiația și rudenia firească a aceluiași adoptat nu prezintă interes, fiindcă au încetat pe data încuviințării irevocabile a adopției anterioare.

Sectiunea.2. Raporturile dintre adoptat și adoptator

Nașterea relațiilor de filiație adoptivă, precum și a raporturilor de rudenie adoptivă, are loc împreună cu drepturile și îndatoririle fondate pe aceste legături. Aceste drepturi și îndatoriri nu sunt efecte distincte ale adopției, ci efectele implicite, nicidecum secundare ca importanță, ale filiației și rudeniei, așa cum au fost modelate prin operațiunea juridică realizată. Avem în vedere transferul drepturilor și îndatoririlor părintești în favoarea părintelui sau părinților adoptivi, modificarea numelui și, eventual, a prenumelui celui adoptat, obligația legală de întreținere în cadrul familiei adoptive, vocația succesorală între rudele civile, precum și, în cazul adopției internaționale, cetățenia adoptatului.

Cu toate că, din punctul de vedere al rudeniei civile lato sensu, consecințele adopției sunt aceleași, fără a deosebi după cum cel adoptat este minor sau persoană cu capacitate deplină de exercițiu, efectele raporturilor de rudenie astfel create nu sunt identice, însă explicația se află în stadiul diferit al capacității

persoanei adoptate, fără legătură cu artificiul rudeniei civile, stadiu de capacitate în funcție de care ocrotirea părintească a adoptatului, ca și în cazul descendentului firesc, este sau nu cazul să se înfăptuiască.

Din punct de vedere juridic, persoana adoptată se bucură de tratamentul asigurat descendentului firesc. In privința copilului adoptat principiul este de mult consacrat prin dispozițiile legii adoptiei, iar în ceea ce privește adoptatul major, argumentul de text este furnizat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 273/2004, potrivit căruia adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană față de părinții săi firești.

3.2.1. Ocrotirea părintească a copilului adoptat

Din momentul încuviințări irevocabile a adopției, adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său, atât drepturile și îndatoririle privitoare la persoană, cât și cele referitoare la bunurile copilului. În cazul în care adoptatorul este soțul părintelui firesc al copilului, drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta . Atât în cazul adoptatorilor soț și soție, cât și al adoptatorului căsătorit cu părintele firesc al copilului, părinții vor exercita drepturile și îndatoririle părintești împreună și în mod egal., dacă acest lucru este necesar în vederea desăvârșirii învățăturii sau a pregătirii sale profesionale.

Obligația de a da întreținere copilului este, în primul rând, în sarcina părinților. În subsidiar, au obligația legală de întreținere a copilului, în ordinea stabilită de art. 89 C.fam., frații, precum și ascendenții minorului, alții decât părinții acestuia. Condițiile, cuantumul, modalitățile de executare, stingerea obligației legale de întreținere sunt stabilite prin norme deopotrivă aplicabile copilului firesc și celui adoptiv.

În situația decesului, dispariției, decăderii din drepturile părintești, aplicării pedepsei interzicerii drepturilor părintești sau a neputinței, din orice motive, a unuia dintre părinți de a-și manifesta voința, drepturile și îndatoririle părintești vor fi preluate, integral, de către celălalt părinte.

Dacă amândoi părinții se află în vreuna din aceste situații, copilul, fiind lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților, are dreptul la protecție alternativă, care se va putea realiza fie prin instituirea tutelei, fie prin luarea unei măsuri de protecție specială, cu precizarea că protecția alternativă poate însemna adopția succesivă a copilului, însă numai dacă părinții adoptatori au decedat. Audierea copilului este obligatorie.

Obligația legală de întreținere

Afară de obligația legală de întreținere a copilului în cadrul înfăptuirii ocrotirii părintești, între membrii familiei există obligația legală de întreținere, cu caracter reciproc, adoptatul cu capacitate deplină de exercițiu fiind, și din acest punct de vedere, perfect integrat în familia sa adoptivă. Persoanele între care există obligația legală de întreținere, ordinea în care se datorează întreținerea, precum și condițiile generale ale obligației legale de întreținere sunt cele stabilite de dreptul comun în materie .

Adoptatul major aflat în continuarea studiilor are drept la întreținere în aceleași condiții în care descendentul firesc, aflat în aceeași situație, își poate valorifica dreptul la întreținere.

Adoptatul are nu doar dreptul de a primi întreținere, ci și obligația de a da întreținere, în funcție de echilibrul condițiilor cerute pentru a fi creditor sau debitor al obligației.

Vocația succesorală legală

În dreptul nostru, transmisiunea succesorală legală are ca temei rudenia, firească sau adoptivă.

Ca premisă a moștenirii legale, interesează, așadar, existența legăturii de rudenie cu defunctul, ținând seama de relațiile de rudenie astfel cum au fost stabilite prin efectul adopției, practic ignorând sursa acestor relații, intrând în acțiune regulile dreptului succesoral, care vor stabili, dacă o anumită persoană, aflată într-un anumit grad de rudenie cu defunctul, va culege sau nu, și dacă da, care este cota ce îi revine din moștenirea lăsată.

Întrucât relațiile de rudenie firească au încetat prin efectul adopției, adoptatul și descendenții săi nu au chemare legală la moștenirea lăsată de părinții firești sau de rudele acestora, cu excepția ipotezelor particulare semnalate mai sus și în limitele rudeniei firești rămase neatinsă.

În virtutea principiului reciprocității vocației legale generale, persoanele la a căror moștenire este chemat adoptatul au, la rândul lor, chemare generală la moștenirea adoptatului.

Cetățenia adoptatului

Copilul cetățean străin sau fără cetățenie adoptat de un cetățean român sau de soții având cetățenie română, dobândește cetățenia română. Când numai unul dintre soți are cetățenie română, adoptatorii vor decide cetățenia copilului sau, în caz de neînțelegeri între aceștia, va decide instanța judecătorească odată cu încuviințarea adopției.

Ulterior încuviințării adopției, schimbarea cetățeniei părinților adoptivi are în privința cetățeniei copilului adoptat aceleași consecințe ca și schimbarea cetățeniei părinților firești.

Numele și prenumele adoptatului

Prin adopție, adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului. Dacă adopția se face de către soți, ori de către soțul părintelui firesc, iar soții au nume comun, adoptatul va purta acest nume, iar dacă soții nu au un nume comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care urmează să îl poarte adoptatul. În caz de divergențe, instanța va decide.

In cazul adopției unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soțul adoptat poate primi pe timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, acordat în fața instanței care încuviințează adopția. Dacă nu există acordul celuilalt soț, adoptatul rămâne cu numele comun din căsătorie (care poate fi chiar numele său de familie, adică numele său „firesc"), însă, în cazul desfacerii căsătoriei, presupunând că nu va opta, în condițiile legii, pentru păstrarea numelui comun din căsătoriei, va lua numele dobândit prin adopție.

Odată cu încuviințarea adopției, instanța poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat, pentru motive temeinice, la cererea părintelui sau a părinților adoptivi și cu consimțământul copilului care a împlinit 10 ani.

Față de redactarea textului, se pare că schimbarea prenumelui în cadrul procedurii adopției este admisibilă numai în cazul copilului adoptat, nu și în cazul persoanei majore.

Dreptul la informare. Informațiile cu privire la adopție sunt confidențiale

Adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale acestuia o permit, conform legii.

Noul Cod civil stabilește că prin lege specială se vor stabili condițiile concrete de acces la aceste informații.

Din perspectiva legii actuale, adoptatorii și adoptatul au dreptul să obțină din partea autorităților competente extrase din registrele publice, al căror conținut atestă faptul, data și locul nașterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopția și nici identitatea părinților firești.

CAPITOLUL 4

4- ÎNCETAREA ADOPȚIEI

Legea privind regimul juridic al adopției stabilește două cazuri de încetare a adopției, anume desfacerea adopției și declararea nulității acesteia.

Sectiunea.1. Desfacerea adopției

Desfacerea adopției intervine de drept prin decesul adoptatorului sau al soților adoptatori, sau, dacă adopția a încetat din orice alte motive, conform art. 462 N.C.civ. Desfacerea adopției presupune decesul părintelui adoptiv, dacă adopția a fost încuviințată față de un singur părinte adoptiv, sau decesul ambilor părinți adoptivi, desigur, indiferent dacă moartea acestora a avut loc concomitent sau succesiv.

Noua legislatie- aduce în atenție și posibilitatea desfacerii adopției la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viața lor ori a descendenților lor, precum și atunci când el se face vinovat de săvârșirea unor fapte penale pedepsite cu închisoare de minimum 2 ani față de adoptatori. Dacă urmare a acestor fapte adoptatorul a decedat, cererea poate fi făcută de cei ce ar veni la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa lui.

Este reglementată și posibilitatea desfacerii adopției la cererea adoptatului, în condiții identice cu cele mai sus descrise.

Sectiunea 2. Nulitatea adopției

Adopția este nulă absolut dacă este fictivă ori dacă s-a încheiat cu încălcarea cerințelor de formă sau de fond, cu excepția, în acest ultim caz, a unei sancțiuni cu nulitatea relativă prevăzute de lege.

Este considerată fictivă adopția încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii intereselor superioare ale copilului.

Nulitatea absolută ar putea surveni în cazul lipsei consimțământului la adopție al părinților firești sau, după caz, al tutorelui copilului.

Potrivit NCC„nu este valabil consimțământul dat în considerarea promisiunii sau obținerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora". Consimțământul „interesat" al oricăruia dintre cei chemați să consimtă la adopție – dat fiind caracterul general al enunțului – atrage nulitatea absolută a operațiunii juridice, pentru lipsa consimțământului la adopție.

Lipsa consimțământului la adopție al copilului care a împlinit 10 ani la data încuviințării, lipsa consimțământului la adopție al adoptatorului sau al soților adoptatori, neîndeplinirea oricăreia din cerințele de fond privitoare la persoana adoptatoru- lui, neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele de fond referitoare la persoana adoptatului, prezența oricăruia din impedimentele la adopție, prevăzute expres de lege sau subînțelese de legiuitor pot, de asemenea, constitui motive de nulitate absolută.

Nesocotirea cerințelor de formă ale încuviințării adopției credem că se va stabili în funcție de viitoarea reglementare legală a procedurii adopției.

* Cazurile de nulitate relativă a adopției expres prevăzute vizează vicierea consimțământului prin eroare, dol sau violență.

Potrivit NCC părinții firești ori tutorele trebuie să consimtă la adopție în mod liber și necondiționat, consimțământul fiind liber dacă nu a fost viciat prin eroare, dol sau violență, iar sancțiunea tipică în cazul alterării consimțământului prin oricare dintre viciile voinței este nulitatea relativă a actului juridic încheiat.

Nulitatea relativă a adopției poate interveni și în alte situații: vicierea consimțământului la adopție al adoptatorului, al unuia dintre soții adoptatori sau a consimțământului copilului care a împlinit 10 ani sau a consimțământului la adopție al părinților.

Conform NCC eroarea poate întemeia o acțiune în anularea adopției pentru vicierea consimțământului adoptatorului numai dacă privește identitatea fizică a adoptatului.

Dacă, însă, eroarea poartă asupra însăși naturii juridice a operațiunii, bunăoară, dacă „adoptatorul" își manifestă consimțământul încredințat că este parte la un contract de întreținere cu cel „adoptat", nu ne mai găsim în prezența unui „simplu" viciu al voinței. De această dată, reprezentarea falsă a realității nu doar alterează voința, ci este obstacol care împiedică manifestarea de voință, echivalând cu lipsa consimțământului. În consecință, sancțiunea ce intervine este aceea a nulității absolute.

Dolul constituie cauză de anulabilitate a adopției indiferent de la care din persoanele implicate în realizarea adopției ar proveni manoperele dolosive; de asemenea, aceste manopere „viclene" pot fi provocate de către un terț în raport cu adopția.

Potrivit practicii judiciare, manoperele dolosive întrebuințate evocă dolul ca viciu de consimțământ numai dacă prin natura și prin felul în care s-au exercitat au fost decisive în manifestarea consimțământului la adopție, adică în lipsa lor persoana în cauză nu ar fi luat parte de realizarea adopției.

Violența, admisă în teorie, este totuși dificil de imaginat în practică în legătură cu consimțământul la adopție, în special datorită procedurii specifice de încuviințare a adopției.

Sectiunea.3. Regimul juridic al nulității adopției

Acțiunea în constatarea nulității absolute a adopției poate fi formulată de orice persoană interesată conform NCC.

În ceea ce privește nulitățile indicate de lege., dreptul la acțiune este prescriptibil în termen de 6 luni socotit de la data descoperirii erorii ori dolului sau a încetării violenței,dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției.

Instanța poate respinge cererea privind nulitatea dacă menținerea adopției e în interesul celui adoptat. Acesta va fi obligatoriu ascultat, cu aplicarea dispozițiilor legii.

Sectiunea.4. Efectele încetării adopției

Conform NCC., la încetarea adopției, drepturile și îndatoririle părintești vor fi, în principiu, redobândite de către părinții firești ai copilului, afară numai dacă instanța, dispunând nulitatea adopției, nu a decis instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului. Domiciliul copilului nu va mai fi la părintele sau la părinții adoptivi, ci se va stabili în funcție de forma de protecție care i se va asigura copilului (prin părinți sau prin mijloace alternative de ocrotire). Adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de încuviințarea adopției.

CAPITOLUL V

5 EFECTELE ADOPȚIEI

Secțiunea 1: Filiația

A.Nașterea legăturilor de rudenie

Ca urmare a adopției, între persoanele prevăzute de lege iau naștere raporturi de rudenie. Acestea formează ceea ce în practica judiciară și în literatura de specialitate se numește rudenia civilă (sau rudenia din adopție). Rudenia civilă poate fi definită ca fiind legătura pe care legea o stabilește între anumite persoane, în temeiul actului juridic al adopției.

În noua legislatie, prin adopție se stabilesc filiația între adoptat și cel care adoptă, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului. În momentul stabilirii filiației prin adopție, rudenia firească dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepția adopției prevăzute la art. 20, lit. b), caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul. Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și rudele sale firești, pe de altă parte, cât și între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopției, pe de altă parte.

B- Relațiile dintre adoptat cu părinții săi firești și rudele acestora

În această privință, în vechiul sistem se făcea deosebirea după cum ne aflăm în cadrul adopției cu efecte restrânse sau în cadrul adopției cu efecte depline.

a. În cadrul adopției cu efecte restrânse – adoptatul și descendenții săi continuau să păstreze legătura de rudenie cu părinții săi firești și rudele acestora. Potrivit dispozițiilor art. 75, alin. ultim, C. fam., „înfiatul și descendenții săi păstrează toate drepturile și obligațiile izvorâte din filiație, față de părinții firești și rudele acestora". Prin urmare, legătura de rudenie firească se menținea, la care se adăuga legătura de rudenie civilă. De aceea, între adoptat și adoptator și între adoptat și părinții săi firești existau anumite drepturi și obligații paralele; printre acestea se numărau cele privitoare la întreținere și succesiune.

b. În cadrul adopției cu efecte depline – adoptatul rupea orice legătură cu familia sa firească, în consecință drepturile și îndatoririle izvorâte din filiație între cel adoptat (și descendenții săi) și părinții firești și rudele acestora încetau. Noua reglementare nu mai face această distincție.

C – Întinderea legăturilor de familie

a. Întinderea rudeniei stabilite prin adopția cu efecte restrânse În vechiul sistem, rudenia stabilită prin adopție cu efecte restrânse se caracteriza, în primul rând, prin aceea că nu înlătura, deci nu înlocuia rudenia firească, ci se suprapunea acesteia. Este ceea ce rezulta din prevederile legale., care dispunea că „înfiatul și descendenții săi păstrează drepturile și obligațiile pe care le are copilul din căsătorie față de părinții firești și de rudele acestora". În al doilea rând, așa cum dispuneau textele legislatiei in vigoare., rudenia rezultată din adopția cu efecte restrânse era limitată, în sensul că lua naștere numai între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator, pe de altă parte.

b. Întinderea rudeniei stabilite prin efecte depline

În vechiul sistem, adopția cu efecte depline determina încetarea drepturilor și îndatoririlor izvorâte din filiație, dintre cel adoptat și rudele acestuia, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestora, pe de altă parte (art. 79, alin. 2, fostul C. fam.). Totodată, adoptatul și descendenții săi deveneau rude cu rudele celui ce adoptă, asemeni copiilor firești ai adoptatorului și descendenților acestora (art. 79, alin. 2, fostul C. fam.). Prin urmare, rudenia stabilită prin adopția deplină exista între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele sale, pe de altă parte.

Adopția cu efecte depline nu ducea deci la „suprapunerea" rudeniei civile cu cea firească, ci la „asimilarea rudeniei civile cu rudenia firească". Singurul efect al rudeniei de sânge, care se menținea și după încuviințarea adopției cu efecte depline, era impedimentul la căsătorie între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și rudele lor firești, pe de altă parte, cf. Legislatiei in vigoare.

D – Asimilarea rudeniei civile cu rudenia firească

Rudenia creată prin adopție este asimilată cu rudenia firească. În privința unora dintre efectele juridice produse de cele două feluri de rudenie existau însă, după I. Filipescu, deosebiri, și anume:

a) recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta a decedat, de către tatăl său, se putea face numai dacă acel copil a lăsat descendenții firești; recunoașterea nu putea avea loc dacă acel copil are descendenți prin adopție, chiar în cazul în care aceasta ar fi cu efecte depline;

b) soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț era obligat să continue a acorda întreținere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești (nu și cei prin adopție) au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie

c) cel care a luat un copil spre a-l crește, fără a întocmi formele cerute pentru adopție, avea obligația să-l întrețină, cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinții firești (deci nu și cei adoptatori) au murit, sunt dispăruți, ori sunt în nevoie;

d) donația nu se revoca în condiții legale., dacă, ulterior acesteia, donatorul a adoptat un copil, deoarece această categorie de copii nu se include în enumerarea limitativă a textului menționat (copil din căsătorie, cel din afara căsătoriei, fie chiar și postum) (T. J. Vâlcea, dec. civ. nr. 1384/1981).

Secțiunea 2: Drepturile și îndatoririle părintești

Ocrotirea părintească se exercită de către ambii părinți, afară de cazul când unul din aceștia este mort, decăzut din drepturile părintești, pus sub interdicție etc., situație în care ocrotirea părintească revine numai celuilalt părinte. Potrivit legii, părinții au atât drepturi și obligații cu privire la persoana copilului, cât și drepturi și îndatoriri cu privire la bunurile acestuia, în ambele cazuri scopul fiind asigurarea interesului minorului. Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a ocrotirii părintești poate antrena, după caz, una din următoarele sancțiuni: obligarea părinților la repararea pagubelor pricinuite de copil, prin fapta sa ilicită, altor persoane, precum și la repararea pagubelor pricinuite de ei înșiși minorului prin reaua administrare a bunurilor acestuia; aplicarea de amenzi părinților pentru contravențiile ce săvârșesc în legătură cu exercitarea ocrotirii părintești precum și pentru contravențiile săvârșite de copil; aplicarea de pedepse penale părinților pentru cazul săvârșirii de infracțiuni în legătură cu ocrotirea părintească; încredințarea minorului unei terțe persoane, unei familii ori unei instituții de ocrotire, atunci când dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a acestuia, sau sănătatea sa, este primejduită în familie.

Ocrotirea părintească este o formă de ocrotire a minorului cuprinzând complexul drepturilor și obligațiilor acordate, respectiv impuse de lege părinților, în scopul asigurării creșterii, educării și formării copiilor pentru viață, în acord cu interesele generale ale societății. ocrotirea părintească începe în momentul nașterii copilului și se exercită până la majoratul acestuia; reglementată unitar, ea are același conținut și funcționează conform acelorași principii cu privire la toate categoriile de copii: din căsătorie, din afara căsătoriei, cei rezultați dintr-o căsătorie desfăcută, desființată sau care a încetat, precum și cei adoptați.

Consiliul de familie este o instituție juridică nou introdusă și își găsește reglementarea în mod expres la art.124-132 Noul Cod Civil.

Consiliul de familie reprezintă acel organism care supraveghează modul în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului. Această instituție are un caracter facultativ și este strâns legată de instituția tutelei.

În cazul ocrotirii minorului prin părinți, prin dare în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială prevăzute de lege, nu se va institui consiliul de familie.

Atribuțiile principale ale Consiliului de familie sunt:

– de supraveghere a modului în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului;

– de acordarea a avizelor consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanței de tutelă (ex. în cazul măsurilor privind persoana minorului, atunci când se stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului; în cazul încuviințării și al autorizării actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani; în situația înstrăinării, împărțirii, ipotecării sau grevării cu sarcini reale a bunurilor minorului.

– de emitere a deciziilor, în cazurile prevăzute de lege.

Avizele consultative și deciziile luate de consiliul de familie se iau în mod valabil cu votul majorității membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă. La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat. Aceste decizii vor fi motivate și consemnate într-un registru special constituit, ținut de unul din membrii consiliului și desemnat în acest scop de instanța de tutelă.

Totodată, subliniem că actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile, iar încheierea actului cu nerespectarea avizului atrage răspunderea tutorelui.

Consiliul de familie poate fi constituit de către instanța de tutelă și compus din trei membri și 2 supleanți numiți dintre rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie al membrilor și de relațiile personale cu familia minorului, iar în lipsă de rude sau afini pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia. Nu pot fi membri ai consiliului de familie doi soți împreună sau tutorele.

În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care îndeplinesc condiții pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanța de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat sau a oricăror altor persoane care cunosc situația copilului. Numirea în consiliul de familie se face cu consimțământul membrilor și cu ascultarea minorului dacă a împlinit vârsta de 10 ani.

Consiliul de familie este convocat cu cel puțin 10 zile înainte de data întrunirii de către tutore, din proprie inițiativă sau la cererea oricăruia dintre membri acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani sau a instanței de tutelă. Convocarea se poate face și mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii, dar cu acordul tuturor membrilor.

Alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, decât numai dacă interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea ori dispariția unuia dintre membri, ar fi necesară completarea acestuia. Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, în cazul în care, dacă în plângerile formulate instanța a hotărât de cel puțin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie. În situația în care nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, ca și în cazul contrarietății de interese dintre minor și toți membrii consiliului de familie și supleanți, tutorele poate cere instanței de tutelă autorizația de a exercita singur tutela.

În ceea ce privește ocrotirea părintească reglementată în titlul IV din Codul civil, este de observat că în România, pe perioada în care minorul este lipsit de maturitate fizică și intelectuală, acesta se bucură de ocrotire din partea persoanelor majore și capabile să decidă atât în privința persoanei, cât și a bunurilor sale. Acest lucru este valabil atât în cazul copilului rezultat din căsătorie, cât și în cazul copilului din afara căsătoriei.

În dreptul românesc, prin Legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, se menționează că prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile legii.

Este de menționat că dreptul românesc în materia ocrotirii copilului, mai exact Legea nr. 272/2004, cât și dispozițiile corespunzătoare din Codul civil, sunt în concordanță cu dispozițiile Convenției privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, și ratificată de România în 2007 (denumită în continuare „Convenția de la Haga” sau „Convenția”) și Principiile legislației europene privind autoritatea părintească stabilite de Comisia asupra Dreptului European al Familiei (denumită în continuare „CEFL”) ca recomandare pentru toate statele europene privind legislația familiei.

Secțiunea 3: Numele de familie al adoptatului

Copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie al celui care adoptă.

Dacă adopția se face de către 2 soți ori de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soții nu se înțeleg, hotărăște instanța. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile.

Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.

În cazul adopției unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soț, soțul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat în fața instanței care încuviințează adopția.

Pe baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se păstrează, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.

ASPECTE PRACTICE – SPETE

Speta 1

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Craiova, precizata la 9 septembrie 2010, reclamantul V.N. a chemat în judecată pe paratul V.D., solicitând că prin sentința ce se va pronunța să se dispună desfacerea înfierii încheiată la 18 iulie 1971, iar paratul să-și reia numele de B.

La data de 20 mai 2010, reclamantul a solicitat introducerea în cauză în calitate de reclamanta a sorei sale, V.M. Prin sentința civilă nr. 11507/2010, Judecătoria Craiova și-a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, avându-se în vedere precizarea obiectului cererii.

Cauza a fost înregistrată la Tribunal sub nr. 9001/63/2010. Prin sentința civilă nr. 42 din 27 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul Dolj, s-a respins cererea formulată de reclamantul V.N., în contradictoriu cu paratul V.D. S-a reținut că acțiunea reclamantului nu este întemeiată în raport de dispozițiile legale care reglementează instituția adopției.

Astfel, condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, pentru desfacerea sau declararea nulității adopției nu sunt îndeplinite, adopția putând fi desfăcută numai în cazul încuviințării unei noi adopții prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar nulitatea intervenind dacă adopția a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului, ori cu încălcarea condițiilor de fond sau de forma prevăzute de lege.

Nu sunt incidente nici prevederile art. 65-68 Codul familiei, invocate de reclamant prin acțiune, întrucât art. 65 se referă la filiația copilului din afara căsătoriei, iar art. 66 și următoarele au fost abrogate prin OUG nr. 25/1997. Împotriva sentinței reclamantul a declarat recurs, susținând în esență că de peste 30 ani paratul nu a acordat sprijin material părinților adoptivi, a refuzat să participe la înmormântarea soției reclamantului – V.E., decedata în februarie 2008 – și de circa 1 an nu a mai venit în casa părintească.

A arătat că Tribunalul Dolj a examinat cauza în raport de dispozițiile Legii nr. 273/2004 și ale prevederilor codului familiei în vigoare la data soluționării cauzei, deși regimul adopției încuviințata în anul 1971 este guvernat de dispozițiile legale în vigoare la data respectivă.

S-a invocat jurisprudența altor instante, respectiv decizia nr. 453/F/2007 a Curții de Apel Timișoara, prin care, într-o speță similară, s-a dispus casarea sentinței, cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, pentru a se analiza litigiul în raport de prevederile Codului familiei în vigoare la data încheierii adopției.

Examinând criticile invocate, se constată nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Paratul V.D. a fost înfiat cu toate efectele filiației firești, la data de 18 iulie 1971, de V.N. și V.E. La momentul înfierii erau în vigoare dispozițiile Codului familiei adoptat prin Legea nr. 4/1953, și publicat în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956, care reglementa instituția înfierii prin normele cuprinse în capitolul III, art. 66-85.

Art. 65 invocat de reclamant se referă la situația copilului din afara căsătoriei, respectiv încredințarea și contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare, nefiind așadar aplicabil în speță. Prevederile art. 66-68 din același cod, instituiau condițiile impuse pentru încuviințarea înfierii, și interdicțiile legale în această privință, pentru anumite categorii de persoane, textele referitoare la desfacerea adopției fiind cele din art. 80-85.

Conform acestor prevederi, înfierea putea fi desfăcută dacă a fost încheiată fără consimțământul părinților firești (art. 80) sau dacă măsura desfacerii înfierii se dispunea în interesul înfiatului (art. 81). Din întreaga reglementare a instituției înfierii prin dispozițiile Codului familiei adoptat prin Legea nr. 4/1953, rezultă că la baza acesteia, atât la încheiere cât și la desfacerea ei, era avut în vedere numai interesul înfiatului, nu și al înfietorilor, principiu pe care se întemeiază și reglementările ulterioare privind adopția, atât din codul familiei, cât și din Legea nr. 273/2004. De altfel, înfietorul nu este indicat de lege între persoanele care pot cere desfacerea înfierii, tocmai potrivit principiului anterior enunțat – desfacerea se dispune numai în interesul înfiatului – fiind greu a se considera că o asemenea acțiune introdusă de înfietor ar putea reprezenta interesele înfiatului.

Raportat la aceleași norme invocate de recurent, se constată că nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru aplicarea sancțiunii nulității absolute a înfierii, a cărei valabilitate, că a oricărui act juridic, se examinează față de condițiile legale pe care trebuia să le îndeplinească la momentul încheierii, ori împrejurările relevate de reclamant prin acțiune se referă exclusiv la comportamentul paratului în raporturile actuale cu înfietorul, și în mod deosebit la refuzul de a-i acorda întreținere, aspecte ulterioare încheierii înfierii și care, așa cum s-a reținut și în considerentele sentinței recurate, pot face obiectul unor alte demersuri procesuale ale reclamantului.

În consecință, examinarea cererii în raport de normele legale în vigoare la data încheierii înfierii, nu este de natură a conduce la altă soluție decât cea adoptată prin sentința recurata, întrucât reglementările succesive ale acestei instituții, fie prin dispozițiile cuprinse în codul familiei, fie prin prevederile legii speciale, urmăresc cu consecvență că atât înfierea cât și desfacerea înfierii să fie guvernată de un principiu unic – respectarea interesului înfiatului.

Față de considerentele expuse recursul reclamantului se privește ca nefiind fondat și urmează să fie respins, conform art. 312 alin. (1) C.proc.civ.

Sursă: portaljust.ro

Speta 2 –Nulitate adoptie

1. Potrivit art. 49 al Legii nr. 71/2011, adopțiile încuviințate înainte de intrarea în vigoare a Codului civilrămân supuse, în ceea ce privește validitatea lor, legii în vigoare la data când au fost încuviințate. Actele juridice nule sunt supuse dispozițiilor legii vechi, cauzele de nulitate fiind cele de la data încheierii adopției.

2. Martorii au relevat că adopția a fost prilejuită de nevoia adoptatului de a dobândi un alt nume, identitate care să-i permită să se deplaseze în străinătate, în Germania, de unde anterior a fost expulzat, el fiind crescut exclusiv de către părinții firești. în condițiile expuse se poate concluziona că adopția a fost una fictivă, neurmă-rindu-se în realitate scopul legitim pentru care a fost instituită instituția adopției majorului, adică aceea de a legaliza raporturile de fapt statornicite între părți în timpul minorității unei persoane, aparența transformându-se într-o veritabilă stare de drept, prin fixarea unor legături de rudenie.

Trib. Bistrița-Năsăud, s. I civ., sent. nr. 60/CC din 14 iunie 2012,

nepublicată

Prin acțiunea formulată de reclamantul T.I. în contradictoriu cu pârâta T.E., s-a solicitat să se constate nulitatea adopției cu efecte depline a reclamantului de către pârâtă, dispusă prin sentința civilă nr. 3696/1996, să se dispună revenirea reclamantului la numele avut anterior încuviințării adopției, acela de G., precum și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în actele de stare civilă.

Examinând lucrările dosarului, precum și cele din dosarul nr. 3696/1996 acvirat, tribunalul apreciază că cererea introductivă este întemeiată. Prin sentințacivilănr. 854/18.12.1996,pronunțată deTribunalul Bistrița-Năsăud, definitivă și irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac, s-a admis cererea formulată de T.E. și s-a încuviințat adopția cu toate efectele unei filiațiuni firești a numitului G.I., născut la 22.09.1970, în localitatea M.I., de către adoptatoarea T.E., născută U., la data de 20.08.1948, în Bistrița, adoptatul având același domiciliu cu cel al adoptatoarei. S-a mai dispus ca pe viitor adoptatul să poarte numele adoptatoarei, acela de T., precum și efectuarea

mențiunilor corespunzătoare în actele de stare civilă. In considerente, s-a menționat că, în susținerea cererii, au fost depuse la dosar cazierele judiciare, adeverințe medicale, certificatele de naștere ale adoptatoarei și

adoptatului, declarații autentice ale celor două părți și s-a solicitat audierea de martori. Analizând actele și lucrările dosarului ce au fost menționate, precum și declarațiile martorilor, tribunalul a reținut că reclamanta T.E. l-a crescut și întreținut pe pârât în gospodăria sa, de la vârsta de circa 10 ani, stabilindu-se între cei doi relațiile specifice dintre părinți și copii. Martorii au mai relatat faptul că pârâtul face parte dintr-o familie numeroasă, având 12 frați și, în aceste condiții, reclamanta l-a luat la ea încă din perioada minorității, având condiții pentru a-i asigura întreținerea corespunzătoare. Având în vedere că la dosar au fost depuse toate actele prevăzute de art. 4 și urm. din Legea nr. 11/1991, că s-a făcut dovada întreținerii pârâtului de către reclamantă încă din perioada minorității până în prezent și că în cauză există diferența de vârstă peste 18 ani prevăzută de art. 68 C. fam., s-a admis acțiunea ca fiind întemeiată, așa cum a fost formulată în scris, potrivit dispozițiilor art. 67 și urm. C. fam. raportat la art. 4 și urm. din Legea nr. 11/1990, republicată.

In cercetarea judecătorească a dosarului prezent s-a încuviințat și s-a administrat proba cu martori. Aceste persoane l-au cunoscut pe reclamant fie în perioada copilăriei, fie ulterior, când cel din urmă a devenit major, aflându-se împreună în străinătate. Depozițiile lor sunt în deplină concordanță cu starea de fapt a acțiunii introductive, respectiv cu faptul că reclamantul a fost crescut exclusiv de către părinții firești, în localitatea P.I., județul Bistrița-Năsăud, că până la ajungerea la majorat nu a existat vreo perioadă în care să se fi aflat în grija și întreținerea altei persoane, din altă localitate, respectiv a pârâtei, pe care nici nu o cunosc, și a avut începând cu anul 1986 și are și în prezent domiciliul în localitatea Sighetu-Marmației, județul Maramureș, aspect atestat de înscrisurile de la dosar. Lipsa oricărui aport al pârâtei la educarea reclamantului și, implicit, asumarea acestei responsabilități doar de către părinții firești sunt ilustrate și de adeverințele de școlarizare emise pe numele secundului de către Școala din P.I., județul Bistrița-Năsăud, Colegiul Național L.R. Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, Colegiul Economic D.P.M. Alba-Iulia, județul Alba.

Este important de reținut că martorii, și după adopție, îl cunoșteau pe reclamant tot sub numele de G. Martorii au mai relevat că adopția în discuție a fost prilejuită de nevoia reclamantului de a dobândi un alt nume, identitate care să-i permită să se deplaseze în străinătate, în Germania, de unde anterior a fost expulzat. Sinceritatea martorilor și adevărul spuselor lor sunt sprijinite prin altă categorie de probe, respectiv refuzul acordării vizei pentru ședere în Republica Federală Germania și avertismentul de expulzare, din aceeași țară, din datele de 2.02.1996

și, respectiv, 18.04.1995, care se corelează cu momentul în care s-a întreprins demersul judiciar din dosarul nr. 3696/1996. Trebuie amintit și elementul de fapt potrivit căruia martorii audiați în dosarul nr. (…)/1996 nu au putut fi ascultați din motive obiective, negăsindu-se în țară.

In condițiile expuse se poate concluziona cu certitudine că adopția a fost una fictivă, neurmărindu-se în realitate scopul legitim pentru care a fost instituită instituția adopției majorului, adică aceea de a legaliza raporturile de fapt statornicite între părți în timpul minorității unei persoane, aparența transformându-se într-o veritabilă stare de drept, prin fixarea unor legături de rudenie, cu toate efectele ce decurg de aici.

Actele juridice nule sunt supuse dispozițiilor legii vechi, cauzele de

nulitate fiind cele de la data încheierii adopției. In speță, adopția s-a încuviințat sub prevederile Legii nr. 11/1990, republicată în 24.07.1995. însă, legea nu conține norme cu referire la ineficacitatea analizată, pre-zentându-se identic și situația Codului familiei. Prin urmare, își găsesc incidența nulitățile de drept comun și în conformitate cu ele se stabilește că o adopție fictivă, dispusă cu nesocotirea cerințelor legale de valabilitate ale art. 67 alin. (1) C. fam., este nulă de drept întrucât încalcă ordinea generală a societății. Nu în ultimul rând, se are în vedere art. 49 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, care dispune că adopțiile încuviințate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil rămân supuse, în ceea ce privește validitatea lor, legii în vigoare la data când au fost încuviințate.

Ca urmare a constatării nulității, s-a dispus repunerea în situația anterioară, reclamantul va reveni la numele anterior adopției și se vor face mențiunile cuvenite în registrele de stare civilă.

Notă. Potrivit art. 479 alin. (1) NCC, adopția poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei și al cărei consimțământ a fost viciat prin eroare asupra identității adoptatului, doi sau violentă.

Nulitatea absolută a adopției intervine, conform art. 480 NCC, în următoarele situații: a) dacă s-a încheiat în alte scopuri decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului (adică este fictivă1'1); bunăoară, atunci când consimțământul s-a dat în considerarea promisiunii sau obținerii unor foloase; se are în vedere adopția persoanei minore, și nu a persoanei cu deplină capacitate de exercițiu; b) dacă s-a încheiat cu încălcarea oricăror condiții de fond sau de formă prevăzute de lege, exceptând cazul în care legea prevede expres sancțiunea nulității relative.

1,1 A. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, Dreptul familiei, ed. a IV-a, Ed. AII Bcck, București, 2005, p. 218-220.

Doctrina a reținut drept cazuri de nulitate absolută următoarele situații: a) adopția unei persoane majore fără ca aceasta să fi fost crescută în timpul minorității de către adoptator; b) adopția încheiată fără ca diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator să fie de minim 18 ani; c) adopția între frați, între soți, adopția a doi soți de aceeași persoană; d) adopția fictivă.

Prin derogare de la dispozițiile art. 479 NCC și art. 480 NCC, art. 481 NCC reglementează posibilitatea menținerii adopției nule sau anulabi-le. Astfel, poate fi menținută adopția anulabilă în cazul în care instanța constată că menținerea adopției este în interesul celui adoptat, care va fi ascultat întotdeauna, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Totodată, în cazul în care adopția s-a încheiat în alte scopuri decât cel al ocrotirii interesului minorului ori cu încălcarea cerințelor de fond și/sau de formă, instanța va putea respinge cererea privind nulitatea adopției, dacă va constata că menținerea adopției este în interesul celui adoptat, care va fi ascultat întotdeauna, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Ca atare, interesul superior al copilului primează față de acele împrejurări care ar justifica anularea/ constatarea nulității adopției. întrucât nu se face vreo distincție, menținerea adopției nule sau anulabile justificată de interesul celui adoptat poate privi atât adoptatul minor la data soluționării acțiunii în nulitate sau anulare, cât și copilul major.

Sursa http://legeaz.net/

Speta 3 Adopție. Stabilirea caracterului abuziv al refuzului părintelui firesc de a-și exprima consimțământul la adopție. 

Adoptia copilului de catre sotul parintelui, este un caz special de adoptie, iar exprimarea consimtamantului la adoptie de catre celalalt parinte, este o conditie de fond.

Potrivit legii, in mod exceptional, instanta judecatoreasca poate trece peste refuzul parintelui firesc sau, dupa caz, al tutorelui de a consimti la adoptia copilului, daca se dovedeste, prin orice mijloc de proba, ca acestia refuza în mod abuziv sa-si dea consimtamântul la adoptie si instanta apreciaza ca adoptia este în interesul superior al copilului, cu motivarea expresa a hotarârii în aceasta privinta.

In considerarea aceluiasi principiu, instanta judecatoreasca trebuie sa manifeste un rol activ adecvat scopului urmarit, in sensul disp. art. 129 Cpc, potrivit carora judecatorii au îndatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului în cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, în scopul pronuntarii unei hotarâri temeinice si legale. Daca probele propuse nu sunt îndestulatoare pentru lamurirea în întregime a procesului, instanta va dispune ca partile sa completeze probele. De asemenea, judecatorul poate, din oficiu, sa puna în discutia partilor necesitatea administrarii altor probe, pe care le poate ordona chiar daca partile se împotrivesc.

Inclusiv respectarea interesului superior al copilului impune administrarea probelor necesare si utile în cauza pentru lamurirea caracterului abuziv sau neabuziv al refuzului mamei biologice a copilului, de a-si exprima consimtamantul la adoptie.

Deci, procedura judiciara a adoptiei în acest caz, reclama un probatoriu complex si o analiza aprofundata a acestuia, pentru aflarea adevarului si pentru ca decizia finala care se ia, sa fie consecinta fireasca a identificarii problemelor reale pe care le are copilul, a întelegerii situatiei temporare în care se afla, a imprejurarilor de fapt si de drept invocate de parti, dar si solutia adecvata pentru rezolvarea acestora – reper pentru deciziile care se vor lua în viitor fata de copil.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, instanta are in vedere si faptul ca exercitarea drepturilor de catre o persoana, inclusiv a celor parintesti, trebuie sa se realizeze cu buna credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege, iar nu abuziv, astfel ca in caz contrar, acestea se exercita in detrimentul interesului superior al copilului.

1. Prin sentinta civila nr. 167 din data de 19 aprilie 2012, pronuntata de Tribunalul Dolj, s-a respins ca neîntemeiata cererea pentru încuviintarea adoptiei formulata de reclamanta VIV, în contradictoriu cu intimatii POA, VG si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Dolj.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a avut în vedere urmatoarele considerente:

În fapt, minora VAG s-a nascut în anul 2009, parintii firesti fiind intimatii POA si VG, acesta din urma fiind sotul reclamantei. În mod cert, înca de la nastere minora a ramas în îngrijirea tatalui VG, locuind împreuna cu acesta si cu sotia sa, reclamanta VIV. Mama biologica a plecat, dupa nastere, în strainatate, unde a gasit un loc de munca.

În mod constant, mama biologica a minorei a refuzat sa-si exprime consimtamântul la adoptie. Fiind prezenta în fata instantei, a aratat expres ca nu doreste ca fiica sa sa fie adoptata de reclamanta, deoarece VG nu este tatal natural al minorei, ca nu doreste sa piarda relatia de rudenie cu fiica sa si ca dupa nastere, a dat minora în îngrijirea lui VG, deoarece nu avea posibilitati materiale pentru a o creste, plecând în alta tara unde avea un loc de munca.

Între intimati a avut loc un proces civil având ca obiect tagaduirea paternitatii acestuia cu privire la minora, iar prin hotarâre judecatoreasca a fost respinsa cererea, hotarârea ramânând irevocabila prin neexercitarea cailor de atac.

Conform art.12 al.1 din Legea nr.273/2004, în forma anterioara, consimtamântul la adoptie trebuie sa fie dat de catre parintii firesti ai copilului.

Potrivit art.13 din aceeasi lege, în mod exceptional, instanta judecatoreasca poate trece peste refuzul parintilor firesti sau, dupa caz, al tutorelui de a consimti la adoptia copilului, daca se dovedeste, prin orice mijloc de proba, ca acestia refuza în mod abuziv sa-si dea consimtamântul la adoptie si instanta apreciaza ca adoptia este în interesul superior al copilului, tinând seama si de opinia acestuia data în conditiile art. 11 alin. (1) lit. b), cu motivarea expresa a hotarârii în aceasta privinta.

Prin urmare, una dintre conditiile absolut necesare pentru încuviintarea cererii de adoptie este existenta consimtamântului parintilor firesti. În cauza, pentru adoptia minorei exista consimtamântul tatalui firesc, VG, însa mama biologica, POA, se opune adoptiei.

Prin exceptie, instanta poate trece peste refuzul parintelui firesc de a consimti la adoptie cu conditia de a se dovedi ca acest refuz este abuziv. Legea nu indica nici un criteriu de apreciere a faptului ca refuzul parintelui firesc de a consimti la adoptie este abuziv, rezultând ca instanta de judecata apreciaza de la caz la caz.

În speta, reclamanta a aratat ca refuzul pârâtei POA de a consimti la adoptie este abuziv deoarece aceasta a lasat minora în îngrijirea sa si a sotului sau înca de la nastere, plecând în strainatate, nu a vizitat minora niciodata, nu s-a aratat preocupata de aceasta, dovedind chiar dezinteres, a introdus în mod sicanator o cerere de contestare a paternitatii, dupa care nu s-a mai ocupat de acest proces, mai mult, nici macar nu a atacat hotarârea de respingere a cererii.

Instanta a constatat, mai întâi, ca procesul vizând tagaduirea paternitatii, nu are nicio relevanta cu privire la aprecierea caracterului abuziv al refuzului pârâtei de a consimti la adoptie. Astfel, pârâta si-a exercitat dreptul de acces la justitie, tagaduind paternitatea lui VG, cererea fiindu-i respinsa. Rezultatul acestui proces a fost doar de a se stabili irevocabil ca tatal firesc al minorei este VG. În acelasi sens, nici atitudinea procesuala a pârâtei în cursul litigiului respectiv nu este relevanta, aceasta exercitându-si drepturile procesuale în modalitatea în care a gasit de cuviinta.

Aspectele relevante cu privire la aprecierea refuzului pârâtei de a-si exprima consimtamântul la adoptie sunt cele referitoare la împrejurarile ca aceasta, dupa nastere, a lasat minora în îngrijirea tatalui firesc si a sotiei acestuia, plecând în alta tara, ca nu a vizitat minora si a dovedit dezinteres fata de aceasta.

Instanta a constatat, având în vedere atât cele aratate de reclamanta cât si afirmatiile pârâtei POA, ca dupa nasterea minorei, pârâta a plecat în strainatate.. Astfel cum a aratat pârâta, aceasta a lasat minora în îngrijirea tatalui firesc si a sotiei acestuia întrucât nu avea posibilitati materiale pentru a creste copilul, plecând tocmai pentru ca îsi gasise un loc de munca de unde putea obtine venituri. Sub acest aspect, instanta apreciaza ca pârâta a motivat convingator refuzul de a-si exprima consimtamântul la adoptie.

Cu privire la celelalte aspecte, respectiv ca pârâta nu ar fi vizita niciodata minora si a dovedit dezinteres fata de îngrijirea acesteia, instanta a constatat ca reclamanta nu a propus mijloace de proba în dovedirea acestor afirmatii, în acest sens aparând ca nedovedite. Totusi, instanta a constatat ca de la nasterea minorei pârâta a fost plecata lungi perioade de timp din tara, pentru a munci în strainatate si a câstiga sume de bani, fiind lipsita de resurse materiale, aspecte de natura sa îngreuneze posibilitatile acesteia de a vizita ori de a se ocupa de cresterea minorei.

Instanta a apreciat ca fiind pertinente observatiile reclamantei referitoare la faptul ca între aceasta si minora VAG s-a statornicit relatii de afectiune, precum si ca reclamanta s-a ocupat constant de cresterea si educarea fiicei sotului sau, oferindu-i conditiile pentru dezvoltarea sa armonioasa.

Totusi, astfel cum s-a aratat mai sus, numai în mod cu totul exceptional instanta poate trece peste consimtamântul unuia dintre parintii firesti ai copilului pentru a încuviinta adoptia.

Cum în cauza instanta a apreciat ca refuzul pârâtei POA de a-si exprima consimtamântul la adoptie nu poate fi considerat abuziv, aceasta nefiind în masura sa se ocupe de cresterea si educarea minorei din motive obiective, lipsa posibilitatilor materiale, aratând ca nu doreste întreruperea legaturilor de filiatie cu minora, rezulta ca nu poate încuviinta cererea de adoptie formulata de reclamanta.

Fata de toate aceste considerente, instanta a respins ca neîntemeiata cererea pentru încuviintarea adoptiei.

2. Împotriva acestei sentinte, în termen legal a declarat recurs reclamanta VIV, criticând-o pentru nelegalitate si neteminicie.

Criticile sunt în esenta urmatoarele: solutia instantei de fond este nelegala în sensul ca nu se are în vedere interesul superior al copilului în stabilirea masurii adoptiei, primând situatia materiala a intimatei POA, fara sa explice contradictia dintre cele doua elemente. Instanta avea de rezolvat doua probleme: daca refuzul mamei biologice de a-si exprima consimtamântul la încuviintarea adoptiei este abuziv si daca adoptia este în interesul superior al copilui. Asa cum de altfel a retinut si instanta, la 5 zile de la data nasterii minorei mama biologica a parasit tara si a lasat copilul în grija tatalui natural, care împreuna cu sotia sa, reclamanta, au crescut-o si educat-o, fara ca intimata sa aiba macar o întrevedere cu acest copil. Sustine ca mama biologica nu a vizitat-o pe minora timp de 3 ani, nu a vazut-o decât la I.M.L. pentru proba dispusa în procesul anterior prin care aceasta a contestat paternitatea intimatului Mai sustine ca refuzul intimatei mama biologice, de a-si da consimtamântul la adoptia minorei de catre reclamanta, este abuziv, având în vedere modul în care acest parinte s-a separat de copilul sau, conduita din care rezulta fara echivoc, faptul ca nesocoteste drepturile fundamentale ale copilului consacrate prin lege.

Mai arata ca, în ceea ce o priveste pe intimata POA care sustine ca are un loc de munca în strainatate si unde nu va putea lua copilul, nu exista niciun fel de indiciu ca ar avea posibilitatea sa-l creasca si sa-i acorde efectiune, pe care pâna în prezent nu a manifestat-o, parasindu-l în spital. Este îndoielnic locul de munca din strainatate pe care pretinde ca-l ocupa, deoarece cetatenii români si bulgari veniti dupa 01.01.2007, trebuie sa prezinte un permis de lucru. Nu a prezentat un astfel de permis si munca la negru pe care probabil a prestat-o, nu îi asigura minorei certitudine ca va avea cele mai bune conditii de dezvoltare.

Recursul este fondat si se va admite ca atare, pentru considerentele ce se vor arata în continuare:

Potrivit art. 31 si 32 din Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, ambii parinti sunt responsabili pentru cresterea copiilor lor, iar exercitarea drepturilor si îndeplinirea obligatiilor parintesti trebuie sa aiba în vedere interesul superior al copilului, prin asigurarea bunastarii materiale, spirituale a acestuia, prin îngrijirea lui si prin asigurarea cresterii, educarii si întretinerii sale. Copilul are dreptul sa fie crescut în conditii care sa permita dezvoltarea sa fizica, mentala, spirituala, morala si sociala.

Dar, in anumite situatii, potrivit art. 39 alin. 1 si 2 din acelasi act normativ, copilul care nu poate fi lasat in grija parintilor/parintelui, are dreptul la protectie alternativa, adoptia find ultima dintre aceste masuri de protectie alternativa, alaturi de tutela si de masurile de protectie speciala prevazute de lege. In alegerea uneia dintre aceste solutii autoritatea competenta va tine seama in mod corespunzator si de necesitatea asigurarii unei anumite continuitati in educarea copilului, precum si de originea sa etnica, religioasa, culturala si lingvistica.

In orice caz, potrivit disp. art. 2 alin. 3 din Legea 272/2004, principiul interesului superior al copilului, prevaleaza în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritatile publice si de organismele private autorizate, precum si în cauzele solutionate de instantele judecatoresti

De asemenea, conform art. 2 alin. 2 din acelasi act normativ, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv in legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului, altor reprezentanti legali ai sai, precum si oricaror persoane carora acesta le-a fost plasat in mod legal

Adoptia copilului de catre sotul parintelui, este un caz special de adoptie, iar exprimarea conimtamantului la adoptie de catre celalalt parinte, este o conditie de fond.

Potrivit legii, in mod exceptional, instanta judecatoreasca poate trece peste refuzul parintelui/ parintilor firesti sau, dupa caz, al tutorelui de a consimti la adoptia copilului, daca se dovedeste, prin orice mijloc de proba, ca acestia refuza în mod abuziv sa-si dea consimtamântul la adoptie si instanta apreciaza ca adoptia este în interesul superior al copilului, cu motivarea expresa a hotarârii în aceasta privinta.

Deci, separat de obligatia legala privind respectarea interesului superior al copilului, ce vizeaza fondul cauzei si luarea masurii, atunci când instanta judecatoreasca pronunta o hotarâre privitoare la un copil, acesteia îi revine si obligatia de a-si motiva decizia complet si convingator pentru punerea adecvata în aplicare, pentru respectarea sa, dar si pentru întelegerea situatiei temporare în care se afla copilul, element de reper pentru deciziile care se vor lua în viitor fata de acesta.

Nu in ultimul rand, in considerarea aceluiasi principiu, instanta judecatoreasca trebuie sa manifeste un rol activ adecvat scopului urmarit, in sensul disp. art. 129 Cpc, potrivit carora judecatorii au îndatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului în cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, în scopul pronuntarii unei hotarâri temeinice si legale. Daca probele propuse nu sunt îndestulatoare pentru lamurirea în întregime a procesului, instanta va dispune ca partile sa completeze probele. De asemenea, judecatorul poate, din oficiu, sa puna în discutia partilor necesitatea administrarii altor probe, pe care le poate ordona chiar daca partile se împotrivesc.

In cauza, in privinta verificarii cerintei privind conditiile morale si materiale pe care le ofera reclamanta, sotia tatalui copilului a carui adoptie se solicita, impreuna cu acesta, s-au administrat probe suficiente si adecvate.

Nu acelasi lucru se poate afirma referitor la probele necesare si utile in cauza, in privinta lamuririi caracterului abuziv sau neabuziv al refuzului mamei biologice a copilului, de a-si exprima consimtamantul la adoptie.

Chiar respectarea interesului superior al copilului reclama un probatoriu complex si o analiza aprofundata a acestuia, pentru aflarea adevarului si pentru ca decizia finala care se ia in procedura, sa fie urmarea fireasca a identificarii problemelor reale pe care le are copilul, a imprejurarilor de fapt si de drept invocate de parti, dar si solutia potrivita pentru rezolvarea acestora.

Mai mult, instanta de recurs constata ca in aceasta privinta tribunalul nu a manifestat un minim rol activ, a facut o analiza insuficienta si neadecvata, chiar daca premisa de lucru de la care a pornit, nu este neaparat gresita, dar nu este pe deplin lamuritoare si nu raspunde la toate intrebarile care pot fi si trebuie ridicate in cauza.

Astfel, Curtea apreciaza ca s-ar fi impus sa se faca cercetari suplimentare, prin administrarea oricarui mijloc de proba, pentru lamurirea urmatoarelor aspecte: daca si in ce moment in raport cu nasterea copilului si cu stabilirea in fapt a acestuia in familia tatalui, intimata a plecat din tara; cand a cunoscut-o pe reclamanta; daca locuieste si munceste in strainatate, cu dovezi in acest sens, atat cu privire la locuinta, cat si cu privire la felul muncii, la existenta si stabilitatea veniturilor, cat si in privinta duratei raporturilor de munca; daca mama copilului a incercat sau a pastrat o legatura cu copilul, respectiv daca existenta acestuia este cunoscuta de membrii familiei extinse; masura in care acesti membri sunt cunoscuti de copil sau au avut, dupa caz, contacte cu acesta; momentul si elementele care au determinat ca mama copilului sa aiba dubii cu privire la paternitate, dar si motivele care au impiedicat-o în acelasi timp sa se prezinte la expertiza in sistem HLA care stabileste un grad de probabilitate mai mare decat expertiza serologica; daca a stiut de la început ca sotul reclamantei nu ar fi tatal copilului, potrivit propriilor sale sustineri, care au fost motivele care au determinat-o sa încredinteze copilul unor persoane straine de acesta în raport cu aceasta împrejurare; daca a contribuit in vreun mod la cresterea si intretinerea copilului, sau in ce fel si-a exercitat autoritatea parinteasca, avand in vedere ca aceasta nu a fost scindata; daca a facut vreun demers pentru incredintarea copilului, inainte de 1 oct. 2011, respectiv pentru stabilirea domiciliului copilului dupa aceasta data; daca s-a interesat de starea de sanatate a copilului, precum si orice alte imprejurari apte sa pune in evidenta elemente ce pot fi luate in calcul in evaluarea motivelor si a contextului in care mama copilului refuza sa-si exprime consimtamantul la adoptie.

Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, instanta de recurs are in vedere faptul ca exercitarea drepturilor de catre o persoana, inclusiv a celor parintesti, trebuie sa se realizeze cu buna credinta si potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege, iar nu abuziv, astfel ca in caz contrar, acestea se exercita in detrimentul interesului superior al copilului.

Pornind de la aceasta premisa, se poate sustine cu temei ca, evaluarea refuzului de a-si exprima consimtamantul la adoptie si stabilirea caracterului abuziv al acestuia, trebuie facute nu in raport cu un anumit moment, ci avand in vedere intrega atitudine a acelui parinte, extrajudiciara si judiciara, de la momentul nasterii, pana la proces, dar si in timpul procesului. Numai in situatia in care instanta are viziunea completa si exacta a acestei conduite, a cauzelor obiective sau subiective care au generat-o, a masurilor luate pentru rezolvarea unei situatii aparute, a proiectelor concrete de viitor, dar si a mijloacelor concepute pentru punerea in practica a acestora – poate aprecia daca refuzul este abuziv sau nu si poate concluziona daca se afla sau nu, in ipoteza acelei situatii exceptionale prevazute de lege, cand este in masura sa incuviinteze adoptia in lipsa consimtamantului expres al parintelui firesc.

Se impune a se reaminti ca gradul mare de generalizare a problemelor economice si financiare cu care se confrunta o majoritate semnificativa a persoanelor si a familiilor in societate, conduce la concluzia potrivit careia , acestea nu pot fi privite unilateral sau ca fiind motive suficiente prin ele insele pentru a justifica permanent sau pe o durata de timp nerezonabila, o anumita abordare a adoptiei propriului copil sau o separare totala si voluntara de acesta, fara asumare de responsabilitati, cu toate consecintele ce pot decurge de aici.

De asemenea, pe fondul unui dezinteres continuu manifestat fata de copil, este de analizat daca afirmatia potrivit careia parintele doreste sa pastreze relatia de rudenie cu copilul sau, poate fi primita sau nu, ori apreciata in context, de vreme ce rudenia nu este un scop in sine, rudenia este reciproca, iar din raporturile acestea se nasc si responsabilitati parintesti corelative drepturilor copilului nu numai in a-si cunoaste si pastra identitatea, ci si acelora de a creste, de a fi ingrijit, de a-si forma personalitatea in familia pe ai caror membri trebuie sa-i cunoasca si sa aiba legatura cu acestia.

Daca rudenia, respectiv filiatia fata de mama, nu este privita si din perspectiva intereselor copilului, atunci afirmatia privind pastrarea rudeniei fata de propriul copil, neacompaniata si de alte fapte sau actiuni proactive, este pur declarativa si teoretica, iar sansa copilului de a-si vedea satisfacute nevoile la momentul cand apar si respectate drepturile sale elementare in raport cu mama sa biologica, este iluzorie.

Nu in ultimul rand, ca probelema de drept ce se ridica in dosar, instanta de recurs constata aplicarea in cauza a unor dispozitii legale abrogate din Legea speciala nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei. Este adevarat ca solutia legislativa preluata de noile dipozitii legale este in esenta identica cu cea abrogata, dar pentru acuratetea motivarii in drept a solutiei, se impune aplicarea si interpretarea adecvata a normelor incidente in raport cu regulile privind aplicarea legii civile in timp.

Astfel, tribunalul face trimitere la disp. art. 12 alin. 1 si art. 13 din lege, in forma anterioara modificarilor (prin legea 233/2011 – nota curtii), dar aceste dispozitii legale au fost abrogate prin L. nr. 71/2011 – art. 230 lit. y, de la data intrarii în vigoare a Noului Cod Civil, deci de la data de 1 oct. 2011, iar in temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, Codul civil a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.

Pe de alta parte, noile dipozitii legale din Codul civil, privind conditiile de fond ale adoptiei, sunt aplicabile in procesele aflate in curs, asa cum rezulta din interpretarea per a contrario a disp. art. art. 49 din Legea nr. 71/2011), potrivit carora adoptiile încuviintate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil ramân supuse, în ceea ce priveste validitatea lor, legii în vigoare la data când au fost încuviintate, dar si din interpretarea disp. art. 6 alin. 6 Codul civil. Asadar, in privinta conditiilor de fond ale adoptiei se va face aplicarea legii noi, iar textul aplicabil in privinta refuzului abuziv este cel cuprins in art. 467 Cod civil. (fost. 13 din lege inainte de abrogare, actual 8 din legea speciala, dupa modificare).

In privinta dispozitiilor modificatoare ale legii speciale a adoptiei care reglementeaza printre altele si procedura adoptiei, completand si coexistand in acest sens cu normele codului civil, dispozitii cuprinse in legea 233/2011, acestea nu sunt intr-adevar aplicabile, avand in vedere art. II alin. 1 potrivit caruia, cererile prevazute de Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, republicata, cu modificarile ulterioare, precum si cu modificarile si completarile aduse prin prezenta lege, aflate pe rolul instantelor judecatoresti la data intrarii în vigoare a prezentei legi, se solutioneaza conform dispozitiilor legale în vigoare la data introducerii acestor cereri.

In aceeasi ordine de idei, pentru a raspunde unei probleme de drept ridicate in recurs, in cauza nu sunt aplicabile nici dispozitiile legale privind expertiza prin amprentare genetica ADN, intrucat stabilirea filiatiei copilului fata de tata a intervenit inainte de intrarea în vigoare a legii modificatoare, asa cum rezulta din interpretarea disp. art. II alin. 4 din legea 233/2011 – la 4 luni de la publicare, respectiv 7 aprilie 2012.

Acestea sunt considerentele pentru care Curtea retine ca prima instanta a pronuntat o hotarare fara cercetarea fondului cauzei, impunandu-se reluarea judecatii in prima intanta.

Ca urmare, fiind incident cazul de casare prev. de art. 304 pct. 5 Cod procedura civila si în conditiile art. 312 alin. 5 teza I cod procedura civila, in baza art. 312 alin. 1 teza I Cod procedura civila, se va admite recursul, se va casa sentinta si se va trimite cauza spre rejudecare aceluiasi tribunal, pentru ca partile sa nu fie lipsite de un grad de jurisdictie pe fond.

Avand in vedere prioritatea in examinare a motivului de recurs analizat in precedent si solutia de casare cu trimitere care s-a impus, apare de prisos analizarea celorlalte critici care vizeaza fondul cauzei, acestea urmand a fi avute in vedere in rejudecare pentru pronuntarea unei hotarari legale si temeinice.

Sursa http://legeaz.net/

CONCLUZII

Reglementările în materia adopției care se regăsesc în noul Cod civil sunt doar cele fundamentale. Ele sunt preluate, în majoritatea lor, din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, cu abrogarea articolelor corespunzătoare din această lege specială prin art. 230 lit. y) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil. Unele texte însă au fost reformulate sau nu se mai găsesc în integralitatea lor, cu consecințe asupra felului în care va funcționa instituția juridică a adopției după intrarea în vigoare a codului. O serie de articole din noul Cod civil trimit, însă la legea specială: în ceea ce privește procedura adopției în general condițiile și procedura adopției internaționale, atestarea îndeplinirii condițiilor prevăzute pentru adoptator condițiile în care se exprima consimțământul, modul în care adoptatul este informat cu privire la adopție și la familia sa de origine .Legea nr. 273/2004 este și ea într-un proces de modificare, existând un proiect de act normativ în dezbaterea parlamentului, care conține o serie de propuneri necesare nu doar pentru textele legii speciale, ci și pentru o parte dintre textele ce vor fi abrogate, urmare preluării lor în Codul civil. De exemplu o serie de condiții legate de persoană adoptatorului, propuse de acest proiect, ar trebui să se regăsească în cod, respectiv interdicția de a adopta pentru persoana care a fost condamnată definitiv pentru o infracțiune împotriva persoanei său împotriva familiei, săvârșită cu intenție precum și pentru orice altă infracțiune referitoare la traficul de persoane și traficul și consumul ilicit de droguri, persoană sau familia a cărui copil beneficiază de o măsură de protecție specială său persoana care a fost decăzută din drepturile părintești.

În același sens, al protejării copilului, trebuie argumentata și extinderea interdicției de a adopta și asupra persoanei al cărei soț se afla în una dintre situațiile menționate, dat fiind că minorul adoptat va avea același domiciliu cu al adoptatorului și, astfel, va ajunge să locuiască, practic, și cu soțul sau soția adoptatorului (care a fost condamnat/condamnată pentru infracțiuni săvârșite cu violență sau pentru trafic de persoane sau de droguri) sau a avut o astfel de conduită asupra propriului copil, încât a fost necesară luarea unei măsuri de protecție specială. În consecință, minorul se va găsi în ipostaza de eventuala victimă a soțului/soției adoptatorului sau, în aceeași măsură în care s-ar fi găsit dacă însuși adoptatorul ar fi fost cel condamnat.

De asemenea este necesară extinderea interdicției de a adopta și pentru persoana al cărui soț se afla în aceste situații sau suferă de boli psihice ori handicap mintal. Se observă că textul articolului 459 din noul Cod civil, astfel cum a fost modificat prin legea de punere în aplicare a exclus referirea la gravitatea bolii psihice, păstrând interdicția pentru persoanele cu boli psihice și handicap mintal. Nereferindu-se, deci, numai la acele boli psihice care afectează discernământul, Codul, în opinia noastră, nu are în vedere exclusiv capacitatea adoptatorului de a face acte de administrare sau dispoziție pentru bunurile minorului sau de a-l reprezenta pe acesta, ci, stabilește această interdicție pentru a pune la adăpost pe minor de acele manifestări și comportamente specifice bolnavului psihic sau persoanei cu handicap mintal care ar putea pune în primejdie integritatea fizică sau viața minorului, dar și dezvoltarea sa psihică și morală.

La fel de nociva pentru dezvoltarea fizică și psihică, dar și pentru educația minorului adoptat, poate fi și conviețuirea cu soțul/soția adoptatorului care suferă de o boală psihică sau are un handicap psihic și este în interesul superior al minorului de a nu fi adoptat de o persoană care conviețuiește cu un bolnav psihic. În condițiile în care legiuitorul nu a avut în vedere introducerea acestor prevederi în cod cu prilejul operării mai multor modificări ale acestuia prin legea de punere în aplicare, este delicat de discutat despre o nouă modificare a textelor referitoare la adopție din cod în perioada imediat următoare intrării lui în vigoare.

„Noțiunea”, preia definiția dată în art. 1 din Legea nr. 273/2004: „Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătură de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.” În opinia unor juriști , aceasta este o definiție incompletă deoarece nu se referă și la încetarea legăturii de rudenie cu părinții firești și rudele acestora. Evoluția acestei definiții pleacă de la aceea de „contract care intervine între adoptator și adoptat” în prima formă a Codului civil. În definiția pe care O.U.G. nr. 25/1997 o conținea, adopția era o „măsură specială de protecție a copilului”. Dintre opiniile exprimate în doctrina cu privire la natura juridică a adopției, legiuitorul a îmbrățișat, încă de adoptarea Legii 273/2004, teza operațiunii juridice.

În ceea ce privește principiile adopției, Codul civil nou, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 71/2011, reda doar patru principii, deși Legea nr. 273/2004 prevede, în articolul 2, șase principii. Acestea sunt:

a) interesul superior al copilului;

b) necesitatea de a asigura creșterea și educarea copilului într-un mediu familial;

c) continuitatea creșterii și educării copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă și culturală;

d) celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;

Chiar dacă în literatură de specialitate s-a afirmat că interesul superior al copilului este principiul sintetic și de importanta primordială și că celelalte principii „nu sunt decât fațete, detalii” ale acestuia, considerăm că principiile de la literele b) și c) trebuiau prevăzute distinct, deoarece adopția (în cazul în care adoptatorii nu fac parte dintre rudele adoptatului) presupune schimbarea mediului, condițiilor, obiceiurilor, comunității, religiei sau chiar limbii copilului, iar existența acestor principii, corespunzătoare unor drepturi ale copilului, incumba obligații corespunzătoare, determinate și determinabile pentru adoptator. În ceea ce privește „principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate” și „principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești”, care nu sunt în textul articolului 452 din noul Cod, acestea se regăsesc în sinteză în art. 474 și sunt dezvoltate în legea specială.

Articolul 455 din noul Cod civil, deși poartă denumirea marginală „Vârsta adoptatului”, nu mai face referire, în textul său, la vârsta majoratului, așa cum prevede art. 5 alin. (2) din Legea nr. 273/2004 și cum prevedeau toate reglementările anterioare. Totuși, textul pentru care a optat legiuitorul: „Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de exercițiu”, conține două trimiteri la statutul minorului (prin folosirea cuvântului copil și prin raportarea la momentul dobândirii capacității depline de exercițiu). Această reglementare corespunde filozofiei noului Cod, care, în Secțiunea a 2-a a Titlului referitor la „persoana fizică”, pe lângă regulă dobândirii capacității de exercițiu la dată când persoana devine majoră și în situația minorului căsătorit, reglementează un nou caz de dobândire a capacității de exercițiu anticipată, pentru minorul mai mare de16 ani, prin hotărârea instanței de tutela. În consecință, minorii care vor avea capacitate de exercițiu deplină înainte de vârstă de 18 ani, vor putea fi adoptați numai dacă sunt îndeplinite condițiile din NCC.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, manuale, cursuri, monografii

A.Ionascu – Probele in procesul civil – Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969

Adrian Pricopi – Casatoria in dreptul roman – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000;

Adrian Pricopi – Dreptul familiei – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

Adrian Pricopi – Rudenia in dreptul roman – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000;

Alex. Bacaci – Raporturile juridice patrimoniale in dreptul familiei– Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986

Alexandru Bacaci, Codruta Halageanu, Viorica Dumitrche –Dreptul familiei – Bucuresti, 1995;

D. Cosma – Teoria general- Dicționar de dreptul familiei: Bogdan Dumitru Moloman, Editura Universul Juridic Mai 2012.

D. Lizeanu, D. Protopopescu – Raporturile patrimoniale dintre soti in lumina Codului familiei – Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959

Dragos Alexandru Sitaru – Drept international privat – Bucuresti, 2000;

Emil Cernea – Istoria statului si dreptului romanesc – Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 2000;

Florin Negoita – Istoria statului si dreptului romanesc – Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2000;

Gabriela Lupsan – Dreptul familiei- Editura Fundatiei “Chemarea” Iasi, 2001;

Gheorghe Beleiu – Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil – Ed. a VIII-a revazuta si adaugita de Maria Nicolae si Petrica Trusca, Bucuresti, 2003;

Les – Sanctiuni procedurale in dreptul civil – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997;

P. Filipescu – Incheierea casatoriei si efectele ei – Editura Academiei, 1981

Ioan Albu – Dreptul familie – Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975;

Ioan Albu – Nulitatea casatoriei in practica judiciara – Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975;

Ion P. Filipescu – Tratat de dreptul familie – Ed.aV-a, Bucuresti, Editura All Beck, 2000;

Lutescu George – Nulitatile casatoriei in Vechiul si Noul Cod Civil– partea I, Bucuresti, 1940;

M. Jakota – Drept roman, vol II – Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993

P. Marica – Cauze de desfiintare a casatoriei in dreptul comparat –Bucuresti, 1971;

Stefan Cocos – Dreptul familiei, vol II – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001

Tr. Ionascu, E. A. Barasch – Nulitate si inexistenta, in Tratat de drept civil. Partea generala, vol. I – Editura Academiei, Bucuresti, 1967;

Tr. Popescu, P. Anca – Teoria generala a obligatiilor – Editura stiintifica, Bucuresti, 1968

Legislație

– Noul Cod civil;

– Legea nr. 119/1996, republicată în anul 2009;

– Legea nr. 273/2004;

– Legea nr. 272/2004;

– Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Noul Cod civil;

– Legea nr. 65/2012 pentru aderarea României la Convenția nr. 16 a Comisiei Internaționale de Stare Civilă referitoare la eliberarea extraselor multilingve ale actelor de stare civilă, semnată la Viena la 8 septembrie 1976. Lege nr. 65/2012;

– Legea nr. 61/2012 privind aprobarea OUG nr. 80/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Legea nr. 61/2012;

stare civilă. Ordonanța de Urgență nr. 80/2011;

– Convenția Europeană privind adopția;

– Convenții internaționale în domeniul protecției copilului.

– I. Instrumente ale ONU în domeniul drepturilor omului

BIBLIOGRAFIE

Tratate, manuale, cursuri, monografii

A.Ionascu – Probele in procesul civil – Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969

Adrian Pricopi – Casatoria in dreptul roman – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000;

Adrian Pricopi – Dreptul familiei – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

Adrian Pricopi – Rudenia in dreptul roman – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000;

Alex. Bacaci – Raporturile juridice patrimoniale in dreptul familiei– Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986

Alexandru Bacaci, Codruta Halageanu, Viorica Dumitrche –Dreptul familiei – Bucuresti, 1995;

D. Cosma – Teoria general- Dicționar de dreptul familiei: Bogdan Dumitru Moloman, Editura Universul Juridic Mai 2012.

D. Lizeanu, D. Protopopescu – Raporturile patrimoniale dintre soti in lumina Codului familiei – Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959

Dragos Alexandru Sitaru – Drept international privat – Bucuresti, 2000;

Emil Cernea – Istoria statului si dreptului romanesc – Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 2000;

Florin Negoita – Istoria statului si dreptului romanesc – Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2000;

Gabriela Lupsan – Dreptul familiei- Editura Fundatiei “Chemarea” Iasi, 2001;

Gheorghe Beleiu – Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil – Ed. a VIII-a revazuta si adaugita de Maria Nicolae si Petrica Trusca, Bucuresti, 2003;

Les – Sanctiuni procedurale in dreptul civil – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997;

P. Filipescu – Incheierea casatoriei si efectele ei – Editura Academiei, 1981

Ioan Albu – Dreptul familie – Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975;

Ioan Albu – Nulitatea casatoriei in practica judiciara – Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975;

Ion P. Filipescu – Tratat de dreptul familie – Ed.aV-a, Bucuresti, Editura All Beck, 2000;

Lutescu George – Nulitatile casatoriei in Vechiul si Noul Cod Civil– partea I, Bucuresti, 1940;

M. Jakota – Drept roman, vol II – Editura Fundatiei “Chemarea”, Iasi, 1993

P. Marica – Cauze de desfiintare a casatoriei in dreptul comparat –Bucuresti, 1971;

Stefan Cocos – Dreptul familiei, vol II – Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001

Tr. Ionascu, E. A. Barasch – Nulitate si inexistenta, in Tratat de drept civil. Partea generala, vol. I – Editura Academiei, Bucuresti, 1967;

Tr. Popescu, P. Anca – Teoria generala a obligatiilor – Editura stiintifica, Bucuresti, 1968

Legislație

– Noul Cod civil;

– Legea nr. 119/1996, republicată în anul 2009;

– Legea nr. 273/2004;

– Legea nr. 272/2004;

– Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Noul Cod civil;

– Legea nr. 65/2012 pentru aderarea României la Convenția nr. 16 a Comisiei Internaționale de Stare Civilă referitoare la eliberarea extraselor multilingve ale actelor de stare civilă, semnată la Viena la 8 septembrie 1976. Lege nr. 65/2012;

– Legea nr. 61/2012 privind aprobarea OUG nr. 80/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Legea nr. 61/2012;

stare civilă. Ordonanța de Urgență nr. 80/2011;

– Convenția Europeană privind adopția;

– Convenții internaționale în domeniul protecției copilului.

– I. Instrumente ale ONU în domeniul drepturilor omului