Regularizarea Cererii de Chemare In Judecata

Drept

Regularizarea Cererii de Chemare In Judecata

Byadmin ianuarie 1, 2024

I. INTRODUCERE

Așteptată cu mult interes, intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă la data de 15 februarie 2013, a însemnat o adevărată provocare, deopotrivă pentru practicieni, teoreticieni și părțile implicate în procesul civil, în primul rând datorită numeroaselor elemente de noutate pe care le-a adus față de vechea reglementare.

Chiar dacă se susține, în general, că noul Cod de procedură civilă nu reprezintă un element inedit în sistemul nostru de drept, el preluând numeroase instituții din vechiul Cod de procedură civilă și, în fapt, majoritatea instituțiilor fundamentale, el aduce însă suficiente modificări de substanță, mai ales în ceea ce privește etapa cercetării judecătorești în procesul civil, căile de atac, procedurile noi în ceea ce privește cererile de valoare redusă, procedura ordonanței de plată, contestația la tergiversarea soluționării procesului, pentru a aminti doar câteva.

Unul din scopurile nedisimulate ale noului Cod este cel de a asigura o eficiență sporită activității de judecată și de a asigura judecarea cu celeritate a procesului civil, asigurând totodată toate garanțiile procesuale părților aflate în litigiu.

În acest sens, arătăm că textul noului Cod arată în mod explicit faptul că principiile generale ale dreptului sunt izvoare de drept, iar aceste principii sunt expuse în partea introductivă a Codului. Printre primele dintre acestea, preluat din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, regăsim dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 NCPC, al cărui text menționează necesitatea termenului optim și previzibil de judecare a unei cauze.

Una din instituțiile care a fost introdusă tocmai în acest scop în noul Cod și care nu exista, cel puțin în forma, complexitatea și cu consecințele actualei reglementări, în vechiul cod, este reprezentată de regularizarea cererii de chemare în judecată, procedură care face și obiectul prezentei lucrări.

Prevăzută într-un singur articol, respectiv art. 200 alin. (1) – (7), această procedură de regularizare a cererii de chemare în judecată, care cuprinde de fapt și o sancțiune procedurală și o cale de atac, a generat, cel puțin în prima perioadă de aplicare a noilor prevederi legale, o practică neunitară, opinii divergente în doctrină și, nu în ultimul rând, luări de poziție publice privind modul ei de aplicare, formulate de reprezentanții unei profesii care participă în mod nemijlocit la realizarea actului de justiție, fiind o temă de mare interes și actualitate.

Conform prevederilor legale, înainte de a se comunica cererea de chemare în judecată pârâtului și de a se fixa un termen de judecată, instanța de judecată va proceda, într-o etapă administrativă, la verificarea cererii de chemare în judecată, în sensul îndeplinirii tuturor condițiilor de formă și de fond prevăzute de lege. Scopul legiuitorului a fost acela de a evita comunicarea către partea adversă și a introducerii în circuitul procesual a unei cereri de chemare în judecată informe, de a se stabili cadrul procesual în așa fel încât la primul termen de judecată să se poată stabili durata procesului. Se va evita comunicarea către partea adversă a unor cereri informe, cu cheltuielile aferente angajării unui avocat, precum și introducerea în circuitul procesual al instanțelor a unor asemenea cereri. În această etapă necontencioasă instanța comunică în scris doar cu reclamantul, iar procedura se încheie fie cu înaintarea cererii către pârât și fixarea primului termen de judecată, fie prin anularea cererii în situația în care reclamantul nu se conformează cerințelor instanței, cu posibilitatea acestuia de a ataca această soluție pe calea unei cereri de reexaminare.

Ne-am propus în această lucrare să prezentăm principalele caracteristici ale acestei proceduri de regularizare a cererii de chemare în judecată, precum și să trecem în vedere principalele opinii publicate în doctrină legate de aspectele care au generat numeroase discuții în practica instanțelor judecătorești.

Lucrarea este structurată în 4 capitole principale. Astfel, după o scurtă paralelă între reglementarea actuală și cea prevăzută de vechiul cod vom prezenta care sunt principalele tipuri de cereri care sunt supuse procedurii regularizării.

În continuare, vom arăta care sunt principalele elemente care sunt supuse regularizării, respectiv care sunt elementele cererii de chemare în judecată pe care instanța le verifică și respectiv care sunt lipsurile cu care reclamantul este obligat să își complinească cererea la solicitarea instanței și în termenul fixat în acest sens. În acest cadru discutăm și despre acele elemente pe care unii autori le consideră esențiale sau neesențiale și despre care lipsuri necomplinite ar putea atrage sancțiunea anulării cererii.

Următorul capitol este dedicat procedurii propriu-zise, în care sunt descrise pe larg etapele de verificare, corespondența instanței cu reclamantul. Este prezentată apoi sancțiunea aplicabilă în situația în care reclamantul nu își completează cererea cu solicitările instanței, respectiv anularea cererii și care sunt consecințele anulării cererii.

Un capitol distinct este dedicat căii de atac, care este o cale de atac de retractare, denumită poate nefericit „cerere de reexaminare”, precum și a opiniilor formulate în doctrină privind situațiile concrete în care cererea de reexaminare ar putea fi admisă.

Lucrarea se încheie cu un capitol de concluzii în care prezentăm pe scurt și aspecte legate de constituționalitatea prevederilor art. 200, precum și de maniera în care prevederile sale satisfac exigențele Convenției Europene pentru Drepturile Omului.

II. CATEGORII DE CERERI SUPUSE PROCEDURII REGULARIZĂRII

II. 1. CONSIDERAȚII GENERALE

Prin introducerea art. 200 NCPC, legiuitorul a dat o importanță deosebită fazei premergătoare procesului propriu-zis, având ca obiectiv, în principal, disciplinarea procesuală a părților, în scopul creșterii eficienței activității de judecată și a reducerii duratei procesului civil, cu asigurarea tuturor garanțiilor procesuale ale părților. Art. 200 NCPC nu este ceva cu totul „nou”, o instituție absolut inedită, deoarece o instituție asemănătoare se regăsea și în art. 114 din Codul de procedură civilă de la 1865. Modificările pe care această nouă instituție le aduce reglementărilor anterioare sunt însă de substanță, ceea ce a condus deja, atât în practică, cât și în doctrină la mai multe opinii divergente în ceea ce privește această procedură a verificării și regularizării cererii de chemare în judecată.

În vechea reglementare, conform art. 114 alin. (1) și (2), chiar dacă cererea nu era completă, iar completarea nu se putea face de îndată, judecătorul o înregistra și acorda reclamantului un termen scurt în vederea complinirii lipsurilor. Problema sub imperiul vechii reglementări era aceea că acest articol nu era aplicat în practică decât foarte rar, doctrina considerând la unison că aplicarea sa este facultativă. În caz de neîndeplinire a obligațiilor impuse de instanță privind completarea cererii, sancțiunea era suspendarea judecății.

Lucrurile stau cu totul altfel sub regimul noii reglementări. Considerăm că procedura instituită prin art. 200 NCPC nu mai este una facultativă, ci este obligatorie, instanța având obligația de a verifica dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute de lege, iar în caz contrar, completul de judecată trebuie să îi comunice în scris lipsurile reclamantului, care trebuie să se conformeze și să completeze cererea. Sancțiunea impusă de către noul Cod de procedură civilă în caz de nerespectare a dispozițiilor impuse de către instanță este mult mai drastică în comparație cu cea anterioară, și anume anularea cererii.

II. 2. CEREREA INTRODUCTIVĂ DE INSTANȚĂ

Denumirea marginală a art. 200 („Verificarea cererii și regularizarea acesteia”) nu este una tocmai exactă, dar suficient de sugestivă, motiv pentru care în doctrină au apărut mai multe discuții cu privire la categoriile de cereri cărora li se aplică această procedură.

Marea majoritate a doctrinei susține faptul că procedura verificării și regularizării cererii se aplică doar în cazul cererilor introductive de instanță, iar nu și cererilor incidentale definite de art. 30 alin. (6) NCPC ca fiind cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare.

Potrivit art. 5 din NCPC, unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil se referă la îndatorirea judecătorului de a primi și de a soluționa orice cerere de competența instanțelor judecătorești. Astfel, în cadrul procedurii verificării și regularizării, judecătorul nu își va verifica competența, ci doar dacă cererea de chemare în judecată este completă, urmând a îi comunica reclamantului lipsurile ce trebuie să le complinească, precum și termenul în care trebuie să își respecte această îndatorire. Obligația este una absolut imperativă pentru judecător.

II. 3. CERERILE INCIDENTALE:

a) Cererea reconvențională:

Cererea reconvențională trebuie depusă la instanță în termenul în care trebuie depusă întâmpinarea sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată.

În situația în care întâmpinarea este obligatorie, cererea reconvențională se va depune în etapa scrisă, moment la care încă nu este fixat nici termenul de judecată. De aceea se pune problema dacă este supusă sau nu regularizării, precum cererea de chemare în judecată.

Art. 209 NCPC, care se referă la cererea reconvențională, spune la alineatul 5 că aceasta se comunică reclamantului și, după caz, persoanelor prevăzute la alin. (2) dacă se introduc și alți pârâți, pentru ca aceștia la rândul lor să formuleze o întâmpinare la reconvențională. Textul continuă prin a spune că dispozițiile art. 201 NCPC se aplică în mod corespunzător. Art. 201 NCPC reglementează modul în care se fixează primul termen de judecată, adică dacă se comunică cererea pârâtului, acesta are 25 de zile să depună întâmpinare, dar numai după ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. După ce se verifică cererea de chemare în judecată în condițiile art. 200 NCPC și îndeplinește toate cerințele de la art. 194 – 197 NCPC, abia atunci se comunică pârâtului. Dar pentru că textul nu face referire expresă la alin. 5 și la art. 200 NCPC, majoritatea doctrinei susține că cererea reconvențională nu este supusă regularizării.

Se pare că legiuitorul acest lucru a dorit să îl exprime. La cererea de chemare în judecată există situația specială când pârâtul nici nu are cunoștință de existența unui proces intentat împotriva sa și raportul de drept procesual se leagă între instanță și reclamant, iar dacă nu se regularizează cererea, reclamatul nu îndeplinește condițiile puse de judecător, cererea se anulează și pârâtul nu mai este introdus în proces deloc. Cu toate acestea, când se depune cererea reconvențională, reclamantul este pârât față de cererea reconvențională, dar el deocamdată nu ia la cunoștință că s-a depus reconvenționala.

Textul de la art. 209 NCPC face referire expresă la art. 201 NCPC, care debutează prin a spune că numai o cerere regulată se comunică celeilalte părți. Așadar, nu este nevoie de o trimitere expresă la art. 200 NCPC pentru că art. 201 NCPC include art. 200 NCPC.

Atunci când este depusă în etapa scrisă, suntem de părere că cererea reconvenționala este supusă regularizării pentru că art. 201 NCPC implică automat art. 200 NCPC. Judecătorul va verifica și dacă cererea reconvențională îndeplinește condițiile prevăzute de lege în art. 194 – 197 NCPC. În ipoteza în care nu sunt îndeplinite, nu poate altceva decât să regularizeze cererea reconvențională exact așa cum se regularizează cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât în art. 209 alin. (3) NCPC se prevede că cererea reconvențională trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată.

În schimb, situația este cu totul alta în ipoteza în care întâmpinarea nu este obligatorie. Cererea reconvențională se va depune la termenul de judecată fixat, lucru care face ca regularizarea să nu mai fie posibilă.

b) Cererea de intervenție voluntară sau forțată a terților în proces:

Cererea de intervenție a unui terț în proces trebuie făcută în forma cerută de lege pentru cererea de chemare în judecată, așadar trebuie să conțină toate elementele de la art. 194 NCPC, iar discuția care se poartă este dacă poate fi supusă sau nu procedurii verificării și regularizării.

Cererea de intervenție poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe și chiar și în apel, dacă celelalte părți își dau acordul. Așadar, dacă este formulată după fixarea termenului de judecată, nici nu se pune problema regularizării, ci problema regularizării s-ar putea pune atunci când s-ar formula o astfel de cerere de intervenție în etapa scrisă a procesului. Deoarece în cazul textelor care reglementează intervenția, se poate observa că nu există un text de trimitere cum este cel de la cererea reconvențională, apreciem că procedura prevăzută de art. 200 NCPC nu este aplicabilă în niciunul din cazurile de intervenție a terților în proces.

II. 4. PROCEDURA NECONTENCIOASĂ:

Analizând textele din Noul Cod de Procedură Civilă referitoare la procedura necontencioasă, se poate observa că textul art. 536 alin. (1) NCPC face trimitere la dispozițiile privind procedura contencioasă. Astfel, în măsura în care normele privind procedura contencioasă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii, acestea se vor aplica.

Așadar, premisa este că procedura verificării și regularizării cererii este aplicabilă și în cazul cererilor cu caracter necontencios.

Cu toate acestea, se poate afirma că procedura prevăzută de art. 200 NCPC nu și-ar găsi rostul în majoritatea cererilor necontencioase. Aceasta pe de o parte pentru că scopul principal al procedurii regularizării este acela al asigurării tuturor garanțiilor procesuale (în special al dreptului la apărare și al contradictorialității), scop care nu subzistă în cazul procedurii necontencioase; iar pe de altă parte procedura regularizării este în sine o procedură necontencioasă, pârâtul neavând încă cunoștință de existența unui proces intentat împotriva sa, care precede o procedură contencioasă. În cazul unei cereri necontencioase ar fi cel puțin absurd să se vorbească de o procedură necontencioasă premergătoare unei alte proceduri necontencioase.

Există însă și anumite proceduri necontencioase speciale, mai complexe, în care procedura prevăzută de art. 200 NCPC își găsește aplicabilitatea. Un exemplu în acest sens este procedura specială reglementată de art. 1049 – 1052 NCPC privind înscrierea dreptului de proprietate dobândit prin uzucapiune.

II. 5. PROCEDURILE URGENTE:

Cu toate că anumite proceduri speciale sunt considerate a fi urgente, legea reglementând anumite termene mai scurte în care trebuie îndeplinite actele de procedură, acest lucru nu poate conduce la concluzia inaplicabilității procedurii regularizării cererii, cu condiția de a nu exista prevederi legale contrare. De asemenea, considerăm că regularizarea se aplică și procedurilor speciale reglementate de alte legi, în măsura în care nu există dispoziții incomplatibile cu cele de la art. 200 NCPC.

Așadar, deoarece legiuitorul nu a precizat în mod expres în cazul fiecărei proceduri în parte dacă se aplică sau nu procedura regularizării cererii, trebuie verificat dacă dispozițiile art. 200 NCPC sunt compatibile sau nu cu fiecare procedură specială. În cele de urmează vom analiza doar câteva dintre procedurile speciale reglementate de NCPC:

a) Ordonanța președințială:

Considerăm că nu există argumente pertinente pentru a se putea susține că procedura regularizării nu se aplică în cazul ordonanței președințiale. Chiar dacă textele de lege care reglementează ordonanța președințială nu prevăd elementele pe care cererea trebuie să le cuprindă, suntem de părere că dispozițiile art. 194 NCPC privind cuprinsul cererii de chemare în judecată rămân aplicabile. În plus, textul art. 998 alin. (3) NCPC exclude doar aplicarea dispozițiilor privind cercetarea procesului, ori regularizarea cererii are loc într-o etapă premergătoare.

b) Cererile cu valoare redusă:

În cazul cererilor cu valoare redusă, există dispoziții speciale în cadrul art. 1028 alin. (4) și (5) NCPC care stabilesc o „regularizare” proprie aplicabilă în cazul acestor cereri, lucru care face ca art. 200 NCPC să fie înlăturat. Procedura se declanșează prin completarea unui formular de cerere, iar în situația în care acesta este incomplet sau este incorect completat, instanța îi va acorda reclamantului un posibilitatea să completeze formularul sau să îl rectifice.

c) Ordonanța de plată:

Art. 1022 NCPC reglementează conținutul cererii în cadrul procedurii speciale a ordonanței de plată, precum și numărul de exemplare în care aceasta trebuie depusă. În situația în care cererea este incompletă, se va proceda anterior stabilirii primului termen de judecată la regularizarea cererii conform prevederilor art. 200 NCPC.

d) Procedura de evacuare:

În ceea ce privește procedura de evacuare, nu există dispoziții referitoare la conținutul cererii ori la procedura de regularizare, dar în ceea ce ne privește, considerăm că art. 200 NCPC rămâne aplicabil și în cazul acestei proceduri urgente, deoarece art. 1041 NCPC derogă doar de la obligativitatea depunerii întâmpinării.

III. ELEMENTELE SUPUSE VERIFICĂRII

Art. 200 alin. (1) NCPC prevede faptul că judecătorul este dator să verifice dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește toate cerințele prevăzute de lege în art. 194-197 NCPC. Problema care s-a pus în doctrină a fost dacă cererea de chemare în judecată se poate anula în procedura regularizării în situația în care lipsește oricare dintre aceste elemente sau doar unele dintre ele, precum și dacă judecătorul are o putere de apreciere cu privire la importanța elementului lipsă. Părerile sunt împărțite, în sensul că într-o opinie se arată că judecătorul are un drept de apreciere cu privire la importanța elementului lipsă, nefiind obligat să anuleze cererea, ci doar dacă apreciază proporțională sancțiunea drastică a anulării cererii cu gravitatea lipsurilor constatate în cuprinsul cererii. Într-o altă opinie se susține că instanța are dreptul să anuleze cererea de chemare în judecată ori de câte ori reclamantul nu s-a conformat obligației de a completa cererea, fără ca judecătorul să poată aprecia asupra importanței elementului lipsă. S-a mai susținut și faptul că cererea de chemare în judecată nu poate fi anulată decât pentru lipsa unuia din elementele prevăzute în art. 196 NCPC, elemente considerate esențiale.

La o primă vedere, textul art. 200 NCPC pare foarte clar, precizând la alin. (1) că toate elementele de la art. 194-197 NCPC sunt supuse verificării și regularizării. Cu toate acestea, opinia conform căreia doar elementele de la art. 196 NCPC sunt supuse procedurii verificării și regularizării nu trebuie ignorată. Art. 196 NCPC vizează nulități exprese a căror vătămare se prezumă, în timp ce în cazul celorlalte nulități (virtuale) vătămarea trebuie dovedită. Procedura regularizării cererii de chemare în judecată are loc într-o fază premergătoare procesului despre care pârâtul nici nu are cunoștință, astfel încât el nu poate dovedi vătămarea.

Considerăm însă că procedura prevăzută de art. 200 NCPC se aplică tuturor elementelor prevăzute în art. 194-197 NCPC, nu doar celor din art. 196 NCPC. În doctrină s-a susținut că dacă se adoptă această concepție, art. 196 NCPC nu ar mai prezenta nicio relevanță. Nu putem împărtăși această părere. Spre exemplu, cererea de intervenție trebuie să îmbrace forma cererii de chemare în judecată. În situația în care o astfel de cerere este formulată la un moment ulterior etapei scrise a procesului, când nici nu se mai poate pune problema regularizării, instanța nu mai poate să invoce din oficiu orice neregularitate pentru lipsa unui element din cele de la art. 194 NCPC, ci numai pentru cele care decurg din cuprinsul art. 196 NCPC. Pentru celelalte neregularități îi rămâne parții interesate dreptul să invoce lipsa celorlalte elemente de la art. 194 NCPC, dovedind vătămarea. În cazul cererii de chemare în judecată, indiferent că lipsește un element esențial de la art. 196 NCPC sau alte elemente considerate ca neesențiale de la art. 194 NCPC, în procedura regularizării prevăzută de art. 200 NCPC, instanța poate să îi pună în discuție reclamantului lipsa oricărui element, pe când dacă este vorba de cereri incidentale formulate pe parcursul procesului, instanța nu poate să invoce decât nulitatea absolută rezultând din art. 196 NCPC, adică pentru lipsa elementelor esențiale. Nulitățile relative virtuale referitoare la lipsa celorlalte elemente pot fi invocate doar de către partea interesată, cu condiția de a dovedi vătămarea. Art. 196 NCPC rămâne să se aplice cererilor formulate pe parcursul procesului, după ce a fost fixat termen de judecată. În cazul lipsei elementelor de la art. 196 NCPC, nulitatea absolută poate fi invocată și de judecător din oficiu, vătămarea prezumându-se fiindcă este o nulitate condiționată, expresă, iar lipsa celorlalte elemente urmează regulile nulităților relative, condiționate de existența unei vătămări care trebuie dovedită.

De asemenea, achiesăm opiniei conform căreia judecătorul are un drept de apreciere cu privire la importanța elementelor care lipsesc din cuprinsul cererii de chemare în judecată. În caz contrar, s-ar putea aduce atingere dreptului la un proces echitabil reglementat atât în art. 6 NCPC și în Constituția României, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așadar trebuie să existe o proporționalitate între gravitatea lipsurilor și sancțiunea anulării cererii, altfel există un risc al invocării unei excepții de neconstituționalitate a textului, iar în loc să fie un pas înainte, poate să însemne un regres fiindcă dacă este declarat neconstituțional textul și legiuitorul nu îl modifică, întreaga procedură a regularizării riscă să fie eliminată.

În consecință, judecătorul trebuie să verifice toate elementele de la art. 194 lit. a) – e) NCPC, inclusiv codul numeric personal, contul bancar, indicarea titularului dreptului conform cu extrasul de carte funciară, depunerea înscrisurilor în copii certificate etc. Cu toate acestea, considerăm că nu în toate situațiile judecătorul trebuie să și anuleze cererea de chemare în judecată pentru lipsa unui element neesențial. Spre exemplu, lipsa codului numeric personal de cele mai multe ori nu prezintă o importanță prea mare, iar reclamanții sunt deseori nemulțumiți în cazul în care cererea de chemare în judecată este anulată din cauza acestei lipse. Considerăm că și codul numeric personal poate releva o deosebită importanță, în special în cazul punerii în executare a unei cereri reconvenționale. Așadar judecătorul este îndreptățit să anuleze o cerere de chemare în judecată pentru lipsa acestui element, însă suntem de părere că instanțele nu trebuie să abuzeze de acest drept și să anuleze orice cerere pe acest motiv. Sigur că în situația în care codul numeric personal al pârâtului nu este cunoscut de către reclamant, cererea nu poate fi anulată, chiar textul art. 194 NCPC precizând că acest element va fi indicat doar în măsura în care este cunoscut de către reclamant. De asemenea, contrar unei opinii exprimate în doctrină, considerăm că în situația în care reclamantul nu a indicat codul numeric personal în cuprinsul cererii, însă a atașat o copie a cărții de identitate, anularea în baza art. 200 NCPC nu este justificată.

Un alt element care ridică probleme atât în doctrină, cât și în practică este situația în care cererea de chemare în judecată nu este depusă în numărul de exemplare cerut de lege. Achiesăm opiniei conform căreia depunerea cererii în numărul de exemplare cerut de lege este un element ce prezintă o deosebită importanță în vederea unei bune desfășurări a procesului. Astfel, dacă reclamantul nu a depus cererea în număr suficient de exemplare, instanța îi va conferi un termen de 10 zile pentru a complini această lipsă, iar în situația în care nu se conformează, cererea sa va fi anulată. Considerăm că în cazul cererii de chemare în judecată art. 149 NCPC referitor la numărul de exemplare nu se aplică, în sensul că grefierul nu va face copii și de pe cererea de chemare în judecată. Art. 149 NCPC se referă la alte categorii de cereri sau de acte de procedură, precum întâmpinarea sau cererea reconvențională. În cazul acestor cereri, dacă nu se depun în număr suficient de exemplare se aplică art. 149 NCPC. Dar la cererea de chemare în judecată, câtă vreme art. 200 alin. (2) NCPC nu face nicio distincție, dacă nu s-a depus cererea în număr suficient de exemplare, instanța nu este datoare să procedeze la fotocopieri pentru că în procedura regularizării se poate cere complinirea acestei lipse, iar dacă reclamantul nu se conformează, cererea va fi pe bună dreptate anulată, condiția prevăzută de art. 195 NCPC nefiind îndeplinită. O altă problemă ce poate apărea în legătură cu numărul de exemplare este situația în care cererea de chemare în judecată se trimite prin poștă electronică, prin mail. În această ipoteză nici măcar un exemplar nu este făcut în format pe hârtie care să rămână la dosarul instanței. Se are în vedere ca înregistrarea, ca dată de trimitere, să întrerupă, de exemplu, cursul prescripției, momentul în care este trimis mail-ul, dar reclamantul mai are la dispoziție încă 10 zile în care să aducă exemplarele din cererea de chemare în judecată așa cum cere art. 149 NCPC. Aceasta deoarece nu este normal ca grefierul, care de regulă are studii juridice superioare, să facă atribuții de operator xerox. Cel puțin în situațiile unde legea nu îl obligă expres să facă acest lucru, el să fie scutit de această sarcină. Dacă este vorba de alte categorii de cereri, se poate susține că în cazul acelora se aplică dispozițiile art. 149 NCPC pentru că există text expres.

Art. 194 lit. c) NCPC precizează că la cererea de chemare în judecată trebuie anexat atât extrasul de carte funciară, cât și arătarea titularului dreptului înscris. Se poate susține că nu ar mai avea niciun sens și că nu ar fi justificată o anulure a cererii pe motiv că nu s-a arătat și titularul dreptului din moment ce oricum la cerere este anexat extrasul de carte funciară. Considerăm că și aici este o chestiune discutabilă din moment ce cartea funciară poate avea zeci de pagini și sute de titulari în coproprietate. Ne întrebăm până unde merge obligația judecătorului de a verifica la o simplă citire a cererii de chemare în judecată dacă rezultă sau nu acel proprietar din extrasul depus la dosar.

Cu privire la probele pe care reclamantul își întemeiază pretențiile, art. 194 NCPC precizează că reclamantul va trebui să arate prin cererea de chemare în judecată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Așa cum corect s-a arătat în doctrină, indicarea probelor trebuie să fie concretă, iar nu să se folosească o formulări de genul „interogatoriu, martori și înscrisuri” ori „alte probe care vor reieși din dezbateri”. Reclamantul va trebui să precizeze martorii care urmează a fi chemați în instanță, înscrisurile pe care își va baza susținerile, precum și căror pârâți l-i se va lua interogatoriul.

Achiesăm opiniei conform căreia, dacă reclamantul precizează că nu are probe pe care să își întemeieze pretențiile, anularea cererii în procedura regularizării nu va putea fi dispusă. Art. 194 NCPC reglementează condițiile formale ale cererii și precizează ce trebuie să conțină actul de procedură. Dacă reclamantul precizează expres că nu deține nicio probă nu este motiv de nulitate pentru că nu lipsește acea mențiune din cerere.

IV. PROCEDURA PROPRIU-ZISĂ

IV. 1. VERIFICAREA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

În conformitate cu prevederile art. 200 alin. (1) NCPC:

„Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194 – 197.”

Textul citat implică faptul că, după ce dosarul este fie înregistrat, de către reclamant sau de manadatarul acestuia la registratura instanței, fie este primit prin postă sau curier, ori cererea de chemare în judecată este transmisă prin fax sau scanată și transmisă electronic, în condițiile prevăzute la art. 199 NCPC, este urmată de procedura de repartizare aleatorie, iar dosarul este repartizat unui complet de judecată, complet care este învestit, în primul rând, cu soluționarea acestei proceduri prealabile, necontencioase.

În conformitate cu prevederile de mai sus, completul învestit verifică de îndată dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește condițiile impuse de art. 194 – 197 NCPC.

Apreciem că formularea „de îndată” este echivocă, neprecizându-se un termen clar în care completul învestit trebuie să se pronunțe, ce sancțiuni ar putea eventual exista, precum și dacă reclamantul are la dispoziție mijloace procesuale prin care să se asigure că cererea sa este într-adevăr verificată într-un termen rezonabil.

Aceste aprecieri sunt de altfel susținute și de Hotărârea nr. 714 din 27 iunie 2013 a Plenului CSM, în care se arată că, urmare a intrării în vigoare a noii proceduri civile și a aplicării prevederilor art. 199 și art. 200 din NCPC, sistemul informatic Ecris a suferit o serie de modificări, în sensul că, odată cu repartizarea aleatorie a cauzei, este emisă o dată de verificare a cererii de chemare în judecată, denumită în sistemul Ecris „dată recomandată”.

Această dată recomandată este fixată de sistemul informatic ținând cont de încărcătura instanțelor, precum și, probabil, de alte criterii administrative (de exemplu vacanța judecătorească).

Conform aceleiași Hotărâri, această „dată recomandată” a dosarului, prevăzută de sistemul ECRIS, „este un termen adminstrativ, iar nu unul procedural, deci nu poate fi schimbat, în temeiul art. 230 NCPC, însă, fiind un termen de recomandare, poate fi schimbat prin rezoluție, din oficiu sau la cerere, de către judecătorul căruia i-a fost repartizat dosarul, care va ține seama de particularitățile cauzei”.

Cu alte cuvinte, independent de data recomandată furnizată de programul Ecris, în orice moment al acestei proceduri de verificare prealabilă, judecătorul căruia i s-a repartizat cauza în mod aleator va putea da o rezoluție prin care să modifice „data recomandată”, fără ca această rezoluție să poată fi atacată de către reclamant. În considerentele acestei hotărâri a Plenului CSM se arată și faptul că modificarea datei recomandate, fiind făcută într-un moment în care nici nu se poate vorbi de o sesizare regulată a instanței, nu se poate da o încheiere de modificare a datei recomandate, ci doar o rezoluție, prevederile art. 232 și art. 233 NCPC, privind încheierile date de instanțe, nefiind aplicabile în această situație.

În opinia noastră, această hotărâre dată de plenul CSM vine în sprijinul judecătorilor pentru că, în situațiile în care din cauza volumului mare de încărcare al instanțelor, nu s-ar putea încadra în data recomandată în ceea ce privește verificarea cererii de chemare în judecată, să poată pur și simplu, printr-o rezoluție, să își prelungească singuri acest termen. Deci, în final, dincolo de motivația aparent justificată a acestei hotărâri a CSM, nu există, din punct de vedere practic, nici măcar un control administrativ asupra termenului până la care instanța poate să verifice și să procedeze la regularizarea cererii de chemare în judecată.

În același context, ar mai fi de remarcat faptul că în considerentele aceleași hotărâri, Plenul CSM identifică o vulnerabilitate și în lipsa unor criterii de analizare a cererilor de chemare în judecată înainte de data recomandată, în ipoteza în care o instanță ar putea în principiu să analizeze mai repede decât data recomandată, propunând ca aceste criterii să fie elaborate de către colegiile de conducere de la nivelul fiecărei instanțe de judecată.

IV. 2. COMUNICAREA LIPSURILOR:

Potrivit prevederilor art. 200 alin. (2) NCPC:

„Când cererea nu îndeplinește aceste cerințe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancțiune obligația de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 202 alin. (3).”

Potrivit prevederilor acestui articol, după verificarea cererii de chemare în judecată, instanța este obligată să comunice, în scris, reclamantului:

lipsurile cererii de chemare în judecată;

termenul în care poate complini aceste lipsuri;

sancțiunea aplicabilă în situația în care reclamantul nu se conformează cerințelor instanței.

Potrivit opiniilor prezentate în doctrină, fiind vorba despre o comunicare în scris, se prezumă implicit că este vorba despre întocmirea unui act de procedură, despre care este înștiințat reclamantul. Procedura este diferită de cea prevăzută în vechiul cod, în care părțile erau învederate asupra complinirii unor lipsuri ale cererii (timbraj, semnătură, număr de exemplare etc.) prin citație.

Același autor face distincție între operațiunea juridică a instanței, prin care aceasta constată carențele cererii de chemare în judecată, și înscrisul care se comunică reclamantului, apreciind că judecătorul este obligat să consemneze în scris, pe acțiune, lipsurile cererii de chemare în judecată, precum și decizia de comunicare a acestora către reclamant, celelalte elemente (termenul de soluționare și eventualele sancțiuni) nefiind esențiale, fiind determinate și/sau determinabile de textele legale aplicabile.

În continuare, se opinează că înscrisul care cuprinde aceste lipsuri și care se comunică reclamantului îmbracă forma unei adrese, a unui proces-verbal sau comunicare al cărui conținut este precis determinat de art. 200 alin. (2) NCPC și art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013. După cum se poate observa, regularizarea cererii de chemare în judecată este guvernată, în afară de prevederile NCPC, și de prevederile din legislația specifică privind taxele de timbru. În acest sens arătăm că textul art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 prevede:

„Dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Prin aceeași comunicare instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispozițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce privește complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanța însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condițiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, decât după soluționarea cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru.”

După cum se poate observa, O.U.G. nr. 80/2013 folosește termenul de comunicare pentru a descrie înscrisul care se transmite de către instanță reclamantului pentru completarea cererii de chemare în judecată și pentru completarea sau plata taxei de timbru.

În acest context, ar trebui să remarcăm faptul că O.U.G. nr. 80/2013 prevede o procedură proprie în situația în care se contestă cuantumul taxei de timbru calculat de către instanța de judecată, procedură care poate să interfereze cu procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată și care a condus, de asemenea, la opinii divergente în doctrină.

În acest sens, arătăm că art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede:

„(1) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

(2) Cererea se soluționează în cameră de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere definitivă. Dispozițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce privește complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanța va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai după soluționarea cererii de reexaminare.”

Constatăm că, în ceea ce privește complinirea lipsurilor cererii de chemare în judecată, există, cel puțin teoretic, două proceduri diferite. O primă procedură privește contestarea taxei de timbru, cu termene de atac și modalități specifice, prevăzute în O.U.G. nr. 80/2013 și care derogă de la dreptul comun reprezentat în speță de prevederile art. 200 NCPC. O a doua procedură are în vedere celelalte completări sau modificări ale cererii de chemare în judecată, care nu privesc taxele judiciare de timbru și care se derulează în procedura prevăzută de dreptul comun, respectiv celelalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată constatate de instanța învestită cu regularizarea cererii de chemare în judecată, care trebuiesc complinite în termenul prevăzut de art. 200 alin. (2) NCPC.

În cele ce urmează ne vom ocupa, pentru început, de procedura aflată în conexiune directă cu stabilirea și contestarea taxelor judiciare de timbru, pentru că această procedură derogă de la prevederile art. 200 NCC și poate, eventual, să pună probleme în practica judiciară.

În primul rând, observăm că art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 prevede un termen de 3 zile în care reclamantul (în cazul unei cereri introductive de instanță) poate să conteste cuantumul taxei de timbru fixat de instanță, dar, evident, în deplină consonanță cu sistemul românesc de legiferare, fără să fie specificat un termen până la care instanțele trebuie să se pronunțe asupra unei astfel de cereri. Acest termen este mult mai scurt decât termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (2) NCPC privind complinirea cererii. S-a pus problema, foarte probabil de întâlnit în practică, că termenul în care se soluționează cererea de reexaminare în ceea ce privește cuantumul taxei de timbru depășește în multe situații termenul de 10 zile pus în vedere de către instanță reclamantului pentru complinirea cererii de chemare în judecată și pentru plata taxei de timbru sau a diferenței de taxă de timbru. Într-o atare situație, este perfect posibil ca instanța de judecată să aplice sancțiunea prevăzută de art. 200 alin. (3) NCPC, respectiv anularea cererii de chemare în judecată, motivat de neîdeplinirea de către reclamant a obligațiilor privind plata taxei de timbru impuse de instanță prin comunicare scrisă, fără însă ca reclamantul să fie de fapt în culpă procesuală. Ori, în mod firesc ar trebui ca acolo unde nu este culpă să nu existe nici sancțiune.

Mai mult decât atât, în conformitate cu legislația specifică taxelor de timbru, reclamantul poate să solicite acordarea de scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru în cazul persoanelor fizice și de facilități constând în reduceri, eșalonări sau amânări în cazul persoanelor juridice, conform prevederilor art. 42 din O.U.G. nr. 80/2013. Este foarte probabil ca toate aceste cereri să nu ajungă să fie soluționate în termenul de 10 zile în care reclamantului i s-a pus în vedere de către instanță, în procedura de regularizare, să achite taxe de timbru.

Este evident că o soluție ideală, ruptă de realitățile românești, ar fi ca reclamantul să achite această taxă în cuantumul fixat de instanță și în termenul de 10 zile prevăzut la art. 200 alin. (2) să facă dovada acestei achitări în instanță, urmând ca în eventualitatea admiterii cererii de reexaminare în ceea ce privește cuantumul taxei de timbru, reclamantul să solicite returnarea diferenței plătite în plus.

Ce se întâmplă însă în marea majoritate a situațiilor practice în care reclamantul nu poate, nu are resursele financiare pentru a achita taxele de timbru și face fie o cerere de reexaminare, apreciind că taxa nu a fost calculată corect, fie o cerere de ajutor public judiciar, având în vedere posibilitățile sale materiale reduse, iar în ambele ipoteze, aceste cereri nu se soluționează în interiorul termenului de 10 zile de complinire a cererii introductive de instanță dat în temeiul art. 200 alin. (2) NCPC?

S-a argumentat că, în situația în care cererea de reexaminare în ceea ce privește cuantumul taxei de timbru formulată în temeiul art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, sau cea de ajutor public judiciar sau de acordare de facilități în temeiul art. 42 din același act normativ, se soluționează după data la care, prin încheiere, instanța învestită cu regularizarea cererii de chemare în judecată, o anulează în temeiul art. 200 alin. (3) NCPC, reclamantul are la dispoziție calea cererii de reexaminare în condițiile prevederilor art. 200 alin. (5) NCPC și că, în această cale de atac, acesta poate să justifice neîndeplinirea în termenul prevăzut de art. 200 alin. (2) NCPC a obligațiilor de timbraj impuse de către instanța de regularizare pe motive legate de introducerea acțiunilor în temeiul O.U.G. nr. 80/2013. Dincolo de riscurile impuse de practicile „inedite” ale instanțelor românești, chiar și într-o atare situație, apreciem că discuția rămâne deschisă, mai ales din perspectiva posibilității obținerii soluțiilor în cererile de contestare a timbrajului sau de ajutor public judiciar, chiar și după termenul de 15 zile în care se poate exercita calea de atac a cererii de reexaminare în cadrul procedurii de regularizare prevăzută de art. 200 alin. (5) NCPC.

S-a opinat că o posibilă soluție, chiar dacă este mai „ocultă” (în sensul că în sprijnul acestei soluții nu există un text legal explicit), este că termenul de 10 zile nu curge pe perioada în care pe rolul instanțelor se derulează fie cererea de reexaminare a taxei de timbru, fie cererea de ajutor public judiciar pentru persoane fizice sau de facilități de plată pentru persoane juridice. Această opinie este argumentată, prin analogie, de soluția adoptată de legiuitor în materia termenului de apel și a celui de recurs, prin art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, modificat prin art. 69 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a NCPC, care prevede:

„Art. 13 alin. (3): Prin introducerea cererii pentru acordarea ajutorului public judiciar, termenul pentru exercitarea căii de atac se întrerupe o singură dată, dacă solicitantul depune, în termen de cel mult 10 zile, înscrisurile doveditoare prevăzute la art. 14. De la data comunicării încheierii prin care s-a soluționat cererea de ajutor public judiciar ori, după caz, cererea de reexaminare, în sensul admiterii, respectiv al respingerii, începe să curgă un nou termen pentru exercitarea căii de atac.”

S-a opinat că reclamantul are un termen de 10 zile de a se conforma dispozițiilor instanței, termen care curge de la data încheierii de soluționare a cererii de ajutor public judiciar, sau a încheierii prin care s-a soluționat cererea de reexaminare.

Apreciem că nu este acceptabilă ipoteza potrivit căreia, dintr-o „scăpare”, legiuitorul nu a adoptat o soluție similară și în situația regularizării cererii de chemare în judecată. Din aceste considerente, de lege ferenda, credem că ar trebui ca NCPC să fie amendat, în sensul că termenul de 10 zile până la care reclamantul trebuie să se conformeze solicitărilor instanței învestite cu regularizarea cererii de chemare în judecată nu curge numai în ceea ce privește achitarea taxei judiciare de timbru și transmiterea către instanță a dovezii acestei achitări, pe perioada în care pe rolul instanțelor se derulează proceduri de contestare a cuantumului taxelor judiciare de timbru sau de acordare a ajutorului public judiciar pentru persoanele fizice sau a facilităților pentru persoanele juridice.

IV. 3. TERMENUL DE MODIFICARE/COMPLETARE:

Așa cum s-a arătat în doctrină, termenul de 10 zile de la primirea de către reclamant a comunicării instanței, prevăzut de art. 200 alin. (2) NCPC, este un termen imperativ și de la care instanța nu ar putea să deroge, cu excepțiile invocate la paragraful precedent. Termenele vor fi calculate în conformitate cu prevederile art. 181 – 184 NCPC, pe zile libere.

Atât în doctrină, cât și în practică, s-a pus problema soluției instanței în situația în care reclamantul răspunde solicitărilor instanței, însă după termenul de 10 zile de la comunicare, dar înainte ca instanța să fi avut răgazul să anuleze cererea. Chiar dacă și în această privință există opinii divergente, unii autori marșând pe soluția anulării cererii într-o astfel de ipoteză, achiesăm la opinia majoritară, potrivit căreia, într-o atare situație, instanța nu mai poate dispune anularea cererii.

În acest sens s-a susținut că, deoarece cauza de nulitate a dispărut înainte ca instanța să se fi pronunțat asupra excepției de nulitate, sunt aplicabile prevederile art. 177 alin. (3) NCPC, potrivit cărora:

(3) Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia.

Anularea cererii nu mai poate fi considerată un scop legitim atâta vreme cât scopul urmărit, de a regulariza o cerere care inițial era informă, a fost atins, iar în aceste condiții apreciem că anularea cererii ar fi nelegală.

IV. 4. CONȚINUTUL OBLIGAȚIEI DE COMPLETARE/MODIFICARE:

În ceea ce privește conținutul obligației de completare, apreciem că ele se referă, în primul rând, la elementele pe care instanța este pusă să le verifice, respectiv cele descrise la art. 194 – 197 NCPC și pe care aceasta le transmite reclamantului.

S-a apreciat că încunoștințarea părții nu trebuie să fie una generală, ci instanța trebuie să indice în mod efectiv ce documente sau date sunt lipsă, cuantumul exact al diferenței de taxă de timbru care trebuie achitat și unde se achită etc.

Așa cum se poate lesne observa din lectura art. 200 alin. (2) NCPC, există o singură excepție de la anularea cererii în caz de necompletare, respectiv cea a desemnării unui reprezentant comun, în această situație completul învestit cu judecarea cererii numind un curator special, în condițiile art. 202 alin. (3) NCPC.

Desigur că natura completărilor sau modificărilor poate diferi de la speță la speță, fiind în esență elementele avute în vedere la art. 194 – 197 NCPC, pornind de la datele de indentificare ale părților sau ale bunurilor care fac obiectul acțiunii, elemente procedurale (taxa de timbru, dovada de reprezentare, semnarea cererii, certificarea copiilor, numărul copiilor pentru comunicare).

Având în vedere caracterul necontencios al acestei proceduri însă, instanța nu va putea solicita și reclamantul nu va putea fi obligat la completarea sau precizarea cererii cu elemente care pot fi discutate doar în cadrul unei proceduri contencioase, în contradictoriu cu pârâtul. Cu titlu de exemplu, arătăm că instanța nu va putea solicita completarea cererii de chemare în judecată și sub aspectul dovedirii parcurgerii unei proceduri prealabile obligatorii, (cum ar fi, de exemplu, în contenciosul administrativ sau înainte de declararea ca neconstituțională a obligativității parcurgerii procedurii prealabile de mediere) sau să pună în vedere reclamantului probleme legate de competență, toate acestea fiind proceduri contencioase.

IV. 5. ANULAREA CERERII:

În conformitate cu prevederile art. 200 alin. (3) NCPC:

„Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.”

Una dintre problemele ridicate în doctrină a fost dacă anularea cererii se dispune cu sau fără citarea părților. Dacă în ceea ce privește acest aspect majoritatea autorilor apreciază că anularea cererii, în condițiile art. 200 alin. (3) NCPC, este dispusă de către instanță fără citarea reclamantului, există opinii divergente asupra temeiului în drept a unei astfel de interpretării.

S-a argumentat că, având în vedere faptul că în procedura cererii de reexaminare se prevede în mod expres la art. 200 alin. (6) NCPC că aceasta se judecă cu citarea reclamantului, per a contrario, lipsa unei astfel de prevederi exprese în cadrul art. 200 alin. (3) NCPC implică faptul că instanța învestită se pronunță fără citarea reclamantului.

O altă părere, la care ne raliem, este fundamentată pe observația că procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată este o procedură necontencioasă, reprezentând anticamera procedurii contencioase. Procedura de regularizare se realizează înainte de comunicarea cererii către pârât, astfel încât apreciem că aplicarea regulilor specifice procedurii necontencioase reprezintă o soluție absolut legală.

Faptul că încheierea de anulare a cererii informe se va pronunța fără citarea părților rezultă din coroborarea prevederilor art. 200 alin. (3) NCPC cu cele ale art. 532 alin. (1) teza a II-a NCPC. Articolul din urmă prevede că pentru procedurile necontencioase:

„Cererea se judecă în cameră de consiliu, cu citarea petentului și a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune. În caz contrar, judecata se face cu sau fără citare, la aprecierea instanței.”

După cum lesne se poate observa, citarea reclamantului este facultativă, fiind lăsată la latitudinea instanței, ea fiind obligatorie doar când legea o impune. Deoarece prevederile art. 200 alin. (3) NCPC nu impun citarea ca fiind obligatorie, rezultă că aceasta este facultativă, fiind lăsată la latitudinea instanței.

Pe de altă parte, nu putem să nu observăm faptul că există și argumente de natură logică ce susțin ideea pronunțării încheierii de anulare a cererii în ipoteza neîndeplinirii obligațiilor impuse de instanță în termenul de 10 zile, fără citarea reclamantului. Astfel, este dificil de imaginat cum va putea, din punct de vedere practic, instanța să citeze reclamantul, după ce constată că în termenul de 10 zile nu a procedat la complinirea lipsurilor cererii de chemare în judecată, pentru a fi prezent la soluționarea încheierii de anulare a cererii.

V. CEREREA DE REEXAMINARE

Alin. (4) – (7) ale art. 200 NCPC stabilesc o întreagă procedură prin care reclamantul poate să atace soluția instanței de anulare a cererii de chemare în judecată. Potrivit articolelor precitate:

(4) Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.

(5) Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

(6) Cererea se soluționează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanței respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregularitățile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).

(7) În caz de admitere, cauza se retrimite completului inițial învestit.

Pentru început, trebuie să notăm faptul că denumirea căii de atac, respectiv „cerere de reexaminare”, nu este singulară în NCPC sau în legislația românească. Astfel, art. 191 NCPC denumește „cerere de reexaminare” calea de atac prin care partea care a fost sancționată prin amendă judiciară, în condițiile prevăzute de art. 187 – 190 NCPC, poate contesta această sancțiune.

De asemenea, O.U.G. nr. 80/2013 denumește la art. 39 tot „cerere de reexaminare” calea de atac pe care partea o are împotriva modului de calcul al taxei judiciare de timbru și tot la fel este denumită calea de atac în ceea ce privește ajutorul public judiciar, prevăzută de art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008. Apreciem că utilizarea aceleiași terminologii pentru căi de atac ce au caracteristici juridice diferite este cel puțin nefericită.

Cererea de reexaminare a fost calificată atât ca și o cale de atac sui generis, cât și, din punct de vedere juridic, ca și o cale de atac de retractare, cererea urmând a fi soluționată de către un alt complet, desemnat prin repartizare aleatorie al aceleiași instanțe care a pronunțat și încheierea de anulare a cererii de chemare în judecată.

Așa cum am arătat mai sus, procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată se aplică și cererii reconvenționale, care poate fi formulată în termenul în care poate fi depusă întâmpinarea sau până la primul termen de judecată, atunci când aceasta nu este obligatorie. Din coroborarea prevederilor art. 209 alin. (5) teza finală, care face referire directă la aplicarea dispozițiilor art art. 201 NCPC, care la rândul lui prevede comunicarea cererii de chemare în judecată numai după ce se verfică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. Deci, în principiu, și cererea reconvențională informă poate fi anulată prin încheiere, respectiv încheierea de anulare poate fi atacată printr-o cerere de reexaminare.

Există însă și alte cereri cărora nu li se aplică procedura de regularizare și ne referim în mod concret la cererile de intervenție voluntară sau forțată a terților în proces. NCPC prevede la art. 64 o procedură de admitere în principiu, iar alin. (4) al aceluiași articol prevede că încheierea de resingere a cererii de admitere în principiu poate fi atacată separat cu apel dacă a fost dată în primă instanță sau cu recurs dacă a fost dată în apel, ambele căi de atac fiind căi de atac de reformare.

Chiar dacă încheierile de respingere pot fi pronunțate de către instanță pe fondul cauzei, nu este mai puțin adevărat că ele pot fi formulate și în situația în care aceste cereri de intervenție sunt informe (netimbrate sau cu lipsa unor elemente esențiale). În aceste condiții, apreciem că există o inconsistență a prevederilor NCPC în ceea ce privește căile de atac ale cererilor părților din proces pentru motive care țin de forma acestora (lipsa elementelor esențiale, lipsa timbraj etc.), pe de o parte cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională prin cerere de reexaminare, cale de atac de retractare, iar pe de altă parte cererile de intervenție, prin apel sau recurs, ambele, acestea din urmă, fiind căi de atac de reformare.

Este real că cererile de intervenție voluntară sau forțată pot fi formulate când deja procesul este într-o etapă contencioasă și din punct de vedere practic ar fi cel puțin ciudat să se fixeze un termen în cameră de consiliu, cu citarea intervenientului sau a părții care a formulat cererea de intervenție forțată, având ca scop regularizarea cererii informale, cu sancțiunea necomunicării acesteia către celelate părți, în măsura în care lipsurile acestora nu sunt complinite. Pe de altă parte, apreciem că este perfect logică și în sensul caracterului selfconsistent al codului opinia potrivit căreia dacă o cerere de chemare în judecată informă poate fi atacată prin cerere de reexaminare, încheierile de respingere ca inadmisibile ale cererilor de intervenție voluntară sau forțată pentru condiții de formă să poate fi atacate cu aceeași cale de atac de rectactare, sau ambele tipuri de încheieri să poate fi atacate cu căi de atac de reformare.

Trecând însă peste aceste aspecte, să vedem în continuare care sunt particularitățile acestei căi de atac împotriva deciziei instanței de anulare a cererii de chemare în judecată, pronunțată în condițiile art. 200 alin. (3) NCPC.

Să observăm în primul rând că alin. (4) al art. 200 NCPC arată fără echivoc faptul că cererea de reexaminare este singura cale de atac a încheierii de anulare a cererii. Cu alte cuvinte, textul este cât se poate de explicit și exclude orice altă posibilitate de invalidare a sancțiunii anulării cererii. De asemenea, același articol impune motivarea acestei cereri. Apreciem că legiuitorul a avut în vedere atât motivarea în drept, cât și motivarea în fapt, însă pe de altă parte nu a stabilit o sancțiune specifică, aplicabilă în măsura în care cererea de reexaminare nu este motivată, lăsând practic aplicarea acestei eventuale sancțiuni la latitudinea instanței. Este evident că instanța învestită cu soluționarea cererii de reexaminare a încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată o va analiza raportat la dispozițiile alin. (6) din art. 200 NCPC, respectiv dacă încheierea fost dată eronat sau dacă neregularitățile care au condus la încheierea de anulare au fost complinite în termenul acordat la alin. (2) al art. 200 NCPC, după cum se va discuta mai jos.

Cererea de reexaminare trebuie să fie introdusă în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, iar titularul acestei cereri nu poate fi decât reclamantul, pentru că el este cel care are o legitimare procesuală activă pe de o parte, iar pe de altă parte este singura parte din proces căruia i se comunică încheierea de anulare a cererii, cererea apreciată de instanță ca informă nefiind comunicată pârâtului.

Potrivit prevederilor alin. (5) al art. 200 NCPC, cererea se judecă în cameră de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al aceleiași instanțe, ales prin repartizare aleatorie. Se observă că de această dată legiuitorul a fost mult mai exact, în sensul că, spre deosebire de art. 200 alin. (3) NCPC privind anularea cererii de chemare în judecată, unde nu se precizează, în cazul cererii de reexaminare citarea reclamantului este obligatorie. Această mențiune are consecințe asupra posibilității de atacare a încheierii de respingere a cererii de reexaminare, în sensul că aceasta poate fi atacată prin contestație în anulare în situația în care partea nu a fost legal citată.

O problematică ce a suscitat un interes deosebit în doctrină, mai ales din cauza practicii uneori surprinzătoare a instanțelor de judecată, este și cea determinată de limitele în care instanța poate delibera asupra cererii de reexaminare. Soluțiile propuse în doctrină pot fi divizate în două mari categorii, la fel ca și opiniile exprimate în privința motivelor de anulare a cererii de chemare în judecată. Ne referim în mod concret pe de o parte la autori care interpretează în mod strict prevederile art. 194 – 197 NCPC coroborate cu prevederile art. 200 NCPC, iar pe de altă parte la autori care apreciază că este mai important spiritul prevederilor NCPC și nu litera lor, astfel încât doar elementele esențiale pot fi sancționate cu anularea cerererii.

În ceea ce privește limitele de analiză a cererii de reexaminare, prevederile alin. (6) ale art. 200 NCPC fac trimitere la două situații și anume dacă măsura anulării a fost dispusă în mod eronat, respectiv dacă neregularitățile au fost înlăturate în termenul acordat de instanță.

Anularea cererii a fost dispusă în mod eronat de către instanță:

În cadrul cererii de reexaminare instanța va verifica dacă neregularitățile invocate de instanța care a anulat cererea de chemare în judecată sunt prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 194 – 197 NCPC.

În situația în care anularea a fost dispusă pentru alte elemente, atunci în mod evident anularea a fost nelegală.

De asemenea, se va verifica dacă lipsurile de care este acuzată cererea existau în mod efectiv sau ele de fapt nu au fost observate de către instanța de judecată. Astfel, s-a dat ca exemplu că lipsa mențiunilor privind domiciliul sau CNP-ul reclamantului în cuprinsul cererii de chemare în judecată poate fi complinită de o copie a cărții de identitate a acestuia atașată la acțiune, copie care conține aceste date.

Desigur, în acest context dorim să arătăm că opiniile exprimate de diferiți autori se nuanțează după cum aceștia apreciază sau nu că elementele cuprinse în dispozițiile art. 194-197 NCPC pot fi divizate în esențiale sau neesențiale. Astfel, într-o opinie s-a afirmat că lipsa oricărui element indicat în dispozițiile precitate atrag posibilitatea anulării cererii de chemare în judecată, neexistând elemente esențiale sau neesențiale, iar instanța care soluționează cererea de reexaminare nu poate aprecia că un element lipsă ar fi neesențial și pe cale de consecință să admită cererea.

Pe de altă parte, într-o întâlnire recentă organizată la Universitatea din Craiova între reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție, ai Curților de Apel și cei ai Institului Național al Magistraturii, în care s-au discutat aspecte ale regularizării cererii de chemare în judecată, opinia INM a fost în sensul că instanța învestită cu judecarea cererii de reexaminare este în drept să aprecieze dacă lipsurile cererii de chemare în judecată sunt suficient de grave pentru a atrage sancțiunea anulării cererii. Cu alte cuvinte, instanța căii de atac are posibilitatea să evalueze dacă există o proporționalitate între lipsurile cererii de chemare în judecată și modul în care acestea ar putea influența posibilitatea derulării judecării cauzei și sancțiunea anulării cererii. Chiar și în condițiile în care lipsurile care au condus la anularea cererii sunt prevăzute în mod expres de art. 194 – 197 NCPC, acestea au fost comunicate reclamantului și prima instanță a făcut o aplicare corectă a prevederilor legale, instanța de atac poate și trebuie să admită cererea de reexaminare dacă anularea cererii de chemare în judecată este în mod evident disproporționată față de aceste lipsuri. S-a mai subliniat că această soluție nu poate fi rezultatul unei opinii proprii a judecătorului cererii de reexaminare care este înclinat spre o aplicare mai puțin strictă a prevederilor regularizării, ci este strict legată de vădita disproporționalitate între lipsurile constatate și sancțiunea anulării.

Neregularitățile cererii de chemare în judecată au fost înlăturate:

Printre alte elemente pe care instanța învestită cu cererea de reexaminarea trebuie să le verifice sunt incluse și:

verificarea faptului că reclamantului i-au fost puse în vedere prin comunicare lipsurile pe care trebuie să le complinească și termenul până la care trebuie să aducă la îndeplinire solicitările instanței;

verificarea faptului că reclamantul a primit comunicarea în conformitate cu prevederile NCPC privind comunicarea actelor de procedură;

verificarea consonanței între solicitările instanței adresate reclamantului în vederea complinirii cererii și motivele care au determinat soluția instanței de anulare a cererii;

verificarea calculului corect al termenelor procedurale, în funcție de dovada comunicării.

Este evident că în situația în care neregularitățile cererii de chemare în judecată au fost complinite de către reclamant în termenul prevăzut de dispozițiile art. 200 alin. (2) NCPC, soluția este de admitere a cererii de reexaminare și de transmitere a cererii introductive de instanță completului învestit inițial, în temeiul dispozițiilor art. 200 alin. (7) NCPC.

În ceea ce privește situația în care lipsurile cererii de chemare în judecată s-au complinit după trecerea termenului de 10 zile, au existat mai multe opinii pe care le prezentăm în cele ce urmează. Astfel, într-o opinie care devine majoritară s-a arătat că în situația în care lipsurile au fost complinite după termenul de 10 zile, dar înainte ca judecătorul învestit cu soluționarea cauzei să dispună prin încheiere anularea cererii, s-a arătat că judecătorul care este învestit cu soluționarea cererii de reexaminare este îndreptățit să o admită.

Pe de altă parte, există opinii potrivit cărora instanța va trebui să respingă cererea de reexaminare într-o atare situație, motivat de faptul că nu poate fi extrapolat un tratament mai indulgent a nu anula cererea de chemare în judecată pentru considerente care sunt legate de elemente aleatorii, cum ar fi gradul de ocupare al diferitelor instanțe de judecată și promptitudinea cu care judecătorii își îndeplinesc sarcinile.

Toți autorii sunt însă de acord că în situația în care complinirea lipsurilor cererii de chemare în judecată s-a realizat după pronunțarea încheierii de anulare a cererii, soluția în judecarea cererii de reexaminare este de respingere a cererii, o soluție contrară însemnând practic admiterea unei cereri de repunere în termen, formulată în cadrul cererii de reexaminare, ceea ce este inadmisibil.

Așa cum am prezentat mai sus, în caz de admitere a cererii de reexaminare, cauza se retrimite completului inițial învestit conform prevederilor art. 200 alin. (7) NCPC.

Pe de altă parte, încheierea prin care s-a soluționat cererea de reexaminare este definitivă și nu mai poate face obiectul apelului sau al recursului și, în măsura în care aceasta a fost respinsă, reclamantul va avea însă posibilitatea formulării unei noi cereri de chemare în judecată, cu respectarea dispozițiilor legale, neputându-i-se opune autoritatea de lucru judecat, întrucât instanțele nu au procedat, în condițiile art. 200 NCPC, la analiza fondului cererii sale.

VI. CONCLUZII

Așa după cum sperăm că am reușit să arătăm pe parcursul acestei lucrări, procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, introdusă prin NCPC reprezintă una din problematicile aduse de noul Cod care a suscitat poate cele mai multe discuții și dezbateri, atât în rândul teoreticienilor cât și în cel al practicienilor dreptului și a avut și cel mai rapid și puternic impact asupra justițiabililor.

Fără a fi un text cu totul „nou”, art. 200 din noul Cod de procedură civilă poate fi considerat o variantă mult îmbunătățită a vechilor prevederi, având ca scop principal disciplinarea părților implicate în procesul civil și, în același timp, asigurarea celerității judecării cauzelor.

Este evident că disciplinarea procesuală a părților implicate nu se putea realiza fără instituirea unor sancțiuni dure în caz de nerespectare, dar aceste sancțiuni se impun în vederea unei bune desfășurări a procesului civil, atâta timp cât textul nu va fi aplicat în mod abuziv de către judecători, păstrându-se o proporționalitate între sancțiune și măsura nerespectată.

Chiar dacă procedura verificării și regularizării cererii de chemare în judecată poate ridica mai multe probleme de interpretare, așa cum a rezultat de altfel din multitudinea de opinii publicate în doctrină, precum și din practica variată a instanțelor, în opinia noastră, textul prevăzut de noul Cod de procedură civilă în art. 200, este unul binevenit, chiar dacă ar putea fi îmbunătățit sub anumite aspecte pe care le-am subliniat în această lucrare. Remarcăm de asemenea faptul că, după circa un an de la intrarea în vigoare a noilor prevederi, se poate constata o anume tendință de convergență în interpretarea acestor prevederi.

Rămâne în continuare de văzut în ce măsură prevederile art. 200 NCPC sunt compatibile și cu prevederile constituționale, precum și cu cele ale Convenției Europene pentru apărarea Drepturilor Omului, până în prezent atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană respingând contestațiile înregistrate deja în legătură cu aceste prevederi.

Procedura verificării și regularizării cererii de chemare în judecată reprezintă astfel unul din elementele cheie în realizarea scopului la care s-a dorit să se ajungă prin adoptarea unui nou Cod de procedură civilă, și anume asigurarea celerității procesului civil și garantarea tuturor drepturilor procesuale ale părților participante la procesul civil.

VII. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Tratate, cursuri, monografii:

Boroi G. (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Boroi G., Spineanu-Matei O., „Codul de procedură civilă adnotat”, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007.

Ciobanu V.M., „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, vol. II, Editura Național, București, 1997.

Ciobanu V.M., Nicolae M. (coord.), „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, vol. I (art. 1 – 526), Ed. Universul Juridic, București, 2013.

Frențiu G., Băldean L., „Noul Cod de procedură civilă. Comentat și adnotat.”, Editura Hamangiu, București, 2013.

B. Articole, studii de specialitate:

Bozeșan V., „Limitele de apreciere în soluționarea cererii de reexaminare – art. 200 alin. (6) NCPC”, www.juridice.ro.

Chiș A.A., „Procedura prealabilă a medierii și regularizarea cererii de chemare în judecată în lumina noului Cod de procedură civilă”, RRDA nr. 4/2013.

Chiș A.A., „Elemente de noutate privind reglementarea căilor de atac în noul Cod de procedură civilă și legea de devrevare a instanțelor. (I) Căi de atac generale și speciale. Dispoziții generale. Căile de atac de reformare”, STUDIA Universitatis Babeș-Bolyai – seria Iurisprudentia nr. 1/2013.

Ciobanu V.M., Briciu T.C., „Câteva reflecții cu privire la soluțiile din doctrină și jurisprudență privind unele probleme ivite în aplicarea NCPC”, www.juridice.ro.

Deleanu I., „Regularizarea cererii de chemare în judecată”, Dreptul nr. 1/2014.

Deleanu I., „Eseu privind accesul la justiție în lumina art. 5 din Codul de procedură civilă”, Dreptul nr. 1/2013.

Lefter G., „Regularizarea cererii de chemare în judecată – principalul instrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim și previzibil”, www.juridice.ro.

Ursuța M., „Scurte considerații cu privire la elementele obligatorii ale cererii de chemare în judecată în NCPC”, www.juridice.ro.

Vasile C., Stănciulescu-Ilie I., „Despre regularizarea cererii de chemare în judecată cu privire la elementele facultative ale acesteia. Privire specială asupra situației pârâtului în materie necontencioasă”, www.juridice.ro.

Zidaru Gh.L., „Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru”, RRDP nr. 3/2013.

C. Site-uri de internet:

www.csm1909.ro

www.hotararicedo.ro

www.inm-lex.ro

www.juridice.ro

www.lege5.ro

D. Alte surse:

Conferințele Noul Cod de procedură civilă, București iunie – septembrie 2012.

Noul Cod de procedură civilă la început de drum, București, 5-6 aprilie 2013.

Minuta întâlnirii ce a avut loc la Craiova între reprezentanții Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție și președinții secțiilor civile de la nivelul curților de apel Craiova, 20 -21 martie 2014.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ