Regulamentul (ce) Nr. 593 din 2008 al Parlamentului European Si al Consiliului din 17 Iunie 2008 Privind Legea Aplicabila Obligatiilor Contractuale (roma I)

Drept

Regulamentul (ce) Nr. 593 din 2008 al Parlamentului European Si al Consiliului din 17 Iunie 2008 Privind Legea Aplicabila Obligatiilor Contractuale (roma I)

Byadmin ianuarie 1, 2024

DISCIPLINA

Drept Internațional Privat

TITLUL LUCRĂRII DE LICENȚĂ

Regulamentul (CE) Nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I)

CUPRINS

Introducere

Regulamentul (CE) 593/2008

Istoric si Domeniul de Aplicare

Domeniul de aplicare

Determinarea legii aplicabile contractului

Domeniul legii aplicabile contractului

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Sfârșitul secolului XX și începutul celui de al III-lea mileniu sunt caracterizate de un amplu procedeu de transformări în toate domeniile de activitate ale societății, iar ansamblul acestor modelări trebuie să fie controlat de anumite reglementări specifice, principiul legalității fiind o necesitate esențială a statului de drept.
Ordinile juridice naționale sunt influențate și de sistemele juridice supranaționale datorită tendinței de globalizare a lumii, și mai mult de atât nu poate fi negată nici interdependența legislațiilor interne, având în vedere că statul, în calitate de semnatar al unor convenții internaționale, are de îndeplinit anumite angajamente, inclusiv pe planul adoptării unor norme juridice corespunzătoare obligațiilor asumate.
Putem conclude că asistăm la un proces de convergență între dreptul administrativ național ale statelor membre a Uniunii Europene și dreptul administrativ european, care se află în continuă dezvoltare.
Apreciem că și România are la rândul ei obligația de a implementa în legislația națională principiile generale de procedură administrativă conturate la acest nivel, în urma asumării acquis-ului comunitar.
Problema principala si reflecția de bază a prezentei lucrări, este legea aplicabilă relațiilor contractuale internaționale sub prisma Regulamentului 593/2008 al Parlamentului European și Consiliului Europei (Roma I). Analiza exhuastivă a domeniului de aplicare a acestui Regulament, precum și a normelor ce reglementează raporturile contractuale internaționale se încheie în lucrarea de față, prin evidențierea unor date privitoare la comerțul între România și Europa în perioada ce a urmat întrării în vigoare a respectivelor reglementări.

Problema legii aplicabile se pune atunci când raportul juridic conține un element de extraneitate, iar atunci se pune în discuție și competența instanțelor de diferite naționalități, care se implică în caz prin orice modalitate. Tematica legii aplicabile obligațiilor contractuale face parte dintr-o grupare mai extinsă a dreptului internațional privat, și anume cel al legilor aplicabile și a competenței instanțelor.
Necesitatea de a exista o omogenizare în spațiul Uniunii Europene a normelor ce privesc raporturile juridice civile și cele comerciale, au condus la apariția Convenției de la Bruxelles din 1968, ce s-a transformat mai târziu în Regulamentul 44 de la Bruxelles din 2001, cu privire la competența judiciară, “asigurând astfel continuarea, în domeniul Dreptului Internațional Privat, a lucrării de unificare a dreptului”. În materie constracuală dispozițiile unificate au făcut inițial obiectul Convenției de la Roma (1980) , iar adoptarea Regulamentului Roma I a intervenit la 17 iunie 2008 și a înlocuit și completat Convenția. Acest Regulament se aplică pe întregul teritoriu Comunității Europene de la sfârșitul anului 2009, având impact major cu privire la cooperarea judiciară civilă și comercială, asigurând astfel o mai bună funcționare a pieței interne.
Având în vedere că în domeniul materiilor contractuale au existat și există în continuare diferențe între legislațiile naționale ale statelor membre, este foarte posibil să se ivească probleme pentru afacerile intraeuropene, deoarece părțile pot fi incerte în privința legislației conform căreia trebuie să acționeze. Rezolvarea acestei probleme ar determina o anumită predictibilitate a litigiilor sau chiar evitarea acestora, o mai mare certitudine în privința legii aplicabile precum și o mai liberă circulație a hotărârilor. Acest lucru ar putea fi realizat dacă dispozițiile în materia conflictului de legi din statele membre, ar desemna același drept național indiferent de statul în care este situată instanța sesizată.

Ca și soluție, în prezent, instanțele naționale a Comunității se bazează pe Regulamentul Roma I pentru stabilirea legăturii și a dreptului aplicabil, indiferent dacă acesta ar fi dreptul unui stat membru sau a unui stat terț. Această extindere a normelor respective, ce include și persoanele fizice sau juridice cu naționalitate diferită decât cea a Uniunii Europene, este motivată prin faptul că actele încheiate între acestea și subiecte de drept cu naționalitate europeană, afectează oricum piața internă. Astfel, se instituie un drept internațional privat comun în domeniul obligațiilor contractuale.

Regulamentul analizat în prezenta lucrare se bucură de o deosebită importanță precum și predecesoarea sa Convenția de la Roma, deoarece reglementază legea aplcabilă obligațiilor contractelor încheiate într-o Uniune formată din 28 state cu mai mult de 500 milioane de locuitori, și o economie amplă și dinamică.

Elementul de extraneitate

Având în vedere importanța sporită a noțiunii de element de extraneitate, consider că este utilă o primă definire a acesteia. Conform literaturii de specialitate “elementul de extraneitate este o împrejurare de fapt care apare în legătură cu unul sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului juridic și care are aptitudinea de a aduce în discuție posibilitatea aplicării legii străine”.
Necesitatea existenței acestei noțiuni, așa cum reiese și din cuprinsul Convenției de la Roma, a apărut în primul rând pentru a facilita cazurile în care în cadrul unei unități teritoriale al unui stat se aplică mai multe sisteme de drept, așa cum se întâmplă în cazul Regatului Unit unde se aplică dreptul englez, cel scoțian și cel irlandez, sau în cazurile statelor care sunt organizate sub modelul federal. Extraneitatea poate fi prezentă și într-un litigiu aparent intern, în cadrul căruia părțile au convenit ca acesta să fie guvernat de către un sistem de drept străin sau chiar și în conflicte cu caracter pur intern care sunt analizate de către organe ale unui alt stat aderent decât cel în cadrul căruia a luat naștere.
Elementul respectiv este considerat străin, raportat la lex fori, adică sistemul de drept din statul în care se află instanța sesizată. Acesta este factorul principal ce diferențiază raporturile juridice de drept internațional de cele interne, și poate fi prezent în privința subiectelor, a conținutului raportului, sau a obiectului acestuia.
Astfel, concludem că este internațional acel contract care prezintă legături cu mai mult decât un sistem juridic; de exemplu un cetățean român încheie un contract cu un cetățean grec, cu privire la un imobil aflat în Ungaria. Trebuie precizat faptul că elementul de extraneitate prezent într-un contract nu este necesar să se refere exclusiv la părțile contractante sau la formarea și executarea acestuia, ci se poate referi la oricare dintre aceste aspecte. Un singur element de extraneitate este suficient pentru a califica un contract ca internațional.

ISTORIC

Convenția de la Roma privitor la constituirea Comunității Economice Europene nu conținea reguli prin care să fie obligate statele aderente să recunoască și să execute deciziile celorlalte state membre. Astfel, în 1968 statele-membre de atunci ai Comunității Economice Europene au instituit Convenția de la Bruxelles pentru competența judiciară și executarea deciziilor în materie civilă și comercială. Convenția a fost pusă în aplicare pe 1 februarie 1973 și avea drept scop reglementarea dreptului procedural internațional în ce privește statele membre a Comunității, fără a se limita doar la recunoașterea și executarea deciziilor.
Stabilirea normelor comune în legătură cu spețele civile și comerciale a oferit o siguranță crescătoare, deoarece cazurile în care o instanță națională era competentă pe plan internațional au fost omogenizate, și încă mai mult de atât, s-a simplificat și recunoașterea hotărârilor străine de către instanțele naționale. Având în vedere însă, că Convenția de la Bruxelles îi oferea reclamantului dreptul de a alege între instanțele mai multor state-membre, exista temerea că acesta ar putea alege instanța unui anumit stat, pentru singurul motiv că acesta îi oferă o lege mai favorabilă, activitate cunoscută ca forum shopping.
În scopul de a se înlătura temerile enunțate anterior și pentru a crește siguranța și stabilitatea în tranzacțiile internaționale, statele-membre ale Comunității Europene au inițiat negocieri ce aveau ca scop unificarea regulilor de bază a dreptului internațional privat în materie civilă și comercială. Prima propunere în privința aceasta, cu toate că parțială, a aparținut Belgiei, Olandei și Luxemburgului (Benelux). La data de 8 septembrie 1967, reprezentantul permanent al Belgiei în Comunitatea Europeană, a convocat Comisia în numele Beneluxului și astfel a inițiat discuțiile în legătură cu armonizarea regulilor conflictuale. Această propunere prevedea de fapt, constituirea unei comisii de specialiști din toate statele membre a Comunității, care să finalizeze proiectul unei convenții deja pregătite sub egida celor trei state inițiatoare și care a fost făcută publică doi ani mai târziu. În luna iunie 1980, statele membre au finalizat cu succes aceste dezbateri și ca urmare a fost semnată Convenția de la Roma privind legea aplicabilă în obligațiile contractuale, ce completează Regulamentul de la Bruxelles privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială și totodată constituie evoluția logică a reglementării uniforme a conflictelor de legi. După o complexă procedură de ratificare, Convenția de la Roma a intrat în vigoare pentru statele-membre din aprilie 1991 pentru cele 15 state-membre la momentul respectiv, inclusiv Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii.
Deosebită importanță prezintă faptul că această Convenție a fost adoptată în anul 1980, când se aștepta că o unificare a regulilor conflictuale cu privire la contracte ar facilita enorm libera mișcare a persoanelor, a bunurilor și serviciilor între statele membre. În acel moment, a fost argumentat faptul că piața comună și funcționarea acesteia ar fi impulsionată dacă aceeași lege ar fi aplicabilă în materia contractelor, indiferent de statul în care a fost luată decizia. Totuși mai târziu, la puțin timp înainte de adoptarea Regulamentului Roma I, soluțiile existente au fost din ce în ce mai contestate. În primul rând, a fost evidențiat faptul că legile naționale ale statelor membre diferite între ele, era foarte posibil să conducă la conflicte între dispozițiile lor imperative și astfel să se creeze inegalități între părțile contractante. În al doilea rând, a fost menționat și faptul că supremația legilor naționale și a dreptului internațional privat ar putea descuraja comerțul în interiorul Uniunii Europene, sau ar putea genera costuri excesive pentru realizarea acestuia, datorită lipsei certitudinii privitor la rezolvarea unui posibil conflict.
Mai târziu, în urma ratificării și a Tratatului de la Amsterdam pe 1 mai 1999, s-a permis Comunității Europene legiferarea acestor materii de drept civil expres, prin dispozițiile articolului 65(b). Numit și “comunitarizare”, acest transfer de competențe legislative în domeniul dreptului internațional privat din statele membre în Comunitatea de atunci, adică de la pilonul trei la primul, intenționa mai presus de toate să faciliteze crearea unui “spațiu de libertate, securitate și justiție”, obiectiv plasat pe agenda Consiliului European de la Tampere din 1999 și reafirmat prin programul de la Haga din 2004, precum și Stokholm din 2009. După intrarea în vigoare a Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) totalitatea dispozițiilor aplicabile în statele membre cu privire la conflictul de legi și competența judiciară se vor supune procedurii legislative ordinare.
Dreatului privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) totalitatea dispozițiilor aplicabile în statele membre cu privire la conflictul de legi și competența judiciară se vor supune procedurii legislative ordinare.
Drept consecință, Tratatul de la Amsterdam a modificat viziunea europeană, prin noul scop plasat de acesta, și anume ca Uniunea Europeana să realizeze o unificare politică. Consiliul Europei și Parlamentul European au aprobat propunerea Comisiei Europene pentru înlocuirea Convenției cu un instrument comunitar specific, actualizat, un Regulament al Parlamentului și a Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale. Necesitatea a fost rezultată și din faptul că până în momentul respectiv statele membre nu luaseră măsurile necesare pentru a permite aplicarea protocolului adițional a Convenției de la Roma, acțiune ce ar fi deschis calea sesizării Curții de Justiție a Comunităților Europene cu privire la interpretarea Convenției. Propunerea a fost adoptată de către Comisie, căreia și i-a revenit atribuția modernizării regulilor Convenției de la Roma, precum și centralizarea acestora în Regulamentul “Roma I”. Această propunere, adică “propunerea de regulament al Parlamentului și Consiliului European privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I)” din 2005, a fost precedată în luna ianuarie 2003 de o „Carte verde a transformării Convenției de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale într-un instrument comunitar și modernizarea sa” pe data de 14 ianuarie 2003, ce a generat numeroase comentarii. Acest document a fost lansat ca efect a viitoarei evoluție a Uniunii Europene așa cum aceasta rezultă din Tratatul de la Amsterdam și noile atribuții conferite Comunității prin acesta și viitoarea Constituție Europeană. Cartea Verde poate fi considerată și ca un efect a cerințelor din Planul de Acțiune publicat de Comisie la 1 mai 1999 (cunoscut și ca „Planul de Acțiune de la Viena”), care a abordat revizuirea Convenției de la Roma și transformarea acesteia într-un instrument modern comunitar.
La data de 12 februarie 2003, la scurt timp după publicarea Planului, Comisia a emis Comunicarea COM (2003) 68, partea finală, ce avea ca subiect principal un Plan de Acțiune pentru o coerență mai mare a dreptului european al contractelor. Aceasta a fost bazată pe propunerile Comisiei privitor la modul de abordare a contractelor internaționale în legătură cu COM (2001) 398, partea finală, privitor la dreptul european al contractelor, care era un document consultativ ce a lansat primele dezbateri cu privire la consecințele divergenței de soluții dintre legile aplicabile pe care le are asupra funționării pieței unice europene.
În cadrul identificării fundamentului comunitar al Convenției, observăm că nu se poate apela la articolul 293a Tratatului de instituire a Comunității Europene, deoarece conform acestuia unificarea normelor de drept internațional privat nu se regăsește prin materiile ce pot face obiectul încheierii unei convenții între statele membre a Comunității Europene. Cu toate că Convenția Roma se consideră a fi urmarea firească a Convenției de la Bruxelles din 1968, care este încadrabilă în textul articolului 293, ultima frază, Raportul Giuliano – Lagarde recunoaște că acestea nu pot avea același temei juridic.
Astfel, înțelegem că Convenției de la Roma nu i se poate recunoaște o supremație față de dreptul intern a statelor aderente. Totuși, validitatea Convenției nu este afectată sub nici o formă, deoarece fundamentul juridic a acesteia, precum și a celorlalte convenții de altfel, încheiate de statele membre a Uniunii Europene constă în principiul de drept internațional pacta sunt servanda.
Toate aceste probleme au fost rezolvate prin instrumentul Roma I așa cum este analizat în continuare, deoarece acesta constitutie indubitabil un instrument intern valabil a Uniunii Europene.
Regulamentul Roma I, precum și predecesoarea sa Convenția de la Roma din 1980, constituie un pas important spre unificarea regulilor dreptului internațional privat ale statelor-membre a Comunității, în domeniul obligațiilor contractuale, care din cauza diferențelor între sistemele de drept ale acestora și din cauza importanței economice pe care o poartă, ar putea fi considerat chiar insuficient pentru o codificare de o lățime atât de mare”. Cu siguranță, funcționarea sănătoasă a pieței interne este condiționată de circulația liberă a hotărârilor judecătorești, și totodată cunoașterea dreptului aplicabil.
Forma juridică a Regulamentului, ce constituie cel mai important dintre actele emise de către organele europene, a fost preferată față de o Directivă, din cauza aplicabilității de mare întindere, deoarece un regulament se adresează atât statelor-membre, cât și persoanelor fizice și juridice cetățeni a acestora, sau care își au reședința sau sediul pe teritoriul Uniunii Europene. Totodată, acesta este de aplicabilitate imediată, ce inseamnă ca nu este necesară nici o procedură de ratificare sau acceptare de către statele-membre, si că indivizii îl pot invoca și pot aștepta de la acesta rezultate imediate. Mai mult de atât, fiind în prezența unui Regulament European, statele trebuie să realizeze toate demersurile posibile pentru asigurarea respectării acestuia.
Alte motive ce au contribuit la strămutarea de la Convenția de la Roma la Regulamentul Roma I, au fost printre altele :

a) posibilitatea unei interpretări uniforme a regulilor de către Curtea Europeana de Justiție și

b) crearea unui corp de Regulamente referitoare la Dreptul Internațional privat European, care este constituit din Regulamentele Bruxelles I (competență), Roma I (conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale) și Roma II (conflictul de legi în materia obligațiilor extracontractuale).

Regulamentul a fost înaintat Parlamentului European și Consiliului și mai mult de atât a fost inițiată și o consultare publică. Pe data de 29 noiembrie 2007 Parlamentul a adoptat cu amendamente propunerile Comisiei, și la rândul său a înaintat propriile propuneri atât Consiliului cât și Comisiei Europene. Negocierile s-au dovedit a fi destul de dificile în cadrul acestor instituții și astfel hotărârile finale au fost luate nu mai devreme de 5 iunie 2008 de către Consiliu și în acest mod a luat forma sa finală, care a și fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene pe 4 iulie 2008.
Cu toate că Regulamentul a fost votat pe 17 iunie 2008 și publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 4 iulie același an, și cu toate că a intrat în vigoare după 20 de zile de la publicare conform articolului 29 al regulamentului, din articolul 16 alineatul (b) reiese că aplicarea sa efectivă ar începe cu contractele încheiate după 17 decembrie 2009, cu excepția articolului 26, care se aplică din 17 iunie 2009. Articolul 28, exclude retroactivitatea Regulamentului, incluzând astfel în domeniul său doar contractele încheiate după data de 17 decembrie 2009, fără a prezenta importanță data depunerii cererii respective.
Observăm că impasul în care s-au găsit negocierile acestui instrument s-a reflectat printr-o adoptare târzie și complicată; practic au durat mai mult de 2 ani și jumătate. Planul inițial a Comisiei Europene a fost să fie adoptat întâi instrumentul Roma I, și ulterior un instrument care să reglementeze obligațiile non-contractuale (Roma II). Totuși, acesta din urmă a fost adoptat cu intâietate deoarece consensul cu privire la acesta a fost obținut mult mai repede, și astfel la data de 11 iulie 2007 Parlamentul și Consiliul European au concretizat Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor non-contractuale (Roma II), ce fusese deja publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 199/40 din 31 iunie 2007.
Principala trăsătură a Regulamentului Roma I este că acesta stabilește reguli uniforme, care sunt aplicabile nu doar în cazurile în care speța conține elemente de extraneitate, drept consecință a conflictului sistemelor de drept din cadrul Comunității, ci mai mult de atât, și în condițiile în care legea aplicabilă conduce la state din afara Comunității. Acum instanțele naționale din cadrul european se vor baza pe Regulamentul Roma I pentru a stabili norma conflictuală și pentru a decide care este legea aplicabilă într-o anumită ipoteză, în materie de drept civil și comercial, neprezentând importanță dacă această lege este cea națională a unui stat membru sau legea unui stat terț. În acest fel, se canonizează un drept internațional privat European comun, în domeniul obligațiilor contractuale.
Cu toate acestea, Regulamentul nu a inovat, ci mai bine zis a preluat soluțiile Convenției și în același moment soluțiile adoptate de regulament pot fi facilitate prin analiza contexului, genezei, a jurisprudenței și a propunerilor de reformare a Convenției de la Roma.

În ceea ce privește România, Constituția din 1991 revizuită prevede la articolul 148 alineatul 2 „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive a Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu (s.n.), au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Având în vedere caracterul general obligatoriu ale Regulamenelor Europene reiese că nici statul și nici cetățenii români nu se pot sustrage de la conținutul acestora, iar mai mult de atât, judecătorul național este obligat să le aplice din oficiu.

DOMENIUL DE APLICARE

Regulamentul Roma I este de aplicabilitate obligatorie în toate materiile ce revin sub domeniul său de aplicare. Drept consecință, regulile naționale ce țin de dreptul internațional privat, se consideră a nu fi aplicabile, în cazurile care se încadreaza domeniului de aplicare a Regulamentului. Majoritatea obligațiilor contractuale, precum vânzările și cumpărările, contractele de muncă, contractele marine, contractele de furnizare de servicii, contractele ce au ca obiect drepturile reale cu privire la bunuri imobile, contractele de franciză și distribuție, vânzări prin licitații, contractele de transportare, contractele de consum și contractele de asigurări. Drept consecință, în toate cazurile de conflict de legi, de exemplu atunci când comercianții iși au sediile în state diferite sau atunci când contractul urmează a fi executat în alt stat decât cel a reședinței obișnuite sau a sediilor profesioniștilor, va trebui să se aplice prevederile Regulamentului Roma I.
Conform articolului 12 din Regulament, acesta reglementează domeniul legii aplicabile contractului. Potrivit acestui text, legea aplicabilă contractului în temeiul Regulamentului reglementează în special:

Interpretarea contractului;

Executarea obligațiilor născute din contract;

În limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală, consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept;

Diferitele moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripția și decăderea din drepturi;

Efectele nulității contractului.

Din formularea textului se deduce că nu este vorba de o enumerare exhaustivă, ci de una exemplificativă. La acestea se adaugă, de exemplu: modalitățile actului juridic, transmiterea și transformarea obligațiilor contractuale, drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului ș.a..
Totuși, în ceea ce privește modalitățilr de executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere legea țării în care are loc executarea (lex loci executionis). Această lege vizează următoarele aspecte: formalitățile concrete de executare, măsurile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul pentru punerea în întârziere a debitorului; recepția cantitativă și calitativă a mărfurilor; măsurile luate de creditor pentru preîntâmpinarea neexecutării contractului ș.a..

Reguli de bază

Regula generala prevede că legea aplicabilă unui contract este cea convenită de către părți. Se stabilește astfel, posibilitatea alegerii unei legi de către părți. Părțile pot conveni oricând asupra legii aplicabile și această convenție este limitată doar de obligația de aplicare a prevederilor obligatorii a legii statului instanței sesizate, de la care nu se pot sustrage părțile, nici prin convenție. Alte reguli asemănătoare, sunt de exemplu regulile ce privesc protecția competenței.
În cazul în care părțile nu au convenit, legea aplicabilă se va stabili conform criteriilor prevăzute în Regulament. În cazul contractelor de vânzare legea aplicabilă va fi cea a statului în care vânzătorul își are sediul, iar în contractele de prestări de servicii se aplică legea locului unde își are sediul sau reședința obișnuită furnizorul. Contractele ce au ca obiect drepturi reale asupra unor bunuri imobile sunt reglementate de legea țării în care se află imobilul. În contractele de transport, regula generală prevede că legea aplicabilă este cea a statului în care își are sediul social transportatorul, doar dacă locul de preluare sau de predare este tot în acea țară, iar în contractele individuale de muncă, contractul este guvernat de legea țării în care salariatul își prestează de obicei munca. Și într-o ultimă ipoteză, în contractele încheiate cu consumatori, acestea sunt guvernate de legea țării în care consumatorul își are reședința obișnuită sau sediul social.
Din conținutul prevederilor Regulamentului este evident că se facilitează un anumit grad de protecție a unor grupuri de persoane, oarecum mai defavorizate în cadrul încheierii de contracte. Un exemplu ar fi salariații, care din punct de vedere socio-economic sunt frecvent partea cea mai defavorizată, sau “slabă” parte a contractului, având în vedere că deseori nu convin de pe poziții de egalitate, fiind obligați să “procedeze la semnarea unor contracte ce le-au fost impuse de către giganții producției și a serviciilor… și este cunoscut că le este impusă ca lege aplicabilă… legea ce foarte atent a fost aleasă în favoarea acestora.”
În ceea ce privește dreptul național, aplicarea Regulamentului în materia raporturilor contractuale este consacrată prin articolul 2640 a Codului Civil, în sensul că acesta prevede la alineatul (1) că “legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene”. Prin Decizia Consiliului nr. 856/2008/CE, Convenția de la Roma se aplică în România de la data de 15 ianuarie 2008 , iar Regulamentul Roma I, de la 17 decembrie 2009. Aceste cronologii prezintă interes pentru stabilirea aplicării în litigiile ce privesc obligațiile contractuale, fie a Convenției sau a Regulamentului, cu toate că prevederile acestora au diferențe relativ mici, Convenția prezintă un tratat, însă Regulamentul așa cum s-a precizat anterior, este direct și obligatoriu aplicabil. Astfel, determinarea legii aplicabile unui contract va fi realizată:

Conform Legii nr. 105/1992, pentru dosarele în curs de analizare la data de 1 octombrie 2011, neprezentând importanță data încheierii contractului;

Conform Codului civil, dosarele depuse începând cu data de 1 octombrie 2011, în materiile ce nu sunt prevăzute de reglementările Uniunii Europene;

Iar pentru cele ce cad sub incidența acestor reglementări, se aplică reglementările respective, și anume:

Convenția de la Roma din 1980, pentru contractele încheiate între datele de 15 ianuarie 2008, și 17 decembrie 2009;

Regulamentul nr. 593/2008, pentru contractele încheiate după 17 decembrie 2009.

În materiile care nu sunt reglementate de Uniunea Europeana se aplică legea aplicabilă fondului raportului juridic preexistent între părți, iar dacă prin convenții internaționale sau prin dispoziții speciale se prevede o altă soluție, în acea situație se va aplica soluția specială.

Importantă se consideră și definirea notiunii de obligație, așa cum aceasta reiese din articolul 1164 din Codul Civil ca fiind “(…)legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”. Obligațiile contractuale decurg firește din convenții legal încheiate între două sau mai multe părți.

În ce privește domeniul de aplicare al Regulamentului, conform articolului 1 al acestuia, se va aplica în cazul unui conflict de legi în materia obligațiilor contractuale civile și comerciale. El nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativa.
Mai mult, urmatoarele aspecte și obligații sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului:

Specte privind starea sau capacitatea persoanelor fizice, fără a se aduce atingere articolului 13, ce prevede o teorie a interesului național;

Obligațiile ce decurg din relațiile familiale și relațiile care din cauza legilor ce li se aplică au efecte comparabile cu cele familiale, inclusiv relațiile de intreținere;

Obligațiile ce decurg din aspectele patrimoniale ale regimului matrimonial, precum și din alte regimuri care conform legii lor aplicabile, au efecte comparabile cu cel matrimonial, dar și obligațiile rezultate din testamente și succesiuni;

Obligațiile ce decurg din cecuri, cambie, bilete la ordin și alte instrumente negociabile în masura în care aceste obligații sunt rezultatul caracterului lor negociabil;

Convențiile de arbitraj și alte convenții privind alegea instanței competente;

Aspectele ce sunt reglementate de dreptul societăților comerciale și altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum sunt constituirea, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea, precum și răspunderea personală a asociaților și membrilor acesteia pentru obligațiile societății sau a organismului;

Problema dacă un reprezentant poate angaja răspunderea persoanei pe seama căreia acționează față de terți, sau dacă un organ al unei societăți, sau altui organism (constituit sau nu ca persoana juridică) poate angaja față de terți răspunderea respectivei societăți sau organismului;

Constituirea de trusturi și raportul între fondatori, administratori și beneficiari;

Obligațiile rezultate din înțelegeri antecontractuale;

Contractele de asigurare rezultate din activități desfășurate de organizații, altele decât întreprinderile menționate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață, al căror obiect este plata îndemnizațiilor acelor persoane care sunt fie angajate, fie liber-profesioniste și care aparțin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, sau unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supraviețuire, întrerupere sau reducere a activității, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă.

Trebuie precizate și prevederile articolului 3 alineatul 3 din Regulament, conform căruia Regulamentul se va aplica în ce privește probele și aspectele procedurale, însă nu și în privința sarcinii probei.
Regulamentul este aplicabil tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția Danemarcăi. În ce privește litigiile ce decurg din obligațiile contractuale, în Danemarca se aplică Convenția de la Roma din 1980, pentru toate contractele ce cad sub domeniul acesteia de aplicare, indiferent de momentul încheierii. În celelalte state europene (indiferent dacă litigiile dețin factori de legătură cu un stat membru sau nu), se aplică Regulamentul pe plan universal și instanțele trebuie să aplice în mod obligatoriu dispozițiile acestuia în fiecare caz.

Aplicarea legii tarii determinate in temeiul Regulamentului, nu include și aplicarea normelor sale de drept internațional privat, cu excepția prevederii contrare în acest sens de către Regulament. Astfel, articolul 20 cu privire la excluderea retrimiterii prevede că “aplicarea legii naționale oricărui stat determinat de către prezentul Regulament înseamnă aplicarea tuturor normelor de drept în vigoare în acel stat, mai puțin celor de drept internațional privat, afară de cazul în care în Regulament se prevede altfel”.

Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că în domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I, trimiterea facută de normele sale se face la legea materială și nu și la materia conflictelor de legi, precum sunt normele naționale de drept internațional privat. În modul ăsta se evită retrimiterea la dreptul național de către normele de drept internațional privat a sistemului juridic la care a făcut inițial trimitere Regulamentul.

O altă limitare a aplicării legii naționale determinate în temeiul Regulamentului, ține de ordinea publică a forului. Atunci când o astfel de aplicare ar fi vădit incompatibilă cu ordinea publică a instituției sesizate, legea străină va fi înlăturată, așa cum este consacrat și în articolul 21 a Regulamentului.

În dreptul românesc, legea aplicabilă obligațiilor contractuale este reglementată în Noul Cod Civil la articolul 2640. Astfel, se stabilește în alineatul (1) că factorul principal în alegerea legii aplicabile îl constă dreptul Uniunii Europene, iar în materiile care depășesc aceste reglementări se vor aplica dispozițiile Codului Civil privind legea aplicabilă actului juridic, cu excepția cazului în care se prevede altfel prin convenții internaționale, sau dispoziții speciale, conform alineatului (2).

Determinarea legii aplicabile contractului

Așa cum s-a menționat anterior, regula de bază a Regulamentului este cea de aplicare a legii convenite de către părți (lex voluntatis). Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Roma I prevede că “un contract va fi guvernat de legea convenită de către părți. Această alegere trebuie făcută în mod expres, sau să reiasă în mod vădit din clauzele contractului sau de circumastanțele cazului respectiv. Părțile pot conveni că legea aleasă să fie aplicabilă întregului contract sau doar unei părți din acesta.”
Libeartatea părților de alegere a legii aplicabile este obiectivul principal al Regulamentului analizat și se dorește ca acesta să devină “una dintre pietrele de temelie ale sistemului normelor privind conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale”.

Cu privire la acest sistem instituit de Conventia Roma, care a fost preluat de Regulament, cu prilejul cauzei C – 133/08, din 6 octombrie 2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV, Curtea de la Luxemburg a subliniat că:
“În ceea ce privește criteriile prevăzute de Convenție pentru a determina legea aplicabilă, este necesar să se arate că normele uniforme stabilite în titlul II din Convenție consacră principiul potrivit căruia se dă prioritate voinței părților, cărora li se recunoaște, prin articolul 3 din Convenție, libertatea de alegere a legii aplicabile.”
În unele contracte comerciale voința părților nu este expresă, ci ea reiese din contracte-tip, contracte de adeziune și alte clauze standard, ce sunt de fapt stipulații stabilite prealabil de către una dintre parți, pentru a fi utilizate în mod general și repetat, și care sunt incluse în contract fără a fi negociate cu cealaltă parte. Totuși, această clauză produce efecte doar dacă este expres și scris acceptată de către cealaltă parte.
Obiectul voinței părților are ca obiect întregul sistem de drept, cu excepția normelor conflictuale și este menit să completeze actul juridic, și nu constituie lex causae.
În cazul în care dreptul substanțial aplicabil raporturilor cu element de extraneitate, desemnat de părți sau după caz, de autorul actului unilateral, conform prevederilor Cărții nr. VII din Codul civil, a fost modificat până la data aplicării sale, se aplică normele pertinente ale acestuia în vigoare la data desemnării, în lipsa de prevederi contrare în Cartea a VII-a Cod Civil.

Modalitățile de exprimare a voinței părților

Din dispozițiile articolului 2637 alineatul (2) din Codul civil reiese că două sunt modalitățile posibile de exprimare a voinței de către părți, și anume: alegerea expresă și alegerea tacită a legii aplicabile.
Regulamentul Roma I prevede în cuprinsul articolului 3 alineatul (1) teza a II-a, că “această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei.”
Alegerea expresă presupune fie înserarea unei clauze în actul juridic principal și anume clauza electio juris, fie printr-un act separat pactum de lege utenda. Iar alegerea tacită pe de altă parte, se bazează pe faptul că aceasta ar trebui să rezulte din clauzele contractuale sau din împrejurări.
Prin această alegere părțile vor conveni dacă legea aleasă se va aplica întregului contract sau doar unei părți din acesta. Astfel, se înțelege că este admisă legal supunerea unor sisteme de drept diferite condițiilor de fond ale contractului, însă această soluție ar trebui evitată în practică, deoarece “ruperea unității juridice a contractului”, poate avea consecințe dăunătoare pentru părți. Și mai mult, ar putea apărea anumite dificultăți în ce privește interpretarea și aplicarea clauzelor supuse unor sisteme de drept diferite, din perspectiva Codului civil ce prevede la articolul 1267 că toate “clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului”.
Mai mult, în interpretarea acestei dispoziții, în cauza C- 133/08, Curtea de la Luxemburg a făcut urmatoarele precizări: “Este necesar să se amintească faptul că, în temeiul articolului 4 alineatul (1) a doua teză din Convenția Roma I, o parte a contractului poate, prin excepție, să fie supusă unei legi diferite de cea aplicată în privința restului contractului atunci când aceasta prezintă o legătură mai strânsă cu o țară diferită de cea cu care au legatura celelalte părți ale contractului”. Astfel, se înțelege că norma are caracter excepțional, și este necesar să se stabilească dacă obiectul acestuia este autonom în raport cu cel al restului contractului, și dacă este așa, acea parte a contractului poate fi supusă unei alte legi.
Părțile vor putea conveni și asupra schimbării legii aplicabile în orice moment chiar și în mod retroactiv, conform articolului 2637 alinetul (3) din Codul civil și articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul Roma I, însă această modificare nu poate afecta validitatea formei contractului și nici drepturile terților în mod negativ.
Validitatea clauzei de alegere a legii aplicabile, este o chestiune ce ține de legea convenită de părți (lex voluntatis), conform Regulamentului nr. 593/2008, articolul 3 alineatul (5), ce prevede în acest sens că “existența și valabilitatea consimțământului părților cu privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate cu dispozițiile articolelor 10, 11 și 13.”

Limitele libertății de alegere

Libertatea de alegere a părților nu este nelimitată, ci ea cunoaște atât limite generale cât și limite speciale.

Limitele generale cuprind excepțiile de ordine publică în dreptul internațional privat. Și astfel, revenind și la obiectivul protecției unor grupuri de persoane, menționat anterior în lucrarea de față, citez articolul 8 din Regulament ce prevede “contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul alineatelor (2), (3) și (4) din prezentul articol.”
Mai există situații în care părțile pot alege legea aplicabilă dintr-un număr de legi care le sunt puse la dispoziție expres și limitativ de către lege. Un exemplu ar fi contractele de transport de pasageri, pentru care “părțile ar putea alege doar dintre legea țării în care:

Se află reședința obișnuită a pasagerului; sau

Se află reședința obisnuită a trasportatorului; sau

Se află sediul administrației centrale al transportatorului; sau

Este situat locul de plecare; sau

Este situat locul de sosire.”

Noțiunea de reședință obișnuită este definită în articolul 19 din Regulament așa cum urmează:

Sediul administrației centrale a societăților sau altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice;

Locul unde persoana fizică își are sediul principal de activitate când acționează în exercitarea activității profesionale;

Locul unde se află sucursala, agenția sau altă unitate în cazul contractului încheiat în cadrul activității acestora.

Fraudarea legii constituie cea de a treia limită generală. Această sintagmă se referă la cazurile în care părțile unui contract, prin mijloace licite încearcă să sustragă contractul de la aplicarea unei legi pentru a eluda unele norme imperative sau care nu le avantajează și astfel, urmăresc un scop ilicit.

Limitele speciale cuprind situația în care legea aleasă invalidează actul principal, precum și cea în care sistemul de drept ales se consideră a fi impropriu de a reglementa contractul, deoarece nu conține reglementări corespunzătoare nici la nivelul analogiei legii nici la nivelul analogiei dreptului.
În acest sens, articolul 3 alineatul (3) din Regulament prevede că “în cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât acea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei țări, de la care nu se poate deroga prin acord.”
În concluzie, deși în dreptul internațional privat părțile au o posibiliate largă de stabilire a legii aplicabile, nu pot sa creeze efecte juridice peste lege sau în afara oricărei legi, deoarece temeiul alegerii este norma conflictuală lex fori.

Localizarea obiectivă – legea aplicabilă în absența alegerii de către părți

În cazul contractelor pentru care nu a fost determinată legea aplicabilă de către părți, cu privire la contractele de vânzare de bunuri, prestare de servicii, franciză sau distribuție, se va determina în legătură cu statul unde se află sediul părții principale, care execută contractul. În cazul contractelor ce privesc bunuri imobiliare, se va aplica legea statului pe care se află imobilul, iar în cazul contractelor ce privesc bunuri în cadrul licitațiilor se va aplica legea locului în care se desfășoară licitația.
Dacă unui contract i se aplică mai multe dintre normele enumerate, sau în cazul în care nu i se aplică nici una, atunci se va aplica legea locului de reședință a actorului prestației caracteristice. Această prestație este cea care nu constă în bani. Aici trebuie menționată diferența importantă între articolul 5 alineatul (1) litera b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și Regulamentul Roma I: în cel dintâi locul de executare a obligației este relevant sub aspectul determinării instanței competente, în timp ce în cadrul Regulamentului nr. 593/2008 reședința obișnuită a părții cu prestația caracteristică este factorul determinant pentru stabilirea legii aplicabile. În final, dacă acel contract are mai strânsă legătură cu un alt loc decât cel prevăzut prin aceste norme, atunci se va aplica legea acelei țări.
Prezintă interes și precizările făcute de Curtea de la Bruxelles (par. 24-27) cu privire la cauza C-133/08 Intercontainer Interfrigo S.C. (ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV, par. 43-49. Mai exact, se face referire la articolul 4 din Convenția Roma I ce stabilește criteriile de legătură în temeiul cărora va fi determinată de către instanță legea aplicabilă oricărui tip de contract, în absența alegerii acesteia de către părți. Această dispoziție este întemeiată pe principiul „celei mai strânse legături” consacrat în alineatul (1) al acestui articol.

Având în vedere flexibilitatea acestui principiu general, următoarele alineate prevăd unele „prezumții” atenuante, și mai exact alineatul (2) stabilește ca cel mai de importanță criteriu „locul de reședință a părții contractante care execută prestația caracteristică”, iar alineatele (3) și (4) stabilesc criterii speciale de legătură în ce privește contractele ce au ca obiect drepturi reale imobiliare și cele de transport. Cele stipulate sunt aplicabile și în interpretarea articolului 4 din Regulamentul Roma I.
Astfel, conform articolului 4 din Regulamentul nr. 593/2008, în măsura în care legea nu a fost aleasă de către părți în temeiul articolului 3, și fără a se aduce atingere articolelor 5-8 ce dispun regulile speciale aplicabile anumitor categorii de contracte, legea aplicabilă se determină după cum urmează:

Contractul de vânzare-cumpărare de bunuri va fi reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită vânzătorul;

Contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii;

Contractul privind un drept real imobiliar sau locațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul (de exemplu: contracte de vânzare-cumpărare imobile, credit ipotecar, uzufruct);

Fără a aduce atingere ipotezei de la pct. (3), contractul de locațiune având ca obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția suplimentară ca locatarul să fie o persoană fizică și să aibă reședința obișnuită în același stat;

Acest text se referă la locațiunea de vacanță și protecția locatarilor nu interzice alegerea legii aplicabile de către părți, însă în art. 9 din Regulament sunt stabilite anumite limite în privința aceasta și anume așa-numitele norme de aplicare imediată, ordinea publică sau dispozițiile Uniunii Europene de la care nu se poate deroga, conform art. 3 alin. (4) din Regulament. Un exemplu de normă cu aplicare imediată, conform art. 9, îl constituie dispozițiile obligatorii cu privire la protecția locatarului consacrate în dreptul național din țara în care este situat imobilul. S-ar putea pune totuși o problemă în cazul în care legea convenită de către părți este mai favorabilă locatorului decât aceste norme de aplicare imediată.

Contractul de franciză este supus legii țării în care își are reședința obișnuită beneficiarul francizei;
Trebuie menționat că privitor la prestația caracteristică într-un contract de franciză s-a stabilit că aceasta este cea a beneficiarului francizei, conform dispozițiilor din art. 4 alin. (1) lit. e) din Regulamentul 593/2008.

Contractului de distribuție îi este aplicabilă legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul;

Contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de legea țării în care are loc licitația, doar dacă se poate stabili acest loc;

Contractul încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează întrunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, astfel cum sunt definite în art. 4 alin. (1) pct. 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreționare, și care este reglmentat de o lege unică, i se aplică legea respectivă.

O diferență majoră între Convenția de la Roma din 1980 și Regulamentul Roma I este că acesta din urmă stabilește legea aplicabilă în anumite categorii de contracte. În Convenție aceste tipuri de contracte sunt doar prezumții, pe când în Regulament acestea s-au transformat în reguli.
Trebuie precizat că reședința obișnuită a societăților comerciale și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, este considerat sediul administrației lor centrale, conform articolului 19 din Regulamentul Roma I. În cazul persoanei fizice care exercită o activitate profesională, reședința sa obișnuită se consideră locul unde această persoană își are sediul principal de activitate. În cazul în care un contract a fost încheiat în cadrul activității unei sucursale, agenții sau oricărei alte unități, sau dacă executarea acestuia incumbă astfel de unități, locul unde se află acestea este considerat reședința obișnuită. Momentul relevant determinării reședinței obișnuite îl constituie data încheierii contractului.
Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită în temeiul celor mai sus analizate, contractul va fi reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.
Cu privire la stabilirea prestației caracteristice în materia bunurilor imobile ne confruntăm cu un neajuns atât a Regulamentului Roma I cât și a Convenției de la Roma din 1980, care nu prevăd dispoziții privitor la aceasta. Astfel, există diverse opinii, precum cea că abandonarea dreptului de proprietate intangibil ar fi prestația caracteristică sau că „relevantă ar trebui să fie legătura cu țara în care partea își are reședința obișnuită și a cărei lege o aplică.”

4. Domeniul legii aplicabile contractului

4.1 Categorii de contracte speciale

Contractele de transport

Regulamentul 593/2008 conține reguli speciale cu privire la anumite contracte stabilite limitativ în conținutul acestuia. Primul analizat dintre aceste contracte, este cel de transport, reglementat în conținutul articolului 5 a Regulamentului, care face și distincția între transportul de mărfuri și cel de pasageri, și mai mult de atât include prevederi pentru consumatorul care încheie un astfel de contract.
Cu privire la regulile aplicabile contractelor de transport de mărfuri, Regulamentul a menținut prevederile din Convenția de la Roma și anume articolul 4 alin. (4) teza a III-a din aceasta. Conform acesteia, contractele ce privesc o navlosire pentru o singură călătorie precum și alte contracte ce au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri trebuie considerate contracte de transport de mărfuri. În cadrul Regulamentului întâlnim termenul de „expeditor” în sensul de persoană care încheie un contract de transport cu o parte numită „transportator”. Acest din urmă termen definește persoana care își asumă răspunderea de a transporta mărfuri, indiferent dacă realizează ea însăși serviciul de transport sau nu.
În sensul acesta, articolul 4 alin. (4) din Convenție prevede că „contractele pentru curse charter pentru o singură călătorie sau alte contracte sunt considerate contracte de transport de mărfuri dacă au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri”. Aceste prevederi au fost interpretate și de Curtea de la Luxemburg, în legătură cu cauza C – 133/08, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) versus Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV, și a stabilit că a doua teză se aplică doar contractelor ce au ca obiect curse charter pentru o singură călătorie, și celor care au ca obiect principal transportul propriu-zis al mărfurilor, și nu doar simpla disponibilizare a unui mijloc de transport.

În acest mod Curtea a răspuns întrebării cu privire la aplicabilitatea art. 4 alin. (4) și reiese că în această prevedere Convenția asimilează contractelor de transport atât contractele pentru curse charter pentru o singură călătorie, cât și altele în măsura în care au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri. Curtea a mai specificat faptul că unul din scopurile dispoziției respective a fost extinderea domeniului de aplicare al normei de drept internațional privat prevăzut în alineatul pus sub semnul întrebării, și la contracte care cu toate că în dreptul național sunt calificate „contracte pentru curse charter”, principalul obiect al acestora este transportul de mărfuri. Pentru a se stabili obiectul, necesar este să se interpreteze corect scopul contractului și a raporturilor cărora acesta dă naștere, și astfel a ansamblului de obligații în sarcina părții care execută prestația respectivă.
Într-o speță, un contract pentru charter cu toate că are de obicei ca obiect punerea la dispoziția beneficiarului doar un mijloc de transport, ar fi posibil ca acesta să privească și transportul efectiv al mărfurilor și atunci contractul în cauză s-ar încadra domeniului de aplicare a art. 4 alin. (4) din Convenția de la Roma din 1980.
Cu privire la legea aplicabilă contractelor de transporturi de mărfuri, regula generală conform Regulamentului Roma I articolul 3, este că acestea sunt supuse legii convenite de către părți, adică lex contractus. Această regulă este obligatorie pentru toate persoanele care încheie astfel de contracte internaționale, însă există totuși posibilitatea ca părțile să nu fi convenit asupra legii aplicabile, fie pentru că au omis acest pas, sau pentru că nu au ajuns la consens, și atunci intervin dispozițiile Regulamentului. Astfel, conform articolului 3, alin. (1) din Regulamentul 593/2008, se va aplica legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca în aceeași țară să se realizeze încărcarea sau livrarea mărfurilor, sau ca în aceeași țară să fie și reședința obișnuită a expeditorului. În măsura în care niciuna dintre aceste legături nu se află în țara de reședință obișnuită a transportatorului, atunci se va aplica legea țării în care este situat locul de livrare a mărfurilor convenit între părți.
În ce privește contractele de transport de pasageri, alegerea legii aplicabile de către părțile contractante este mai limitată. Părțile nu pot opta decât raportându-se la dispozițiile textului din Regulament.

Astfel, conform articolului 5, alin. (3) părțile pot alege doar între următoarele legi:
1) legea țării în care se află reședința obișnuită a pasagerului;

2) legea reședinței obișnuite a transportatorului;

3) legea țării în care se află sediul administrației centrale al transportatorului;

4) legea țării de plecare;

5) legea țării de sosire.

În cazul în care părțile nu vor face o opțiune cu privire la legea aplicabilă contractului pe care îl încheie, atunci se va aplica legea statului în care își are reședința pasagerul, însă doar cu condiția ca în aceeași țară să se afle și locul de plecare sau sosire. Dacă această condiție nu este întrunită, atunci se va aplica legea țării în care își are reședința obișnuită, sau după caz sediul, transportatorul.
În ce privește aceste contracte, atât cele de transport de mărfuri, cât și cele de transport de pasageri, în Regulament este cuprinsă și o clauză opt-out, în articolul 5 alin. (3), în care este prevăzut că în lipsa alegerii a legii aplicabile de către părți și atunci când rezultă din cauză că respectivul contract are strânse legături cu o anumită țară, atunci se va aplica legea acelei țări.

Contracte încheiate cu consumatorii

În această categorie de contracte consider că prezintă importanță definirea, în primul rând a noțiunilor de consumator și profesionist. Consumatorul este o presoană fizică, ce încheie respectivul contract în afara eventualei sale activități profesionale, în timp ce profesionistul îl încheie tocmai în cadrul activității sale profesionale.
Pornind de la ideea că în cadrul acestui raport ne aflăm în prezența părților ce se află pe poziții contractuale inegale și că parte dezavantajată ar trebui protejată prin aplicarea unor norme care să o avantajeze pe aceasta mai mult decât normele generale.
Astfel, așa cum prevede și Regulamentul în conținutul articolului 6, alin. (1), aceste contracte sunt de obicei supuse legii țării în care își are reședința obișnuită consumatorul, însă doar dacă este întrunită una din următoarele condiții:

în aceeași țară își desfășoară activitatea comercială sau profesională profesionistul;

profesionistul își direcționează activitățile către acea țară, sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză și contractul în cauză se încadrează în sfera acestor activități.

Acest punct de legătură nu poate fi înlăturat de către instanță, decât doar prin alegerea expresă a părților, însă și în acestă ipoteză tot va continua să joace un rol important. Se înțelege astfel, că legea țării în care își au reședința obișnuită consumatorii, trebuie să se aplice în vederea protejării acestora, fără să se poată deroga de la aceasta prin convenție. Singura condiție este ca respectivul contract să fi fost încheiat de către un întreprinzător în cadrul activităților acestuia, dar și ca aceste activități să fie direcționate către statul în care își are reședința obișnuită consumatorul, sau căre un număr de state printre care se enumeră și statul respectiv.
Printr-o declarație a Consiliului și a Comisiei referitoare la articolul 15 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 s-a afirmat că nu este suficient simplul acces la pagina de internet a acestui profesionist, ci este necesar să fie oferită posibilitatea de a încheia contracte de la distanță prin intermediul acestei pagini, pentru a se considera că antreprenorul în cauză își îndreaptă activitatea către un stat.
Dacă aceste cerințe nu sunt întrunite, legea aplicabilă unui contract încheiat între un consumator și un profesionist va putea fi stabilită conform normelor prevăzute în articolele 3 și 4 a Regulamentului Roma I. Chiar și în cazul în care cerințele menționate sunt respectate, părțile au opțiunea de a alege prin convenție legea aplicabilă, însă prin aceasta nu se poate limita protecția oferită consumatorului de legea care ar fi fost aplicabilă conform articolului 6, în lipsa alegerii de către părți.

Există, totuși numeroase excepții de la regulile articolului 6, prevăzute chiar în alineatul (4) al acestuia, care prevăd că acele norme nu se aplică:

contractelor de prestare de servicii care sunt prestate exclusiv în altă țară decât cea în care își are reședința obișnuită consumatorul;

contractelor de transport, altele decât cele privind pachete de servicii turistice în sensul Directivei 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 ce privește pachetele de servicii pentru cășătorii, vacanțe și circuite;

contractelor ce privesc drepturile reale imobiliare, sau dreptul de locațiune asupra unui bun imobil, altele decât cele privitoare la dreptul de folosință pe o perioadă determinată, în înțelesul Directivei 94/47/CE;

drepturilor și obligațiilor ce constituie instrument financiar, dar și drepturilor și obligațiilor ce constituie clauze și condiții care reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele publice de preluare de valori mobiliare negociabile și subscrierea și răscumpărarea de unități ale organismelor de plasament colectiv, cu condiția ca aceste activități să nu constituie prestări de servicii financiare;

Aici trebuie menționat că serviciilor financiare, precum și contractelor de vânzare de unități ale organismelor de plasament colectiv, le vor fi aplicabile (conform paragrafului 26 din Preambulul Regulamentului Roma I), prevederile articolului 6. Drept consecință, în ipoteza în care se fac trimiteri la clauze și condiții dintre cele ce reglementează emisiunea sau oferta publică de valori mobiliare negociabile, sau răscumpărarea sau subscrierea unor unități ale organismelor de plasament colectiv, acestea trebuie să includă toate acele aspecte ce obligă emitentul ofertant față de consumator, dar nu și cele care privesc prestarea de servicii financiare. Totodată, este esențial să se asigure că aceste drepturi și obligații ce constituie un instrument financiar nu sunt supuse normei generale aplicabile conctractelor încheiate cu consumatorii, deoarece astfel s-ar putea conduce la aplicarea unor legi diferite pentru fiecare instrument și astfel ar fi modificată natura acestora și ar fi adusă atingere tranzacționării lor fungibile. În concluzie, raporturile dintre consumatori și emitenți sau ofertanți nu trebuie să fie mereu supuse legii țării în care își are reședința obișnuită consumatorul, ci este în primul rând necesară asigurarea că aceste condiții și clauze de emitere sau ofertare sunt uniforme.

Contractelor încheiate în sistem multilateral, ce reunește sau facilitează reunirea a unor interese multiple de vânzare – cumpărare de instrumente financiare ale terților, și este reglementat de o lege unică.

Contractele de asigurare

Considerându-se că prevederile cu caracter general cuprinse în Convenția de la Roma nu acoperă în mod satisfăcător această materie, Regulamentul 593/2008 prevede un nou set de norme speciale în legătură cu această categorie de contracte. Astfel, conform articolului 7, alineatul (2) din Regulament, contractele de asigurare ce acoperă riscuri majore, în înțelesul articolului 5 litera d) din Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative ce prives inițierea și exercitare activtății de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viață, sunt reglementate potrivit articolului 3 din Regulament, de legea aleasă de către părți.
Când ne aflăm, totuși în prezența unui alt contract de asigurare decât cele ce intră sub incidența alineatului (2), părțile sunt limitate în ceea ce privește alegerea lor, și pot conveni asupra aplicării exclusiv a uneia dintre legile ce urmează:

Legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului;

Legea țării de reședință obișnuită a titularului poliței de asigurare;

Legea statului membru al cărui cetățean este titularul poliței de asigurare, în cazul asigurărilor de viață;

În cazul contractelor de asigurare ce acoperă doar riscuri limitate la evenimente care pot surveni într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea statului respectiv;

În cazul în care titularul poliței dintr-un contract căruia îi sunt aplicabile aceste reguli, exercită o activitate industrială sau comercială sau o profesie liberală, și contractul de asigurare acoperă două sau mai multe riscuri în legătură cu respectiva activitate și sunt situate în state membre diferite, se poate aplica legea oricăruia dintre acele state membre sau legea statului în care își are reședința obișnuită titularul poliței.

Aflându-ne în oricare din cazurile prevăzute la punctele a), b) sau e), dacă unul din statele membre menționate oferă o mai mare libertate privitor la alegea legii aplicabile contractelor de asigurare, părțile pot face uz de această libertate.
Aceste reguli prevăzute în articolul 7 se aplică tuturor contractelor de asigurare ce acoperă riscuri majore, neprezentând importanță dacă riscul asigurat este sau nu situat într-un stat membru, dar și celor care acoperă riscuri situate în state membre, cu excepția contractelor de reasigurare.
Dacă ne aflăm în cazul în care părțile nu au convenit asupra legii aplicabile contractului de asigurare, atunci acesta va fi guvernat de legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul. Însă, dacă rezultă în mod echivoc că respectivul contract se află în legături mai strânse cu o altă țară, atunci se va aplica legea acelei țări.
Contractelor de asigurare, altele decât cele prevăzute în alineatul (2) a articolului 7, în cazul lipsei alegerii de către părți, acestora li se vor aplica prevederile statului în care este situat riscul în momentul încheierii contractului.
Țara în care este situat riscul este determinată în conformitate cu articolul 2 litera d) din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii, iar în cazul asigurărilor de viață, țara în care este situat riscul este țara angajamentului în sensul articolului 1 alineatul (1) lit. g) din Directiva 2002/83/CE.

Regula legii statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului își găsește aplicabilitatea în cel puțin cele trei situații după cum urmează:

Contractelor de asigurarea ce privesc un imobil, în care riscul este situat la locul situării imobilului;

Contractelor de asigurare cu privire la un autovehicul, în care locul situării riscului se confundă cu al statului de înmatriculare;

Contractelor de asigurare pe cel mult 4 luni care acoperă riscuri cu privire la vacanțe sau călătorii, cazuri în care riscul este situat în locul în care titularul poliței se găsea fizic la momentul exprimării consimțământului la încheierea contractului.

Contractul care acoperă riscuri aflate în mai multe state membre se consideră a constitui de fapt mai multe contracte, fiecare având legătură cu un singur stat membru.

Atunci când ne aflăm în prezența unor contracte care asigură riscuri pentru care un stat membru impune obligativitatea asigurării li se aplică următoarele norme suplimentare:

Contractul de asigurare nu îndeplinește obligația de asigurare, decât în cazul în care respectă dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de statul membru care impune obligația. În cazul în care legea statului membru în care este situat riscul conține dispoziții contrare celor ale legii statului membru care impune obligația de a încheia o asigurare, prevalează cea din urmă;

Un stat membru poate stabili ca, prin derogare de la alineatele (2) și (3) ale articolului 7 din Regulament, contractul de asigurare să fie reglementat de legea statului membru care impune obligația de asigurare.

Contractele individuale de muncă

Potrivit articolului 8, alineatul (1) din Regulamentul Roma I, contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți, conform articolului 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor imperative, de la care nu se poate deroga prin convenție, în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în tmeiul celorlalte alineate ale art. 8 din Regulament.
Astfel, menționăm că legea aplicabilă contractului individual de muncă în lipsa convenției de către părți, este legea țării în care sau din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în executarea contractului. În cazul angajării temporare într-o altă țară, nu se consideră că și-a schimbat locul de desfășurare a muncii în mod obișnuit.
Dacă, totuși, legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul acestor criterii, contractul va fi reglementat de legea țării în care este situată unitatea angajatoare. Cu toate acestea, în cazul în care reiese din circumstanțe că respectivul contract are legături mai strânse cu o altă țară decât cea în sau din care își desfășoară angajatul activitate în mod obișnuit sau în care își are unitatea angajatoare sediul, atunci se va aplica legea acelei țări.
În privința acestor contracte, merită menționată și Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene C-29/2010 în cazul Heiko Koelzsch împotriva Etat du Grand-Duche de Luxemburg, în vederea interpretării a articolului 6, alineatul (2) lit. a) din Convenția de la Roma, cu privire la un angajat ce își desfășoară munca în mai multe state contractante. Privitor la această cauză, Curtea a decis cu privire la evidențierea „locului în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca în executarea contractului, este cea în care sau din care, ținând seama de ansamblul elementelor care caracterizează activitatea respectivă, angajatul se achită de cea mai mare parte a obligațiilor sale față de angajator.” Astfel reiese că Regulamentul intenționează să ofere protecție anajatului.

Legea aplicabilă consimțământului și validității de fond a contractului

Potrivit articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008, existența și validitatea contractului (în întregime sau a oricărei clauze conrtactuale) sunt determinate de legea ce l-ar reglementa potrivit regulilor stabilite de acest act normativ, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile.
Alineatul (2) al aceluiași articol prevede că, pentru a stabili faptul că nu și-a dat consimțământul, o parte poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită, dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea determinată după regulile prezentate mai sus.

4.2 Legea aplicabilă validității de formă

Potrivit articolului 11 din Regulament, contractul încheiat între persoane sau reprezentanții acestora, care se află în aceeași țară în momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă prevăzute de legea care îl reglementază pe fond, în conformitate cu Regulamentul, sau de legea țării în care se încheie contractul.
Contractul încheiat între persoanele sau reprezentanții acestora, care se află în țări diferite în momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă prevăzute de legea care îl reglementază pe fond, în conformitate cu Regulament, sau de legea oricărei țări în care se află oricare dintre părți sau reprezentanții acestora la momentul încheierii contractului, sau de legea țării în care, la data respectivă, își avea reședința obișnuită oricare dintre părțile contractante.
Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să fie încheiat este considerat a fi valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește cerințele de formă prevăzute de legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu prezentul Regulament, sau de legea țării în care a fost încheiat actul ori de legea țării în care autorul actului își avea reședința obișnuită la acea dată.
Aceste reguli nu se aplică contractelor încheiate cu consumatorii, care intră în sfera de aplicare a art. 6 din Regulament și a căror formă este reglementată de legea țării în care își are reședința obișnuită consumatorul.
Contractul care are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil este supus condițiilor de formă prevăzute de legea țării în care este situat bunul imobil în măsura în care, conform legii respective, condițiile în cauză sunt aplicate indiferent de țara în care este încheiat contractul și indiferent de legea care îl reglementează și de la respectivele dispoziții nu se poate deroga prin convenție.

4.3 Alte incidențe

Mai necesită să fie menționate anumite aspecte prevăzute în Regulament, și anume prevederile cu privire la capacitatea părților de a contracta, care este guvernată de legea lor națională. Totuși, potrivit art. 13 din Regulament, în cazul unui contract încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fizică care ar avea capacitate juridică, conform legii acelei țări, poate invoca incapacitatea sa rezultând din legea altei țări numai în cazul în care, la data încheierii contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva incapacitate sau nu o cunoștea ca urmare a neglijenței sale.

Un alt aspect ce merită examinat este legea aplicabilă cesiunii de creanță, a subrogației convenționale și a subrogației legale în sensul articolelor 14 și 15 din Regulament.
Cesiunea, în înțelesul Regulamentului 593/2008, include atât transferurile de creanță pure și simple, cât și transferurile de creanță cu titlu de garanție, inclusiv gajul și alte drepturi de garanție constituite asupra unei creanțe. Raporturile ce iau naștere între cedent și cesionar, sau între creditor și subrogat sunt guvernate de legea aplicabilă, conform Regulamentului, contractului dintre cedent și cesionar, sau dintre creditor și subrogat, respectiv. În domeniul de aplicare a acestei legi, intră determinarea caracterului cesionabil a creanței, caracterul liberator al prestației debitorului, raporturile dintre cesionar și debitor, precum și condițiile în care cesiunea sau subrogația este opozabilă debitorului.

În temeiul articolului 15 din Regulament, când ne aflăm în prezența unei obligații contractuale, iar pe lângă aceasta ne aflăm și în prezența unui terț ce are la rândul său o obligație de a-l dezinteresa pe creditor, legea aplicabilă acestei de a doua obligații va determina dacă terțul are dreptul să exercite împotriva debitorului drepturile creditorului dezinteresat în temeiul legii aplicabile raportului dintre creditor și debitor.
Conform articolului 16, când ne aflăm în prezența obligațiilor cu pluralitate de debitori ce răspund solidar, iar unul dintre aceștia îl dezinteresează pe creditor (în tot sau în parte), legea care guvernează obligația față de creditor va determina și drepturile debitorului împotriva codebitorilor săi. Aceștia din urmă se pot prevala de drepturile de care se bucurau în raport cu creditorul, în limitele legii ce reglementază obligațiile acestora față de creditor.

Compensației îi este aplicabilă legea ce guvernează și obligația căreia i se opune compensația, conform articolului 17 din Regulament.
Legea care reglementează o obligație contractuală conform Regulamentului, se aplică în măsura în care cuprinde norme care instituie prezumții legale sau repartizează sarcina probei, în temeiul articolului 18. Un contract sau act juridic ce este menit să producă efecte juridice, poate fi probat cu orice mijloace de probă admise fie de legea forului, fie de oricare dintre legile menționate la articolul 11 din Regulament, ce stabilește forma pe care trebuie să o îmbradce un act sau contract valabil, cu condiția ca mijloacele respective de probă să poată fi administrate în fața instanței sesizate.

În final, relevanță prezintă și studiile publicate de către Institutul Național de statistică din București, în Buletinul Statistic de Comerț Internațional 2009 – 2013 (figurile 1 și 2), prin care se poate observa beneficiul adus de către aderarea României la Regulamentul 593/2008, sau altfel Roma I.
Siguranța crescătoare în privința tranzacțiilor și negocierii de contracte au atras evident atât investiții și importuri comerciale în România din celelalte state-membre al Uniunii Europene, cât și vice versa. Inițial mai mari, ulterior mai moderate, capitalurile și produsele din țările europene prezente în România, constituie în anul 2014, o realitate ușor de observat de către oricine.
Aflându-mă și în necesitatea de a explica scăderea în procentaj a exporturilor din România către celelalte state a Uniunii Europene în anul 2011, trebuie să menționez că datele respective compară exporturile către aceste state europene, cu exporturile globale a României, număr ce a crescut în anul pus sub semnul întrebării, în timp ce și exporturile către U.E. și-au continuat creșterea, însă în proporții mai mici decât exporturile crescătoare în număr, în afara spațiului european.

5. CONCLUZII

După această analiză exhaustivă a istoricului și a realităților ce au condus la adoptarea Regulamentului Consiliului European 593/2008, sau Roma I, mă aflu în poziția de a conclude în primul rând că ne aflăm în prezența unor adaptări la actualitate, utile cetățenilor dar și raporturilor între aceștia indiferent de statul de proveniență, iar în al doilea rând cum aceste modernizări au rezultat o adevărată apropiere a Uniunii Europene de planul vizat chiar de la inaugurarea acesteia. Raporturile se desfășoară în condiții de certitudine și siguranță, oportunitățile se află în deplină creștere și spațiul european este unul de cooperare și dezvoltare.
Cu toate că un număr mare de cetățeni nu sunt informați deplin de facilitățile de care se bucură, majoritatea europenilor conștientizează contribuțiile aduse de către regulile comune pe teritoriul U.E. .
Consider că totuși este posibilă o mai reușită aducere la cunoștința tuturor rezidenților Europei de instrumentele care le stau la dispoziție, nu doar pentru a le facilita viețile personale, ci pentru a le oferi șansa de a contribui întregii sfere europene.

Prin intrarea în vigoare a Regulamentulu Roma I, nu doar a fost încurajat comerțul (așa cum putem observa și din figurile de mai sus), ci au fost reglementate anumite limite contractuale pentru a asigura protejarea părților aflate în poziții mai puțin privilegiate, pas important pentru implementarea de norme în vederea asigurării unui spațiu european caracterizat de justiție, securitate, dezvoltare și respect.

BIBLIOGRAFIE:

A.K. Aemilianides, To νέo Eυρωπαϊκό Iδιωτικό Διεθνές Δίκαιo των συμβάσεων, Σύμφωνα με τoν Kανoνισμό Pώμη I. (Noul drept internațional privat european în privința contractelor, conform Regulamentului Roma I) Editura Sakkoula, Atena, 2009.

A. Grammatikaki-Alexiou, Z. Papasiopi-Pasia, E. Vasilakakis, Iδιωτικό Διεθνές Δίκαιo (Drept Internațional Privat), Ed. Sakkoula 2002.

Alykatoras Eφαρμoστέo δίκαιo και Διεθνής Δικαιoδoσία στη σύμβαση ναυτoλόyησης υπό τις κoινoτικές συμβάσεις της Pώμης 1980, των Bρυξελλών 1968 και Nτoνoστια/ Σαν Σεμπαστιαν 1989 (Legea aplicabilă și competența în contractul de impressment sub prisma Convențiilor Comunitare de la Roma din 1980, Bruxelles 1968 și Donostia/San Sebastian 1989), EEEyrD, Atena, 1996.

C. T. Ungureanu Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași nr. II – 2010.

D.Lupașcu, D.Ungureanu Drept Internațional Privat ed.Universul Juridic, București, 2012.

G. BETLEM și E. HONDIUS, European Private Law after the Treaty of Amsterdam, in E.R.P.L., 2001, nr. 1.

GIULIANO, M., LAGARDE, P., Rapport concernant la convention sur la loi applicable aux obligations contractuelles, in JOCE nr. C-282, 31 octombrie 1980.

Ivana Kunda, Carlos Manuel Goncalves de Melo Marinho Ghid practic privind dreptul internațional privat European.

I.P.Filipescu, A.I.Filipescu Tratat de drept internațional privat, ed. Revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București.

J. Basedow, The communitarization of the conflict of laws under the Treaty of Amsterdam, in C.M.L.R., 2000, nr. 37, p. 687; K. BOELE-WOELKI, Unification and Harmonisation of Private International Law in Europe, in „Private Law in the International Arena. Liber Amicorum Kurt Siehr”, T.M.C. Asser Press, The Hague,2000.

Marcel Ionel Bocșa Încheierea contractelor de comerț internațional prin mijloace electronice ed. Universul Juridic, București 2010.

M. C. Niță Drept internațional privat. Curs pentru învățământ la distanță, București 2012.

M. Giuliano, P. Lagarde, Th. Van Sasse van Yesselt, Rapport concernant l’avant-projet de Convention sur la loi applicable aux obligations contractuelles et non contractuelles, Riv. di dir. Intern. priv. e proc. , 1973.

M.Jakotă, Sistemul de rezolvare a conflictelor de legi în materie contractuală în dreptul internațional privat român, Analele științifice ale Universității A.I.Cuza, Științe sociale, Iași, 1958, vol. II.

O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa Manual de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, București, 2008.

Pappas, N. Kανoνισμός 593/2008 yια τo εφαρμoστέo δίκαιo στις συμ-βατικές ενoχές («Pώμη I»), (Regulamentul 593/2008 despre dreptul aplicabil in obligatiile contractuale – Roma I) Ed. Tνήyoρoς, Atena, Grecia, vol.69/2008.

P. Mayer, V. Heuze, Droit International Prive, ed. Montchrestien.

S. Vrellis I symvasi tis Romis (Conventia de la Roma).

T.Prescure, C.N.Savu, Drept internațional privat, Ed. Lumina Lex, București 2005.

Buletinul Statistic de Comerț Internațional

Revista “Dreptul”

Referințe electronice:

www.europa.eu

http://www.europarl.europa.eu

http://ec.europa.eu