Regulamentul European (ce) Nr. 1346per2000, Principalul Instrument Legal Comunitar Prinvind Procedurile de Insolventa Transfrontaliere

CAPITOLUL I

REGULAMENTUL EUROPEAN (CE) NR. 1346/2000, PRINCIPALUL INSTRUMENT LEGAL COMUNITAR PRINVIND PROCEDURILE DE INSOLVENȚĂ TRANSFRONTALIERE

1. DEFINIREA NOȚIUNII DE INSOLVENȚĂ TRANSFRONTALIERĂ

Termenul de „insolvență” are diverse semnificații în diferitele legislații naționale. În Romania, conform art. 29 din Legea nr. 85/2014, insolvența este definită ca fiind „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile”. Atunci când se dovedește că debitorul nu-și va putea plăti la data scadenței datoriilor exigibile angajate cu fondurile bănești disponibile în acea dată, starea de insolvență este iminentă, iar atunci când după un termen de 60 de zile de la scadență nu și-a plătit datoria fata de creditor, starea de insolvență se prezumă relativ.

Majoritatea statelor europene favorizează o definiție largă a insolvenței, cu mici diferențe semnificative, si anume: „incapacitatea de a plăti datoriile”, fie „pe măsură ce devin scadente”, fie atunci când „se dovedește că valoarea activelor societății este mai mică decât valoarea datoriilor sale”.

O stare de insolvabilitate conduce la proceduri de insolvență în care se iau măsuri legale împotriva debitorului sau a societății insolvente pentru a se obține plata datoriilor restante prin lichidarea activelor sale sau prin salvgardarea continuității companiei, protejând-o față de acțiunile individuale ale creditorilor.

Curtea de Justitie a Uniunii Europene a definit procedurile colective ca fiind acelea „fondate pe starea de încetare de plăți, de insolvabilitate sau pierderea credibilității debitorului, implicând o intervenție a autoritații judiciare si conducând la o lichidare obligatorie și colectivă a bunurilor sau cel puțin la un control al acestei autorități”.

Procedura de insolvență dobândește un caracter internațional atunci cand prezintă unul sau mai multe elemente de extraneitate privind raportul juridic privat. Aceste elemente de extraneitate pot fi reprezentate de o raspândire a activelor sau a creditorilor în mai multe țări în care societatea are o prezență activă, o răspandire a debitorilor sau a salariaților stabiliți în străinătate sau atunci când debitorul are deschise mai multe sedii secundare în diferite state.

Un aspect internațional al procedurii de insolvență poate fi determinat chiar și atunci când debitorul încearcă să fraudeze interesele creditorilor prin ascunderea unor bunuri în străinătate sau atunci când realizează transferuri patrimoniale către persoane fizice sau juridice străine.

Problema se agravează atunci când companiile insolvente sunt încorporate în diferite țări, desfașoară activități distincte sau paralele și dețin o multitudine de active cu diverse forme pe teritoriul acestor state.

2. NECESITATEA ADOPTĂRII UNEI REGLEMENTĂRI EUROPENE

Diversificarea relațiilor comerciale internaționale au condus la o continuă creștere a numărului de întreprinderi ce și-au multiplicat sediile în străinătate. Societățile ce au activități cu efecte transfrontaliere au impus nevoia unei legislații comunitare care să reglementeze problemele create de insolvența internațională a acestora.

Principalele probleme de faliment internațional privind procedurile de insolvență a companiilor cu sedii secundare sau bunuri in diferite state pot lua nastere atunci când mai multe instanțe se declară competente și se inițiază mai multe proceduri privind aceeași persoană juridică și atunci când statele implicate procedează in contradictoriu.

Lipsa armoniei intre legislatiile nationale a creat neajunsuri in indeplinirea procedurilor colective transfrontaliera precum protejarea intereselor creditorilor, evitarea dispersarii averii debitorului, celeritatea procedurii, etc.

Tocmai din aceste motive se impune adoptarea unei reglementari uniforme la nivelul Uniunii Europene privind determinarea competenței jurisdicționale precum și a legii aplicabile.

Dupa 20 de ani de creare si redactare s-a ajuns la adoptarea Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență. Consiliul Uniunii Europene a adoptat Regulamentul privind insolvența la 29 mai 2000, acesta intrând în vigoare la 31 mai 2002.

Prin urmare, legislația Uniunii Europene a elaborat pentru prima dată un set de norme uniforme privind instanța competenta să deschidă procedura principală de insolvență, legea aplicabilă, precum și recunoașterea hotărârilor pronunțate în alte state membre UE. Regulamentul privind insolvența este un instrument legal comunitar de succes pentru coordonarea procedurilor de insolvență din statele memebre UE. Apliucarea sa uniformă în spațiul judiciar european este garantată de jurisprudența Curții Europene de Justiție, care a fost în mare măsură acceptată de practica judiciară. Acesta coordonează legile naționale de insolvență ale statelor memebre UE în situații transfrontaliere, și deși nu le schimba fundamental, îmbunătățește sistemele actuale prin corectarea neajunsurilor.

3. COMPETENȚA REGULAMENTULUI

4.2 COMPETENȚA MATERIALĂ

Potrivit articolului 1 (1) din Regulament, acesta „se aplică procedurilor colective ce iau naștere in contextul insolvenței debitorului care au ca urmare desistarea parțială sau totală a acestuia și desemnarea unui lichidator”. Articolul 2(a) definește aceste proceduri ca fiind proceduri de insolvență. Lista completă a procedurilor de insolvență care îndeplinesc aceste criterii descrise în articolul 1(1) este prevăzută în Anexa A pentru facilitarea aplicării în practică a Regulamentului. Regulamentul privind insolventa mai prezinta si o anexa cu lista lichidatorilor.

4.3 COMPETENȚA PERSONALĂ

4.4 COMPETENȚA SPAȚIALĂ ȘI TEMPORARĂ

Insolvența cu efecte și consecințe transfrontaliere a debitorilor cu „centrul intereselor principale” pe teritoriul UE, este sub incidența Regulamentului (CE) nr. 1346/2000, acesta fiind obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre, cu excepti Danemarcei care nu a participat la adoptarea regulamentului.

Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre fără a fi necesară transpunerea lui în legislațiile interne. Potrivit CJUE, statelor membre le este interzis să introducă legi noi care au ca efect modificarea efectelor legale ale Regulamentului. În plus, dacă pre-există o lege națională, statul membru este obligat să o revoce.

Regulamentul privind insolvența se aplică numai procedurilor de insolvență deschise începând cu data de 31 Mai 2002. Dacă o singură procedură din mai multe proceduri inițiate împotriva aceluiași debitor a fost deschisă înainte de această dată, regulamentul devine inaplicabil. Procedurile de insolvență deschise înainte de această dată rămân guvernate de legea aplicabilă din acel moment.

5. INTERPRETAREA REGULAMENTULUI

6. REZOLVAREA PROBLEMELOR DE INTERPRETARE SI VALABILITATE

STUDIA – http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=459

Sediul social este un concept abstract, ce poate acoperi realități diverse. El poate fi înțeles fie ca sediul social statutar – acela ales liber de către fondatori și menționat în documentele sociale, precum și în registrele publice în care este înregistrată persoana juridică -, fie ca sediul social real – stabilit în mod obiectiv și imperativ de judecător, după verificarea situației concrete, reale.

Criteriul sediului social statutar este însoțit de un corectiv important: pentru a rezolva dificultățile ce pot apărea în practică în cazul existenței mai multor sedii social (unele eventual fictive) localizate în state diferite, articolul 2571 al. 2 NCC precizează că în aceste ipoteze determinant va fi sediul social real[5]. Alineatul următor facilitează determinarea precisă a sediului real, arătând că acesta corespunde locului unde se află centrul principal de conducere și gestiune a activității statutare, fiind irelevant locul unde se află asociații ce intervin în luarea deciziilor sau locul unde se derulează activitățile de afaceri/economice/tehnice.

CAPITOLUL II

COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ DE DESCHIDERE A PROCEDURILOR PRINCIPALE DE INSOLVENȚĂ

Domeniul de aplicare al Regulamentului include insolvența tuturor companiilor care au centrul de operațiuni situat in cadrul UE, cu exceptia Danemarcei. Însă nu se aplică……