Reglementarea Talhariei In Noul Cod Penal
Lucrare de licență la disciplina
Drept penal. Partea specială
Reglementarea tâlhăriei în noul Cod Penal
Abrevieri
art. – articol
alin. – alineat
C. pen. – Cod Penal
CPP – Cod de Procedură Penală
Ed. – editura
ed. – ediția
ex. – exemplu
inst. – instanța
I.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.O – Monitorul Oficial
NCPP – noul Cod de Pocedură Penală
NCC – noul Cod Civil
NCP – noul Cod Penal
nr. – numărul
op. cit – opera citată
p. – pagina
pct. – punctul
prev. – prevazut
reglem. – reglementat
sent. – sentința
sent. civ. – sentința civilă
sent. pen. – sentința penală
Trib. – tribunalul
VCP – vechiul Cod Penal
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunile contra patrimoniului
I.1 Condițiile prealabile
I.1.1 Obiectul infracțiunii
I.1.2 Subiecții infracțiunii
I.2 Conținutul constitutiv
I.2.1 Latura obiectivă
A. Elementul material
B. Urmarea imediată
C. Legătura de cauzalitate
1.2.2 Latura subiectivă
A. Noțiune. Structură.
B. Vinovăția ca element subiectiv
C. Formele vinovăției
D. Elemente secundare în structura laturii subiective
I.2.3 Forme. Sancțiune
Capitolul II. Tâlhăria
II.1 Condițiile prealabile
II.1.1 Obiectul infracțiunii
II.1.2 Subiecții infracțiunii
II.2 Conținutul constitutiv
II.2.1. Latura obiectivă
II.2.2 Latura subiectivă
II.2.3 Forme. Sancțiune
Capitolul III. Tâlhăria calificată
Capitolul IV. Studiu de caz
1. Prezentarea cauzei
2. Cauza civilă a faptei
3. Cauza penală a faptei – deliberarea Instanței
3.1 Judecarea inculpaților A.L și G.C
3.2 Judecarea inculpatului B.A
Concluzii
Bibliografie selectivă
Introducere
Dreptul penal este acea ramură a dreptului public, constituită dintr-un ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile de apărare socială și care stabilesc ce fapte reprezintă infracțiuni. De asemenea dreptul penal stabilește condițiile răspunderii penale, precum și sancțiunile aplicabile persoanelor care încalcă normele prevăzute de legea penală, în vederea ocrotirii valorilor statului de drept.
Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părți: partea generală, care cuprinde totalitatea normelor penale generale, referitoare la scopul legii penale, aplicarea acesteia în timp și în spațiu, infracțiune, răspundere penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora și condițiile de aplicare; și partea specială, care cuprinde ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, precum și modul de sancționare al celor care săvârșesc aceste infracțiuni.
În vederea susținerii lucrării de licență, am optat pentru o temă care aparține părții speciale a dreptului penal, respectiv infracțiunea de tâlhărie, deoarece am considerat că este mai interesant să mă documentez cu privire la o infracțiune anume, realizând astfel o descriere amănunțită a acesteia.
Lucrarea se intitulează „Reglementarea tâlhăriei în noul Cod Penal” și încearcă o abordare a tematicii în concordanță cu noul Cod Penal, raport la reglementările vechiului Cod Penal.
Așadar, în redactarea lucrării se ține cont atât de C.pen. din anul 1968, cât și de C. pen. care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
Lucrarea este structurată în trei capitole care reflectă noțiuni teoretice despre infracțiunea de tâlhărie, iar în final este tratat un studiu de caz, acesta fiind analizat sub aspectul actualității deciziilor date de instanță, precum și sub aspectul actualității articolelor care se invocă în deliberarea pedepselor.
Primul capitol aduce în discuție unele considerații generale privind infracțiunile contra patrimoniului. Aici se regăsesc informații despre obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii, latura obiectivă, latura subiectivă, forme și sancțiune.
Cel de-al doilea capitol tratează infracțiunea de tâlhărie simplă sub aspectul condițiilor prealabile și al conținutului constitutiv.
Ultima parte a noțiunilor teoretice cuprinde informații referitoare la infracțiunea de tâlhărie calificată, introdusă prin noul C. pen. . Aici sunt detaliate cele șase forme care conduc la încadrarea faptei ca fiind calificate.
Pe lângă, aspectele teoretice, lucrarea conține și aspecte practice, iar în acest sens, studiul de caz din final vin cu punerea în practică a teoriei. Astfel este prezentat un caz de săvârșire a infracțiunii de tâlhărie de către trei inculpați, urmând a se analiza dacă decizia data de instanță este justă sau nu, dacă soluțiile date sunt vechi sau se regăsesc și în noul C. pen. .
Lucrarea se va incheia cu unele concluzii care vor sublinia ceea cemi-am propus, ceea ce am reușit și ceea ce trebuie făcut cu privire la tema abordată.
Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunile contra patrimoniului
Infracțiunile contra patrimoniului au fost respinse în toate vremurile și în toate sistemele socio-politice. De asemenea, în ceea ce privește reglementarea acestora au existat deosebiri, acestea datorându-se perioadei istorice și particularităților proprii unei societăți sau alta. În ceea ce privesc modalitățile de sancționare, în antichitate, mai exact în epoca sclavagistă și feudală, se aplicau pedepse aspre corporale, privative de libertate, chiar și eliminatorii.
Spre deosebire de dreptul civil, unde noțiunea de „patrimoniu” desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană, care au valoare economică, adică sunt evaluabile în bani, în dreptul penal, noțiunea de „patrimoniu” în legătură cu infracțiunile care se pot săvârși împotriva acestuia, se referă la bunuri în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase sau de a fi tăinuite, sustrase, delapidate, deteriorate, distruse, gestionate fraudulos.
Pentru a apăra patrimoniul, precum și drepturile legate de acesta, legea penală apără situațiile de fapt existente, adică starea în care acestea se aflau până la momentul intervenției ilicite a făptuitorului. Intervenția ilicită a făptuitorului presupune o modificare a patrimoniului prin fapte ilicite, ceea ce face imposibilă ocrotirea reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Aceaste infracțiuni contra patrimoniului sunt prevazute în Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul Penal în Titlul II, art. 228-256. În Legea nr. 15 din 21 iunie 1968 privind Codul Penal, acestea erau înscrise în Titlul III, art. 202-222.
În raport cu formele de proprietate existente, sunt două categorii de bunuri care pot fi supuse modificării și care sunt ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului. Constituția, legea fundamentală a țării, precizează că „proprietatea este publică sau privată”. Poate fi obiectul dreptului de proprietate publică sau privată, orice bun, mobil sau imobil.
Patrimoniul, având ca titular o persoană fizică sau o persoană juridică, poate fi lezat prin următoarele categorii de infracțiuni prevazute în noul Cod Penal, care a intrat în vigoare la data de 01. 02. 2014: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea, însușirea bunului găsit, distrugerea, tulburarea de posesie și tăinuirea.
1. Obiectul juridic comun (generic) îl constituie totalitatea relațiilor sociale de ordin patrimonial, care se cer a fi ocrotite împotriva diferitelor acțiuni cauzatoare de prejudicii.
Formarea, desfășurarea și dezvoltarea relațiilor sociale patrimoniale sunt asigurate prin apărarea proprietății, indiferent dacă este vorba despre proprietatea unei persoane fizice sau a unei persoane juridice sau daca se are in vedere proprietatea publică sau cea privată. Legea penală ocrotește, pe lângă dreptul de proprietate, posesia și detenția precară. Asta înseamnă că detenția legitimă sau posesia este ocrotită chiar împotriva proprietarului. NCP subliniază că „luarea unui bun mobil din detenția sau posesia altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.
2. Obiectul juridic special (secundar) îl constituie relațiile sociale cu caracter patrimonial referitoare la posesia asupra bunurilor, buna- credință și încrederea care trebuie să stea la baza acestor relații. Astfel, de exemplu în cazul infracțiunilor de talhărie și de piraterie legea ocrotește, pe lângă relațiile sociale patrimoniale, în plan secundar, și onoarea și demnitatea, libertatea, viața, sănătatea, integritatea corporală.
3. Obiectul material al infracțiunilor patrimoniale îl constituie însuși bunul asupra căruia se îndreaptă acțiunea ilicită. Acest bun se regăsește, în momentul săvârșirii faptei incriminate în patrimoniul persoanei fizice sau patrimoniul persoanei juridice.
În cazul infracțiunilor de tâlhărie, piraterie, furt, însușirea bunului găsit, abuz de încredere tăinuire, există un obiect material principal. Acesta este un bun mobil întotdeauna. Pentru alte infracțiuni bunul poate fi mobil sau imobil, sau ambele: distrugere, distrugere calificată, distrugerea din culpă, înșelăciune, gestiune frauduloasă. În ceea ce privește infracțiunea de tulburare de posesie, bunul poate fi numai imobil.
Pentru infracțiunile de tâlhărie și piraterie există un obiect material adiacent, pe lângă cel principal, și anume corpul persoanei împotriva căreia se exercită acte de violență sau amenințări.
4. Subiecții infracțiunii
a) Subiectul activ poate fi orice persoană întrucât legea nu prevede nici o cerință specială cu privire la persoana făptuitorului. Prin excepție, la unele infracțiuni subiect activ poate fi chiar proprietarul bunului, în cazul furtului, în cazul formelor agravante ale distrugerii intenționate. În cazul infracțiunii de delapidare se cere ca subiectul activ nemijlocit sa fie calificat, adică să aibă calitatea de funcționar, administrator sau gestionar. Legea penală menționează că o formă agravantă a distrugerii din culpă, are un subiect activ calificat, fapta fiind săvârșită de o persoană care are calitatea de conducător al unui mijloc de transport în comun sau un membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică de drept privat vătămată, adică păgubită prin infracțiune, dar, la infracțiunile săvârșite prin violență, subiect pasiv va fi și persoana agresată fizic. De asemenea poate fi subiect pasiv și statul, în cazul bunurilor ce fac obiect exclusiv al proprietății publice.
În ceea ce privesc infracțiunile de tâlhărie și piraterie, acestea au un subiect pasiv complex datorită faptului că și obiectul juridic special are o asemenea caracteristică. Astfel, pe lângă persoana al cărui patrimoniu a fost lezat prin infracțiune și care are calitatea de subiect pasiv principal, poate exista și un subiect pasiv secundar, care deși nu este lezată direct în patrimoniul său, resimte violențele exercitate de făptuitor (de exemplu, persoana care se opune ca făptuitorul să fugă cu bunul sustras și suferă anumite violențe din partea acestuia).
La infracțiunile de distrugere, se constată, de asemenea existența unui subiect pasiv principal si a unui subiect pasiv adiacent. Subiectul pasiv principal este, de regulă, persoanacă păgubită prin infracțiune, dar, la infracțiunile săvârșite prin violență, subiect pasiv va fi și persoana agresată fizic. De asemenea poate fi subiect pasiv și statul, în cazul bunurilor ce fac obiect exclusiv al proprietății publice.
În ceea ce privesc infracțiunile de tâlhărie și piraterie, acestea au un subiect pasiv complex datorită faptului că și obiectul juridic special are o asemenea caracteristică. Astfel, pe lângă persoana al cărui patrimoniu a fost lezat prin infracțiune și care are calitatea de subiect pasiv principal, poate exista și un subiect pasiv secundar, care deși nu este lezată direct în patrimoniul său, resimte violențele exercitate de făptuitor (de exemplu, persoana care se opune ca făptuitorul să fugă cu bunul sustras și suferă anumite violențe din partea acestuia).
La infracțiunile de distrugere, se constată, de asemenea existența unui subiect pasiv principal si a unui subiect pasiv adiacent. Subiectul pasiv principal este, de regulă, persoana căreia îi aparține bunul, iar subiecții pasivi secundari pot fi persoanele care au anumite drepturi asupra bunului și care au fost pagubite, cum ar fi: uzufructuarul, creditorul gajist, creditorul ipotecar.
Subiectul pasiv poate avea, în raport cu bunul distrus, un drept real (ius in re) sau un drept de creanță (ius in personam).
5. Participația penală este posibilă în toate formele sale, adică coautorat, complicitate, instigare, cu unele excepții. Spre exemplu la infracțiunea de tâlhărie, chiar dacă făptuitorii au realizat, în mod individual, alt element al acțiunii complexe infracționale, există coautorat (unii au efectuat actele de violență, iar alții au săvârșit furtul). În situația abuzului de încredere, coautoratul implică condiția ca bunul mobil să fi fost încredințat în grija comună a faptuitorilor.
Pentru gestiunea frauduloasă, pentru a putea vorbi despre coautorat, trebuie să existe obligația comună ca făptuitorii să administreze sau să conserve bunurile.
6. Latura obiectivă
a) Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului constă fie într-o acțiune: jefuirea prin violențe, în cazul pirateriei; însușirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri, în cazul delapidării; luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, în cazul furtului; inducerea în eroare a unei persoane, în cazul înșelăciunii; furtul săvârșit prin violențe sau alte amenințări, în cazul tâlhăriei; ocuparea unui bun imobil aflat în posesia altuia, în cazul tulburării de posesie, fie printr-o inacțiune: nepredarea bunului găsit, la însușirea bunului găsit; nerestituirea bunului, în cazul abuzului de incredere; neluarea măsurilor necesare preîntâmpinării producerii pagubei, la gestiunea frauduloasă.
Infracțiunile contra patrimoniului pot fi împărțite în trei categorii:
● faptele de sustragere: furtul, tăinuirea, pirateria, tâlhăria;
● faptele de samavolnicie: tulburarea de posesie, distrugerea;
● faptele de fraudă: gestiune frauduloasă, abuz de încredere, delapidarea și însușirea bunului găsit, înșelăciunea.
b) Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube, în sens general. Mai exact este o componentă obligatorie a laturii obiective a infracțiunii constând în lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al infracțiunii. În sens particular, urmarea imediată constă în producerea de vătămări ale integrității corporale, sănatății sau decesului victimei, cum este cazul tâlhăriei și pirateriei. În ceea ce privesc infracțiunile contra patrimoniului, pe lângă consecințele care formează urmarea imediată a infracțiunii, pot să existe și urmări grave sau foarte grave, care vor fi menționate în conținutul agravant al infracțiunii.
c) Legătura de cauzalitate rezultă, fie din materialitatea faptelor, fie legătura dintre acțiune și consecință trebuie dovedită. În cazul infracțiunilor contra patrimoniului, legătura de cauzalitate va avea un caracter complex.
7. Latura subiectivă. Infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc, în general, cu intenție, fie directă, fie indirectă. Excepție de la regulă este infracțiunea de distrugere, care poate fi comisă și din culpă.
8. Actele premergătoare, tentativa și consumarea
Actele premergătoare, potrivit regulii generale, nu sunt incriminate. Acestea nu au relevanță penală, excepție făcând cazurile în care constituie, prin ele însele, chiar infracțiuni. Deseori acestea apar ca și acte de complicitate, având valoare penală, în situația în care nu au fost efectuate de autor, ci de altă persoană și au folosit acesteia la săvârșirea infracțiunii.
Tentativa este posibilă la majoritatea infracțiunilor care fac parte din această categorie. De regulă, se incriminează tentativa pentru infracțiunile considerate cu un grad mai înalt de pericol social. Potrivit NCP, art. 33, alin. 1 „tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta”. Această specificare se regăsește în vechiul C.pen. la art.21, iar în NCP nu suferă nici o modificare. Dintre infracțiunile contra patrimoniului este pedepsită tentativa pentru: furt, tâlhărie, piraterie, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, înșelăciunea, înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, fraudă, distrugere (art.253, alin. 3 și 4).
Consumarea infracțiunilor îndreptate contra patrimoniului are loc atunci când executarea acțiunii incriminate este dusă până la capăt, moment în care se produce și urmarea socialmente periculoasă.
9. Sancționarea
Nereprezentând același grad de pericol social, infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute cu pedepse diferite. Pentru anumite categorii de infracțiuni este prevazută pedeapsa cu inchisoarea: furtul, talhăria, pirateria, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea, distrugerea, tulburarea de posesie, tăinuirea, iar pentru altele pedeapsa este inchisoarea alternativ cu pedeapsa amenzii: abuz de încredere, însușirea bunului găsit.
10. Forme agravante
Legea prevede, pentru unele dintre infracțiunile contra patrimoniului, și anume: furt, talhărie, pirateria, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea, distrugerea, tulburarea de posesie, pe lângă formele simple și forme agravante.
11. Aspecte procesuale
Acțiunea penală, pentru această categorie de infracțiuni, se pune în mișcare din oficiu.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate: furtul, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, tulburarea de posesie, distrugerea, pentru forma simplă. Pentru infracțiunile de de furt, de însușire a bunului găsit, de înșelăciune, împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
I.1 Condițiile prealabile
I.1.1 Obiectul infracțiunii
Infracțiunea reprezintă o faptă incriminată de lege și sancționată cu pedeapsă. Aceasta, ca manifestare a individului în relațiile sociale, prezintă un pericol pentru valorile sociale. Valorile sociale fac referire la: suveranitatea statului, unitatea și independența, indivizibilitatea, proprietatea, persoana, precum și întreaga ordine de drept. Toate acestea sunt ocrotite împotriva infracțiunii. Orice acțiune sau inacțiune, a unei persoane, care aduce atingere relațiilor sociale privitoare la o valoare socială ocotită de legea penală, capătă caracter infracțional, iar dacă îndeplinește și celelalte condiții prevăzute de lege, se consideră a fi infracțiune.
Obiectul infracțiunii îmbracă diferite forme:
A. Obiectul juridic
Obiectul juridic generic (de grup) este format dintr-un grup de valori sociale de aceeași natură, vătămate sau puse în pericol de o grupă de infracțiuni, ocrotite prin normele penale. Aceasta primă formă a obiectului infracțiunii stă la baza clasificării infracțiunilor din Partea specială a Codului Penal, fiind grupate în 12 titluri (de exemplu: Titlul I- Infracțiuni contra persoanei, Titlul II- Infracțiuni contra persoanei, Titlul VII- Infracțiuni contra siguranței publice, Titlul X- Infracțiuni contra securității naționale);
Obiectul juridic special este obiectul propriu- zis al infracțiunii, fiind reprezentat de valoarea socială ocrotită de o anumită normă penală. Este obiectul juridic nemijlocit, specific unei infracțiuni determinate (de exemplu: obiectul juridic al infracțiunii de talhărie, obiectul juridic al infracțiunii de delapidare);
Obiectul juridic special poate fi:
● Obiectul juridic special simplu este format din relațiile sociale privitoare la o unică valoare
socială. Cele mai multe dintre infracțiuni au un obiect juridic special simplu (de exemplu: omorul, vătămarea corporală, furtul, distrugerea).
● Obiectul juridic special complex este specific infracțiunilor complexe și există atunci când
prin fapta socialmente periculoasă sunt lezate relații sociale privitoare la două sau mai multe valori sociale; dintre acestea, o valoare socială este principal ocrotită, iar alta adiacent ocrotită.
Spre exemplu , în cazul infracțiunii de tâlhărie, aceasta cuprinde în conținutul său fapta de furt și fapta de lovire sau vătămare, sau amenințare. Pe de o parte, obiectul juridic principal este format din relațiile sociale privitoare la apărarea avutului privat sau public (relații referitoare la patrimoniu), valoare lezată prin acțiunea de luare (furt), iar pe de altă parte obiectul juridic adiacent este format din relațiile sociale privind integritatea corporală sau libertatea psihică a persoanei. În funcție de obiectul juridic principal fapta este încadrată intr-un grup de infracțiuni sau altul, în Codul Penal.
B. Obiectul material al infracțiunii reprezintă bunul împotriva căruia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea și care poate fi vătămat sau pus în pericol.
Obiectul material constituie criteriul care stă la baza clasificării infracțiunilor în infracțiuni materiale, care presupun un obiect material asupra căruia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea făptuitorului(de exemplu: violul, omorul, distrugerea, furtul) și infracțiuni formale, în cazul cărora valoarea socială ocotită nu este strâns legată de un anumit bun (de exemplu: amanințarea, trădarea, divulgarea secretului profesional).
I.1.2 Subiecții infracțiunii
Doctrina penală desemnează prin noțiunea de subiecți ai infracțiunii, persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea infracțiunii, fie prin suportarea consecințelor rezultate din săvârșirea acesteia.
Există două categorii de subiecți ai infracțiunii:
a) Subiectul activ al infracțiunii este persoana fizică sau juridică care fie, săvărșește o infracțiune, în calitate de autor, fie, a participat la săvârșirea infracțiunii, în calitate de instigator sau complice și îndeplinește condițiile răspunderii penale. NCP prevede, în art. 174 că „prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice”. Așadar, are calitatea de subiect activ al infracțiunii sau de infractor, persoana care săvârșește sau contribuie la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală în formele menționate anterior.
● Persoana fizică, subiect activ al infracțiunii.
Condiții generale:
▪ Limita de vârstă- pentru ca o persoană să devină subiect activ al infracțiunii trebuie să aibă
o anumită vârstă, adică să fi dobândit atât aptitudinea de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile salecât și capacitatea de a le stăpâni și de a le dirija în mod conștient. Art. 113 NCP stabilește limitele răspunderii penale pentru minori, astfel „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”. Aceeași prevedere se regăsește și în vechiul C. pen., la art. 99. De asemenea se face o precizare cu privire la minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani , care va răspunde penal numai în cazul în care se face dovada că fapta a fost comisă cu discernământ.
Discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a-și manifesta conștient voința în raport cu o anumită faptă concretă. Minorul care are a împlinit vârsta de 16 ani , răspunde penal potrivit legii, ceea ce înseamnă că legea stabilește o prezumție de capacitate penală. și această prezumție este relativă, putând fi combătută prin probe contrare.
▪ Responsabilitatea- este a doua condiție generală pentru subiectul activ al infracțiunii și
presupune capacitatea persoanei de a-și da seama de sensul, valoarea și urmările acțiunilor sau inacțiunilor pe care le săvârșește (factorul intelectiv) și de a-și dirija în mod liber voința potrivit scopurilor urmărite, de a fi stăpân pe faptele sale (factorul volitiv). Atunci când responsabilitatea nu există este exclusă și existența vinovăției, dar lipsa voinței nu o presupune și pe cea a responsabilității. În cazul în care o persoană are facultățile mintale parțial alterate, însă are capacitatea de a înțelege și de a-și manifesta conștient voința, trebuie considerată integral responsabilă, iar starea sănătății sale va fi luată în considerare la individualizarea pedepsei. Se consideră că persoanele care au împlinit vârsta de 16 ani sunt responsabile. Această prezumție poate fi combătută prin dovada contrarie. NCP nu definește responsabilitatea , însă în art. 28 se menționeaza că iresponsabilitatea există atunci când în momentul comiterii unei fapte penale, persoana nu nu era capabilă să își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, nici nu le putea controla din cauza unei boli psihice sau din alte cauze.
▪ Libertatea de voință și acțiune- presupune că persoana care a săvârșit o infracțiune a decis
în mod liber asupra comiterii faptei penale având libertatea de hotărâre și de acțiune potrivit propriilor sale voințe, fără nici o constrângere exterioară. Dacă persoana fizică a fost constrânsă fizic (art. 24 NCP) sau psihic (art. 25 NCP) în așa fel încât i-a lipsit libertatea de voință și acțiune, fapta nu îi poate fi imputată , deoarece îi lipsește vinovăția , respectiv caracterul penal al faptei.
Condiții speciale
În doctrina penală, pe lângă condițiile generale prezentate anterior, subiectul activ trebuie să
îndeplinească și o serie de condiții speciale pentru anumite infracțiuni. Acestea se referă la anumite calități, cum ar fi: cetățean român, pentru infracțiunile de trădare; cetățean străin, pentru infracțiunile de spionaj; funcționar public, pentru luare de mită , abuz în serviciu; militar, pentru unele infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate .
Subiectul activ pentru care este necesar îndeplinirea unei condiții speciale se numește subiect
activ calificat sau circumstanțiat.
● Persoana juridică, subiect activ al infracțiunii
NCP stipulează în art. 9, alin. (1) aplicarea legii penale române pentru săvârșirea infracțiunilor în afara teritoriului țării de către o persoană juridică română. Titlul VI din NCP, după cum reiese și din denumire, consacră răspunderea penală a personei juridice.
Condiții răspunderii penale a persoanei juridice sunt prevăzute în art. 135 NCP și se referă,
mai exact, la răspunderea penală a persoanei juridice române.
Același articol, alin. 1 prevede că „persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților
publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.” De asemenea este stipulat în alin. (3) că răspunderea penală a persoanei juridice nu exonerează de vină persoana fizică, care a contribuit într-un anumit fel, la comiterea aceleiași fapte penale.
Condițiile speciale în cazul răspunderii penale a persoanei juridice sunt:
▪ Fapta să fie comisă de o persoană fizică ce are aptitudinea de a angaja penal persoana
juridică. Răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acționează în condițiile legii și nu doar de acțiunile organelor sau reprezentanților acesteia.
Legislația penală franceză menționează că persoanele morale sunt responsabile pentru faptele comise de organele sau reprezentanții lor, adică persoana morală răspunde penal numai pentru infracțiunile săvârșite de cei care îndeplinesc funcții de comandă socială și nu și de ceilalți angajați sau funcționari. În același mod se procedează și în dreptul englez.
Există însă și un alt sistem, anume cel olandez, în care răspunderea penală a persoanei morale nu este atribuită doar celor care îndeplinesc funcții de comandă sau de control, cum este cazul dreptului francez și a dreptului englez, ci poate fi angajată atât celor care îndeplinesc funcții de conducere, cât și celor care îndeplinesc funcții de execuție. Avantajul acestuia constă în evitarea riscului ca persoana juridică să se organizeze astfel încât să evite răspunderea penală. Codul penal olandez prevede că, dacă o infracțiune a fost săvârșită de o persoană morală, pedeapsa se poate pronunța, fie împotriva persoanei morale, fie împotriva indivizilor vinovați, fie împotriva amândurora. În legislația noastră penală în vigoare, judecătorul este cel care trebuie să aleagă.
▪ Fapta să fie imputabilă persoanei juridice. În legislația noastră s-a adoptat principiul conform căruia persoana fizică ce are aptitudinea de a angaja penal și persoana juridică se poate afla oriunde în ierarhia acesteia, trebuie însă precizat și în ce cazuri faptele acestor persoane pot fi imputate și persoanelor juridice. Conform art. 135, alin. (1) NCP „persoanele juridice răspund penal pentru infracțiunile săvîrșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.” Astfel se iau în vedere trei ipoteze:
– infracțiunea este comisă în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice;
– infracțiunea este săvârșită în interesul persoanei juridice, adică fapta este comisă fie pentru a se obține un profit, fie pentru a evita o pierdere pentru persoana juridică;
– infracțiunea este comisă în numele persoanei juridice, ipoteză care presupune că persoana fizică, adoptă un comportament ilicit, în calitate de angajat al persoanei juridice, a cărei răspundere o angajează, nicidecum ca simplă persoan fizică.
▪ Fapta să fie comisă cu forma de vinovăție solicitată de norma de incriminare. Potrivit acestei condiții fapta trebuie să fie săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de lege, așa cum se prevede în C. pen. din 1969. În NCP nu este preluată acestă dispoziție.
Principala dificultate o reprezintă modalitatea concretă de determinare a elementului subiectiv în cazul persoanelor juridice. Elementul subiectiv, în cazul unei infracțiuni săvârșite de o persoană juridică prezintă unele particularități. Prin urmare este necesar să se stabilească dacă săvârșirea infracțiunii are la bază o decizie intenționată adoptată în cadrul persoanei juridice sau dacă săvârșirea acesteia este consecința unei neglijențe în cadrul ei, cum ar fi: restricții bugetatre exagerate, măsuri de protecție a muncii insuficiente, o organizare internă deficitară.
Răspunderea penală există în C. pen. francez, olandez, belgian, danez, englez, însă sunt și legislații penale care nu au adoptat răspunderea penală a persoanelor juridice, cum este cazul Germaniei, Italiei, Spaniei, Elveției sau Rusiei.
b) Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate sau periclitate prin săvârșirea infracțiunii. Este persoana vătămată penal, adică cea care suferă în urma comiterii unei fapte prevăzute de legea penală. Această calitate, de subiect pasiv al infracțiunii, o poate avea atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică păgubită, lezată în urma săvârșirii infracțiunii.
Subiectul pasiv nu trebuie confundat cu persoana prejudiciată (persoana care a suferit un prejudiciu prin săvârșirea infracțiunii), însă în multe situații subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana pagubită prin infracțiune (de exemplu: în cazul înșelăciunii, furtului, distrugerii). Există și situații când cele două calități se suprapun și anume: în cazul infracțiunii de omor subiectul pasiv este persoana ucisă, iar persoanele prejudiciate sunt cele aflate în întreținerea victimei, adică soția sau copii.
Condițiile generale ale subiectului pasiv:
– subiectul pasiv al infracțiunii trebuie să fie titularul valorii sociale ocotite penal;
– poate fi subiect pasiv al infracțiunii orice persoana fizica sau juridică, indiferent de vârstă, chiar și persoanele iresponsabile;
– pentru a avea calitatea de subiect pasiv, persoana trebuie să fie în viață.
Condițiile speciale ale subiectului pasiv sunt prevăzute de legea penală. Există infracțiuni la care norma de incriminare prevede unele cerințe față de care persoana nu poate fi subiect pasiv ale acestei infracțiuni. Adică persoanele vătămate au o anumită calitate, deci sunt un subiect pasiv calificat. De exemplu, la infracțiunea de atentat care pune în pericol viața statului, persoana împotriva căreia se comite fapta trebuie să îndeplinească o funcție importantă de stat sau publică; dacă lipsește această calitate, atunci nu mai poate fi vorba despre infracțiunea de atentat, ci de infracțiunea de omor sau vătămare corporală. Un alt exemplu în acest sens este susținut de art. 259 NCP care prevede că pentru existența infracțiunii de ultraj este necesar ca subiectul pasiv să aibă calitatea de fucționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legatură cu exercitarea acestei atribuții. De asemenea, pentru infracțiunea de pruncucidere, subiectul pasiv trebuie să fie noul născut al mamei ucigașe.
Clasificarea subiecților pasivi ai infracțiunii
Subiecții pasivi ai infracțiunii se clasifică astfel, potrivit literaturii juridice:
▪ Subiect pasiv general și subiect pasiv special
Subiectul pasiv general al tuturor infracțiunilor este statul, ca reprezentant al societății și titular al organizării apărării sociale prin mijloace de drepr penal. Statul suferă consecințele tuturor infracțiunilor, întrucât săvârșirea de fapte prevazute de legea penală tulbură ordinea de drept, pune în pericol sau lezează valorile fundamentale ale societății. Calitatea de titular al organizării apărării sociale, îi conferă statului dreptul de a exercita, prin organele sale abilitate, în numele și în interesul societății, acțiunea penală împotriva infractorului.
Subiectul pasiv special este persoana fizică sau juridică, titulară a valorilor sociale, ocrotite prin norma de incriminare, care suferă consecințele, nemijlocit, unei infracțiuni determinate.
▪ Subiect pasiv principal și subiect pasiv secundar sau adiacent
Aceaste categorii de subiecți pasivi apar în cadrul infracțiunilor complexe, unde calitatea de subiect pasiv principal îi revine titularului valorii sociale în principal ocrotite prin infracțiunea respectivă, iar calitatea de subiect pasiv secundar îi revine titularului valorii sociale în secundar ocrotite. Spre exemplu, în cazul infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută în art. 268 NCP, subiectul pasiv principal este organul judiciar a cărei activitate este pusă în pericol prin săvârșirea infracțiunii, iar subiectul pasiv secundar este persoana împotriva căreia s-a făcut sesizarea penală prin divorț.
▪ Subiect pasiv determinat și subiect pasiv indeterminat
Subiectul pasiv determinat este întâlnit în cazul infracțiunilor în care o persoană fizică sau juridică este identificată ca având calitatea de titular al valorii sociale lezate (omorul, violul, furtul).
Subiectul pasiv indeterminat este întâlnit în cazul infracțiunilor prin care este protejată o valoare socială ce aparține unei sfere nedeterminate de persoane, așa cum este cazul infracțiunilor contra circulației pe căile ferate (art.329- 333 NCP) și pe drumurile publice (art.334- 341 NCP).
I.2 Conținutul constitutiv
I.2.1 Latura obiectivă
A. Elementul material
Este o componentă obligatorie a laturii obiective a infracțiunii și constă în actul material săvârșit, actul de conduită uman interzis de legea penală. este activitatea care se manifestă fie, sub formă de acțiune, fie sub formă de inacțiune.
Răspunderea penală a unei persoane este condiționată de existența unei activități materiale, sancționarea gândurilor unei persoane nefiind imposibilă (nuda cogetatio).
Acțiunea (comisiunea) este activitatea care desemnează o atitudine a făptuitorului care face ceva, ce legea penală îi interzice să facă. Presupune o faptă voluntară a omului, care poate să acționeze nemijlocit sau folosindu-se de forțe exterioare. În acest caz norma este încălcată printr-o comportare pozitivă, activă.
Acțiunea se poate realiza prin cuvinte (ex: instigare publică, prevăzută în art. 368 NCP), prin acte materiale (în cazul infracțiunii de furt, prevazută în art. 228 NCP) sau in scris, în situația infracțiunilor de fals (de ex: falsul intelectual, prevazut în art. 321, uzul de fals, prevăzut în art. 323).
Inacțiunea (omisiunea) este o formă de manifestară exterioară care desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva, ce legea penală ordonă să facă. Omisiunea se raportează la o obligație de a acționa. Prin inacțiune se comit infracțiuni ca: nedenunțarea și omisiunea sesizării , ambele infracțiuni fiind menționate în NCP în art. 266 și art. 267, neglijența în serviciu, prevazută în articolul 298 NCP.
Legea pretinde ca oricare persoană care are cunoștința despre o infracțiune să denunțe imediat acea faptă. Dacă nu își va îndeplini această obligație legală, va fi trasă la răspundere penală. Pentru ca inacțiunea să poată fi reținută drept element material al unei infracțiuni, trebuie neapărat să existe o îndatorire legală ca persoana respectivă să nu rămână în pasivitate, pentru a împiedica alte energii să producă urmări dăunătoare în societate.
La majoritatea infracțiunilor, elementul material poate consta într-o singură acțiune sau inacțiune (de exemplu: vătămarea corporală- o singură acțiune de lovire, furtul- o singură acțiune de luare), însă la unele infracțiuni elementul material poate consta în mai multe acțiuni care trebuie realizate simultan, așa cum este cazul infracțiunilor de tâlhărie și piraterie unde elementul material este format din acțiunea de luare și acțiunea de violență.
Cuvântul sau expresia care denumesc manifestarea exterioară poartă denumirea de verbum regens. Pe lângă verbum regens, pentru descrierea unor acțiuni sunt cuprinse și unele cerințe esențiale. Aceste cerințe fac referire la modul în care este executată acțiunea, mijloacele folosite, precum și locul și timpul săvârșirii faptei (de exemplu, pe drumul public pentru unele infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice).
Potrivit art. 17 NCP „infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune, în situația în care există o obligație legală sau contractuală de a acționa sau atunci când autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.”
B. Urmarea imediată
Săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni împotriva obiectului infracțiunii conduce la producerea unei vătămări, o periclitare a acestuia. Existența laturii obiective a oricărei infracțiuni este condiționată de faptul ca prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii incriminate să se producă o urmare periculoasă.
Urmarea periculoasă reprezintă modificarea negativă arealității înconjurătoare pe care fapta săvârșită a produs-o și care își găsește expresia în periclitarea, vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de legea penală.
Urmarea rezultată în urma săvârșirii unei infracțiuni poate consta într-o schimbare a obiectului, atunci când obiectul are un aspect material (de exemplu: moartea unui om, distrugerea unui bun, diminuarea patrimoniului) sau într-o stânjenire a normalei desfășurări a relațiilor sociale născute în legătură și datorită acestei valori sociale ocrotite. În cazul în care rezultatul nu s-a produs, înseamnă că infracțiunea nu s-a consumat, rămânand doar la faza de tentativă. Urmarea comiterii unei fapte prevăzute de legea penală este un element necesar al conținutului constitutiv al infracțiunii. Aceasta trebuie să fie imediată, adică să fie rezultatul nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii, nicidecum un rezultat mijlocit, îndepărtat (de exemplu, pentru ca infracțiunea de omor sau de vătămare corporală gravă să existe, nu este suficient să se constate existența unor acte de lovire cu corpuri dure, ci trebuie să se stabilească faptul că s-a produs modificarea cerută de lege, adică moartea victimei sau vătămarea corporală a acesteia).
Urmarea infracțiunii trebuie privită din două puncte de vedere astfel:
• Din punct de vedere fizic, urmarea este o modificare pe care acțiunea sau inacțiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă externă. Această modoficare poate avea ca urmare o situație nouă față de cea anterioară (de exemplu infractorul conduce un autovehicul fără permis și trece de la o stare de sigurață a circulației pe drumurile publice la o stare de insecuritate rutieră), fie se poate concretiza într-o transformare de ordin material a infracțiunii, adică urmarea constă într-un rezultat material, adică o schimbare substanțială adusă bunului sau persoanei asupra căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea (de exemplu uciderea unui om).
• Din punct de vedere juridic, urmarea poate consta într-o vătămare. Noțiunea de vătămare constă în urmările rezultate în urma acțiunii sub înfățișarea lor fizică.
În funcție de urmarea produsă, infracțiunile se clasifică în:
– Infracțiuni de rezultat, sunt cele ale căror conținut constitutiv face parte și producerea unui anumit rezultat material, o modificare fizică, perceptibilă în realitatea înconjurătoare (de exemplu: omorul, tâlhăria, furtul).
– Infracțiuni de pericol, sunt cele a căror săvârșire are ca urmare o stare de pericol, urmarea imediată se răsfrânge direct asupra valorilor sociale (de exemplu: evadarea, trădarea).
C. Legătura de cauzalitate
Reprezintă, alături de elementul material și urmarea imediată, un element foarte important al laturii obiective. Legătura de cauzalitate constă în legătura de la cauză la efect, care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea prevăzută în norma de incriminare și urmarea pe care aceasta o produce. Lipsa legăturii de cauzalitate conduce la inexistența laturii obiective ale infracțiunii, întrucât lipsește unul dintre elementele sale, și, implicit, la inexistența faptei incriminate.
În mod normal, în cazul infracțiunilor materiale, legătura de cauzalitate se constată cu ușurință. Spre exemplu, dacă o persoană acționează cu un mijloc periculos provocând o vătămare corporală, suprimă viața unei persoane sau sustrage un bun, realizând deposedarea deținătorului sau posesorului și luarea în posesia sa sau distruge un bun, nu există nici o îndoială asupra legăturii de cauzalitate între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată produsă.
Nu există dificultăți în stabilirea legăturii de cauzalitate nici atunci când la săvârșirea infracțiunii contribuie mai multe persoane (coautorat), fie săvârșesc de acte identice (lovesc împreună victima până aceasta decedează), fie săvârșesc acte diferite (o persoană lovește victima, iar cealaltă o imobilizează).
Apar dificultăți în stabilirea legăturii de cauzalitate în următoarele cazuri:
• în ipoteza în care rezultatul este consecința unei pluralități de acțiuni contradictorii cu caracter cauzal, adica A vrea să îl ucidă pe B prin împușcare, însă intervine C și îl lovește pe A ca să nu fie împușcat B. La fel, și în cazul în care A și B, în mod independent, administrează o cantitate de otravă lui C cu scopul de a-l ucide;
• o altă situație este cea în care victima lovită ușor, fiind bolnavă de inimă, moare;
• o altă situație atipică există atunci când rezultatul se produce ca urmare a intervenției altor factori decât cei puși în mișcare de făptuitor. De exemplu A îi administrează lui B otravă pentru a-l ucide, însă B moare de un atac de cord înainte ca otrava să își facă efectul.
În asemenea cazuri este necesar să se întocmească o analiză a tuturor împrejurărilor faptei pentru a se stabili exact care dintre contribuțiile umane a generat în mod efectiv rezultatul, fiind necesar un efort mai mare al organelor judiciare.
Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă și pentru că privește fenomene care au avut loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul produs.
Legătura de cauzalitate nu este menționată în norma de incriminare, însă necesitatea ei se deduce din cerința ca acțiunea să aducă atingere valorii ocrotite de legea penală.
Cu privire la raportul de cauzalitate exista două opinii:
Prima opinie expimă ideea conform căreia raportul de cauzalitate este conceput ca o cauzalitate fizică, între fapta corporală a persoanei fizice și rezultatul perceptibil produs, integrându-l ca parte componentă a laturii obiective a infracțiunii. Sunt excluse procesele psihice interne (mobil, scop, decizie, vinovăție), întrucât acestea sunt elemente subiective, iar raportul de cauzalitate este o categorie obiectivă.
Altă opinie susține ideea conform căreia legătura de cauzalitate în infracțiune prezintă un dublu aspect, fizic și psihic. Existența sa se stabilește doar pe baza ambelor aspecte.
Raportul de cauzalitate în dreptul penal cuprinde în el toate formele de cauzalitate de la cea psihică, până la cea mecanică, fizică, dar care nu poate fi redusă numai la acestea din urmă, cea psihică fiind forma cea mai complexă de cauzalitate.
Elementele raportului de cauzalitate sunt cauza și efectul. Cauza este formată din acțiunea sau inacțiunea conștientă a persoanei, iar efectul reprezintă urmările ce s-au produs prin activitatea infracțională desfășurată.
Teorii referitoare la raportul de cauzalitate
În doctrina penală s-au conturat teorii care pot fi grupate în jurul a două teze:
Teza monistă cuprinde teoriile care susțin că, dintre acțiunile care au precedat rezultatul, una singură trebuie să fie considerată drept cauză a efectului produs, celelalte acțiuni neavând relevanță juridico-penală.
1. Teoria cauzei adecvate, formulată de Von Kries, consideră că sunt calificate drept cauze doar acele împrejurări care apar ca fiind apte să genereze rezultatul, determininându-l în mod obișnuit. De exemplu, este considerată o acțiune adecvată, tipică lovirea unei persoane care a condus la decesul acesteia, deși au mai concurat și alte condiții. În această teorie se susține că fiecare rezultat își are o cauză tipică, proprie, firească, adecvată.
2. Teoria cauzei preponderente, conform căreia este cauză a rezultatului produs acea activitate materială (energia) care a contribuit cel mai mult la apariția rezultatului.
3. Teoria cauzei proxime sau terminale potrivit căreia este socotită drept cauză ultimul fenomen sau condiție care a precedat nemijlocit rezultatul. Un exemplu în acest sens ar fi situația în care pietonul, victima a două accidente care s-au soldat cu vătămări grave, este transportat la spital și supus unei intervenții chirurgicale. Întervenția chirurgicală este nereușită și din această cauză se produce decesul victimei. În acest caz, cauza producerii rezultatului ar fi ultima acțiune a mediului chirurg, pentru că acțiune acestuia a precedat rezultatul.
4. Teoria cauzei eficiente consideră drept cauză a producerii rezultatului acea condiție care a declanșat procesul de generare și a creat pentru celelalte condiții aptitudinea de a produce urmarea imediată.
Teza pluralistă se află în opoziție cu teza monoistă și consideră că producerea rezultatului se poate datora unui concurs de cauze. Teoriile care aprțin acestei teze sunt:
1. Teoria echivalenței condițiilor sau teoria condiției sine qua non, este cea mai răspândită și a fost eleborată în anul 1885 de penalistul german Von Buri. Susține ideea că trebuie considerate drept cauze ale unui rezultat toate condițiile care l-au precedat, dacă fără intervenția lor rezultatul nu s-ar fi produs. Această teorie are avantajul de a permite calificarea mai multor împrejurări drept cauze, ceea ce conferă, premisa pentru angajarea răspunderii penale a fiecărei persoane care a contribuit la producerea rezultatului.
Această teorie nu poate da un răspuns în cazurile complexe, când rezultatul este posibil să se fi produs și printr-o altă cauză, care, alternativ, ar fi acționat inevitabil. Spre exemplu, persoana care distruge casa vecinului, deși concomitent un alt vecin pusese un explozibil la temelia casei și aceasta oricum ar fi fost distrusă.
2. Teoria condiției necesare este o variantă a teoriei sine qua non și propune să fie considerată drept cauză a rezultatului orice condiție necesară pentru producerea acestuia. Potrivit acestei teorii, fiecare element din antecedența cauzală trebuie cercetat pentru a ști în ce măsură a contribuit în mod necesar la producerea rezultatului.
1.2.2 Latura subiectivă
A. Noțiune. Structură.
Latura subiectivă este o parte a conținutului constitutiv generic al infracțiunii și cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege, cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, față de fapta sa și urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracțiune. Altfel spus, latura subiectivă constă în atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de latura obiectivă, care cuprinde elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre primele două.
Elementul esențial al laturii subiective este reprezentat de elementul subiectiv, adică de vinovăție. Acestuia i se alătură și alte condiții- cerințe speciale ca mobilul și scopul.
B. Vinovăția ca element subiectiv
Vinovăția reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală față de aceasta și urmările acesteia, exprimată în forma de vinovăție cerută de lege pentru existența acelei infracțiuni. În doctrina penală se face distincție între vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii și vinovăția ca element al conținutului unei anumite infracțiuni.
Vinovăția, ca trăsătură esențială a infracțiunii, este exprimată în formele și modalitățile prevăzute de art. 16 NCP. Aici se menționează că „fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.” De asemenea alin. 2 al aceluiași articol precizează că vinovăția există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită, spre deosebire de art. 19 VCP, care subliniază ideea conform căreia „vinovăție există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă”.
Vinovăția, ca element al infracțiunii, va exista numai atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit cu forma de vinovăție cerută de lege.
Este posibil să existe vinovăție ca trăsătură esențială, însă nu și ca element al conținutului infracțiunii. De exemplu, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual (art. 321 NCP), se cere ca făptuitorul să acționeze cu intenție. În cazul în care fapta a fost comisă din culpă, există vinovăție ca trăsătură esențială, dar nu ca element subiectiv al acestei fapte incriminate. De asemenea este posibil să existe vinovăție ca element al conținutului infracțiunii , fără a exista ca trăsătură esnțială a infracțiunii, așa cum este cazul infracțiunilor săvârșite în stare de legitimă apărare, în stare de necesitate.
Potrivit art. 16, alin. (6) NCP, s-au prevăzut două reguli generale și anume:
• Faptele săvârșite printr-o acțiune (comisive) sunt întotdeauna infracțiuni când se săvârșesc cu intenție, în timp ce infracțiunile săvârșite din culpă sunt infracțiuni numai dacă se prevede expres în conținutul normei de incriminare (de exemplu: ucidera din culpă- art. 192 NCP; vătămarea corporală din culpă- art. 196 NCP; uciderea din culpă- art. 192 NCP).
• Faptele săvârșite printr-o inacțiune (omisive) constituie infracțiune fie că se săvârșește cu intenție, fie din culpă. Excepție este cazul în care legiuitorul restrânge sancționarea ei numai când se săvârșește cu intenție. Infracțiunile constând într-o inacțiune se săvârșesc numai cu intenție doar atunci când se prevede în mod expres acest lucru cu ocazia incriminării faptelor (de exemplu „neîndeplinirea cu știință”- art. 297 NCP sau „neplata cu rea- credință”- art. 378 lit. c NCP).
C. Formele vinovăției
Vinovăția, ca element al conținutului infracțiunii, poate fi prevăzută sub forma intenției, culpei sau intenției depășite (praeterintenției), conform art. 16, alin. (2) NCP.
INTENȚIA
În literatura juridică intenția apare ca fiind directă și indirectă.
a) Intenția directă este săvârșită, de regulă, potrivit art. 16, alin. (3), lit. a), atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte. În VCP această reglem. se regăsește la art. 19, alin. (1), lit. a), păstrându-se conținutul.
Prevederea rezultatului denotă că făptuitorul cunoaște evenimentele viitoare pe care le produce acțiunea sa, respectiv lezarea sau punerea în pericol a obiectului. Prin faptul că persoana urmărește producerea unui rezultat este subliniată intenția clară a acesteia de a urmări o finalitate a acțiunii sale, rezultatul fiind voit și prevăzut.
În practica judiciară se poate dovedi cu ușurință că faptuitorul a prevăzut și a urmărit producerea rezultatului prin comiterea faptei sale. În această privință, Instanța Supremă a statuat că lovirea în cap, cu urmarea unor fracturi de boltă și de bază a craniului constituie tentativă la infracțiunea de umor și impune concluzia ca inculpatul a acționat cu intenția directă de a ucide.
De semenea o infracțiune de omor se poate comite cu intenție directă și atunci când infractorul urmărește realizarea unui scop de altă natură, cum ar fi uciderea unui paznic pentru a putea sustrage bunuri.
b) Intenția indirectă există, potrivit art. 16, alin (3), lit. b) NCP, atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă probabilitatea producerii lui.
Această precizare se regăsește în VCP, în cadrul aceluiași art. Și alin. Prezentat mai sus, lit. b).
Această modalitate a intenției poate produce două sau mai multe rezultate. Primul rezultat este prevăzut și urmărit de făptuitor, adică există o intenție directă, iar producerea celorlalte rezultate este posibilă și acceptată de către făptuitor, reținându-se intenția indirectă.
Instanța Supremă a reținut o speță în care inculpatul a trecut cu mașina printr-un baraj organizat de polițiști în șosea, ce a avut drept consecință accidentarea gravă a unuia dintre ei.
Alte forme ale intenției întâlnite în practica judiciară și doctină:
– Intenția simplă și intenția calificată
• Intenția este simplă atunci când făptuitorul prevede rezultatul și urmărește sau acceptă
producerea lui, adică întrunește condițiile prevăzute de legea penală pentru intenția directă și pentru cea indirectă.
• Intenția calificată este o formă a intenției directe și există atunci când persoana care
săvârșește o infracțiune urmărește producerea unui rezultat în vederea realizării unui scop prevăzut de norma de incriminare.
– Intenția inițială și intenția supravenită
• Intenția este inițială atunci când făptuitorul prevede rezultatul acțiunii sale înainte ca a
aceasta să fie comisă.
• Infracțiunea este supraveniă în momentul în care făptuitorul, ia decizia, în timpul derulării acțiunii sale, să își aplifice activitatea infracțională, urmărind și alte rezultate. De exemplu făptuitorul pătrunde fără drept într-o locuință și văzând bunuri de valoare se hotărăște să le sustragă.
– Intenția spontană și intenția premeditată
• Intenția spontană apare în mod neașteptat, în urma unei provocări, când făptuitorul
reacționează și comite fapta, cum ar fi lovirea celui care l-a provocat. Art. 75, alin.(1), lit. a) NCP prevede că: „săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă”, duce la atenuarea răspunderii penale.
• Intenția premeditată presupune că pentru reușita faptei este nevoie de o pregătire prealabilă,
adică între momentul luării hotărârii de a săvârși infracțiunea și comiterea propriu- zis a acesteia există un interval de timp în care făptuitorul se gândește asupra modalității de comitere a acțiunii, își alege locul, mijloacele, crează situații favorabile pentru a scăpa de răspunderea penală.
– Intenția unică și intenția complexă
• Intenția este unică atunci când făptuitorul a hotărât săvârșirea unei singure infracțiuni.
• Intenția complexă există atunci când făptuitorul a hotărât să comită mai multe fapte cu mai multe rezultate,respectiv mai multe infracțiuni, fiind întâlnită la infracțiunile complexe, cum este cazul tâlhăriei.
CULPA
Se prevede că fapta este săvârșită din culpă când făptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
Astfel culpa poate fi:
• Cu prevedere, atunci când făptuitorul prevede un rezultat al faptei sale vătămător pentru
valoarea socială ocrotită, dar consideră, deși nu are nici un motiv real să facă asta, că acel rezultat nu se va produce. Spre exemplu, este dată culpa cu ușurință atunci când un conducător auto se angajează într-o depășire neregulamentară și deși prevede posibilitatea producerii unui accident, se bazează pe calitățile sale, sperând că va evita urmarea periculoasă.
Dacă se privește din punct de vedere al prevederii rezultatului faptei, culpa cu prevedere se
aseamănă cu intenția indirectă, însă spre deosebire de cea din urmă, în cazul culpei cu prevedere urmarea nu este acceptată, făptuitorul mergând pe ideea că aceasta nu se va produce.
• Fără prevedere, simplă sau neglijența este o formă a vinovăției în care făptuitorul nu
prevede rezultatul acțiunii sale. În vederea stabilirii vinovăției în forma culpei fără prevedere stau la bază două criterii și anume: unul obiectiv care urmărește să stabilească dacă infractorul trebuia să prevadă rezultatul acțiunii sale și unul subiectiv, care are drept scop se verifice dacă făptuitorul a avut posibilitatea să prevadă rezultatul acțiunii sale și dacă putea să-l prevadă în momentul săvârșirii acesteia.
Dacă în raport de împrejurările concrete, se constată că infractorul nu a avut posibilitatea
de a prevedea rezultatul faptei sale, acesta nu va putea fi tras la răspundere penală, nefiind dată vinovăția sa, ci se va reține cazul fortuit. (de exemplu: situația în care o persoană a circulat cu mașina fără să i se fi efectuat inspecția tehnică, având defecțiuni la sistemul de frânare).
Alte denumiri ale culpei întâlnite în doctrină: nesocotința, nebăgarea de seamă,
nepricepere, nedibăcie.
În doctrină se face distincție între următoarele grade ale culpei:
– Culpa lata sau gravă există atunci când un om poate prevedea urmarea dăunătoare, întrucât producerea sa apare ca sigură sau aproape sigură.
– Culpa levis sau ușoară există dacă, în urma unui efort mintal, urmarea faptei poate fi prevăzută.
– Culpa levissima sau foarte ușoară există atunci când rezultatul dăunător nu poate fi conceput fără un mare efort mintal. Este nevoie ca persoană să aibă un grad de inteligență ridicat întrucât producerea acelui rezultat apare ca fiind aproape imposibilă.
Aceste grade ale culpei pot avea efecte la individualizarea pedepsei.
Uneori, în practica judiciară, se poate întâlni un concurs de culpe, atunci când la producerea rezultatului periculos contribuie activitatea mai multor persoane, așa cum se întâmplă în cazul unui accident mortal de circulație, produs din vina a doi conducători auto.
În alte cauze, la producerea unui accident poate contribui atât culpa infractorului, cât și cea a victimei.
INTENȚIA DEPĂȘITĂ SAU PRAETERINTENȚIA
Conform art. 16, alin. (5) NCP „există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului”.
Intenția depășită reprezintă o formă a vinovăției care nu se situează între intenție și culpă, ci este o formă de vinovăție independentă.
Cu privire la praeterintenție, există două opinii:
• într-o primă opinie se consideră că doar intenția directă ar putea servi ca fundament pentru construcția unei infracțiuni praeterintenționate;
• într-o altă opinie, se apreciază că la baza intenției se poate afla atât intenția directă, cât și cea indirectă.
Folosirea legiuitorul a unor expresii ca „ dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei”, au drept scop identificarea infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită (art. 195 NCP- lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte). Un exemplu în acest sens ar fi infracțiunea de vătămare corporală care a avut drept urmare moartea victimei.
Pentru a se evita erorile în practica judiciară este necesar ca pentru stabilirea infracțiunii săvârșită cu intenție depășită să se urmărească doi pași: un prim pas ar fi ca organul judiciar să dovedească faptul că făptuitorul a săvârșit cu intenție acțiunea sau inacțiunea , iar cel de-al doilea pas ar fi constatarea că față de rezultatul mai grav, infractorul, a avut o anumită reprezentare, dar nu l-a prevăzut, nici nu l-a acceptat, deși în mod normal ar fi trebuit și ar fi putut să îl prevadă.
Cu alte cuvinte, este foarte important să se stabilească intenția în raport cu fapta inițială și culpa față de rezultatul mai grav.
Într-o cauză soluționată de Instanța Supremă s-a reținut că încadrarea corectă a faptei inculpatului care a pătruns fără drept în locuința victimei, de unde a sustras bunuri și fiind surprins de victimă, i-a aplicat lovituri puternice în urmă cărora aceasta a decedat, este cea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, întrucât acțiunea principală a vizat patrimoniul victimei.
D. Elemente secundare în structura laturii subiective
a) Mobilul infracțiunii este definit în doctrina penală ca fiind motivul, impulsul interior care determină hotărârea infracțională și, deci, implicit comiterea infracțiunii. Mobilul reprezintă acea dorință, acel sentiment de a face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii unei anumite activități conștient orientate într-o anumită direcție, în vederea satsfacerii acestei dorințe. Acest proces pihic care îl impulsioneaza pe subiect să se hotărască să comită o anumită infracțiune, se manifestă sub forma unor sentimente ca: ură, invidie, egoism, milă, furie, gelozie, teamă. Acest element secundar al laturii subiective nu lipsește de la nici o infracțiune intenționată, deoarece nu poate exista acțiune conștientă a persoanei fizice la baza căreia să nu stea un anumit mobil.
Mobilul poate însă să lipsescă, întrucât nu constituie un element necesar pentru existența infracțiunii, prezența vinovăției fiind suficientă pentru a atribui faptei calitatea de infracțiune.
Uneori mobilul este inclus ca circumstanță agravantă, așa cum este prevăzut în art. 77, lit. h) NCP care are în vedere săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dezabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte.
b) Scopul infracțiunii reprezintă finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei. Poate fi mai îndepărtat sau final și mai apropiat sau nemijlocit.
Scopul se deosebește de mobil, deși se află într-o strânsă legătură cu acesta și nu se confundă cu rezultatul faptei comise, care este calea de realizat a scopului.
Într-un caz de omor, scopul apropiat este luarea dreptului la viață al victimei, iar cel îndepărtat poate fi moștenirea unei averi lăsate de cel ucis. Scopul infracțiunii de înșelăcine prevăzută în art. 244, alin. (1) NCP este de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust; în cazul infracțiunii de furt prevazută la art. 228, alin. (2) NCP, scopul este de a însuși pe nedrept bunul. De asemenea se precizează scopul și în cazul infracțiunii de trafic cu minori, art. 211, alin. (1), care are drept scop exploatarea acestuia.
La unele infracțiuni, scopul constituie numai un element circumstanțial propriu unei variante agravante a infracțiunii. De exemplu infracțiunea de vătămare corporală este mai gravă dacă fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea stării de sănătate a unei persoane, avortul, un prejudiciu grav și permanent, punerea în primejdie a vieții persoanei.
În legea penală sunt și incriminări în care scopul devine un element constitutiv al acestora, cu mai multe semnificații: într-o primă semnificație, scopul desemnează o finalitate ce se situează în afara infracțiunii, un obiectiv spre care tinde făptuitorul. În acest sens, scopul ca element al infracțiunii se consideră realizat indiferent dacă a fost atins sau nu prin săvârșirea infracțiunii. alteori scopul este folosit în norma de incriminare în înțelesul de arăta destinația acțiunii (de ex. deținerea de sectrete în scopul transmiterii acestora unei puteri, organizații străine sau agenților acestora).
I.2.3 Forme. Sancțiune
Prin formele infracțiunii se înțeleg acele feluri sau variante ale aceleiași infracțiuni care se
deosebesc între ele după stadiul în care se află sau la care să aoprit activitatea infracțională.
Actele de pregătire sunt acele manifestări care constau în acte intelectuale sau materiale,
licite sau ilicite, care pregătesc desfășurarea și realizarea unei activități contrare legii. Actele de pregătire nu trebuie confundate cu actele premergătoare, care constituie o instituție procedurală ce se referă la investigațiile preliminare efectuate de organele de urmărire penală pentru a obține date în vederea stabilirii dacă este cazul să se dispună începerea urmăririi penale.
Actele de pregătire se clasifică după natura și conținutul lor în:
• acte de pregătire materiale, care constau în procurarea mijloacelor sau instrumenteleor pentru săvârșirea acțiunii contrare legii, asigurarea scăpării făptuitorului după comiterea infracțiunii prin pregătirea unui mijloc de transport sau a unui loc de refugiu;
• acte de pregătire morale, constau în procurarea de date și informații despre locul unde urmează să se comită fapta.
Trebuie precizat că pentru ca anumite acte să fie considerate acte de pregătire a infracțiunii, este absolut necesar ca acestea să îndeplinească anumite condiții: să aibă o existență obiectivă, să se efectueze cu intenție directă, activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracțiunii proiectate sau să nu constituie un început d eexecutarea a acesteia.
S-a pus problema daca actele de pregătire sunt sancționate sau nu. Astfel s-au conturat două opinii, una care incriminează actele, iar alta contrară celei enunțate anterior. Majoritatea autorilor s-au pronunțat în sensul că actele de pregătire a unei infracțiuni nu trebuie să fie incriminate și sancționate, întrucât nu prezintă o periculozitate socială deosebită.
În legislația din România actele de pregătire nu sunt sancționate din mai multe considerente.
Spre exemplu simpla cumpărare a unui foarfec sau a unui cuțit nu înseamnă că persoana în cauză dorește să comită o infracțiune, fiind un act izolat. De asemenea actul preparator lasă loc pentru incertitudine pentru că nu pune în evidență intenția infracționată.
În ipoteza în care actele de pregătire nu sunt efectuate de infractor, ci de o altă persoană, acestea pot avea natura unor acte acte de complicitate anterioară în măsura în care au fost folositoare infractorului la comiterea faptei; când actele de pregătire sunt comise chiar de autorul infracțiunii, acestea vor fi absorbite în conținutul infracțiunii.
b) Tentativa, potrivit dispozițiilor art. 20 VCP transpus în art. 32, alin (1) NCP, reprezintă
punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.
Pentru ca tentativa să existe trebuie îndeplinite o serie de condiții:
• Existența intenției de a săvârși o infracțiune, ceea ce înseamnă că infractorul, determinat de anumite dorințe ca ura sau razbunare, de exemplu, își pune în minte să comită activitatea infracțională. În practica judiciară s-a decis, în mod constant, că tentativa poate fi reținută și în cazul infracțiunilor comise cu intenție indirectă (de ex. Instanța supremă a reținut o tentativă la infracțiunea de omor comisă cu intenție indirectă într-o cauză în care inculpatul și-a conectat gardul metatlic la o rețea electrică, iar o persoană care a atins gardul a fost rănită);
• Punerea în executare a hotărârii de a comite infracțiunea, constă în începerea executării acțiunii, realizându-se trecerea de la actele de pregătire la actele de executare. De precizat este faptul că ce a de- a doua condiție este una obiectivă.
• Actul de executare a fost întrerupt sau deși a fost dus până la capăt să nu fi produs rezultatul socialmente periculos. Prin această condiție se determină limita superioară a tentativei și o delimitează de infracțiunea consumată.
NCP nu a preluat dispozițiile CP din anul 1969, art. 20, alin (2): „există tentativă și în cazul
în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul în care s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află”. S-a considerat că aceste prevederi nu își au nici o justificare din moment ce nu au nici o relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei. Se păstrează însă alin. (3) al aceluiași articol, transpus în alin. (2) al art. 32 NCP, care subliniază că: „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului în care a fost concepută executarea”.
Tentativa are aceleași trăsături ca și infracțiunea. Astfel tentativa are același obiect juridic ca
și infracțiunea consumată, dar uneori aceasta poate avea și un obiect material asupră căruia se îndreaptă activitatea făptuitorului. Spre exemplu, la infracțiunea de omor, obiectul juridic al faptei consumate și al tentativei îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al unei persoane, ocrotite de legea penală.
Subiectul tentativei este reprezentat de peroana care a început punerea în executarea a
infracțiunii. Aceasta trebuie să fie responsabilă, să îndeplinescă limita de vârstă care stă la baza răspunderii penale și libertatea de hotărâre de acțiune.
Latura obiectivă este formată din elementul material al tentativei, adică acțiunea care constă
în multitudinea de acte de executare întreprinse de către făptuitor în vederea realizării faptei ilicite. În cazul infracțiunii complexe de tâlhărie, una dintre acțiuni se realizează doar într-o anumită măsură, în timp ce cealaltă se realizează în totalitate. În practica judiciară s-a decis căîn cazul în care acțiunea de luare a bunului din posesia altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa adiacentă, întrebuințarea de violențe sau amenințări, s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie. Urmarea imediată este diferită în raport cu infracțiunea consumată, în cazul tentativei. Spre exemplu, o tentativă la infracțiunea de tâlhărie poate avea ca rezultat, în urma loviturilor atribuite de făptuitor, moartea victimei, deși rezultatul specific infracțiunii de tâlhărie îl reprezintă deposedarea victimei, pricinuindu-i o pagubă și încălcarea drepturilor sale fundamentale. În ceea ce privește legătura de cauzalitate, aceasta nu ridică probleme în practică întrucât urmarea tentativei constă într-o stare de pericol. Cu privire la latura subiectivă, tentativa se săvârșește numai cu intenție, fie directă, fie indirectă.
Infracțiuni la care nu este posibilă tentativa:
– la infracțiunile din culpă;
– la infracțiunile cu intenție depășită;
– la infracțiunile omisive proprii, tentativa nu este posibilă deoarece aceasta se consumă în
momentul în care nu sunt îndeplinite imediat obligațiile impuse (in cazul infracțiunilor de nedenunțare sau omisiunea sesizării) sau termenele stabilite de lege (in cazul însușirii bunului găsit);
– la infracțiunile de executare promptă săvârșite prin viu grai (de ex. : insulta, calomnia);
– la infracțiunile continue și continuate tentativa nu este posibilă deoarece activitatea
infracțională se realizează în momentul când acțiunea a început sau primul act a avut loc.
Trebuie menționat că infracțiunea capătă un caracter continuu atunci când se prelungește în
timp(lipsirea de libertate în mod ilegal), iar prin repetarea acțiunii sau inacțiunii se atribuie caracterul continuat al infracțiunii;
– la infracțiunile de consumare anticipată. Spre exemplu în cazul infracțiunilor de dare și
luare de mită , prev. de art. 289 și 290 NCP, care se consumă nu doar prin dare și primire, ci și prin simpla promisiune sau oferire, respectiv prin pretindere ori acceptare a promisiunii de bani sau alte foloase.
Formele tentativei:
a) În funcție de gradul de realizare a laturii obiective:
▪ Tentativa imperfectă (întreruptă, neterminată) este reglementată în NCP prin art. 32, alin. (1), care precizează că tenativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare, care a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul. Așadar actul de executare nu este dus la bun sfârșit, fie din voința autorului, fie din cauze exterioare, cum ar fi situația în care activitatea infracțională este întreruptă de intervenția unui animal, de către proprietarul unui bun care se dorește a fi sustras, de către un fulger sau alte cauze care țin de forța naturii și chiar cauze care țin de sănătatea infractorului;
▪ Tentativa perfectă (terminată sau fără efect) există atunci când actul de executare a fost finalizat, dar rezultatul prevăzut de norma de incriminare nu s-a produs. În practica judiciară
s-a reținut o tentativă la infracțiunea de omor: într-o cauză în care inculpatul a aruncat victima de pe podul de peste râul Mureș, de la o înălțime de 5 metri și a suferit leziuni vindecabile în 70-80 de zile de îngrijiri medicale, iar viața i-a fost pusă în primejdie.
b) În raport de cauzele care determină întreruperea sau neproducerea rezultatului:
▪ Tentativa proprie există atunci când mijloacele folosite de infractor, deși erau suficiente pentru ca rezultatul să se producă, au fost folosite de către acesta în mod eronat, iar acesta nu s-a mai produs.
▪ Tentativa improprie
→ relativ improprie- fapta nu s-a consumat ca urmare a lipsei sau defectuozității mijloacelor folosite sau din cauză că obiectul infracțiunii nu se afla unde infractorul credea că se află în momentul săvârșirii activității infracționale.
→ absolut improprie- deoarece fapta respectivă nu are capacitatea de produce un rezultat periculos, cauzele fiind următoarele: mijloacele folosite de făptuitor sunt inapte, improprii; obiectul material este inexistent, modul absurd cum a fost concepută executarea faptei.
Incriminarea și sancționarea tentativei
Potrivit art. 33, alin (1) NCP, respectiv art. 21. VCP, tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta, aplicându-se astfel sistemul incriminării limitate. Pedepsele sunt diversificate, astfel, conform aceluiași art., alin(2) tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. În continuare, în cadrul aceluiași alin. Se subliniază ideea conform căreia legea prevede pentru infracțiunea consumată detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa privativă de libertatea, adică închisoarea de la 10 la 20 de ani, reducându-se cu 5 ani, spre deosebire de CP din 1969.
În cazul persoanei juridice, tentativa se sancționează cu amendă cuprinsă între minimul special și maximul specialal amenzii, prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, reduse la jumătate.
Cauzele de nepedepsire a tentativei
Cauzele de nepedepsire a tentativei nu înseamnă că tentativa nu este incriminată, ci se referă la cazurile în care autorul infracțiunii a comis o tentativă pedepsibilă, dar care nu va fi pedepsită datorită apariției desistarii sau împiedicarii producerii rezultatului.
Desistarea reprezintă renunțarea de bună voie la consumarea intenției infracționate, nu în mod constrâns (moral sau fizic). În cazul tentativei relativ improprii este necesar ca desistarea să intervină înainte ca făptuitorul să constate caracterul defectuos sau insuficiența mijloacelor folosite ori lipsa obiectului material din locul unde făptuitorul credea că se află.
Condițiile desistării sunt:
– să existe un început de punere în executare de către autor a intenției de a săvârși infracțiunea; executarea să fie întreruptă; desistarea trebuie să fie voluntară; desistarea trebuie să fie definitivă; desistarea trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei.
Împiedicarea producerii rezultatului presupune că autorul faptei infracționale sau altă
persoană, împiedică rezultatul , printr-o acțiune licită sau ilicită, înainte de descoperirea faptei.
Condițiile împiedicării producerii rezultatului:
– să intervină după executarea în întregime a activității infracționale, dar înainte de producerea rezultatului; autorul să intervină activ pentru împiedicarea producerii rezultatului
– împiedicarea producerii rezultatului să fie voluntară, iar nu impusă d o cauză externă;
– împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei;
– împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie efectivă (să fie reușită).
Cele două cauze de nepedepsire a tentativei nu înlătură caracterul penal al faptei, ci doar
răspunderea penală.
Infracțiunea consumată este acea formă a infracțiunii, în care intenția autorului
activității infracționale se materializează printr-o acțiune care realizează întregul conținut al infracțiunii.
Infracțiunea fapt consumat, în funcție de momentul consumării infracțiunii poate fi:
• de rezultat- în momentul producerii rezultatului prevăzut de norma de incriminare;
• de pericol abstract- în momentul realizării acțiunii sau inacțiunii descrise de norma penală, din acel moment producându-se și starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită;
• de pericol concret- în momentul în care starea de pericol s-a produs efectiv.
Din moment ce infracțiunea a fost consumată , aceasta nu mai poate reveni la nici una din
formele anterioare, indiferent daca făptuitorul și-ar dori asta. Momentul final al consumării infracțiunii este reprezentat de epuizarea infracțiunii, când datorită faptului că fapta prevăzută de norma de incriminare a fost consumată, se produc ultimele urmări ale activității infracționale.
Capitolul II. Tâlhăria
II.1 Condițiile prealabile
II.1.1 Obiectul infracțiunii
Tâlhăria este un furt comis prin acte de violență. Conform NCP, art. 233, tâlhăria reprezintă furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și în furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Infracțiunea de tâlhărie a fost reglementată în Codul Penal din anul 1864, prin art. 317, din anul 1936 prin art. 529 și din anul 1968 prin art. 211, alin. (1). De reținut este faptul că această infracțiune contra patrimoniului este reglementată și în alte coduri penale, cum ar fi CP francez (furtul cu violență), italian, german, spaniol, precum și CP al Republicii Moldova.
A. Obiectul juridic
Tâlhăria are două obiecte juridice având în vedere că este o infracțiune complexă: un obiect juridic principal și un obiect juridic secundar.
Obiectul juridic principal este identic cu cel al furtului și constă în relațiile sociale cu caracter patrimonial, referitoare la posesia și detenția bunurilor mobile aflate în patrimoniul persoanei vătămate. În ceea ce privește raportul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt pe care o au bunurile ce aparțin persoanei fizice sau juridice private ori publice, pe care le au in posesie și sunt îndreptățite să utilizeze acele bunuri.
Obiectul juridic secundar, numit și adiacent face referire la relațiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, dreptul la viață, libertatea fizică sau psihică a individului, integritatea corporală, sănătatea. Acesta este determinat de felul acțiunii adiacente: violențe, amenințări aduse valorilor sociale ocrotite și lezate prin aceste acțiuni. Aceste relații sociale constituie obiectul juridic secundar al tâlhăriei, deoarece furtul bunurilor care aparțin victimei, constituie obiectul juridic principal.
B. Obiectul material
Obiectul material, ca și în cazul furtului, constă într-un bun mobil, neavând relevanță valoarea bunului sau natura acestuia, care este pasibil de sustragere. Pe lângă bunul mobil, poate fi obiect material și corpul persoanei atunci când activitatea secundară se realizează printr-o violență fizică. În concluzie infracțiunea de tâlhărie poate avea ca obiect material fie un bun mobil, fie corpul victimei. Este posibil ca infractorul, pentru a realiza deposedarea victimei și a-i lua bunul din detenția sa, să recurgă la acte de amanințare cu violența. (de exemplu, infractorul distruge hainele victimei, o lovește).
II.1.2 Subiecții infracțiunii
Nici subiectul activ, nici subiectul pasiv nu sunt circumstanțiați de text, așadar orice persoană poate avea calitatea de subiect al infracțiunii.
A. Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoana având în vedere că legea nu prevede nici o calitate specială în acest sens. Este reprezentat de toate persoanele care au participat la comiterea faptei, indiferent dacă unul sintre aceștia a agresat victima, iar celălalt (ceilalți) i-au sustras bunul. Poate fi subiect activ și o persoană care are anumite drepturi asupra bunului sustras prin tâlhărie. Este posibilă participația penală sub toate formele sale, atât sub forma coautoratului, cât și sub forma instigării sau complicității.
În cazul coautoratului, acțiunea penală este săvârșită de una sau mai multe persoane împreună, deoarece NCP nu a prevăzut forma calificată a tâlhăriei comisă în aceste condiții.
Autorul este persoana care săvârșește o fapta prevazută de legea penală, iar coautorii sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală, conform art. 46, alin. (1) și (2) NCP. În cazul tâlhăriei, coautoratul există atât în cazul în care participanții au contribuit în mod direct la deposedarea bunului, cât și în cazul în care au contribuit numai la realizarea actelor de a amenințare sau violență. Așadar, indiferent dacă participanții la acțiunea incriminată de norma penală, i-au aplicat loviri victimei (ceilalți inculpați fiind conșienți că fără agresarea victimei de către unul dintre ei, nu este posibilă deposedarea victimei de bunuri) sau i-au sustras bunul, încadrarea juridică a fapte se face pentru toți participanții, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, în coautorat.
În practica judiciară s-a reținut complicitatea morală sfătuirea unuia dintre participanți în legătură cu atragerea părții vătămate, la locul unde a fost agresată și participarea la folosul realizat prin săvârșirea tâlhăriei, sau fapta aceluia care, după o înțelegere prealabilă cu alții, atrage persoana ce o însoțea pe victimă, în scopul de a o lăsa pe aceasta singură pentru a putea fi atacată și deposedată de bani.
Se poate discuta despre infracțiunea de tâlhărie și în cazul în care o persoană îndeamnă o altă persoană să atace victima și să îi sustragă bunurile, în acest sens dându-i și o substanță care să îi faciliteze întreaga acțiune, cum ar fi un spray lacrimogen.
B. Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică, chiar și statul, care a fost prejudiciată, fizic, psihic sau material, în urma infracțiunii, prin sustragerea bunurilor și administrarea de loviri sau alte violențe în legătură cu infracțiunea de furt. În general, infracțiunea de tâlhărie are un singur subiect pasiv, reprezentat de persoana fizică a cărei deposedare s-a realizat și asupra căreia s-au exercitat diferite mijloace de constrângere.
În cazul în care acțiunile de violență sau amenințare sunt aplicate mai multor persoane având drept scop păstrarea bunului furat, se săvârșește o pluralitate de tâlhării. Fapta inculpatului de a fi constrâns concomitent 2 sau 3 persoane, printr-o acțiune unică de amenințare cu bătaia, să-i dea banii și alte bunuri pe care le aveau asupra lor constituie, datorită pluralității subiecților pasivi și a rezultatelor produse, tot atâtea infracțiuni d etâlhărie, în concurs ideal, nu una singură, cum greșit a apreciat instanța de fond, chiar dacă victimele au remis sumele de bani sau bunurile în același timp.
Spre deosebire de situațiile prezentate anterior, dacă sustragerea este săvârșită într-un singur patrimoniu, există o singură infracțiune de tâlhărie, indiferent de numărul persoanelor agresate de infractor pentru însușirea lucrului sau pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru a-și asigura scăparea.
În opinia altor autori în ceea ce privește pluralitatea de subiecți pasivi ai infracțiunii de tâlhărie se pot distinge câteva ipoteze:
▪ Prima ipoteză constă în existența unui subiect pasiv al acțiunii principale, și anume acțiunea de furt. Acesta poate fi o persoană fizică sau juridică ce are în detenția sa un bun mobil, și un singur subiect pasiv reprezentat de persoana căreia îi aparține bunul sustras sau altă persoană care intervine pentru imobilizarea infractorului. Acțiunea principală și cea secundară sunt unice, ceea ce determină realizarea conținutului unei singure infracțiuni de tîlhărie, ținându-se cont de consecințele acțiunii principale (furtul) și acțiunii adiacente (formele de constrângere, manifestate prin violență și amenințări).
▪ O altă ipoteză conturează ideea conform căreia există mai mulți subiecți pasivi ai acțiunii principale și un singur subiect pasiv al acțiunii secundare. În acest caz, furtul se comite în dauna mai unor deținători diferiți ai lucrurilor, în mod neîntrerupt și cu aceeași ocazie.
▪ Într-o ultimă ipoteză, poate exista un singur subiect pasiv al acțiunii principale și mai mulți subiecți activi ai violențelor exercitate ca mijloc de constrângere, în vederea săvârșirii furtului.
II.2 Conținutul constitutiv
II.2.1. Latura obiectivă
A. Elementul material
Având in vedere că infracțiunea de tâlhărie este complexă, elementul material se realizeză prin intermediul a două acțiuni, dintre care una este principală, iar cealaltă este secundară.
Activitatea principală constă în săvârșirea furtului, realizat printr-un act de deposedare și un act de imposedare. Deseori se întâmplă ca, prin mijloace specifice tâlhăriei, luarea bunului să se prezinte sub forma unei renunțări silite a dreptului asupra respectivului bun, efectuată de însăși persoana care deține acel bun. Ca și în cazul infracțiunii de furt, la tâlhărie, bunul mobil este luat din posesia proprietarului de drept, cu alte cuvinte este scos din patrimoniul victimei, fără consimțământul acesteia. Spre exemplu, inculpatul amenință victima că îi va lua viața prin aplicarea unei lovituri de cuțit dacă nu îi va da poșeta, bun pe care și l-a însușit. De precizat este faptul că tâlhăria se deosebește de șantaj deoarece la această infracțiune contra libertății persoanei, prevăzută în art. 207 NCP, există întotdeauna un interval de timp între momentul constrângerii și momentul renunțării la un anumit bun.
Acțiunea principală se poată înfăptui prin intermediul infracțiunii de furt, fie în formă simplă, fie în formă calificată, având drept scop însușirea bunului sau folosirea lui pe nedrept. În momentul în care furtul s-a săvârșit, acțiunea principală este realizată, situație în care tâlhăria ar fi consumată. Chiar și în cazul în care furtul a rămas în forma tentativei, tâlhăria va fi consumată, existând o tentativă la tâlhărie, care va fi pedepsită conform art. 237 NCP (se pedepsește infracțiunea de tâlhărie, tâlhărie calificată și pirateria). În VCP nu este specificată pedepsirea tenativei la infracțiunea de tâlhărie.
Prin intermediul acțiunii principale infractorul îsi îndeplinește scopul propus, și anume însușirea unui bun mobil pe nedrept.
Activitatea secundară se poate realiza prin întrebuințarea unuia dintre mijloacele enumerate de lege:
– punerea victimei în neputință de a se apăra;
– întrebuințarea de violențe;
– punerea victimei în stare de inconștiență;
– întrebuințarea de amenințări.
Folosirea în mod cumulativ a acestor mijloace nu modifică unitatea infracțiunii, însă are relevanță în evaluarea pericolului social al faptei.
Pentru a se realiza activitatea secundară a infracțiunii de tâlhărie este necesar ca persoana să fie prezentă la locul săvârșirii furtului. Daca victima nu se află în acel loc, violența sau amenințarea constituie infracțiunea de amenințare, lovire sau alte violențe.
Violența constă într-o constrângere fizică exercitată asupra victimei infracțiunii. Aceata este de natură să îi provoace persoanei vătămate suferințe fizice sau leziuni traumatice care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, conform art. 193, alin. (2) NCP, caz în care infracțiune de lovire sau alte violențe se absoarbe în infracțiunea de tâlhărie. În VCP se face specificarea conform căreia pentru vindecare sunt necesare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile.
În cazul în care violențele exercitate asupra victime au drep consecință o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, tâlhăria are forma calificată prev. de art. 234.
Trebuie făcută distincția între violența exercitată împotriva unui bun și cea exercitată împotriva unei persoane. Atunci când violența este îndreptată împotriva persoanei fapta constituie tâlhărie, în caz contrar fapta constituie furt. Violența trebuie să fie de așa natură încât să înfrângă rezistența victimei, fără a fi necesar ca ea să aiba caracterul unei forțe irezistibile.
Aceasta poate fi îndreptată atât asupra posesorului bunului, cât și asupra unei persoane care ar putea interveni pentru a împiedica săvârșireaa faptei de furt sau pentru a prinde infractorul și a-l deposeda de bunul mobil furat.
Distrugerea realizată prin întrebuințarea actelor de violență este absorbită în forma complexă a tâlhăriei. De exemplu, în practica judiciară s- considerat că degradarea îmbrăcăminții părții vătămate, ca urmare a violențelor exercitate contra ei de către inculpat, în încercarea de a-și asigura scăparea, constituie infracțiunea complexă unică de tâlhărie.
De asemenea practica judiciară și-a exprimat opinia că vor fi aplicate regulile concursului de infracțiuni între tâlhăria simplă și vătămarea corporală, dacă se constată că forma de vinovăție este intenția, atât în ceea ce privește acțiunea principală, cât și în ceea ce privește acțiunea secundară.
Există violență în situația în care bunul este smuls din mana victimei, violența asupra bunului transmițăndu-se asupra corpului victimei: smulgerea unui lanț de la gâtul persoanei vătămate; smulgerea poșetei din mana victimei, care opunându-se rămane cu o bucată din geantă în mână.
Amenințarea este actul prin care făptuitorul realizează constrângerea morală a victimei și o pune în situația de a nu mai putea hotărî în mod liber asupra utilizării bunului sau de a-și apăra bunul prin săvârșirea anumitor acțiuni. Prin acest act se urmărește inducerea unei stări de teamă victimei, stare care poate fi provocată și de aparteneța inculpatului la o anumită etnie, de exemplu. Acesta act este prevăzut în art. 206 NCP.
Violența unui bun poate constitui uneori o amenințare, cum ar fi smulgerea unui cablu la telefon pentru ca victima să nu poată lua legătura cu nimeni.
Punerea victimei în stare de inconștiență presupune aducerea victimei într-o stare în care nu își dă seama de ceea ce se întâmplă, nu mai percepe realitatea. Aceasta stare poate fi indusă prin folosirea de substanțe interzise, droguri sau alte narcotice. Se exemplu, inculpatul a servit victima cu o sticlă de suc, în care a introdus un sedativ, după care victima a intrat într-un somn profund. Profitând de această împrejurare pe care însuși inculpatul a creat-o, sustrage din posesia victimei portofelul și un ceas de valoare.
Punerea victimei în neputința de a se apăra reprezintă aducerea acestuia în situația în care nu poate folosi posibilitățile de apărare din cauza acțiunii de imobilizare, dezarmarea, punerea unui căluș în gură, legarea mâinilor, picioarelor.
Pentru a putea vorbi despre infracțiunea de tâlhărie este necesar ca violența exercitată asupra victimei să se facă în scopul deposedării unui bun mobil. În cazul în care agresiunea este săvârșită ca urmare a unor neînțelegeri mai vechi, nu este vorba despre tâlhărie.
Delimitarea infracțiunii de tâlhărie de cea de șantaj o face factorul timp, deoarece tâlhăria se caracterizează prin exercitarea acțiunii de furt și violență în mod simultan pentru o deposeda victima, în timp ce la șantaj infractorul întrebuințează violența pentru a obține ulterior un bun.
Între momentul aplicării agresiunii și momentul remiterii bunului există întotdeauna un interval de timp.
Între acțiunea principală și cea secundară trebuie să existe o legătură de la mijloc la scop, dar numai dacă prima activitate a fost realizată de făptuitor cu puțin timp înainte sau după săvârșirea furtului (în jurisprudență s-a constatat că este infracțiune de tâlhărie chiar dacă între fapta de sustragere și violențele exercitate pentru păstrarea bunului sutras ori pentru ca făptuitorul săți asigure scăparea a trecut un interval de timp).
B. Urmarea imediată
Urmarea imediată constă ca și la infracțiunea de furt, pe de o parte, în pricinuirea unei pagube, prin scoaterea bunului din patrimoniul posesorului său și lipsirea acestuia de a-l mai folosi după bunul său plac, iar pe de altă parte, în încălcarea unor atribute fundamentale ale persoanei, prin aplicarea de violențe, amenințări și alte mijloace de constrângere.
C. Legătura de cauzalitate
Între elementul material și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, atât în ceea ce privește acțiunea principală, cât și în ceea ce privește acțiunea adiacentă.
Aceasta presupune ca actele de violență și constrângere morală să fi fost efectuate având drept scop săvârșirea furtului, păstrarea bunului sustras sau înlăturarea urmelor faptei, indiferent dacă s-a realizat acest scop, dacă bunul a rămas la făptuitor sau dacă acesta a reușit să scape.
Cu alte cuvinte, între faptă și urmările socialmente periculoase rezultate în urma săvârșirii acesteia, trebuie să existe un raport de cauzalitate.
II.2.2 Latura subiectivă
Elementul subiectiv al infracțiunii de tâlhărie este complex și presupune intenția directă, deoarece există un dublu scop, unul privește acțiunea principală, adică furtul, iar celălalt privește acțiunea secundară, adică, aplicarea mijloacele de constrângere exprimate sub forma violenței sau amenințării. Pe scurt, elementul subiectiv constă în intenția de a efectua acțiunea principală, cât și acțiunea secundară.
Pentru a se putea discuta despre înfracțiunea de tâlhărie este necesar ca intenția directă să existe atât în acțiunea principală, cât și în cea adiacentă. Această infracțiune are un scop specific furtului, și anume însușirea pe nedrept a bunului, iar activitatea secundară are drept scop săvârșirea furtului, păstrarea respectivului bun, ștergerea urmelor infracțiunii sau de a facilita făptuitorului exonerarea de răspundere. Intenția cu care se comite furtul și actele de violență pot fi simultane, dar pot fi și succesive, deci una precede celeilalte.
Este posibil ca infractorul să se decidă asupra folosirii violenței după comiterea furtului, numai în măsura în care victima opune rezistență sau intervine o terță persoană pentru a-l imobiliza ori pentru a-i acorda ajutor victimei. De asemenea este posibil ca autorul să ia hotărârea de a lovi persoana vătămată, însă pe timpul săvârșirii acestei acțiuni decide să o deposedeze de bunul pe care aceasta îl are în detenție.
În literatura juridică s-a exprimat și opinia că latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie constă în intenție directă sau indirectă, adică tâlhăria există indiferent dacă scopul însușirii pe nedrept a fost urmărit înaintea exercitării violențelor sau a amenințărilor ori dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalități.
În situația în care prin exercitarea activității secundare, respectiv aplicarea de violențe și amenințări victimei, nu se urmărește un scop anume, dar după agresare autorul sustrage bunuri care apațin persoanei vătămate, în baza unei rezoluții distincte, intervenite după comiterea agresiunii, fapta sa este încadrată ca fiind infracțiune de furt aflată în concurs real cu una dintre infracțiunile contra persoanei prevăzute de NCP în art. 188- 227 (omorul, vătămarea corporală, amenințarea, șantajul, violul).
Dacă între autor și victimă există o înțelegere, totul fiind o înscenare având ca și scop însușirea banilor sau a bunurilor, fapta va fi încadrată în în categoria infracțiunilor contra patrimoniului, însă nu ca tâlhărie, ci ca infracțiune de furt calificat, comisă în calitate de autor, respectiv complice.
Prezența infracțiunii de tâlhărie presupune ca mereu să existe, pe lângă reprezentarea „rezultatului final” ce rezultă din îmbinarea tuturor elementelor subiective, și reprezentarea „fiecărui element în parte” al voinței infracționale, respectiv furtul și violența. În măsura în care intenția este comună va exista infracțiunea complexă de tâlhărie.
Un alt aspect care trebuie menționat este acela că scopul infracțiunii de tâlhărie (însușirea pe nedrept a bunului) trebuie sa fie clar și să existe, ca și în cazul furtului, în momentul săvârșirii faptei. Nu este neapărat nevoie ca acest scop să se realizeze în mod efectiv, este suficient ca el să fie urmărit de făptuitor. Dacă lipsește, atunci nu se mai realizează acțiunea de furt, aceasta fiind activitatea principală, fapta nu mai constituie infracțiune de tâlhărie, ci de lovire sau alte violențe, amenințare (art. 206 NCP). În cazul în care între persoana care săvârșește infracțiunea și persoana vătămată există diferite litigii de natură patrimonială, fapta autorului nu constituie tâlhărie, în ciuda faptului că s-au folosit violențe, deoarece lipsește scopul însușirii bunului specific furtului (spre exemplu s-a recurs la agresarea victimei deoarece aceasta avea o creanță la autor). Drept urmare, fapta va primi altă calificare penală.
Practica judiciară ne oferă un exemplu din care deducem că infracțiunea de tâlhărie este consumată când exercitarea acțiunii principale de furt a fost consumată. Astfel s-a decis că infracțiunea de tâlhărie a fost consumată dacă inculpatul a pătruns în holul locuinței părții vătămate și ița sustras geca în care se afla suma de 150.000 lei, iar când a fost urmărit de aceasta a aruncat cu pietre în curte pentru a-și asigura scăparea.
II.2.3 Forme. Sancțiune
Actele premergătoare, deși posibile la ambele acțiuni ala tâlhăriei, nu sunt incriminate. Dacă
acestea sunt realizate de un terț, iar făptuitorul s-a folosit de ele la comiterea tâlhăriei, constituie acte de complicitate anterioară.
Tentativa la infracțiunea de tâlhărie este identică cu tentativa infracțiunii de furt și există atunci când acțiunea principală este întreruptă din diferite cauze care nu țin de voința autorului, înainte ca persoanei vătămate să îi fie sustras bunul, condiția obligatorie fiind ca acțiunea de furt să fie însoțită de violențe sau amenințări. Atunci când activitatea adiacentă lipsește, există tentativă la infracțiunea de furt, nu la cea de tâlhărie.
Pentru ca infracțiunea complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să fie epuizat prin însușirea bunului; dacă acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia a fost întreruptă, rămânând în fază de tentativă, iar componenta sa adiacentă, întrebunțarea de violențe sau amenințări, s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie
tentativă la infracțiunea de tâlhărie. Există tentativă atunci când, după întreruperea acțiunii principale de furt, făptuitorul întrebuințează violența sau amenințarea pentru asigurarea scăpării.
De exemplu, fapta inculpatului care, fiind prieten cu persoana vătămată, a pătruns în apartamentul acesteia cu acordul său, recurge la amenințări pentru a determina victima să îi predea un bun în mod forțat. Autorul reușește să sustragă bunul, însă este nevoit să fugă deoarece victima a intervenit și o opus rezistență, reușind în final evite deposedarea. Deoarece bunul nu a ieșit din posesia părții vătămate, fapta a rămas la faza de tentativă. Aceasta se pedepsește potrivit art. 237 NCP.
Consumarea faptei are loc în momentul în care activitatea principală a fost terminată. Într-o altă cauză s-a decis că infracțiunea de tâlhărie s-a consumat dacă inculpatul a pătruns în holul locuinței persoanei vătămate, de unde a luat haina în care se afla suma de 800.000 lei, iar când a fost urmărit de aceasta și fiul ei a aruncat cu pietre în curte, apoi a fugit. Infracțiunea este consumată, dacă acțiunea principală a fost exercitată, deși infractorul nu a reușit să păstreze bunul sustras ori nu a reușit să-și asigure scăparea. Este suficient ca autorul să fi avut un asemenea scop. Tâlhăria este îndreptată, în principal împotriva patrimoniului, după cum indică și categoria de infracțiuni în care este încadrată, iar în secundar împotriva persoanei. Astfel, furtul săvârșit prin aplicarea de violențe asupra mai multor persoane, dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie infracțiune unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate de acțiuni în concurs, în raport cu numărul persoanelor agresate.
Modalitățile de exercitarea a acțiunii principale sunt:
a) Furt prin violențe fizice sau psihice săvârșite asupra persoanei vătămate , în scopul comiterii faptei, fie pentru a păstra bunul sustras, fie pentru a șterge urmele infracțiunii, fie pentru a scăpa de responsabilitate, asigurându-și scăparea. Acțiunile de lovire nu constau numai în loviri cu pumnul, cuțitul sau alte obiecte, ci și în smulgerea unui bun din mana victimei, , îmbrâncire, dezechilibrare, cu scopul de a o deposeda de bunul respectiv. Instanța supremă a decis că smulgerea căciulii de pe capul victimei, fără să i se provoace vreo suferință, constituie infracțiune de furt, nu de tâlhărie. Violențele fizice sau psihice au ca urmare provocarea unor vătămări ale integrității corporale sau sănătății , prevăzute în art. 194, alin. (1), lit. a)- e) care cauzează diferite consecințe: infirmitate, avort, leziuni care necesită spitalizare, punerea vieții în primejdie a vieții victimei, un prejudiciu estetic. Violențele se pot exercita și asupra persoanelor care au datoria de a păzi bunul, care îl împiedică pe autor să comită furtul, să-și asigure păstrarea bunulu, scăparea sau ștergerea urmelor infracțiunii.
b) Furt prin amenințare. Noțiunea de amenințare este menționată în art. 206. NCP. Prin amenințare făptuitorul îi induce victimei o stare de teamă, constrângerea psihică determinând remitea bunului în mod forțat de către aceasta.
c) Furt prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra. Această stare este analizată în cazul infracțiunii de viol prevăzută în NCP art. 218. Dacă victima se află într-o stare de inconștiență datorată propriei voințe (datorită consumului de băuturi alcoolice, droguri sau alte substanțe) sau din cauza altor persoane, autorul doar profitând de situație, fapta nu constituie infracțiune de tâlhărie, ci de furt. Sancțiunea pentru infracțiunea de tâlhărie este prevăzută în art. 233 NCP și constă într-o pedeapsă privativă de libertate, adică inchisoarea de la 2 la 7 ani plus interzicerea exercitării unor drepturi. În acest sens există diferențe între pedeapsa prevăzută de vechiul C. pen., unde se menționeaza o pedeapsă cu închisoarea de la 3 la 18 ani, excluzând interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă infracțiunea de tâlhărie are ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 ani la 18 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi, spre deosebire de vechiul C. pen. unde era prevăzută pedeapsa cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Capitolul III. Tâlhăria calificată
NCP reglementează prin art. 234, alături de infracțiunea de tâlhărie în formă simplă și tâlhăria calificată. spre deosebire de C. pen. din 1969, care a ieșit din vigoare la data de 1 februarie 2013, a mai fost redus numărul agravantelor. Tâlhăria calificată este reglementată și de legea penală germană. Astfel, conform art. 234 NCP este tâlhărie calificată, tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) Tâlhăria săvârșită prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante[alin. (1), lit. a)]
Această agravantă a fost reformulată față de cea din art. 211 alin. (21) CP 1968, în sensul că se prevede folosirea unei arme, așa cum s-a precizat în lit. juridică. Spre deosebire de legea penală română, legea penală germană prev. două forme de tâlhărie calificată, una atunci când infractorul are asupra sa o armă și alta când acesta utilizează pentru săvârșirea infracțiunii o armă. Noțiunea de „armă” este explicată în art. 179 NCP ca fiind instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziții legale. Este precizat în alin. (2) că sunt considerate arme și alte obiecte de natură să fie folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.
Substanțele narcotice sau paralizante sunt cele care pot induce victima intr-o stare de inconștiență astfel încât aceasta nu mai poate acționa. În ceea ce privește agravanta referitoare la o substanță paralizantă, în practica judiciară s-a reținut că există infracțiunea de tâlhărie calificată în care făptuitorul după ce a sustras bunul dintr-o locuință, fiind surprins în momentul în care părăsea locul faptei, a folosit un spray paralizant pentru a-și asigura scăparea. Persoana care, în vederea săvârșirii faptei, are asupra sa arme, substante explozive, narcotice sau paralizante, acționează cu mai mult curaj, știind că are o putere mai mare asupra victimei, o poate imobiliza mult mai ușor, reprezentând un pericol social mult mai mare. Un exemplu în acest sens ar fi fapta infractorului, care, pentru a scoate bunul din detenția persoanei vătămate, amenință victima cu o armă sau cu diferite substanțe explozive.
Se face precizarea că amenințarea, lovirea sau alte violențe îndreptate împotriva unui funcționar public care exercită o funcție ce implică exercițiul autorității de stat (de ex: polițistul, jandarmul), constituie un concurs de infracțiuni, între tâlhărie și ultraj prevăzut în art. 257 NCP.
b) Tâlhăria săvârșită prin simularea de calități oficiale [alin. (1), lit. b)]
Această îmrejurare este nouă și desemnează utilizarea de către infractor a unei calități
oficiale pe care nu o are sau pe are nu o mai deține în momentul în care săvârșește fapta, pretinzând în mod mincinos că are o asemenea calitate sau menținând victima în eroare. Acest procedeu de săvârșire are un efect intimidant asupra victimei, având drept scop ca aceasta să nu opună rezistență. Calitatea oficială are înțelesul de funcție îndeplinită în cadrul unei autorități publice. Simularea calității oficiale se poate realiza sub diverse forme, printre care: afirmații verbale mincinoase, prezentarea unei legitimații false, purtarea fără drept a unei uniforme.
c) Tâlhăria săvârșită de o persoană mascată, deghizată sau travestită [alin. (1), lit. c)]
Agravanta este prevăzută în art. 211, alin. (2), lit. a) vechiul C. pen. . Această împrejurare face ca infracțiunea de tâlhărie să dobândească un caracter grav, fiind o infracțiune de tâlhărie calificată. Persoana care acționează intr-un asemenea mod, face mai dificilă descoperirea ei. De asemenea prin folosirea de astfel de mijloace se subliniază mentalitatea făptuitorului și premeditarea faptelor sale. În acest mod victima este intimidată, se sperie și nu mai este capabilă să opună rezistență așa cum ar fi făcut-o dacă ar fi cunoscut adevăratul chip al infractorului, consecințe sociale fiind mult mai ample.
În practica judiciară s-a reținut agravanta față de toți inculpații care au participat la sustragerea unor găini din gospodăria persoanei vătămate, deși numai doi și-au acoperit fețele pentru a nu fi recunoscuți de persoana vătămată care a ieșit în curte.
d) Tâlhăria săvârșită în timpul nopții [alin. (1), lit. d)]
Agravanta este prev. în art. 211, alin. (2), lit. b) vechiul C. pen. area aceeași rațiune ca și în cazul furtului calificat, reglem. de art. 229, alin. (1), lit. b) NCP.
Prin „timpul nopții”se înțelege timpul când întunericul este efectiv instalat. Tâlhăria săvârșită în timpul nopții este calificată, întrucât pe întuneric făptuitorul poate fi recunoscut mult mai greu, victima poate fi deposedată mai ușor, crescând astfel șansele autorului infracțiunii de reușită. Făptuitorul are avantajul că se poate apropia mai ușor de victimă fără să fie văzut, se poate ascunde astfel încât să nu fie decoperit. Datorită faptului că, în timpul nopții există mai puține persoane la locul faptei, acțiunea sa nu poate fi întreruptă, rămânând astfel la faza de tentativă, ci este dusă la bun sfârșit, bunul fiind scos din patrimoniul posesorului său de drept și însușit pe nedrept de către făptuitor.
e) Tâlhăria săvârșită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport [alin. (1), lit. e)]
În vechiul C. pen. era inclusă și tâlhăria săvârșită în locurile publice, însă în NCP acest aspect este exclus. Nu se precizează că mijlocul de transport trebuie să fie în comun, așadar și tâlhăria săvârșită într-un taxi manifestată prin acțiunea de luare a unui bun șoferului prin exercitarea unei violențe asupra sa, de exemplu, are un caracter calificat.
Prin „mijloc de transport” se înțelege orice vehicul destinat transportului de persoane.
Condiția esențială este ca acesta să aibă în momentul comiterii infracțiunii destinația de transport. Există infracțiune de tâlhărie calificată chiar dacă în vehicul se află doar victima și făptuitorul.
f) Tâlhăria săvârșită prin violare de domiciliu sau sediu profesional [alin. (1), lit. f)]
În această situație se ia în considerare locul săvârșirii faptei. În vechiul C. pen. agravanta se regăsea sub o altă denumire și anume „Tâlhăria săvârșită într-o locuință sau în dependențe ale acesteia”. Agravanta se regăsește și la infracțiunea de furt calificat, prev. în art. 229, alin. (2), lit . b) NCP. Agravarea se justifică deoarece aduce o gravă atingere vieții intime, domestice a victimei și este de natură să creeze o stare de temere și nesiguranță când infractorul pătrunde în locuință cu intenția de a fura cu orice preț, chiar prin folosirea de violență.
Spre deosebire de locuință, care se rezumă doar la casa, apartamentul sau camera în care locuiește o persoană, domiciliul cuprinde locuința și dependențele acesteia, cât și locul împrejmuit ce ține de locuințe și dependințe. Tâlhăria astfel săvârșită prezintă un pericol social mai mare deoarece infractorul are posibilitatea de a culege informații cu privire la săvârșirea infracțiunii, pregătind astfel comiterea acțiunii. Astfel, persoana vătămată este lipsită de ajutorul altor persoane, iar acesta poate să se retragă de la locul faptei făra a interveni vreo terță persoană care să îl împiedice. În practica judiciară s-au pronunțat soluții, în sensul reținerii numai a infracțiunii de tâlhărie, dar și în sensul unui concurs de infracțiuni. Astfel, s-a acceptat un recurs în interesul legii, admis de Instanța Supremă, care a stabilit ca acțiunea de pătrundere, în orice mod, într-o locuință sau dependență a acesteia, fără consimțământul persoanei care le folosește, ori refuzul de a le părăsi la cererea acsteia, urmată de săvârșirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 224 NCP și infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 233 NCP.
Sediul profesional constă în oricare dintre sediile în care o persoană juridică sau fizică își desfășoară activitatea profesională.. Violarea sediului profesional reprezintă, conform art. 225 NCP, pătrunderea fără drept, în orice mod, în sediul în care o persoană fizică sau juridică își desfășoară activitatea profesională ori refuzul de a-l părăsi la cererea persoanei îndreptățite.
Astfel, infracțiunea de tâlhărie săvârșită prin violarea sediului profesional, constituie infracțiune de tâlhărie calificată. S-a reținut că există agravanta pe care o exeminăm, dacă tâlhăria a fost comisă într-un vagon sau într-o cameră de cămin studențesc, dar nu și într-o cameră de hotel. Coautoratul există chiar dacă unul dintre infractori a săvârșit acțiunea principală, de furt, , iar celălalt realizează acțiunea secundară, adică atribuirea de violențe, atât timp cât acțiunile lor au fost concomitente și cooperante în vederea realizării aceluiași scop.
Sancțiunea constă în închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Împrejurări prevăzute de art. 234 alin. (2) NCP, modificat prin art. 245 pct. 24 din Lg. Nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a NCP
Se are în vedere infracțiunea de tâlhărie săvârșită în condițiile art. 229 alin (3) NCP care prev. furtul unor categorii de bunuri, printre care: benzină, motorină, produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, componente ale rețelelor electrice, cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații.
Sancțiunea constă în închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 234 alin. (3) NCP]
Agravanta este prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. e) C. pen. 1968, care are în vedere urmările arătate în art. 182: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdii a vieții persoanei.
Acestea se regăsesc în mare parte în art. 194 NCP privind vătămarea corporală. Spre deosebire de C. pen. din 1968, unde vătămarea corporală este fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, în NCP leziunile traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, necesită pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.
Vătămarea corporală îi este imputabilă inculpatului pe baza intenției depășite. Între infracțiunea de tâlhărie și urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
În practica judiciară s-a stabilit că în cazul în care vătămarea corporală este rezultatul unei tentative, trebuie aplicată pedeapsa prevăzută de lege pentru înfracțiunea în formă consumată, deoarece rezultatul mai grav produs, care caracterizează întreaga activitate infracțională ca fiind mai periculoasă, face să dispară interesul de a ști dacă acest rezultat decurge dintr-o tentativă sau dintr-o faptă consumată. De asemenea, în acest sens s-a conturat opinia potrivit căreia infracțiunea s-a consumat, chiar dacă nu s-a ajuns la lezarea obiectului juridic principal. De reținut faptul că aceste soluții propuse nu au un suport legal și prin urmare nu pot fi acceptate.
În lit. juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia, în cazul în care vătămarea corporală s-a produs ca urmare a unei tentative de tâlhărie, va exista tentativă la forma agravantă a infracțiunii. Controversa cu privire la ceea ce s-a exprimat în jurisprudență a fost înlăturată pri adoptarea art. 36 alin. (3) NCP, care prevede că infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată. Sancțiunea constă în închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Capitolul IV. Studiu de caz
Prezentul studiu de caz are în vedere comunicarea unei spețe sub aspectul situației de fapt a infracțiunii de tâlhărie și a soluției adoptată de instanță.
Va fi prezentată o cauză penală în care se va da o decizie cu privire la infracțiunea de tâlhărie. Cauza va fi prezentată conform CP din 1968, urmând a fi analizată conform prevederilor NCP. Astfel vor fi identificate modificările survenite în legislația penală ca urmare a intrării în vigoare a NCP la data de 1 februarie 2014. De asemenea vor fi comentate deciziile instanței, prezentându-se argumente pro sau contra acestora.
1. Prezentarea cauzei
În data de 10.07.2012, s-a reținut la Judecătoria Onești, jud. Bacău, secția penală, infracțiunea de tâlhărie constând în fapta inculpaților de pătrundere în domiciliul victimei prin distrugerea lacătului de la ușă cu scopul de a sustrage din locuința acestuia bunuri sau bani.
Ulterior victima s-a întors acasă, iar prin aplicarea de acte de violență, i-au fost sustrasă suma de 2600 lei, cauzându-i leziuni corporale vindecabile în 40-45 zile de îngrijiri medicale.
Examinând ansamblul materialului probator administrat în cauza în ambele faze ale procesului penal, instanta retine urmatoarea situatie de fapt:
Inculpatul A.L și inculpatul G.C împreună cu inculpatul B.A, după o înțelegere prealabilă,
s-au hotărât în seara zilei de 2.12.2011, să se deplaseze cu autoturismul propriul al inculpatului G.C în localitatea Onești, la domiciliul părții vătămate. Cei trei au pătruns în locuință în mod forțat prin distrugerea lacătului de la ușă, cu ajutorul unui obiect metalic. Întrați în incintă, au creat o dezordine foarte mare în încercarea de sustrage bunuri sau bani, însă nu au găsit nimic, ceea ce i-a determinat pe cei trei să se ascundă.
După miezul nopții victima I.M s-a întors acasă sub influența băuturilor alcoolice. Inculpații au intrat din nou în locuință după victimă, aceasta i-a văzut, iar inculpatul A.L i-a aplicat o lovitutră cu pumnul în zona feței, iar victima a căzut la pământ. Profitând de neputința accestuia de a se apăra i-au sustras suma de 1700 lei pe care au împărțit-o în mod egal ulterior. La jumatate de oră de la plecarea inculpaților, victima a reușit să se dezlege, iar la câteva ore a fost găsit de către un nepot al său C.V. acesta din urmă, văzând starea în care se află I.M, l-a transportat de urgență la spitalul din Onești, unde a fost internat trei zile la Secția de Oftalmologie, apoi la Secția Chirurgie. La plecare i s-a eliberat și un certificat medico-legal de unde rezulta ca a prezentat leziuni pentru a caror vindecare i-au fost necesare 45-50 zile îngrijiri medicale.
La aproximativ 3 luni de la săvârșirea infracțiunilor, adică la data de 02.03.2012, inculpații au fost reținuți și apoi arestați preventiv. Pe tot parcursul procesului penal celor trei li s-a menținut arestarea preventivă.
Aceștia s-au prezentat în fața instanței, fiind asistați de avocați aleși, respectându-se unul din drepturile părții inculpate. La întrebarea judecătorului despre modul cum pledează, inculpații au pledat vinovați, ba mai mult, au fost cooperanți și au descris amanunțit tot ceea ce s-a întâmplat în respectiva noapte.
2. Cauza civilă a faptei
Procesul penal se desfășoară în trei faze:
a) urmărirea/cercetarea penală, care se desfășoară cu privire la faptă imediat după sesizare, și apoi cu privire la persoană;
b) Judecata, în primă instanță, iar dacă este cazul, în calea de atac a apelului;
c) Executarea hotărârii judecătorești definitive.
Pe lângă cele tre faze, NCP introduce o nouă fază care se situează înaintea începerii judecății.
Astfel, legalitatea probelor administrate și a trimiterii în judecată sunt verificate într-o perioadă de maxim 60 de zile de la sesizarea instanței de un judecător în cadrul activității de cameră preliminară. Această fază a fost introdusă cu scopul de a se elimina posibilitatea ca dosarul să fie returnat mai târziu de instanța de judecată procurorului.
Victima infracțiunii I.M este introdusă în proces ca persoană vătămată. În cazul în care nu vrea să participe, trebuie să declare expres acest lucru, situație în care va putea fi audiată ca martor.
Potrivit art. 20 NCPP, constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept. În CPP 1968, constituirea ca parte civilă este prevăzută de art. 15.
În speță, în primă fază, I.M pretinde repararea prejudiciului, caz în care are calitatea în proces de parte civilă. Partea civilă este asistată de către un avocat ales numit M.C, respectându-se prevederile art. 6 CPP din 1968, care se regăsește în art. 10 NCPP potrivit căruia “părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat”.
În continuarea procesului s-a realizat referatul oral al cauzei, de către grefierul de ședință, după care partea civilă își menține în continuare pretențiile civile.
Conform CPP 1968 art. 323 privind ascultarea inculpatului, acesta este lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați, precum și de avocații acestora și de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. În NCPP toate aceste dispoziții se regăsesc în art. 378 NCPP sub o altă denumire și anume “audierea inculpatului”.
În cazul prezentat, inculpatul B.A declară că recunoaște în totalitate fapta reținută în actul de sesizare și solicită ca judecata cauzei să aibă loc în baza probatoriului administrat la urmărirea penală, probe pe care le cunoaște și le însușește.
Respectându-se art. 322 privind începerea cercetării judecătorești CPP 1968, s-a dat citire actului de sesizare al instanței și s-a adus la cunoștința inculpatului, fapta pentru care a fost trimis în judecată și încadrarea juridică a acesteia. Odată cu intrarea în vigoare la 1 februarie a NCP, a intrat în vigoare și NCPP conform căruia aducerea la cunoștință a învinuirii inculpatului se realizează prin art. 374 cu unele completări față de CPP din 1968, respectiv îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Această ultimă precizare se regăsește în art. 70 vechiul CPP.
Așadar s-a realizat în NCPP o uniune a acestui aspect cu aspectele care privesc fapta sa, precum și încadrarea juridică a acesteia.
În continuarea procesului este audiat atât inculpatul B.A, care și-a exprimat această dorință, cât și partea civilă, declarațiile celor două părți fiind consemnate la dosar.
Avocatul M.C, în circumstanțiere, depune un set de acte . Nefiind cereri de formulat instanța declară terminată cercetarea judecatorească și acorda cuvântul pe fond.
Procurorul, preia cuvântul, iar pe baza situației de fapt expuse, solicită condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. 1968:
– dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice și în funcții elective publice;
– dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;
– dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;
– drepturile părintești;
– dreptul de a fi tutore sau curator, în condițiile prev. de art. 71 C. pen. 1968, devenit art. 65 în NCPP, care subliniază în alin. (1) că pedeapsa provizorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prev. la art. 64. În continuare se accentuează ideea conform căreia “condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei”.
Pedepsele provizorii din vechiul CPP devin pedepse accesorii în NCPP.
De asemenea procurorul obligă inculpatul despăgubirilor civile și la cheltuielile de judecată.
Spre deosebire de vechiul C. pen., NCP adaugă prin art. 66 privind pedepsele complementare, câteva drepturi a căror exercitare este interzisă, printe care se regăsește și:
– dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
– dreptul de a alege;
– dreptul de a deține, purta sau folosi orice categorie de arme;
– dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;
– dreptul de a părăsi teritoriul României;
– dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
– dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;
– dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
– dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte personae, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea;
– dreptul de ase apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.
Avocatul inculpatului B.A, în apărarea acestuia, arată că acesta nu are antecedente penale,
a fost sincer în fața instanței și și-a recunoscut fapta, a participat doar la căutarea banilor și a asigurat paza, dar nu a agresat victima în nici într-un fel. Pe baza acestor aspecte enumerate anterior, avocatul solicită aplicarea pedepsei cu închisoarea cu suspendare sub supraveghere și obligarea inculpatului despăgubirilor civile.
Având ultimul cuvânt, inculpatul B.A suține că regretă fapta pe care a săvârșit-o.
Dezbaterile în cauza de față s-au desfasurat în conformitate cu dispozitiile art. 304 vechiul CPP, în sensul că În cursul ședinței de judecată grefierul a luat note cu privire la desfășurarea procesului, cauza a ramas în pronuntare.
NCPP adaugă prin art. 369 numit “Notele privind desfășurarea ședinței de judecată” și alte aspecte cu referitoare la desfășurarea ședinței de judecată, în sensul că aceasta se înregistrează cu mijloace tehnice audio, iar după terminarea ședinței de judecată, participanții la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului.
În cazul în care aceștia doresc să conteste notele grefierului, o pot face cel mai târziu la termenul următor. Potrivit alin. (5), art. 369, în caz de contestare de către participanții la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate și, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din ședința de judecată.
3. Cauza penală a faptei – deliberarea Instanței
Judecătoria Onești a dispus punerea în mișcare acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului B.A pentru comiterea infracțiunilor de tâlhărie prev. și pedepsită de art. 211, alin. (1) și (2) lit. a), d) și f) C. pen., violare de domiciliu prev. și pedepsită în art. 192, alin. (1) și (2) CP cu aplicarea art. 33, lit. a) C. pen.
Consider că punerea în mișcarea a acțiunii penale este justă întrucât art. 211 C. pen. devenit art. 234 în NCP încriminează infracțiunea de tâlhărie care constă în “furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea”.
În prezenta speță inculpatul B.A a îndeplinit întocmai acele condiții care conduc la incadrarea faptei ca și tâlhărie. Acesta a furat împreună cu ceilalți inculpați, de la partea vătămată suma de 1700 de lei prin aplicarea de violenței astfel încât aceasta din urmă să se afle în neputință de a se apăra. De asemenea pentru a-și asigura scăparea cei trei inculpați au legat victima de mâini și de picioare, ba mai mult i-au pus și o plapumă în cap înainte de a pleca.
Conform vechiului C. pen. sunt întrunite trei condiții care îi atribuie faptei un cararcter agravat și anume: tâlhăria a fost săvârșită de două sau mai multe personae împreună (alin. 2, lit. a)); a fost săvârșită în timpul nopții (alin. 2, lit. d)); a fost săvârșită într-o locuință sau dependență a acestuia.
În cauza prezentată infracțiunea este comisă după miezul nopții, de către trei inculpați, A.L, G.C, respective B.A, la locuința părții vătămate I.M. Așadar cele trei condiții enumerate anterior au fost îndeplinite în mod clar, ceea ce face ca infracțiunea să nu fie în formă simplă, ci agravată..
Cele trei împrejurări care care se regăsesc in CP 1968 nu sunt de actualitate în totalitate. Asta deoarece odată cu introducerea la 1 februarie 2014 a NCP au fost aduse căteva modificări referitoare la infracțiunea de tâlhărie. Potrivit noii legi penale tâlhăria apare sub două forme: tâlhăria simplă și tâlhăria calificată. Împrejurările care fac posibilă încadrarea faptei ca și tâlhărie calificată, sunt preluate marea majoritate din vechea reglementare.
Mă voi opri doar asupra acelora care se regăsesc în studiul de caz enunțat. Astfel se constată că forma agravantă din vechiul C. pen. conform căreia tâlhăria este săvârșită de una sau mai multe persoane, este abrogată în noua reglementare. Așadar conform NCP aceasta nu mai intră în categoria condițiilor care accentuează caracterul calificat al infracțiunii. Împrejurarea conform căreia inculpațul săvârșesc infracțiunea în timpul nopții a rămas valabilă și în C. pen. care a intrat în vigoare în 2014. În ceea ce privește cea dea treia împrejurarea care se regăsește în speță, se poate constata că a rămas în vigoare doar că se regăsește sub o altă enunțare în NCP: tâlhărie săvărșită prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
În ceea ce privește trimiterea în judecată a inculpatului pentru infracțiunea de violare de domiciliu, consider de asemenea că este o decizie corectă, deoarece au fost îndeplinite condițiile prev. în art. 192 C. pen. 1968, transpus în art. 224 NCP, care precizează că pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependență sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără consimțământul persoanei care le folosește, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepsește. În actuala situație, instanța decide că au fost întrunite și condițiile prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol. Însă și aici au survenit modificări odată cu intrarea în vigoare a noii legislații penale. Ca și în cazul infracțiunii de tâlhărie, unde a fost abrogată împrejurarea conform căreia infracțiunea, pentru a fi calificată, trebuia șă fie comisă de două sau mai multe persoane, a fost a eliminată din fraza “în cazul în care fapta se săvârșește de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, în timpul nopții sau prin folosire de calități mincinoase…”, “două sau mai multe persoane împreună”.
Cele două infracțiuni pentru care instanța a decis punerea în mișcarea a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului B.A se realizează prin aplicarea art. 33 C. pen., respective art. 38 NCP, lit. a) care precizează că există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitive pentru vreuna dintre ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
Raportat la speță inculpatul B.A comite atât infracțiunea de tâlhărie, cât și infracțiunea de violare de domiciliu potrivit reglementărilor C. pen. din 1968.
Prin actul de sesizare al instanței s-a reținut că în noaptea de 2 spre 3 decembrie 2011 inculpatul B.A a pătruns fără a avea vreun drept în locuința părții vătămate împreuna cu A.L și G.C, iar prin aplicarea de violențe i-au sustras suma de 2600 lei, cauzându-i leziuni corporale vindecabile în 40-45 zile de îngrijiri medicale.
În primele două faze ale procesului penal, cea de urmărire penală și în faza de judecată, a fost administrat următorul probatoriu:
– procese- verbale de consemnare a plângerii și a declarațiile părții vătămate;
– process- verbal de cercetare la fața locului și planșe foto;
– dovezi de predare primire;
– certificate medico- legal și documente medicale;
– declarații martori;
– declarații inculpați;
– declarații învinuit.
Înainte de începerea cercetării judecătorești, la termenul de judecată din data de 8 octombrie 2012, inculpatul B.A a declarat personal, fiind asistat de un avocat ales, că recunoaște în totalitate săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței. De asemenea a solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care nu le contestă. În cursul cercetării judecătorești au fost audiat inculpatul și partea vatămătă.
Instanța , pe baza examinării materialului probator administrat în cauză în ambele faze ale procesului penal, reține următoarea situație de fapt:
În seara zilei de 2 decembrie 2011, după ora 22:00, după ce s-au înțeles în prealabil, inculpații A.L, G.C și B.A, s-au deplasat cu autoturismul celui din urmă la imobilul părții vătămate. În mod forțat, aceștia au distrus lacătul ușii de la intrare cu ajutorul unui obiect metalic, au intrat în casă, au răvășit locuința, în speranța de a găsi bunuri de valoare. Nu au găsit nimic așa că s-au ascuns în lateralul casei. Pe la ora s-a întors la domiciliu partea vătămată aflată sub influența băuturilor alcoolice. A intrat în locuință, inculpații au intrat și ei, moment în care partea vătămată i-a văzut, iar inculpatul A.L i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona feței.
În urma loviturii victima s-a dezechilibrat și s-a prăbușit la pământ. Profitând de neputința acestuia de a se apăra, inculpatul G.C și B.A l-au legat întâi la mâini cu o curea aflată în cameră, iar mai apoi, alăturându-se și inculpatul A.L, l-au legat și de picioare. Partea vătămată a început să strige după ajutor, inculpatul A.L i-a acoperit gura cu mâna, iar toți inculpații i-au cerut să spună unde ține banii. I.M a refuzat, iar înculpații au început să caute în buzunarele hainelor, unde au găsit suma de 1700 lei, pe care au împărțit-o ulterior între ei. Cei trei infractori, au plecat lăsând victima legată, ba mai mult i-au acoperit și fața cu o plapumă.
La jumatate de oră de la plecarea inculpaților, victima a reușit să se dezlege, iar la câteva ore a fost găsit de către un nepot al său C.V. acesta din urmă, văzând starea în care se află I.M, l-a transportat de urgență la spitalul din Onești. Aici a fost internat pentru o perioadă de trei zile la Secția de Oftalmologie, apoi la Secția Chirurgie, unde i s-a stabilit diagnosticul de “ plaga sclerala perforanta cu hernie de membrana la ochiul stâng, traumatism cranio-cerebral acut închis si traumatism toracic”. La plecare i s-a eliberat și un certificat medico-legal de unde rezulta ca a prezentat leziuni pentru a caror vindecare i-au fost necesare 45-50 zile îngrijiri medicale.
La aproximativ 3 luni de la săvârșirea infracțiunilor, adică la data de 02.03.2012, inculpații au fost reținuți și apoi arestați preventiv. Pe tot parcursul procesului penal celor trei li s-a menținut arestarea preventivă.
3.1 Judecarea inculpaților A.L și G.C
Inculpații A.L și G.C au fost legitimați și interogați în fața instanței, fiind asistați de către avocați aleși. Cei doi au fost sinceri și au pledat vinovați descriind în amănunt activitatea infracțională.
Judecătoria Onești a condamnat inculpații A.L și G.C, prin sentință penală, la o pedeapsă rezultantă de cîte 3 ani de închisoare în comiterea infracțiunilor de tâlhărie și violare de domiciliu prevăzută de art. 211 C. pen. 1968 alin. (1) și (2) lit. a), lit. d) lit. și f) raportat la art. 74 C. pen., alin (1) , lit. a) care prevede conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii, cu aplicarea art. 76, alin (1), lit c) unde se precizează că în cazul în care există circumstanțe atenuante, pedeapsa principală se reduce sau se schimbă când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni; art. 208 alin. 1 C. pen. 1968 privind infracțiunea de furt, adică luarea unui bun din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept; art. 209, lit. a) furtul săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, lit. e) furtul săvârșit într-un loc public, lit. g) furtul săvârșit în timpul nopții, lit. i) furtul săvârșit prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, cu aplicarea art. 41, alin. (2) C. pen. 1968, care subliniază că infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleeași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, raportat la art. 74, alin. (1), lit. a) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 76, alin. (1), lit. d) care precizează că în cazul în care există circumstanțe atenuante, pedeapsa principală se reduce sau se schimbă când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general și cu referire la art. 320 privind lămuririle, excepțiile și cererile, toate cu aplicarea art. 33, lit a) C. pen. 1968 privind concursul de infracțiuni.
De asemnea au fost obligați la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de daune materiale și 10.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă I.M.
Această sentință a fost dată de către Judecătoria Onești respectând prevederile C. pen. din 1968, astfel este una justă.
În continuare se va analiza daca sentința dată conform vechii reglementări este corectă din punct de vedere al C. pen. care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
După cum am precizat și anterior, tâlhăria săvârșită de două sau mai multe persoane, împrejurare care îi conferă un caracter calificat infracțiunii, a fost abogată în NCP, iar comiterea infracțiunii într-o locuință sau dependență a acestuia se regăsește sub o altă formă care absoarbe infracțiunea de violare de domiciliu în cea de tâlhărie calificată.
O altă modificare întâlnită este cea privitoare la art. 74, alin. (1) C. pen. 1978, care nu mai apare sub nici o formă în categoria circumstanțelor atenuante judiciare ale art. 76 NCP. Așadar, faptul că inculpații au avut o conduită bună anterior săvârșirii faptei incriminate de norma penală, nu va fi apreciată sub aspectul unei circumstanțe atenuante întrucât nu mai este în vigoare.
În decizia dată instanța face referire și la art. 76, lit. c) și d) care, de asemenea nu mai are valabilitate în noua legislație penală, NCP având o singură precizare potrivit căreia în situația în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc la o treime. În această speță art. 76 nu are aplicabilitate deoarece nu există nici o circumstanță atenuantă.
Sentința penală face referire și la art. 208, alin. (1) vechiul C. pen. cu privire furt, conținut care se regăsește în art. 228, alin (1) NCP, singura modificare fiind cea a pedepsei, care în vechiul cod era de la 1 la 12 ani, iar in noul cod este mai indulgentă, de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Inculpații sustrag din patrimonial părții vătămate suma de 1700 de lei, fără acordul acestuia, cu scopul de a folosi în interes propriu.
Unele litere de lege, care se regăsesc în C. pen. din anul 1968, nu mai sunt de actualitate în prezent, ca urmare a adoptării unu nou C. pen. . Un exemplu în acest sens sunt și literele a) și e) ale art. 209, alin. (1). Celelalte două își găsesc aplicabilitate în continuare, numai că, spre deosebire de vechiul cod în care ambele împrejurări erau sancționate cu închisoare de la 3 la 15 ani, în actuală lege penală, pedeapsa este cu închisoarea de la 1 la 5 ani, iarăși dovedindu-se a fi mult mai ușoară. Întradevăr inculpatul A.L și G.C săvârșesc infracțiunea în timpul nopții, după ora , iar intrarea în camera în care locuia I.M a fost făcută prin efracție, folosindu-se un obiect de metal.
Art. 41, alin se regăsește în C. pen. din 2014 în art. 35 cu o mică modificare, în sensul că se contureaza idea conform căreia infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. În cazul prezentat inculpații inițial au intrat în casa victimei cu speranța că aici vor găsi bunuri de valoare pe care să și le însușească pe nedrept. Dar cum nu au găsit ceea ce sperau, deși au răscolit întreaga locuință, un interval de timp au stat ascunși în lateralul casei. Imediat ce victima a sosit s-a realizat și deposedarea acesteia prin acte de violențe. Așadar infracțiunea este continuată pentru că, pentru realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, s-au derulat o serie de acțiuni: intrarea prin efracție, căutarea de bunuri , precum și inacțiuni: ascunderea inculpaților și așteptatea sosirii părții vătămate, în vederea săvârșirii aceleiași infracțiuni și anume cea de tâlhărie calificată.
Tribunalul de la Onești, subliniază că sentința penală pentru cei doi inculpați raportate la articolele enunțate anterior, s-au aplicat împreună cu art. 33, lit. a) transpus în NCP în art. 38, alin. (1) privind concursul de infracțiuni.
În opinia mea nu există concurs de infracțiuni, adică între tâlhărie și violare de domiciliu, datorită faptului că violarea de domiciliu sau sediu profesional se absoarbe în infracțiunea de tâlhărie calificată. Potrivit NCP una dintre împrejurările care trebuie să existe pentru a putea vorbi de infracțiunea de tâlhărie calificată este săvârșirea acesteia prin violarea de domiciliu sau sediu profesional. Se subînțelege că nu se mai poate pune problema existenței unui concurs real între cele două tipuri de infracțiuni, reținându-se doar infracțiunea de tâlhărie calificată.
Referitor la infracțiunea de furt, aceasta nu poat fi analizată separate deoarece activitatea principală a infracțiunii de tâlhărie este cea corespunzătoare furtului.
Ținând cont de argumentele prezentate anterior, consider că spedeapsa pentru cei doi inculpați ar fi închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Inculpții sunt obligați să plătească părții civile suma de 4.000 de lei cu titlu de daune materiale și 10.000 de lei cu titlu de daune morale.
Dauna este definită de literature de specialitate ca “paguba sau prejudiciu provocată unei persoane”.
Potrivit art. 1084 NCC prejudicial material este constituit sau paote fi constituit din două elemente: pierderea sugferită și beneficiul nerealizat, care poate fi probat cu documente nejustificative. Deși textul este scris în materie contractuală, având un caracter general, acoperă și răspunderea civilă delictuală.
Pierderea patrimonială suferită constă într-o diminuare a patrimoniului, iar beneficiu nerealizat constă în lipsirea activului patrimonial de o creștere care ar fi intervenit dacă activitatea infracțională nu s-ar fi petrecut.
Daunele morale sunt o consecință a prejudiciului acuzat unei persoane și constau în suferințele de ordin psihic. Acestea se acordă persoanelor care, în urma faptelor ilicite comise de către altă persoană, a căror posibilități de viață au fost alterate. Scopul acestor compensații este de a ameliora și de a alina într-o oarecare măsura suferințelor psihice ale victimei.
Din punct de vedere etic, daunele morale ar fi percepute ca o “jignire” deoarece suferința psihică a părții vătămate este nemăsurabilă, totuși se acordă și aceste despăgubiri pentru a mai ușura oarecum consecințele survenite în urma comiterii faptei incriminată de norma penală.
3.2 Judecarea inculpatului B.A
În continuare se va prezenta fapta inculpatului B.A sub aspectul laturii obiective și sub aspectul laturii subiective.
În prezenta cauză, faptele inculpatului B.A, care în noaptea de 2 spre 3 decembrie 2011, alături de inculpații G.C și A.L, au pătruns fără drept în locuița părții vătămate I.M prin distrugerea lacătului cu care era asigurată ușa de acces și prin violență au sustras suma de 2600 lei, întrunesc în drept, potrivit C. pen. 1968, elementele constitutive ale infracțiunilor de “tâlhărie” prevăzută de art. 211, alin. (1), alin. (2), lit. a), d), f) și “violare de domiciliu” prevăzută de art. 192, alin. (1) și (2).
După opinia mea, raportându-mă la prevederile NCP, inculpatul nu va fi tras la răspundere pentru comiterea a două infracțiuni, ci doar pentru una singură și anume cea de tâlhărie calificată (art. 234). Acest fapt se datorează modificărilor survenite în legislația penală, unde este precizat, în mod clar, că violarea de domiciliu sau sediu profesional se absoarbe în infracțiunea de tâlhărie calificată.
Sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie, instanța a constatat că are o structură complexă, fiind alcătuită din elemental material al infracțiunii de furt, acțiunea inculpatului constând în sustragerea sumei de 2600 lei de la partea vătămată I.M și elemental material al infracțiunii de vătămare corporală, inculpații au lovit partea vătămată, provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 45- 50 de zile de îngrijiri medicale. Deși în vechiul C. pen. se subliniază că pentru a se putea pune problema existenței infracțiunii de vătămare corporală este nevoie de o perioadă de 60 de zile de îngrijiri medicale, jurisprudența a dovedit că acest criteriu este imprecis, renunțându-se la el, în ciuda faptului că autorii de specialitate nu sunt de accord cu această opinie.
Părerea mea este că infracțiunea de tâlhărie este complexă. Aceasta este constituită din două activități, una principală, corespunzătoare furtului, și se realizează printr-un act de deposedare și altul de inposedare. În cazul de față, partea vătămată nu a vrut să coopereze cu inculpații și nu le-a spus unde are banii. Astfel cei trei au început sa îi controleze buzunarele hainei și pantalonilor de unde au susutras suma amintită anterior. Prin acest act inculpații au scos din patrimonial părții vătămate suma de 2600 lei și au trecut-o în patrimonial lor într-un mod ilegal.
Activitatea secundară constă în aplicarea de violențe prin punerea victimei în neputință de a se apăra. Inculpații au recurs la acte de violență și constrângere în vederea însușirii pe nedrept de bunuri sau bani. Aceștia au lovit prima dată partea vătămată care s-a dezechilibrat și a căzut, creând astfel o situație favorabilă lor. Ulterior l-au legat pe I.M de maini și de picioare, iar când acesta a strigat după ajutor i s-a pus mâna la gură. La final, pentru a-și asigura scăparea, au acoperit victima cu o plapuma și au fugit, urmând să împartă banii furați.
Potrivit art. 234, alin. (3) C. pen. 2014, tâlhăria poate să aibă ca urmare vătămarea corporală, ceea ce înseamnă că persoana vătămată ar trebui să îndeplinească una dintre următoarele consecințe, potrivit art. 194, alin. (1):
– o infirmitate;
– leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
– un prejudiciu estetic grav și permanent;
– avortul;
– punerea în primejdie a vieții persoanei.
Analizând situația de fapt a cauzei, se constată că nu este îndeplinită nici una din condițiile enumerate mai sus deoarece acțiunile inculpaților de violență au avut drept consecință spitalizarea părții vătămate datorită producerii unor leziuni ce au necesitat îngrijire pentru o perioadă de apoximativ 50 de zile, adică cu 40 de zile mai puțin față de perioadă normală prevăzută expres de lege.
Urmarea imediată constă în pricinuirea unei pagube, în situația dată diminuarea partimoniulu persoanei vătămate cu suma de 2600 lei dar și încălcarea unor atribute fundamentale ale acesteia, cum ar fi dreptul la libertate, la inviolabilitatea domiciliului.
Legătura de cauzalitate presupune că administrarea de violențe să fie făcută în scopul de a înlesni acțiunea principală, adică aceea de furt sau pentru a păstra suma de bani furată. Inculpații au lovit partea vătămată, au legat-o de mâini și de picioare, iar mai apoi i-au furat banii găsiți în buzunare, pe care i-au și împărțit în mod egal.
Latura subiectivă a infracțiunii de tâlhărie, presupune existența vinovăției sub forma intenției.
Inculpații au săvârșit fapta cu vinovăție sub forma intenției directe, conform dispozițiilor art. 19 alin (1). pct. 1 lit. a) vechiul C. pen. , întrucât aceștia au prevăzut rezultatul faptei lor și au urmărit producerea lui prin săvârșirea faptei. Inculpații au urmărit sustragerea bunurilor, au prevăzut rezultatul faptei lor, respectiv producerea unui prejudiciu în patrimoniul părții vătămate și au folosit violența în acest scop.
Consider că instanța a analizat corect forma de vinovăție a inculpatului, adică intenție directă, deoarece cei trei au prevăzut rezultatul faptei lor, mai ales că acțiunea lor a fost și premedită, cei trei s-au înțeles în prealabil să se deplaseze la domiciliul părții vătămate cu scopul de a săvârși infracțiunea. Practic ei au urmărit producerea rezultatului faptei prin săvârșirea acelei fapte, adică prin acțiunile lor: intrarea în locuință prin efracție, folosindu-se de un obiect metalic și recurgerea la violențe pentru a-și îndeplini scopul.
În continuare instanța, sub aspectul laturii obiective a infracțiunii de violare de domiciliu în forma sa simplă, constată că inculpatul a pătruns fără drept în locuința părții vătămate I.M.
Totodată, activitatea infracțională se defășoară pe timp de noapte, de către mai mulți inculpați, aceștia profitând de condițiile deosebit de favorabile pe care întunericul le oferă comiterii infracțiunilor, ceea ce a detrminat înstanța să constate că în cauză s-a realizat și conținutul legal al infracțiunii de violare de domiciliu în forma calificată, prev. de art. 192, alin. (2) CP 1968.
Aprecierea instanței este corectă privită din punct de vedere al vechiului C. pen., dar și din punct de vedere al NCP, existând doar o singură modificare în textul legii. Astfel conținutul art. 224, alin. (2) privind violarea de domiciliu, este modificat în sensul că nu se mai precizează săvârșirea infracțiuni de două sau mai multe persoane, ci doar de o persoană înarmată, în timpul nopții sau prin folosirea de calități mincinoase.
Sub aspectul laturii subiective a infracțiunii de violare de domiciliu inculpatul a acționat cu vinovăție, sub forma intenției directe deduse din faptul că a avut reprezentarea clară a faptelor săvârșite și a rezultatului încă de când s-au decis să se deplaseze cu automobilul unuia dintre ei la domiciliul lui I.M, urmărind producerea acestuia.
Administrea probelor, care s-au dovedit a fi pertinente și concludente, au condus la deducerea vinovăției inculpatului B.A pentru infracțiunile care au fost supuse judecății. A fost dovedită existența infracțiunilor, astfel instanța va dispune condamnarea acestuia pentru fiecare infracțiune reținută.
La individualizarea judiciară a pedepselor ce urmează a fi aplicate inculpatului instanța va avea în vedere dispozițiile art. 52 vechiul C. pen. care prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeucare a condamnatului, iar scopul urmărit de aceasta este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, precum și criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 72 vechiul C. pen. conform căruia la stabilirea și aplicarea pedepselor să se țină cont de dipozițiile părții generale a C. pen., de limitele de pedepsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului, precum și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
De asemenea, vor fi avute în vedere scopul pedepsei, așa cum este el prev. de art. 52 Cod penal și necesitatea realizării principiului prevenției generale și speciale.
Privită sub aspectul C. pen. din 1968, art. 52 privind pedeapsa și scopul ei de care instanța ține cont este corect, însă acest articol a fost abrogat din NCP, deoarece s-a considerat că nu mai este necesar ca el să fie avut în vedere în aplicarea pedepsei de magistrat. Nu cred, în opinia mea, că această modificare este justificată întrucăt, în momentul în care se dă o sentință inculpatului, trebuie avută în vedere funcția, esența, dar și scopul pedepsei, aspecte care sunt atât de diversificate în practica judiciară. Sunt de acord cu afirmația făcută de autorul de literatură juridică Dumitru Virgil Diaconu care spune: “magistratul sancționează o faptă trecută, dar privește și spre viitor pentru a preveni săvârșirea altor fapte de același infractor sau de alte persoane prin funcțiile de intimidare și de exemplaritate a pedepsei, funcții atât de necesare în vederea ocrotirii valorilor sociale pe care legea penală le protejează. Prin executarea pedepsei ce a fost aplicată se urmărește de către magistrate și educarea infractorului pentru ca acesta să-și formeze o atitudine corectă față de ordinea de drept și regulile de conviețuire socială față de muncă. Ori este extrem de importantă viziunea asupra pedepsei prin raportarea la esența, funcțiile și scopul ei, pentru că numai raportat la o astfel de înțelegere magistratul poate aplica o pedeapsă justă, echilibrată…”
În ceea ce privește art. 72 vechiul C. pen., acesta se regăsește în art. 74 NCP, alin. (1) și privește aceleași criterii de individualizare a pedepsei, doar că sunt prezentate mai detaliat.
În concret, instanța va avea în vedere pericolul social deosebit de ridicat al unor asemenea fapte de tâlharie raportat la modalitatea concretă de comitere a infracțiunii, premeditând comiterea faptei. De asemenea, instanta va ține cont în aplicarea pedepsei că prin comiterea faptelor s-a adus atingere relațiilor sociale patrimoniale, relații sociale a căror desfășurare normală este foarte importantă. Inculpatul, prin acțiunile săvârșite, a adus atingere relațiilor sociale referitoare la sănătatea părții vătămate, care avut nevoie de spitalizare, precum și de un număr de zile de îngrijiri medicale.
Inculpatul B.A a mai suferit condamnări anterior, însă a intervenit reabilitarea de drept, ca urmare a unei conduite anterioară bună, după cum se rezultă din înscrisurile depuse în dosar.
Astfel inst. reține acesta spect în favoarea lui.
Alte aspecte care sunt reținute de instanță sunt: vârsta fragedă la care inculpatul a comis infracțiunea, nerealizând în acel moment consecințele grave pe care le pot avea faptele sale; atitudinea sinceră în fața instanței în cursul procesului penal, recunoscând comiterea faptelor și fiind de accord să achite despăgubirile solicitate de partea vătămată, căreia i-a restituit suma de 3000 lei.
Pe baza acestor aspecte instanța va stabili un echilibru corect între pericolul social abstract și concret deosebit de ridicat al faptelor comise de către inculpat și toate circumstanțele favorabile ce conturează persoana acestuia.
Astfel, instanta va reține circumstanțele atenuante judiciare prev. de art. 74 C. pen. 1968 alin. (1), lit. a) conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea infracțiunii; lit. b) stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită; lit. c) atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii, rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților, urmând ca pedepsele aplicate pentru fiecare infracțiune reținută să fie coborâte sub minimul special prevăzut de lege.
Instanța apreciază că pentru infracțiunile săvărșite de inculpat este necesară aplicarea unei pedepse cu închisoarea pentru fiecare infracțiune reținută în sarcina inculpatului, în vederea atingerii scopului pedepsei precizat în art. 52 C. pen. 1968.
Având în vedere faptul că inculpatul B.A a săvârșit cele două infracțiuni în concurs real, în baza art. 33. lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. care stipulează că în cazul în care există concurs de infracțiuni se va stabili pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar dintre acestea, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea.
Sunt de acord cu toate aspectele reținute de instanță în vederea stabilirii pedepsei inculpatului, mai puțin cu cea prevăzută de art. 74, lit. a) care nu mai este de actualitate, fiind abogată odată cu intrarea în vigoare la data de 1 februarie a noului C. pen.
În ceea ce privește pedeapa accesorie, instanța apreciază că pentru a se interzice drepturile accesorii prevăzute de lege trebuie să existe o nedemnitate în exercitarea acestor drepturi.
Faptele comise de inculpat aduc atingere unor valori sociale importante, astfel că exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64, lit. a) și b), transpus în art. 66, alin. (1), lit. a) și b) privind dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții publice elective, precum și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, sunt interzise.
Instanța, analizând cele menționate, stabilește, ca măsură în scopul sancționării, prevenirii și reeducării inculpatului, privarea de libertate, în regim de detenție.
Sub aspectul laturii civile, se constată ca partea vatamată I.M s-a constituit parte civilă în procesul penal. Acesta a solicitat instanței obligarea inculpaților, în solidar, la plata sumei de 4.000 lei repreventând daunele materiale (cheltuielile de spitalizare) și 10.000 lei reprezentând daune morale.
Instanța apreciază că sunt îndeplinite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale.
Părerea mea este că instanța a realizat o analiză corectă a situației, astfel, NCC, art. 1349 stipulează că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, iar în cazul în care, cel care are discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de prejudiciile cauzate, fiint obligat să le repare integral.
În baza art. 14 privind obiectul și exercitarea acțiunii civile și a art. 346 CPP 1968 privind rezolvarea acțiunii civile, instanța va admite aceste acțiuni civile și va obliga inculpatul la plata sumelor solicitate.
Ca o consecință a condamnării, inculpatul este obligat să plătească cheltuieli judiciare către stat în faza de urmarire penală și în faza de judecată.
Art. 581 NCPP, spre deosebire de vechiul cod în care erau prezentate diferite aspecte referitoarea la acțiunea civilă, stipulează că „dispozițiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile și la cheltuielile judiciare cuvenite părților se execută potrivit legii civile.”
Astfel potrivit art. 274, alin. (1) NCC privind cheltuielile de judecată inculpatul este obligat, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În final pe baza articolelor enunțate și comentate anterior, instanța hotărăște, în ședință publică, la data de 08.10.2012, condamnarea inculpatului B.A, pentru infracțiunea de tâlhărie, la o pedeapsă de 3 ani de închisoare, iar pentru infracțiunea de violare de domiciliu la o pedeapă de 1 an de închisoare.
În baza art. 33, lit a) și art. 34, lit. b) C. pen. 1968, cele două pedepse vor fi contopite, inculpatul executând pedeapsa cea mai grea de 3 ani de închisoare, în regim de detenție. Pe durata executării pedepsei principale, inculpatului îi este interzis dreptul de a lege și de a fi ales într-o funcție publică sau care implică exercițiul autorității de stat, potrivit art. 64, alin. (1), lit. a) și b), cu respectarea prevederilor art. 71 vechiul C. pen.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 se va dispune prelevarea de probe biologice de la inculpat. Inculpatul a fost a asistat de către apărător ales în faza de judecată.
În temeiul art. 14, alin. (3), lit. b) CPP 1968, repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile, respectiv prin plata unei despăgubiri bănești, în măsura în care repararea în natură nu este posibilă, art. 346, alin. (1) conform căruia, în caz de condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, instanța se pronunță prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile și art. 1381 care incumbă că orice prejudiciu dă dreptul la reparație, care se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acesta nu poate fi valorificat imediat, îl obligă pe inculpatul B.A la plata sumei de 4000 de lei cu titlu de daune materiale și 10000 de lei cu titlu de daune morale către partea civilă I.M.
În baza art. 191 alin. (1) CPP 1968 obligă inculpatul la 250 lei cheltuieli judiciare către stat.
Inculpatul are drept de recurs în termen de 10 zile de la pronunțare.
În practica judiciară, sub imperiul C. pen. 1968, s-au pronunțat soluții, fie în sensul reținerii infarcțiunii de tâlhărie calificată, fie în sensul unui concurs de infracțiuni. Un exemplu în acest sens ar fi adminterea de cătere Instanța Supremă , care a încadrat fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuință sau dependență a caesteia urmată de comiterea infracțiunii de tâlhărie, ca fiind concurs real între infracțiunea de violare de domiciliu și tâlhărie calificată.
Din punct de vedere al vechiului Cod Penal decizia Trib. Onești, cu privire la fapta inculpatului B.A, este corectă. Sunt respectate întocmai dispozițiile tuturor articolelor menționate, însă dacă e să fie reportată sent. la CP care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, opinia mea se schimbă automat.
În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, NCP a întrodus, pe lângă tâlhăria în formă simplă, existentă și în vechiul cod, tâlhăria calificată. Una dintre împrejurările care trebuie îndeplinite pentru ca fapta infractorului să fie incriminată de legea penală ca având un caracter calificat, este aceea potrivit căreia tâlhăria trebuie să fie săvârșită prin violare de domiciiu sau sediu profesional. Astfel nu se mai poate discuta de un concurs real de infracțiuni între tâlhărie și violare de domiciliu deoarece aceasta din urmă este absorbită în infracțiunea de tâlhărie calificată.
În opinia mea, Inst. trebuie să rețină doar o singură infracțiune și anume cea de tâlhărie calificată săvârșită prin violare de domiciliu, potrivit dispozițiilor art. 234, alin. (1), lit. f). În stabilirea pedepsei se va ține cont și de faptul că infracțiunea a fost comisă în timpul nopții.
Avocatul Marius Cătălin Preduț susține că “în cazul infracțiunii de tâlhărie, săvârșită prin pătrunderea inculpatului, fără drept, în locuința părții vătămate, nu există concurs de infracțiuni între violarea de domiciliu și tâlhărie deoarece în Codul penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014, referitor la săvârșirea tâlhăriei într-o locuință, violarea de domiciliu este absorbită în această variantă agravantă a infracțiunii de tâlhărie.”
În stabilirea pedepsei inculpatului, trebuie să se țină cont de faptul că infracțiunea de tâlhărie este pedepsită mult mai ușor, închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, decât în vechiul C. pen. unde pedeapsa era închisoarea de la 3 la 18 ani. Acest aspect se poate explica prin introducerea în NCP a unei noi modalități de producere a tâlhăriei și anume, tâlhăria calificată.
În vechiul C. pen., nu exista noțiunea te tâlhărie calificată, totuși existau anumite împrejurări care îi dădea faptei caracter agravat, cuantumul pedepsei fiind mai mare, respectiv închisoarea de la 5 la 20 de ani. Aceste împrejurări erau: tâlhăria săvârșită de o persoană mascată, deghizată sau travestită,, în timpul nopții sau într-un mijloc de transport.
Un alt aspect care trebuie analizat în vederea stabilirii pedepsei este existența infracțiunii de vătămare corporală în urma săvârșirii tâlhăriei.
Instanța de la Onesți a apreciat că, în cazul prezentat, există această urmare, ba mai mult este analizată această infracțiune sub aspectul laturii obiective. Ceea ce este just deoarece elemental material al infracțiunii se realizează printr-o faptă, comisivă sau omisivă, care produce persoanei o vătămare a integrității sau a sănătății ce necesită 21-60 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Raportat la speță, există această urmare, parții vătămate I.M aplicândui-se acte de viloență care au avut drept consecință spitalizarea pe o perioadă de trei zile, dar și o perioadă cuprinsă între 45- 50 de zile de îngrijiri medicale. Acțiunea inculpatului B.A și a celorlalți inculpați a fost îndreptă împotriva corpului părții vătămate, acesta fiind lovit cu pumnul și proiectat într-un plan dur. De reținut că, în practica judiciară s-a constatat că îmbrâncirea unei persoane, cu urmarea căderii acesteia și pricinuirea unei vătămări corporale, constituie înfracțiunea de vătămare corporală.
Actuala legislație cuprinde reglementarea infracțiunii de vătămare corporală în art, 196, care aduce modificări în ceea ce privește numărul de zile de ingrijiri medicale, respective un minim de 90 de zile. În concluzie, nu este îndeplinită condiția aceasta, ceea ce denotă că tâlhăria nu a avut ca urmare vătămarea corporală.
Pe baza argumenteleor prezentate se deduce că nu există două infracțiuni aflate în concurs real, nu s-a produs ca, urmare a săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, vătămarea corporală a părții vătămate. De asemenea instanța nu va mai ține cont de împrejurarea potrivit căreia, o conduită bună a infractorului înainte de săvărșirea infracțiunii este considerată o circumstanță atenuantă.
În această situație pedeapsa inculpatului B.A pentru infracțiunea săvârșită în condițiile art. 234, alin. (1), lit. d) și e) privind tâlhăria calificată comisă în timpul nopții prin violare de domiciliu sau sediu profesional, este de închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Concluzii
Dreptul este într-o continuă mișcare, așadar întroducerea unui nou C. pen. la data de 1 februarie 2014, nu reprezintă un element de noutate întrucât de-a lungul anilor au mai survenit asemenea modificări în ceea ce privește legislația penală.
Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale și a ordinii de drept împotriva criminalității și de combatere a acestuia.
În lucrarea intitulată “Reglementarea tâlhăriei conform noului Cod Penal” mi-am propus prezentarea generală a infracțiunilor contra patrimoniului pentru ca, ulterior, să aprofundez infracțiunea de tâlhărie sub toate aspectele sale: obiectul, subiecții, latura obiectivă, latura subiectivă, forme și sancțiune, conform noului CP. De asemenea mi-am propus ca după prezentarea teoretică a tuturor acestor noțiuni să mă axez pe un studiu de caz, unde elementele teoretice vor fi transpuse în practică. În cazul prezentat, în deliberarea sentinței, instanța ține cont de vechiul CP, întrucât speța este din anul 2012, moment în care CP din 1968 era încă în vigoare.
Prin urmare am analizat articolele invocate de Judecătoria Onești din punct de vedere al noii reglementări, adică în conformitate cu noul CP.
Lucrarea este realizată potrivit legii penale în vigoare, însă face referire și la vechea reglemetare cu scopul de a sublinia modificările care s-au adus, dar și de a stabili care relementări mai sunt de actualitate și care au fost abrogate.
Consider că am reușit ceea ce mi-am propus, pe tot parcursul lucrării am respectat o linie
continuă, respectiv am mers pe o analiză comparată a infracțiunii, conform vechiului și noului CP. Sunt numeroase modificări care s-au adus în NCP, prima ar fi cea care face referire la vinovăție, în NCP specificându-se că vinovăția există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită, spre deosebire de CP 1968, unde este prevăzut că vinovăția există doar când fapta este comisă cu intenție sau din culpă. În ceea ce privește tentativa NCP nu a preluat dispozițiile CP din anul 1969, art. 20, alin (2): „există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul în care s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află”. S-a considerat că aceste prevederi nu își au nici o justificare din moment ce nu au nici o relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei. În ceea ce privește tentativa infracțiunii a de tâlhărie nu sunt specificate sancțiuni pentru aceasta.
NCP introduce o nouă formă a tâlhărie și anume tâlhăria calificată. În vechiul CP faptele care conduc la încadrarea infracțiunii ca fiind calificate, erau prevăzute ca forme agravante. O parte dintre acestea s-au păstrat în NCP, însă o parte nu. Cele care s-au păstrat sunt: tâlhăria săvârșită prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante; tâlhăria săvârșită prin simularea de calități oficiale; tâlhăria săvârșită în timpul nopții; tâlhăria săvârșită prin violare de domiciliu sau sediu profesional; tâlhăria săvârșită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport; tâlhăria săvârșită de o persoană mascată, deghizată sau travestită. După cum se poate observa, nu se mai regăsesc următoarele agravante prevăzute în VCP: tâlhăria săvârșită de două sau mai multe persoane împreună, și cea săvârșită în timpul unei calamități.
În ceea ce privește studiul de caz, am întâlnit o serie de reglementări, care fie au suferit unele modificări, fie nu mai sunt de actualitate. Odată cu intrarea în vigoare la 1 februarie a NCP, a intrat în vigoare și NCPP. Potrivit acestuia, aducerea la cunoștință a învinuirii inculpatului se realizează prin art. 374 cu unele completări față de CPP din 1968, respectiv inculpatul este înștiințat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția asupra faptului că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa.
Procurorul, cu privire la cauză, solicită ca inculpatul să fie condamnat la o pedeapsa privativă de libertate și interzicerea unor derpturii. De specificat este faptul că pedepsele provizorii din vechiul CPP devin pedepse accesorii în NCPP. NCP adaugă prin art. 66 privind pedepsele complementare și alte drepturi a căror exercitare este interzisă. La stabilirea sentinței inculpaților, instanța ținre cont de anumite împrejurări care nu mai sunt însă de actualitate în NCP.
Aici se face referire la tâlhăria săvârșită de două sau mai multe persoane, care a fost însă abrogată în CP, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, precum și la comiterea infracțiunii într-o locuință sau dependență a acestuia, care se regăsește sub o altă formă ce absoarbe infracțiunea de violare de domiciliu în cea de tâlhărie calificată. De asemenea buna conduită a inculpaților înaintea comiterii faptei, nu mai constituie circumstanță atenuantă conform NCP.
Se insistă asupra concursului de infracțiuni, însă, în opinia mea, nu există întrucât, așa cum am precizat și anterior, infracțiunea de tâlhărie o absoarbe pe cea de violare de domiciliu.
Un alt aspect care a fost abrogat în NCP și de care insatnța ține cont este prevăzut la art. 52 VCP privind pedeapsa și scopul ei. Consider că acaestă abrogare nu este justificată deoarece în momentul în care se dă o sentință inculpatului, trebuie avută în vedere funcția, esența, dar și scopul pedepsei, aspecte care sunt atât de diversificate în practica judiciară.
În opinia mea, NCP vine cu unele îmbunătățiri, în special în ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, prin introducerea formei calificate. Este adevărat ca unele modificări, sunt în defavoarea inculpatului, cum ar fi reducerea circumstanțelor atenuante, însă consider că acesta este de fapt un plus pentru justiție, dar și pentru ordinea publică. În acest mod persoana care are în minte încolțit gandul de a săvârși o infracțiune, poate se va gândi de două ori înainte să acționeze.
Toate aceste schimbări aduse în legislația penală sunt de natură să apere valorile sociale, să le ocrotescă, să creze un echilibru între cetățeni și societate. Pedepsee aplicabile au un rol de corectare, iar programele de reabilitare din cadrul închisorilor au drept scop reintegrarea deținuților în cadrul societății.
Justiția aeste cea care impune o limită cetățenilor unui stat, întrucât respectarea legilor este obligatorie.
Bibliografie selectivă
I. Tratate, manuale, cursuri, monografii
1. Basarab Matei, Pașca Viorel, Mateuț Gheorghiță, Medeanu Tiberiu, Butic Constantin, Bădilă Mircea, Bodea Radu, Dungan Petre, Mirișan Valentin, Mibeș Cristian, „Codul penal comentat- volumul II Partea specială” , Ed. Hamangiu, București, 2008;
2. Boroi Alexandru, „Drept penal- partea generală”, Conform noului Cod Penal, Ed. C.H. Beck, București, 2010;
3. Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe, „Drept penal. Partea specială”, ed. 3, Curs universitar- conform NCP, Ed. All Beck, București, 2005;
4. Diaconescu Gheorghe, Duvac Constantin, „Tratat de drept penal- partea specială”, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
5. Ivan Gheorghe, „Drept penal- partea specială”, Ed. C.H Beck, București, 2009;
6. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, „Drept penal român- parte generală”, ed. a VII-a revizuită și adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2009;
7. Pascu Ilie, Gorunescu Mirela, „Drept Penal – Partea specială”, ed. a 2-a, Examinarea normelor de incriminare prevăzute în Codul Penal în vigoare, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cele din Legea nr. 278/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008 și O.U.G nr. 198/2008, Editura Hamangiu, București, 2009;
8. Păvăleanu Vasile, „Drept penal general”- Manual Universitar, ed. a III- a, Editura Lumina Lex, București, 2007;
9. Păvăleanu Vasile, „Drept penal special. Infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității”, Volumul I, Ed. Lumina Lex, București, 2009;
10. Păvăleanu Vasile, „Drept penal special”, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
11. Păvăleanu Vasile, „Drept penal general”, conform noului Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
12. Păvăleanu Vasile, „Drept penal special”, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
13. Predescu Ovidiu, Hărăstășanu Angela, „Drept penal. Partea specială”, Analiza dispozițiilor prevăzute în Codul penal în vigoare, precum și o succintă amenințare comparativă a conținutului acestora cu cel al dispozițiilor corespondente în noul Cod penal, Ed. Universul juridic, București, 2012;
14. Toader Tudorel, „Drept penal român- partea specială”, ed. a 4- a, revizuită și actualizată la 10 noiembrie 2009, Ed. Hamangiu, București, 2009;
15. Udroiu Mihail, „Fișe de drept penal. Partea specială”,ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
II. Articole, studii, sinteze
16. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul Penal;
17. Legea nr. 15 din 21 iunie 1968, Codul Penal al României, republicat în M.O. nr. 65/16 apr. 1997;
18. Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010;
19. Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, repuplicat în M. O nr. 505/2011, aplicabil de la data de 1 octombrie 2011;
III. Surse web
20. www.juridice.ro, accesat la data de 29.06.2014;
21. www.euroavocatura.ro, accesat la data de 29.06.2014.
Bibliografie selectivă
I. Tratate, manuale, cursuri, monografii
1. Basarab Matei, Pașca Viorel, Mateuț Gheorghiță, Medeanu Tiberiu, Butic Constantin, Bădilă Mircea, Bodea Radu, Dungan Petre, Mirișan Valentin, Mibeș Cristian, „Codul penal comentat- volumul II Partea specială” , Ed. Hamangiu, București, 2008;
2. Boroi Alexandru, „Drept penal- partea generală”, Conform noului Cod Penal, Ed. C.H. Beck, București, 2010;
3. Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe, „Drept penal. Partea specială”, ed. 3, Curs universitar- conform NCP, Ed. All Beck, București, 2005;
4. Diaconescu Gheorghe, Duvac Constantin, „Tratat de drept penal- partea specială”, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
5. Ivan Gheorghe, „Drept penal- partea specială”, Ed. C.H Beck, București, 2009;
6. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, „Drept penal român- parte generală”, ed. a VII-a revizuită și adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2009;
7. Pascu Ilie, Gorunescu Mirela, „Drept Penal – Partea specială”, ed. a 2-a, Examinarea normelor de incriminare prevăzute în Codul Penal în vigoare, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cele din Legea nr. 278/2006, Legea nr. 337/2007, Legea nr. 58/2008 și O.U.G nr. 198/2008, Editura Hamangiu, București, 2009;
8. Păvăleanu Vasile, „Drept penal general”- Manual Universitar, ed. a III- a, Editura Lumina Lex, București, 2007;
9. Păvăleanu Vasile, „Drept penal special. Infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității”, Volumul I, Ed. Lumina Lex, București, 2009;
10. Păvăleanu Vasile, „Drept penal special”, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
11. Păvăleanu Vasile, „Drept penal general”, conform noului Cod Penal, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
12. Păvăleanu Vasile, „Drept penal special”, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
13. Predescu Ovidiu, Hărăstășanu Angela, „Drept penal. Partea specială”, Analiza dispozițiilor prevăzute în Codul penal în vigoare, precum și o succintă amenințare comparativă a conținutului acestora cu cel al dispozițiilor corespondente în noul Cod penal, Ed. Universul juridic, București, 2012;
14. Toader Tudorel, „Drept penal român- partea specială”, ed. a 4- a, revizuită și actualizată la 10 noiembrie 2009, Ed. Hamangiu, București, 2009;
15. Udroiu Mihail, „Fișe de drept penal. Partea specială”,ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
II. Articole, studii, sinteze
16. Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul Penal;
17. Legea nr. 15 din 21 iunie 1968, Codul Penal al României, republicat în M.O. nr. 65/16 apr. 1997;
18. Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010;
19. Legea nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, repuplicat în M. O nr. 505/2011, aplicabil de la data de 1 octombrie 2011;
III. Surse web
20. www.juridice.ro, accesat la data de 29.06.2014;
21. www.euroavocatura.ro, accesat la data de 29.06.2014.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reglementarea Talhariei In Noul Cod Penal (ID: 129586)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.