Reglementarile din Noul Cod de Procedura Penala

. Reglementarile din Noul Cod de Procedura Penala

Viitoarele dispoziții procesual penale, estimate a intra în vigoare începând cu data de 01 februarie2014, elimină din titlul destinat procedurilor speciale, urmărirea și judecarea infracțiunilor flagrante [14]. Cu toate acestea, actul normativ în cauză conține dispoziții corespunzătoare referitoare la această instituție, chiar

dacă prevederile în materie sunt disipate, fiind cuprinse atât în cadrul unor instituții din partea generală, cât și în capitolul destinat sesizării organelor de urmărire penală.

Prima trimitere, indirectă de altfel, la procedura subiect al prezentei lucrări, o întâlnim în art. 60

referitor la obligativitatea procurorului și a organului de cercetare penală, de a efectua actele de cercetare care

nu suferă amânare. Sub acest aspect, procesul verbal prin care se constată infracțiunea flagrantă, reprezintă atât

un act de sesizare, cât și un mijloc de probă (deci un act de cercetare penală). Desigur, norma în cauză, având

caracter general, nu trebuie interpretată singular, ci prin coroborare cu art. 306 alin. 2, care instituie, în mod

concret, această obligație în sarcina organelor de urmărire penală.

Menționarea concretă a acestei instituții o regăsim, pentru prima dată, în cuprinsul art. 62 alin. 3, care

conferă dreptul comandanților de nave și aeronave de a face percheziții corporale și asupra vehiculelor, de a-l

prinde pe făptuitor și a-l prezenta organelor de urmărire penală, în cazul comiterii unei infracțiuni în flagrant.

Ulterior, în art. 92, este limitat dreptul avocatului de a participa la efectuarea oricărui act de urmărire

penală, printre situațiile de excepție fiind menționate și cele referitoare la percheziția corporală și a

vehiculelor, în cazul infracțiunilor flagrante. Specificul acestui gen de fapte, apreciem că impune

reglementarea anterioară, care, din punct de vedere al respectării drepturilor procesuale acordate

suspectului/inculpatului, nu aduce atingere acestora sub nicio formă. Garanțiile procesuale acordate categoriei

de persoane mentionată anterior, prin normele instituite în viitoarea legislație, sunt suficiente pentru a asigura

exercitarea drepturilor, respectiv controlul ierarhic al măsurilor dispuse și actelor întocmite. În acest sens,

controlul legalității probatoriului (cu referire concretă la procesul verbal), în acest prim stadiu procesual, se va

realiza atât imperativ și etapizat, din oficiu (inițial de către procurorul de supraveghere – conform art. 293 alin.

3, iar ulterior cu ocazia verificării ordonanței prin care s-a dispus începerea urmăririi penale – conform art. 305

alin. 3), cât și dispozitiv, în sensul în care inculpatul va dori, fie să consulte dosarul (conform art. 94), fie să

conteste actele întocmite (conform art. 336-339).

În ordine cronologică, următorul articol ce conține trimitere expresă la această instituție, este art. 159

alin. 3. Astfel, percheziția domiciliară poate fi începută și în afara intervalului orar 06.00 – 20.00, dacă ne

aflăm în situația unei infracțiuni flagrante.

Reglementarea implicită referitoare la constatarea infracțiunii flagrante, o regăsim în cuprinsul art.

293. Conform dispozițiilor în cauză, o infracțiune se încadrează în această categorie, dacă este descoperită în

momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. De asemenea, intră în această categorie și infracțiunea al cărei

făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și siguranță națională, de persoana

vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că

ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau

orice alte obiecte, de natură a-l presupune participant la infracțiune.

Precizările anterioare definesc infracțiunea flagrantă și subliniază trăsăturile acesteia. Conform art. 293

alin. 3 (identic reglementărilor în vigoare), constatarea infracțiunilor flagrante se face printr-un proces verbal,

în care se consemnează toate aspectele stabilite la fața locului și activitățile desfășurate, și care trebuie trimis

de îndată procuroului de supraveghere. De asemenea, sui generis, actul în cauză trebuie să conțină mențiunile

prevăzute de art. 199. Împreună cu procesul verbal trebuie înaintate procurorului și plângerile sau cererile

scrise, corpul delict sau obiectele și înscrisurile ridicate. Sub aspectul garanțiilor procesuale, dispozițiile art.

293 instituie, imperativ, după cum am menționat anterior, prima formă de control a legalității activităților

desfășurate cu ocazia constatării infracțiunilor flagrante.

În cadrul secțiunii referitoare la plângerea prealabilă – ca mod de sesizare a organelor de urmărire

penală, întâlnim la art. 298, dispoziții speciale privind procedura de urmat în cazul în care infracțiunea

flagrantă face parte din categoria celor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Astfel,

dispozițiile instituite sunt imperative pentru organele de urmărire penală, sub aspectul constatării faptei, chiar

și în lipsa plângerii prealabile. Ulterior, trebuie chemată persoana vătămată, și dacă aceasta depune plângere,

urmărirea penală continuă, în caz contrar dosarul va fi înaintat procurorului cu propunerea de clasare.

Ținând cont de indignarea, oprobriul și chiar temerea create prin comiterea unei infracțiuni în stare de

flagranță, legiuitorul a instituit și o formă de responsabilizare socială, în scopul descurajării unor asemenea

fapte, în sensul în care a recunoscut dreptul oricărei persoane de a-l prinde și preda organelor de urmărire

penală pe autor. În asemenea situații, corpurile delicte, împreună cu obiectele și înscrisurile ridicate, vor trebui

încredințate organelor de urmărire penală, urmând a fi consemnate într-un proces verbal (conform art. 310).

Nu în ultimul rând, din conținutul reglementărilor de lega ferenda și în legătură indirectă cu tema

lucrării, președintele completului de judecată are obligația constatării infracțiunilor de audiență (care din

punctul nostru de vedere reprezintă tot o formă de flagranță), și, după identificarea făptuitorului, întocmește o

încheiere de ședință, pe care o trimite procurorului competent. Acesta din urmă, când participă la judecată,

poate declara că pune în mișcare acțiunea penală, având și prerogativa reținerii inculpatului, dacă sunt întrunite

condițiile legale (art. 360).

6. Aspecte de drept comparat

Procedura specială privind infracțiunile flagrante, nu este prevăzută doar în legislația României,

reglementări analogice întâlnind și în Codurile de procedură penală din alte state ( Marea Britanie, Franța sau

SUA – care au o practică îndelungată și eficientă în domeniu).

Instrumentarea cauzelor penale privind infracțiunile flagrante, este reglementată în legislația națională

încă din 1864, evoluția în timp a normelor în materie resimțind influența legislațiilor franceză și italiană, chiar

dacă, în esență, specificul propriu a fost păstrat. Prevăzută de Titlul IV, capitolul I al Codului de procedură

penală român în vigoare, și nereglementată în noul Cod de Procedură Penală în cuprinsul titlului dedicat

procedurilor speciale (având în vedere modificările de ansamblu ale viitoarei legislații în privința celerității

procesului penal, coroborate și cu dificultățile practice actuale de aplicare efectivă a acestei proceduri –

datorate raportului dintre volumul mare al cauzelor aflate în instrumentare și numărul redus de magistrați,

respectiv termenele foarte scurte prevăzute pentru aplicare), actuala reglementare este derogatorie de la

normele comune de desfășurare a procesului penal, doar dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege cu

privire la infracțiune.

Astfel, prima condiție imperativă o constituie caracterul flagrant al infracțiunii (așa cum este definit de

art. 465), care trebuie aplicat doar la cazurile expres reglementate de art. 466. Constatarea faptei se face prin

proces verbal ce trebuie să cuprindă, pe lângă datele prevăzute de art. 91, și elementele concrete dispuse de art.

467. Ca reguli generale, asupra învinuitului se ia măsura reținerii, iar cercetarea trebuie finalizată în 24 ore sau

cel mult 3 zile, de la data emiterii ordonanței de reținere (în caz de arestare după reținere), per a contrario

urmărirea penală urmând a fi efectuată conform procedurii de drept comun.

Trimiterea în judecată se face prin rechizitoriul procurorului, care participă în mod obligatoriu la

dezbateri, judecata făcându-se cu respectarea principiului competenței materiale și teritoriale. Hotărârea

instanței este supusă apelului sau recursului, după caz, termenul fiind de 3 zile [15], înaintarea dosarului la

instanță fiind imperativ a se face în 24 ore de la declararea căii de atac.

În Franța, pentru infracțiunile flagrante, încă din evul mediu, a fost prevăzută o sancțiune mai aspră

prin raportare la celelalte categorii de infracțiuni, având în vedere oprobriul public creat prin comitere.

Cu toate acestea, nu trebuie confundată procedura urgentă, prevăzută de articolul 550 din Codul de

procedură penală francez, pentru cazurile de pericol social redus, cu ancheta în cazurile flagrante, prevăzută în

articolul 53 din același cod.

Similar procedurii penale române, în cazul infracțiunilor flagrante, ancheta, într-adevăr, decurge rapid,

dar procedura se referă la crime (infracțiuni de un pericol social sporit) și la delicte, care aparent sunt crime.

Cercetarea se face de lucrătorii mai bine calificați ai poliției criminale, abilitați în aceste cazuri cu

împuterniciri suplimentare (ex: de a face percheziții fără sancțiunea procurorului) [16]. Procedura specială de

urmărire și judecată, însă, se aplică la infracțiunile simple, de un pericol redus (delicte și contravenții, inclusiv

cele comise în condiții de flagranță), care se pedepsesc cu privațiune de libertate până la 2 luni sau cu amendă,

spre deosebire de limitele reglementate în țara noastră (infracțiunile flagrante pedepsite prin lege cu

închisoarea mai mare de un an și de cel mult 12 ani – art. 466 din Codul de procedură penală român).

Actul procesual principal este, și în acest caz, tot un proces verbal. Cazurile simple se examinează de

un singur judecător, cele de o gravitate medie – de trei judecători, judecata având loc cu participarea

obligatorie a procurorului și a apărătorului, procedura fiind orală, formală și în contradictoriu. Sentințele

instanței judecătorești pot fi atacate, fie la Tribunalul de poliție, fie la Tribunalul corecțional [17].

Spre deosebire de Franța, în Marea Britanie, procedura în cauzele flagrante și de un pericol mediu sunt

cercetate și judecate printr-o metodologie simplificată. Aceste cazuri au aplicabilitate în situația încălcării

regulilor de conducere a mijloacelor de transport, provocarea leziunilor corporale, furtul prin efracție, răpirea

copiilor și violul.

În acest sistem de drept, nu se prevede necesitatea întocmirii concluziilor de învinuire, predarea

învinuitului instanței și alte garanții. Fiind maximal simplificate, aceste componente sunt examinate personal

de judecători, fără jurați, iar sentința se poate baza chiar și pe datele incomplet sau insuficient verificate.

Examinarea în instanță durează doar cîteva minute, iar judecătorul, de regulă, acceptă concluziile polițiștilor,

care în acest caz au calitatea de martor.

Statele Unite ale Americii aplică procedura pentru cazurile flagrante, în privința infracțiunilor de un

pericol social redus. Aceste cazuri se soluționează în instanțe de un nivel inferior, deseori, când persoana este

adusă în judecată pentru a i se decide măsura preventivă i se aplică și sentința.

Dacă inculpatul este de acord cu procedura, judecătorul stabilește raportul de implicare în ceea ce

privește învinuirea ce i se aduce. În cazul în care inculpatul pledează vinovat, judecătorul hotărăște pedeapsa

în cel mai scurt timp. În situația în care acesta pledează nevinovat, infractorului i se acordă 30 zile pentru

pregătirea apărării, urmând apoi examinarea judiciară prin toate fazele (ancheta judiciară, dezbateri, etc.) [18].

În unele cazuri, avocații, cu acordul clienților, optează pentru recunoașterea săvârșirii infracțiunii mai

puțin grave, lăsând astfel cazul în procedura unui anumit judecător, cu care este mai simplu a încheia o

înțelegere asupra pedepselor.

Procedura în cazul unor infracțiuni flagrante în legislația Republicii Moldova, a cunoscut o evoluție

identică transformărilor social-politice din societatea post comunistă.

Modificările esențiale apar începînd cu anul 1995, după constituirea Republicii Moldova ca stat

independent, cea mai importantă inovație referitoare la instituția tratată fiind introducerea termenului de

flagrant (articolul 370 „procedura judiciară” începe prin: „procedura judiciară în cauzele penale flagrante…”.

Prin Codul de procedură penală din 2003, procedura delictului flagrant a fost inclusă oficial în

categoria procedurilor speciale, alături de cea privind cauzele cu minori, urmărirea și judecarea persoanelor

juridice sau procedura recunoașterii vinovăției [19].

Asemenea legislației din țara noastră, actul procesual de bază este tot procesul verbal, care trebuie

prezentat procurorului în maxim 24 de ore de la constatare, iar punerea sub învinuire este făcută doar de către

procuror, care, poate dispune trimiterea în judecată. În situația în care procurorul consideră că nu există

suficiente temeiuri pentru a pune persoana sub învinuire, dispune continuarea urmăririi penale cu indicarea

acțiunilor care urmează să fie efectuate și fixarea termenelor reduse necesare pentru aceasta.

Făptuitorul poate fi examinat corporal, percheziționat (în baza ordonanței procurorului sau cu

consimțământul său), reținut sau îi pot fi puse bunurile sub sechestru. În aceste situații, trebuie informat

judecătorul de instrucție, în maxim 24 de ore de la dispunerea măsurii. Termenele sunt scurte – 10 zile pentru

administrarea de noi probe, dacă se impune, respectiv maxim 5 zile de la înregistrarea dosarului la instanță,

pentru punerea cauzei pe rol.

Modul în care legea definește infracțiunea flagrantă în legislația acestei țări este, de asemenea, similar

celei din România, prin condiționarea dată de apropierea în timp între momentul săvârșirii infracțiunii și

momentul descoperirii ei, luându-se în considerare momentul în care a fost descoperită infracțiunea flagrantă.

În literatura de specialitate, se arată că asemenea infracțiuni au forme tipice și forme asimilate

(cvasiflagranță – urmărirea făptuitorului, imediat după săvârșirea infracțiunii de către persoana vătămată, de

martori oculari sau de strigătul public). În același regim se include și definirea stării de flagranță, condiționată

întotdeauna și de prezența făptuitorului, în lipsa acestuia infracțiunea nefiind considerată flagrantă. De

asemenea, infractorului i se acordă aceleași drepturi ca și învinuitului, în ceea ce privește cunoașterea

materialelor dosarului.

Particularitățile urmăririi și judecării în cazurile flagrante, în toate aceste state, demonstrează

varietatea de reglementări, dar în același timp și faptul că procedura în cazurile flagrante are o aplicare destul

de largă și eficientă, ceea ce justifică întru totul aplicarea ei.

Făcând o analiză a diferitor opinii și prezentând procedurile analogice din alte state, se poate afirma că

procedura în cauzele flagrante este o formă procesuală independentă, utilizată în multe țări, capabilă să

asigure, în domeniul de aplicabilitate, înfăptuirea corectă a justiției.

Concluzii

Comparând evoluția în timp a normelor referitoare la procedurile speciale, în principal dispozițiile în

materie dinainte de 1 ianuarie 1969 (care cuprindeau un număr considerabil mai mare de norme derogatorii –

exemplul procedurilor speciale aplicabile infracțiunilor contra avutului obștesc și a celor privitoare la

infracțiunile contra securității statului, eliminate ulterior), cu cele în vigoare și de lege ferenda, putem afirma

că procedura în cazul unor infracțiuni flagrante, reprezintă o formă independentă de activitate procesuală,

desfășurată de organele de urmărire penală, în cazul infracțiunilor de un pericol social redus, săvârșite în

condiții de flagranță, al cărei scop principal este apropierea maximă a momentului aplicării pedepsei de

momentul comiterii infracțiunii.

Sub acest aspect, achiesăm ideii esențiale exprimată de doctrină, că procedura în cauzele flagrante

asigură soluția cea mai eficientă, calitativă și de impact imediat, în realizarea scopului procesului penal.

Necesitatea existenței unei proceduri derogatorii, în cazul unor infracțiuni flagrante, este dovedită și de

eficiența înregistrată, în majoritatea cazurilor, în privința soluționării dosarelor. Mai mult chiar, așa cum am

prezentat anterior, proceduri asemănătoare există și în alte state, ceea ce demonstrează că această formă

procesuală trebuie să existe și să fie în permanentă perfecționare, pentru a asigura o combatere cât mai

eficientă a criminalității.

Pornind de la premisa că, este mai mult decât cert faptul că procedura în cazul unor infracțiuni

flagrante reprezintă o ordine procesuală, capabilă să asigure o combatere eficientă a fenomenului infracțional,

în etapa actuală, aplicarea dispozițiilor din procedura specială nu elimină, ci completează normele comune din

codul de procedură penală, orice cauză soluționată, doar pe baza elementelor derogatorii, neputând fi

considerată ca instrumentată corect și complet.

În legătură cu modalitatea de codificare a aceastei instituții, în noul Cod de procedură penală, chiar

dacă nu mai este inclusă în titlul dedicat procedurilor speciale (probabil din considerentele expuse anterior),

suficiența reglementărilor ne face să fim optimiști în ceea ce privește eficiența practică