Regresia Biologica

Regresia biologică

Perioada de bătrânețe aduce cu sine numeroase schimbări importante în modul în care individul se percepe pe sine și lumea din jur, respectiv au loc schimbări în viața profesională, în relațiile cu familia și prietenii. Unele din aceste schimbări au loc într-o perioada specifică de timp și necesită o adaptare imediată.

În contemporaneitate, indivizii aflați în perioada de trecere spre bătrânețe sunt, în general, într-o stare psiho-afectivă mai bună, într-o condiție de sănătate superioară și cu o siguranță financiară mai bună decât generațiile anterioare. Ei tind să semene mai mult cu adulții de vârstă mijlocie decât cu cei bătrâni. De exemplu, majoritatea indivi-zilor între 65 și 75 de ani sunt într-o condiție de sănătate asemă-nătoare celor de vârstă mijlocie; cu toate că unele abilități sunt afectate evident, totuși sunt capabili de o bună funcționare.

Îmbătrânirea este un proces biologic complex, determinat genetic și modulat de mediu. Conform Merck Manual of Geriatrics (capitolul despre biologia procesului de îmbătrânire), îmbătrânirea este un proces ce implică schimbări graduale și spontane, conducând spre maturare prin vârstele copilăriei și pubertății, până în perioada de adult tânăr, după care are loc un declin până la vârsta adultă mijlocie și marea bătrânețe.

Îmbătrânirea este greu de definit altfel decât pe baze operaționale sau în baza continuumului cronologic (vârsta individului). Dar vârsta nu spune nimic despre bazele sistemice sau genetice ale îmbătrânirii. Se acceptă îndeobște că sistemul endocrin este în mare măsură responsabil de procesul de îmbătrânire, fiind cel care reglează depozitele de grăsime, masa musculară și rezistența, masa osoasă, metabolismul, greutatea corporală și starea de bine psiho-afectivă. Unele manifestări ale procesului de îmbătrânire sunt legate de efectele declinului hormonal. Scade producția de estrogen la femei (menopauza) și cea de testosteron (andropauza) la bărbați (Journal of the American Medical Association, January 22, 1992). În ansamblu, se produc o serie de modificări biochimice (hormonale), trofice, de consistență și funcționale, ale structurilor biologice ale organismului. De asemenea, datorită antrenării sociale și active mai reduse, se produc restructurări ale caracteristicilor personalității și o modificare de stare a diferitelor funcții psihice, a conștiinței și dinamicii vieții interioare.

Ca urmare a modificărilor hormonale, scade energia instinctelor (scăderea libidoului) și a eficienței adaptării, după ce în finalul fazelor adulte a avut loc anularea capacității de procreare. Îmbătrânirea fiziologică, spre deosebire de îmbătrânirea patologică, se realizează fără seisme prea evidente, dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii și parcurge forme de echilibre proprii extrem de complexe (Ursula Șchiopu, Verza, 1997, p. 349).

Una din teoriile biologice cele mai cunoscute asupra îmbătrânirii se referă la faptul că celulele normale pot crește doar într-un număr fix de diviziuni înainte ca acestea să-și încheie ciclul de viață, proces numit senescență. Ideea aceasta conduce la concluzia că îmbătrânirea celulelor are un rol important în procesul general de îmbătrânire. Harry Rubin, profesor la catedra de biologie Berkeley (University of California), în concluzia cercetărilor despre mecanismele îmbătrânirii și dezvoltarea umană arată că nu există probe reale relative la limitarea intrinsecă a numărului de divizări ale celulelor, ci există o îmbătrânire progresivă a acestora, care stimulează efectul îmbătrânirii generale, care induce o pierdere treptată a funcțiilor diferențiate ale celulelor și a ratei lor de creștere. Acest stres (de exemplu, reducerea funcțiilor biochimice), ce acționează asupra celulelor, reduce capacitatea lor de multiplicare (Rubin, 1997). Senescența, conform Merck Manual of Geriatrics (1999), este procesul prin care capacitatea de diviziune a celulelor, capacitatea lor de dezvoltare și funcționare s-a pierdut de-a lungul procesului de îmbătrânire, ducând până la incompatibilitatea cu viața: procesul de senescență se încheie cu moartea. În consecință, putem spune că îmbătrânirea conține componente pozitive ale dezvoltării și negative ale declinului, dar senescența se referă strict la procesul degenerativ; de exemplu, problemele de memorie ce apar cu vârsta sunt considerate aparținând senescenței.

Ca urmare a îmbătrânirii celulelor și țesuturilor, se manifestă în exterior o serie de caracteristici, dintre care cea mai evidentă este modificarea aspectului general al pielii, care își pierde elasticitatea, devine mai subțire, mai uscată, mai palidă. Această modificare este mai evidentă la nivelul feței și mâinilor (părți descoperite ale corpu-lui). Există însă o evidentă pierdere a elasticității pielii și a țesuturilor și în alte părți ale corpului, spre exemplu, pliurile de sub braț sau de sub pântec. Acestea, ca și ridările feței, se mai datorează și faptului ca în faza adultă timpurie și medie există o creștere în greutate datorită depozitelor de grăsime, printre altele și subcutanat (Ursula Șchiopu, Verza, 1997, p. 349). Depozitele de grăsime ce apar în perioada adultă, precum și creșterea nivelului de insulină sunt benefice pentru perioada bătrâneții când puterea de nutriție a organismului scade.

O altă teorie despre îmbătrânire este cea a căderii celei mai slabe legături, respectiv nu toate sistemele organismului sunt la fel de puternice, dintre cele mai slabe făcând parte sistemul neuroendocrin și cel imunitar, astfel încât decăderea din funcționarea corespunzătoare a unui sistem antrenează întreg organismul. Erorile de funcționare produse de sistemul neuroendocrin sunt responsabile de disfuncțiile la nivel homeostatic, de pierderea capacității de reproducere și de dereglările metabolice care apar cu vârsta.

Se declanșează procesul de încărunțire (acromotrihie), începe pierderea sau rărirea părului mai ales în zona boltei craniului. Părul grizonat poate apărea și înainte de 40 de ani, dar devine evident spre vârsta de 50 de ani, mai ales la tâmple și în zona occipitală.

Îmbătrânirea musculară și a scheletului este pronunțată și măsurabilă după 50 de ani, ea fiind una din cauzele altor schimbări în totalitatea organismului. Corpul în întregime trece printr-un proces de scădere a procentului apei din organism. Acesta este unul din cele mai importante efecte ale îmbătrânirii. Scăderea apei din organism este drastică, de la 80% cât deține ea în perioadele de tinerețe la 60% în perioada bătrâneții. Consecințele imediate sunt legate de pierderi ale masei musculare, aceasta având un conținut ridicat de apă. Pierderea cantitativă a fluidelor din corp face, de exemplu, ca medicamentele ce se dizolvă în organism să capete o concentrație mai mare. Scăderea apei la nivelul țesuturilor este probabil responsabilă și de schimbările metabolice și se corelează cu decăderea și a altor sisteme organice.

Mișcările devin treptat mai greoaie, mai lipsite de suplețe. Scăderea elasticității mișcărilor și a capacității de efort fizic este determinată de diminuarea mobilității articulațiilor, de atrofierea lor, dar și de scăderea masei musculare.

Forța musculară și densitatea oaselor scad după 40 de ani, densitatea oaselor atinge un nivel de maxim în jurul vârstei de 25 până la 30 de ani, după care apare o descreștere cu un procent de 1% pe an. Forța musculară scade și ea după vârsta de 25 de ani, cu o rată de 10% de la 25 până la 50 de ani. De-a lungul vieții, un individ poate pierde până la 40% din masa musculară și capacitatea funcțională a sistemu-lui muscular, care implică scăderea nivelului energetic al persoanelor în vârstă. Metabolismul calciului este, de asemenea, afectat și, în consecință, au loc decalcifieri care determină modificări de ținută, postură, pierderea danturii.

După 55 de ani, la nivelul inimii are loc o incidență mai mare a infarctului miocardic și, într-o măsură apropiată, lezarea arterelor coronariene (care hrănesc inima). În perioadele adulte, bătăile inimii sunt de 72 pe minut, cu creștere la efort, excitare, teamă, dar după 55 de ani, bătăile inimii devin mai slabe și neregulate (Ursula Șchiopu, Verza, 1997). Aparatul respirator funcționează mai slab, în principal sunt afectați plămânii datorită scăderii apei din organism și datorită pierderii elasticității țesuturilor. Respirația este mai superficială, oxigenarea întregului organism este diminuată și apar des îmbolnăviri care se pot repede agrava.

Scade durata generală a somnului, cu deosebire a celui parado-xal, care favorizează stocarea de informații și, în genere, învățarea. Apar din ce în ce mai des insomniile. Pe parcursul zilei, se simte din când în când o anume stare de oboseală, care-i face pe bătrâni să simtă nevoia repaosului (Ursula Șchiopu, Verza, 1997). Deprecierea anali-zatorilor conduce la o prelucrare deficitară a informației, respectiv vederea devine mai slabă, scade capacitatea de a diferenția obiectele mai mici, scade sensibilitatea de diferențiere a culorilor. Scăderea auzului este o altă caracteristică des întâlnită la vârsta a treia. Diminuările de auz și de vedere pot fi compensate cu proteze auditive și ochelari. O dată cu vârsta scad sensibilitatea la durere și capacitatea de diferențiere gustativă.

Spitalizarea și solicitarea de îngrijire medicală sunt din ce în ce mai frecvente după 65 de ani.

Probleme comportamentale

Perioada bătrâneții este și cea în care crește numărul neuronilor care ies din funcție, iar greutatea creierului scade și, ca urmare, scade și mobilitatea proceselor de excitație și inhibiție și crește latența emiterii de răspunsuri la excitanți complecși. În declinul funcțiilor psihice un rol major îl joacă diminuarea funcționalității SNC, începând cu scleroza celulelor din receptori. Degradarea sistemului nervos este legată și de reducerea capacității organismului de a satisface cerințele de irigare, oxigenare și alimentare a creierului.

Modificările intelectuale sunt mai puțin accentuate decât schimbările fizice sau senzoriale. Descrește funcționalitatea intelec-tuală mai ales după 70 de ani și ca urmare a modificărilor structurale ale sistemului nervos. Se diminuează memoria de scurtă durată, iar memoria de lungă durată se păstrează mai bine. Scade interesul pentru activități noi, cât și cel pentru activitățile obișnuite; are loc diminuarea capacității de concentrare a atenției și sunt afectate, mai ales, activitățile intelectuale care cer viteză de reacție.

Schimbările de natură fiziologică au un impact real asupra stării și sănătății psihice. Pe de o parte, fragilizarea biologică aduce cu sine sentimentul de incapacitate, ceea ce produce schimbări majore în imaginea de sine a persoanelor vârstnice, iar pe de altă parte, îmbătrânirea sistemului neurohormonal produce alte schimbări ale manierei de reacție la mediul familial și social, apar noi scheme de adaptare și noi maniere de rezolvare a problemelor.

Pe scala evenimentelor celor mai stresante, pierderea partenerului de viață are un scor foarte ridicat, indiferent de vârsta persoanei care traversează această situație. Cu cât persoana este mai în vârstă însă, adaptarea la noua situație de viață este mai dificilă și cu atât pare să fie mai dureroasă și mai plină de consecințe pentru starea psiho-fizică a individului. Problema cu care se confruntă partenerul rămas în viață este singurătatea, chiar dacă acesta are suportul și compania familiei și prietenilor. Soțul rămas singur pierde o sursă primară de suport material, de ajutor în activitățile zilnice, de companie și, de asemenea, pierde și un partener sexual. În timp ce majoritatea indivizilor se adaptează pierderii partenerului după o perioadă de durere, un număr semnificativ de persoane văduve experimentează o depresie de lungă durată. Această depresie rezultă nu doar din pierderea partenerului, ci și datorită altor pierderi ce sunt frecvente în perioada bătrâneții. În anii bătrâneții, depresia apare din episoade scurte de tristețe. Melancolia sau pierderea bruscă a energiei poate evolua spre o serioasă și îndelungată condiție depresivă. Caracteristicile acestei depresii include o durere continuă, lipsa de interes, lipsa de speranță, reducerea încrederii în sine, o evaluare deformată a prezentului și viitorului. Persoanele vârstnice depresive se confruntă deseori cu dificultatea în a lua decizii și devin mai încete în gândire, mod de a vorbi și mișcări. Unii indivizi totuși trăiesc un nivel înalt de activitate, găsind că este foarte dificil să se mai odihnească sau să rămână tăcuți.

Simptomele psihice ale depresiei ar putea include pierderea apetitului, pierderea în greutate, oboseală severă, lipsa de somn, constipația sau diareea. Cresc tensiunea și anxietatea care poate contribui la construirea unor stări de agitație. Unii indivizi pot traversa anumite probleme psihice, deoarece refuză tristețea sau deprimarea. Depresia severă este deseori acompaniată de gânduri de suicid. Suicidul poate apărea în anii bătrâneții ca urmare a evenimentelor stresante, cum ar fi pensionarea, văduvia, bolile sau sentimentul eșecurilor anterioare (Shulman și Berman, 1988). Depresia nu caracterizează îmbătrânirea, familia și prietenii unui vârstnic depresiv este bine să apeleze la ajutor de specialitate. Unii vârstnici devin suspicioși asupra persoanelor și evenimentelor ce se petrec în jurul lor. Ei ar putea dezvolta explicații false sau ireale asupra lucrurilor care se întâmplă cu ei. Pierderea încrederii în ceilalți este într-un fel mai frecventă la persoanele care au dificultăți privind auzul, au vederea mai scăzută și se confruntă cu pierderi severe de memorie. Acestea se pot întâmpla datorită faptului că ei nu mai au încredere în propriile lor simțuri sau gânduri, astfel încât ei găsesc că este foarte dificil să aibă încredere în ceilalți.

Perioada bătrâneții, aducând cu sine numeroase probleme de sănătate, centrează adultul în vârstă pe propriul corp și disfuncțiile asociate îmbătrânirii. Ei au o listă lungă de plângeri privind sănătatea. Această reacție este foarte frecventă, dar preocuparea excesivă privind sănătatea conduce la instalarea reacțiilor ipohondrice.

Bătrânețea este perioada în care memoria este real și sever afectată. Deseori se asociază cu boli de tipul Parkinson, Alzheimer, arterioscleroza cerebrală (Shulman și Berman, 1988).

Procesul îmbătrânirii include transformări fiziologice, biochi-mice și comportamentale, declinul psihic fiind condiționat de o serie de factori de natură subiectivă, de natură fiziologică, precum și de condițiile de mediu, de moștenirea genetică și de rezistența SNC. În concluzie, îmbătrânirea se desfășoară gradual și diferă de la o persoană la alta.

Stadiile bătrâneții

Stadiile perioadei de bătrânețe pot fi: de trecere spre bătrânețe 65/75 ani, bătrânețea medie 75/85 ani, marea bătrânețe după 85 ani (Ursula Șchiopu, Verza, 1997). În literatura de specialitate americană, sunt enumerate două mari stadii: perioada bătrâneții timpurii (de la 65 la 75 de ani) și bătrânețea târzie după 75 de ani. Perioada de trecere este cea în care are loc retragerea oficială din viața activă și, ca urmare, are loc micșorarea subidentității profesionale. Rămâne esențială subidentitatea maritală, iar în expansiune se află subiden-titatea parentală datorită apariției nepoților. În perioada bătrâneții propriu-zise, are loc contractarea subidentității parentale, subidenti-tatea socială rămâne restrânsă ca urmare a reducerii mobilității și crește frecvența mortalității.

Longevitatea sau marea bătrânețe este caracterizată de restructurări ale personalității și o modificare de stare a diferitelor funcții psihice, a conștiinței și dinamicii vieții interioare. În funcție de gradul de participare la viața socială, se poate stabili și o „vârstă socială” sau biosocială, ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice, psihologice și sociale (Ursula Șchiopu, Verza, 1997).

Retragerea din viața activă

Pensionarea este încheierea perioadei de oficiale de muncă și un moment major în viața tuturor indivizilor. Aceasta este văzută de cei mai mulți autori drept o perioadă de ajustări cruciale. Pentru cei mai mulți adulți aflați la vârsta pensionării, profesia era cea care oferea cele mai multe ancore pentru existență și cele mai multe scopuri pentru viață. Viața individului pentru decade întregi era organizată în funcție de orarul de lucru. Retragerea din viața activă este momentul în care adulții se văd confruntați cu problema organizării personale și independente a programului.

Este mult mai ușor pentru aceia care au obișnuința activităților comunitare sau a activităților de timp liber, dar pentru acei care nu au dezvoltat interese în afara profesiunii, pensionarea poate fi întâmpinată cu mare dificultate. De asemenea, pentru femeile care au fost casnice poate fi dificilă retragerea din activitate a soțului, căci el se va afla acasă, adică în „spațiul de lucru” al femeii, și aceasta necesită, de asemenea, unele adaptări. O altă problemă a pensionării este dificultatea legată de micșorarea venitului, cu implicații asupra planurilor de viață, a organizării de zi cu zi a activităților.

Noua poziție în familie

Copiii adulți ai persoanelor în vârstă continuă în linii mari relațiile stabilite până în această perioadă în aproape aceeași manieră ca în anii precedenți. Problemele pot să înceapă atunci când bătrânii experimentează primele serioase limitări fizice. Foarte ades copiii persoanelor în vârstă, în intenția lor de a fi de ajutor și de a purta de grijă părinților bătrâni, încearcă să ia decizii în locul părinților lor, când în fapt bătrânii sunt foarte capabili încă să decidă pentru ei înșiși. Această problemă se accentuează din ce în ce mai mult pe parcursul anilor bătrâneții.

Apariția nepoților este o altă mare schimbare în configurația familiei pentru persoanele vârstnice. Conform U.S. Census Bureau, în 1997, foarte mulți bunici aveau în îngrijire nepoți. Fenomenul tinde să fie unul în creștere, căci, în 1970, numărul de copii crescuți de bunici depășea cu puțin 2 milioane, pe când în 1997 el atingea aproape 4 milioane. Rolul bunicilor în creșterea nepoților a fost întotdeauna extins în România și tinde să se mențină la fel. Crește, de asemenea, și perioada pentru care bunicii sunt învestiți cu acest rol. Conform acelorași statistici, bunicii care au în îngrijire nepoți au mai puțin de 65 de ani, jumătate din bunici au vârste cuprinse între 50 și 64 de ani și doar 19 % au peste 65 de ani. Statisticile prezintă motivele pentru care bunicii americani au în îngrijire nepoți. Menționăm unele dintre acestea: moartea părinților, șomajul acestora, abuzul de droguri sau medicamente, copii născuți de mame adolescente, violența familială, SIDA. În România, principalul motiv pare să fie situația economică și predominanța familiilor în care ambii părinți sunt angajați.

Dacă până acum problema apariției nepoților era discutată la vârsta adultă mijlocie, datorită creșterii vârstei mamei la primul copil (în România, vârsta medie la prima naștere a crescut, comparativ cu anul 1998, cu 1,8 ani, fiind în 1999 de 25,3 ani – cf. INS-38/2000), vârsta la care adulții devin bunici tinde să crească și ea.

Bunicii care au în îngrijire nepoți fac față unei multitudini de provocări pe toate palierele propriei vieți atunci când își asumă acest rol. Ei sunt expuși la probleme de natură psihologică și emoțională. Bunicii care au în grijă nepoți tind să neglijeze problemele lor psihice și de sănătate, deoarece ei acordă prioritate nevoilor nepoților lor. Autorii vorbesc chiar de stiluri de interacțiune bunici-nepoți; Neugarten and Weinstein identifică cinci maniere de interacțiune: formal, căutător de distracție, substitut parental, rezervor de înțelep-ciune și bunicul distant; Weibel-Orlando au identificat, de asemenea, 5 stiluri de interacțiune: distant, ritual, fictiv, de supraveghere și de conservare a culturii. Majoritatea autorilor acceptă ideea conform căreia bunicii au un rol important în creșterea, îngrijirea și educația nepoților, fie că aceștia sunt sau nu în îngrijirea lor. Bunicii își influențează nepoții atât direct, cât și indirect. Influențele directe sunt cele față în față, iar influențele indirecte sunt cele printr-o terță parte a interacțiunii. Alte surse acordă bunicilor roluri similare ca acelea amintite, cu mici diferențe: tampon în reducerea stresului în interacțiunea cu familia, cei care stau de pază, cei care arbitrează și participă la verdict asupra situațiilor, cei care păstrează tradițiile familiei, cei care acordă suport fie emoțional fie material (Sanders & Trygstad, 1989). Un sondaj american arată care sunt interacțiunile predominante între bunici și nepoții lor: jocuri și glume, banii de buzunar, discuții asupra momentului când nepoții vor crește mari, sfaturi, discuții legate de problemele întâmpinate de nepoți, activități legate de religie, disciplină, activități de învățare mai ales a unor jocuri sau dezvoltarea unor deprinderi, privitul împreună la televizor, discuții asupra divergențelor pe care nepoții le au cu părinții. Toate acestea arată că legătura intergenerațională reflectă o înaltă valoare a gradului de coeziune familială.

Marea bătrânețe – longevitatea

Trecerea individului de la anii de început ai bătrâneții spre marea bătrânețe este de obicei graduală și are mai mult în comun cu starea emoțională decât cu vârsta propriu-zisă. De exemplu, un individ care rămâne sănătos și activ, continuă să ia parte la activitățile comunitare sau sociale, poate părea mai degrabă la începutul anilor bătrâneții decât la finalul lor, chiar dacă, să spunem, persoana are în jurul a 80 de ani. În jurul vârstei de 75 de ani, dar mai ales după 85, prevalența problemelor de sănătate crește foarte mult. Chiar și așa sunt destul de mulți bătrâni care la 80-90 de ani se pot descurca și trăi independent cu foarte puțin ajutor din partea familiilor lor. Indiferent care ar fi cauzele, populația vârstnică este în creștere aproape peste tot în lume. Privitor la creșterea populației vârstnice, un studiu de teren realizat de Duke University a constatat că procentul de persoane în vârstă în America cu o sănătate bună este în creștere față de procentul celor cu probleme de sănătate. Aceasta este o constatare care sprijină ideea creșterii procentului populației vârstnice. Predicțiile din 1997 ale US Centers for Disease Control and Prevention, privitoare la durata medie a vieții americanilor, era de 76,1 în 1996. În România, populația vârstnică este, de asemenea, în creștere. Institutul Național de Statistică, în „Comunicat de presă” nr. 38 /2000, arată că: „structura pe vârstă a populației României reflecta un proces lent, dar continuu, de îmbătrânire demografică, determinat în principal de scăderea natalității, care a dus la reducerea absolută și relativă a populației tinere și la creșterea relativă a populației vârstnice. Efectele procesului de îmbătrânire demografică asupra desfășurării vieții economice și sociale și asupra evoluțiilor demografice viitoare vor fi simțite după anul 2005, când în populația în vârstă aptă de muncă vor intra generațiile reduse numeric, născute după 1989. La fel ca și majoritatea țărilor europene, România se confruntă deja cu consecințele economice și sociale complexe ale unei populații aflate într-un proces lent, dar continuu, de îmbătrânire demografică. În mai puțin de două decenii, fiecare al 5-lea locuitor al României va intra în categoria „vârstnicilor”. Populația „vârstei a treia” (4,2 milioane), în continuă creștere numerică, este o categorie socială vulnerabilă, cu probleme specifice față de celelalte segmente sociale. Asigurarea necesităților populației vârstnice pentru un trai decent trebuie să acopere o gamă largă de preocupări, nu numai în plan economic, dar și social și psiho-social”.

În România, privitor la speranța de viață, conform aceleiași surse din anul 2000, se arată că: „nivelul mortalității, deosebit de ridicat în primul an de viață și la vârstele adulte masculine, se reflectă în valorile speranței de viață la naștere. Creșterea mortalității după anul 1991, în special la vârstele adulte, a făcut ca speranța de viață la naștere să scadă continuu în perioada 1990-1996. În perioada 1997-1999, durata medie a vieții a fost de 69,7 ani, în ușoară creștere față de perioada 1996-1998 (69,2 ani). Populația feminină a avut în perioada 1997-1999 o durată medie de viață (73,7 ani), mai mare cu 7,6 ani decât cea masculină (66,1 ani)”.

Din altă perspectivă, longevitatea continuă să suscite un maxim interes. În anii '70, presa mediatiza știri despre oameni care trăiesc până la vârste extrem de înaintate, în Vilcambamba (Ecuador) sau în Republica Azerbaijan. În 1973, autoritățile sovietice au raportat moartea azerbaijanului Shirali Mislimov, care s-a presupus că ar fi trăit până la vârsta de 168 de ani. În țara sa se raporta un procent de 63 de persoane longevive /100.000 de locuitori, comparat cu 3 persoane longevive /100.000 de locuitori în SUA, pentru aceeași perioadă.

Atitudinea în fața morții

Percepția asupra morții diferă în funcție de vârstă, de la ignorarea ei în copilărie până la o familiarizare, dacă nu acceptare, în perioada bătrâneții târzii. Moartea este considerată etapa terminală a vieții. Referindu-ne la moarte, mai ades subînțelegem moartea fiziologică, dar literatura de specialitate vorbește atât de moartea fiziologică, cât și de cea psihologică, precum și de moartea socială. Moartea fiziologică este un proces desfășurat în etape (Ionescu, 1975, p. 304). Ea decurge în mod treptat, avansând pe anumite linii, ezitând în cuprinderea unor organe sau restrângându-se din fața unor aparate sau sisteme prin reversibilitatea funcțiilor. Mijloacele moderne de investigație psihofiziologică, posibilitățile actuale de reanimare au demonstrat nu numai reversibilitatea unor funcții a căror activitate părea de mult încetată, dar au pus sub semnul întrebării însăși criteriile considerate până acum obiective de constatare și definitivare a morții. Astfel, clasicele semne de obiectivare a morții valabile până nu de mult (absența pulsului, lipsa de aburire a oglinzii așezate în fața gurii, absența reacției la un stimul termic violent, resorbția eterului injectat subcutanat etc.) au intrat astăzi în istoria medicinei (Ionescu, 1975, p. 304). Se poate vorbi despre moartea fiziologică ca despre un proces în care patologia se interferează cu tanatologia și deci trebuie stabilit nu momentul morții, ci momentul de la care viața nu mai poate fi reversibilă. Deci, funcțiile unor organe pot continua încă. În procesualitatea instalării morții trebuie subliniat caracterul inegal al avansării ei (Ionescu, 1975, p. 309). Moartea psihologică este strâns legată de moartea fiziologică. Moartea fiziologică a fost considerată ca fiind instalată ireversibil (conferința de la Geneva, 1968) o dată cu absența activității bioelectrice cerebrale. Cercetări ulterioare au arătat că moartea este un proces în care elemente antagonice cuceresc poziții variate, menținându-și frontierele; astfel că dispariția undelor cerebrale poate fi apreciată și ca un repaus temporar sau ca o inhibiție temporară consecutivă atingerii unor dinamisme încă incomplet elucidate. Instanțele neuronale asemănătoare celor care determină reluarea automatismului cardiac pot interveni și aici în reluarea ritmurilor bioelectrice (Ionescu, 1975, p. 308). Stabilirea momentului morții fiziologice este importantă pentru prelevarea de organe, realizarea grefelor și chirurgia transplantelor. Moartea psihologică se exprimă prin disoluția comportamentului, a conștiinței de sine (identității) și a relațiilor cu cei din jur. Acest aspect este extrem de complex și împreună cu deteriorarea marilor funcțiuni vitale se integrează în fenomenul de comă (agonie) (Ursula Șchiopu, Verza, 1997). Coma este caracterizată prin disoluția bruscă sau progresivă a conștiinței și a funcțiilor de relație și prin conservarea (uneori relativă) a funcțiilor vegetative. Ea constituie gradul cel mai profund al destructurării conștiinței (starea comatoasă) (Neveanu, 1978). Mani-festările psihopatologice și în special deteriorările afectivo-cognitive consecutive suprimării îndelungate a conștiinței prin comă prelungită sunt, de cele mai multe ori, proporționale cu durata acesteia.

Din perspectivă psihanalitică, moartea este una dintre componentele fundamentale ale psihicului uman, Freud introducând concep-tul de pulsiune de moarte. Pulsiunea este considerată ca un concept de limită între somatic și psihic, este considerată un principiu fundamen-tal în reglarea organismului. În același timp, trebuie considerat, spun psihanaliștii, permanentul conflict dintre pulsiunile vieții și cele ale morții, cele defensive și cele refulate. Pulsiunile sunt împărțite în pulsiuni ale vieții (Eros), în care sunt incluse pulsiunile sexuale, de stăpânire și cele de autoconservare, de care țin și pulsiunile eului, iar în pulsiunile morții (Thanatos), pulsiunile agresiunii, ale distrugerii și autodistrugerii (Neveanu, 1978). Pulsiunile de moarte tind la reducerea completă a tensiunilor, adică la readucerea ființei vii la starea anorganică. Îndreptate mai întâi spre interior și tinzând la autodistrugere, pulsiunile de moarte sunt secundar dirijate spre exte-rior, manifestându-se sub forma pulsiunilor agresive sau de distrugere.

Perspectiva cea mai cunoscută asupra atitudinii indivizilor în fața morții este cea propusă de E. Kubler-Ross (1969). Lucrarea On Death and Dying, trecând peste tabuurile profesionale de la acea vreme, își propune să abordeze temerile cele mai profunde ale pacienților în stadiul terminal. Autoarea identifică cinci stadii ale confruntării cu ideea morții, și anume: negarea și izolarea, furia, târguiala, depresia și acceptarea. Stadiul negării descrie imposibilitatea individului de a face față ideii morții. Starea este aceea în care se contestă rezultatele medicale sau se refac, sunt încercate tratamente experimentale sau alternative. Este momentul în care individul prin încercările de a contesta diagnosticul, pe de o parte, așteaptă un răspuns favorabil, pe de altă parte, se acomodează treptat cu ideea. Izolarea este caracteristica stării în care individul, față în față cu ideea morții, este incapabil de relații, căci ele ar presupune o atitudine față de moarte, atitudine pe care el nu o are încă constituită. Revolta în fața morții este cea care adună resursele energetice și le direcționează către dorința de viață. Un individ în stadiul revoltei este încă profund atașat de viață, el nu este pregătit să renunțe la beneficiile ei. Târguiala este stadiul în care individul încearcă o negociere existențială pentru a obține vindecarea sau prelungirea vieții. Depresia este starea ce se instalează în urma epuizării soluțiilor și acțiunilor. În momentul în care nu mai sunt opțiuni, depresia poate invada individul care încetează să mai lupte și se lasă cuprins de disperare. Acceptarea este faza în care individul, deși știe că nu mai este ceva anume de făcut pentru a împiedica moartea, se poate bucura de momentele de viață pe care încă le trăiește.

Erikson descrie ultima etapă a vieții drept o integritate în luptă cu disperarea. Integritatea se referă la acceptarea ciclului propriu de viață ca pe ceva ce trebuie să fie și nu permite nici o substituire, acceptare care-l face pe individ pregătit de a-și apăra demnitatea propriului stil de viață împotriva tuturor amenințărilor fizice și economice. Disperarea, care poate să apară frecvent, este o emoție puternică și se datorează, în principal, fricii de moarte. Erikson consideră că ”Disperarea exprimă sentimentul că timpul este prea scurt pentru a încerca să înceapă altă viață și a căuta alternative spre integritate”.

Confruntarea cu ideea morții este dificilă nu numai pentru persoanele care sunt în perioada bătrâneții sau care au o maladie incurabilă, problema morții este dificilă mai ales pentru cei ce rămân în urma persoanei decedate. Moartea, ca fapt social, confruntă indivizii de toate vârstele cu existența ei implacabilă. În toate comunitățile, moartea unuia dintre membri este un eveniment care solicită recunoaștere socială. Majoritatea comunităților percep moartea ca pe un eveniment nefast, ce este înconjurat de numeroase tabuuri. Moartea individului este trăită de cei ce supraviețuiesc și descrie o dublă sarcină: exigențe ce solicită comemorarea și omagiul, ambele având rolul de a face trecerea mai suportabilă pentru cei rămași în viață. Doliul este modalitatea de a face față ideii morții; este o manieră de răspuns a comunităților umane pentru a integra experiența și a o socializa în propriul mod de existență. De asemenea, antropologii, dar și psihoterapeuții arată că doliul este maniera de reflecție la propria poziție în univers și față de moarte, este ceea ce-i unifică pe oameni între ei, dar și cu generațiile anterioare, precum și în interiorul lor, construind sensul unității între viață și moarte.

.