. Reglementarea la Nivel International a Comertului cu Bunuri, Servicii Si Drepturi de Proprietat

Cuprins

Partea I – Comerțul internațional. Politici și practici comerciale internaționale ……………………………………………………………………………………….3

1. Comerțul internațional în perioada contemporană………………………………..5

2. Politica comercială…………………………………………………………………………..9

2.1. Politica vamală……………………………………………………………………….9

2.2. Instrumente și reglementări comerciale netarifare……………………..15

2.3. Instrumente promoționale și măsuri de stimulare

a exporturilor……………………………………………………………………..20

Partea a II-a – Instituționalizarea relațiilor comerciale internaționale……25

3. Institutionalizarea relatiilor comerciale internationale……………………….. 27

3.1.Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) – constituire,

obiective, prevederi, structură organizatorică…………………………….27

3.2. Reguli de bază ale activității GATT, excepții și derogări

de la aceste reguli………………………………………………………………….32

3.3. Principalele rezultate ale activității GATT………………………………..35

4. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – UNCTAD…..42

5. Organizația Mondială a Comerțului (OMC)………………………………………..49

5.1. Obiective, funcții, structură, membrii……………………………………….49

5.2. Reguli de bază……………………………………………………………………….52

5.3. Sistemul OMC de reglementare a diferendelor………………………….54

5.4. Mecanismul de examinare a politicilor comerciale (TPRM)……….57

5.5. Consultările în cadrul OMC……………………………………………………57

Partea a III-a – Reglementarea la nivel internațional a comerțului cu bunuri, servicii și drepturi de proprietate intelectuală……………………59

6. Acordul General privind Comerțul cu Bunuri (GATT – 1994)………………61

6.1. Reguli generale de aplicare……………………………………………………..61

6.1.1. Acordul privind evaluarea vamală………………………………….61

6.1.2. Acordul privind inspecția înainte de expediere………………..64

6.1.3. Acordul privind barierele tehnice în calea comerțului………65

6.1.4. Acordul privind aplicarea măsurilor sanitare

și fitosanitare………………………………………………………………68

6.1.5. Acordul privind procedurile în materie de

licențe de import…………………………………………………………71

6.1.6. Acordul privind regulile de origine……………………………….73

6.2. Practici comerciale neloiale……………………………………………………75

6.2.1. Acordul antidumping…………………………………………………..75

6.2.2. Acordul privind subvențiile și măsurile compensatorii…….78

6.3. Acordul privind salvgardarea………………………………………………….82

6.4. Acordul cu privire la produsele agricole…………………………………..86

6.5. Acordul privind textilele și îmbrăcămintea……………………………….92

6.6. Acordul privind la măsurile investiționale legate de comerț………..93

6.7. Acordul cu privire la achizițiile publice……………………………………97

7. Comerțul cu servicii și Acordul General privind Comerțul

cu Servicii (GATS)……………………………………………………..100

8. Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor

de proprietate intelectuală (TRIPS)………………………………………………..107

Întrebări recapitulative……………………………………………………….115

Bibliografie…………………………………………………………………..119

Prima parte – Comerțul internațional. Politici și practici comerciale internaționale

Prima parte a cursului debutează cu o prezentare succintă a evoluției comerțului internațional în perioada contemporană, atât din punct de vedere al trăsăturilor și tendințelor dinamicii și volumului, cât și din punct de vedere al evoluției pe grupe de produse și categorii de servicii, dar și pe regiuni și în cadrul principalelor acorduri regionale de comerț.

În continuare, cursul supune analizei studentului o problematică complexă prin incitațiile sale la adresa competitivității internaționale. Se urmărește însușirea principalelor instrumente ale politicii comerciale, gradualizate în funcție de impactul lor asupra deciziilor de export ale firmelor, asupra demersurilor reglementare ale autorităților publice și asupra raporturilor parteneriale între state. Este prezentat tabloul complex al măsurilor tarifare, netarifare și paratarifare, fiind supuse radiografiei și măsurile promoționale și de stimulare a exporturilor, transmițând studentului mesajul că este imperios necesară luarea în considerare a biunivocității fluxurilor comerciale externe.

Comerțul internațional în perioada contemporană

Comerțul internațional este o componentă a circuitului economic mondial, reprezentând activitatea care include totalitatea schimburilor de mărfuri și servicii la care participă statele lumii.

Deoarece participarea la comerțul internațional contribuie la creșterea potențialului economic al statelor lumii, comerțul internațional se constituie într-un factor important al creșterii economice.

Participarea activă la schimburile comerciale internaționale a devenit o necesitate obiectivă pentru procesul de dezvoltare al oricărei națiuni, indiferent de nivelul său de dezvoltare economică și socială sau de sistemul social politic dominant.

Problemele economiei comerțului internațional își găsesc reflectarea atât la nivelul strategiilor firmelor individuale, cât și în politica economică a statelor. Intensificarea intervenției autorităților statale confirmă rolul vital pe care comerțul exterior îl joacă în economia națiunilor lumii, pe fondul creșterii dependenței acestora de piețele externe.

Comerțul exterior este parte a comerțului internațional, se referă la schimburile comerciale ale unei singure țări și include: exportul, importul, reexportul și tranzitul.

Exportul reprezintă activitatea desfășurată de entități autorizate pentru vânzarea produselor și serviciilor obținute la nivel național în alte țări.

Importul presupune activitatea desfășurată, de asemenea, de entități autorizate pentru cumpărarea de bunuri și servicii din diverse țări pentru țara căreia îi aparțin importatorii.

Reexportul este activitatea desfășurată de entități autorizate de a cumpăra mărfuri din diferite țări și de a le revinde în altele. Atunci când această activitate se practică rațional și pe scară largă, ea poate fi o sursă importantă de venit și un factor de promovare a comerțului internațional.

Comerțul de tranzit constă în activitatea desfășurată de persoane autorizate pentru transportul mărfurilor străine pe teritoriul național, dar și în activitatea de depozitare temporară a acestor mărfuri, în condiții de securitate, fiind considerat, alături de exportul și importul de servicii, un comerț invizibil.

Analiza evoluției comerțului internațional în perioada postbelică – permite desprinderea unor trăsături principale ale dinamicii și volumului acestuia:

ritmul de creștere al comerțului internațional a înregistrat cea mai susținută dinamică comparativ cu orice altă perioadă istorică anterioară. Creșterea de peste 55 de ori a volumului fizic al comerțului internațional în perioada 1950-2003, cu o rată medie anuală de 6%, s-a produs mai ales sub influența revoluției tehnico-științifice contemporane, care a determinat adâncirea continuă a diviziunii mondiale a muncii și, în special, a diviziunii industriale a muncii;

spre deosebire de perioadele anterioare, comerțul internațional a devansat ca ritm de creștere ceilalți indicatori macroeconomici (P.I.B., producția industrială, producția agricolă) la nivel mondial. Această evoluție atestă faptul că, în condițiile adâncirii diviziunii mondiale a muncii, s-a accentuat specializarea și cooperarea internațională în producție, fapt ce a determinat realizarea, pe calea schimburilor comerciale internaționale, a unei cote-părți tot mai mari din producția tuturor statelor lumii. În același timp, s-a produs o creștere absolută și relativă a capacității de absorbție a pieței mondiale, o accentuare a interdependențelor economice și, deci, o participare sporită a țărilor lumii la circuitul economic mondial;

de asemenea, în aceeași perioadă, importurile au devansat, atât ca ritm de creștere cât și ca volum valoric absolut, rezervele de aur și devize centralizate ale țărilor nesocialiste, fapt ce a reprezentat, pentru o mare parte dintre acestea, o frână în calea dezvoltării comerțului exterior, agravându-le problema lichidității internaționale. Dacă în 1938 rezervele de aur și devize centralizate ale lumii capitaliste depășeau volumul total al importurilor cu 17%, la sfârșitul anului 1980, rezervele de aur și devize mai reprezentau doar cca. 24% din volumul valoric al importurilor țărilor nesocialiste. Situația s-a agravat în următoarele decenii;

în perioada contemporană, comerțul internațional are ca trăsătură distinctă faptul că acesta nu mai este exclusiv al țărilor și că a devenit unul al blocurilor comerciale.

Comerțul internațional contemporan pe grupe de produse

Urmărirea procesului de evoluție a comerțului internațional, la nivelul Organizației Națiunilor Unite, a impus clasificarea mărfurilor ce intră în circuitul comercial și fac obiectul comerțului internațional în:

– produse de bază, categorie din care fac parte:

produsele alimentare;

materiile prime;

combustibilii.

– produse manufacturate, categorie în care sunt incluse:

produsele chimice;

mașinile, utilajele și mijloacele de transport;

alte produse manufacturate.

„Dacă în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, produsele de bază au deținut ponderea valorică cea mai mare din comerțul internațional (respectiv 2/3 din exportul total), începând cu mijlocul deceniului șase al secolului trecut, ponderea valorică a produselor manufacturate a depășit-o pe cea a produselor de bază. Această schimbare de situație în favoarea produselor manufacturate a fost determinată de accentuarea caracterului industrial al economiei mondiale și, în primul rând, al economiei țărilor dezvoltate, sub influența revoluției tehnico-științifice contemporane.”

Comerțul internațional cu mărfuri antrenează fluxuri comerciale cu servicii, numeroase dintre acestea însoțind în mod obiectiv mărfurile. Acestea alcătuiesc sectorul terțiar, după agricultură și industrie.

Evoluția comerțului internațional pe regiuni

Repartizarea geografică a comerțului internațional pe continente și pe regiuni a înregistrat o serie de modificări ca urmare a consecințelor celui de-al doilea război mondial și a schimbărilor economice și politice ce au avut loc.

Astfel, „Europa a deținut întâietatea în comerțul internațional în perioada postbelică, cu o pondere în continuă creștere, astfel încât, la sfârșitul deceniului opt al secolului trecut, această pondere era de circa 50%. Scăderea cotei deținută de Europa în comerțul mondial începând cu deceniul 9 s-a datorat atât colapsului comunismului, care a determinat scăderea ponderii deținută de țările foste socialiste în totalul comerțului european, dar și faptului că marea majoritate a țărilor din zonă, și mai ales cele din Uniunea Europeană, s-au confruntat cu dificultăți economice majore, procesul de relansare economică aflându-se într-o fază incipientă;

America de Nord a avut o evoluție interioară. Creșterea de peste 55 de ori a volumului fizic al comerțului internațional în perioada 1950-2003, cu o rată medie anuală de 6%, s-a produs mai ales sub influența revoluției tehnico-științifice contemporane, care a determinat adâncirea continuă a diviziunii mondiale a muncii și, în special, a diviziunii industriale a muncii;

spre deosebire de perioadele anterioare, comerțul internațional a devansat ca ritm de creștere ceilalți indicatori macroeconomici (P.I.B., producția industrială, producția agricolă) la nivel mondial. Această evoluție atestă faptul că, în condițiile adâncirii diviziunii mondiale a muncii, s-a accentuat specializarea și cooperarea internațională în producție, fapt ce a determinat realizarea, pe calea schimburilor comerciale internaționale, a unei cote-părți tot mai mari din producția tuturor statelor lumii. În același timp, s-a produs o creștere absolută și relativă a capacității de absorbție a pieței mondiale, o accentuare a interdependențelor economice și, deci, o participare sporită a țărilor lumii la circuitul economic mondial;

de asemenea, în aceeași perioadă, importurile au devansat, atât ca ritm de creștere cât și ca volum valoric absolut, rezervele de aur și devize centralizate ale țărilor nesocialiste, fapt ce a reprezentat, pentru o mare parte dintre acestea, o frână în calea dezvoltării comerțului exterior, agravându-le problema lichidității internaționale. Dacă în 1938 rezervele de aur și devize centralizate ale lumii capitaliste depășeau volumul total al importurilor cu 17%, la sfârșitul anului 1980, rezervele de aur și devize mai reprezentau doar cca. 24% din volumul valoric al importurilor țărilor nesocialiste. Situația s-a agravat în următoarele decenii;

în perioada contemporană, comerțul internațional are ca trăsătură distinctă faptul că acesta nu mai este exclusiv al țărilor și că a devenit unul al blocurilor comerciale.

Comerțul internațional contemporan pe grupe de produse

Urmărirea procesului de evoluție a comerțului internațional, la nivelul Organizației Națiunilor Unite, a impus clasificarea mărfurilor ce intră în circuitul comercial și fac obiectul comerțului internațional în:

– produse de bază, categorie din care fac parte:

produsele alimentare;

materiile prime;

combustibilii.

– produse manufacturate, categorie în care sunt incluse:

produsele chimice;

mașinile, utilajele și mijloacele de transport;

alte produse manufacturate.

„Dacă în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, produsele de bază au deținut ponderea valorică cea mai mare din comerțul internațional (respectiv 2/3 din exportul total), începând cu mijlocul deceniului șase al secolului trecut, ponderea valorică a produselor manufacturate a depășit-o pe cea a produselor de bază. Această schimbare de situație în favoarea produselor manufacturate a fost determinată de accentuarea caracterului industrial al economiei mondiale și, în primul rând, al economiei țărilor dezvoltate, sub influența revoluției tehnico-științifice contemporane.”

Comerțul internațional cu mărfuri antrenează fluxuri comerciale cu servicii, numeroase dintre acestea însoțind în mod obiectiv mărfurile. Acestea alcătuiesc sectorul terțiar, după agricultură și industrie.

Evoluția comerțului internațional pe regiuni

Repartizarea geografică a comerțului internațional pe continente și pe regiuni a înregistrat o serie de modificări ca urmare a consecințelor celui de-al doilea război mondial și a schimbărilor economice și politice ce au avut loc.

Astfel, „Europa a deținut întâietatea în comerțul internațional în perioada postbelică, cu o pondere în continuă creștere, astfel încât, la sfârșitul deceniului opt al secolului trecut, această pondere era de circa 50%. Scăderea cotei deținută de Europa în comerțul mondial începând cu deceniul 9 s-a datorat atât colapsului comunismului, care a determinat scăderea ponderii deținută de țările foste socialiste în totalul comerțului european, dar și faptului că marea majoritate a țărilor din zonă, și mai ales cele din Uniunea Europeană, s-au confruntat cu dificultăți economice majore, procesul de relansare economică aflându-se într-o fază incipientă;

America de Nord a avut o evoluție inversă, comparativ cu Europa, în ceea ce privește participarea la comerțul internațional. Dacă la sfârșitul războiului, America de Nord derula circa 30% din comerțul internațional, în prezent acest procent s-a redus la 16-18%, îndeosebi ca urmare a scăderii considerabile a ponderii deținută de SUA în comerțul internațional, față de nivelul maxim atins în perioada postbelică;

Asia, a cărei pondere a scăzut foarte mult la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a înregistrat îndeosebi în ultimul deceniu postbelic o creștere considerabilă în comerțul internațional, ca urmare a sporirii ponderii Japoniei, precum și a țărilor exportatoare de țiței. La creșterea cotei deținută de Asia au contribuit, în ultimii ani, într-o măsură însemnată, și țările și teritoriile recent industrializate din această zonă (Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong, Singapore, India, Thailanda, Malaezia etc.). Criza economică (îndeosebi cea financiară), ce a avut loc în Asia în anii 1997-1998, a condus totuși la o ușoară scădere a participării acestui continent la comerțul internațional;

America Latină, Africa și Oceania au participat la comerțul internațional cu o pondere redusă și în scădere în întreaga perioadă postbelică.”

Comerțul internațional cu mărfuri derulat în cadrul principalelor acorduri regionale de comerț

Unul din fenomenele care definesc evoluția economiei mondiale în perioada postbelică este, fără îndoială, integrarea regională. Început în primele decenii postbelice, pe fondul politicii de bloc și a conflictului ideologic între Est și Vest, procesul integrării regionale a avansat în paralel cu cel al liberalizării comerțului mondial, desfășurat sub egida Acordului General pentru Tarife și Comerț.

Apărute ca o derogare de la principiul clauzei națiunii celei mai favorizate, la început sub formă de zone de liber schimb și uniuni vamale, apoi ca piețe comune și uniuni economice și monetare, aranjamentele de integrare regională au redefinit semnificativ tabloul comercial internațional. Ca urmare a efectelor de creare și deturnare de comerț, aceste grupări au amplificat schimburile comerciale între țările participante, reorientând unele fluxuri comerciale tradiționale. Exemplul cel mai sugestiv în acest sens îl reprezintă Uniunea Europeană, care, ca urmare a parcurgerii mai multor etape de adâncire și extindere, s-a transformat în cel mai mare actor comercial internațional, alimentând noi determinanți ai specializării internaționale.

Regionalizarea schimburilor comerciale internaționale nu este incompatibilă cu dezideratul liberalizării comerțului internațional ci, dimpotrivă, se dovedește o cale suplimentară de atingere a acestuia. Astăzi, tabloul comercial internațional consacră noi participanți, având o forță comercială deosebită, iar procesele de negociere a unor noi norme și reguli de conduită se poartă între marile grupări integraționiste.

Comerțul mondial este dominat, în perioada contemporană, de trei mari blocuri regionale: Europa, America de Nord și Asia-Pacific. De asemenea, un mare număr de acorduri regionale de mai mică anvergură au fost încheiate în ultimii ani de către grupuri de țări situate în spații geografice apropiate (Piața Sudului – MERCOSUR, în America Latină, Acordul central-european de comerț liber – CEFTA, în Europa de Est etc.).

Procesul de integrare regională ce se desfășoară în prezent se caracterizează prin câteva trăsături care îl deosebesc esențial de cel din anii ‘60-’70:

– „în primul rând, în cadrul blocurilor regionale de astăzi, se integrează alături de țări industrializate și țări în curs de dezvoltare (UE, NAFTA, APEC). Această tendință este determinată de motive ce țin de: complementaritatea înzestrării cu factori de producție între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, care permite punerea în valoarea a avantajului comparativ, cu efecte benefice în planul dezvoltării pentru toți participanții; intrarea în același bloc cu țările dezvoltate asigură țărilor în curs de dezvoltare un acces sigur și stabil la piețele celor dintâi, eliminarea riscului discriminării comerciale și posibilitatea obținerii de asistență în politica de reforme sub forma diminuării sau anulării datoriilor, transferului de tehnologie, investiții directe etc;

– în al doilea rând, procesele de integrare economică care au loc în prezent sunt mai ample și mai profunde în același timp. Ele nu se mai rezumă la crearea de uniuni vamale sau zone de liber schimb, ci urmăresc un dublu obiectiv: – o integrare completă a piețelor regionale care să asigure o liberă circulație a mărfurilor și a factorilor de producție; – o convergență a politicilor monetare, fiscale, industriale și agricole, sociale etc. a națiunilor membre.”

2. Politica comercială

Politica comercială este o componentă a politicii economice generale a unui stat care, în condițiile economiei mondiale contemporane, îndeplinește o funcție majoră în mecanismul interdependențelor economice internaționale, și anume aceea de a influența echilibrul schimburilor sale externe.

Importanța politicii comerciale este dată de rolul comerțului exterior ca principal element de racordare a unei economii naționale la mediul economic internațional.

Politica comercială este, în general, expresia intereselor economice și, în special, ale celor comerciale ale fiecărui stat, interese care sunt determinate de numeroși factori, atât factori interni ai dezvoltării cât și factori externi specifici mediului economic și politic internațional la anumite momente istorice.

În accepțiunea generală, politica comercială cuprinde ansamblul normelor și reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, valutar, financiar, bugetar etc., adoptate de către un stat, în scopul reglementării activității de comerț exterior, al relațiilor sale comerciale internaționale.

Obiectivele politicii comerciale ale unui stat sunt determinate de potențialul său economic – de mărimea teritoriului și dotarea sa cu resurse, de numărul de locuitori și de poziția geografică, de fenomenele de conjunctură ale pieței internaționale, de evoluția economiei mondiale. În general, orice stat urmărește să promoveze o politică comercială activă, prin care să sprijine dezvoltarea sa economică și socială.

Rolul politicii comerciale este: – să promoveze exporturile și să faciliteze importurile de mărfuri urmărind, în același timp, protejarea pieței interne de concurența străină; – să dezvolte cooperarea economică internațională; – să sprijine dezvoltarea schimburilor internaționale de servicii; – să orienteze, să încurajeze și să controleze importul și exportul de capital; – să asigure echilibrarea balanței plăților externe.

Gama măsurilor și instrumentelor de politică comercială este extrem de variată, majoritatea autorilor identificând, după natura și efectele măsurilor și instrumentelor utilizate, trei categorii principale: – tarifare, respectiv taxele vamale cuprinse în tariful vamal, – instrumente și reglementări comerciale netarifare (inclusiv paratarifare) și – instrumente de promovare și de stimulare privind exporturile.

2.1. Politica vamală

Politica vamală este componentă a politicii comerciale a unui stat, reprezentând instrumentul tradițional prin care se asigură protejarea unei economii naționale – discriminatoriu sau nediscriminatoriu – atât față de importul de bunuri concurente, cât și pentru protejarea consumului intern, față de tendința ieșirii din țară a unor bunuri strict necesare pieței interne și prin acordarea de facilități specifice pentru importurile utilizate în producții de export.

– Politica vamală cuprinde totalitatea reglementărilor și normelor emise de către stat, prin intermediul instituțiilor specifice, care vizează intrarea/ieșirea mărfurilor în/din țară, ce presupune: controlul mărfurilor, a documentelor însoțitoare și a mijloacelor de transport cu ocazia trecerii granițelor vamale, îndeplinirea formalităților vamale și plata taxelor vamale, alte formalități specifice legate de importul și exportul de mărfuri.

– Ca instrumente de politică vamală sunt folosite: – legile, codurile și reglementările vamale adoptate de stat prin instituțiile abilitate, – tarifele vamale ca principale instrumente prin care se realizează impunerea vamală folosite de toate țările lumii, – taxele vamale, percepute de stat când mărfurile trec frontiera vamală a statului respectiv, ca mijloc indirect prin care este protejată economia unui stat.

Tariful vamal – reprezintă actul normativ legal prin care se înregistrează și se clasifică mărfurile ce fac obiectul comerțului exterior al unei țări.

Este, de fapt, un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum și taxele vamale ce se percep asupra fiecărui produs sau grupă de produse. De regulă, cuprinde și produsele scutite de impunere vamală la importul/exportul lor pe teritoriul vamal al țării respective;

Tarifele vamale sunt de două feluri: simple – care au o singură coloană de taxe vamale pentru toate produsele supuse impunerii vamale, indiferent de proveniența lor (taxe convenționale); compuse – au două sau mai multe coloane de taxe vamale (convenționale, autonome, preferențiale) diferențiate pe mărfuri și țări de proveniență. Acestea au o utilizare largă și sunt practicate în variante diferite de marea majoritate a țărilor;

Este un instrument de politică comercială admis de GATT, cu condiția să nu fie prohibitive.

Poziția tarifară – reprezintă un simbol, sub forma unui număr al nomenclatorului vamal, prin care mărfurile figurează (sunt înscrise) în tariful vamal, stabilindu-le încadrarea tarifară. Reprezintă, de fapt, un act de identitate al unei mărfi prin intermediul căruia aceasta este legitimată în fața organelor vamale în vederea obținerii drepturilor (facilități) sau îndeplinirii obligațiilor (plata taxelor vamale și a altor taxe). Determinarea încadrării tarifare este importantă pentru că stabilește cuantumul taxelor vamale și precizează natura formalităților ce trebuiesc îndeplinite în momentul vămuirii. În acest scop, pentru a elimina diferendele privind încadrarea tarifară, a fost elaborat Sistemul armonizat de descriere și codificare a mărfurilor, la care a aderat majoritatea statelor lumii.

Clasificarea mărfurilor în tarifele vamale – s-a realizat în timp în baza următoarelor criterii: originea mărfurilor (vegetală, animală, minerală); gradul de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite); o combinație a acestor două criterii. Începând cu anul 1950, principalele nomenclatoare speciale de clasificare a mărfurilor în tarifele vamale utilizate au fost:

Clasificarea tip standard pentru comerțul internațional (CTCI) – elaborată de Biroul de statistică al ONU, în 1950. Acest sistem de clasificare, utilizat și astăzi, a avut scopul de a asigura ONU și altor organizații date statistice și alte informații pentru a urmări la nivel internațional evoluția comerțului exterior al tuturor statelor lumii (volum valoric, dinamică, structura pe mărfuri, pe zone geografice etc.);

Nomenclatorul vamal de la Bruxelles (NVB) – nomenclator de bază unic, realizat din inițiativa GATT, tot în anul 1950, în urma adoptării, la Bruxelles, a Convenției privind clasificarea mărfurilor în tarifele vamale. Denumit ulterior Nomenclatorul Consiliului de cooperare vamală de la Bruxelles (NCCVB), a avut scopul de a ușura derularea negocierilor tarifare din cadrul GATT;

Sistemul armonizat de descriere și codificare a mărfurilor – adoptat în anul 1983, la Bruxelles, sub egida Consiliului de cooperare vamală, care prezintă următoarele caracteristici: are la bază cele două nomenclatoare (CTCI și NCCVB); clasificarea mărfurilor a fost realizată în baza criteriului combinat al originii și gradului de prelucrare al acestora; este flexibil și poate fi folosit așa cum este sau poate fi luat ca bază pentru forme mai prescurtate sau mai detaliate de clasificare; permite utilizarea unei codificări omogene.

Impunerea vamală – În general, reprezintă un complex de măsuri și practici utilizate conform legii, în scopul de a îndeplini formalitățile vamale privind operațiunile de import-export, de a realiza evaluarea vamală, de a stabili taxele vamale cuvenite si de a efectua plata acestora.

Taxele vamale – Taxa vamală este un impozit indirect (taxă fiscală indirectă) ce se percepe de către stat asupra mărfurilor, atunci când acestea trec granițele vamale ale țării respective, influențând formarea prețurilor de comerț exterior și a celor interne de consum.

– Acestea produc efecte complexe cum sunt: efecte asupra venitului bugetar – de formare a veniturilor statului; de protejare a economiei naționale sau a producției interne; efecte asupra consumului intern; de redistribuire a veniturilor diferitelor categorii de participanți la activitatea economică; asupra veniturilor diferitelor categorii sociale; efecte asupra costurilor; efecte asupra raportului de schimb al țării; de competitivitate; efecte asupra balanței de plăți.

Taxa vamală care, inițial, apare sub forma unui instrument simplu de politică fiscală, în scopul formării veniturilor statului, se transformă, în evoluția sa, într-un mijloc complex de politică comercială, unul dintre cele mai utilizate instrumente de protejare a unei economii naționale.

Clasificarea taxelor vamale

După scopul impunerii:

– taxe vamale cu caracter fiscal: au ca scop obținerea de venituri pentru bugetul statului; au un nivel mai scăzut;

– taxe vamale cu caracter protecționist: au ca scop descurajarea importurilor și, implicit, protejarea pieței interne; au un nivel mai ridicat.

După obiectul impunerii:

taxe vamale de import: se percep asupra mărfurilor importate atunci când trec granițele vamale ale țării importatoare; au cea mai largă utilizare pe plan internațional; constituie principalul mijloc de protejare a pieței interne față de concurența străină;

– taxe vamale de export: se percep de către stat asupra mărfurilor indigene atunci când sunt exportate; nu au o largă utilizare; au, în principal, scop fiscal; se percep la un nomenclator redus de produse și pe perioade limitate de timp; se aplică fie la acele bunuri pe care țara respectivă este principalul furnizor pe piața internațională și urmărește, prin ridicarea prețului, să obțină un venit suplimentar, fie limitarea exportului unor produse, de regulă neprelucrate în scopul de a le prelucra în țară și exporta ca produse manufacturate, urmărind încurajarea dezvoltării anumitor ramuri industriale; au ca scop fie obținerea unor venituri suplimentare, fie limitarea exportului anumitor produse;

taxe vamale de tranzit: se percep de către un stat asupra mărfurilor cu ocazia tranzitării teritoriului său vamal; au scop pur fiscal; au un nivel redus, deoarece statele urmăresc încurajarea tranzitului ca sursă de venit la buget, ca urmare a utilizării infrastructurilor specifice necesare.

După modul de percepere:

taxe vamale ad-valorem: se stabilesc sub forma unor cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor importate/exportate; sunt cele mai vechi taxe cunoscute și răspândite; avantaj – sunt mai ușor de stabilit și, ca urmare, nu implică elaborarea unui tarif vamal detaliat; dezavantaje – sunt sensibile la oscilațiile conjuncturale ale prețurilor pe piețele internaționale de mărfuri; – deschid calea unui șir de abuzuri;

taxe vamale specifice: se stabilesc sub forma unei sume absolute, în moneda țării respective, pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate/exportate; nu au o largă răspândire; avantaje – volumul încasărilor la bugetul statului nu este influențat de oscilațiile conjuncturale ale prețurilor; – înlătură posibilitatea păgubirii statului de drepturile legale din încasările vamale; dezavantaj – utilizarea lor este complexă și dificilă și presupune existența unui tarif vamal foarte detaliat, permanent modificat și adaptat;

taxe vamale mixte: se percep atunci când taxele vamale ad-valorem nu sunt destul de eficiente ca mijloc de protecție; presupun aplicarea temporară, pe lângă taxa vamală ad-valorem, și a unei taxe vamale specifice suplimentare.

După modul de stabilire:

– taxe vamale autonome (unilaterale): sunt stabilite de către stat în mod independent și nu pe baza unor convenții bi sau multilaterale încheiate cu alte state; se aplică la importul pe care o țară îl efectuează din țări cu care nu întreține relații bazate pe CNMF; au un nivel foarte ridicat; sunt, deseori, prohibitive; nu fac obiectul negocierilor;

taxe vamale convenționale (contractuale): sunt stabilite de către stat prin înțelegere cu alte state în cadrul acordurilor bi sau multilaterale încheiate; se percep asupra mărfurilor care provin din țările ce își acordă reciproc CNMF; au un nivel mai scăzut decât cele autonome; fac obiectul negocierilor tarifare în cadrul GATT-OMC;

taxe vamale preferențiale (de favoare): se aplică tuturor sau numai anumitor categorii de mărfuri importate din anumite țări și care nu se extind asupra acelorași mărfuri provenind din celelalte țări; sunt o derogare de la CNMF; reflectă un regim de favoare acordat ca urmare a unor aranjamente comerciale preferențiale (reciproce sau nereciproce); au un nivel foarte redus;

taxe vamale de retorsiune (de răspuns): se aplică de către stat ca răspuns la politica comercială neloială a altor state – politici de dumping sau de subvenționare a exporturilor; se percep ca taxe vamale suplimentare, peste taxele vamale în vigoare sub

forma taxelor antidumping și a taxelor compensatorii; au scopul să neutralizeze efectele negative ale importurilor asupra piețelor de import; au o natură dublă – tarifară și netarifară.

Tehnica vamală – reprezintă ansambul procedurilor și practicilor vamale prin care se pun în aplicare normele privind vămuirea mărfurilor care fac obiectul operațiunilor de import-export. Produsele ce fac obiectul schimburilor comerciale internaționale intră sub incidența regimurilor vamale specifice – în țara de proveniență, în țara de destinație și în țările de tranzit. Ca urmare, acestea primesc un anumit statut vamal – un “certificat de identitate vamală”, care se referă la originea mărfii, valoarea sa în vamă și încadrarea în tariful vamal. Pe această bază, se realizează procedura vamală – adică ansamblul formalităților necesare pentru “vămuirea mărfurilor”.

Regimul vamal – stabilește dacă și unde vor fi plătite taxele vamale, precum și dacă și în ce condiții marfa va fi supusă controlului vamal. Regimurile vamale sunt de două tipuri: comune (definitive) și suspensive. Regimul comun se aplică automat în baza legii vamale și se referă la toate mărfurile de import și export. Cel suspensiv, trebuie solicitat în mod expres și determină suspendarea plății anumitor taxe vamale sau aplicarea unor măsuri de control.

Teritoriul vamal – este acel spațiu geografic în interiorul căruia se aplică un anumit regim vamal, o anumită legislație vamală. De regulă, teritoriul vamal al unui stat coincide cu teritoriul său național. În raport cu spațiul național, în practică există următoarele situații:

– extinderea teritoriului vamal față de teritoriul național:

– este cazul uniunilor vamale situație în care două sau mai multe state desființează, dintr-o dată sau treptat, barierele tarifare și netarifare în comerțul reciproc, pentru toate mărfurile care se schimbă reciproc (uniuni vamale perfecte) sau numai pentru o parte dintre acestea (uniuni vamale imperfecte), iar în relațiile cu terții, promovează un tarif vamal comun și o politică comercială comună;

– este cazul și al zonelor de liber schimb, în care țările participante elimină, dintr-o dată sau treptat, barierele tarifare și netarifare în schimburile comerciale reciproce pentru toate mărfurile (zonele libere perfecte) sau numai pentru o parte din acestea (zone libere imperfecte), iar în relațiile cu terții fiecare țară membră își păstrează independența în materie de politică comercială;

– restrângerea teritoriului vamal față de teritoriul național, în cazul exceptării de la regimul vamal în vigoare a unei părți dintr-un stat național. Zonele exceptate de la regimul vamal în vigoare a unui stat se umesc zone libere și sunt cunoscute sub diferite denumiri: zone portuare scutite de impozite; zone libere comerciale; porturi libere sau porturi franco etc.; antrepozite vamale (reale și nominale). De asemenea, zonele economice speciale, ca forme speciale create în China spre sfârșitul deceniului opt al secolului trecut, și care păstrează caracteristica zonelor libere (scutiri de taxe vamale la import), dar au unele particularități (dimensiunea mare și foarte mare), obiectivul urmărit fiind valorificarea resurselor naturale și umane din zonă, prin atragerea capitalului străin, acordând facilități importante. Prin crearea de zone libere (inclusiv antrepozitele vamale) statele urmăresc mai multe obiective: promovarea și dezvoltarea zonelor respective, punerea în valoare a resurselor naturale interne și a forței de muncă disponibile, atragerea de capital străin, creșterea încasărilor la bugetul statului etc.

2.2. Instrumente și reglementări comerciale netarifare

Barierele netarifare – sunt un complex de măsuri și reglementări de politică comercială de natură diferită care împiedică, limitează sau deformează fluxurile comerciale de bunuri și servicii, prin intermediul cărora se urmărește protejarea pieței interne de concurența străină și/sau echilibrarea balanței de plăți.

Aceste obstacole pot fi folosite ca mijloace de discriminare și, spre deosebire de cele tarifare, sunt mult mai eficiente, datorită următoarelor particularități:

însoțesc bunurile pe tot parcursul lor, acționând eșalonat, de la efectuarea comenzii pentru un anumit produs care urmează să fie importat și până la consumatorul final;

sunt de o mare diversitate și au un grad de protecție diferențiat, fiind dificil de evaluat gradul lor de discriminare;

au domenii extrem de variate de aplicare legate de sfera relațiilor economice internaționale;

în general, sunt mai greu de cunoscut de către exportatori și greu de controlat;

pot influența, direct și indirect, prin diferite mecanisme, volumul importurilor, pot crea alte condiții care să frâneze realizarea importurilor.

Clasificare

Bariere care implică o limitare cantitativă directă a importurilor:

– interdicțiile (prohibirile) la import: presupun interzicerea total sau parțial, în mod temporar sau permanent, a importului sau exportului tuturor sau anumitor produse; sunt folosite din motive economice (protecția pieței interne, echilibrarea balanței comerciale și de plăți), politice (discriminarea în relațiile comerciale cu alte state) sau din alte motive (sănătatea și securitatea populației, protecția mediului); în practică, se realizează prin refuzul autorităților de a elibera licențe de import pentru produsele supuse interdicțiilor;

– contingentele de import: sunt plafoane maxime cantitative sau valorice – numite contingente, până la care este admis importul anumitor produse sau grupe de produse pe o perioadă de timp determinată; în general au caracter protecționist; pot fi: – globale, când nu sunt repartizate pe țări; – bilaterale, când sunt stabilite separat pentru anumite țări de proveniență;

– licențele de import: sunt autorizații pe care autoritățile publice le acordă, în anumite condiții, importatorilor, în baza cărora aceștia au dreptul de a achiziționa un produs sau grupă de produse, pe o perioadă de timp rezonabilă, în funcție de natura produsului și de distanța geografică față de țara de proveniență; însoțesc, de fapt, restricția

conținută în contingent; pot fi: – automate, când se acordă la cerere, necondiționat, nu au scop restrictiv și sunt utilizate din necesități statistice; – neautomate, ce se acordă pentru produsele neliberalizate la import, în mod selectiv, în funcție de produs, de țara de origine etc.;

– limitările (restricțiile)” voluntare la export”: sunt înțelegeri oficiale sau neoficiale care intervin între importatori și exportatori, prin care țările exportatoare se angajează să-și limiteze exporturile unui produs sau grupă de produse la anumite limite convenite, la cererea (sub presiunea) țărilor importatoare și pentru o perioadă de timp determinată;

– acordurile de comercializare ordonată: sunt înțelegeri bi sau multilaterale negociate între state, prin care acestea convin limitarea controlată a volumului importurilor anumitor produse sau grupe de produse, la care se adaugă și prevederi referitoare la prețuri, clauze de salvgardare etc. pe care le pot folosi țările importatoare în cazul în care le sunt afectate interesele comerciale.

Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul prețurilor:

– prelevările variabile la import (taxe de prelevare): se practică atunci când produsele importate sunt facturate la prețuri considerate sub niveluri la care ar asigura o protecție relativă; au fost utilizate în cadrul mecanismului politici agricole comunitare, la importurile extracomunitare de produse agricole supuse regulamentelor de piață cu scopul limitării acestora; sunt taxe suplimentare ce se percep complementar taxelor vamale obișnuite înscrise în tariful vamal comun al CEE, la importul produselor respective, al căror nivel se calculează conform unor proceduri stabilite; au o natură dublă, tarifară și netarifară; au rol protecționist mai eficient față de o taxă vamală obișnuită;

– prețurile minime și maxime la import: – prețul minim la import reprezintă un preț-plafon minim la care importatorii pot introduce mărfurile străine în țară, fără a concura producătorii interni;

se practică pentru acele produse care au prețul intern mai ridicat decât nivelul prețurilor practicate pe piața internațională și, de regulă, este apropiat de cel al prețului intern cu ridicata al produselor indigene, nerespectarea acestor prețuri de către importatori determină anularea licențelor de import și, eventual, aplicarea de taxe antidumping; – prețurile maxime la import sunt plafoane maxime de preț sub care importatorii nu pot introduce mărfuri străine în țară; au ca efect limitarea importurilor și reducerea prețurilor de export la produsele respective; pot fi utilizate de țările care sunt importatori semnificativi pe piața produselor respective;

– impozitele indirecte și alte taxe cu caracter fiscal (ajustări fiscale la frontieră): se referă la regimul fiscal conform căruia produsele de

export sunt scutite de impozitele indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleași impozite ca și cele indigene; pentru respectarea acestui principiu țările negociază convenții privind evitarea dublei impuneri; discriminarea mărfurilor de import se poate face prin stabilirea discreționară a bazei de impunere și a ordinii perceperii taxelor; se întâlnesc sub diverse forme: TVA, taxa în cascadă, taxa de acciză, taxele oculte, taxele portuare, sanitare, statistice, consulare etc.;

– măsurile de retorsiune: se aplică numai ca măsuri de răspuns față de o politică comercială considerată neloială – de dumping și de subvenționare a exporturilor; se aplică în urma derulării unei proceduri de anchetă prin care să se dovedească că aceste politici au produs țării importatoate un prejudiciu important;

– depunerile (depozitele) prealabile în valută la import: presupun adoptarea de reglementări conform cărora firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale țărilor lor o anumită cotă-parte, în valută, din valoarea probabilă a viitorului import, cu un anumit timp stabilit înainte de efectuarea acestuia; aceste sume nu sunt purtătoare de dobânzi, astfel încât importatorul va căuta să recupereze pierderea înregistrată, fie prin ridicarea prețului la produsul importat, fie prin solicitarea unor reduceri de preț din partea exportatorului; pe de altă parte, această măsură reprezintă o modalitate de creditare a statutului, pe termen scurt, fără dobândă sau în condiții foarte avantajoase.

Bariere netarifare care decurg din formalitățile vamale și administrative la import:

– evaluarea mărfurilor în vamă: este operațiunea prin care autoritățile vamale ale unei țări stabilesc valoarea mărfurilor importate la care urmează să se aplice taxele vamale; în cadrul GATT, la runda Tokio, a fost negociat un cod de conduită privind evaluarea vamală, care a stabilit metodologii specifice și reguli precise pentru determinarea valorii în vamă a mărfurilor în scopul reglementării uniforme a acestei proceduri; la runda Uruguay, a fost renegociat Acordul privind evaluarea vamală, care a devenit obligatoriu pentru roți membrii OMC;

– documente și formalități suplimentare cerute la import: se constituie în adevărate bariere netarifare în calea comerțului internațional în măsura în care importatorilor le este cerută îndeplinirea a numeroase formalități și prezentarea unor documente suplimentare ce limitează importul de mărfuri; există preocupări susținute din partea organizațiilor internaționale pentru simplificarea și unificarea conținutului documentelor în vamă.

Bariere netarifare ce decurg din participarea statului la activități comerciale:

– achizițiile guvernamentale: reprezintă cumpărări de bunuri și servicii de către stat (guverne și alte organisme centrale, autorități publice locale etc.); pot deveni bariere netarifare în calea comerțului internațional atunci când, în anumite state, în baza reglementărilor în vigoare, sunt favorizate bunurile și serviciile oferite de furnizorii interni, discriminând furnizorii și produsele străine, în scopul de a proteja piața internă;

– comerțul de stat: constituie totalitatea operațiunilor de vânzare-cumpărare efectuate de întreprinderile aflate integral sau majoritar în proprietatea statului; devine barieră netarifară în calea comerțului internațional în măsura în care statul oferă acestor întreprinderi o serie de privilegii de natură diferită, în raport cu întreprinderile private sau străine, prin care/cu ajutorul cărora le rentabilizează activitatea;

– monopolul de stat asupra importului anumitor produse: constituie o barieră în calea comerțului internațional în măsura în care statul limitează importul și stabilește prețurile de vânzare cu amănuntul la aceste produse în scopul de a restrânge consumul; uneori statul instituie monopol asupra importului unor produse din motive temeinice, legate de sănătatea oamenilor și a animalelor, protecția mediului etc.

Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene (bariere tehnice)

– normele tehnice: devin bariere netarifare când se abat de la standardele internaționale sau când impun condiții extrem de riguroase, ce se caracterizează printr-o lipsă de transparență pentru partenerii comerciali;

– normele sanitare și fitosanitare: vizează consumul populației, animalelor și protejarea plantelor; constituie o barieră netarifară atunci când, prin caracterul lor excesiv de sever, prin procedurile de omologare și certificare care trebuie să însoțească aceste produse, implică cheltuieli suplimentare foarte mari;

– normele de securitate: se referă la bunurile destinate consumului productiv pentru care se cere îndeplinirea unor condiții de calitate, a unor norme tehnice, de igienă sau de securitate a muncii;

– normele de ambalare, marcare și etichetare: pot limita importurile ca urmare a cheltuielor suplimentare pe care le ocazionează, întârzierilor în derularea contractelor etc.;

– normele privind reclama și publicitatea în favoarea produselor autohtone: constituie o barieră netarifară prin cheltuielile mari ocazionate de campaniile de promovare pentru susținerea și orientarea cererii interne spre produsele indigene și care limitează importurile de produse similare.

2.3. Instrumente promoționale și măsuri de stimulare a

exporturilor

Instrumente de promovare a exporturilor

Aceste măsuri au ca scop impulsionarea exporturilor unei țări prin facilitarea pătrunderii pe piețele externe și influențarea creșterii cererii externe, acționându-se asupra cererii efective și potențiale, determinându-i pe cumpărători să prefere produsele realizate de întreprinderile din țara respectivă;

Printre măsurile promoționale se pot menționa:

– negocierea și încheierea unor tratate de comerț și navigație, a unor acorduri comerciale și de plăți, a altor acorduri și convenții economice:acestea

conțin reguli privind desfășurarea relațiilor economice și a schimburilor comerciale; cuprind numeroase angajamente prin care se asigură condiții favorabile pentru interesele comerciale ale partenerilor;

– reprezentarea comercială în țările partenere: poate contribui la dezvoltarea schimburilor cu țările (zona) în care activează prin: – asigurarea informațiilor specifice despre mediul economic, comercial, climatul general de afaceri, pe care statul, prin reprezentanții legali, le pune la dispoziția întreprinzătorilor interesați, în mod gratuit sau în condiții de favoare; – mijlocirea unor contacte de afaceri cu partenerii din țările respective; – sprijinirea delagațiilor întreprinzătorilor din țara proprie aflate în străinătate, pentru a negocia diferite afaceri;

– participarea la târguri și expoziții internaționale și organizarea unor astfel de manifestări pe teritoriul propriu; sprijinirea activităților promoționale și de consultanță ale structurilor asociative neguvernamentale (camere de comerț, industrie, asociații profesionale etc.);

– prestarea unor servicii de informare și orientare a clienților externi, acordarea de asistență de specialitate, prin constituirea unor structuri

adecvate specializate care să asigure baze de date necesare reprezentanților sau /și întreprinzătorilor străini interesați în realizarea unor afaceri, sporind transparența asupra mediului de afaceri și încrederea acestora în oportunitățile de afaceri din țara respectivă;

Măsuri de stimulare a exporturilor

Sunt acele măsuri care vizează impulsionarea exporturilor în general sau pe anumite piețe externe, precum și creșterea nivelului lor de competitivitate.

Aceste măsuri reprezintă, de fapt, acordarea de ajutoare financiare, direct sau indirect, întreprinderilor, pentru a le rentabiliza activitatea de export; se acordă selectiv, în sectoare de interes pentru economia unei țări sau sectoare care dețin o pondere însemnată în ocuparea forței de muncă în anumite regiuni.

Principalele măsuri de stimulare a exporturilor se pot împărți în patru grupe:

Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară: sunt folosite pentru stimularea exporturilor, fie prin acordarea unor sume (ajutoare financiare) direct întreprinderilor exportatoare, fie în mod indirect, prin finanțarea de la buget a întreprinderilor care vor furniza bunuri sau vor presta servicii în condiții mai avantajoase pentru export. Pot fi:

– subvenții directe de export: sunt alocații bugetare ce se acordă întreprinderilor cu scopul de a le rentabiliza activitatea de export; de regulă, sunt subvenționate: – întreprinderile din sectoarele economice care, prin lichidarea lor, ar putea crea probleme economice și sociale în anumite regiuni; – anumite sectoare incipiente sau – sectoare care, în anumite perioade se confruntă cu condiții nefavorabile, pentru a putea depăși aceste greutăți;

– prime directe de export: sunt stimulente bugetare acordate întreprinderilor, care au ca scop să crească volumul exporturilor acestora, determinându-le să producă pentru piața externă produse noi și să pătrundă pe piețe noi;

– subvenționarea indirectă a exporturilor: sunt o formă de sprijin intern ce se acordă unor sectoare, activități sau întreprinderi, ce constă din facilități bugetare acordate altor sectoare, care să asigure anumite condiții speciale (unor producători/exportatori) sau să presteze unele servicii în condiții mai avantajoase întreprinderilor implicate în activități de comercializare pe piețele externe.

Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală: sunt, de fapt, concesii fiscale ce constau în faptul că nu se preiau la bugetul de stat o parte din obligațiile fiscale ale întreprinderilor către acesta, permițându-le, astfel, să se finanțeze cu aceste sume, fără dobândă. Pot fi:

– facilități fiscale pentru mărfurile exportate: presupun scutirea, reducerea sau restituirea impozitelor pe circulația mărfurilor; se acordă în funcție de importanța exportului; sunt direct proporționale cu gradul de prelucrare al produselor; se acordă și la importurile ce urmează să fie încorporate în produsele destinate exportului;

– facilități fiscale acordate exportatorilor: presupun scutirea totală sau reducerea de la plata impozitului pe venitul provenit din exporturi sau amânarea plății unor impozite datorate etc.

Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară: au ca scop să sprijine producătorii pentru a-și crește exporturile și sunt utilizate pentru a asigura și suplimenta necesarul mare și de obicei insuficient al mijloacelor de plată de care au nevoie întreprinzătorii. Finanțarea exporturilor, în general, se realizează prin intermediul sistemelor bancare naționale sau a unor instituții publice sau private specializate. Din această categorie fac parte:

– creditele de export: se realizează sub diferite forme:

– creditul furnizor: furnizorul își creditează direct clientul său extern, importatorul; exportatorii vând pe credit acordând anumite elemente de libertate (perioade de grație, termene de rambursare favorabile, dobânzi atractive). Aceștia, după ce au contractat o vânzare pe credit, prezintă documentele la o bancă comercială pentru a-și asigura creditul acordat și a obține o poliță de asigurare și, la rândul lor, contractează un împrumut, cu care se refinanțează până la încasarea contravalorii mărfurilor livrate pe credit; creditul furnizor se asigură;

– creditul cumpărător: banca/consorțiul exportatorului/ finanțatorului acordă creditul direct importatorului (sau băncii acestuia), cu condiția ca din acest împrumut să achiziționeze mărfuri din țara care acordă creditul; după încheierea contractului și acceptarea finanțării prin credit- cumpărător, importatorii pot deschide acreditive la finanțator, rambursarea creditului urmând să se facă de importator direct băncii finanțatoare; pentru siguranță, firma importatoare va trebui să fie garantată de către o bancă din țara importatorului sau dintr-o țară terță (creditul cumpărător se garantează);

– liniile de credit: au la bază acorduri interguvernamentale care prevăd garantarea de către instituțiile statului a creditelor destinate pentru realizarea unor obiective de valori mari, în limitele unui plafon stabilit și pentru efectuarea achizițiilor din țara creditoare; acestea sunt deschise de către instituții financiare din țara exportatoare în favoarea unor instituții financiare din țara importatoare; o formă specială o reprezintă creditul consorțial folosit în cazul unor obiective economice de mare valoare și complexitate;

– creditele de asistență: se acordă de către agenții guvernamentale din țările dezvoltate pe perioade foarte lungi, în condiții de favoare, unor țări în curs de dezvoltare care prezintă un interes politic, economic, militar pentru țara creditoare;

– asigurarea și garantarea creditelor de export:

– asigurarea se face pentru creditul furnizor: urmărește acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadență contravaloarea mărfurilor vândute pe credit; se face de către o instituție bancară din țara exportatorului;

– garantarea se face pentru creditul cumpărător: presupune obligația asumată de o instituție bancară din țara importatorului față de banca creditoare din țara exportatorului de a achita contravaloarea mărfii livrate pe credit în cazul în care importatorul devine insolvabil.

Măsuri de stimulare de natură valutară:

– primele valutare: sunt un fel de prime indirecte (bonificații) care se acordă exportatorilor (de către bănci) cu ocazia convertirii valutei obținută din export în moneda națională, la un curs mai avantajos decât cel oficial sau decât cursul pieței (curs cu primă); se acordă selectiv, pe grupe de mărfuri sau pe zone geografice, urmărind realizarea anumitor interese economice;

– deprecierea monedei naționale: este o măsură de stimulare a exporturilor atunci când ritmul de depreciere a monedei naționale se produce mai rapid decât reducerea puterii sale de cumpărare; are ca efect

promovarea exporturilor numai dacă cererea pentru produsele respective este elastică în raport cu prețurile; în anumite situații, această practică este considerată drept dumping valutar, fiind contracarată cu măsuri de retorsiune.

Partea a II-a – Instituționalizarea relațiilor comerciale internaționale

Partea a II-a a cursului își propune să evidențieze importanța cadrului reglementar la nivel internațional și regional pentru sănătatea și predictibilitatea fluxului comercial internațional.

Studentul are posibilitatea să cunoască, mai întâi, rațiunile care au stat la baza primelor demersuri în direcția înlocuirii bilateralismului cu norme de conduită elaborate și aplicate la scară internațională, obiectivele, principiile, elementele organizatorice și mecanismul decizional care au animat guvernele în cadrul interesantei, atipicei dau utilei entități care a fost Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT).

Atenția studentului este atrasă, mai apoi, asupra contribuției Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) la procesul de instituționalizare a comerțului internațional, prin prezentarea rolului jucat de aceasta în colectarea problemelor specifice ale țărilor în curs de dezvoltare și înscrierea lor pe agenda de lucru a GATT și a altor organisme economice și financiare internaționale.

Nu în ultimul rând, studentul are posibilitatea să aprofundeze mecanismele funcționale ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), pornind de la obiectivele, funcțiile și aspectele legate de procesul decizional la nivelul organizației, până la mecanismul complex de soluționare a diferendelor comerciale ivite la nivel regional și internațional și la mecanismul de examinare a politicilor comerciale, prin care OMC veghează la asigurarea compatibilității acestora cu principiile sale.

Instituționalizarea relațiilor comerciale internaționale

Procesul de instituționalizare a relațiilor comerciale internaționale a avut ca obiectiv principal crearea unei arhitecturi organizaționale la nivel internațional, a unui cadru juridic bazat pe drepturi și obligații convenite între țări, de comun acord, care să promoveze principii și norme și să ofere soluții practice pentru desfășurarea optimă a relațiilor comerciale internaționale.

Instituționalizarea relațiilor comerciale a urmărit, practic, promovarea unor aranjamente care aveau printre cele mai importante obiective:

expansiunea multilaterală a comerțului pe o bază nediscriminatorie;

aranjamente comerciale globale privind redistribuirea veniturilor prin intermediul comerțului internațional;

aranjamente comerciale regionale ce vizau relațiile economice dintr-o anumită zonă geografică sau grupare economico-politică;

aranjamente comerciale internaționale privind anumite materii prime sau produse, cu scopul delimitării raporturilor de schimb existente în comerțul cu mărfurile respective.

Din însărcinarea ECOSOC, o comisie pregătitoare – formată din reprezentanții a 23 de state – a început, în anul 1945, să elaboreze Carta viitoarei Organizații Internaționale a Comerțului și, în paralel, să inițieze și primele negocieri comerciale tarifare concretizate în reduceri și consolidări de taxe vamale și a altor restricții din calea comerțului internațional.

Rezultatele acestor negocieri comerciale au fost încorporate într-un acord multilateral denumit Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), semnat la 30 sept. 1947 la Geneva și care a intrat în vigoare la 1 ian. 1948.

A fost elaboratã și Carta – numitã Carta de la Havana – care nu a fost ratificatã de către statele participante și, astfel, s-a pierdut șansa de a se crea o structură instituționalizată, care să administreze norme de conduită specifice comerțului internațional.

Deoarece statele participante voiau, de fapt, să creeze o Organizație Internațională a Comerțului, ca o organizație principală de comerț care să se ocupe de problemele comerțului mondial, nu au inițiat o organizare separată pentru Acordul General pentru Tarife și Comerț, acesta rămânând doar o structură interguvernamentală provizorie, care a avut ca obiectiv crearea de condiții favorabile pentru desfășurarea schimburilor comerciale internaționale.

Acordul General pentru Tarife si Comert (GATT) –

constituire, obiective, prevederi, structură organizatorică

Până la intrarea în funcțiune a Organizației Internaționale a Comerțului, GATT trebuia să protejeze concesiile tarifare obținute în 1947, urmând ca părțile contractante să-și concentreze activitatea în continuare strict pe probleme tarifare.

Pentru a evita compromiterea concesiilor tarifare consimțite, prin adoptarea ulterioară a unor măsuri protecționiste, au fost încorporate în Acordul General și o serie de principii și reguli pentru desfășurarea comerțului internațional.

Deoarece Organizația Internațională a Comerțului nu a mai luat ființă, Acordul General pentru Tarife și Comerț și-a asumat în timp multe din funcțiunile și responsabilitățile pe care aceasta le-ar fi avut. Acordul General a devenit, astfel, de facto, dacă nu chiar de jure, o organizație internațională de comerț.

GATT a fost un acord comercial multilateral, prin care țările semnatare s-au angajat să respecte reguli, principii și discipline, menite să elimine, pe bază de reciprocitate, obstacolele comerciale din calea comerțului cu mărfuri. Acest caracter contractual a desosebit GATT de celelalte formațiuni și organisme internaționale și i-a asigurat eficiență. Eficiența s-a mai darorat și faptului că prevederile Acordului, mecanismele sale obligau, în general, în caz de dificultăți, la căutarea rapidă de soluții practice, nu la dezbateri de principii.

Obiectivul general al funcționării sistemului GATT a fost să liberalizeze comerțul internațional cu bunuri, să-l așeze pe baze solide și, în acest mod, să contribuie la creșterea economică și a nivelului de trai.

Sistemul GATT a evoluat de-a lungul timpului în primul rând prin creșterea numărului de țări participante, precum și prin lărgirea sferei de cuprindere tematică. În plus, în timpul rundelor de negocieri, au fost adoptate mai multe acorduri conexe care au detaliat unele din regulile GATT, ce au fost continuu completate, revizuite și îmbunătățite cu numeroase prevederi suplimentare, angajamente speciale etc.

În ultima sa variantă – în funcțiune până la Runda Uruguay – conținutul textului Acordului General a avut 38 de articole împărțite în patru părți.

În această variantă, pentru realizarea funcțiilor și responsabilităților sale, Acordul a avut de îndeplinit mai multe obiective parțiale:

protejarea concesiilor tarifare convenite în cadrul diverselor runde de negocieri comerciale împotriva anulării acestora, prin utilizarea de bariere netarifare (inclusiv paratarifare);

adoptarea unor coduri de conduită în domeniul comerțului internațional, prin care să se frâneze practica părților contractante, în general nejustificată, de a utiliza instrumente de politică comercială cu caracter protecționsit și chiar discriminatoriu;

instituirea unor proceduri de consultare și de acțiune concertate, prin care să se urmărească aplicarea corectă în practică a prevederilor înscrise în textul Acordului etc.

Textul Acordului a fost semnat de cele 23 de țări fondatoare, care l-au negociat. De la semnarea sa și până la deschiderea rundei Uruguay, numărul statelor participante la GATT ajunsese la 91. Exista și un număr de 31 de țări pe ale căror teritorii s-au aplicat prevederile Acordului și care, ca state independente, mențineau aplicarea de facto a GATT, urmând să decidă asupra politicii lor comerciale.

Procedurile de retragere. Orice parte contractantă avea dreptul să se retragă din Acord, înaintând o notificare Secretariatului, atunci când dorea acest lucru. Cererea de retragere intra în vigoare la trecerea a șase luni de la depunerea sa.

Accesiunea. Acordul GATT era deschis oricărei țări din lume. Pentru accesiune, textul Acordului a prevăzut două proceduri:

accesiunea ordinară – a fost calea obișnuită de aderare pentru orice țară independentă, care dorea să devină membră cu drepturi depline. Noii veniți erau obligați sã intre în negocieri tarifare cu părțile contractante existente pentru stabilirea condițiilor de aderare la GATT care erau înscrise într-un protocol de accesiune. Fiecare nou venit beneficia automat și de reducerile tarifare negociate în rundele anterioare.

accesiunea la prezentare – putea fi folosită numai de către membrii de facto – țări în curs de dezvoltare, foste colonii, care doreau să devină membri cu drepturi depline.

practica GATT a consacrat și alte proceduri de accesiune, ca etape intermediare până la a deveni membri cu drepturi depline, și anume accesiunea provizorie (membri provizorii), care nu se mai utilizează, și accesiunea pe bazã de aranjament special, care nu s-a mai folosit în ultimul timp.

Neaplicarea Acordului între anumite părți contractante. Urmare a unor situații specifice, determinate de motive de natură diferită (economice, politice etc.), a fost adăugată o prevedere care stipula că acordul nu se va aplica între două părți contractante care nu au intrat în negocieri tarifare una cu cealaltă în situația în care ele nu consimt o asemenea aplicare.

Anularea sau diminuarea beneficiilor. În situații speciale, în care o parte contractantă acuza că i-au fost anulate sau diminuate beneficiile ce i s-ar fi cuvenit prin aderarea sa la GATT, aceasta putea recurge la procedura specială a articolului XXIII – exceptări de la regulă. Procedura recomanda, în primul rând, întâlniri directe cu propuneri către partea acuzată. Ulterior, asemenea consultări bilaterale au inclus un element multilateral. Plângerea era trimisă de Secretariatul GATT părților contractante și oricine considera că avea interes, putea să participe la discuții. Rezultatul și deciziile luate, în urma consultărilor, erau, de asemenea, prezentate părților contractante interesate. Dacă nu se găsea nici o soluție satisfăcătoare prin consultări bilaterale, era numit un grup de conciliere (panel), compus din membri selectați dintre delegați, pe baza cunoștințelor lor în materie GATT și asupra problemelor rezultate din aplicarea lui. Grupul de conciliere examina plângerea și făcea recomandări. Dacă aceste recomandări nu erau acceptate, petiționarul putea cere dreptul de a lua decizii de salvgardare. Dacă părțile contractante

considerau că circumstanțele erau suficient de serioase ca să justifice o asemenea acțiune, ele puteau să autorizeze petentul să suspende aplicarea anumitor concesii.

Adoptarea părții a IV-a GATT. Pe măsură ce numărul țărilor în curs de dezvoltare ca părți contractante cu drepturi depline ai GATT a crescut, diferențele dintre acestea, din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare s-a accentuat, atitudinea lor a devenit mai fermă și, la insistențele lor, textul GATT a fost revizuit și completat de mai multe ori. Cea mai importantă completare s-a făcut prin adăugarea Părții a IV-a, denumită Comerț și Dezvoltare, în urma Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, desfășurată la Geneva, în noiembrie 1964. Obiectivele prevăzute de aceasta pentru dezvoltarea țărilor în curs de dezvoltare erau:

asigurarea unor condiții de acces favorabile pe piața mondială pentru produsele de export ale țãrilor în curs de dezvoltare;

diversificarea structurii economiei acestor țări pentru a reduce dependența lor de export;

creșterea asistenței financiare destinată țărilor în curs de dezvoltare pentru accelerarea expansiunii lor economice.

Reprezentarea părților contractante. Structura instituțională a GATT, inițial deficitară, a fost corectată în timpul activității sale, cuprinzând:

– Sesiunea părților contractante – constituită din delegații tuturor părților contractante, membri cu drepturi depline, era forul suprem al GATT, care se reunea anual, pe o durată de trei-patru săptămâni, sau ori de câte ori era nevoie. Atribuții: dreptul și obligația de a veghea la respectarea Acordului, de a aproba modificările și completările acestuia, de a aproba prin vot primirea de noi membri și crearea de noi organe de lucru cărora le direcționa activitatea;

– Consiliul Reprezentanților – acesta a înlocuit, în 1960, Comitetul creat în 1951, care își exercita îndatoririle între sesiuni și avea rol de organ executiv. Consiliul Reprezentanților se întâlnea periodic și putea organiza întâlniri suplimentare mai scurte, ori de câte ori existau probleme urgente de discutat. Atribuții: îndrumarea organelor subsidiare între sesiunile anuale (comitete, comisii, grupuri de lucru); organizarea negocierilor pentru primirea de noi membri; organizarea de consultări cu părțile contractante asupra diferitelor aspecte ale evoluției schimburilor comerciale reciproce; elaborarea de propuneri și recomandări asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi și supuse dezbaterilor în sesiunile părților contractante. Consiliul avea puterea sã-și stabilească organe subsidiare, se putea consulta cu guvernele statelor membre pe orice problemă de interes comun și întocmea rapoarte;

– Comitetele – În afara sesiunilor și adunărilor Consiliului, părțile contractante au putut lucra în corpuri subsidiare – numite Comitete – care își desfășurau activitatea fie în paralel cu sesiunile și adunările Consiliului, fie intre sesiuni. În cursul anilor, au fost constituite comitete și pentru activități temporare, precum și comitete permanente, specializate pe probleme. După rundele Tokio și Uruguay, numărul comitetelor a crescut și s-au înființat

comitete ale căror obligații erau să administreze punerea în aplicare a acordurilor pluri și multilaterale încheiate pe domenii sau pe probleme specifice;

– Grupurile de lucru – Comitetele nu aveau întotdeauna timpul necesar pentru a examina în detaliu problemele. Ele puteau decide delegarea acestor sarcini unor grupuri speciale de lucru. În mod similar, părțile contractante puteau cere unor grupuri de lucru, în timpul sesiunilor, să examineze o problemă care nu era de competența nici unui comitet. Grupurile de lucru raportau rezultatele Consiliului și făceau, de obicei, recomandări;

– Grupurile de experți (panelele) – Părțile contractante aveau libertatea să încredințeze investigarea unei probleme unui grup de experți, aleși fie din rândul membrilor lor, fie, în cazuri excepționale, din experți din afară;

– Secretariatul – Acesta a avut un rol activ în deciziile politicii comerciale internaționale, fiind cel care a colectat datele statistice, a adunat informațiile, materialele ce constau din reglementari, care afectau sau sprijineau dezvoltarea comerțului internațional și pe care le-a pus la dispoziția părților contractante. Secretariatul era condus de un Secretar General (executiv), care putea fi consultat de orice parte contractantă, pentru a lua cea mai bună decizie, într-o situație particulară. El putea, de asemenea, să își facă simțită propria-i influență și să ajungă la un acord cu părțile contractante, acționând ca mediator;

– Centrul de Comerț Internațional (1964) – A devenit, din 1968, Centrul Comun de Comerț Internațional GATT – UNCTAD și, în prezent, OMC/UNCTAD.

Observatorii și organizațiile non-guvernamentale. Părțile contractante au făcut un obicei din a invita observatori, care reprezentau țări nemembre, pentru a participa la sesiunile părților contractante și în aproape toate organele subsidiare. Acești observatori puteau cere și li se putea acorda permisiunea de a-și exprima opinia pe diverse probleme. În plus, multe organizații neguvernamentale mai importante erau ținute la curent cu activitățile și deciziile importante ale GATT, iar unele dintre ele trimiteau memorandumuri, pe diverse probleme de interes ce făceau obiectul unor negocieri, care erau aduse la cunoștința părților contractante.

Reguli de procedură. În afara regulilor de procedură ale Sesiunii, pentru modul de lucru al diferitelor organe ale GATT nu exista nici o procedură fixă. Oricare parte contractantă avea dreptul să ridice în plen orice problemă pe care o considera ca fiind necesară pentru buna desfășurare a activităților. Cel mai adesea, dezbaterea acesteia era încredințată unui comitet sau grup de lucru, al cărui raport servea, apoi, ca bază pentru dezbaterile din sesiunea plenară. La toate nivelurile, consultările și discuțiile erau multilaterale.

Adoptarea deciziilor și votarea. Deciziile puteau fi luate numai de părțile contractante, în general, prin consens, care era consemnat de președintele sesiunilor părților contractante. În situația în care nu exista consens deplin, se proceda la adoptarea deciziilor prin vot, fiecare parte contractantă având dreptul la un vot, iar votul putea avea loc și prin corespondență. Excepțiile, care necesitau unanimitate, reprezentau schimbările sau modificările aduse articolelor referitoare la clauza națiunii celei mai favorizate, listele de concesii și amendamente. Cererile de admitere necesitau votul favorabil a 2/3 din total.

Aplicarea provizorie. Aceasta permitea guvernelor să utilizeze măsuri care nu erau în concordanță cu regulile GATT, fiind proiectată să funcționeze doar pe o perioadă de tranziție.

Derogările. Acordul a prevăzut că, țările care se confruntau cu probleme excepționale, care necesitau un tratament special, puteau beneficia de anumite proceduri de derogare a obligațiilor impuse de Acord, pe perioade limitate. Derogările includeau prevederi de revizuire anuală, pentru examinarea efectelor lor asupra comerțului și pentru a se asigura că restricțiile respective nu produceau efecte negative și erau înlăturate în perioada stabilită.

În ciuda caracterului său provizoriu, GATT a rămas, din 1948 și până la 1 ianuarie 1995 – când a intrat în funcțiune Organizația Mondială a Comerțului – singurul instrument multilateral privind comerțul internațional.

3.2. Reguli de bază ale activității GATT, excepții și derogări de la aceste reguli

GATT și-a propus să sprijine dezvoltarea schimburilor comerciale internaționale prin limitarea sau eliminarea barierelor din calea lor, asigurarea unui tratament egal părților contractante, prin folosirea unor practici comerciale loiale, promovând respectarea unor reguli fundamentale, și anume:

desfășurarea schimburilor comerciale pe baza principiului nediscriminării partenerilor comerciali. Această dispoziție înseamnă că părțile contractante trebuiau să-și acorde reciproc – clauza națiunii celei mai favorizate (CNF), ca regulă, în forma ei necondiționată și – clauza tratamentului național (CTN) în materie de impozite și reglementări interne, pentru a elimina posibilitatea limitării importurilor prin alte mijloace decât taxele vamale. Ambele clauze se acordă pe cale multilaterală (cu excepția SUA);

interzicerea, în principiu, de către părțile contractante în relațiile reciproce a restricțiilor cantitative sau a altor măsuri cu efecte similare la importul și exportul de mărfuri;

aplicarea restricțiilor cantitative (sau a altor măsuri cu efecte similare) între părțile contractante, pe o bază nediscriminatorie, în măsura în care erau admise de GATT, ca derogare de la regula enunțată;

eliminarea sau limitarea subvențiilor la export în relațiile comerciale dintre părțile contractante, în măsura în care acestea afectau, în mod direct sau indirect, interesele comerciale ale celorlalte părți contractante;

protejarea economiilor naționale de concurența străină să se facă, în principiu, numai cu tarifele vamale care nu trebuiau să fie, însă, prohibitive;

folosirea de către părțile contractante a consultărilor ca metodă fundamentală, pentru a evita prejudicierea intereselor părților contractante, și obligația de a răspunde acestor consultări pentru a rezolva, pe cale amiabilă, diferendele comerciale dintre ele;

adoptarea deciziilor prin consens general și supunerea acestora la vot numai în situațiile în care, fie nu se realiza consensul, fie la cererea uneia dintre părțile contractante (fiecare parte dispunând de un singur vot).

Prevederile Acordului au cuprins, de asemenea, derogări și excepții de la regulile fundamentale:

– derogările – au fost strict reglementate fie, inițial, prin dispoziții convenționale GATT, fie, ulterior, prin decizii ale părților contractante:

recunoașterea sistemului preferințelor vamale în vigoare la data semnării Acordului General, cu condiția ca limitele acestor preferințe în vigoare să nu fie extinse ulterior de către părțile contractante;

admiterea creării de zone de comerț liber și de uniuni vamale, la care să participe două sau mai multe părți contractante, cu condiția de a nu se institui noi bariere (tarifare și netarifare) față de celelalte părți contractante;

negocierea de protocoale preferențiale între țările în curs de dezvoltare, părți contractante la GATT;

autorizarea țărilor în curs de dezvoltare, părți contractante la GATT, de a promova măsuri de politică comercială cu caracter protecționist pentru apărarea economiei lor și, în special, a industriei, de puternica concurență a țărilor dezvoltate;

admiterea temporară de restricții cantitative sau de alte măsuri netarifare cu efecte similare în relațiile comerciale dintre părțile contractante, la importul sau exportul unor produse care ar crea o situație critică pe piața internă sau ar prejudicia producția internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanței de plăți;

– excepțiile – stabileau cauzele pentru care nu era posibilă aplicarea unor reguli de bază ale Acordului General, acestea fiind:

excepții generale – legate de suveranitatea națională, etica și morala publică, sănătatea publică, protejarea patrimoniului național și a resurselor naturale etc.;

excepții privind securitatea – clauză a securității, conform căreia nici o parte contractantă nu putea fi obligată să furnizeze informații sau să întreprindă acțiuni care ar fi prejudiciat interesele securității sale sau ar fi împiedicat îndeplinirea angajamentelor sale.

Mecanismul negocierilor comerciale – Negocierile comerciale inițiate de GATT s-au desfășurat în cadrul unor conferințe, numite runde de negocieri sau tratative. În desfășurarea negocierilor tarifare și netarifare s-au respectat câteva principii, și anume:

fiecare parte contractantă avea dreptul să decidă dacă participă sau nu la negocierile comerciale inițiate în cadrul GATT;

nici o parte contractantă nu putea fi obligată să facă concesii unilaterale, și între părțile contractante facilitățile acordate trebuiau să fie de valoare egală (principiul reciprocității concesiilor);

orice parte contractantă beneficia automat de toate concesiile și facilitățile convenite cu ocazia negocierilor tarifare, în virtutea aplicării reciproce a clauzei națiunii celei mai favorizate (exceptând derogările), indiferent dacă participau sau nu la negocieri; dacă rezultatele negocierilor în cadrul GATT se concretizau în acorduri privind barierele netarifare sau cadrul juridic, prevederile acestora nu se extindeau asupra părților contractante, decât dacă aderau la ele;

concesiile acordate pe cale multilaterală, în cadrul GATT, nu puteau fi retrase pe cale unilaterală, decât numai cu condiția acordării altor concesii de valoare egală. De la acest principiu a intervenit o derogare, legiferată printr-un acord negociat la runda Tokio, în favoarea țărilor în curs de dezvoltare – “Măsuri de salvgardare în scopul dezvoltării”, prin care aceste țări au posibilitatea de a retrage unilateral anumite concesii acordate în cadru multilateral.

Concesiile tarifare negociate în cadrul GATT – au fost sub forma unor angajamente pentru:

eliminarea totală a taxelor vamale la anumite produse sau grupe de produse;

reducerea directă a taxelor vamale cu anumite procente convenite sau după anumite formule, la anumite produse sau grupe de produse;

consolidarea taxelor vamale în vigoare, la nivelul existent pentru o perioadă de timp determinată; consolidarea se referă și la mărfurile pentru care nu se percep taxe vamale.

În domeniul netarifar, concesiile negociate în cadrul Acordului General au luat forma:

eliminării/atenuării obstacolelor netarifare din calea schimburilor comerciale dintre părțile contractante;

instituirea anumitor coduri de conduită privind condițiile în care puteau fi folosite anumite obstacole netarifare în relațiile comerciale dintre părțile contractante.

Tehnicile de negociere folosite în practica GATT au fost:

țară cu țară, produs cu produs: negocierile erau bilaterale și se bazau pe schimbul reciproc de concesii;

tehnica reducerii liniare și reciproce a taxelor vamale, ce presupunea reducerea taxelor vamale cu un procent identic convenit pentru toate categoriile de produse și aplicat de către toți participanții;

tehnica armonizării tarifare, cu scopul de a determina restructurarea tarifară a părților contractante, asigurând mai multă uniformitate și reducând disparitățile tarifare;

tehnica abordării sectoriale (negocierile zero pentru zero): urmărea eliminarea obstacolelor comerciale pentru un sector sau pentru o grupă de produse;

combinație de mai multe tehnici.

„Prevederile acordului, cât și practica activității GATT au consacrat un mecanism al negocierii concesiilor tarifare, care se desfășura pe etape:

prima etapă, în care se înaintau cererile de reduceri tarifare, avea loc cu câteva luni înaintea începerii negocierilor propriu-zise, dreptul de a înainta cereri revenind țărilor care erau principali producători și exportatori ai produselor respective. Cererile erau adresate Secretariatului GATT și cuprindeau lista produselor pentru care se solicita reducerea taxelor vamale de import și cuantumul acestor taxe; se transmiteau tuturor părților contractante astfel încât și celelalte țări puteau lua parte la negocierile în care erau interesate;

a doua etapă, a înaintării ofertelor de reduceri tarifare, în care părțile contractante solicitate sau alte părți interesate prezentau ofertele lor, care cuprindeau concesiile tarifare pe care erau dispuse să le facă pentru importul produselor respective. Aceste oferte erau trimise și ele către toate părțile contractante interesate, de către Secretariatul GATT, mai întâi celor care au înaintat cererile de reduceri tarifare;

a treia etapă, a negocierilor propriu-zise, în care părțile contractante participante solicitau informații suplimentare, reevaluau nivelul cererilor și ofertelor de concesii tarifare și se adopta soluția finală. Concesiile tarifare convenite erau înscrise într-un protocol (care era, de fapt, sub forma unor liste de concesii), ce se înainta Secretariatului GATT și intra în vigoare imediat și integral, sau în decursul unei anumite perioade de timp, parțial și treptat, așa cum conveniseră părțile contractante, participante la negocieri.”

3.3. Principalele rezultate ale activității GATT

Runda de la Geneva (aprilie – octombrie 1947) – Această rundă a condus la crearea Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), semnat de 23 de țări, și la negocierea a cca. 45.000 de concesii tarifare, ce au vizat aproape 50% din valoarea comerțului mondial, în acea perioadă. În cadrul negocierilor comerciale s-a inaugurat tehnica de negociere numită “țară cu țară” și “produs cu produs”.

Runda de la Annecy – Franța (1949) – In această rundă, negocierile au condus la fixarea condițiilor de aderare la GATT a altor 11 țări și la unele reduceri de taxe vamale. Rezultatele acestei runde au fost modeste (cca. 5.000 de concesii tarifare) din cauza existenței și a menținerii disparităților tarifare, în special între SUA și țările europene.

Runda de la Torquay – Anglia (1950 – 1951) – A fost organizată cu prilejul aderării R.F. Germania la GATT. Numărul concesiilor tarifare negociate a fost de 8.700, iar reducerea medie a taxelor vamale a fost de 25%, față de nivelul aplicat în 1948.

Runda de la Geneva (1955 – 1956) – S-a soldat cu rezultate mai modeste: 4.300 de concesii tarifare alcătuite, în special, din consolidări de taxe vamale. Este marcată de aderarea Japoniei la GATT.

Runda Dillon – Geneva (1960 – 1962) – A însemnat un pas înainte față de rundele anterioare, deoarece, la negocierile tarifare, s-a folosit tehnica reducerii liniare și reciproce a taxelor vamale cu un anumit procent convenit. Rezultatele au fost, însă, considerate modeste – doar 4.400 de concesii tarifare.

Runda Kennedy – Geneva (1964 – 1967) – La această rundă, pentru prima oară, au fost abordate negocierile privind obstacolele netarifare, liberalizarea comerțului cu produse agricole și luarea în considerare a situației țărilor în curs de dezvoltare.

Runda Tokyo (1973-1979). Spre deosebire de rundele anterioare, pe ordinea de zi a rundei Tokio au fost înscrise numeroase probleme de mare importanță pentru părțile contractante, fiind invitate să participe la negocieri și țări nemembre. „Rezultatele rundei Tokio au fost însemnate:

Domeniul tarifar – Concesiile tarifare convenite au fost: reducerea taxelor vamale în medie cu până la 35%, la importul de produse industriale și cu până la 41%, la importul de produse agricole, în țările dezvoltate; concesiile tarifare negociate de țările dezvoltate au redus, într-o anumită măsură, marja preferențială în favoarea țărilor în curs de dezvoltare beneficiare de S.G.P.; țările în curs de dezvoltare participante la negocieri s-au angajat să facă concesii tarifare, sub forma consolidărilor sau a reducerilor de taxe vamale la un număr limitat de produse;

Domeniul netarifar – În urma negocierilor purtate s-a convenit asupra unor acorduri și crearea unor comitete pentru administrarea acestora, precum și asupra unor mecanisme de consultare și reglementare a diferendelor între părțile contractante și un tratament special și diferențiat pentru țările în curs de dezvoltare;

Domeniul comerțului cu produse agricole – În cadrul acestei runde, pentru prima oară, au fost negociate două aranjamente internaționale: privind carnea de vită și animalele vii și privind produsele lactate, care aveau ca scop promovarea expansiunii, liberalizării și stabilizării comerțului internațional cu aceste produse;

Comerțul internațional cu produse tropicale – În urma negocierilor s-a convenit o reducere medie a taxelor vamale cu 12%, pentru produsele tropicale, și anumite concesii în domeniul obstacolelor netarifare;

Cadrul juridic al comerțului internațional – Negocierile au avut în vedere îmbunătățirea și completarea unor prevederi fundamentale GATT, care au vizat următoarele domenii:

– „Tratament diferențiat și mai favorabil, reciprocitate și participare mai activă a țărilor în curs de dezvoltare”, denumit, în mod obișnuit, “clauza de abilitare”, este baza juridică permanentă care dă dreptul părților contractante GATT să acorde tratament comercial preferențial doar în favoarea țărilor în curs de dezvoltare (fără reciprocitate față de țările donatoare de preferințe);

– Măsurile de salvgardare în scopul dezvoltării – Acordul preciza măsurile de politică comercială la care puteau recurge țările în curs de dezvoltare, părți contractante la GATT, pentru echilibrarea balanțelor de plăți și protejarea dezvoltării lor economice de concurența țărilor dezvoltate;

– Măsurile comerciale luate în scopuri legate de balanța de plăți – Denumit “Declarația cu privire la măsurile comerciale luate în scopuri legate de balanța de plăți”, acordul a urmărit să codifice practicile și procedurile de aplicare a măsurilor permise pentru a menține și restabili echilibrul balanțelor de plăți;

– Notificări, consultări, reglementarea diferendelor și supraveghere – Memorandumul de acord a adus îmbunătățiri practicilor GATT în aceste domenii și, mai ales, în soluționarea diferendelor comerciale dintre părțile contractante implicate, cu o atenție specială pentru țările în curs de dezvoltare;

– Restricțiile și impunerile la export – Memorandum de acord care a vizat problema accesului la aprovizionare.

La runda Tokio, în cadrul grupei pentru abordare sectorială, a fost negociat “Acordul privind comerțul cu avioane civile”, prin care s-a convenit eliminarea oricăror taxe vamele și impozite percepute la importul avioanelor civile de toate tipurile, componente și subansambluri ale acestora, precum și eliminarea obstacolelor netarifare în relațiile reciproce în domeniu.”

Runda Uruguay. A VIII-a rundă de negocieri comerciale GATT a fost lansată cu prilejul reuniunii ministeriale a GATT din septembrie 1986, care a avut loc la Punta del Este (Uruguay), finalizată cu adoptarea „Declarației ministeriale privind runda Uruguay”. Negocierile urmau să fie încheiate în patru ani, dar, din cauza unor momente de criză, s-au prelungit și s-au încheiat la Conferința Ministerială desfășurată în aprilie 1994, la Marrakech. Actul final, în care au fost cuprinse rezultatele sale, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995, după ratificarea sa de către parlamentele țărilor semnatare.

Obiectivele rundei – Declarația subliniază că negocierile vor urmări să asigure: liberalizarea continuă și expansiunea comerțului internațional în avantajul tuturor părților contractante și, în special, al celor mai puțin dezvoltate; întărirea rolului GATT și aplicarea unor norme de conduită mai clare, mai eficiente și obligatorii ce se vor conveni în cadrul multilateral, unei părți tot mai importante a comerțului mondial; creșterea capacității sistemului comercial internațional de a se adapta la noile provocări din economia mondială; îmbunătățirea condițiilor de desfășurare a comerțului internațional, astfel încât să se asigure țărilor în curs de dezvoltare și, în principal, celor cu datorii mari, posibilități să-și achite obligațiile financiare; încurajarea tendinței de dezvoltare a acțiunilor de cooperare conjugate, la nivel național și internațional, pentru a întări interrelațiile dintre politicile comerciale și celelalte politici economice, care susțin creșterea și dezvoltarea, în scopul îmbunătățirii funcționării sistemului monetar internațional, a fluxurilor financiare și investiționale.

Principiile generale ale negocierilor – S-a convenit ca negocierile să se desfășoare transparent și să asigure compatibilitatea cu principiile de bază ale sistemului comercial internațional, cu obiectivele și angajamentele asumate de părțile contractante, iar rezultatele negocierilor sî poată fi asumate doar în integralitatea lor, adică țările participante vor adera la toate acordurile (deciziile și declarațiile) ce se vor negocia, ori nu vor adera la nici unul și acest fapt va presupune retragerea din GATT (nu se referă și la acordurile plurilaterale).

Status-quo-ul și eliminarea progresivă a măsurilor protecționiste – Pe toată durata negocierilor, fiecare participant trebuia să respecte anumite angajamente: să nu adopte nici o măsură de politică comercială sau de altă natură incompatibile cu regulile GATT; să nu ia măsuri restrictive care, deși compatibile cu regulile GATT, afectează schimburile comerciale; să nu adopte măsuri comerciale în scopul de a-și îmbunătății poziția în negociere; să elimine treptat măsurile restrictive incompatibile cu conduita comercială multilaterală.

Domeniile de negociere și obiectivele prevăzute:

– taxele vamale – folosirea unor metode adecvate și eficiente pentru reducerea progresivă și, după caz, eliminarea taxelor vamale, în special a celor ridicate; concesiile tarifare convenite se vor aplica tuturor participanților;

– măsurile netarifare – reducerea sau eliminarea barierelor netarifare, în special a restricțiilor cantitative;

comerțul cu produse tropicale – liberalizarea cât mai completă a comerțului cu produse tropicale, vizând toate tipurile de obstacole;

comerțul cu produse realizate prin folosirea unor resurse naturale – liberalizarea comerțului cu produse ce provin din resurse naturale, inclusiv comerțul cu produse semifinite sau finite rezultate din prelucrarea acestora;

comerțul cu textile și îmbrăcăminte – reintegrarea acestui sector în conduita GATT și renunțarea la Acordul multifibre încheiat anterior;

comerțul cu produse agricole – întărirea conduitei în domeniu, urmărindu-se liberalizarea comerțului, prin îmbunătățirea accesului la piețe, întărirea concurenței corecte, eliminarea efectelor negative ale subvenționării și obstacolelor tehnice, precum și crearea posibilității de evaluare a comerțului mondial cu produse agricole;

prevederile GATT – rediscutarea articolelor Acordului General pe baza cererilor părților contractante și, dacă este cazul, angajarea de negocieri pentru a fi actualizate;

completarea și actualizarea acordurilor și codurilor de conduită negociate în rundele anterioare – pentru îmbunătățirea, clarificarea și extinderea acestora privind salvgardarea, măsurile antidumping, subvențiile de export și taxele compensatorii etc.;

reglementarea diferendelor între părțile contractante – convenirea unor reguli mai eficiente și obligatorii pentru îmbunătățirea și întărirea regulilor și procedurilor de reglementare a diferendelor;

funcționarea sistemului GATT – elaborarea unor înțelegeri și aranjamente prin care: să se întărească supravegherea exercitată în cadrul GATT; să se îmbunătățească eficiența generală a GATT în activitatea de luare a deciziilor; să crească contribuția Acordului General la realizarea unei mai mari coerențe în elaborarea politicilor comerciale globale; să întărească relațiile sale cu alte organizații internaționale și, în primul rând, cu cele care au responsabilități în problemele monetare și financiare;

aspectele comerciale ale proceselor investiționale;

comerțul cu servicii – stabilirea cadrului multilateral de principii și reguli și să elaborarea unor discipline pentru sectoare individuale – de servicii specifice, în scopul susțineriii dezvoltării comerțului cu servicii în condiții de transparență și transformarea lui într-un mijloc de promovare a creșterii economice;

aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală – promovarea unei protecții efective și adecvate a drepturilor de proprietate intelectuală și limitarea/eliminarea comerțului cu mărfuri contrafăcute și mărfuri pirat, în așa fel încât măsurile și procedurile de exercitare a acestor drepturi să nu se constituie în noi bariere în calea comerțului cu drepturi de proprietate intelectuală și să nu prejudicieze alte inițiative complementare în cadrul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale.

– Rezultatele Rundei Uruguay, prezentate sintetic, au început să fie puse în aplicare treptat, din anul 1995, și au constat în:

– liberalizarea în creștere a comerțului internațional cu mărfuri prin:

creșterea posibilităților de export:

reducerea în medie cu 40% a taxelor vamale de import, pentru produsele industriale și agricole; s-a convenit ca majoritatea reducerilor convenite să fie puse în practică, treptat, în 5 tranșe egale, eșalonate pe 4 ani;

reducerea progresivă a sprijinului intern acordat agriculturii, în medie cu 20% în țările industrializate într-o perioadă de 6 ani și cu 13,3% pentru țările în curs de dezvoltare, în 10 ani;

reducerea progresivă a cuantumului subvențiilor de export pentru produsele agricole, în țările industrializate cu 36% și cu 21% a cantităților de exporturi subvenționate, într-o perioadă eșalonată pe 6 ani; pentru țările în curs de

dezvoltare subvențiile de export vor fi reduse cu 24% pentru produsele agricole și cu 14% a cantităților de exporturi subvenționate, într-o perioadă eșalonată pe 10 ani;

privind accesul la piețe al produselor agricole, acordul prevede o mai mare transparență și creșterea posibilă de apreciere a regimurilor de import, în special datorită transformării în taxe vamale a tuturor măsurilor netarifare aplicate (tarificării), conform unei metodologii convenite; taxele vamale, rezultate din această tarificare, vor fi reduse, în medie, cu 36% în cazul țărilor dezvoltate, într-o perioadă de 6 ani, iar în cazul țărilor în curs de dezvoltare cu 24%, în decursul a 10 ani;

liberalizarea totală a exportului de produse textile pe parcursul unei perioade de 10 ani, prin creșterea progresivă a nivelului cotelor de acces practicate, în prezent, de o serie de țări industrializate, precum și reducerea, în prealabil, a taxelor vamale de import la aceste produse, astfel încât 51% din produse să fie integrate în GATT până la 1 ianuarie 2002, iar restul nu mai târziu de 1 ianuarie 2005.

– extinderea sferei de aplicare a principiilor și regulilor sistemului comercial multilateral asupra unor domenii noi – de mare importanță pentru comerțul mondial prin:

liberalizarea comerțului cu servicii prin convenirea acordării multilaterale a clauzei națiunii celei mai favorizate și a tratamentului național, precum și prin luarea unor angajamente inițiale de liberalizare pe domenii și sectoare specifice;

stabilirea și întărirea unor reguli adecvate pentru protejarea drepturilor de proprietate intelectuală;

determinarea unor măsuri comerciale privind investițiile conforme cu regulile GATT;

– creșterea transparenței, previzibilității și stabilității cadrului de desfășurare a comerțului prin detalierea, clarificarea și întărirea modului de aplicare a regulilor sistemului comercial internațional;

– îmbunătățirea mecanismelor de reglementare a diferendelor comerciale în legătură cu aplicarea regulilor și disciplinelor GATT;

– întărirea și îmbunătățirea mecanismelor de examinare a politicilor comerciale, eliminarea practicilor de concurență neloială în comerțul internațional;

– recunoașterea problemelor specifice ale țărilor în curs de dezvoltare și a celor în tranziție la economia de piață.

Principalele instrumente juridice ale sistemului comercial internațional rezultate în Runda Uruguay

A. Acordul privind înființarea Organizației Mondiale de Comerț;

B. Acorduri multilaterale privind comerțul cu mărfuri, comerțul cu servicii și comerțul cu drepturile de proprietate intelectuală

1. Comerțul cu mărfuri

– Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT-1994) Acorduri conexe:

– Acordul privind evaluarea vamală (aplicarea art. VII GATT);

– Acordul privind inspecția înainte de expediere;

– Acordul cu privire la obstacolele tehnice în calea comerțului (codul de normalizare);

– Acordul cu privire la măsurile sanitare și fitosanitare;

Acordul privind procedurile în materie de licențe de import;

Acordul privind regulile de origine (art.IX GATT);

Acordul antidumping (aplicarea art. VI GATT);

– Acordul cu privire la subvențiile de export și taxele compensatorii ( art. XVI GATT);

Acordul privind salvgardarea (art. XIX GATT);

Acordul privind agricultura;

Acordul privind textilele și îmbrăcămintea;

Acordul privind investițiile legate de comerț.

2. Comerțul cu servicii

– Acordul General privind Comerțul cu Servicii

3. Drepturile de proprietate intelectuală

– Acordul cu privire la aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală

C. Acorduri plurilaterale de comerț

– Acordul privind achizițiile publice;

– Acordurile privind comerțul cu aeronave civile, produsele lactate și carnea de bovină.

– Alte înțelegeri și decizii:

Înțelegerea privind prevederile GATT 1994, referitoare la balanța de plăți;

Înțelegerea pentru interpretarea art. II.1.b GATT 1994 – consolidarea concesiilor;

Înțelegerea pentru interpretarea art. VII GATT 1994 – întreprinderile comerciale de stat;

Regulile și procedurile privind reglementarea diferendelor;

Mecanismele de examinare a politicilor comerciale;

Decizia privind cazurile în care administrațiile vamale au motive să pună la îndoială corectitudinea declarației vamale (Decizia privind schimbarea responsabilității dovezii);

Decizia privind Comerțul și Mediul.

4. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – UNCTAD

În anul 1964 s-a desfășurat prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (la Geneva), la recomandarea căreia Adunarea Generală a ONU a adoptat o Rezoluție prin care Conferința a fost instituționalizată ca organ al Adunării Generale, ca instituție specializată neautonomă a ONU.

Membre ale UNCTAD au devenit peste 160 de țări participante la ONU sau la una din instituțiile sale specializate. Larga participare se explică prin faptul că spre deosebire de GATT, care se baza pe opțiunea liberului schimb și pe respectarea obligatorie a angajamentelor asumate de către părțile contractante, în cadrul UNCTAD, fiecare țară putea promova poziții proprii-specifice, iar hotărârile convenite nu erau angajamente, ci erau doar rezoluții cu valoare de recomandare.

Structura organizatorică inițială a UNCTAD a fost completată în timp pentru a se acorda mai bine la evoluțiile din sistemul comercial internațional. În prezent această structură cuprinde:

– Sesiunea – este constituită din reprezentanții tuturor țărilor membre și se întrunește în sesiuni plenare la patru sau la trei ani. Principalele atribuții:

– promovarea de măsuri prin care să faciliteze expansiunea comerțului internațional în scopul susținerii dezvoltării economice a tuturor țărilor și în special a țărilor în curs de dezvoltare;

susținerea dezvoltării comerțului între țări cu nivele de dezvoltare economică diferite, între țări cu sisteme economice și sociale diferite și între țările în curs de dezvoltare;

elaborarea unor principii și politici privind dezvoltarea comerțului internațional și problemele conexe ale dezvoltării economice, în colaborare cu structurile competente ale ONU și cu celelalte instituții din Sistemul Națiunilor Unite;

să contribuie la armonizarea politicilor țărilor și grupărilor economice regionale în materie de comerț și dezvoltare;

examinarea, în urma experienței căpătate, a eficienței și evoluției mecanismelor sale instituționale, formulând recomandări în scopul perfecționării lor, pe care să le supună adoptării ONU etc.

– Consiliul pentru Comerț și Dezvoltare – este organul permanent al Conferinței care asigură desfășurarea activității între sesiuni, fiind deschis participării tuturor membrilor UNCTAD. Consiliul acționează pentru transpunerea în fapt a rezultatelor, recomandărilor, rezoluțiilor, declarațiilor și ale altor hotărâri ale Conferinței, având în acest scop mai multe responsabilități:

inițiază și întocmește studii și rapoarte în domeniul comerțului și în alte probleme privind dezvoltarea;

primește rapoarte din partea membrilor și a altor organisme interguvernamentale a căror activitate are legătură cu atribuțiile sale;

are rol de comitet pregătitor al sesiunilor în cadrul cărora prezintă rapoarte de activitate pentru intervalul dintre ele și, în acest scop, întocmește ordinea de zi provizorie, documentele necesare, recomandă data și locul ținerii sesiunii;

întocmește rapoarte pentru Conferință;

prezintă Adunării Generale a ONU, prin intermediul ECOSOC, darea de seamă anuală;

face propuneri pentru crearea de organisme subsidiare, în funcție de necesități, pentru îndeplinirea eficientă a activității sale.

– Organele subsidiare ale Consiliului pentru Comerț și Dezvoltare – au fost concepute într-o structură flexibilă ca număr, forme de organizare și atribuții, în timp fiind create și alte comisii, comitete și grupe de lucru.

– Secretariatul UNCTAD – are caracter permanent, sediul la Geneva și un birou de legătură la sediul ONU din New York. Este condus de un Secretar General, numit de Secretarul General al ONU și confirmat de Adunarea Generală a ONU. Desfășoară activitatea operativă curentă necesară bunei funcționări a Conferinței, Consiliului pentru Comerț și Dezvoltare și a organelor subsidiare, cooperează cu ECOSOC, secretariatele Comisiilor Economice Regionale ale ONU și instituțiilor specializate din Sistemul Națiunilor Unite, în problemele comerțului internațional, politicilor comerciale și cele conexe ale dezvoltării.

– Centrul Comun de Comerț Internațional – în prezent OMC/UNCTAD, și ocazional, Comitetul de conciliere, constituit atunci când este nevoie din reprezentanții țărilor interesate.

La toate nivelurile organizatorice, în procesul decizional, fiecare țară are drept la un singur vot. Acest lucru a permis țărilor în curs de dezvoltare să coopereze, pentru a-și asigura majoritatea, promovând un punct de vedere comun în problemele pentru care aveau un interes major. Cadrul de armonizare a pozițiilor lor, cu privire la problemele ce urmau să fie dezbătute în cadrul UNCTAD, l-a oferit conferințele ministeriale ale „Grupului celor 77”, care, de regulă, au precedat sesiunile UNCTAD.

„UNCTAD a oferit, de la început, perspectiva unei adevărate reforme a comerțului internațional pentru asigurarea cadrului necesar promovării intereselor țărilor în curs de dezvoltare, alături de ale celorlalte țări.” Principalele direcții ale reformei sistemului comercial internațional promovate de UNCTAD au vizat:

stabilirea unor principii noi în relațiile economice dintre state și politicile lor comerciale;

restructurarea comerțului internațional cu produse de bază;

restructurarea comerțului internațional cu produse manufacturate;

relațiile comerciale și de cooperare economică dintre țările în curs de dezvoltare, măsuri speciale în favoarea țărilor cel mai puțin avansate, insulare și fără litoral;

relațiile comerciale dintre țările cu niveluri și sisteme economice diferite.

Stabilirea unor principii noi în relațiile economice dintre state și politicile lor comerciale. „Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor”, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1974, stabilește că relațiile economice și politice dintre state vor fi guvernate de următoarele principii: suveranitate, integritate teritorială și independență politică a statelor; egalitate suverană; neagresiune; neintervenție; avantaj reciproc și echitabil; coexistența pașnică; egalitate în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele; reglementare pe cale pașnică a diferendelor; repararea injustițiilor impuse prin forță și care lipsesc o națiune de mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală; îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale; respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; obligația statelor de a nu urmări să-și asigure hegemonia și sfere de influență; promovarea justiției sociale și internaționale; cooperarea internațională pentru dezvoltare și acces liber la mare și de la mare pentru țările fără litoral cu respectarea principiilor mai sus menționate.

Comerțul internațional cu produse de bază. Scopul principal era creșterea încasărilor obținute din aceste exporturi, prin:

– negocierea unor măsuri care să permită un acces mai larg produselor primare pe piețele țărilor dezvoltate, diversificarea acestor produse ca obiectiv al procesului de dezvoltare economică în vederea stabilizării și maximizării volumului fizic al exporturilor. În acest sens, țările în curs de dezvoltare au solicitat creșterea accesului la piețe prin: includerea produselor agricole (primare, semifinite, finite) în Sistemul generalizat de preferințe nereciproce și nediscriminatorii; reducerea barierelor netarifare utilizate de țările dezvoltate; eliminarea diferențelor între produsele primare neprelucrate și cele prelucrate;

– stabilizarea prețurilor și creșterea competitivității produselor de bază naturale exportate în raport cu cele sintetice și de înlocuire. În această direcție sunt mai semnificative două dintre inițiativele UNCTAD, și anume:

– indexarea prețurilor produselor primare – datorită dificultăților tehnice pe care le implică, aceasta a fost foarte puțin aplicată;

– elaborarea și aplicarea „Programului integrat pentru produsele de bază” – adoptat la Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, care a avut loc în 1976 la Nairobi, acesta promova ca obiective: asigurarea stabilității comerțului internațional cu produse de bază, evitarea fluctuației prețurilor (dese și, în numeroase cazuri, excesive) și menținerea lor la un nivel care să fie remuneratorii și juste pentru producători și echitabile pentru consumatori; îmbunătățirea și susținerea venitului real al țărilor exportatoare și protejarea lor împotriva fluctuației încasărilor obținute din exportul cu produse de bază; îmbunătățirea accesului pe piețe și asigurarea securității aprovizionării cu produse primare. Pentru reglementarea comerțului cu aceste produse, programul a vizat, în principal, două măsuri: încheierea unor acorduri pe produse între principalii producători și consumatori; crearea de stocuri regulatorii, finanțate dintr-un fond comun, în scopul stabilizării prețurilor și încasărilor din exportul cu produse de bază.

Comerțul internațional cu produse manufacturate. Obiectivele vizate în acest domeniu au fost: stimularea dezvoltării industriale a țărilor în curs de dezvoltare; facilitarea accesului la piețe, prin eliminarea barierelor comerciale tarifare și netarifare aplicate la importul produselor manufacturate în țările dezvoltate și fără reciprocitate din partea țărilor în curs de dezvoltare, în scopul creșterii ponderii comerțului cu produse manufacturate ale acestor țări la nivel internațional. Dintre inițiativele mai semnificative ale UNCTAD pentru realizarea acestor obiective, pot fi menționate următoarele:

– privind dezvoltarea industrială, la propunerea UNCTAD a fost înființată, în anul 1966, Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (ONUDI), instituție specializată autonomă a ONU;

– pentru facilitarea accesului la piețe, pe linia eliminării și reducerii obstacolelor tarifare și netarifare care afectau exporturile cu produse manufacturate, s-a promovat ideea instituirii unui sistem generalizat de preferințe vamale în favoarea țărilor în curs de dezvoltare.

Sistemul Generalizat de Preferințe Vamale Nereciproce și Nediscriminatorii (SGP). Acesta a urmărit intensificarea procesului de industrializare, sprijinirea diversificării producției și creșterea încasărilor din export a țărilor în curs de dezvoltare. Sistemul presupune acordarea de către statele dezvoltate în calitate de donatoare a unor preferințe nereciproce și nediscriminatorii, sub forma scutirilor parțiale sau integrale de taxe vamale pentru exporturile de produse manufacturate, care provin din țările în curs de dezvoltare, în calitate de beneficiare de preferințe. Deși conceput în cadrul UNCTAD, acest sistem este acum în totalitate integrat și gestionat de OMC.

– Principalele caracteristici ale SGP sunt:

este generalizat – a fost conceput pentru a fi aplicat de către toate țările dezvoltate, tuturor țărilor în curs de dezvoltare, dar acest lucru nu a însemnat și uniformitatea de tratament din partea țărilor donatoare de preferințe;

se bazează pe principiile tratamentului preferențial și al nereciprocității – în baza cărora preferințele sunt unilaterale;

are la bază principiul nediscriminării, în sensul că se aplică de către țările dezvoltate în relațiile comerciale cu toate țările în curs de dezvoltare.

– Aplicarea SGP a evidențiat următoarele elemente:

– donatoare de preferințe generalizate au devenit toate țările dezvoltate (inclusiv țări ce aparțineau sistemului socialist – URSS, RDG, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România, Bulgaria);

– lista țărilor beneficiare a fost constituită pe principiul „autoselecției”, cu precizarea că donatorii puteau refuza acordarea acestui tratament unor țări din diferite rațiuni „considerate imperative”;

– obiectul tratamentului preferențial îl constituie următoarea gamă de produse: produse industriale manufacturate (finite și semifinite) cuprinse în Nomenclatorul Consiliului de cooperare vamală de la Bruxelles, cu unele excepții, pe care țările donatoare le cuprind în „listele negative” sau listele de excepții și care sunt diferite de la țară la țară; unele produse agricole (prelucrate, semiprelucrate sau neprelucrate cuprinse în NCCVB). Produsele care beneficiază de preferințe vamale sunt înscrise de țările donatoare în „listele pozitive” (diferite de la țară la țară); unele materii prime – de asemenea situația fiind diferențiată de la țară la țară;

– forma și amplitudinea preferințelor se modifică în timp din punct de vedere al țărilor donatoare, gradului de reducere, țărilor beneficiare;

– regulile de origine convenite în cadrul negocierilor SGP, au vizat unele aspecte privind: criteriile speciale pentru stabilirea originii produselor exportate, definite de țările donatoare, necesare pentru a beneficia de preferințe; dovada documentară sau „certificatul de origine”, documentul prin care o autoritate oficială, agreată din țările beneficiare de preferințe, atestă originea mărfurilor exportate în țările donatoare de preferințe;

– în cadrul schemelor individuale de preferințe, toate țările donatoare de preferințe au cuprins și anumite măsuri de salvgardare, în scopul de a putea păstra un anumit control asupra derulării comerțului în acest regim.

– „Efectele pozitive ale SGP decurg din faptul că a fost un instrument operațional viabil și eficient de repartizare a avantajelor generate de schimburile comerciale internaționale, proporțional cu nivelul de dezvoltare al partenerilor.

– Limitele aplicării SGP se referă la: nerespectarea, în anumite cazuri, a principiului autodefinirii stadiului de dezvoltare; neaplicarea permanentă a principiului nereciprocității; excluderea de la acest sistem a majorității materiilor prime industriale și a produselor agricole; stabilirea unor cote de import anticipate sau a unor limitări sau eliminări prin utilizarea clauzei de salvgardare, invocate din motive de competitivitate; efectul de erodare a

marjelor preferențiale determinate de reducerile sau eliminările de taxe vamale convenite în rundele Tokio și Uruguay – pentru produsele comercializate de țările dezvoltate -similare cu cele care fac obiectul exporturilor țărilor în curs de dezvoltare în regim preferențial.”

Discuțiile purtate pe marginea problemelor privind relațiile comerciale și de cooperare economică dintre țările în curs de dezvoltare și relațiile comerciale dintre țările cu niveluri și sisteme economice diferite – în cadrul primelor sesiuni ale UNCTAD, n-au condus, în final, la adoptarea unor rezoluții care să răspundă pe deplin intereselor țărilor în curs de dezvoltare, dar, de fiecare dată, a fost evidențiat rolul pe care trebuie să-l aibă țările dezvoltate și Sistemul Națiunilor Unite pentru aceste țări prin promovarea acordurilor comerciale preferențiale între ele, prin susținerea programelor de cooperare și integrare economică.

Sistemul Global de Preferințe Comerciale (SGPC). Ideea negocierii acestui sistem a fost concretizată la a 4-a Sesiune ministerială a Grupului celor 77 (Arusha, 1979), în urma căreia a fost adoptat „Programul de la Arusha privind autonomia colectivă și cadrul de negocieri”, care a cuprins „Primul plan de acțiune pe termen scurt și mediu privind prioritățile globale în materie de cooperare economică între țările în curs de dezvoltare”. Printre măsurile concrete de realizare a acestui program a fost cuprinsă adoptarea SGPC.

– Sistemul global de preferințe comerciale – ce se aplică în relațiile comerciale dintre țările membre ale Grupului celor 77 – constituie cadrul general de reguli ce guvernează relațiile comerciale între țările semnatare pe baze preferențiale și instituie, în principal, un schimb de tarife vamale reciproc avantajoase și de concesii între aceste state, menit să susțină realizarea obiectivelor lor de dezvoltare.

– Din conținutul acordului rezultă că:

obiectivele definite sunt de a contribui la valorificarea potențialului țărilor în curs de dezvoltare, promovarea schimburilor comerciale și a cooperării economice multilaterale între aceste țări ca factori importanți ai creșterii lor economice;

este un sistem global deschis participării tuturor țărilor membre ale Grupului celor 77 și, ca sferă de cuprindere, este aplicabil pentru toate produsele care se schimbă între aceste țări;

componentele principale ale SGPC sunt toate aranjamentele referitoare la măsurile tarifare, paratarifare și netarifare, la măsurile comerciale directe – inclusiv contracte pe termen mediu și lung, precum și cele referitoare la acorduri sectoriale;

se bazează pe principiul reciprocității în relațiile dintre țările cu nivele similare de dezvoltare, concesiile convenite între doi sau mai mulți participanți se extind în baza clauzei națiunii celei mai favorizate asupra celorlalți semnatari;

cuprinde prevederi speciale în favoarea nevoilor speciale ale țărilor cel mai puțin avansate, privind acordarea de asistență tehnică, asistență pentru formarea profesională, pentru elaborarea și aplicarea în aceste țări a unor politici de promovare a exporturilor și de facilitare a importurilor din aceste țări etc;

Sistemul global de preferințe comerciale și-a propus să întărească grupările interguvernamentale de cooperare economică și integrare regională între țările în curs de dezvoltare membre ale Grupul celor 77, care pot participa, la dorința lor, ca entități, la lucrările acestuia.

Acordul a fost semnat de 48 de state membre ale Grupului celor 77 și a intrat în vigoare în aprilie 1989.

Strategia „Noul parteneriat pentru dezvoltare”, adoptată la a VIII-a Sesiune UNCTAD (Cartagena), recomanda asumarea de către toți membrii UNCTAD a unor obligații și responsabilități conform cu nivelul lor de dezvoltare.

Tema principală a celei de-a IX-a Sesiuni a UNCTAD (Midrand-1996) – „Promovarea creșterii și a unei dezvoltări durabile într-o economie pe cale de globalizare și liberalizare” – a avut ca obiectiv să întărească parteneriatul pentru dezvoltare și să sporească activitatea organizației în sprijinul țărilor membre, în special a țărilor în curs de dezvoltare și în tranziție la economia de piață. „Declarația de la Midrand” și documentul „Un parteneriat pentru creștere și dezvoltare” adoptate de Conferință au definit noile priorități ale UNCTAD în contextul schimbărilor rapide și de structură din economia mondială.

Sesiunea a X-a ministerială a Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – ce s-a desfășurat la Bangkok în anul 2000 – a avut ca temă centrală „Strategii de dezvoltare într-o lume tot mai interdependentă: folosirea experienței trecutului pentru a face din globalizare un instrument eficient în serviciul dezvoltării tuturor țărilor și populațiilor”. Documentele finale ale Conferinței conțin un ansamblu de măsuri pentru maximizarea avantajelor globalizării, repartiția mai echitabilă a acestor avantaje și limitarea efectelor negative posibile ale globalizării.

5. Organizația Mondială a Comerțului (OMC)

5.1. Obiective, funcții, structură, membrii

Organizația Mondială de Comerț reprezintă baza instituțional-juridică a sistemului comercial multilateral, este singurul organism internațional care, începând cu 1 ianuarie 1995, reglementează desfășurarea relațiilor comerciale între țări.

Spre deosebire de Acordul General pentru Tarife și Comerț, predecesorul său, noua organizație comercială nu acceptă asumarea de angajamente selective pentru principiile, disciplinele și regulile convenite în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din runda Uruguay și are caracter permanent.

Organizația Mondială de Comerț gestionează toate acordurile comerciale încheiate din 1947 și este responsabilă cu supravegherea implementării acordurilor multilaterale și plurilaterale negociate în cadrul rundei Uruguay:

– Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) – 1994, privind comerțul internațional cu mărfuri;

– Acordul General privind Comerțul cu Servicii (GATS), cadrul multilateral de principii și reguli necesar pentru a sprijini expansiunea și liberalizarea comerțului cu servicii, ca mijloc de dinamizare a creșterii economice pentru toate țările partenere;

– Acordul referitor la Aspectele Comerciale ale Drepturilor de Proprietate Intelectuală (TRIPS), care cuprinde reguli și proceduri pentru apărarea drepturilor de proprietate intelectuală (DPI);

– Alte instrumente legale.

Acordul de la Marrakesh, privind înființarea Organizației Mondiale a Comerțului, stabilește, în preambul, obiectivele sale:

ridicarea standardelor de viață și a veniturilor populației;

utilizarea deplină a forței de muncă, eliminarea șomajului;

dezvoltarea producției și a comerțului, prin liberalizarea schimburilor;

promovarea dezvoltării durabile, prin utilizarea optimă a resurselor mondiale, protejarea și conservarea mediului;

asigurarea dezvoltării tuturor țărilor, în special a celor mai puțin dezvoltate, astfel încât acestea să poată beneficia, în mai mare măsură, de rezultatele expansiunii comerțului internațional.

Pentru a sprijini libertatea, echitatea și egalitatea de tratament, Acordul OMC prevede că aceasta va îndeplini următoarele funcții:

creează condițiile necesare pentru aplicarea prevederilor acordurilor comerciale multilaterale, administrarea și funcționarea instrumentelor negociate în runda Uruguay, precum și a celorlalte acorduri noi care vor fi negociate în viitor;

asigură cadrul pentru organizarea și desfășurarea unor noi runde de negocieri comerciale multilaterale, privind aspectele comerciale, pe problemele cuprinse în acordurile pe domenii, dar și pentru domenii noi;

administrează “Înțelegerea privind regulile și procedurile de reglementare a diferendelor”;

gestionează “Mecanismul de examinare a politicilor comerciale ale țărilor membre”;

sprijină țările în curs de dezvoltare, prin acordarea de asistență tehnică, programe de formare profesională etc.;

– dezvoltă cooperarea cu celelate organisme financiare și comerciale internaționale pentru a realiza un nivel sporit de coerență la nivelul procesului decizional global.

Concepută ca organizație independentă, OMC va conlucra cu FMI și Banca Mondială pentru a asigura o coerență mai mare în elaborarea politicilor economice la nivel global. Conform acestui mandat, în 1996, OMC a semnat deja acorduri de cooperare cu FMI și BM. OMC este considerată justificat ca fiind unul din pilonii de bază ai ordinii economice internaționale, va coopera și cu alte organizații internaționale care au rol important în dinamizarea schimburilor economice internaționale, printre care – Comisiile economice regionale ale ONU, UNCTAD, PNUD, OMV, OMPI, FAO, ONUDI, OIM, cu alte organizații internaționale cu responsabilități legate de cele ale OMC.

Structura instituțională a OMC

– Conferința Ministerială – este autoritatea supremă responsabilă pentru luarea deciziilor în scopul îndeplinirii obiectivelor și funcțiilor OMC, la care participă reprezentanți ai tuturor statelor membre, la nivelul miniștrilor comerțului, care se reunește în sesiuni ordinare la fiecare doi ani. Conferința este abilitată să ia decizii cu privire la toate aspectele legate de orice acord comercial multilateral, dacă unul din membrii săi solicită acest lucru.

Consiliul General – este organul executiv al OMC, la care participă oficiali ai țărilor membre. Consiliul General se întrunește în reuniuni lunare. Conform Acordului OMC, Consiliul îndeplinește, alături de funcțiile sale, și funcțiile Conferinței Ministeriale, ca „Organ de reglementare a diferendelor” și ca „Organ de examinare a politicilor comerciale”. Consiliul General este sprijinit în activitatea sa de:

Consilii permanente – însărcinate să supravegheze buna funcționare a acordurilor OMC pe domeniul lor de competență: Consiliul pentru comerțul cu bunuri, Consiliul pentru comerțul cu servicii, Consiliul pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, Comitetul pentru Comerț și Dezvoltare;;

Comitete permanente – alcătuite din reprezentanți ai statelor membre și au în responsabilitate diverse probleme: comerț și dezvoltare; comerț și mediul înconjurător; comerț și investiții; aranjamente comerciale regionale; buget, finanțe și administrație; restricții comerciale pe motive de dificultăți în balanța de plăți etc;

Fiecare Consiliu de nivel superior are, în plus, și alte organe subsidiare – Comitetele specializate, create în baza unor acorduri multi și plurilaterale, cu competențe în diverse domenii.

Secretariatul – asigură suportul tehnic al organizației și este condus de un Director General, numit de Conferința Ministerială, care-i stabilește regulile privind competențele, atribuțiile, condițiile de lucru și durata mandatului. La rândul său, Directorul General numește funcționarii Secretariatului, condițiile și atribuțiile pe care aceștia trebuie să le îndeplinească, cu respectarea regulilor adoptate de Conferința Ministerială. Funcțiile Secretariatului sunt numeroase și complexe:

acordă sprijin administrativ și tehnic organelor reprezentative ale OMC-ului: consiliilor, comitetelor, grupurilor de lucru, grupuri de negocieri, pentru punerea în aplicare a acordurilor administrate de OMC;

asigură asistență tehnică țărilor în curs de dezvoltare în special celor mai puțin dezvoltate;

asigură cadrul pentru dezbateri privind negocierile referitoare la aderarea noilor țări etc.

Calitatea de membru al OMC – Țările care nu sunt membre OMC dar au autonomie deplină în exercitarea relațiilor lor comerciale externe pot deveni membre prin negocierea accesiunii lor. În mod normal, procesul de aderare parcurge mai multe etape, negocierea fiind cea mai importantă. Termenii aderării se convin între țara candidată și membrii OMC. În cadrul negocierilor, țara candidată trebuie să accepte să ia toate măsurile necesare pentru conformarea legislației lor cu regulile acordurilor multilaterale. În plus, acestea trebuie să-și asume angajamente de reducere a taxelor vamale și modificare a celorlalte reglementări astfel încât să permită accesul îmbunătățit al bunurilor și serviciilor.

Reprezentarea țărilor în cadrul OMC – Lucrările organizației au ca obiect activitățile industriale și comerciale și sunt conduse de reprezentanții guvernelor statelor membre. Politicile comerciale și pozițiile de negociere sunt definite de către administrațiile centrale, de obicei, după consultarea întreprinderilor, a organizațiilor profesionale, a consumatorilor și a altor grupuri de interes.

Reprezentarea grupurilor de țãri în cadrul OMC – Adesea, în interiorul OMC, țările se unesc formând grupări și alianțe, prin intermediul cărora decid ca, în anumite cazuri, să-și exprime o singurã opinie, prin intermediul unui purtător de cuvânt sau a unei singure echipe de negociere. Grupările cele mai importante sunt: Uniunea Europeanã, Sistemul Economic Latino American (SELA), Grupul Statelor din Africa, Caraibe și Pacific (ACP), ASEAN.

Spre deosebire de practica GATT, care organiza runde de negocieri, OMC este un forum de negocieri pe bază continuă.

5.2. Reguli de bază

Nediscriminarea în relațiile comerciale – Aplicarea acestui principiu în relațiile comerciale dintre țările membre presupune acordarea reciprocă și ca regulă, necondiționată, a clauzei națiunii celei mai favorizate și a tratamentului național.

– Clauza națiunii celei mai favorizate – este o prevedere prin care membrii OMC se obligă să își acorde reciproc și necondiționat, pe baze bi, pluri și multilaterale, toate avantajele și privilegiile pe care le acordă sau le vor acorda celorlalți membri în schimburile comerciale. Regula cere, deci, ca membrii OMC să nu facă discriminări între țări, să nu trateze o țară mai puțin favorabil față de alta, sub toate aspectele legate de comerțul lor cu exteriorul, astfel încât fiecare membru să trateze toate celelalte țări membre în mod egal, ca fiind parteneri egali, „cei mai favorizați”. OMC recunoaște și excepții de la clauza națiunii celei mai favorizate, care au permis ca taxele vamale și alte bariere netarifare în calea comerțului să fie reduse în mod preferențial:

în cazul unor aranjamente regionale, cu precizarea că reducerea sau eliminarea taxelor vamale în relațiile dintre țările participante la aceste aranjamente, nu trebuie să fie extinse și altor țări;

în cadrul unor aranjamente de comerț liber, nereciproce, în baza cărora importurile din toate sau din unele țări în curs de dezvoltare intră pe piețele țărilor dezvoltate cu scutire totală sau parțială a taxelor vamale, precum și aranjamente de comerț liber între țările în curs de dezvoltare, între care: – Convenția de la Lome, în baza căreia statele membre ale Uniunii Europene scutesc importurile din anumite țări în curs de dezvoltare (țările Africa, Caraibe și Pacific), de la plata taxelor vamale; – Aranjamentul cu țările zonei Caraibelor conform căruia SUA permit importul din aceste țări, fără plata taxelor vamale;

„Clauza de abilitare” care a permanentizat tratamentul comercial preferențial în favoarea țărilor în curs de dezvoltare

– Tratamentul național în materie de impunere și reglementări interne (art. III) – Clauza tratamentului național completează clauza națiunii celei mai favorizate și este o prevedere conform căreia membrii OMC se angajează să nu facă discriminări între ei și să aplice același tratament comercial, fiscal, juridic sau instituțional pe care îl acordă rezidenților lor, și persoanelor fizice și juridice ale țărilor partenere ce își desfășoară activitatea de comerț pe teritoriul lor. Tratamentul național are în vedere nu numai taxele interne, dar și regulile privind standardele obligatorii impuse produselor, regulile privind distribuția și comercializarea acestora.

– Principiul nediscriminării este o regulă fundamentală a sistemului comercial multilateral din următoarele rațiuni: de eficiență; asigură avantaje economice; oferă șanse egale țărilor mici; determină reducerea costurilor și duratei negocierilor.

Liberalizarea comerțului internațional numai prin tariful vamal, progresiv și pe calea negocierilor – Sistemul OMC a întărit regula împotriva folosirii restricțiilor cantitative, precum și regula prin care protecția se poate face, în primul rând, prin taxe vamale, deoarece exportatorii preferă taxele vamale care sunt transparente, efectele lor asupra prețurilor fiind previzibile. Totuși, sunt și situații în care se admite adoptarea unor măsuri de protecție – restricții, destinate pentru a apăra morala, sănătatea publică (clauză a securității), patrimoniul artistic, istoric sau arheologic, importul și exportul de aur și argint, salvgardarea în cazul perturbării pieței interne.

Previziunea, consecință a consolidării – În cadrul OMC, când țările membre sunt de acord să elimine sau să reducă obstacolele comerciale, care au ca scop „deschiderea piețelor”, înseamnă că își asumă angajamente obligatorii. Aceste angajamente, convenite în cadrul negocierilor multilaterale, sunt cuprinse în listele naționale de concesii sau în acorduri pluri sau multilaterale. Fiecare membru OMC are o listă proprie, separată, și are obligația să nu impună alte reguli în afara celor stabilite prin listele naționale de consecii sau prin acorduri pluri și multilaterale. Taxele vamale înscrise în liste se numesc taxe vamale consolidate. Adică o țară nu poate să-și modifice angajamentele asumate, decât numai în condițiile în care va negocia cu partenerii săi acordarea unor compensații echivalente prejudiciului pe care l-ar putea crea acestora.

– Atunci când o țară solicită îmbunătățirea condițiilor de acces pe piața altor țări (prin reducerea taxelor vamale sau înlăturarea altor bariere), aceasta, la rândul ei, trebuie să facă concesii în domenii considerate de țările respective ca avantajoase și cu efect reciproc sau echivalent concesiilor primite. Principiul de bază al schimbului de concesii, pe care țările îl acceptă în cadrul negocierilor, este cel al reciprocității.

– De la principiul reciprocității există și excepții impuse în practică din motive și de împrejurări diferite. Regula deplinei reciprocități nu se aplică negocierilor dintre țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare. Țărilor în curs de dezvoltare li se cere să facă concesii concretizate prin reduceri de taxe vamale în baza unei relative reciprocități, luând în considerare faptul că aceste țări, datorită nivelului de dezvoltare mai redus și nevoilor lor financiare și comerciale mai mari, nu vor putea să acorde concesii pe aceeași bază. Regula recunoaște însă că nu toate țările în curs de dezvoltare au același nivel de dezvoltare, unele dintre ele, cazul noilor state industriale, realizând un nivel de dezvoltare mai mare. Acestora li se cere o contribuție mai mare în acordarea de concesii, sub forma reducerilor de taxe vamale și a consolidărilor, adică regula se va aplica gradualizat.

Promovarea unei concurențe deschise și loiale – „În textul GATT, și în modificările aduse ulterior în urma negocierilor multilaterale, s-au conturat, în acest sens, trei categorii de prevederi:

prevederi care permit folosirea instrumentelor comerciale pentru a obține obiective neeconomice (protejarea sănătății publice și a securității naționale, sau a unor sectoare afectate de concurența importurilor). Aplicarea acestora este justificată atunci când concurența externă poate cauza probleme economice și sociale ce pot determina nevoia urgentă pentru ajustări structurale;

prevederi care au ca scop să asigure o concurență loială. Acestea se referă la posibilitatea de a adopta măsuri de retorsiune la practicile considerate neloiale ale concurenților și îmbracă forma măsurilor compensatorii, în cazul în care partenerii subvenționează exporturile și a măsurilor antidumping, în cazul practicării diferitelor tipuri de dumping;

prevederi care permit intervenția din rațiuni economice. Se permite intervenția cu ajutorul instrumentelor de politică comercială atunci când o țară se confruntă cu dezechilibre serioase de fond și cronice în balanțele lor comerciale și de plăți și când urmăresc să susțină sectoare aflate la început sau programe de relansare economică.”

În acordurile multilaterale administrate de sistemul comercial multilateral au fost cuprinse numeroase mecanisme care să asigure accesul participanților la comunicare și informare asupra diverselor aspecte de interes reciproc. În acest scop, transparența a fost prevăzută ca o regulă de bază a negocierilor comerciale multilaterale (în runda Uruguay), și în practica comercială ca o obligație a statelor membre.

Consensul – În domeniul luării deciziilor, Organizația Mondială a Comerțului continuă practica GATT care se baza pe dialog, consultare și consens. Practica consensului, pentru prima oară, este definită mai bine în ceea ce privește deciziile importante și devine o procedură legală mai degrabă decât o practică. În situația în care consensul nu este posibil, Acordul prevede luarea deciziilor cu majoritate de voturi, fiecare stat având drept la un singur vot, existând și cazuri pentru care se pot stabili cerințe speciale de votare.

5.3. Sistemul OMC de reglementare a diferendelor

Mecanismul instituit de GATT pentru reglementarea diferendelor a fost considerat unul dintre elementele de bază necesare pentru menținerea ordinii comerciale multilaterale.

În cadrul GATT, soluționarea diferendelor s-a bazat pe regula consensului, regulă ce crea premisele ca fiecare parte implicată într-un diferend să poată conveni asupra unei soluții și acest fapt creștea probabilitatea punerii ei în aplicare, dar și posibilitatea ca într-un mod sau altul, prin modalități diverse, să blocheze inițierea sau finalizarea procesului.

La runda Tokio, a fost adoptat Memorandumul de acord privind notificările, consultările, reglementarea diferendelor și supravegherea – completat ulterior prin introducerea a două elemente importante care au privit utilizarea mai eficientă a mecanismului existent si formarea panelurilor de experti pentru rezolvarea diferendelor.

La finalul rundei Uruguay a fost adoptată “Înțelegerea privind regulile și procedurile de reglementare a diferendelor” (IRD), anexată la Acordul pentru crearea OMC. Responsabilitatea principală în aplicarea acestor reguli și proceduri o are Consiliul General care acționează și ca Organ de Reglementare a Diferendelor (ORD).

Procedurile de reglementare a diferendelor – se aplică în vederea soluționării neînțelegerilor ce decurg din aplicarea acordurilor multilaterale privind comerțul cu mărfuri, comerțul cu servicii și pentru protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, cu precizarea că, în cazul în care unele acorduri conțin prevederi specifice privind reglementarea diferendelor, se aplică acestea, iar când ele diferă de prevederile generale se aplică procedurile speciale.

Stadiul 1: Consultarea și medierea. Țările membre OMC, care invocă procedura în vederea reglementării, trebuie să încerce, inițial, soluționarea conflictului prin consultări bilaterale și numai după ce au eșuat toate încercările de rezolvare pe această cale, să solicite folosirea, în scopul concilierii, a unor mediatori. Consultarea se angajează efectiv de către un membru, într-un termen de 30 de zile de la data formulării unei cereri în acest sens de către un alt membru (partea care invocă procedura).

Stadiul 2: Cererea de constituire a unui panel de experți. Dacă, în urma consultărilor sau încercărilor de conciliere nu se ajunge la o soluție reciproc acceptabilă pe cale bilaterală, partea vătămată, în termen de 60 de zile, va cere OMC declanșarea formală a mecanismului de reglementare a diferendelor și constituirea unui grup special – panel de experți, care să examineze plângerea. ORD constituie panelul, elaborează termenii de referință și stabilește structura acestuia. În mod normal, un panel este format din trei persoane propuse de Secretariatul OMC și care provin din țări ale căror guverne nu sunt implicate în diferend, din lista proprie de experți a OMC. Membrii panelului acționează în nume propriu și nu primesc instrucțiuni de la guvernele țărilor lor. Secretariatul OMC le oferă documentația de bază cu privire la cazul în discuție și sprijin administrativ.

Stadiul 3: Activitatea propriu-zisă a panelului. Într-o perioadă stabilitã, panelul trebuie: să examineze faptele și argumentele; să organizeze reuniuni de lucru cu părțile implicate, dar și cu alte părți terțe interesate; să trimită rapoartele în prima formulare părților implicate/interesate, care pot cere, la rândul lor, de asemenea, o discuție cu panelul; să elaboreze concluziile și recomandările lor în baza evaluării obiective a faptelor și a conformității măsurilor stabilite cu prevederile explicite din instrumentele legale; să înainteze raportul părților implicate/interesate și ORD.

Stadiul 4: Adoptarea deciziilor și apelul. Dacă nu se ajunge la un consens sau dacă părțile direct implicate nu respectă anumite recomandări, în termen de 60 de zile, oricare din acestea poate face apel. Organul de apel este format din șapte persoane cu autoritate notorie, cu practică în domeniul comerțului internațional, care sunt independente de orice guvern. Acesta va întocmi un raport – în care vor fi prezentate aspectele legale din cauză, precum și interpretarea legală dată – ce va fi supus analizei ORD pentru a formula recomandări, decizii și reglementări corespunzătoare.

Stadiul 5: Implementarea. Rapoartele panelelor pot fi puse în aplicare, de către părți, într-unul din următoarele trei moduri:

conformarea – partea în culpă trebuie să se conformeze, imediat, cu recomandările panelului sau ale organului de apel. Dacă acest lucru nu este posibil, ORD poate, la cerere acesteia, să acorde o „perioadă rezonabilă de timp” pentru aplicarea lor – perioadă care se va stabili pe cale arbitrală, la cererea părților;

compensarea – dacă partea în culpă nu se conformează și nu adoptă soluțiile recomandate în această perioadă „rezonabilă”, partea care a invocat procedura de reglementare a diferendului va cere compensații până la aplicarea deplină a soluției și, de asemenea, partea în culpă poate oferi plata compensației;

autorizarea măsurilor pentru retaliere – în situația în care partea în culpă nu se conformează și respinge acordarea compensației, partea care a câștigat diferendul poate cere la ORD autorizarea pentru a lua mãsuri de retaliere – prin suspendarea unor concesii echivalente pe care le-a acordat sau alte obligații pe care și le-au asumat prin acorduri. Regulile prevăd că acțiunile de retaliere trebuie să fie autorizate de ORD și, pe cât posibil, în același domeniu în care s-au produs – GATT, GATS sau TRIPS. Dacă acest lucru nu este posibil, el poate autoriza retalierea în alte sectoare ale aceluiași acord și, numai în cazuri excepționale, ORD va autoriza și alte măsuri.

ORD trebuie să monitorizeze toate cazurile până la deplina lor rezolvare.

Memorandumul de acord cuprinde și un număr de dispoziții care au în vedere interesele specifice ale țărilor cel mai puțin avansate și, în general, interesele țărilor în curs de dezvoltare.

Se apreciază că mecanismul OMC de reglementare a diferendelor a fost îmbunătățit, în comparație cu GATT, prin: eliminarea posibilității de a bloca decizia privind crearea unui panel, introducerea unor limite de timp pentru etapele activității panelului, introducerea procedurilor de apel, îmbunătățirea supravegherii punerii în aplicare a rapoartelor adoptate de panel autorizarea automată a masurilor de retorsiune în situația nerespectării recomandărilor făcute.

5.4. Mecanismul de examinare a politicilor comerciale

(T.P.R.M.)

Mecanismul a fost lansat în timpul rundei Uruguay, în baza „Memorandumului privind notificările, consultările, reglementarea diferendelor și supravegherea” adoptat la runda Tokyo, potrivit căruia, părțile contractante au convenit să procedeze la revizuirea permanentă a practicilor lor comerciale.

Mecanismul de examinare a politicilor comerciale face parte din categoria instrumentelor juridice multilaterale, este obligatoriu pentru toți membrii OMC și, în baza acestuia, fiecare membru face obiectul unei analize periodice în cadru multilateral.

Ca urmare, prin acest mecanism, OMC urmărește două obiective:

determinarea gradului în care țările membre respectă regulile, disciplinele și angajamentele comerciale asumate în cadrul acordurilor multilaterale sau plurilaterale;

realizarea unei transparențe și a unui grad de flexibilitate mai mare în cunoașterea și înțelegerea politicilor și practicilor comerciale ale țărilor membre, prin furnizarea de rapoarte și informări, îmbunătățind comunicarea în sistemul comercial internațional.

Examinările se desfășoară în cadrul Consiliului General al OMC, care acționează și ca “Organ de examinare a politicilor comerciale” (OEPC).

Examinarea se realizează prin rotație, iar periodicitatea examinărilor depinde de ponderea pe care fiecare țară o deține în comerțul mondial. Astfel, cele mai mari puteri comerciale, Uniunea Europeană, SUA, Canada și Japonia, vor face obiectul examinării la fiecare doi ani, următoarele 16 țări vor fi supuse examinării la patru ani, iar restul țărilor din șase în șase ani, cu excepția țărilor cu cel mai redus nivel de dezvoltare, pentru care se pot stabili intervale de timp mai lungi.

Procesul de examinare se bazează pe:

un raport privind politica comercială, pregătit de autoritatea abilitată din țara aflată în proces de examinare;

raportul pregătit de Secretariatul OMC – Divizia pentru revizuirea politicilor comerciale, cu luarea în considerare a informațiilor furnizate de cel examinat, precum și a altor informații.

5.5. Consultările în cadrul OMC

Pentru că, în majoritatea țărilor dezvoltate, precum și într-un număr mare de țări în curs de dezvoltare, au fost create mecanisme instituționale formale (reprezentanți oficiali ai sectoarelor – asociații profesionale, comerciale etc.), guvernele pot organiza consultări cu acestea, pe problemele care se discută în OMC și îi interesează, astfel încât să poată obține un punct de vedere comun și să acționeze în cunoștință de cauză asupra: – abordării politice

pe care să o promoveze, privind aspectele specifice ale problemelor aflate în negociere; – poziției pe care să o adopte, privind propunerile pentru includerea pe agenda negocierilor a unor domenii noi.

În afară de participarea la consultările organizate de guverne, întreprinderile industriale și comerciale din țările membre pot să-și prezinte interesul și punctul de vedere cu privire la subiectele ce se negociază în OMC și în cadrul unor manifestări, organizate sub auspiciile camerelor de comerț sau asociațiilor industriale. Rapoartele realizate în urma acestor discuții sunt intens mediatizate pentru a influența opinia publică.

Partea a III-a – Reglementarea la nivel internațional a comerțului cu bunuri, servicii și drepturi de proprietate intelectuală

Partea a III-a a treia a cursului, și ultima, de altfel, urmărește să permită studentului cunoașterea principalelor acorduri internaționale gestionate, în prezent, de către OMC.

Cursul conține, în primul rând, un îndrumar foarte util cu privire la normele internaționale de conduită specifice comerțului cu bunuri – sub egida Acordului General privind Comerțul cu Bunuri (GATT-1994), prezentând aspectele specifice ale evaluării vamale, dar și modul în care sunt reglementate barierele netarifare din calea comerțului – inspecția înainte de expediere, obstacolele tehnice, măsurile sanitare și fitosanitare, procedurile în materie de licențe de import și regulile de origine – tot mai frecvent utilizate ca măsuri protecționiste.

O atenție deosebită este acordată modului în care pot fi reglementate practicile anticoncurențiale considerate neloiale – dumpingul și subvenționarea, dar și practicile utilizate de state, în situații excepționale, pentru a putea face față creșterii deosebite a importurilor – salvgardarea.

Cursul tratează, în continuare, necesitatea armonizării și simplificării măsurilor și practicilor de la frontierele comerciale, reglementarea specifică a comerțului cu produse agricole și cu produse textile, dar și normele de conduită referitoare la aspectele comerciale ale proceselor investiționale la nivel internațional sau cu privire la achizițiile publice.

Ultima parte a cursului se ocupă și de maniera în care este reglementat comerțul internațional cu servicii în cadrul Acordului General privind Comerțul cu Servicii (GATS) – zonă extrem de sensibilă a comerțului internațional, prin dinamica sa tot mai pronunțată, prin modul specific de abordare (doar la nivel național sau cel mult regional), prin tipul de comportament al actorilor economici naționali și transnaționali.

În final, sunt prezentate mecanismele de reglementare, chiar dacă incipiente, cu privire la sensibilele tranzacții cu produse non-corporal acoperite de drepturile de proprietate intelectuală, în cadrul Acordului privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS).

6. Acordul General privind comerțul cu bunuri (GATT-1994)

6.1. Reguli generale de aplicare

6.1.1. Acordul privind evaluarea vamală (AEV)

Evaluarea vamală reprezintă operațiunea prin care se determină valoarea în vamă a mărfurilor.

Valoarea în vamă este utilizată ca: – bază de calcul pentru taxele vamale stabilite ad-valorem și a altor taxe cu caracter fiscal legate de operațiunea de vămuire (TVA, accize); – mjloc pentru stabilirea mărimii garanției financiare solicitată de organele vamale; – intrument prin care se realizează statistica de comerț exterior pentru a asigura comparabilitatea datelor; – instrument de negociere în acordurile internaționale; – instrument pentru efectuarea calculelor de eficiență privind schimburile internaționale, evaluarea eficienței prin comparații între posibilitățile existente pe diferite piețe.

Pentru evaluarea în vamă a mărfurilor de interes sunt taxele ad-valorem, ce sunt preferate de autoritățile vamale deoarece: sunt mai ușor de utilizat; sunt mai echitabile; permit mai ușor compararea nivelului concesiilor rezultate în urma negocierilor comerciale multilaterale.

Modul de determinare a valorii în vamă are o importanță deosebită pentru întreprinzători deoarece, în primul rând, le poate afecta avantajele comparative, dar și pentru faptul că evaluarea trebuie să le ofere siguranța că taxele vamale ce le vor fi percepute la importuri nu sunt mai mari decât cele nominale, prevăzute în listele de angajamente ale țării respective.

GATT-1947, în art. VII, prevedea că evaluarea vamală se face pornind de la prețul din factură (prețul CIF), cu condiția ca acesta să fie un preț real plătit sau de plătit și nu mai mare sau mai mic, iar transformarea acestuia din valuta străină în care s-a efectuat tranzacția în moneda națională a țării importatoare, să se facă la un curs agreat de FMI.

Convenția internațională cu privire la evaluarea vamală a mărfurilor (Bruxelles, 1950) a stabilit că pentru fiecare produs era determinat un preț normal de piață al acestuia în condiții de concurență, definit ca “prețul pe care l-ar primi un produs pe o piață deschisă, prin confruntarea dintre un vânzător și un cumpărător, independenți unul de altul”. Abaterile de la acest preț erau premise numai dacă valoarea declarată era mai mare sau mai mică cu 10% față de valoarea de pe listă.

Plecând de la prevederile GATT (art. VII) și ale Convenției vamale de la Bruxelles, la runda Tokio a fost negociat și adoptat un cod de conduită numit Acordul privind aplicarea art. VII GATT. Acesta a urmărit să impună o reglementare unitară în domeniu, să definească un sistem de evaluare a valorii în vamă a mărfurilor mai echitabil și neutru, stabilind cinci metodologii de evaluare vamală, ce urmau să se aplice într-o anumită succesiune stabilită. Pentru cazurile în care autoritățile vamale nu acceptau valorile cuprinse în facturi, acordul prevedea în sarcina acestora obligația de a prezenta dovezi.

Acordul privind evaluarea vamală, revizuit la runda Uruguay, cuprinde totalitatea regulilor GATT ce guvernează evaluarea mărfurilor în vamă și a devenit obligatoriu pentru toți membrii OMC. În consecință, toate statele membre își vor armoniza legislația cu regulile sale și vor urmări aplicarea lor corectă, astfel încât importatorii să poată evalua, din timp, cuantumul taxelor vamale pe care urmează să le plătească.

Din inițiativa țărilor în curs de dezvoltare, la această rundă a fost adoptată Decizia privind translarea prezentării dovezilor, prin care a fost trecută în sarcina importatorilor obligația de a prezenta dovezi atunci când autoritățile vamale, pe baza informațiilor pe care le dețin, “au motive serioase de dubiu privind corectitudinea și acuratețea valorii declarate sau a documentelor prezentate în acest scop” de către importatori. În plus, conform acordului, membrii OMC trebuie să prevadă în legislațiia lor națională și dreptul importatorilor de a cere explicații, de a prezenta și alte documente care să ateste corectitudinea celor declarate de ei.

Principala regulă a acordului este ca “valoarea în vamă a mărfurilor importate să se bazeze pe prețul real plătit sau de plătit pentru marfa de export destinată unei țări de import”, ajustată, atunci când este cazul cu: costuri pentru ambalare, containere; drepturi de redevență și taxe de licență; comisioane și taxe de brokeraj; costul transportului, al asigurării și alte taxe până la locul de import etc.

Valoarea în vamă este egală cu valoarea de tranzacție reprezentată prin prețul de facturare, dacă au fost îndeplinite cumulativ mai multe condiții: – există dovada efectuării vânzării; – nu există restricții referitoare la cedarea sau utilizarea mărfurilor de către cumpărător, altele decât cele impuse de lege în țara importatoare; – vânzarea sau prețul nu sunt supuse unor condiții suplimentare; – prețul bunului importat este înscris în factură, iar prețul plătit este integral; – există suficiente informații pentru eventuale ajustări ale prețului; – între cumpărător și vânzător nu există o legătură statutară de cauzalitate sau, dacă aceasta există, fie importatorul demonstrează că legătura nu a influențat prețul, fie valoarea tranzacției aproximează cu suficientă acuratețe o valoare de referință, acceptată anterior de autoritățile vamale.

Pentru situațiile în care nu există o valoare certă a tranzacției sau când valoarea nu poate fi acceptată, acordul limitează sfera de acțiune a autorităților vamale în respingerea valorii de tranzacție și prevede cinci metode de evaluare, care trebuie utilizate în ordinea în care apar în textul acordului și numai dacă valoarea în vamă nu poate fi determinată prin prima metodă se poate trece la următoarea. Fac excepție ultimele două posibilități, a căror ordine poate fi inversată, dar numai la solicitarea expresă a importatorului. Acestea sunt:

– valoarea de tranzacție a mărfurilor identice – Condiția este ca mărfurile luate în considerare să fie identice sub toate aspectele, atât din punctul de vedere al caracteristicilor lor fizice/calitative, cât și al renumelui de piață etc.;

– valoarea de tranzacție a mărfurilor similare – Mărfurile importate sunt similare cu cele utilizate la determinarea valorii în vamă, dacă se aseamănă mult cu acestea (din punct de vedere al componentelor, materiilor prime și materialelor, tehnologiei folosite și al altor caracteristici), dacă au capacitatea să realizeze aceleași performanțe și dacă pot înlocui, din punct de vedere comercial, mărfurile ce urmează să fie evaluate;

– valoarea dedusă – Această evaluare se va face “pe baza prețului de revânzare a mărfurilor supuse evaluării, mărfurilor identice sau similare pe piața țării importatoare, după deducerea din aceste prețuri a profitului, taxelor vamale, cheltuielilor de transport și de asigurare, a altor taxe percepute în țara importatoare”;

– valoarea calculată – Determinarea acesteia se va face “pe baza costurilor de producție ale mărfurilor importate, la care se adaugă o sumă pentru marja de profit și cheltuielile generale ale exportatorului (considerate rezonabile pentru produsul în cauză), sumă egală cu cea existentă în prețul de vânzare al mărfurilor din aceeași clasă sau categorie, mărfuri produse în țara de export pentru a fi exportate în țara de import la care se adaugă alte costuri”;

– valoarea construită – Se stabilește utilizând mijloace rezonabile, compatibile cu regulile și prevederile art. VII GATT-1994 și pe baza datelor disponibile în țara importatoare. Această metodă trebuie, pe cât posibil, să se bazeze pe valori determinate anterior, folosind, însă, o manieră mai flexibilă de aplicare.

Scopul principal al acordului este să protejeze interesele întreprinzătorilor corecți. Totuși, acordul recunoaște posibilitatea ca prețurile obținute de diverși importatori să fie diferite și, ca urmare, autoritățile vamale pot respinge valoarea declarată, dar numai dacă au motive serioase de dubiu cu privire la corectitudinea prețului declarat.

Acordul oferă importatorilor dreptul de a fi consultați de-a lungul tuturor stadiilor de stabilire a valorii în vamă, limitând, în acest mod, aria discreționară a autorităților vamale, asigurând o analiză obiectivă. De aceea detaliază și întărește obligațiile membrilor privind notificarea promptă și completă a tuturor reglementărilor naționale și modificărilor aduse, pentru a asigura transparența, previzibilitatea și stabilitatea comerțului.

Acordul cere țărilor membre OMC să prevadă în legislația lor și pentru importatori drepturi privind: posibilitatea acordării unui liber de vamă “temporar” cu condiția constituirii unor garanții acoperitoare pentru sumele ce s-au evaluat că ar urma să fie plătite; asigurarea confidențialității informațiilor prezentate de importatori autorităților vamale; dreptul de a face apel la un organ administrativ independent sau la o instanță superioară de decizie care să poată analiza și, eventual, modifica, deciziile autorităților vamale, fără teama că ar putea și penalizați.

Țărilor în curs de dezvoltare, conform tratamentului special și diferențiat de care beneficiază, le-a fost acordată o perioadă de tranziție de 5 ani pentru aplicarea în totalitate a acordului. În plus, acestea au dreptul să beneficieze de asistență tehnică din partea statelor membre mai dezvoltate.

Acordul a prevăzut înființarea unui Comitet de evaluare vamală – ca forum multilateral de consultare și a unui Comitet tehnic de evaluare în vamă – care să asigure uniformitate în interpretarea și aplicarea acestuia, implicarea în soluționarea divergențelor.

6.1.2. Acordul privind inspecția înainte de expediere (IIE)

Pentru a inspecta mărfurile care urmează să le importe, înainte de încărcarea lor și în țara exportatoare, importatorii au utilizat, încă din a doua jumătate a secolului XX, serviciile unor companii de inspecție independente, cu scopul de a certifica conformitatea specificațiilor tehnice și concordanța între calitatea, cantitatea și prețul mărfurilor cu prevederile din contractul comercial.

Deși expansiunea serviciilor de inspecție înainte de expediere a fost privită cu rezervă, în special de către exportatorii din țările dezvoltate, care apreciau că utilizarea obligatorie a inspecției fizice și verificării prețurilor constituia o barieră tehnică în calea comerțului, experiența țărilor în curs de dezvoltare demonstra că, dimpotrivă, aceste servicii erau modul cel mai eficient prin care preveneau pierderile din suprafacturare și subfacturare.

În cadrul sistemului comercial multilateral, la runda Uruguay a fost negociat, pentru prima oară, un acord prin care s-au stabilit prevederi obligatorii în materie de inspecție înainte de expediere, privind verificarea obligatorie a mărfurilor în țara exportatoare.

Termenul de “inspecție înainte de expediere” sau “pre-inspecție” este definit ca totalitatea activităților legate de verificarea calității, cantității, prețului, inclusiv a cursului de schimb, a altor condiții financiare și/sau a clasificării vamale a mărfurilor, care urmează să se efectueze pentru mărfurile ce vor fi exportate.

Scopul de bază al acordului a fost să stabilească un set de principii și reguli necesare pentru țările care utilizează serviciile de pre-inspecție și pentru țările exportatoare, astfel încât aceste activități să nu devină bariere în calea comerțului internațional.

Acordul nu generează obligații directe pentru companiile de inspecție, dar obligă guvernele să se asigure că acestea își desfășoară activitatea conform prevederilor convenite.

Obligațiile țărilor importatoare – care utilizează serviciile de inspecție înainte de expediere prevăzute în acord se referă la: – respectarea principiului nediscriminării; – aplicarea principiului tratamentului național; – locul inspecției trebuie să fie în țara exportatoare și, doar dacă acest lucru nu este posibil, în țara în care au fost produse mărfurile; – respectarea standardelor convenite în contactul de vânzare-cumpărare, iar în lipsa acestora, a unor standarde internaționale relevante; – transparența procedurilor; – confidențialitatea informațiilor dobândite în timpul inspecțiilor; – evitarea întârzierilor nejustificate ale exportului din cauza inspecțiilor; – stabilirea de proceduri de apel pentru exportatori.

Obligațiile țărilor exportatoare în legătură cu activitatea de pre-inspecție privesc: – respectarea principiului nediscriminării; – transparența legilor și reglementărilor naționale aplicabile în materie; – acordarea de asistență tehnică țărilor utilizatoare.

Acordul prevede obligații pe care, la rândul lor, și companiile de IIE trebuie să le urmeze, în cazurile în care verifică, în țările exportatoare, prețurile mărfurilor ce urmează a fi importate.

Pentru a sprijini rezolvarea neînțelegerilor legate de pre-inspecție, acordul a stabilit o procedură de examinare independentă, un mecanism care cuprinde trei aspecte – apelul, reexaminarea și reglementarea diferendelor.

Guvernele din țările care utilizează serviciile acestor companii beneficiază de încasări valutare crescute, ca urmare a constatării subevaluării și de reducere a volumului de capital care iese din țară în afară, ca urmare a supraevaluării.

Folosirea serviciilor de pre-inspecție aduce beneficii indirecte și întreprinderilor producătoare, prin: reducerea cheltuielilor cu stocurile pe care producătorii trebuie să le mențină; siguranța că mărfurile verificate sunt conforme cu condițiile din contracte, privind calitatea, cantitatea și prețurile; reducerea nivelului corupției legate de vamă.

Membrii semnatari ai acordului se obligă să notifice celelalte state, prin intermediul Secretariatului OMC, în timp util, privind aplicarea lui și să publice toate legile și reglementările proprii legate de pre-inspecție.

6.1.3. Acordul privind barierele tehnice în calea comerțului (BTC)

În ultimii ani, numărul normelor tehnice și a standardelor adoptate de diverse state a crescut semnificativ ca urmare a creșterii nivelului de viață al populației în aproape toate țările, a creșterii cerințelor de consum pentru produse sigure și de calitate, precum și datorită intensificării preocupărilor asupra problemelor privind poluarea apei, aerului, solului.

Reglementările tehnice și standardele (Rts) sunt indispensabile în operațiunile comerciale internaționale, deoarece asigură un nivel necesar de calitate și, în plus, reduc diferendele asupra specificațiilor sau calității bunurilor ce fac obiectul comerțului internațional.

Cu toate eforturile organismelor internaționale pentru a promova reglementări tehnice și standarde general aplicabile, se constată că numeroase state adoptă, în mod frecvent, și fără justificare legitimă și chiar în afara scopului pur protecționist, reglementări diferite pentru același produs. Proliferarea acestora a fost însoțită și de cerința de a demonstra conformitatea cu reglementările în vigoare în statul importator. Procedurile de evaluare și de recunoaștere a conformității, ce atestă faptul că produsele importate respectă prevederile reglementărilor tehnice și standardelor, se realizează prin metode

tehnice care se efectuează pe cheltuiala exportatorilor. Lipsa de transparență și caracterul discriminatoriu al acestor proceduri devin, de asemenea, măsuri protecționiste eficiente.

Reglementările tehnice și standardele generează costuri semnificative și, deseori, nejustificate pentru producători și exportatori, fapt ce le influențează competitivitatea externă. În plus, pot avea ca efect împiedicarea producătorilor să beneficieze de pe urma economiei de scară, îi vor descuraja să mai încerce să vândă sau chiar vor putea să-i determine să evite anumite piețe.

Măsurile adoptate de GATT-1947 conțineau numai referiri generale la standarde și norme tehnice (art. III, XI, XX), dar, în timp, evaluându-se efectul lor asupra comerțului internațional, s-a ajuns la concluzia că obstacolele tehnice consituiau una din barierele netarifare cel mai des utilizate în calea schimburilor comerciale.

Ca urmare, la runda Tokio a fost adoptat Codul de normalizare, care recunoștea importanța sistemelor internaționale de standardizare și certificare pentru creșterea eficienței producției și comerțului, precum și necesitatea dezvoltării acestor sisteme cu condiția să nu creeze obstacole noi în calea comerțului internațional.

În cadrul rundei Uruguay, codul a fost revizuit și completat, devenind Acordul privind barierele tehnice în calea comerțului.

Acordul utilizează expresia „reglementări tehnice” atunci când se referă la standarde a căror respectare este obligatorie și termenul „standard” când se au în vedere standardele „voluntare”. “Ambii termeni se referă la: – caracteristicile produselor; – procedeele și metodele de producție (P.P.M.), numai dacă au efecte asupra calității sau a altor caracteristici ale produselor; – terminologie și simboluri; – prevederile în materie de ambalare și etichetare care se aplică unui produs; – dispozițiile administrative aplicabile a căror respectare este obligatorie. ”

Standardele de produs stabilesc caracteristicile produsului – calitatea, concepția sau performanțele – și sunt distincte de standardele pentru procesele și metodele de producție (P.P.M.), ce reprezintă norme referitoare la modul în care produsele trebuiesc fabricate și care se aplică înainte și în timpul procesului de producție.

Acordul și-a propus să creeze premizele ca reglementările tehnice, standardele și procedurile de evaluare a conformității, utilizate pe plan internațional, să nu fie aplicate cu scopul de a crea obstacole inutile în derularea schimburilor comerciale.

În ideea de a elimina caracterul restrictiv sau discriminatoriu al obstacolelor tehnice în calea comerțului internațional, acordul a cuprins prevederi și a făcut recomandări specifice țărilor membre, și anume:

– precizează că nici o țară nu va fi împiedicată să adopte măsurile pe care le consideră necesare și adecvate pentru protejarea vieții și sănătății oamenilor, animalelor, protejarea plantelor, a mediului ambiant și pentru a răspunde intereselor consumatorilor, dar că acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să respecte principiul nediscriminării; să nu creeze obstacole inutile în calea comerțului internațional prin modul de elaborare, adoptare sau aplicare; să se bazeze pe date și dovezi științifice;

– încurajează statele membre să utilizeze standardele convenite la nivel internațional sau să le ia ca bază pentru elaborarea de norme de tehnice proprii, dar în așa fel încât să nu creeze noi obstacole în calea comerțului internațional. În același timp, țările membre sunt invitate să participe activ, în limita posibilităților, alături de organismele internaționale, la elaborarea de standarde care vizează produse pentru care își propun să adopte standarde naționale și, de asemenea, să participe la efortul de armonizare internațională a standardelor tehnice;

– atunci când, pe plan internațional, există reglementări și standarde, considerate “ineficiente sau nepotrivite” din cauze obiective, statele membre au dreptul să elaboreze reglementări și standarde proprii, cu obligația respectării principiului transparenței;

– instituie un Cod de bună practică pe care toate organismele naționale de standardizare trebuie să-l respecte în elaborarea, adoptarea și punerea în aplicare a standardelor tehnice de către autoritățile vamale;

– pentru produsele cărora li se aplică standarde obligatorii, acordul prevede că autoritățile responsabile pot să ceară ca produsele importate să fie vândute numai dacă producătorul sau exportatorul obțin, de la o instituție recunoscută sau un laborator abilitat din țara importatoare, un certificat de asigurare pozitivă pentru conformitatea produselor cu standardele, stabilind condiții precise pentru a împiedica defavorizarea furnizorilor străini în obținerea acesteia;

– încurajează recunoașterea reciprocă a certificatelor de asigurare a conformității cu standardele, doar dacă țara importatoare poate avea încredere în competența tehnică a organismului de evaluare a conformității din țara exportatoare și dacă apreciază că standardele de produs și procedurile de evaluare a conformității sunt echivalente cu cele pe care le aplică la nivel național;

– cere guvernelor țărilor membre să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru ca instituțiile publice și locale și organismele guvernamentale care formulează și aplică reglementări tehnice și sisteme de evaluare a conformității să respecte principiile acordului;

– prevede obligația ca membrii OMC să informeze toate celelalte state membre sau organisme interesate ale acestora asupra activității de elaborare a unor reglementări tehnice și standarde, precum și a procedurilor de evaluare și recunoaștere a conformității. În plus, aceștia au datoria să înființeze puncte de informare de la care ceilalți membrii să poată obțină informații referitoare la: reglementările tehnice și standardele adoptate sau propuse pe teritoriul său; procedurile de evaluare a conformității; apartenența sau participarea la organisme internaționale și regionale de standardizare și evaluare a conformității și la acorduri bi/multilaterale încheiate în baza BTC; locul unde sunt situate punctele de informare.

Acordul prevede că țările membre vor trebui să țină seama de necesitățile speciale pentru dezvoltarea comerțului țărilor în curs de dezvoltare, dar și de dificultățile pe care aceste țări le pot întâmpina în aplicarea acordului, prevăzându-se în favoarea acestora acordarea unui tratament special și diferențiat.

Fiecare stat membru OMC, la data intrării în vigoare pe teritoriul său a acordului, trebuie să notifice celelalte state membre asupra implementării și administrării acestuia, în vederea coordonării aplicării lui. În plus, încheierea oricărui acord bilateral sau plurilateral privind reglementările tehnice, de către un stat membru OMC, trebuie notificată celorlalte state membre prin intermediul Secretariatului OMC.

Pentru a asigura un grad cât mai ridicat de transparență, a fost constituit un Comitet privind barierele tehnice în calea comerțului, care oferă posibilitatea consultării multilaterale asupra aplicării acordului.

6.1.4. Acordul privind aplicarea măsurile sanitare și fitosanitare (MSF)

GATT-1947, în art. XX, “Excepții generale”, admitea adoptarea unor măsuri care restrângeau schimburile comerciale, dacă se considera că erau necesare “pentru a proteja viața sau sănătatea umană, a animalelor sau protecția plantelor”.

Multe din aceste reglementări promovate ulterior erau abordate conform Acordului privind barierele tehnice, care, însă, permitea adoptarea unor măsuri restrictive de comerț în numele unui obiectiv “legitim”, vag specificat. Deoarece aceste prevederi erau utilizate ca mijloace indirecte prin care se susțineau cereri protecționiste, devenise necesară adoptarea unui acord de sine stătător pentru problemele sanitare și fitosanitare.

Măsurile sanitare și fitosanitare vizează produsele destinate consumului oamenilor, animalelor și protejării plantelor – precum și a celor specifice agriculturii (produse alimentare, coloranți sau alte ingrediente folosite în industria alimentară, produsele medico-farmaceutice de uz uman sau veterinar, produsele chimice pentru agricultură, furajele pentru animale, semințele etc.).

În cadrul rundei Uruguay, în paralel cu desfășurarea negocierilor pentru eliminarea barierelor care afectau comerțul cu produse agricole, a fost negociat, separat, Acordul privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare. Acesta a urmărit, de fapt, să limiteze creșterea protecționismului netarifar, mascat din considerente sanitare, proporțional cu reducerea protecționismului tarifar – conform Acordului privind agricultura.

Acesta și-a propus să creeze cadrul multilateral de reguli și discipline necesar pentru adoptarea și aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare, cu condiția, însă, ca aceste măsuri să nu devină un mijloc de discriminare nejustificată, să nu afecteze comerțul internațional. Scopul său este să reducă arbitrariul în adoptarea măsurilor sanitare și fitosanitare și să sporească transparența proceselor de decizie.

Acordul definește măsurile sanitare și fitosanitare ca fiind acele măsuri care au fost luate pentru protecția vieții și sănătății oamenilor și animalelor (măsuri sanitare) și pentru protecția plantelor (măsuri fitosanitare).

“Măsurile sanitare și fitosanitare se prezintă sub formă de legi, decrete, reglementări, cerințe și proceduri care includ: criteriile privind produsul final; procesele și metodele de producție; procedurile de testare, inspectare, certificare și aprobare; regimurile de carantină, inclusiv cerințele legate de transportul animalelor sau plantelor sau de materialele necesare pentru protejarea acestora pe timpul transportului; prevederi privind metodele statistice; procedurile de stabilire a eșantioanelor și metodele de evaluare a riscurilor; cerințe pentru ambalare și etichetare legate de asigurarea securității pe timpul transportului etc.”

Acordul precizează obiectivele ce trebuiesc urmărite de țările membre prin reglementările referitoare la aplicarea acestor măsuri asupra produselor importate și prezintă unele situații de risc ce pot decurge din nerespectarea lor: – riscul contractării anumitor boli provocate de aditivi, conținutul de substanțe contaminante, toxine existente în alimente, băuturi, furaje; – riscurile provocate de boli transmisibile de la animale și plante purtătoatre de boli sau de la produse obținute din acestea; – riscurile ce decurg din pătrunderea și răspândirea unor boli sau paraziți sau expunerea la organisme purtătoare de boli sau care cauzează boli; – riscul pătrunderii și proliferării unor maladii ce s-ar putea produce ca urmare a intrării în țară a unor produse. Acordul se aplică oricărei măsuri ce aparține uneia din categoriile prezentate și care reprezintă un criteriu specific pentru admiterea unui produs sau proces și obligației ca produsele importate să provină din zone ferite de maladii.

Acordul privind măsurile sanitare și fitosanitare cere membrilor săi:

să-și fundamenteze reglementările pe standarde internaționale, încurajând stabilirea, recunoașterea și aplicarea unor măsuri sanitare și fitosanitare comune, de către statele membre;

să participe la activitatea organizațiilor internaționale și să procedeze la consultări cu acestea;

să acorde posibilitatea părților interesate din alte țări să facă observații asupra proiectelor de standarde;

să accepte drept echivalente măsurile sanitare și fitosanitare ale statelor partenere exportatoare – chiar dacă acestea diferă de propriile lor măsuri sau de cele utilizate la comercializare pentru aceleași produse, de către alți membri – cu condiția ca exportatorul să demonstreze că prin măsurile sale obține, în mod obiectiv, un nivel de protecție adecvat pentru importator. În rezolvarea acestor situații, dacă este cazul, vor avea loc consultări între părți pentru realizarea de acorduri privind recunoașterea echivalenței măsurilor sanitare și fitosanitare specifice.

Deși recunoaște necesitatea respectării principiului nediscriminării, acordul permite ca standardele să fie aplicate pe o bază discriminatorie, cu condiția ca acestea „să nu creeze discriminări arbitrare sau nejustificate între țările membre în care există condiții identice sau similare”.

Acordul prevede o mai mare flexibilitate pentru țările care se abat de la standardele internaționale, stipulând că o țară poate introduce sau menține o măsură sanitară sau fitosanitară, care asigură un nivel mai ridicat de protecție decât cel care ar fi fost obținut prin măsuri bazate pe standarde internaționale, dacă există o justificare științifică sau dacă țara membră apreciază că este necesar acest nivel de protecție mai ridicat. Ca urmare, recomandă desfășurarea de consultări permanente și cooperarea în cadrul Comitetului pentru normele sanitare și fitosanitare.

Pentru evaluarea riscului ce trebuie avut în vedere când o țară introduce măsuri sanitare și fitosanitare noi aceasta trebuie fie să utilizeze un standard internațional, pentru a lua o decizie corectă, fundamentată, fie să inițieze un proces de apreciere a riscului pe cont propriu pentru a determina nivelul adecvat de protecție în baza unei evaluări a riscurilor reale. Evaluarea riscurilor reale se face în funcție de împrejurări și luând în considerare mai multe elemente: dovezi științifice disponibile și incontestabile; procedee și metode de producție relevante; metode de inspectare, prelevarea de eșantioane și testare adecvate; răspândirea unor boli și paraziți; regimuri de carantină; condiții ecologice și de mediu specifice – inclusiv diverși factori economici. Evaluarea riscurilor trebuie să se facă strict din considerente de sănătate obiective și să nu fie mai restrictive decât este necesar pentru realizarea obiectivului propus. Stabilirea nivelului adecvat de protecție trebuie să urmărească reducerea la minim a efectelor negative asupra comerțului.

În situația în care există un risc iminent de răspândire a bolilor, până la elucidarea situației adevărate, acordul permite membrilor săi să adopte măsuri sanitare și fitosanitare provizorii, ca măsuri de precauție, chiar dacă „dovezile științifice” sunt insuficiente.

Pentru a crește transparența în domeniu, acordul precizează că membrii săi trebuie să elaboreze măsuri pe baza evaluării corespunzătoare a riscurilor reale efectiv implicate și, dacă este necesar, să facă cunoscuți factorii luați în considerare, procedurile de evaluare folosite, nivelul acceptabil de risc stabilit. De asemenea, acordul formulează o serie de reguli și principii referitoare la asigurarea transparenței, între care:

înființarea unor puncte naționale de informare privind reglementările sanitare și fitosanitare, deschise pentru toți partenerii comerciali;

desemnarea unei autorități guvernamentale naționale responsabilă pentru aplicarea procedurilor de notificare la Secretariatul OMC, de fiecare dată când se adoptă o nouă reglementare sau se modifică una existentă și care implică efecte asupra comerțului;

publicarea reglementărilor în domeniu prompt sau într-un interval de timp rezonabil.

Soluționarea diferendelor, conform acordului, trebuie să se realizeze prin consultări bilaterale, iar dacă acestea nu dau rezultate, prin procedurile specifice mecanismului de reglementare a diferendelor.

Țările în curs de dezvoltare, conform tratamentului special și diferențiat de care se bucură, au beneficiat de perioade de grație de la semnarea acordului (1995) pentru a-și dezvolta aparatul propriu de reglementare în domeniu. De asemenea, în aplicarea acordului, aceste state membre au dreptul să beneficieze, fie de asistență tehnică în cadru bilateral din partea celorlalte state, fie prin programe speciale de pregătire a personalului în cadrul OMC, Codex, Organizația Internațională a Epizotiilor (consultanță, credite, donații etc.).

Pentru administrarea acordului, a fost creat un Comitet pentru măsurile sanitare și fitosanitare – forum oficial de discuții, schimb de informații și decizie asupra problemelor sanitare și fitosanitare, deschis tuturor membrilor.

6.1.5. Acordul privind procedurile în materie de licențe de import (P Li)

Regimurile de licențiere pot fi utilizate pentru administrarea restricțiilor cantitative, în situațiile în care este permisă administrarea unor contingente de import, precum și pentru necesități de ordin statistic, pentru evidența operațiunilor de comerț exterior.

Licențierea la import reprezintă ansamblul formalităților ce se adresează unui organism administrativ în scopul obținerii unei autorizații (licențe) necesare pentru admiterea importului de mărfuri.

Licențele de import sunt autorizații pe care le acordă autoritățile publice abilitate importatorilor pentru a efectua importul unui anumit produs sau unei grupe de produse, pe o perioadă rezonabilă de timp, în funcție de natura produsului și de distanța geografică față de țara de proveniență.

GATT era preocupat de faptul că ansamblul procedurilor necesare pentru realizarea operațiunilor de import/export trebuia să fie redus la minim, pentru a nu deveni obstacol în calea comerțului internațional. El recunoștea că, deseori, și din motive diverse, părțile contractante cereau importatorilor să obțină licențe de import.

Ca urmare, la runda Tokio a fost adoptat un Cod plurilateral privind procedurile de licențiere a importurilor al cărui obiectiv principal era simplificarea procedurilor de autorizare a importurilor, pentru a preveni ridicarea unor obstacole suplimentare în calea comerțului internațional.

La runda Uruguay, acest cod a fost revizuit, iar cel rezultat a devenit acord multilateral, obligatoriu pentru toți membrii OMC, ce stabilește reguli pentru adoptarea și aplicarea procedurilor naționale de eliberare a licențelor de import.

Acordul precizează că autoritățile naționale însărcinate cu licențierea trebuie să urmărească ca procedurile de licențiere:

să fie simple și administrate în așa fel încât să nu producă efecte de restricționare a importurilor, luând în considerare scopul pentru care au fost utilizate;

să fie transparente și previzibile;

să protejeze interesele importatorilor și furnizorilor străini pentru a preveni efectele restrictive pe care le-ar putea avea asupra comerțului internațional.

Acordul împarte regimurile de licențe în două categorii:

– licențele automate – ce sunt utilizate în cazul produselor liberalizate la import, cererea de import fiind automat acceptată, într-un termen prestabilit.

– licențele neautomate – utilizate pentru produsele neliberalizate la import, motiv pentru care se mai numesc și licențe pentru administrarea restricțiilor cantitative la import, fiind folosite atunci când guvernele urmăresc restricționarea importurilor. Se acordă selectiv, în funcție de produs, de țara de origine etc. Prin intermediul lor se poate controla respectarea contingentelor de import și au o largă utilizare pe plan internațional.

Acordul prevede următoarele obligații pentru țările membre:

să publice toate informațiile privind procedurile în materie de licențe de import (condiții de eligibilitate a solicitanților, instituțiile administrative responsabile pentru eliberarea licențelor, lista produselor supuse licențierii);

să protejeze interesele importatorilor și să faciliteze eliberarea rapidă și promptă a licențelor;

specific licențierii neautomate a importurilor, să publice toate informațiile relevante privind contingentele administrate pe bază de licențe, într-un termen stabilit prin acord;

să garanteze, prin legislația națională, oricărui importator refuzat, dreptul de a cunoaște motivul respingerii solicitării sale, dreptul de apel sau recurs în cazul neacordării licenței;

să analizeze solicitările de licență în termenele stabilite, în cel mult 30 de zile de la primirea cererii, atunci când procedurile prevăd ca licențele să fie eliberate în ordinea primirii lor, și într-un termen de 60 de zile de la data de închidere a termenului de primire a cererilor, atunci când aceste cereri sunt analizate simultan;

să acorde licențele pentru o perioadă de valabilitate rezonabilă, care să permită efectuarea importului, chiar din cele mai îndepărtate surse;

Acordul prevede, de asemenea, acordarea unui tratament preferențial statelor membre mai puțin dezvoltate, precizând că, în administrarea procedurilor de aplicare a regimurilor de licențiere, trebuie avute în vedere „nevoile de dezvoltare financiară și legate de comerț ale acestor țări”.

Pentru administrarea acordului a fost instituit un Comitet pentru licențe de import, format din reprezentanți ai fiecărui membru, căruia autoritățile guvernamentale au obligația să îi notifice toate regulile și orice modificare referitoare la procedurile de licențiere.

6.1.6. Acordul privind reguli de origine (RO)

Originea mărfurilor este un element component al statutului vamal al unei mărfi, care permite acordarea unui tratament diferențiat mărfurilor ce se importă atunci când intră pe teritoriul vamal al unui stat.

Noțiunea de reguli de origine desemnează „totalitatea legilor, reglementărilor și hotărârilor administrative, cu aplicare generală sau specifică diferitelor regimuri preferențiale, puse în practică de membrii OMC în vederea stabilirii criteriilor pentru determinarea țării de origine a mărfurilor.”

Originea mărfurilor este importantă în următoarele situații: – pentru stabilirea nivelului taxelor vamale ce se aplică unor importuri, precum și natura formalităților vamale; – pentru aplicarea unor măsuri de politică comercială (ex.: antidumping, salvgardare); – pentru a stabili dacă produsele importate beneficiază sau nu de tratamentul clauzei națiunii celei mai favorizate sau de un regim vamal preferențial; – pentru aplicarea corespunzătoare a prevederilor privind etichetarea și marcarea; – pentru considerente legate de piața publică sau achizițiile guvernamentale; – pentru realizarea de statistici privind evoluția comerțului internațional.

Un bun/o marfă își are și își conservă originea proprie indiferent unde ajunge, chiar și când provine printr-o țară terță. Originea se dovedește prin certificatul de origine, care este un formular tipizat propriu fiecărei țări de expediere, eliberat de organisme abilitate (ministere, camere de comerț, administrații vamale) și care este considerat suficient atunci când cuprinde toate informațiile necesare identificării mărfii (natura, specia, marca, numărul coletului, greutatea netă și brută, numele expeditorului etc.).

În contradicție, proveniența este o noțiune cu caracter pur geografic – deoarece o marfă originară dintr-o anumită țară poate fi importată din/prin altă țară, care va fi țara de unde provine marfa respectivă.

GATT-1947 nu prevedea reguli specifice pentru determinarea țării de origine a mărfurilor ce făceau obiectul comerțului internațional. În funcție de interesele specifice ale țărilor, acestea erau libere să-și stabilească criterii proprii pentru determinarea originii unui produs.

Acordul privind regulile de origine, negociat în runda Uruguay, și-a propus stabilirea de reguli de origine mai simple, clare, previzibile, transparente, dar și a unor linii directoare pentru formularea unor reguli de origine armonizate.

Acordul cuprinde toate regulile de origine generale – nepreferențiale, adică cele utilizate sub regimul clauzei națiunii celei mai favorizate, a celor folosite pentru stabilirea taxelor antidumping și compensatorii, a măsurilor de salvgardare, a contigentelor și altor restricții cantitative, care discriminează în funcție de origine. În același timp, recunoaște existența regulilor de origine ce se aplică relațiilor comerciale preferențiale sau celor convenite în cadrul unor aranjamente de integrare regională, admise de OMC, prin care au fost acceptate toate prevederile de transparență ce se aplică regulilor de origine generale.

„Pentru determinarea originii unui produs se poate recurge la unul din următoarele criterii:

schimbarea încadrării tarifare – acest lucru presupune că transformarea a dus la fabricarea unui produs nou sau că reprezintă o fază importantă de fabricație, care se concretizează într-o transformare substanțială ce determină o schimbare a încadrării tarifare;

criteriul ad-valorem – se bazează pe determinarea unui procent minim de valoare adăugată care dă originea mărfurilor în cauză sau a unui procent maxim al valorii materiilor prime importate în raport cu valoarea produsului finit (în afara costului cu forța de muncă);

criteriul operațiunilor de fabricație sau de transformare – procese care includ mai multe operațiuni importante, dar cu precizarea că vor trebui specificate exact operațiunile care au dus la o transformare substanțială și care vor conferi caracterul de produs originar (originea produsului). Operațiunile de transformare substanțială trebuie justificate economic.”

În concluzie, se apreciază că ultima “transformare substanțială” se concretizează fie printr-o schimbare a încadrării (poziției) tarifare, fie, în anumite cazuri, poate conferi origine produsului dacă valoarea adăugată prin transformare (prelucrare) reprezintă un anumit procent din valoarea produsului (de regulă 40-60%).

În condițiile de azi, în care tot mai multe bunuri sunt produse/asamblate din părți sau piese fabricate în toată lumea, procedura de a conferi originea unui bun este tot mai dificilă, astfel încât se tinde la armonizarea regulilor de origine după următoarele criterii:

țara de origine este aceea în care produsul a fost “obținut în întregime”;

dacă mai multe țări concură la fabricarea unui produs, originea este dată de țara unde a avut loc “transformarea substanțială” (cumulativ sau alternativ).

Acordul privind regulile de origine vizează, pe termen lung, armonizarea acestor reguli între membrii OMC (cu excepția acelora care privesc acordarea de preferințe comerciale) și asigurarea condițiilor ca aceste reguli să nu creeze obstacole inutile în calea comerțului.

Prin acord au fost înființate: Comitetul pentru regulile de origine, sub egida OMC, cadru de consultări deschis tuturor membrilor, care se reunește anual pentru a superviza implementarea acordului, și un Comitet tehnic al regulilor de origine, plasat sub auspiciile Organizației Mondiale a Vămilor, care se va ocupa cu problemele tehnice de armonizare a regulilor de origine.

Acordul asupra regulilor de origine a stabilit că, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acordului, fiecare stat are obligația să notifice Secretariatul OMC asupra tuturor regulilor de origine aplicabile comerțului preferențial, așa cum erau la data intrării în vigoare a OMC, a celor nepreferențiale, precum și a modificărilor ce se vor produce ulterior.

Acordul negociat la runda Uruguay face parte din categoria acordurilor multilaterale și este obligatoriu pentru membrii OMC.

6.2. Practici comerciale neloiale

6.2.1. Acordul antidumping (ADP)

Noțiunea de dumping desemnează ansamblul de practici și măsuri menite să reducă prețurile produselor exportate, pentru a concura, în mod eficient, celelalte produse, de același tip, oferite pe una sau mai multe piețe externe.

În general, pe plan internațional, dumping-ul este considerat o “situație de discriminare bazată pe prețuri” atunci când prețul unui produs la vânzarea sa într-o țară importatoare (prețul la export) este mai mic decât prețul produsului respectiv pe piața internă a țării exportatoare (valoarea normală).

Prețul la export este, în principal, prețul de tranzacție la care producătorul străin vinde bunurile importatorului. În situația în care, pentru anumite produse, prețul la export nu există, o metodă alternativă pentru determinarea acestuia este calcularea “prețului la export construit”.

Valoarea normală este, în general, prețul practicat pe piața țării exportatoare în regim normal. Când vânzările pe această piață nu sunt, însă, reprezentative, acordul furnizează două metode alternative pentru calcularea valorii normale, și anume: prețul la care produsele respective sunt vândute unei țări terțe și “valoarea construită” a prețului produsului.

Pe lângă discriminarea de preț între două piețe, ceea ce a făcut ca dumping-ul să fie considerat ca o practică anticoncurențială este “posibilitatea de a distruge concurența internă (pe o piață) prin preț”, pentru a domina o piață monopolistă.

GATT-1947 a reglementat antidumpingul și taxele compensatorii în art. VI. În runda Kennedy acest articol a fost detaliat și precizat, prin adoptarea primului Cod antidumping, denumit și Acordul privind aplicarea art. VI GATT. Revizuit la runda Tokio, obiectivul principal al acordului era să evite impunerea arbitrară de taxe antidumping, de către țările importatoare, produselor care proveneau din țări ce erau acuzate de practici de dumping. Acest cod nu a fost ratificat, însă, de către toate părțile contractante.

Pentru administrarea aplicării acordului a fost înființat Comitetul pentru practicile antidumping.

La runda Uruguay, Acordul antidumping a fost revizuit și a fost adoptată o variantă nouă, prevederile lui devenind obligatorii pentru toți membrii OMC.

Regulile acordului nu condamnă, în sine, dumping-ul, dar stabilesc un principiu important, potrivit căruia taxele antidumping ce se aplică importurilor ce fac obiectul unui dumping pot fi percepute numai dacă se face dovada unui prejudiciu adus unui anumit sector economic. Acest lucru se va stabili pe baza unor investigații minuțioase, în urma cărora se vor determina următoarele elemente:

– existența unui dumping. Un produs exportat poate fi considerat că face obiectul unui dumping, dacă prețul său la export este inferior prețului comparabil al unui produs similar vândut pentru consum în țara exportatoare, practicat în cursul unor operațiuni comerciale normale. Determinarea existenței dumpingului trebuie să se facă pe baza comparației dintre prețul la export și valoarea normală, dacă valoarea vânzărilor pe această piață reprezintă 5% (test de reprezentativitate) sau mai mult din vânzările în țara exportatoare. În caz contrar, acordul permite ca dumping-ul să fie determinat prin compararea prețului la export cu: – un preț comparabil, practicat în cursul unor operațiuni comerciale normale, pentru un produs similar atunci când este exportat din aceeași țară producătoare într-o țară terță reprezentativă; – un preț calculat pe baza costului de producție al produsului importat din țara de origine, majorat cu o sumă rezonabilă în care se includ cheltuielile generale de administrate și comercializare și profiturile;

– marja de dumping. Aceasta este rezultatul determinării și comparării celor două mărimi: valoarea normală și prețul la export, nivelul acesteia reprezentând, de fapt, nivelul la care pot fi stabilite taxele de dumping. Pentru calcularea acesteia, acordul stabilește reguli pe care autoritățile însărcinate cu investigațiile trebuie să le respecte și care se referă la: – compararea echitabilă a prețurilor; – folosirea cursului de schimb în vigoare la data vânzării pentru realizarea conversiei valutare, cu excepția cazurilor în care vânzarea are loc pe baza unui curs de schimb la termen; – luarea în considerare a prețurilor medii, în situații strict precizate în acord; – compararea prețurilor prin folosirea “valorii construite” în locul prețului la consum pe piața internă a țării exportatoare, atunci când, datorită volumului scăzut al vânzărilor, prețul de vânzare în țara exportatoare nu asigură o bază corespunzătoare pentru această comparație;

– existența unui prejudiciu. Acordul stabilește, ca regulă, că taxele antidumping pot fi aplicate doar în cazurile în care, în urma investigațiilor, s-a determinat că: – a avut loc o creștere importantă a importurilor ce fac obiectul unui dumping, fie în cantitate absolută, fie în raport cu producția sau consumul intern; – prețurile acestor importuri au suferit o reducere semnificativă în raport cu prețul unui produs similar de origine națională sau că aceste importuri au avut ca efect scăderea prețului produsului similar sau au împiedicat creșterea prețului; – și/sau, în consecință, au produs sau amenință să producă un prejudiciu ramurii de producție națională a țării importatoare.

– legătura de cauzalitate dintre dumping și prejudiciu. Pentru stabilirea acesteia, se impune luarea în considerare a „factorilor economici relevanți” care influențează situația ramurii în cauză, respectiv: determinarea efectivă și potențială a vânzărilor, profiturilor, producției, segmentului de piață, a productivității, a randamentului investiției sau a utilizării capacităților; efectele asupra prețurilor interne; efectele negative, efective și potențiale, asupra fluxului de lichidități, asupra stocurilor, folosirii forței de muncă, salariilor, investițiilor; amploarea marjei de dumping. Prin urmare, taxele antidumping nu pot fi instituite dacă problemele cu care se confruntă ramura de producție respectivă sunt determinate de alte cauze, care nu pot fi atribuite direct importurilor ce fac obiectul dumping-ului și nu au legătură cu prejudiciul, precum: reducerea cererii sau modificarea structurii consumului; practici comerciale restrictive ale producătorilor străini și naționali și concurența dintre aceștia; evoluția tehnologică și performanțele la export; productivitatea ramurii de producție națională.

Deschiderea și derularea investigațiilor antidumping presupun, conform acordului, respectarea anumitor reguli:

investigațiile antidumping pot fi inițiate numai pe baza unei cereri scrise motivate, care va fi depusă de ramura de producție afectată sau în numele său, și numai dacă un număr important al producătorilor este afectat;

natura informațiilor pe care producătorii trebuie să le furnizeze în cererea lor sunt: volumul și valoarea producției naționale și numele producătorilor care prezintă cererea; descrierea produsului considerat că face obiectul unui dumping; numele țărilor exportatoare și lista importatorilor produsului; informații despre dumping; informații privind prejudiciul și legătura de cauzalitate; informații privind volumul importurilor care fac obiectul dumpingului; informații privind efectele negative ale acestor importuri asupra prețurilor interne și asupra ramurii de producție națională;

în situația în care marja de dumping este mică sau pătrunderea importurilor este neglijabilă, acordul stabilește regula de minims, conform căreia criteriile în baza cărora o cerere este respinsă, iar investigația închisă sunt: marja de dumping este minimă, adică sub 2%, exprimată ca un procent din prețul la export; volumul importurilor ce provin dintr-o țară este mai mic de 3% din totalul importurilor produsului similar al țării importatoare; prejudicial este negljabil;

autoritățile care fac investigațiile au obligația să evite publicitatea privind cererile pentru inițierea acestora, atâta timp cât nu există certitudinea faptelor, până când nu se va lua o decizie în acest sens;

autoritățile însărcinate cu investigațiile, înaintea inițierii lor, sunt obligate să notifice guvernelor țărilor exportatoare că au primit o plângere solid argumentată și, imediat după ce investigațiile au fost inițiate, să transmită autorităților membrului exportator, textul integral al cererii prezentată în scris;

odată deschise investigațiile, cei afectați, pentru a-și apăra interesele, trebuie să aibă posibilități suficiente să prezinte dovezi, în scris sau oral, precum și posibilitatea ca aceștia să coopereze cu autoritățile însărcinate cu investigațiile, pentru a le putea furniza cele mai bune informații disponibile;

când autoritățile însărcinate cu investigațiile consideră că este necesar, au dreptul să desfășoare investigații la fața locului, pentru a verifica informațiile furnizate de părți sau pentru a aduna informații suplimentare, dar numai cu acordul părților și numai dacă guvernul țării exportatoare nu se opune.

Înainte de a lua decizia finală, autoritățile care fac investigațiile sunt obligate să informeze părțile interesate cu privire la faptele esențiale pe care se bazează decizia de instituire a taxelor antidumping.

Pentru a împiedica amplificarea prejudiciului cauzat de către importurile suspectate de dumping, în cursul desfășurării investigațiilor, dacă autoritățile implicate consideră că este necesar, acordul permite luarea unor măsuri provizorii, care constau, de regulă, în depunerea de către exportatori a unor garanții egale cu taxa de dumping.

După finalizarea investigațiilor, acordul menționează că, autoritățile abilitate trebuie să examineze atent dacă este cazul sau nu să instituie o taxă antidumping, chiar dacă “toate condițiile cerute pentru impunerea ei sunt îndeplinite” și încurajează folosirea regulii “taxei celei mai mici”.

La încheierea investigațiilor, dacă este cazul, pentru repararea efectelor negative ale dumping-ului, autoritățile competente pot recurge la două tipuri de măsuri: – introducerea de taxe antidumping; – asumarea unor angajamente de preț minim la export, prin care i se oferă exportatorului posibilitatea să repare prejudiciul ce ar fi fost creat în țara importatoare.

Conform clauzei de expirare automată, măsurile antidumping sunt eliminate automat după cinci ani de la instituirea lor – în afara situațiilor în care prejudiciul ar persista sau ar reapare.

6.2.2. Acordul privind subvențiile și măsurile compensatorii (SMC)

Subvențiile sunt utilizate pe plan internațional ca instrumente pentru aplicarea unor politici guvernamentale, care au scopul de a susține realizarea anumitor obiective economice, sub forma unor subvenții normale (scutiri de taxe, finanțări cu dobânzi reduse, credite pentru export sau pentru finanțarea unor programe de investiții).

Când subvențiile guvernamentale, însă, oferă o protecție excesivă producției interne, activitatea de subvenționare acționează ca o barieră comercială, afectând relațiile competiționale care trebuie să se dezvoltă în mod normal într-un sistem comercial bazat pe liberul schimb.

În general, guvernele acordă subvenții în următoarele situații: promovarea dezvoltării unor industrii noi; încurajarea investițiilor; înființarea de întreprinderi în regiuni defavorizate (IMM); pentru a sprijini întreprinderile industriale în scopul creșterii exporturilor; pentru a dezvolta infrastructura specifică producției agricole și a asigura un venit rezonabil populației agricole.

Regulile de bază privind subvențiile au fost cuprinse în art XVI GATT-1947.

La runda Tokio a fost adoptat Acordul privind interpretarea și aplicarea art. XVI GATT, prin care s-a urmărit ca folosirea subvențiilor și aplicarea unor măsuri de răspuns la aceste practici să nu devină frână în calea comerțului internațional.

Revizuit la runda Uruguay, Acordul privind subvențiile și măsurile compensatorii conține o definire și o clasificare mai explicită a subvențiilor, oferă norme de conduită privind utilizarea subvențiilor și prevede măsurile pe care le pot lua statele ca răspuns la aceste practici – considerate, deseori, ca anticoncurențiale, stabilește procedurile de investigare pentru evaluarea prejudiciilor și regimul taxelor compensatorii.

Spre deosebire de textul inițial al acordului care se aplica numai țărilor dezvoltate, noul acord a extins aplicarea regulilor și țărilor în curs de dezvoltare, acestea având obligația să desființeze regimurile de subvenționare în anumite condiții precizate, într-o perioadă determinată.

Regulile acordului nu condamnă, în sine, subvenționarea, dar stabilește că taxele compensatorii pentru importurile subvenționate pot fi percepute numai dacă, în urma unei investigații, inițiată, de regulă, la cererea ramurii de producție afectată, s-a stabilit că acestea produc un prejudiciu „important” acelei ramuri.

Noul acord consideră că o ramură de producție națională a primit o subvenție dacă, prin aceasta, i s-a oferit un avantaj sub forma: – transferului direct de fonduri publice; – renunțarea de către guvern la taxele ce i se cuvin; – furnizarea sau achiziționarea de către guvern, la prețuri avantajoase, a unor bunuri și servicii

Acordul împarte subvențiile în subvenții permise și interzise:

– subvențiile permise – la rândul lor, sunt împărțite în două categorii, acționabile și neacționabile. Pentru a face distincția între acestea, acordul introduce și definește noțiunea de „subvenție specifică”, cu precizarea că numai acestea intră sub incidența reglementărilor multilaterale:

– subvențiile permise acționabile (categoria galbenă) – sunt, în principiu, admise, dar cu condiția să nu cauzeze un „prejudiciu important” altor țări membre OMC. Efectele defavorabile care pot justifica acționarea pot fi: – prejudiciu important sau amenințarea cu un prejudiciu important adus intereselor altor membrii; – prejudiciul sau amenințarea cu prejudiciul adus unei ramuri industriale din țara importatoare, a cărui determinare implică examinarea obiectivă a volumului importurilor subvenționate și a efectelor pe care acestea le au asupra prețului produselor similare pe piața țării importatoare, asupra producătorilor naționali și asupra produselor lor; – anularea sau compromiterea avantajelor obținute din consolidarea taxelor vamale în cadrul OMC (provocate de acordarea de subvenții acționabile);

– subvențiile permise neacționabile (categoria verde) – în această categorie se încadrează subvențiile pentru dezvoltarea infrastructurilor din domeniul social, învățământ, sănătate, cultură etc., sau cele rezultate în urma aplicării unor programe destinate susținerii anumitor sectoare incipiente, sprijinirii unor regiuni defavorizate etc. Aceste subvenții au la bază criterii obiective, au caracter economic, nu favorizează anumite întreprinderi în dauna altora și față de acestea nu se aplică măsuri de retorsiune;

– subvențiile interzise (categoria roșie) – includ toate subvențiile specifice care au ca scop să stimuleze, în mod direct, producția de export sau producția destinată pieței interne în detrimentul mărfurilor similare importate, fiind interzise deoarece prejudiciază interesele altor țări membre și distorsionează comerțul internațional. Atunci când se constată că o țară acordă o subvenție interzisă, se va aplica o procedură accelerată de soluționare a diferendelor în cadrul OMC și, dacă se confirmă existența ei, aceasta va trebui retrasă imediat. În caz contrar, țara afectată poate institui măsuri de retorsiune. Subvențiile interzise sunt:

– subvențiile la export – indiferent de natura lor, urmăresc impulsionarea globală a exporturilor, cu scopul de a crește participarea statelor la schimburile comerciale internaționale. Utilizarea lor poate să conducă, în numeroase cazuri, la creșterea artificială a competitivității produselor exportate și, astfel, să provoace, pe piața țării importatoare, unele dificultăți în vânzarea produselor indigene, fenomen cunoscut ca fiind concurență neloială. În consecință, țara importatoare poate luat contramăsuri, prin aplicarea de taxe de răspuns;

– subvențiile care favorizează utilizarea produselor interne în detrimentul celor din import.

Măsurile compensatorii sunt folosite pentru a contracara efectele subvențiilor acționabile nepermise și a subvențiilor interzise – atunci când importurile de produse ce beneficiază de astfel de subvenții afectează o ramură de producție a țării importatoare – având drept scop neutralizarea sporului de competitivitate rezultat în urma subvenționării.

Acordul stabilește ca regulă – că taxele compensatorii pot fi instituite numai dacă, pe baza unei investigații, s-a stabilit că:

a avut loc o creștere semnificativă a importurilor de produse subvenționate fie în cantitate absolută, fie comparativ cu producția sau consumul pe plan intern;

prețurile acestor importuri au dus la scăderea și au împiedicat creșterea prețului produsului intern sau similar de origine națională;

există o legătură de cauzalitate între importurile subvenționate și prejudiciul adus ramurii de producție națională;

și, ca urmare, a fost produs sau amenință să producă un prejudiciu industriei naționale a țării importatoare.

Acordul precizează că, pentru a determina dacă importurile ce fac obiectul unei subvenții cauzează un prejudiciu, trebuie evaluați și alți „factori economici relevanți” care influențează situația unei ramuri, respectiv: – scăderea efectivă și potențială a producției, vânzărilor, profiturilor, segmentului de piață, a productivității, eficienței investițiilor sau a utilizării capacităților de producție; – efectele asupra prețurilor interne; – efectele negative, reale și potențiale, asupra fluxurilor monetare, a stocurilor, locurilor de muncă, salariilor, investițiilor etc.

Prin urmare, taxele compensatorii nu trebuie aplicate în cazul în care autoritățile însărcinate cu investigația stabilesc că prejudiciul produs a fost determinat de alți factori decât importurile subvenționate, între care: – scăderea cererii sau schimbarea obiceiurilor de consum; – practicile comerciale restrictive ale producătorilor naționali și străini și concurența dintre aceștia;

– evoluția tehnologiei și performanțele la export; – productivitatea ramurii de producție națională.

Atunci când sunt supuse investigațiilor importurile din mai multe țări, evaluarea eventualului prejudiciu trebuie să se facă separat pentru fiecare țară de origine. În anumite situații, însă, acordul permite autorităților să evalueze efectele combinate ale tuturor importurilor ce fac obiectul unei investigații pentru determinarea existenței unui prejudiciu.

În condițiile în care autoritățile au preliminat existența unei subvenții și consideră că este necesară adoptarea de contramăsuri, acordul permite luarea unor măsuri provizorii – sub forma depozitelor în numerar sau a cauțiunilor.

Pentru a evita instituirea unei taxe compensatorii, exportatorilor le este permis să crească prețurile lor la export, dar numai după ce autoritățile competente au evaluat o “determinare pozitivă” a existenței unei subvenții și a unui prejudiciu pentru ramura de producție națională.

Determinarea nivelului subvenției. Nivelul taxelor compensatorii, atât cât este posibil, trebuie să fie determinat separat, individual pentru fiecare exportator sau producător. Când, însă, numărul exportatorilor sau al producătorilor este prea mare, aceste taxe se pot stabili pe baza unor eșantioane statistice valabile.

Pentru situațiile în care guvernele și ramurile de producție consideră că interesele lor sunt afectate de către importurile subvenționate, acordul prevede două tipuri de căi de recurs, și anume: aplicarea de taxe compensatorii produselor (subvenționate) importate în urma stabilirii existenței unei subvenții și a unui prejudiciu sau sesizarea Organului de reglementare a diferendelor (ORD) al OMC.

Lansarea și desfășurarea unor proceduri de investigare în materie de taxe compensatorii, conform acordului, cer respectarea anumitor reguli:

investigațiile pot fi inițiate – în afara unor cazuri excepționale – fie pe baza unei cereri scrise depusă de ramura de producție națională sau în numele acesteia, fie, în lipsa cererii, prin autosesizare;

autoritățile însărcinate cu investigațiile, înainte de a le deschide, au obligația să verifice reprezentativitate petiționarilor;

natura informațiilor pe care producătorii trebuie să le furnizeze în cererile lor, pentru deschiderea investigațiilor, sunt: volumul și valoarea producției naționale și numele producătorilor care prezintă cererea; descrierea produsului considerat că face obiectul unei subvenții; numele exportatorilor și numele importatorilor produsului; informații despre subvenție; informații privind prejudiciul si legătura de cauzalitate; informații privind volumul importurilor care fac obiectul subvenției; informații privind efectele negative ale acestor importuri asupra prețurilor interne și asupra ramurii de producție națională;

acordul prevede posibilitatea ca cererea să fie respinsă și investigația închisă, prin stabilirea regulii de minimis, care se aplică diferențiat – în baza unor criterii pentru țările dezvoltate și pentru țările în curs de dezvoltare;

autoritățile care fac investigația au obligația să evite publicitatea până se va lua decizia pentru deschiderea acesteia;

autoritățile însărcinate cu investigațiile, înainte de a le iniția, au obligația să notifice guvernele țărilor exportatoare că au primit o plângere solid argumentată și să comunice acestora, imediat după ce investigațiile au fost inițiate, textul integral al cererii prezentate în scris;

odată deschise investigațiile, cei afectați, pentru a-și apăra intersele, trebuie să aibă posibilități suficiente pentru a prezenta dovezi, în scris sau oral;

atunci când se consideră că sunt necesare investigații la fața locului, acestea se pot desfășura numai cu acordul exportatorilor sau producătorilor în cauză și dacă guvernul țării lor nu se opune.

Autoritățile care fac investigațiile sunt obligate să informeze părțile interesate cu privire la faptele esențiale pe care se bazează decizia de a institui taxa compesatorie, înaintea adoptării acesteia.

După terminarea investigațiilor, guvernele au obligația să analizeze atent dacă este necesar să se perceapă o taxă suplimentară și încurajează folosirea regulii “taxei celei mai mici”.

Acordul a prevăzut acordarea unui tratament special și diferențiat în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, pentru care interdicția de a utiliza subvenții la export urma să se aplice după o perioadă de tranziție de 8 ani, care, la solicitarea țării în cauză, putea fi prelungită cu încă doi ani. În toată această perioadă, țările respective au obligația să renunțe treptat la subvențiile la export pentru orice produs la care au devenit competitive la export.

Acordul conține și o clauză de expirare automată, conform căreia măsurile compensatorii sunt automat eliminate după cinci ani de la instituirea lor, în afara situației în care prejudiciul ar persista sau ar reapărea.

6.3. Acordul privind salvgardarea (AS)

Partea a III-a a GATT – 1947 privind procedurile de aplicare a excepțiilor și amendamentelor, în art. XVIII – “Asistența guvernamentală pentru dezvoltarea economică” – autoriza țările în curs de dezvoltare să-și adapteze politicile de import necesităților tot mai mari și în continuă schimbare, determinate, în general, de dezvoltarea lor economică.

Negocierile desfășurate în runda Tokyo au urmărit să îmbunătățească și să completeze unele dintre regulile GATT și, în acest context, au fost adoptate mai multe acorduri care au vizat, în special, concesiile acordate țărilor în curs de dezvoltare:

– “Tratamentul diferențiat și mai favorabil pentru țările în curs de dezvoltare, reciprocitate și participare mai activă”, denumit și “clauza de abilitare” – permanentiza acest tratament în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, ca o derogare cu caracter general;

– “Declarația cu privire la măsurile comerciale luate din considerente legate de dezechilibrele din balanța de plăți” – sublinia măsurile de politică comercială ce puteau fi luate pentru a menține și restabili echilibrul acestora și preciza modalitățile de publicare, notificare, organizarea de consultări la care puteau recurge toate părțile contractante;

– “Măsurile de salvgardare aplicate în scopul dezvoltării” a completat art. VIII GATT “Ajutorul de stat pentru dezvoltare economică” – ce prevedea acordarea unor flexibilități speciale țărilor în curs de dezvoltare – regulile GATT recunoscând că aceste țări, prin “aplicarea unor programe de dezvoltare economică”, deseori aveau nevoie de un ajutor care putea lua forma unor măsuri de salvgardare (restricționare a importurilor);

– Practica GATT cerea ca reducerile de taxe vamale, convenite în negocierile multilaterale, să opereze progresiv cu scopul de a acorda producătorilor timpul necesar pentru a se adapta la intensificarea concurenței importurilor. În acest scop, art. XIX GATT – “Acțiuni de urgență la importul unor produse speciale”- prevede că, în cazul în care, datorită reducerilor de taxe vamale, o țară constată că un produs este importat în astfel de condiții încât produce sau amenință să producă un prejudiciu grav producătorilor naționali, ea poate să impună măsuri de salvgardare pentru a limita temporar aceste importuri.

Acordul privind salvgardarea, renegociat la runda Uruguay, clarifică, completează și întărește prevederile articolului XIX GATT-1994, introducând, totodată, un control multilateral asupra salvgardării, în scopul aducerii acestor măsuri în conformitate cu prevederile și regulile GATT și eliminării celor neconforme. Acordul a vizat interdicția folosirii măsurilor restrictive și discriminatorii, țările membre fiind obligate să nu încerce să ia sau să mențină “măsuri de autolimitare a exporturilor, aranjamente de comercializare ordonată sau nici o altă măsură similară la export și la import.” Ele sunt, de asemenea, obligate “să nu încurajeze sau să susțină adoptarea sau menținerea în vigoare” a măsurilor neguvernamentale (aranjamente între ramuri de producție) echivalente măsurilor guvernamentale amintite.

Salvgardarea se referă la toate măsurile pe care statele pot să le întreprindă, în situații excepționale, pentru a putea face față creșterii deosebite și rapide a unor importuri.

În practică, a lua o măsură de salvgardare înseamnă:

a retrage sau a modifica concesiile pe care un membru le-a acordat conform GATT-1994, fără a fi obligat să acorde altele în schimbul celor retrase;

a suspenda, total sau parțial, alte obligații asumate prin GATT-1994.

“Invocarea măsurilor de salvgardare și instituirea unor restricții prin care să se asigure o protecție mai mare, obligă guvernele țărilor implicate să notifice Secretariatul OMC, înainte de adoptarea măsurii, următoarele: – ramurile de producție existente sau noi, pentru dezvoltarea cărora este nevoie de o protecție mai mare; – natura măsurilor restrictive propuse; – dificultățile cu care se confruntă dezvoltarea acestor ramuri de producție datorită importurilor; – motivele pentru care nu s-au prevăzut alte măsuri decât restricțiile la import.”

Întreprinderile afectate care consideră că pentru dezvoltarea unor activități noi sau a celor existente vor avea nevoie de mai multă protecție, vor trebui: – să ceară guvernelor să invoce prevederile care permit aplicarea măsurilor de salvgardare în scopul dezvoltării; – la rândul lor, guvernele vor trebui să obțină aprobarea OMC pentru a lua măsurile considerate ca necesare pentru restricționarea importurilor; – aprobarea OMC va fi acordată cu anumite condiții precise, prin care să se asigure că restricțiile vor fi aplicate numai temporar și cu luarea măsurilor necesare pentru eliminarea lor graduală pe parcursul unei perioade stabilite.

Dacă taxa vamală pentru un produs este consolidată, măsurile restrictive pot fi luate numai cu aprobarea prealabilă a OMC. Dacă taxa vamală nu este consolidată, țara în curs de dezvoltare, care dorește să-și întărească protecția, are două posibilități: – poate crește nivelul taxei vamale; – poate să-și propună să crească protecția, instituind restricții neadmise de GATT, dar cu obligația de a anunța OMC și de a se consulta cu alte țări membre interesate pentru a obține aprobarea lor.

Membrii OMC consideră că acordul negociat la runda Uruguay mai curând întărește concurența și nu o limitează și, de aceea, insistă asupra transparenței permanente în adoptarea măsurilor de salvgardare, pentru ca acestea să nu fie luate în mod arbitrar și să nu conducă la crearea unor monopoluri sectoriale care ar distorsiona concurența.

Declanșarea procedurii de introducere a măsurilor de salvgardare cere să se constate că un produs a fost importat în cantități atât de mari și în asemenea condiții, încât produce sau amenință să producă un prejudiciu grav ramurii de producție națională. Prin urmare, principalul element care poate determina luarea unor măsuri de slavgardare îl constituie creșterea importurilor și efectele acestei creșteri și nu prețul practicat, aceasta fiind deosebirea esențială între salvgardare și măsurile antidumping.

– prejudicial grav – este definit ca o “degradare generală notabilă a situației unei ramuri de producție națională”, și anume a “ansamblului acelor prducători ale căror producții însumate, de produse similare sau direct concurente, reprezintă o pondere majoră în producția națională totală a acestor produse.”

– simpla determinare a existenței unui prejudiciu grav sau amenințarea cu acesta nu este însă suficientă pentru a adopta măsuri de salvgardare, motiv pentru care este obsolut obligatorie stabilirea unei legături de cauzalitate între creșterea importurilor în cauză și condițiile în care s-a produs prejudiciul.

Acordul prevede reguli precise privind inițierea și derularea investigațiilor în domeniu care se referă la:

desemnarea, de către fiecare țară membră, a unei autorități competente care să fie însărcinată cu investigațiile, care va stabili și publica procedurilor pe care le va urma;

existența unei cereri prezentată de către guvern sau de către o asociație de producători, în care se arată că importurile crescute cauzează producătorilor un prejudiciu grav;

obligația autorităților însărcinate cu investigațiile să informeze corect despre deschiderea acestora și să organizeze audieri publice, în așa fel încât toți cei interesați să poată prezenta dovezile și punctele lor de vedere, în special pentru a stabili dacă aplicarea unei măsuri de salvgardare este sau nu de interes general;

autorizarea uneri măsuri de salvgarare trebuie să se facă numai după determinarea existenței unei legături de cauzalitate între creșterea importurilor produselor în cauză și producerea unui prejudiciu grav;

în vederea asigurării transparenței, autoritățile însărcinate cu investigația au obligația publicării rapoartelor și concluziilor;

măsurile de salvgardare nu vor fi autorizate dacă se constată că problemele ramurii de producție au fost determinate de alți factori și nu de creșterea importurilor.

Decizia privind aplicarea unor măsuri de salvgardare are la bază un raport ce va fi întocmit de către autoritatea abilitată, și numai după ce au fost organizate consultări cu autoritățile vizate, în cadrul cărora acestea au fost informate asupra rezultatelor investigației și asupra tipului de măsură ce se are în vedere.

“Măsurile de salvgardare ce pot fi adoptate se impart în două mari categorii:

măsuri tarifare: majorarea taxelor vamale peste nivelul consolidat; impunerea unor suprataxe de import; introducerea unui contingent tarifar.

măsuri netarifare: fixarea unor contingente ca nivel de acces pe piață; recurgerea la licențe de import discreționare; introducerea unor depozite prealabile în devize la import.”

Cu scopul de a se conveni asupra unei modalități de compensare comercială suficientă pentru a acoperi pierderile cauzate de efectele comerciale defavorabile, acordul prevede organizarea și desfășurarea de consultări. În situația în care, între părțile implicate nu se ajunge la o înțelegere, țara exportatoare poate lua măsuri de retorsiune, care, de obicei, constau în anularea unei concesii substanțial echivalente sau a altei obligații consimțite în convenție cu țara importatoare care aplică măsura de salvgardare.

Conform acordului, autoritățile trebuie să urmărească ca măsurile de salvgardare să fie aplicate numai în următoarele condiții:

pentru a permite ramurii de producție afectate să intervină și să creeze condițiile necesare în scopul adaptării la intensificarea concurenței, după eliminarea măsurilor, în condițiile pieței internaționale;

pentru a preveni sau a remedia un prejudiciu grav și pentru a facilita ajustarea și fără discriminarea importurilor din alte surse;

natura măsurii de salvgardare va fi decisă de către autoritatea însărcinată cu investigația numai după consultarea și cu aprobarea Comitetului pentru salvgardare, constituit în baza acordului.

În aplicarea măsurilor de salvgardare, cu scopul de a le asigura condițiile necesare adaptării la noul context internațional, acordul a prevăzut acordarea unui tratament special și diferențiat pentru țările în curs de dezvoltare.

Acordul fixează termene pentru durata aplicării măsurilor de salvgardare, stabilind că:

durata aplicării unei măsuri nu va trebui să depășească 4 ani, dar va putea fi prelungită pentru o durată de 8 ani (10 ani pentru țările în curs de dezvoltare), cu condiția ca autoritățile competente din țara de import să confirme că măsura de salvgardare continuă să fie necesară și că există dovezi că ramura de producție în cauză este supusă unui proces de ajustare;

orice măsură de salvgardare cu o durată mai mare de un an trebuie să fie liberalizată progresiv, pentru ca ramurile de producție afectate în procesul de adaptare la intensificarea concurenței.

6.4. Acordul cu privire la agricultură (AG)

Deși agricultura a fost un sector oarecum acoperit de prevederile GATT – 1947, care a fost conceput să se aplice atât produselor industriale, cât și celor agricole, înainte de crearea OMC, s-au menținut numeroase diferențe în ceea ce privește regulile produselor agricole în raport cu cele ale produselor industriale.

Având în vedere, însă, particularitățile pe care le prezintă comerțul cu produse agricole, caracterul special al agriculturii pentru economia multor țări și ponderea redusă deținută de produsele agricole în volumul comerțului internațional cu mărfuri (participă cu doar 10%), de-a lungul timpului, agricultura a fost tratată în mod diferit. Ca urmare, comerțul cu produse agricole a beneficiat de reglementări preferențiale și a putut utiliza instrumente de politică comercială nepermise pentru alte categorii de mărfuri (subvenții de export, restricții cantitative, prelevări variabile la import, prețuri minime și alte măsuri netarifare de natură tehnică sau derivate din participarea statului la activități comerciale).

Sistemul comercial internațional are un rol esențial în asigurarea securității alimentare, creând premisele ca deficitele alimentare cronice sau conjuncturale derivate din evoluțiile climatice nefavorabile să fie soluționate sau atenuate prin mecanismele pieței internaționale.

Primele șase runde GATT nu au reușit, în încercările lor, să modifice politicile agricole foarte protecționiste, practicate de câteva țări dezvoltate. Acestea aproape și-au închis piețele față de importurile concurente și nu au efectuat nici un fel de schimbări în politicile lor de susținere a agriculturii prin protecționism tarifar, netarifar, prin sisteme de subvenționare care, permanent, au afectat condițiile de concurență în comerțul internațional cu produse agricole.

Spre deosebire de rundele anterioare, runda Tokio s-a soldat, în final, cu anumite rezultate satisfăcătoare și în acest domeniu, deoarece: – acordurile negociate în domeniul tarifar, netarifar și cele referitoare la cadrul juridic, au vizat și comerțul cu produse agricole; – în cadrul acestei runde au fost negociate cele două aranjamente internaționale cu privire la carnea de vită (și animale vii) și la produsele lactate, care au urmărit promovarea dezvoltării, liberalizării și stabilizării piețelor produselor respective; – cu privire la produsele tropicale s-au negociat reduceri ale taxelor vamale (cu 12%) și concesii în domeniul obstacolelor netarifare (pentru circa 300 produse finite, semifinite și neprelucrate industrial), cea mai mare parte a lor fiind incluse și în schemele de preferințe ale țărilor dezvoltate.

“Negocierile agricole din runda Uruguay au fost dificile, multitudinea aspectelor specifice și sensibilitatea politică a sectorului ducând la dezbateri îndelungate și anevoioase pentru a se ajunge la un acord care să cuprindă norme de conduită noi și multe detalii tehnice și să conducă la măsuri care să formalizeze angajamentele în domenii ce depășesc sfera de cuprindere a Acordului General.”

Acordul privind agricultura și Acordul cu privire la măsurile sanitare și fitosanitare s-au negociat în paralel și au fost completate de o decizie referitoare la „Măsurile privind efectele posibile negative ale programelor de reformă” asupra țărilor cel mai puțin dezvoltate și net importatoare de produse agricole.

Obiectivul principal al Acordului privind agricultura este să reformeze comerțul cu produse agricole, să stabilească un sistem comercial cu produse agricole coerent și echitabil, orientat spre piață, care să răspundă deopotrivă intereselor exportatorilor și importatorilor.

Consensul realizat prin acord nu a reprezentat, însă, o rezolvare integrală a problemelor comerțului cu produse agricole, dar a creat cadrul pentru o reformă graduală pe termen lung a comerțului cu produse agricole și a politicilor interne în domeniu.

“Programul de reformă inclus în acord conține angajamente specifice de reducere a protecției și sprijinului acordat sectorului agricol și comerțului cu produse agricole. În plus, acordul vizează aplicarea programului în mod echitabil de către toate țările membre și includerea unor aspecte noi privind dimensiunile necomerciale ale producției agricole cum sunt: securitatea alimentară, protecția mediului, acordarea unui tratament special și mai favorabil pentru țările în curs de dezvoltare.”

Noile reglementări și angajamente au vizat: – accesul pe piață; – sprijinul intern acordat agriculturii; – subvențiile la export.

Accesul pe piață pentru produsele agricole (măsurile la frontieră). Angajamentele asumate au vizat: – la produsele pentru care singurele instrumente de protecție erau taxele vamale, consolidarea lor la anumite niveluri maxime; – pentru produsele la care restricționarea accesului la piețe se făcea prin bariere netarifare (proceduri de licențiere discreționare, prelevări variabile și, în special, restricții cantitative), negocierile au urmărit eliminarea și înlocuirea lor cu taxe vamale cu efect protecționist considerat echivalent, prin calcularea echivalentului tarifar al măsurilor netarifare și adăugarea acestuia la taxele vamale existente (procedeu numit tarificare).

– Negocierilor privind reducerea și eliminarea taxelor vamale și a altor restricții ce se aplică produselor tropicale, datorită importanței lor în exportul țărilor în curs de dezvoltare, li s-a acordat o atenție deosebită și s-au desfășurat separat. Rezultatele obținute au fost bune din punctul de vedere al eliminării taxelor vamale rămase în regimul clauzei națiunii celei mai favorizate și a altor restricții ce li se aplică în țările dezvoltate.

– Privind produsele zonei temperate, nivelurile taxelor vamale după tarificare reflectă amploarea protecției acordate anterior prin măsurile netarifare. Ca urmare, noile taxe vamale ce se aplică acestor produse și pe care le practică unele țări se situează, în general, între 60 și 100% față de taxele vechi și chiar mai ridicate pentru unele linii tarifare (300-350%).

– Pentru a evita distorsiunile de piață ce s-ar fi putut produce prin aplicarea concesiilor convenite, acordul a introdus anumite clauze de derogare și a prevăzut menținerea posibilităților de acces minim și acces curent prin stabilirea unor contingente tarifare.

– Tehnicile de acces minim și acces curent au completat procesul de tarificare. “Conform acestor tehnici, țările membre, care au urmărit să-și păstreze un anumit flux tradițional al schimburilor comerciale sau caracterul preferențial al anumitor schimburi reciproce existente, au recurs la tehnica de acces curent pe piață. Pe această bază, pentru anumite cantități dintr-un produs, aceste țări au acceptat taxe vamale inferioare în raport cu nivelul consolidat. Țările membre care nu au procedat la tarificare puteau să recurgă la accesul minim cu condiția de a accepta cote – cu taxe vamale sensibil reduse. Unele țări au grupat cele două cote tarifare, altele le-au prezentat separat.”

– Deși acordul interzice folosirea măsurilor netarifare specifice la importul de produse agricole, totuși nu elimină integral posibilitatea folosirii unora dintre aceste bariere la import, și anume a celor care sunt compatibile cu anumite prevederi GATT sau ale altor acorduri administrate de OMC, care se referă la comerțul cu mărfuri în general, între care: restricțiile legate de balanțele de plăți, excepțiile generale, salvgardarea sau restricțiile legate de prevederile MsFs, BTC.

– Clauza de tratament special. Pentru produsele la care restricțiile netarifare au fost convertite în taxe vamale, conform unei derogări convenite de părți, acestea pot folosi în continuare restricțiile comerciale (deși s-au angajat prin tarificare să le elimine), ca măsuri speciale de urgență, pentru a preveni căderea rapidă a prețurilor sau creșterea importurilor, fapt ce ar putea afecta producătorii agricoli naționali. Acordul a prevăzut, însă, condiții foarte clare în care aceste măsuri pot fi introduse.

– Clauza de salvgardare specială. Conform cu unele prevederi din Acordul privind agricultura, țările membre, în anumite condiții, au dreptul să recurgă la o clauză de slavgardare specială (C.S.S.), care presupune introducerea unor suprataxe vamale peste nivelul celor rezultate din tarificare. Acțiunea specială de salvgardare, în cazul produselor agricole, poate fi declanșată fără demonstrarea existenței unui efect defavorabil asupra producției naționale, fiind suficientă constatarea situației că prețul de import a scăzut sub un anumit nivel, și va viza doar cantitățile respective de mărfuri, sau că volumul importurilor a crescut peste o limită stabilită, măsurile putând fi aplicate doar până la finele anului respectiv.

Măsurile de sprijin intern acordat agriculturii. Prin Acordul privind agricultura s-a urmărit, în mod deosebit, ca țările participante să-și asume angajamente ferme de reducere a utilizării subvențiilor – în principal reformarea sprijinului intern acordat agriculturii – și să creeze premizele ca anumite angajamente în domeniul accesului la piețe și concurenței pe piețele externe să nu fie afectate de măsurile de sprijin intern.

– Măsurile de sprijin intern au fost împărțite în două categorii: cele nedistorsionante și cele care distorsionează piața. Pentru delimitarea lor clară, în mod convențional, au fost incluse în așa numitele “casete” sau “zone”.

– Măsurile din zona verde în agricultură – sunt considerate nedistorsionante, sunt permise pentru a fi utilizate fiind, deci, exceptate de la angajamentele de reducere și nu sunt supuse monitorizării OMC. Sunt considerate acele măsuri care „nu au sau au efecte minime de distorsionare a comerțului sau efecte asupra producției” și „nu au efecte în sprijinirea prețului la producători”. Măsurile din zona verde acoperă numeroase programe guvernamentale prestatoare de servicii și sistemul de plăți directe către producătorii proprii care nu sunt direct legate de hotărârile privind producția.

– “În plus față de măsurile din zona verde, sunt exceptate de la angajamentele de reducere alte două categorii de măsuri de sprijin: măsurile destinate dezvoltării – care se referă la: măsurile de asistență directă sau indirectă pentru stimularea agriculturii și dezvoltării rurale, ce fac parte din programele de dezvoltare ale țărilor în curs de dezvoltare – în cadrul tratamentului special și diferențiat acordat; măsurile adoptate în cadrul programelor de limitare a producției (caseta albastră)“.

– Subvențiile din zona galbenă – acoperă, în principal, măsurile pentru sprijin intern. Acordul stabilește un plafon general privind totalul sprijinului intern, calculat ca “măsură generală de sprijin” (MGS) pe care guvernele pot să îl furnizeze producătorilor interni. Măsura globală de sprijin intern denumește suma totală a întregului sprijin, exprimată în bani, pe care o acordă autoritățile publice în favoarea producătorilor agricoli pentru a sprijini dezvoltarea agricolă. MGS este calculată pe o bază produs cu produs. Chiar dacă MGS este calculată pe o bază produs cu produs, angajamentele de reducere se aplică numai sumei cumulate, fapt ce permite statelor să-și mențină flexibilitatea și să modifice sprijinul între produse, cu condiția de a se încadra în limita plafonului general care rezultă din angajamente.

– În caseta albastră au fost incluse plățile acordate pe suprafață sau pentru un număr fix de capete de animale, politică specifică în UE, și plățile compensatorii, specifice politicii agricole americane. Măsurile incluse în caseta albastră sunt singura categorie de măsuri de sprijin care nu este supusă reducerii graduale (în măsura în care aceste plăți nu depășesc nivelul negociat ca bază de referință – anul 1992).

Subvențiile la export. Lista produselor agricole pentru care s-au convenit angajamente de reducere a subvențiilor a fost împărțită în 22 de categorii și este relativ scurtă (cereale, semințe oleaginoase, uleiuri vegetale, zahăr, unt și grăsimi vegetale, brânzeturi, carne de bovine, de porcine, de ovine și preparate din carne, carne de pasare, animale vii). Această listă este valabilă pentru toți partenerii comerciali și este declarată “închisă” (nu poate fi modificată). Acordul specifică, de altfel, că pentru produsele care nu sunt subiect al angajamentelor de reducere a subvențiilor de export, nici o astfel de subvenție nu va putea fi acordată în viitor.

– Acordul privind agricultura precizează că subvențiile la export sunt interzise cu excepția următoarelor situații: subvențiile de export ce fac obiectul unor angajamente specifice de reducere pentru fiecare produs, cuprinse în cadrul listelor naționale; subvențiile ce depășesc prevederile bugetare privind volumul subvențiilor sau al produselor exportate subvenționate; subvențiile privind tratamentul diferențiat și mai favorabil acordat țărilor în curs de dezvoltare; subvențiile ce sunt în concordanță cu disciplinele din art. 10.

– Volumul exporturilor, ca și sumele totale din buget acordate la fiecare produs convenit, sunt cuprinse în listele specifice de concesii și sunt considerate ca un angajament individual. Plafonul maxim stabilit trebuie respectat în fiecare an de aplicare, deși pot fi făcute anumite depășiri, în limitele prevăzute de clauza de flexibilitate, astfel ca toate țările, la sfârșitul perioadei de aplicare, să se încadreze în plafoanele convenite.

În acord, există o secțiune distinctă care se referă la tratamentul special și diferențiat ce se va aplica țărilor în curs de dezvoltare. Dispozițiile se aplică unui produs agricol primar care este alimentul de bază predominant al modului tradițional de trai al populației țărilor în curs de dezvoltare care invocă această clauză a acordului. Deoarece se recunoaște că, în perioada de punere în aplicare a programului de reformă în agricultură, țările cel mai puțin avansate, dar și țările în curs de dezvoltare, net importatoare de produse alimentare, vor suporta efecte negative privind aprovizionarea din import – printr-o decizie specială – se enunță obiective privind contribuția ajutorului alimentar, furnizarea de produse alimentare de bază integral cu titlu de donații și ajutor pentru dezvoltarea agriculturii. În plus, în perioada de implementare, țările în curs de dezvoltare pot face uz de prevederile acordului privind tratamentul preferențial, care le permite să subvenționeze comercializarea și transportul produselor exportate, cu condiția să nu afecteze angajamentele totale asumate.

Acordul conține și o „clauză de pace”, conform căreia anumite acțiuni, în baza Acordului privind subvențiile și taxele compensatorii, nu se vor aplica măsurilor de sprijin intern din categoria verde, dacă țara vizată face dovada că pune în aplicare obligațiile de reducere a subvențiilor, conform angajamentelor asumate în domeniul agriculturii.

Toți membrii trebuie să notifice Comitetul pentru Agricultură anual, în legătură cu toate subvențiile de export acordate. Pentru cei care nu și-au luat angajamente punctuale de reducere – marea majoritate a membrilor – notificarea presupune doar prezentarea unui raport prin care se arată că nu au fost folosite subvenții neconforme cu regulile acordului. Pentru țările membre care au convenit angajamente de reducere, notificarea anuală trebuie să conțină folosirea anuală a subvențiilor ca volum, al produselor și al sumelor acordate.

Acordul privind agricultura cere țărilor membre, care consideră necesară introducerea unor restricții la export, să ia în considerare efectele pe care aceste măsuri le-ar putea avea asupra securității alimentare a celorlalți parteneri. Țările membre, cu excepția celor în curs de dezvoltare, care nu sunt net exportatoare de produse ce intră sub incidența acordului, trebuie să notifice Comitetului, în prealabil, măsurile de restrângere a exporturilor de produse alimentare și să se consulte cu părțile afectate la cererea acestora. Această cerință, menită să conducă la accesul neîngrădit, pe piața internațională, este un corolar al dezideratului deschiderii piețelor.

În cazul unor divergențe între țările membre, pentru soluționarea diferendelor se aplică mecanismele cadru ale OMC, dar și unele mecanisme specifice acestui domeniu, conținute de Acordul privind agricultura.

Membrii OMC au convenit, la momentul încheierii negocierilor rundei, să declanșeze noi runde de tratative în domeniul comerțului cu produse agricole – clauza de continuare – care să înceapă cu un an înainte de expirarea perioadei de 6 ani prevăzută pentru punerea în aplicare a rezultatelor. Aceste negocieri urmau să examineze ce angajamente viitoare sunt necesare pentru a se atinge obiectivele pe termen lung de liberalizare comercială și de reducere a sprijinului distorsionant acordat agriculturii.

Acordul privind agricultura a prevăzut crearea unui Comitet pentru agricultură, care să supravegheze punerea în aplicare a angajamentelor și cu respectarea modului de aplicare a Deciziei speciale cu privire la măsurile privind efectele negative posibile ale programului de reformă asupra țărilor în curs de dezvoltare net importatoare de produse alimentare.

Angajamentele de acces pe piață asumate de țări privind produsele agricole sunt: – eliminarea măsurilor netarifare prin intermediul procesului de tarificare; – consolidarea taxelor vamale rezultate din tarificare și a altor taxe și impozite; – reducerea taxelor vamale; – angajamentele de acces minim și acces curent în anumite cazuri; – angajamentele de a reduce atât valoarea subvențiilor de export, cât și volumul mărfurilor subvenționate cu un procent convenit; – angajamente de a reduce, cu un procent convenit, sprijinul intern, pe baza MGS.

6.5. Acordul privind Textilele și Îmbrăcămintea (ATI)

Inițial s-a considerat că textilele și îmbrăcămintea făceau parte din sectoare mai sensibile față de concurența străină și, în consecință, pentru evitarea distorsionării pieței, în cadrul rundelor GATT acestea nu au făcut obiectul negocierilor.

Deoarece pe piața mondială, în comerțul cu aceste produse, se amplificaseră dificultățile și exista riscul ca Acordul General să devină inoperant, o serie de țări interesate în domeniu au hotărât să organizeze examinări asupra problemelor apărute.

Din 1961 și până la runda Uruguay, comerțul internațional cu textile și îmbrăcăminte a făcut obiectul unui număr mare de acorduri speciale. În timpul celor cinci prelungiri succesive, gama produselor acoperite de cote (contingente la import) prin aceste acorduri s-a extins, de la textilele din bumbac, conform Acordului privind comerțul internațional cu produse textile din bumbac pe termen scurt (1961), la o listă în creștere de produse textile din fibre naturale și artificiale.

Din 1974 și până la finele rundei Uruguay, comerțul cu textile și îmbrăcăminte a fost guvernat de Aranjamentul privind comerțul internațional cu produse textile, cunoscut sub denumirea de Aranjamentul multifibre, care a scos, o lungă perioadă de timp și cu efecte protecționiste serioase, comerțul internațional cu textile de sub incidența regulilor GATT și care a expirat în timpul derulării rundei Uruguay. Aranjamentul urmărea ca, prin reducerea progresivă a obstacolelor și liberalizarea treptată a comerțului cu aceste produse, să asigure creșterea ”ordonată și echitabilă” a comerțului și să evite efectele de dezorganizare a piețelor și producțiilor de textile, pentru a susține dezvoltarea comerțului internațional cu aceste produse.

În cadrul GATT, a fost constituit un Comitet pentru textile, din care făceau parte reprezentanții părților contractante, care se reunea, în plen, cel puțin odată pe an și analiza situația producției și comerțului cu produse textile. Comitetul pentru textile a instituit Organul de monitorizare pentru comerțul cu textile (OMT), format din 10 membri și un președinte, ca organism permanent însărcinat cu monitorizarea modului de respectare a prevederilor acordului și elaborarea de rapoarte pe care le înainta periodic către Consiliul privind Comerțul cu Mărfuri. OMT se implica și în soluționarea diferendelor comerciale dintre țările membre privind comerțul cu textile și confecții.

Acordul privind textilele și îmbrăcămintea, convenit în runda Uruguay, cuprinde, de fapt, un adevărat program de integrare a comerțului cu textile în regulile și disciplinele sistemului comercial multilateral. Acest program urma să se realizeze gradual, în patru etape, prin reducerea succesivă până la eliminarea tuturor restricțiilor, în decursul unei perioade de zece ani, în anumite procente minime aplicate la nivelul volumului importurilor de textile și îmbrăcăminte din anul 1990. De asemenea, programul de integrare viza ca, până în anul 2005, să fie eliminate sau readaptate și orice alte noi reglementări ori restricții comerciale în domeniu, care nu erau sub incidența Aranjamentului multifibre.

În perioada de tranziție, produsele textile vor continua să fie restricționate, prin cerința ca factorii de creștere (factorii care asigură creșterile anuale ale cotelor fixate pentru fiecare categorie de produse textile în cadrul acordurilor bilaterale) să fie măriți progresiv.

Acordul a prevăzut ca integrarea comerțului cu textile în GATT să se facă în baza unei liste cu produse (anexă la acord), care acoperă toate produsele textile, indiferent dacă acestea au fost sau nu subiect al restricțiilor. Singura condiție impusă se referă la obligația țărilor de a include pe lista produselor liberalizate, pe etape, produse din fiecare cele patru componente: fire și fibre textile, țesături, produse textile finite și îmbrăcăminte.

Acordul încearcă să asigure îmbunătățirea accesului pe piețe pentru produsele textile și confecții, prin măsuri cum sunt: reduceri și consolidări ale taxelor vamale; reducerea și eliminarea restricțiilor cantitative; simplificarea formalităților vamale, administrative și de acordare a licențelor etc.; aplicarea unor măsuri corecte și echitabile privind dumping-ul, subvențiile și măsurile compensatorii; protecția proprietății intelectuale etc.

Deși și-a propus eliminarea restricțiilor din comerțul cu textile, acordul permite menținerea unor restricții temporare în anumite condiții bine precizate, dacă în timpul tranziției apar situații care pot aduce daune industriei naționale, prin adoptarea unor măsuri de salvgardare. Aceste măsuri nu sunt aceleași cu măsurile de salvgardare pe care GATT în mod normal le permite pentru alte produse, deoarece se aplică doar în cazul unor importuri ce provin din anumite țări exportatoare. Restricțiile de salvgardare pot fi aplicate numai după ce s-a procedat la consultări și în urma încheierii unui acord cu țările exportatoare. Este permis țărilor să impună restricții și în absența unui astfel de acord, dacă problema este supusă atenției Organului de monitorizare a textilelor (din cadrul ATI), țara importatoare urmând să se conformeze deciziei acestuia.

În orice sistem în care contingentările se referă, în mod specific, la o anumită țară exportatoare, exportatorii pot încerca evitarea restricțiilor, trimițând produsele printr-o țară terță sau făcând declarații false cu privire la țara de origine a produselor. Acordul include prevederi care să facă față și unor astfel de situații.

Acordul prevede acordarea unui tratament special pentru anumite categorii de țări – cum sunt noii veniți pe un anumit segment de piață, exportatorii de dimensiuni mici și țările cel mai puțin dezvoltate.

6.6. Aspectele comerciale ale măsurilor investiționale

Pentru încurajarea sau constrângerea investițiilor, în funcție de anumite priorități naționale, guvernele interesate impun, deseori, investitorilor străini condiții diferite, care pot avea efecte asupra comerțului. Acestea sunt cerute, în principal, de țările în curs de dezvoltare, pentru a realiza obiective economice prevăzute în strategiile lor de dezvoltare economico-socială.

Măsurile investiționale legate de comerț cuprind toate reglementările privind atragerea, stimularea și orientarea investițiilor directe de capital străin care au efecte pozitive asupra comerțului internațional cu bunuri. Măsurile includ diverse stimulente fiscale, stimulente financiare și nefinanciare – alte servicii ce se acordă investitorilor în condiții preferențiale, în funcție de anumite interese și priorități de politică economică a țărilor gazdă:

prescripții privind conținutul în produse de origine națională – cer ca investitorul să se angajeze că va folosi în producție o anumită cantitate de input-uri de origine națională;

prescripții privind echilibrarea comerțului – obligă investitorul să limiteze importurile la o anumită proporție din exporturi;

prescripții referitoare la echilibrarea devizelor – prevăd limitarea devizelor puse la dispoziția întreprinderii pentru importuri la o anumită proporție din valoarea devizelor pe care aceasta le-a adus în țară, prin exporturile sale sau prin alte mijloace;

restricționarea schimburilor valutare – restricționează accesul la devize;

prescripții cu privire la vânzarea pe piața internă – conform cărora întreprinderile au obligația să vândă o anumită parte din producția lor pe piața națională, fapt ce echivalează cu o restricție la export;

prescripții de fabricație – prin care se cere ca anumite produse să fie fabricate pe plan local;

prescripții referitoare la rezultatele la export – constrâng investitorul să se angajeze să exporte o anumită cantitate din producție sa;

prescripții referitoare la furnizarea produselor – obligă investitorul să aprovizioneze anumite piețe cu un produs fabricat folosind o anumită instalație sau operațiune;

restricții privind fabricația – prin care întreprinderile sunt împiedicate să fabrice anumite produse pe plan local;

prescripții referitoare la transferul de tehnologie – prin care se solicită ca anumite tehnologii să fie transferate în condiții necomerciale și ca anumite activități de cercetare-dezvoltare să fie realizate pe plan local;

prescripții în materie de licențe – conform cărora investitorul este obligat să acorde întreprinderilor din țara gazdă licențe pentru tehnologii, similare cu cele folosite în țara de origine sau fără legătură cu acestea;

restricții privind transferul de fonduri – prin care se restricționează dreptul investitorului străin de a repatria profiturile obținute în urma investiției;

prescripțiile referitoare la participarea la fondurile proprii – prevăd ca un anumit procent din fondurile proprii ale întreprinderii să fie deținut de către investitori naționali.

Acordul negociat în runda Uruguay recunoaște că anumite măsuri de politică comercială specifice, adoptate de țările membre pentru reglementarea proceselor investiționale, pot avea efect de restricționare și distorsionare a schimburilor comerciale și le interzice acestora să aplice practici considerate a fi neconforme cu regulile GATT, în special privind tratamentul național, folosirea restricțiilor cantitative, identificând, pe baza acestei “definiri limitate”, următoarele cinci măsuri:

– utilizarea în producție a unei anumite cantități de produse de origine națională sau din orice sursă națională (prescripții privind conținutul în produse de origine națională);

– limitarea importurilor utilizate de către o întreprindere la o anumită proporție din volumul sau valoarea exporturilor (obligația echilibrării comerțului);

limitarea accesului la devize necesare importurilor în funcție de intrările în devize din exporturi (prescripții referitoare la echilibrarea devizelor);

obligarea investitorului de a vinde o anumită parte din producție pe piața națională (prescripții cu privire la vânzarea pe piața internă);

obligarea investitorului de a exporta o anumită cantitate din producția sa (prescripții referitoare la rezultatele la export).

Totuși, acordul nu împiedică statele membre să utilizeze unele dintre măsurile prezentate, ca spre exemplu: nu li se interzice să condiționeze ca un anumit procent din fondurile proprii să fie deținut de investitori naționali sau să stabilească ca un investitor străin să transfere tehnologiile cele mai noi sau să asigure un anumit nivel sau tip de activități de cercetare-dezvoltare pe plan local.

Acordul se aplică numai acelor măsuri investiționale care afectează comerțul cu mărfuri.

Statele membre și-au asumat obligația inventarierii și notificării către Consiliul pentru comerțul cu mărfuri și celorlalți membri, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Acordului OMC, a măsurilor investiționale în vigoare neconforme cu regulile și eliminarea acestora. De asemenea, s-a stabilit ca țările membre OMC să analizeze dacă este necesară adoptarea de noi măsuri în domeniul politicilor investiționale până la 1 ianuarie 2000.

Prin acord a fost instituit un Comitet pentru măsurile investiționale legate de comerț, care este însărcinat cu supravegherea punerii în aplicare a angajamentelor.

La nivelul sistemului comercial multilateral, cu excepția GATS, nu există alte norme de conduită care să reglementeze fluxurile de capital. Multe țări participante la „sistem” au susținut că este necesar să se negocieze reguli multilaterale cu referire la investițiile directe, cum ar fi dreptul de stabilire și tratamentul național pentru investitorii străini. Aceste argumente s-au concentrat pe obiectivul accesului la piețe, deoarece, în tot mai multe sectoare, investițiile directe au devenit calea preferată de internaționalizare, substituind importurile. În plus, comerțul și investițiile devin tot mai mult fluxuri economice complementare și o tot mai mare parte din comerțul mondial o reprezintă comerțul ce se derulează între entități care aparțin unor companii transnaționale și care stabilesc alt gen de raporturi parteneriale, tot mai multe investiții directe devenind fluxuri comerciale complementare.

Atât din punctul de vedere al dinamismului susținut al fluxurilor globale de investiții străine directe, cât și al impactului lor asupra economiei țărilor de implantare, devine evident și pe deplin justificat, interesul în creștere pe care îl determină în rândul țărilor lumii – obiectivul reglementării acestor fluxuri într-un mod comparabil cu cel realizat în sfera comerțului internațional cu bunuri și, apoi, a comerțului internațional cu servicii.

Precedentul pentru abordarea problematicii investițiilor externe a fost creat în cadrul OMC, la încheierea rundei Uruguay (1994). Pentru început, aceasta s-a rezumat doar la anumite aspecte ale ISD cu efecte asupra comerțului internațional, dar care au constituit premise favorabile pentru crearea în cadrul OMC a două acorduri:

Acordul privind măsurile investiționale legate de comerț, mecanism multilateral efectiv pentru abordarea investițiilor, ale cărui prevederi se aplică practicilor comerciale cu efecte de restrângere și de distorsionare în sfera fluxurilor investiționale. Acest acord nu răspunde, însă, altor probleme cu efecte asupra investițiilor, cum sunt cele privind serviciile, proprietatea intelectuală;

Acordul General privind Comerțul cu Servicii (GATS), cadrul multilateral pentru reglementarea și liberalizarea progresivă a comerțului cu servicii, care, spre deosebire de GATT, concentrat exclusiv pe comerț transfrontalier, acoperă atât fluxurile comerciale de servicii care trec granițele naționale – adică comerțul propriu-zis, cât și mișcarea factorilor de producție din domeniul serviciilor – adică investițiile.

Anul 1996 a marcat introducerea problematicii investițiilor străine pe agenda de lucru a organizației, când, cu prilejul reuniunii ministeriale de la Singapore, s-a luat decizia constituirii unui grup de lucru care să examineze legătura dintre comerț și investiții, implicațiile acesteia pentru creșterea și dezvoltarea economică.

A patra reuniune ministerială a OMC din 2001, de la Doha, s-a încheiat, printre altele, cu decizia țărilor membre de a organiza negocieri multilaterale în vederea reglementării investițiilor externe în contextul lansării unei noi runde de negocieri comerciale, prevăzută să se încheie cel târziu la 1 martie 2005.

Adoptarea unui acord multilateral privind investițiile străine directe va permite crearea cadrului juridic necesar pentru reglementarea acestor fluxuri care să asigure condiții de stabilitate și echitate pentru toate întreprinderile operatoare, indiferent de naționalitate, precum și mai multă transparență din punct de vedere al regulilor practicate în sfera relațiilor investiționale globale.

Se apreciază că, noul cadru multilateral pentru investiții, ce urmează să fie creat sub auspiciile OMC, trebuie să reflecte echilibrat și interesele țărilor gazdă și ale țărilor generatoare de investiții. De asemenea, trebuie să fie luate în considerare nevoile speciale de dezvoltare, comerciale și financiare ale țărilor în curs de dezvoltare și ale țărilor cel mai puțin dezvoltate.

Pentru relansarea negocierilor cu scopul de a realiza un acord multilateral în domeniul investițiilor, analiștii apreciază că forul cel mai potrivit l-ar constitui OMC.

6.7. Acordul cu privire la achizițiile publice

Achizițiile publice reprezintă cumpărări de bunuri și servicii efectuate de către entități publice și pentru folosința lor – guverne, diverse organisme centrale, ministere, autorități publice locale. Acestea se pot constitui în bariere netarifare și afectează schimburile comerciale internaționale, numai în măsura în care, în anumite state, sunt stabilite reglementări prin care, la achiziția de bunuri și servicii pentru aprovizionarea de care au nevoie organismele de stat, sunt preferate firmele naționale celor străine, pe motive variate (susținerea industriei interne, securitate națională) și prin măsuri variate (interzicerea în mod explicit a accesului firmelor străine la contractele mari; acordarea unui tratament comercial și financiar preferențial unor firme naționale etc.).

Regulile internaționale ce au reglementat comerțul cu bunuri ce fac obiectul achizițiilor publice cuprinse în GATT-1947, la dorința majorității părților contractante, prevedeau ca organismele de stat și administrațiile locale să acorde preferințe de preț producătorilor naționali și să cumpere bunuri străine numai dacă prețurile lor erau mai mici față de cele interne sau să le cumpere de la furnizori străini din țări cu care guvernele aveau relații comerciale și politice speciale.

În cadrul negocierilor purtate la runda Kennedy, s-a recunoscut că modul în care erau utilizate procedurile privind achizițiile publice era astfel conceput încât asigura, în special, protejarea industriei interne. De aceea, s-a apreciat că era necesară reglementarea acestei probleme prin negocieri în cadru multilateral.

Acordul negociat la runda Tokio a avut ca scop principal deschiderea pieței achizițiilor publice la nivel internațional, astfel încât să asigure creșterea competiției pe aceste piețe, considerându-se că acest obiectiv ar putea fi în interesul atât al exportatorilor, cât și al importatorilor.

De asemenea, a urmărit să contribuie la creșterea transparenței și previzibilității legislației, reglementărilor și procedurilor cu privire la achizițiile publice, pentru ca: acestea să nu mai fie folosite în vederea discriminării furnizorilor străini în raport cu cei naționali; să ceară guvernelor, ca atunci când achiziționează bunuri pentru uzul propriu, să aibă în vedere utilizarea mai eficientă a veniturilor și, în consecință, efectuarea tranzacțiilor să se facă numai pe baza unor considerente comerciale, cum ar fi prețul, calitatea, cantitatea disponibilă, transportul și alte condiții de vânzare – cumpărare.

Acest acord a stabilit câteva elemente importante privind: valoarea achizițiilor publice pentru care se vor organiza licitații la care să participe, fără discriminare, furnizori interni și externi; lista cumpărătorilor-entități publice; posiblitatea țărilor în curs de dezvoltare de a excepta aceste tranzacții de la principiile de bază (clauza tratamentului național și clauza națiunii celei mai favorizate) cu scopul de a favoriza furnizorii interni și din alte țări în curs de dezvoltare, dar numai în anumite situații determinate de politica lor economică și de participarea la aranjamente regionale sau internaționale; înființarea unor centre de informare în favoarea țărilor în curs de dezvoltare și acordarea de asistență pentru a le facilita participarea la licitații.

Pentru respectarea aplicării procedurilor acordului și pentru a contribui la soluționarea diferendelor, s-a instituit un Comitet pentru achiziții guvernamentale, format din reprezentanți ai țărilor membre.

Revizuit la runda Uruguay acordul și-a propus să promoveze competiția internațională pe piața achizițiilor publice și, în acest scop, conține: prevederi privind alinierea și transparența reglementărilor naționale în domeniu; procedurile de adjudecare a comenzilor publice; cerințele de publicare a tranzacțiilor; termenele de prezentare a ofertelor; conținutul documentațiilor pentru licitații; criteriile de calificare a furnizorilor, etc. De asemenea, sunt menționate în acord tranzacțiile exceptate – din motive de securitate, protejarea moralei și a ordinii publice.

Deoarece textul inițial se aplica, cu precădere, mărfurilor, față de servicii, care erau vizate numai în măsura în care erau auxiliare livrărilor de mărfuri, în noua sa variantă, acordul a fost extins pentru a acoperi și achizițiile de servicii – dar limitat.

Regulile ce decurg din acord se aplică numai achizițiilor de bunuri și servicii efectuate de entitățile cumpărătoare menționate de fiecare țară membră, în anexele sale, care fac parte din acord.

Obligația cea mai importantă din acord este aceea care solicită entităților achizitoare să extindă tratamentul național (împiedică entitățile să acorde preferințe furnizorilor interni) și clauza națiunii celei mai favorizate (interzice discriminarea între țările furnizoare externe) asupra bunurilor, serviciilor și furnizorilor străini.

Acordul enunță reguli de aplicare, în special cerând ca entitățile care efectuează achiziții mai mari de un anumit cuantum să organizeze licitații, să ofere furnizorilor străini posibilități egale pentru a participa la licitații, să acorde contractul furnizorului care va fi considerat că are capacitatea să-l execute și care va face oferta cea mai avantajoasă, conform criteriilor specifice de evaluare prevăzute în anunțul privind organizarea licitațiilor.

De asemenea, cere ca entitățile achizitoare să organizeze licitații conform uneia din cele trei metode: – licitații deschise, conform cărora toți furnizorii interesați pot prezenta oferte; – licitații selective, conform cărora numai furnizorii care sunt considerați drept calificați sunt invitați să prezinte oferte; – licitații limitate, conform cărora, în anumite circumstanțe speciale, achizițiile sunt realizate prin negocieri directe cu anumiți furnizori.

Pentru a îmbunătăți transparența deciziilor de adjudecare, acordul cere entităților achizitoare să publice: – un anunț de adjudecare, precizând natura și cantitatea produselor sau serviciilor ce fac obiectul contractului; – valoarea ofertei celei mai ridicate și a celei mai scăzute care au fost luate în considerare la acordarea contractului; – numele și adresa câștigătorului licitației; – valoarea ofertei câștigătoare. Entitatea organizatoare a licitației are obligația, ca la cererea unui ofertant care nu a fost ales, să prezinte acestuia criteriile care au stat la baza alegerii câștigătorului și motivele pentru care a fost refuzat.

Prin acest acord s-a prevăzut obligația țărilor membre de a stabili, la nivel național, un organ independent de revizuire, însărcinat cu primirea contestațiilor, a plângerilor sau a recursurilor furnizorilor naționali sau străini care consideră că o entitate publică nu a respectat regulile acordului în adjudecarea unei achiziții. Procedurile de examinare a contestațiilor trebuie să prevadă: măsuri provizorii de remediere pentru nerespectarea acordului, inclusiv măsuri care pot suspenda procesul de achiziție; compensarea pierderilor sau prejudiciilor pe care le suportă ofertantul care contestă decizia. În plus, în cazul în care guvernul țării de origine a furnizorului străin apreciază că regulile de adjudecare nu au fost respectate de către entitatea achizitoare, poate apela la mecanismul de reglementare a diferendelor din OMC.

Acordul a prevăzut un tratament special și diferențiat pentru țările în curs de dezvoltare prin care: – să negocieze aderarea, fără să fie obligate ca, imediat după aderare, să se conformeze cu toate practicile prevăzute în acord; – să stipuleze că disciplinele acordului se vor aplica numai pentru un număr determinat de entități; – să negocieze o “exceptare” de la regula tratamentului național pentru anumite produse sau servicii pentru care doresc să acorde în continuare preferințe de preț; – pentru a beneficia de deschiderea piețelor de achiziții publice, țările dezvoltate sunt obligate să înființeze centre de informare prin care să pună la dispoziție toate informațiile cerute: legi, reglementări, practici, adresele entităților, natura și volumul produselor și serviciilor etc.

Trebuie precizat că țările membre ale acordului nu interzic furnizorilor din țări nemembre să facă oferte, ca răspuns la licitațiile anunțate de către entitățile lor achizitoare, și să cumpere de la acestea.

Se apreciază că, în primii ani, anumite guverne nu vor avea posibilitatea să pună la dispoziția concurenței străine totalitatea achizițiilor lor publice. “În această situație, procedurile vor trebui să cuprindă anumite precizări: – decizia de a nu deschide licitația pentru furnizorii străini, decizie care să fie luată în funcție de fiecare caz; – în cazul în care este permisă participarea furnizorilor străini, anunțul licitației să indice clar dacă furnizorii naționali vor beneficia de preferințe în materie de preț și, în caz afirmativ, care va fi marja preferențială. ”

Acordul este un acord plurilateral și, ca urmare, membrii OMC nu sunt obligați să adere la acesta.

În afara Acordului privind achizițiile publice, au mai rămas trei aranjamente negociate în runda Tokio, care au fost semnate de un număr limitat de părți contractante GATT – numite acorduri plurilaterale, și anume: comerțul cu aeronave civile, comerțul cu produse lactate și carnea de bovine.

7. Comerțul cu servicii și Acordul General privind Comerțul cu Servicii (GATS)

Importanța comerțului cu servicii pentru creșterea și dezvoltarea economiei mondiale, diferențele existente între țări privind gradul lor de dezvoltare și necesitățile particulare ale țărilor în curs de dezvoltare, au determinat țările lumii să stabilească un cadru multilateral de principii și reguli necesar pentru a susține dezvoltarea acestui sector și ca mijloc de promovare a creșterii economice a tuturor participanților la comerțul mondial.

Terțiarul este sectorul economic în care se desfășoară activități utile în vederea satisfacerii unor nevoi sociale, activități care nu se materializează în mod obligatoriu în bunuri materiale. În general, se apreciază că acest sector cuprinde toate activitățile care nu au fost cuprinse în celelalte două prime sectoare, primar și secundar, acoperind o arie largă de activități diverse.

Comerțul cu servicii (invizibilul) în totalitatea sa, în ultimele trei decenii, a avut o dinamică mai accentuată decât comerțul internațional cu mărfuri. Acest sector deține, în medie, 60% din produsul intern brut la nivel internațional.

Diferența dintre bunuri și servicii este dată de caracteristicile lor și anume de faptul că, în timp ce bunurile sunt vizibile și tangibile, serviciile sunt invizibile (cu unele limite: un raport furnizat pe dischetă) și intangibile. În plus, serviciile, spre deosebire de bunuri, nu pot fi stocate (cu unele excepții: stocurile de informații prin sistemul de telefonie).

Acordul General privind Comerțul cu Servicii este cadrul legal de la nivel internațional ce se aplică schimburilor de servicii, negociat în runda Uruguay și gestionat, de la 1 ianuarie 1995, de Organizația Mondială a Comerțului.

Acordul va continua seria de tratative multilaterale cu scopul de a promova interesele tuturor membrilor OMC “pe baza unui echilibru dinamic între drepturi și obligații”, urmărind promovarea creșterii economice la scară internațională, dezvoltarea sectoarelor prestatoare de servicii, creșterea exporturilor de servicii. Pentru a realiza acest obiectiv, acordul aplică comerțului cu servicii regulile GATT, cu modificările necesare care iau în considerare caracteristicile speciale ale serviciilor.

”Liberalizarea comerțului cu servicii este un process complex și presupune mai puțin înlăturarea unor bariere fizice la granițele comerciale și mai mult dereglementarea piețelor interne prin simplificarea și armonizarea la scară internațională a normelor de conduită în domeniu. ”

GATS urmărește extinderea sferei de cuprindere a conceptului de comerț internațional cu servicii și prin faptul că include în acesta și mișcarea transfrontalieră a factorilor de producție, ceea ce presupune că aplicarea acordului va avea efecte și asupra unor politici economice sectoriale interne.

Acordul nu definește serviciile ci comerțul cu servicii, conceptul cuprinzând toate modurile specifice de furnizare a acestora. Se aplică tuturor măsurilor adoptate de țările membre care au rolul de a reglementa comerțul cu

servicii, precum și altor aspecte ale activității economice la nivel macroeconomic care, în mod tradițional, nu erau reglementate la nivel multilateral, cu precizarea că aceste măsuri sunt vizate numai în măsura în care afectează comerțul cu servicii.

Comerțul cu servicii, conform acordului, reprezintă furnizarea unor servicii pe o bază comercială, care se supune concurenței cu unul sau mai mulți furnizori de servicii.

Acordul se referă, deci, la măsurile guvernamentale care privesc serviciile furnizate pe bază comercială ce se aplică întreprinderilor din sectorul privat; întreprinderilor de stat, deținute și controlate de acesta (dacă serviciile sunt pentru propria utilizare, sunt excluse domeniului de aplicare a GATS și sunt acoperite de Acordul privind achizițiile publice).

Spre deosebire de GATT, care reglementează comerțul cu bunuri, pentru care singura formă de distribuție între țări este trecerea graniței comerciale de către produsul respectiv, GATS a luat în considerare natura diferită a serviciilor și faptul că furnizarea lor îmbracă forme și modele variate.

Serviciile se furnizează pe plan internațional conform cu unul sau o combinație a patru moduri de furnizare, ce au fost definite pe următoarele criterii: – pe baza originii furnizorului și consumatorului de servicii; – în funcție de gradul și tipul prezenței teritoriale pe care aceștia o au în momentul furnizării serviciului.

Furnizarea serviciilor pe plan internațional se realizează prin:

“furnizarea peste graniță” a serviciilor – se deplasează doar serviciul de pe teritoriul unei țări membre cu destinația oricărei alte țări membre, adică numai serviciul trece granița, nu și furnizorul său. În acest subsector se includ: serviciile de poștă, telecomunicațiile, alte mijloace de tele-transmisie;

stabilirea unei “prezențe comerciale” în țara în care este furnizat serviciul – este situația în care furnizorul de servicii ce aparține unei țări membre trece granița pentru a-și stabili o “prezență comercială” în străinătate. În acest caz, consumatorul nu se deplasează, acesta cumpărând serviciile din țara sa (ex.: asigurări, servicii financiar-bancare, de transport etc.);

“deplasarea consumatorilor” de servicii în țara importatoare (consum în străinătate) – se deplasează consumatorul în afara țării de reședință, iar serviciile și capitalul necesar pentru prestarea acestora rămân în țara furnizoare (ex.: turismul sau cazul în care proprietatea consumatorului trece granița pentru a beneficia de servicii în străinătate – ex.: vapoarele care merg să fie reparate în altă țară);

deplasarea furnizorilor de servicii în altă țară – presupune prezența prestatorilor de servicii la locul consumului. Personalul implicat poate fi constituit fie din angajații unui furnizor de servicii străin, fie din persoane fizice independente (ex.: deplasarea unui avocat, consultant), fie din angajați ai furnizorilor de servicii. Deplasarea furnizorilor de servicii poate fi însoțită sau nu și de deplasarea capitalului pentru constituirea unei “prezențe comerciale” a furnizorului străin.

”Scopul principal al stabilirii modului de furnizare a serviciilor pe cele patru moduri este de a ușura identificarea reglementărilor specifice – referitoare la acestea. În plus, accesul pe piață poate fi realizat mai eficient numai dacă angajamentele sunt luate pe o combinare a celor patru moduri relevante. ”

Obligațiile pe care le impune cadrul legal creat pot fi încadrate în două categorii:

obligații generale – necondiționate, ce se aplică tuturor sectoarelor prestatoare de servicii, independent de faptul că o țară și-a asumat sau nu angajamente specifice;

obligații condiționate – norme de conduită generale care angajează țările membre doar în sectoarele pentru care acestea și-au asumat angajamente specifice.

Obligațiile generale – Între cele mai importante obligații incluse în acord sunt acelea referitoare la:

extinderea tratamentului națiunii celei mai favorizate. Această obligație se va aplica imediat și necondiționat atât serviciilor (prevăzute într-o anexă la acord), cât și furnizorilor de servicii ce aparțin oricărui stat membru, cu luarea în considerare a excepțiilor înscrise în listele naționale de excepții. La cererea unor țări, acordul a prevăzut excepții de la clauza națiunii celei mai favorizate, pentru a menține tratamentul preferențial pe care îl acordau unor membri, în cadrul unor acorduri de cooperare regională sau a altor angajamente preferențiale existente la data intrării în vigoare a GATS, precum și pentru alte cazuri speciale, prin adoptarea de măsuri necompatibile cu angajamentele asumate prin accord, dar, doar atât timp cât acestea sunt necesare pentru a realiza anumite obiective (ex.: protejarea vieții, sănătății, ordinii publice). Acestea au luat forma listelor naționale de excepții de la aplicarea principiului nediscriminării (în special de la CNMF), cuprinse într-o anexă la primul set de angajamente de liberalizare; excepțiile sunt temporare, nu se vor mai acorda și altor țări, iar pe listele stabilite nu se vor mai putea adăuga altele;

transparența reglementărilor. Transparența este asigurată prin “listele de angajamente specifice” ale fiecărui membru, în care sunt indicate sectoarele sau subsectoarele de servicii, pentru fiecare specificându-se condițiile și restricțiile referitoare la accesul la piețe și la tratamentul național, precum și angajamentele adiționale asumate. În plus, acordul conține o serie de prevederi pe care membrii săi trebuie să le aplice referitoare la obligația publicării noilor reglementări sau a modificărilor aduse celor vechi care pot afecta semnificativ sectorul serviciilor în care și-au asumat angajamente; stabilirea de puncte de informare – documentare în cadrul structurilor lor instituționale; înființarea de către țările dezvoltate a unor puncte de contact cu scopul de a asigura asistența necesară furnizorilor de servicii din țările în curs de dezvoltare și cu obligația de a furniza, la cerere, toate informațiile necesare cu excepția celor pe care un membru le consideră confidențiale;

în spiritul tratamentului preferențial acordat țărilor în curs de dezvoltare, acordul prevede sprijinirea creșterii participării lor la comerțul internațional cu servicii conform angajamentelor specifice negociate și liberalizării progresive a sectorelor de servicii prin negocieri succesive. În consecință, le recomandă: liberalizarea accesului în acele sectoare de servicii care prezintă interes pentru ele; asigurarea unor flexibilități, în sensul că permite țărilor membre să deschidă mai puține sectoare, să liberalizeze mai puține tipuri de tranzacții, să crească progresiv accesul la piețele lor față de competiția importurilor în funcție de nivelul lor de dezvoltare; acordarea pentru țările în curs de dezvoltare a posibilității de a cere furnizorilor străini care vor să investească în industria serviciilor, să stabilească un tip de prezență comercială pe teritoriul lor; adoptarea unei politici de salvgardare, în situația în care balanța lor de plăți înregistrează un deficit cronic;

recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale cerute pentru furnizarea serviciilor. Acordul recomandă membrilor săi să încheie aranjamente care să vizeze recunoașterea calificărilor, a atestatelor privind experiența profesională acumulată sau armonizarea acestora;

regulile care guvernează monopolurile și furnizorii exclusivi de servicii, alte practici restrictive care afectează concurența. GATS recunoaște statelor membre dreptul de a menține monopoluri naționale sau furnizori exclusivi de servicii, pentru furnizarea anumitor servicii, cu condiția ca acordarea acestora să nu se facă într-o manieră contrară clauzei națiunii celei mai favorizate și prevederilor din listele naționale și să fie folosite în așa fel încât să nu limiteze concurența.

Angajamente de liberalizare cu privire la accesul la piețe și la tratamentul național, conținute în listele naționale de angajamente.

– Angajamentele de acces pe piață – sunt negociate ca pachete multilaterale, negocierile bilaterale urmând să fie dezvoltate, de asemenea, în cadru multilateral. Aceste angajamente cuprind condițiile ce au fost negociate și garantate pentru desfășurarea comerțului internațional cu servicii. Acordul prevede că, în sectoarele în care angajamentele vor fi încheiate, fiecare țară membră va trebui să facă astfel încât toate măsurile cu aplicare generală ce afectează comerțul cu servicii să fie administrate rezonabil, obiectiv și imparțial. De asemenea, când un guvern ia o decizie administrativă care afectează sectorul serviciilor, acesta trebuie să ofere o modalitate imparțială de revizuire a deciziei luate și a efectelor ei, la cererea furnizorului de servicii afectat. Pentru liberalizarea accesului pe piață atât a serviciilor cât și a furnizorilor de servicii, pe cele patru moduri în care se desfășoară comerțul cu servicii, acordul prevede ca angajamentele să ia, în primul rând, forma modificării reglementărilor interne;

– Angajamente referitoare la tratamentul național. În cazul comerțului cu servicii, tratamentul național este abordat diferit, în sensul că se aplică numai dacă o țară și-a asumat angajamente specifice. Acordul a convenit ca această clauză să fie extinsă de către membrii săi prin intermediul negocierilor, în cadrul cărora se vor indica sectoarele și sub-sectoarele de servicii, condițiile și calificările pentru care vor fi pregătiți să extindă acest tratament. În plus, țările membre vor putea negocia aplicarea unor angajamente adiționale, derogări care afectează comerțul cu servicii și care nu sunt incluse în liste, cu condiția, însă, a înscrierii lor în listele de angajamente.

Angajamentele de liberalizare asumate de țările membre pentru anumite sectoare de servicii sunt cuprinse în listele naționale de angajamente anexate la acord. Gradul de cuprindere și modalitățile de aplicare a regulilor de bază ale GATT ce se aplică sectoarelor individuale de servicii dintr-o țară, pot fi evaluate numai pe baza acestor liste naționale de angajamente. În plus, va arăta limitările angajamentelor, dacă există, pentru fiecare din cele patru moduri de furnizare a serviciilor.

Limitările pot fi orizontale, în cazul în care acoperă întreaga arie de servicii sau sectoriale, specifice unui sector sau unei anumite activități.

Limitările orizontale – se aplică, în general, serviciilor pentru care este necesară prezența comercială a furnizorului străin în țara importatoare și pentru mișcarea persoanelor fizice. Privind prezența comercială, țările dezvoltate nu au specificat multe limitări orizontale, această practică fiind deja permisă în cadrul legislației existente. Privind mișcarea persoanelor fizice, angajamentele orizontale s-au limitat la: transferurile în interiorul companiilor a personalului-cheie, ca urmare a unei prezențe comerciale; deplasările de afaceri temporare ale personalului tehnic care nu este efectiv angajat în țara gazdă;

Limitările sectoriale (specifice). Țările dezvoltate au inclus în listele lor de servicii toate sectoarele. Beneficiind de un grad de flexibilitate, țările în curs de dezvoltare au acoperit numai un număr limitat de sectoare.

Obligații condiționate și alte dispoziții. Acestea au scopul să asigure punerea în aplicare a angajamentelor specifice asumate de membrii, și se referă la: aplicarea obiectivă și rezonabilă a reglementările interne privind comerțul cu servicii; perioada de emitere către furnizorii străini a autorizației necesare pentru furnizarea de servicii; evitarea aplicării de restricții la transferurile valutare și plățile internaționale, cu excepția situației în care o țară se confruntă cu dificultăți justificate de dezechilibre însemnate ale balanței de plăți.

Conform obiectivelor acordului, țările membre vor organiza negocieri successive, care vor începe după cinci ani de la data intrării în vigoare a OMC. Aceste negocieri vor viza reducerea sau eliminarea efectelor nefavorabile datorate aplicării măsurilor convenite vizând asigurarea unui acces efectiv pe piață. Acest process va urmări promovarea intereselor tuturor participanților pe baza avantajelor reciproce și asigurarea unui echilibru global al drepturilor și obligațiilor.

Acordul General privind Comerțul cu Servicii a identificat câteva probleme ce urmează să facă obiectul unor negocieri viitoare, astfel:

– stabilește posibilitatea de a aplica unele măsuri de salvgardare, fără discriminare, în situația în care ar fi periclitată dezvoltarea sectoarelor naționale de servicii;

– prevede elaborarea unor discipline multilaterale necesare pentru a evita efectele negative asupra comerțului cu servicii, pe care, în anumite circumstanțe, le pot produce subvențiile;

– stabilește că nu se va acorda dreptul de a aplica regimul achizițiilor publice în domeniul serviciilor, până la convenirea multilaterală a acestui regim.

Prevederi referitoare la excepții

– Acordul permite membrilor săi să participe la aranjamente de integrare economică numai în domeniul serviciilor, cu condiția ca aceste aranjamente să acopere un număr substanțial al sectoarelor de servicii, să nu genereze efecte de discriminare față de terți. În plus, permite ca țărilor în curs de dezvoltare, părți contractante la accord, să li se acorde un grad de flexibilitate în funcție de nivelul lor de dezvoltare. În același timp, nu împiedică țările membre să intre în aranjamente bi sau plurilaterale, prin care să se stabilească integrarea piețelor de muncă, cu condiția ca aceste angajamente să fie notificate Consiliului pentru comerțul cu servicii;

– Este prevăzut dreptul membrilor de a adopta măsuri de protecție sau de a menține restricții în comerțul cu servicii chiar în sectoare în care și-au asumat deja angajamente specifice, inclusiv în plățile sau transferurile pentru tranzacțiile legate de astfel de angajamente, în cazul în care ar fi afectată piața națională, dacă balanța de plăți și situația financiară externă prezintă sau amenință să prezinte dificultăți grave;

– Acordul face referire și la dreptul de a aplica unele excepții generale și de securitate în situații justificate, care se referă la: menținerea ordinii publice, protecția sănătății și vieții oamenilor, animalelor, prezervarea vegetației, sub condiția că aceste măsuri nu se vor aplica într-un mod în care să constituie fie o discriminare arbitrară și nejustificată între țările membre în care există condiții similare, fie o restricție mascată în calea comerțului cu servicii.

Tipologia serviciilor a fost stabilită în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din runda Uruguay, finalizate prin adoptarea Acordului privind Comerțul cu Servicii, potrivit căruia acestea au fost împărțite în 12 mari sectoare de servicii: servicii furnizate de întreprinderi, inclusiv servicii informatice și servicii profesionale; servicii de comunicații; servicii de construcții și servicii de inginerii conexe; servicii de distribuție; servicii de educație; servicii de protecție a mediului înconjurător; servicii financiare (inclusiv bancare și de asigurare); servicii de sănătate; servicii turistice; servicii de recreere, culturale și sportive; servicii de transport; alte servicii (neincluse în celelalte sectoare).

Aceste sectoare au fost împărțite la, rândul lor, în 155 de sub-sectoare, pentru fiecare sub-sector angajamentele fiind prezentate conform celor patru moduri de furnizare a serviciilor.

Determinarea efectelor potențiale ale liberalizării comerțului internațional cu servicii, prin asumarea angajamentelor prezentate, este dificil de realizat din cel puțin două motive, și anume: deoarece în acest sector nu există un echivalent al taxelor vamale, protecția se garantează prin reglementări

naționale, efectul acestor măsuri fiind dificil de cuantificat; datele necesare pentru estimarea efectelor comerciale asupra liberalizării unor servicii nu există încă.

La încheierea negocierilor în cadrul rundei Uruguay, s-a hotărât să se continue procesul de liberalizare progresivă și să se completeze textul cadru cu anexe – parte integrantă la GATS, care să conțină reguli adiționale cu acoperire sectorială și să asigure orientările principale pentru continuarea negocierilor de liberalizare privind serviciile financiare, mișcarea persoanelor fizice, telecomunicații, transport maritim și transport aerian.

GATS și-a propus ca în reuniunile viitoare să discute și alte probleme, între care: subvenționarea, măsurile de salvgardare, regulile pentru achizițiile guvernamentale, reglementări cu caracter național pentru domenii de importanță privind evoluția economiei mondiale – comerțul și mediul, comerțul și investițiile.

8. Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS)

Lipsa sau insuficienta protecție a proprietății intelectuale în multe țări au condos la tensiuni în plan commercial și, în unele cazuri, la măsuri de retorsiune. Proliferarea lor a determinat dorința de a reduce distorsiunile și obstacolele din calea comerțului internațional determinate de încălcarea acestor drepturi și, ca urmare, necesitatea examinării la nivel multilateral a implicațiilor comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală și promovarea unei protecții eficiente a lor.

Obiectul proprietății intelectuale – îl constituie creațiile minții umane, ale intelectului (idei, cunoștințe).

Drepturile de proprietate intelectuală – sunt drepturile acordate persoanelor asupra creațiilor minții lor. Acestea, de regulă, dau creatorului dreptul exclusiv asupra folosirii creației sale pentru o anumită perioadă de timp.

Conceptul de proprietate intelectuală exprimă intenția/obligația de a ocroti drepturile autorilor celor două forme esențiale ale creației umane:

– dreptul de autor și alte drepturi legate de acesta, în care se includ: – drepturile autorilor de lucrări literare și artistice (cărțile, compozițiile muzicale, filme, picturi, sculpturi, programe de calculator); – drepturile interpreților (actori, cântăreți, muzicieni), producătorilor de programe (înregistrări audio), organizațiilor de difuzare, protejate, de asemenea, de dreptul de autor (copyright), numite și drepturi conexe;

– dreptul de proprietate industrială, care poate fi de două tipuri principale: – un tip în care se încadrează protecția semnelor distinctive, în particular, mărcile de fabrică, de comerț sau de serviciu și denumirile geografice; – alt tip din care fac parte: invențiile protejate prin brevete, desenele sau modelele industriale, secretele comerciale (informațiile nedezvăluite).

În general, dreptul de proprietate intelectuală, indiferent de domeniul de activitate, pe lângă asigurarea protecției, urmărește combaterea concurenței neloiale.

Toate tipurile de proprietate intelectuală au anumite trăsături comune, protecția fiind asigurată sub forma drepturilor exclusive de exploatare, care se acordă, însă, în cazul unui număr de limitări și excepții, ce au în vedere păstrarea echilibrului ce trebuie să existe între interesele legitime ale deținătorilor drepturilor și cele ale utilizatorilor.

Implicațiile dreptului de proprietate intelectuală asupra comerțului

– La nivel internațional, interesul pentru stabilirea unor reguli adecvate privind protecția proprietății intelectuale a început cu mult timp în urmă, în cadrul unor organisme special create și, din anul 1970, prin intrarea în activitate a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), al cărei obiect de activitate este problematica globală a proprietății intelectuale.

– Deoarece normele promovate în statele membre care aveau scopul să protejeze și să asigure respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, erau de o mare diversitate, devenise necesar să se convină asupra unor norme de

conduită, în cadru multilateral, pentru a introduce ordine și a asigura soluționarea sistematică a divergențelor comerciale.

În cadrul GATT, încă de la runda Tokio, țările dezvoltate au propus organizarea de negocieri pentru a reglementa comerțul internațional cu produse ce conțin creație, în cadrul cărora să se convină și asupra unor standarde minime de protecție, pentru adoptarea de măsuri împotriva comerțului cu mărfuri contrafăcute și mărfuri pirat. Această propunere nu a fost acceptată de numeroase țări în curs de dezvoltare, care erau conștiente că vor fi obligate să-și modifice politicile în domeniu.

La runda Uruguay s-au organizat negocieri pentru a se conveni asupra cadrului multilateral de principii și reguli privind protecția drepturilor de proprietate intelectuală. Obiectivele principale au fost: adoptarea unor reguli care să creeze suportul necesar pentru asigurarea unei protecții efective și adecvate a drepturilor de proprietate intelectuală în toate țările membre; limitarea și, pe cât posibil, eliminarea comerțului cu mărfuri contrafăcute și pirat; reducerea distorsiunilor și obstacolelor din calea comerțului cu drepturi de proprietate intelectuală, dar în așa fel încât măsurile și procedurile de utilizare a acestor drepturi să nu se constituie în noi bariere în calea comerțului internațional.

Prin prevederile sale, acordul urmărește: – să creeze premisele pentru adoptarea de standarde corespunzătoare privind protecția drepturilor de proprietate intelectuală în toate țările, în avantajul reciproc al celor care le creează (producătorii), cât și al celor care le utilizează (utilizatorii); – să realizeze un echilibru între drepturile și obligațiile membrilor; – să sprijine dezvoltarea economică și tehnologică.

Acordul completează convențiile internaționale existente referitoare la drepturile de proprietate intelectuală și încearcă să reducă decalajul privind modul de protejare a proprietății intelectuale în diferite țări, să creeze la nivel internațional norme de conduită convenite multilateral.

Ca și în cazul GATT și GATS, Acordul TRIPS aplică principiile de bază:

clauza tratamentului național, conform căreia fiecare membru va acorda celorlalți membri un tratament egal cu cel pe care îl acordă propriilor cetățeni;

clauza națiunii celei mai favorizate, în virtutea căreia orice avantaj acordat de către o țară naționalilor din oricare altă țară să fie imediat și necondiționat aplicat naționalilor tuturor celorlalte țări, în sensul de a nu crea discriminări între ei;

principiul tratamentului preferențial pentru țările în curs de dezvoltare.

Acordul stabilește că la baza elaborării reglementărilor privind drepturile de proprietate intelectuală trebuie să se afle următoarele obligații generale:

protejarea și promovarea interesului public (sănătatea, alimentația, mediul) în sectoare de importanță pentru dezvoltarea social-economică, cu condiția ca acestea să fie compatibile cu prevederile acordului;

evitarea folosirii abuzive a drepturilor de proprietate intelectuală de către deținătorii de drepturi;

eliminarea practicilor care ar putea afecta comerțul cu drepturi de proprietate intelectuală sau ar prejudicia transferul de tehnologie.

Conform acordului, țările membre vor putea să pună în aplicare, în cadrul legislației lor, o protecție mai largă decât cea care este prevăzută în acord – fără a constitui, însă, o obligație – cu condiția ca această protecție să nu contravină dispozițiilor lui și sub rezerva excepțiilor prevăzute, după caz, în: Convenția de la Paris (1967), Convenția de la Berna (1971), Convenția de la Roma (1961) sau Tratatul asupra proprietății intelectuale în materie de circuite integrate – Washington (1989), negociat sub auspiciile OMPI.

Acordul tratează succesiv fiecare drept de proprietate intelectuală, referindu-se la modalitățile specifice în care acestea pot fi protejate și definește perioada minimă de protecție a fiecărui tip de proprietate intelectuală.

Dreptul de autor și drepturi conexe. Drepturile de autor și cele conexe sunt drepturi asupra operelor literare, artistice, științifice, indiferent de modul de prezentare și de cine sunt creatorii acestor opere.

– Dreptul de autor – a fost definit ca ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale ce se nasc din crearea, publicarea și valorificarea operelor literare, artistice (copyright-ul). Pentru ca o operă să fie protejată, ea trebuie să fie o creație originală;

– Drepturile conexe – Aceste drepturi sunt denumite conexe deoarece apar paralel cu dreptul de multiplicare, exercitarea lor fiind legată de exercitarea dreptului de multiplicare. De regulă, legile privind copyright-ul reglementează, adeseori, și drepturile conexe. Proprietarii dreptului de multiplicare a unei opere protejate au dreptul să excludă pe alții de la utilizarea acestui drept. În afara acestor drepturi exclusive, deținătorilor de drepturi de copyright cu caracter economic, li se asigură și drepturi morale, în baza cărora pot interveni atunci când, prin acțiunea celor ce le-au cedat dreptul de multiplicare, le este afectată reputația sau onoarea lor.

Prevederile principale privind copyright-ul și drepturile conexe sunt conținute în convențiile de la Berna, Roma, Geneva, Convenția universală a copyright-ului;

Proprietatea industrială. Dreptul de proprietate industrială este, de fapt, acea posibilitate recunoscută de lege titularului acestui drept – persoană fizică sau juridică – de a folosi, în mod exclusiv, o creație intelectuală ce poate fi aplicată în industrie sau un semn distinctiv al unei asemenea activități industriale. Spre deosebire de dreptul de autor, care protejează creațiile de formă, cele care fac obiectul proprietății industriale sunt creații de fond utilitare;

Mărci de fabrică și de comerț – Mărcile, în general, au un dublu scop, și anume sprijină pe proprietarii lor să-și promoveze produsele și determină pe producători să mențină calitatea produselor comercializate sub o anumită marcă. Acordul TRIPS completează regulile internaționale cuprinse în Convenția de la Paris cu câteva precizări:

definirea mărcii – orice semn (sau o combinație de semne) capabil să deosebească sau să individualizeze produsele sau serviciile unei întreprinderi față de cele ale altor întreprinderi, poate fi înregistrat ca marcă de fabrică sau de comerț, cu condiția ca acesta să fie perceptibil vizual;

proprietarii mărcilor înregistrate au drepturi exclusive pentru a preveni părțile terțe să le utilizeze fără consimțământul lor și să facă uz, în cursul operațiunilor comerciale, de semne identice sau similare cu cele sub care a fost înregistrată marca;

anularea mărcilor – o marcă înregistrată poate fi anulată numai dacă nu a fost folosită 3 ani în mod neîntrerupt, luând în considerare existența unor situații speciale.

pentru folosirea mărcilor, le este interzis membrilor săi să impună cerințe speciale de genul celor care ar putea periclita capacitatea acestora de a face distincție între produsele sau serviciile mai multor întreprinderi;

țările membre au libertatea de a decide condițiile în care vor face licențierea și atribuirea mărcilor.

Protecția unei mărci nu se limitează, în general, la o anumită perioadă, înregistrarea ei fiind periodic reînnoită (de regulă, la fiecare 10 ani) și utilizată în mod continuu.

Înregistrările internaționale și reînnoirile mărcilor se efectuează sub incidența Protocolului de la Madrid.

Denumirile de origine (indicațiile geografice) – sunt, în general, folosite pentru a individualiza anumite produse, au scopul să informeze consumatorii că un produs „are calitatea, reputația sau alte caracteristici” care pot fi „în mod esențial atribuite originii lor geografice”; folosirea unei denumiri geografice pentru descrierea unui produs, identifică de obicei atât originea lui geografică, cât și caracteristicile sale. Prevederi principale referitoare la denumirile de origine sunt conținute în Acordul de la Lisabona și Acordul de la Madrid.

Desenele și modelele industriale – Desenul industrial este aspectul extern, ornamental al unui obiect util, care poate consta în combinații de linii și culori cu caracter original ori forme în volum, ce conferă produsului o fizionomie proprie și nouă, care îl individualizează în raport cu alte produse. In funcție de importanța recunoscută componentei artistice ori celei industriale, în plan legislativ, modalitățile de protecție au oscilat între protecția ca opere de artă și protecția ca proprietate industrială. Acordul TRIPS obligă statele să protejeze acele desene și modele industriale care sunt noi sau originale și, ca urmare, să permită înregistrarea lor la un oficiu guvernamental. Conform procedurilor TRIPS, desenele industriale trebuie protejate cel puțin 10 ani. Proprietarii desenelor protejate trebuie să aibă capacitatea de a preveni producerea, vânzarea sau importul de articole ce dețin sau încorporează un desen care este o copie a unui desen industrial protejat.

Desenele industriale sunt înregistrate sau reînnoite sub incidența Acordului de la Haga.

Brevetele – Brevetele asigură dreptul de proprietate asupra invențiilor, ceea ce permite prevenirea folosirii lor de către alte persoane. Acordul prevede că un brevet va putea fi obținut pentru orice invenție de produs sau proces, în toate domeniile tehnologice, în următoarele condiții: – să prezinte caracter de noutate; – să implice existența unei etape inventive; – să aibă aplicabilitate industrială. În plus, acordul garantează brevetarea invențiilor indiferent de locul unde s-a născut invenția.

Drepturile deținătorilor de brevete. Acordul precizează că un brevet va conferi titularului său drepturi exclusive, în sensul că acesta va putea să împiedice pe alții (terți) să fabrice, să utilizeze, să vândă sau să importe un produs sau un procedeu ori produsul obținut prin procedeul respectiv, fără consimțământul său. De asemenea, titularul unui brevet va avea dreptul să cedeze sau să transmită, pe cale succesorală, brevetul, precum și să încheie contracte de licență. Prin urmare, producătorii care vor să folosească invenții brevetate trebuie să obțină o licențiere a acestora, în schimbul plății unei redevențe. Acordul cuprinde prevederi clare și condiții stricte și pentru licențierea obligatorie a brevetelor.

Părțile și-au asumat obligația respectării dispozițiilor Convenției de la Paris (1967) și a asigurării unei protecții pentru orice invenție pe o durată de cel puțin 20 de ani.

Configurația circuitelor integrate – Prin circuit integrat se înțelege un produs – sub forma sa finală sau sub o formă intermediară – alcătuit dintr-un ansamblu de componente active și pasive, inclusiv interconexiunile, care fac parte total sau parțial din corpul sau suprafața produsului. Sunt protejate configurațiile originale, respective acelea care sunt rezultat al efortului intelectual al creatorilor lor și care, la data când au fost create, nu erau uzuale pentru creatorii de configurații și pentru fabricanții de circuite integrate. Prevederile acordului subliniază, printre altele, că importul, vânzarea sau distribuția în orice mod, în scopuri comerciale, a unei scheme de configurație protejată sau a unui circuit integrat în care este încorporată o schemă de configurație protejată, fără acordul proprietarului, trebuie considerate ilegale. Printr-o altă prevedere a acordului, licențierea obligatorie este interzisă, cu excepția cazurilor de utilizare necomercială sau al unor remedieri determinate de o decizie judecătorească sau administrativă dintr-un proces de anti-concurență.

Acordul stipulează că părțile trebuie să asigure protecția configurației de circuite integrate potrivit dispozițiilor Convenției de la Washington privind proprietatea intelectuală în materie de circuite integrate (negociat în 1989 sub auspiciile OMPI) și stabilește că protecția va fi asigurată pentru o perioadă de cel puțin 10 ani, începând de la data primei exploatări comerciale oriunde în lume.

„Informațiile confidențiale (secretele comerciale) – sunt pentru prima dată abordate și pentru prima oară s-a trecut la protejarea lor la nivel internațional, prin Acordul TRIPS. Protecția se referă la acele informații care sunt secrete, au valoare comercială pentru că sunt secrete și au fost luate măsuri rezonabile pentru ca ele să fie ținute secrete. Acordul stipulează posibilitatea ca o persoană care deține în mod legal aceste informații să aibă dreptul de a preveni dezvăluirea, cumpărarea sau folosirea lor de către cei ce nu au asentimentul deținătorului.” Membrii acordului TRIPS au obligația să protejeze asemenea informații care au valoare comercială, împotriva diseminării fără consimțământ și într-un mod contrar uzanțelor comerciale oneste.

Drepturile de proprietate intelectuală au o durată limitată, acordul prevăzând perioade minime de protecție pentru diferite tipuri de drepturi de proprietate. Deținătorii unor astfel de drepturi și le pierd atunci când perioada de valabilitate a protecției expiră. De la acea dată, drepturile de proprietate pot fi utilizate și de alți membri, fără a fi necesară obținerea autorizării deținătorului legal.

Acordul prevede că, în cazul în care întărirea protecției drepturilor de proprietate intelectuală va duce la abuzuri de tip monopolist și va afecta comerțul cu drepturi de proprietate intelectuală, țările pot să adopte măsuri, inclusiv legi, prin care să împiedice ca deținătorii unor astfel de drepturi să abuzeze de acestea, să promoveze practici care să afecteze nefiresc comerțul.

Impunerea drepturilor de proprietate intelectuală urmărește două obiective de bază: – să asigure proprietarilor de drepturi mijloace eficiente pentru impunerea lor; – să garanteze că procedurile de impunere se aplică în așa fel încât se evită abuzurile și crearea unor bariere în calea comerțului. Mijloacele utilizate pentru impunerea drepturilor de proprietate intelectuală, conform acordului se referă la:

– Obligații generale – au ca scop garantarea faptului că impunerea drepturilor de proprietate intelectuală este un process correct conform acordului și, ca urmare:

procedurile trebuie să fie loiale și echitabile, să nu fie complicate și costisitoare, să nu producă întârzieri nejustificate și să se încadreze în termene rezonabile, reparațiile să fie prompte pentru a preveni alte încălcări;

deciziile se vor lua numai pe baza dovezilor prezentate de părți și vor fi de preferință scrise, motivate și disponibile cel puțin părților implicate în procedură;

părțile implicate să aibă posibilitatea de a cere revizuirea deciziilor administrative finale de către o autoritate juridică;

prevederile referitoare la impunere să nu oblige la aplicarea unui alt sistem juridic pentru respectarea drepturilor de proprietate intelectuală decât cel existent pentru aplicarea legii în general, dar nici să nu împiedice țările membre să impună legi proprii în acest sens.

– Orice activitate prin care se încalcă drepturile de proprietate intelectuală (acoperite de acord) poate fi supusă unor proceduri și căi de recurs civile și administrative.

– Acordul face deosebire între activitățile contravenționale în general, împotriva cărora trebuie să se aplice proceduri și căi de recurs judiciare civile și – contrafacere și piraterie, forme mai grave, împotriva cărora trebuie să se acționeze prin proceduri și căi de recurs suplimentare, adică prin măsuri la graniță și proceduri penale. În acest scop, în sensul acordului:

expresia „mărfuri contrafăcute” – denumește toate mărfurile, inclusiv ambalajul lor, care poartă fără autorizare, o marcă de fabrică sau de comerț identică cu cea înregistrată valabil pentru mărfurile respective – sau care nu poate fi distinsă în aspectele sale esențiale de aceste mărci și, prin aceasta, în baza legislației țării de import, aducând atingere drepturilor titularului mărcii respective;

– „mărfuri pirat” care aduc atingere dreptului de autor – încălcând drepturile de copyright (numește toate copiile făcute fără consimțământul deținătorului dreptului de proprietate intelectuală, sau în cazurile în care realizarea acestor copii ar constitui o atingere adusă altui drept conex în baza legislației țării de importatoare).

– Acordul prevede obligația ca fiecare țară să se asigure că autoritățile sale au competența să ordone măsuri provizorii prompte și eficiente. Asemenea măsuri trebuie să existe pentru orice fel de drept de proprietate intelectuală.

– De asemenea, acordul recunoaște importanța măsurilor la frontieră pentru prevenirea accesului importurilor ilicite în circuitul comercial, în legătură cu care a prevăzut cerințe speciale: – suspendarea de către autoritățile vamale a punerii în circulație a mărfurilor respective; – existența unei cereri din partea deținătorului dreptului de proprietate intelectuală care să furnizeze elemente de probă adecvate privind existența unei încălcări a dreptului său și cu descrierea detaliată a mărfurilor pentru ca autoritățile vamale să le poată recunoaște; – constituirea unei cauțiuni sau garanții echivalente, suficientă pentru a permite repararea daunelor și a preveni abuzurile; – măsuri corective și importuri de minimis etc.

– Țările membre vor prevedea proceduri penale care se vor putea aplica cel puțin actelor deliberate de contrafacere a mărcilor de fabrică sau de comerț sau actelor de piraterie. Sancțiunile includ pedeapsa cu închisoarea și/sau amenzi suficient de mari în raport cu nivelul unor pedepse aplicate pentru infracțiuni de aceeași gravitate.

– Acordul conține și obligații generale care au scopul să asigure că nu se vor crea dificultăți procedurale inutile în achiziția și păstrarea drepturilor de proprietate intelectuală.

– Privind procedura de impunere, Acordul TRIPS pune accent pe mecanismele interne de impunere care, dacă sunt eficiente, oferă posibilitatea de a opri activitățile ilegale chiar de la început, adică de la producție.

Aranjamente tranzitorii. Acordul TRIPS a prevăzut pentru toți membrii OMC, în funcție de nivelul lor de dezvoltare, perioade de tranziție în cadrul cărora aceștia să își poată cunoaște obligațiile și să își adapteze legislațiile. Toți membrii însă, chiar și cei cărora li s-au acordat cele mai lungi perioade de tranziție, urmau să se supună de la 1 ianuarie 1996 tratamentului național și tratamentului națiunii celei mai favorizate.

Prin acord a fost creat Consiliul pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, care va supraveghea aplicarea acordului și, în special, va controla dacă membrii săi se achită de obligațiile care rezultă din acesta. Consiliul va oferi membrilor săi posibilitatea să participe la consultări asupra problemelor legate de aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală.

Reglementarea diferendelor se va face conform „Înțelegerii privind regulile și procedurile de reglementare a diferendelor” a OMC.

Acordul oferă atât avantaje cât și dezavantaje pentru întreprinzătorii din țările în curs de dezvoltare și din țările cu economii în tranziție:

– dezavantajele provin din următoarele motive: – obligațiile privind schimbările semnificative ale regimurilor drepturilor de proprietate intelectuală, pentru care va trebui să se pregătească și comunitatea de afaceri; – dificultățile în folosirea procedeelor de revers; – problemele legate de “practicile tradiționale” – ale recunoașterii și recompensării comunităților indigene, ale căror cunoștințe au fost folosite pentru invenții brevetate;

– avantajele creșterii gradului de protecție a dreptului de proprietate intelectuală: – încurajarea activităților creative și de inovare în țările în curs de dezvoltare; – sprijinirea eforturilor întreprinderilor din țările în curs de dezvoltare pentru a constitui societăți comune cu capital autohton și străin mixte sau pentru a promova alte forme de cooperare în scopul asigurării transferului de tehnologie în condiții comerciale; – controlul comerțului cu mărfuri contrafăcute și piratate; – efecte asupra exportului și importului, întreprinderile trebuind să aibă în vedere prevederile acordului atât în situațiile în care își stabilesc strategiile de comercializare pe piețele externe, cât și atunci când fac import.

Întrebări recapitulative

Tema I – Comerțul internațional. Politici și practici comerciale internaționale

1. Comerțul internațional în perioada contemporană

1. Enumerați trăsăturile și tendințele dinamicii și volumului comerțului internațional contemporan.

2. Evoluția structurii pe mărfuri a comerțului internațional în perioada postbelică: trăsături caracteristice.

3. Evoluția comerțului internațional pe regiuni în perioada contemporană.

4. Trăsăturile procesului de integrare regională ce se desfășoară în prezent.

2. Politica comercială

1. Politica comercială: definire, obiective pe terme lung și pe termen scurt.

2. Politica vamală: definire, instrumente de realizare.

3. Taxele vamale: definire și clasificare.

4. Tarifele vamale: definire, tipuri, criterii de clasificare a mărfurilor în tarifele vamale.

5. Bariere comerciale netarifare și influența lor asupra comerțului internațional: definire, trăsături caracteristice, clasificare (prezentare generală).

6. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (analiză pe subgrupe).

7. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul prețurilor (analiză pe subgrupe).

8. Bariere netarifare care decurg din formalitățile vamale și administrative la import și din participarea statului la activitățile comerciale (analiză pe subgrupe).

9. Bariere netarifare care decurg din standardele produselor importate și indigene (obstacole tehnice – analiză pe subgrupe).

10. Politici comerciale promoționale: definire, instrumente de promovare practicate pe plan internațional.

11. Politici comerciale de stimulare a exporturilor: definire, clasificare, prezentarea măsurilor de stimulare de natură bugetară folosite pe plan internațional.

12. Măsuri de stimulare de natură fiscală, financiar-bancară și valutară folosite pe plan internațional.

Tema a II-a – Instituționalizarea relațiilor comerciale internaționale

3. Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT)

1. Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT): definire, obiective, structură organizatorică și atribuții.

2. Principiile de bază ale activității GATT.

3. Excepții și derogări de la principiile de bază ale GATT.

4. Membrii GATT și formele de accesiune la GATT.

5. Prevederile Părții a patra din GATT (comerț și dezvoltare).

6. Mecanismul negocierilor comerciale în cadrul GATT: principiile care guvernează negocierile comerciale, formele pe care le îmbracă concesiile tarifare și netarifare, etapele negocierilor.

7. Principalele rezultate ale activității GATT până la runda Tokio (primele șase runde de negocieri comerciale – prezentare generală).

8. Care au fost principalele rezultate ale rundei Tokio ?

9. Care au fost rezultatele rundei Uruguay ?

4. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – UNCTAD

1. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD): structură organizatorică și principalele atribuții.

2. Comerțul internațional cu produse de bază în dezbaterea UNCTAD.

3. Comerțul internațional cu produse manufacturate în dezbaterea UNCTAD.

4. Sistemul generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii: definire, caracteristici, elemente, limite

5. Principiile care trebuie să guverneze relațiile comerciale dintre state și politicile lor comerciale în dezbaterea UNCTAD.

6. Relațiile comerciale între țări cu nivele și sisteme economice diferite în dezbaterea UNCTAD.

7. Relațiile și de cooperare economică între țările în curs de dezvoltare în dezbaterea UNCTAD.

8. Sistemul global de preferințe comerciale: definire, caracteristici

5. Organizația Mondială a Comerțului (OMC)

1. Obiectivele și funcțiile OMC.

2. Structura insituțională a OMC.

3. Evidențiați regulile de bază ale activității OMC.

4. Sistemul OMC de reglementare a diferendelor.

5. Mecanismul de examinare a politicilor comerciale (T.P.R.M).

Tema a III-a – Reglementarea la nivel internațional a comerțului cu bunuri, servicii și drepturi de proprietate intelectuală

6. Acordul General privind Comerțul cu Bunuri (GATT-1994)

1. Prezentați cele cinci metode de stabilire a valorii în vamă a unei mărfi importate prevăzute de Acordul privind evaluarea vamală.

2. Enumerați obligațiile membrilor importatori și exportatori care utilizează serviciile de inspecție înainte de expediere cuprinse în Acordul privind inspecția înainte de expediere.

3. Principalele prevederi ale Acordului privind barierele tehnice în calea comerțului.
4. Acordul privind măsurile sanitare și fitosanitare – principalele prevederi.

5. Principalele prevederi ale Acordului privind procedurile în materie de licențe de import.

6. Prezentați criteriile, cuprinse în Acordul privind regulile de origine, la care se poate recurge pentru determinarea originii unui produs.

7. Dumpingul: definire și modalități de determinare

8. Reguli de procedură privind inițierea și derularea investigațiilor prevăzute de Acordul antidumping.

9. Clasificarea subvențiilor conform Acordului privind subvențiile și măsurile compensatorii.

10. Acordul privind subvențiile și măsurile compensatorii: reguli și proceduri de instituire a taxelor compensatorii; proceduri pentru inițierea și desfășurarea investigațiilor.

11. Regulile privind inițierea și derularea investigațiilor prevăzute de Acordul cu privire la salvgardare.

12. Principalele prevederi ale Acordului privind agricultura: accesul pe piață a produselor agricole, măsurile de sprijin acordat agriculturii, subvențiile la export.

13. Principalele prevederi ale Acordului privind textilele și îmbrăcămintea.

14. Acordul privind achizițiile publice: obiective și prevederi.

7. Comerțul cu Servicii și Acordul General privind Comerțul cu Servicii (GATS)

1. Principalele moduri de furnizare tranfrontieră a serviciilor prevăzute de Acordul General privind Comerțul cu Servicii.

2. Obligațiile generale și angajamentele specifice asumate de statele membre conținute în Acordul General privind Comerțul cu Servicii.

8. Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS)

1. Principalele drepturi de proprietate intelectuală reglementate de Acordul cu privire la aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală: modalități specifice și perioada minimă de protecția a acestora.

Bibliografie

Albu, D. Alex. – Cooperarea economicã internaționalã, d. Economică, 1995

Aldea, V. ș.a. – Acordul General pentru Tarife și Comerț, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Allen, J.J. – The European Common Market and the GATT, Washington D.C. University Press of Washington, 1960

Ardeleanu, S. – Politici netarifare (reguli). Modulul 2 – Tempus Programme Center of Excellence in European Custom Procedures, Constanța, iulie 2000

Braga, C. – Aspecte ale problemelor comerciale legate de DPI. Acordul Uruguay și implicațiile economice, Conferința Băncii Mondiale, 25-27 ianuarie 1995

Burnete, S. – Comerț internațional – teorii, modele, politici, Ed. Economică, București, 1999

Belu, M., Joldeș, C., Marinaș, L. – Sistemul vamal, Ed. Economică, București, 2003

Berinde, M. – Regionalism si multilateralism in comertul internațional, Ed. Percomex, Bucuresti, 2001

Bucșă, G., Bulgar, L., Popescu, T. – Protecția proprietății industriale în România și prevenirea contrafacerii, Ed. O.S.I.M., București, 1997

Calmuschi, O. – Cooperarea internațională în domeniul proprietății intelectuale, Ed. Academiei Române, București, 1990

Câmpeanu, V. – Managementul preferințelor vamale, Ed. Deliana, București, 2001

Constantinescu, A. – Mecanisme de stimulare a exporturilor, Ed. Economică, București, 1998

Constantinescu, A. – Organizația Mondială a Comerțului (de la Havana la Marrakech), Ed. Enciclopedică, București, 1997

Cristureanu, C. – Economia imaterialului: tranzacții internaționale cu servicii, Ed. All Beck, București, 1999

Curzon, G. – Multilateral Commercial Diplomacy, The General Agreement on Tariffs and Trade and its Impact on National Commercial Policies and Techniques, Joseph M. Ltd., London, 1965

Dijmărescu, E. – Preferințe vamale în comerțul internațional, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980

Dumitrescu, St., Bal., A. – Economia mondială, Ed. Economică, București, 2001

El-Agraa, Ali M. – The Theory of Internațional Trade, Londra, Croom Helm, 1983

Ghibuțiu, A. – Politici comerciale în relațiile economice internaționale, Ed. Stiințificã și Enciclopedicã, București, 1984

Ghibuțiu, A. – Globalizarea economiei mondiale și implicații pentru sistemul comercial internațional, în „Conjunctura economiei mondiale”, I.E.M., București, 1993

Gilpin, R. – Economia politică a relațiilor internaționale, Ed. DU Style, CEU, București, 1999

Hudec, R.E. – The GATT Legal System and World Trade Diplomacy, New York Praeger, 1975

Ișan, V. – Tranzacții și integrare europeană – studii și comunicări, Ed. Sedcom Libris, Iași, 1996

Ișan, V – Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004

Jeffrey, S., Thomas, M. – The new rules of global trade. A guide to the World Trade Organization, Meyer, 1995

Michael, A., Lazăr, V. – Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Ed. All Beck, București, 1999

Marin, G. – Economia mondială (trecut, prezent și viitor), Ed. Independența Economică, Râmnicu-Vâlcea, 1996

Miron, D. – Politica vamală componentă a politicilor economice, Tempus Programme, Center of Excellence in European Custom Procedures, Constanța, iulie 2000

Miron, D. – Integrarea economică regională (de la prototip la producția în serie), Ed. Sylvi, București, 2000

Miron, D. – Comerț internațional, Ed. ASE, București, 2003

Miron, D. – Politici comerciale, Ed. ASE București, 2003

Munteanu, C., Vâlsan, C. – Investiții internaționale, Ed. Oscar Print, București, 1995

Murgescu, C. (coord.) – Criza economică mondială, Ed. Enciclopedică, București, 1986

Negrescu, D. – Protecționism netarifar, Ed. Economică, București, 1998

Petrescu, M. colectiv – Acordul General pentru Tarife și Comerț, Ed. Știițifică și Enciclopedică, București, 1987

Popa, I. – Tranzacții internaționale, politici, tehnici, instrumente, Ed. Recif, București, 1992

Popa, I. (coord.) – Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 1997

Popescu, C. – Elemente de Economie Mondialã, Ed. Economicã, București, 2000;

Popescu, C. – Elemente de Economie Mondialã: de la GATT la OMC, Ed. University Press, Constanța, 2001

Pralea S. – Restructurări în diviziunea mondială a muncii în comerțul internațional, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1998

Pralea, S. – Politici și reglemntări în comerțul internațional, Ed. Fundației Academiei „Gheorghe Zanea”, Iași, 1999

Puiu, A. – Management în afacerile economice internaționale (tratat), Ed. Independența Economică, Brăila, 1996

Rainelli, M. – Comerțul internațional, Ed. Humanitas, București, 1992

Săndulescu, I. – Reguli și practici în comerțul internațional, Ed. All Beck, București, 1998

Sută, N. – Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Ed. Eficient, București, 2002

Teulon, Fr. – Comerțul Internațional, Institutul European, Iași, 1997

*** Official GATT Documents, L. Series – Reports, Notes and Statements, Geneva, 1954-1962

*** Official GATT Reports and Trade Intelligence Papers, Geneva, 1958-1961

*** Official GATT Press Releases, Geneva, 1951-1963

*** Basic Instruments, vol. I-II, 1947, GATT Publications – Institutul de Comerț Exterior, Trieste, Italia

*** OMC – The General Agreement on Trade in Services (GATS) and Related Instruments, Geneva, 1993

*** Actul final cuprinzând rezultatele negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay, Marrakesch, Min. Comerțului, Direcția Generală – Integrare și Relații Multilaterale, București, 1996

*** Bussines Guide to the Uruguay Round, Geneva, C.S., 1995, XXVIII – C.C.I./UNCTAD/OMC

*** Tariful vamal al României. Acorduri internaționale cu implicații asupra tarifului vamal, Ed. Monitorul Oficial, București, 1993

*** Oficiul de Informare și Documentare pentru Comerț Exterior – CEE

*** OMC – Focus, Buletine de informare, București, 1996-1997

*** Revista Capital (colecția 1993-2006);

*** Revista Tribuna Economicã (colecția 1990-2006);

*** Revista Lumea (colecția 1990-2006);

*** Adevãrul economic (colecția 1992-2006);

*** Anuarul statistic al României (1990-2006)