Reglementarea Juridica a Statutului Bolnavului Psihic

Art. 33

"Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea sănătății publice.

Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiunilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de proiecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii."'

Constituția României 1992

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP.I Probleme generale

A. Scurt istroric al legislației privind bolnavii psihici

B. Reglementări actuale internaționale și de legislașie internă privitoare la
bolnavii psihici

C. Reglementări în țara noastră

CAP.II Scopul lucrării

CAP.III Referiri la subiectul lucrării în legislație

III. 1.Dreptul familiei

III 2.Dreptul civil

III.3.Dreptul procedual civil

III.4.Dreptul muncii

III.5.Dreptul penal

III.6.Dreptul procedural penal

CAP. IV Impactul legislativ asupra familiilor cu persoane handicapate
psihic

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Statisticile actuale precum și situația de "criză" contemporană demonstrează și reliefează creșterea surprinzătoare a numărului de persoane care suferă de tulburări psihice. Aceasta se datorează perturbării relațiilor interumane precum și sociale care stau la baza integrării individului în societate.

Natura, geneza și atitudinea colectivității față de cei ce prezintă tulburări psihice au făcut ca sănătatea mentală să fie abordată multidisciplinar.

O importanță deosebită o prezintă abordarea dreptului juridic a consecințelor generate de tulburările psihice ale individului. Reacțiile de aversiune, frică, intoleranță, rejecție sunt mult mai frecvențe și mai net exprimate în cazul persoanelor suferinde, iar posibilitatea celor în cauză de a-și apăra drepturile sunt mai reduse.

Prejudecățile care operează la nivelul familiei, conducerii instituțiilor, întreprinderilor, întregii societăți, îngreunează integrarea socială și recunoașterea drepturilor acestei categorii de indivizi.

Dilema care se ridică în fața celor care se ocupă cu tulburările psihice are în mod esențial două componente. în Primul rând cât de mult se poate distinge între comportamentul normal și cel anormal iar, în al doilea rând cum poate cineva să facă distincție între relațiile psihicului și cele ale corpului.

In încercarea rezolvării acestor dileme s-au emis mai multe teorii. Una dintre ele, și predominantă în același timp, este cea a "modelului medicaP care sugerează că tratamentul acestor tulburări se face la fel ca în cazul tulburărilor psihice.

Acest "model medical" reprezintă concepția convențional acceptată cu privire la tulburările psihice. El plasează problema în mâinile profesiunii medicale și se poate spune că a obținut o recunoaștere generală într-o mare parte a hunii occidentale.

Există teorii care conferă un cadru de înțelegere total diferit de tulburările psihice ce contrazic înțelegerea convențională. Multe dintre acestea au la bază științe sociale mai cuprinzătoare: sociologie, științe juridice, politologice, filozofie și psihologie. Toate încearcă să mute accentul pe pacientul identificat și să conceapă o privire de ansamblu asupra dificultăților personale.

Teoria "modelului medical" prezentată succint mai sus a introdus noțiunea de boală.

Cei ce contrazic această teorie sau o infirmă au introdus termeni mai puțin stigmatizați ca "tulburare psihică", "deviantă".

Purtarea unei etichete de bolnav psihic poate îngreuna și mai mult recunoașterea unor drepturi ce se cuvin individului, drepturi prevăzute și prin Consituția României din 1992 (Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor).

În mod firesc titlul privind drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale.

CAP.I PROBLEME GENERALE

A. Scurt istoric al legislației privind bolnavii psihici.

Întârzierea în cunoașterea cauzelor îmbolnăvirilor mentale a defavorizat receptarea și îngrijirea umanitară a bolnavului psihic.

Astfel, secole de-a rândul, în determinismul suferințelor mintale au fost incriminate influențele unor divinități adverse, bolnavul psihic fiind considerat periculos și trecut în sarcina preoților care, în cadrul unor ceremonii religioase, încercau să îndepărteze așa zisele duhuri malefice. Dacă în epoca primitivă sau sclavagistă bolnavul beneficia totuși de o anumită protecție "de cult", în Evul Mediu, înainte de a fli ars pe rug, el era supus torturii organizate public. Îmbolnăvirea psihică devenea o ocazie de a fi speculată deci în favoarea și fervoarea teoriei religioase. Vremea condamnărilor la moarte a fost treptat depășită și înlocuită de detenție. Bolnavii psihici au ajuns să fie întemnițați în închisorile sordide, fiind supuși unui regim draconic: celule întunecoase, neaerisite, neîncălzite, erau biciuiți, puși în lanțuri. Asemenea "terapii active” urmăreau restabilirea cu forță a rațiunii "pierdute sau rătăcite".

Sub influența ideilor umaniste o parte din îngrijirea bolnavilor psihici a fost preluată de mănăstiri apoi și de așezămintele spitalicești, realizându-se trecerea de la ocrotirea monahală la cea medicală. Dar în asemenea instituții cu regim mai blând, condițiile de trai erau precare, bolnavii psihici erau supuși unor tratamente dure, menținuți în lanțuri, subnutriți și neglijați.

Încă înainte de a se fi clarificat cauzele îmbolnăvirilor psihice, împotriva unor astfel de practici s-au ridicat numeroși gânditori. Astfel Hipocrate în sec. î. de Hr. recomanda în îngrijirea bolnavilor psihici tratamente blânde, raționale. Aceste idei au stat la baza psihiatriei modeme.

În Franța, dupa anul 1793 se eliberează bolnavii psihici din lanțuri, din spitale, atitudine care marchează începutul epocii modeme în psihiatrie.

Măsuri asemănătoare s-au aplicat în Italia și Anglia.

Cu toate că au trecut aprape 200 de ani de la această eliberare, timp în care s-au înregistrat progrese însemnate, în psihopatologie, terapeutică, în înțelegerea suferindului, rămășițele psihiatriei feudale mai persistă în unele locuri și astăzi, îmbrăcând forme noi.

Pentru înlăturarea lor intervin psihiatrii, alți specialiști, opinia publică.

Potrivit părerii unor specialiști de prestigiu, însuși gradul de dezvoltare și nivelul de civilizație al societății pot fi apreciate după modul în care handicapatul psihic este receptat și acceptat, îngrijit, sprijinit și protejat.

Până în sec. al XVIII-lea nu a existat nici o reglementare juridică referitoare la bolnavii mintali. Abia în 1793 Constituția franceză scrie dispoziții care privesc direct bolnavii mintali. După Codul lui Napoleon -din care s-au inspirat mai târziu cele mai multe legislații ale Europei occidentale – încep să apară reglementări juridice consacrate bolnavilor mintali. Codul lui Napoleon prevedea sancțiuni pentru cei care aveau în îngrijire bolnavi mintali periculoși și nu-i supravegheau. O lege specială însă, privitoare Ia bolnavii mintali apare în Franța în anul 1838, ";Lois sur Ies alienes", care instituționalizează asistența bolnavilor mintali.

Un pas înainte în umanizarea asistenței psihiatrice 1-a constituit legea din 1838, promulgată în Prusia, lege care interzicea declararea oficială a alienării unei persoane internate într-un spital de psihiatrie cu scopul de a-i facilita redobândirea drepturilor după externare și a-i preveni prejudiciile.

Țara noastră, atât în privința asistenței bolnavilor psihici, cât și în asigurarea prin lege a unor garanții împotriva abuzurilor, se înscrie încă din secolul al X VlII-Iea printre statele cu vederi progresiste.

Ca și în alte țări primele instituții românești de acordare a asistenței psihiatrice caritabile au fost organizate pe lângă mănăstiri. Căldărușani, Mărcuța (Oltenia), Neamț, Schitul Adam (Moldova). Insă reglementări cu caracter umanitar privind regimul bolnavilor psihici au apărut cu mult înainte de întemeierea acestor așezăminte.

Pravilele lui Matei Basarab (1652): "Pentru ca judecătorul să recunoască dacă este vorba de im bolnav psihic, trebuie să întrebe medicul care îl va recunoaște cu ușurință. Nebunul, chiar dacă a comis un delict nu va fi pedepsii pentru aceasta, dar pe de altă parte nu va fi lăsat nici în libertate, pentru ca să nu umble pe drumurile țării: el va fi supravegheat continuu până când își va recăpăta rațiunea.1'

In anul 1896, după modelul legii franceze din 1838, intră în vigoare "Legea asupra alienaților" (M.O. 203/15 dec. 1894), care obligă spitalul de psihiatrie să informeze în scris organele de procedură despre orice internare. Prefectul avea obligația să viziteze periodic spitalele de psihiatric, să controleze registrul de internări, să ceară precizări cu privire la bolnavii specializați și să tragă medicii la răspundere, în scopul respectării dispozițiilor legale sau al îngrijirilor inumane.

Cu timpul atât legislația țării noastre, cât și legislațiile altor țări au înregistrat progrese pe linia umanizării asistenței bolnavilor psihici și a stipulării unor garanții în apărarea acestora împotriva abuzurilor și tratamentelor înjositoare.

B. Reglementări actuale internaționale și de legislație internă privitoare la bolnavii psihici.

Documentele internaționale și legislațiile interne ale celor mai multe țări conțin în prezent dispoziții mai mult sau mai puțin ample, referitoare Ia bolnavii psihici.

Unele dintre declarațiile și pactele internaționale adoptate de Organizația Națiunilor Unite sau de organizații internaționale medicale, acordă bolnavilor psihici protecție legală și garanția unui tratament corespunzător prin dispoziții ce privesc în general drepturile fundamentale ale omului aplicabile implicit bolnavilor psihici:

– Declarația universală a drepturilor omului (1948)

– Pactul internațional privind drepturile civile și politice. Altele acordă protecții prevăzute în mod special pentru aceștia:

– Declarația drepturilor deficientului mintal (1971)

– Declarația drepturilor persoanelor handicapate (1975)

Alte documente privind bolnavii mintali au fost adoptate de organizațiile internaționale medicale.

O parte din principiile și normele înscrise în documentele mai sus menționate sunt următoarele:

respectarea demnității umane;

recunoașterea acelorași drepturi civile ca și ale celorlalte

persoane;

dreptul de îngrijire și tratament medical și psihologic, la readaptare medicală și socială, la educație, la formație și readaptare socială, la ajutor, sfaturi, servicii de plasare și alte servicii care să grăbescă procesul integralii și reintegrării sociale;

dreptul de a trăi în mijlocul familiei proprii sau în alt loc care să o poată înlocui și de a participa la activități sociale, creative sau recreative;

asistență legală calificată, dacă aceasta e indispensabilă pentru protecția persoanei și a bunurilor, dacă bolnavii mintali sunt supuși unei urmăriri judiciare și trebuie să beneficieze de o procedură legală care să țină seama de condiția lor mintală;

protecția împotriva oricărei exploatări, reglementări sau tratamente discriminatorii, abuzive sau degradante;

dreptul la securitate economică și socială și la un nivel de viață decent,

bolnavii mintali, familia lor și ceilalți în mijlocul cărora trăiesc trebuie să fie informați de drepturile pe care aceștia le au;

recunoașterea drepturilor bolnavilor mintali, tară deosebiri legate de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de alt fel, origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă situație;

Legislațiile interne privind bolnavii psihici cuprind reglementări mai mult sau mai puțin dezvoltate în întreaga lume intesifleându-se preocuparea lor pentru îmbunătățirea lor, în sensul recomandării specialiștilor OMS:

Asigurarea în timpul cel mai scurt a unui tratament corespunzător de specialitate

Apărarea bolnavului mintal împotriva oricărui abuz sau tratament înjositor; bolnavului mintal trebuie să i se acorde aceleași drepturi ca și celorlalte categorii de bolnavi și să nu fie privit numai sub aspectul periculozității salaștere sau orice altă situație;

Legislațiile interne privind bolnavii psihici cuprind reglementări mai mult sau mai puțin dezvoltate în întreaga lume intesifleându-se preocuparea lor pentru îmbunătățirea lor, în sensul recomandării specialiștilor OMS:

Asigurarea în timpul cel mai scurt a unui tratament corespunzător de specialitate

Apărarea bolnavului mintal împotriva oricărui abuz sau tratament înjositor; bolnavului mintal trebuie să i se acorde aceleași drepturi ca și celorlalte categorii de bolnavi și să nu fie privit numai sub aspectul periculozității sale.

Apărarea bolnavului mintal împotriva oricărei limitări sau reprimări nejustificate a drepturilor. Tratamentul medical nu trebuie să fie instituit pentru a aduce atingere dreptului Ia libertate.

B. Reglementări în țara noastră

In afară de prevederi referitoare Ia asistența medicală și socială, bolnavii psihici beneficiază de prevederi speciale:

Decretul nr. 313/1980 privind asistența bolnavilor psihici periculoși.

Codul penal și Codul de procedură penală, privind la bolnavii psihici care au săvârșit fapte penale

Codul civil și Codul de procedură civilă, ambele stau la baza materiei.

Dreptul familiei

Dreptul muncii

Din aceste reglementări rezultă că asistența complexă acordată bolnavilor cu afecțiuni psihice constituie o paite integrantă a asistenței sociale și are drept scop refacerea sănătății, îmbunătățirea capacității de adaptare la condițiile de viață în familie, manifestărilor acute ale bolii care pot constitui un pericol pentru bolnavii înșiși sau pentru cei din jur.

CAP. II SCOPUL LUCRĂRII

Bolnavul psihic beneficiază, pe lângă regulamentele juridice de bază și de alte reglementări privind diferitele categorii de relații sociale, împreună, acestea formează statutul juridic al bolnavilor psihici, al unei categorii de persoane care trebuie ocrotită, datorită stării ei de sănătate.

Reglementările nu au astfel un scop discriminatoriu și nu situează bolnavul psihic într-o poziție de inferioritate degradantă sau de izolare socială.

Culegerea sistematică a acestor norme constituie scopula acestei lucrări. Ea ar contribui la cunoașterea mai amplă a acestor reglementări, la înțelegerea exactă a sensului lor social.

CAP. III REFERIRI LA SUBIECTUL LUCRĂRII ÎN LEGISLAȚIE

III. 1.Dreptul familiei

Dispozițiile asupra bolnavilor psihici sunt următoarele:

Art 9 Codul familiei

" Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale."

Potrivit acestui articol din Codul familiei, alienația mintală și debilitatea mintală constituie impedimente pentru încheierea căsătoriei indiferent că au fost sau nu constatate prin procedura specială a interdicției.

Alienatul și debilul mintal nu se pot căsători nici în momentul în care sunt lucizi, nici în momente de luciditate pasageră, pe când cel lipsit vremelnic de facultățile mintale nu poate încheia căsătoria cât timp nu are discernământul faptelor sale, în momente de luciditate el putându-se căsători. Rațiunea prevederilor din art.9 Codul familiei este de a asigura, în cadrul căsătoriei, raporturi normale între soți cât și între aceștia și copii precum și de a înlătura posibilitatea procreării unor copii cu deficiențe psihice.

Termenii de "alienat mintal" și "debil mintal" folosite în textele juridice nu sunt considerați de psihiatrii riguros exacți, în raport cu noțiunile și clasificările bolilor psihice stabilite. Psihiatrul își asumă responsabilitățile în ceea ce privește determinarea concretă a cazurilor care intră în prevederile legii.

Din punct de vedere juridic, hotărâtoare fiind lipsa de discernământ, este suficient ca ea să fi rezultat dintr-o boală sau anomalie mintală cu efecte durabile, pentru ca punerea sub interdicție să fie necesară.

Art 19 Codul familiei

"Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în art. 4, 5, 6 și 7 lit. a, 9 și 16."

Nulitatea căsătoriei se datorește faptului că aceasta s-a încheiat, deși există un impediment prevăzut de lege și care oprea acest lucru. In consecință, drept sancțiune pentru această încălcare, căsătoria este considerată că nu a existat niciodată, minând a fi desființată. Nulitatea nu operează deplin, drept, ci trebuie corectată prin hotărâre judecătorească. Nulitățile arătate de acest text au caracter absolut și acțiunea pentru constatarea nulității poate fi introdusă atât de soți cât și de orice altă persoană interesată Procurorul poate introduce o astfel de acțiune în baza art. 45 din Codul de procedură civilă.

Efectele nulității: desființarea căsătoriei din cauza nulității absolute are efect retroactiv, aceasta se consideră că nu a fost încheiată niciodată. Ca atare nu poate fi vorba de recunoaștere a unor drepturi privind raporturile personale sau patrimoniale dintre soți. Regimul comunității bunurilor, cât și dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor trebuie considerat că nu a putut opera în acest caz, soții fiind considerați ca două persoane străine.

în privința copiilor, declararea nulității căsătoriei nu are nici un efect. Aceștia își păstrează calitatea de copii din căsătorie, astfel cum se arată în art. 23 alin.2 din Codul familiei.

Hotărârea prin care se pronunță nulitatea sau anularea căsătoriei este constitutivă de drepturi și este opozabilă tuturor, fiindcă privește modificarea stării civile a persoanelor care au fost căsătorite.

Art. 54

"Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului."

Acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi formulată numai de către soț; moștenitorii acestuia pot continua acțiunea pornită de el. Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai cu încuviințarea autorității tutelare (AT).

În toate cazurile, mama copilului va fi citată. Numai în situația când tatăl este pus sub interdicție, din cauza incapacității sale, acțiunea în tăgăduirea paternității va fi introdusă de către tutore, însă cu încuviințarea autorității tutelare, justificându-se acest lucru de posibilitatea dispariției probelor până la ridicarea interdicției.

Înființarea curatelei potrivit art. 152 Codul familiei, nu dă dreptul curatorului să introducă acțiunea în tăgăduirea paternității din moment ce persoana ocrotită este capabilă.

Art. 86

"Obligația de întreținere există între soție și soț, părinți și copii, cel care înfiază și înfiat, bunici și nepoți, străbunici și strănepoți, frați și surori, precum și celelalte persoane anume prevăzute de lege.1'

Are drept de întreținere numai acela care se află în nevoie neavând putința unui câștig din muncă, din cauza incapacității de a munci.

Descendentul, cât timp este minor are drept de întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află.

Art. 142

"Cel care nu are discernământ, pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației mintale, ori debilității mintale, va fi pus sub interdicție. Pot fi puși sub interdicție și minori."

Art. 143

"Interdicția poate fi cerută de autoritatea tutelară, precum și de toți cei prevăzuți în art. 115."

Art. 144

"Interdicția se pronunță de instanța judecătorească, cu concluziile procurorului și își produce efectele de la data când hotărârea a rămas definitivă.”

După ce a rămas definitivă hotărârea se va comunica fară întârziere de către instanța judecătorească ce a pronunțat-o instanței locului unde actul de naștere a celui pus sub interdicție a fost înregistrat, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat.

Când sentința judecătoriei prin care s-a pronunțat interdicția a fost atacată cu recurs și acesta a fost respins, instanța de recurs va face ea însăși comunicarea prevăzută de acest articol, trimițând în copie dispozitivul sentinței.

Incapacitatea celui pus sub interdicție nu va putea fi opusă unui al treilea, decât de la data transcrierii hotărârii, în afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicția pe altă cale.

ART. 145

"Hotărârea de punere sub interdicție rămasă definitivă va fi comunicată de instanța de judecată autorității tutelare, care va desemna un tutore. De asemenea, hotărârea de punere sub interdicție rămasă definitivă, va fi comunicată medicului șef al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului București, pentru ca aceasta să instituie asupra celui interzis, potrivit instrucțiunilor Ministerului Sănătății, o supraveghere medicală permanentă."

ART. 146

"hi caz de nevoie și până la rezolvarea cererii de punere sub interdicție, autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea persoanei și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor."

ART. 147

"Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în scopul tutelei celui pus sub interdicție în măsura în care legea nu dispune altfel."

In consecință, interzisul are domiciliul la reprezentantul său legal, potrivit art. 14, aliniatul final, din decretul nr.31/1954, care-l va reprezenta în toate actele sale juridice; interzisul va putea face numai acte de coservare, care nu-1 păgubesc și micile acte de dispoziție ce reies din nevoile zilnice cum este cumpărarea de alimente.

De asemenea, atribuțiile tutorelui privitoare la bunuri, întocmirea inventarului, a bugetului, darea socotelilor tutelei, actele interzise tutorelui precum și controlul activității tutelei și răspunderea acestuia se determină și se rezolvă la fel ca și tutela minorului care n-a împlinit 14 ani.

Ca dispoziție specifică tutelei interzisului, în afară de prevederile menționate în art. 148, 149 și 150 Codul familiei se pot enumera cele prevăzute în art. 54 alin. 3 Codul familiei după care tutorele soțului interzis poate introduce acțiunea în tăgăduirea paternității numai cu încuviințarea autorității tutelare; de asemenea tutorele va putea reprezenta pe soțul interzis dacă aceasta este pârât într-o acțiune de divorț și va putea cere declararea nulității căsătoriei interzisului.

Art. 148

"Tutorele celui pus sub interdicție este în drept să ceară înlocuirea sa după ani de la numire."

Art. 149

"Tutorele este dator să îngrijească pe cel pus sub interdicție, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață. In acest scop se vor întrebuința veniturile și, la nevoie, țoale bunurile celui pus sub interdicție."

Autoritatea tutelară de acord cu serviciul sanitar competent și ținând seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicție va fi îngrijit la locuința lui ori într-o instituție sanitară.

Tutorele va trebui:

Să îngrijească persoana interzisului în scopul de a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață; cu alte cuvinte, va face tot ceea ce îi stă în putință ca prin ajutorul medicilor și inițiativa sa personală să stăruie pentru însănătoșirea interzisului, spre a reda societății un om valid.

In atingerea acestui scop se vor întrebuința toate veniturile interzisului și în caz de nevoie, toate bunurile celui pus sub

interdicție; în privința actelor de dispoziție va trebui să se ia

încuviințarea autorității tutelare. O altă dispoziție specifică tutelei interzisului constă în determinarea locuinței, care se face în funcție de interesul interzisului, spre a se crea condițiile cele mai favorabile pentru îngrijirea sănătății Iui, în vederea însănătoșirii. De aceea s-a prevăzut că autoritatea tutelară de acord cu serviciul sanitar poate dispune ținând seama de împrejurări ca interzisul să fie îngrijit Ia locuința lui, ori într-o instituție sanitară.

Art. 150

"Minorul care la data punerii sub interdicție se află sub ocrotirea părinților, va rămâne sub acesta ocrotire până la data când devine major, tară a i se numi tutore. Dispozițiile art. 149 sunt aplicabile și situației prevăzute în prezentul aliniat."

Dacă la data când minorul devine major el se află încă sub interdicție, autoritatea tutelară va numi un tutore.

In cazul în care la epoca punerii sub interdicție minorul se află sub tutelă, autoritatea tutelară va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore.

Art. 151

"Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța judecătorescă va pronunța, ascultând concluziile procurorului, ridicarea sa."

Cererea se va putea face de cel pus sub interdicție, de tutore, precum și de toți cei prevăzuți în art. 115.

Hotărârea care pronunță ridicarea interdicției își produce efectele de Ia data când a rămas definitivă. Ea se va comunica de către instanța judecătorească care a pronunțat-o, instanței locului unde s-a transcris hotărârea de punere sub interdicție, spre a fi asemenea transcrisă în registrul prevăzut de art. 144 și totodată spre a se face în același registru mențiunea despre ridicarea interdicției pe marginea hotărârii care a pronunțat interdicția.

Încetarea dreptului de reprezentare a tutorelui nu va putea fi opusă unui al treilea decât la data când, potrivii dispozițiilor aliniatului precedent, a fost făcută mențiunea despre ridicarea interdicției afară numai dacă cel de al treilea a cunoscut ridicarea interdicției pe altă cale.

Din moment ce a încetat starea de alienație mintală sau debilitate mintală și persoana pusă sub interdicție a căpătat discernământul necesar spre a se îngriji de interesele sale, interdicția va trebui ridicată.

Cel interzis și tutorele, în primul rând, cât și aceleași persoane care pot cere interdicția, potrivit art. 115 din Codul familiei sunt în drept să solicite ridicarea ei, din moment ce constată că nu persistă cauzele care au generat-o prin faptul că interzisul dă dovadă de discernământ în comportarea sa.

Hotărârea de ridicare a interdicției produce efecte numai de Ia data de când a rămas definitivă, urmând a se lua măsurile de publicitate prevăzute de acest text prin transcrierea ei în registrul prevăzut în art. 144 din Codul familiei pentru a putea fi cunoscută de terțe persoane.

Ridicarea interdicției va fi opozabilă celui de al treilea de la acesta dată, afară de cazul când acesta a cunoscut măsura ridicării interdicției pe altă cale.

Din moment ce interdicția a fost ridicată, persoana care a fost pusă sub interdicție își recapătă capacitatea avută anterior. Dacă a fost pusă sub interdicție o persoană majoră, ea devine pe deplin capabilă în urma ridicării interdicției, iar dacă a fost pus sub interdicție un minor, căruia i s-a ridicat acesta stare după ce a împlinit 14 ani, însă mai înainte de a deveni major, el dobândește capacitate restrânsă de exercițiu.

Interdicția mai încetează prin moartea celui pus sub interdicție sau prin declararea judecătorească a morții.

Art. 152

"In afară de cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelară va putea institui curatela:

dacă din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal să-și administreze bunurile sau să-și apere interesele în condiții mulțumitoare și din motive temeinice, nu-și poale numi un reprezentant;

dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsuri necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau ale cărei acte le încuviințează;

dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;

dacă o persoană a dispărut fară a avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general."

Art. 153

"In cazurile prevăzute în art. 152, instituirea curatelei nu aduce nici o atingere capacității celui pe care curatorul îl reprezintă."1

Art 158

"Atribuțiile de autoritate tutelară aparțin organelor executive și de dispoziții ale consiliilor comunale, orășenești, municipale sau de sectoare ale municipiului București."

Primarul conduce serviciile publice locale și asigură funcționarea serviciilor de stare civilă și autoritate tutelară, potrivit art. 43 lit.a din Legea administrației publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991.

Autoriatea tutelară își exercită atribuțiile sale în modul prevăzut în diferitele texte din Codul familiei, în scopul ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu – minori până la vârsta de 14 ani și interziși -precum și în scopul ocrotirii unor persoane ce se bucură de capacitate deplină de exercițiu, care din cauza anumitor împrejurări arătate în lege nu-și pot apăra în mod satisfăcător interesele lor.

In exercitarea acestor atribuții, autoritatea tutelară colaborează ori de câte ori este cazul cu instanțele judecătorești, parchete și notarii publici, potrivit indicațiilor dale prin diverse acte normative.

Autoritatea tutelară are următoarele atribuții:

dreptul de a decide asupra unor probleme ce interesează fie copiii, fie părinții sau tutorii (situație prevăzută prin art. 62 alin. 2, art. 72, 78 alin. 3, atr. 102, I 11, 116 din Codul familiei);

dreptul de a sesiza instanța judecătorească pentru a se hotărî în privința unor măsuri ce trebuie luate în legătură cu ocrotirea copiilor sau incapabililor. Astfel sunt situațiile prevăzute în art. 81, 104, 109, 143, 151 din Codul familiei);

dreptul de a fl ascultată autoritatea tutelară în fața instanțelor judecătorești, atunci când se soluționează anumite procese care urmează să se decidă și asupra situației minorilor (sunt cazurile prevăzute în art. 42, 81, 100, 107 alin 3 Codul familiei);

dreptul de control asupra modului cum părinții sau tutorele își exercită drepturile și îndatoririle privitoare la creșterea și educarea copiilor minori, precum și la administrarea bunurilor acestora (situații menționate în art. 108, 136 din Codul familiei).

Art 159

Autoritatea tutelară este competentă:

pentru ocrotirea părintească și tutela minorului, cea de Ia domiciliul minorului;

pentru tutela persoanei puse sub interdicție, cea de la domiciliul acesteia;

pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. a sau c, cea de la domiciliul persoanei reprezentate sau al minorului de 14 ani;

în cazul prevăzut în art. 152 lit. b, fie autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei reprezentate, fie autoritatea tutelară de la locul unde trebuie luate măsurile urgente.

pentru curatela prevăzută în art. 152 lit. d sau e, cea de la ultimul domiciliu din țară a celui lipsă ori a celui dispărut.

III.2. Dreptul civil

Dreptul civil este acea ramură a dreptului privat care reglementează unele raporturi patrimoniale născute din acte și fapte juridice civile, precum și unele raporturi personale nepatrimoniale în care părțile participă în simpla lor calitate de persoane fizice și juridice pe o poziție de egalitate juridică.

Principalul criteriu care ne permite să delimităm diferitele ramuri de drept este obiectul de reglementare.

Dreptul familiei cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și acelea prin care se realizează ocrotirea părintească.

Intre aceste două ramuri de drepturi există o strânsă legătură datorită faptului că până în urmă cu patru decenii normele dreptului familiei alcătuiau o instituție a dreptului civil. De aceea reglementările dreptului familiei se completează cu numeroase norme aparținând dreptului civil, cum sunt dispozițiile privind capacitatea, numele soților, starea civilă, regimul juridic al bunurilor soților, succesiunea legală etc.

De asemenea, reglementările dreptului civil se completează cu unele dispoziții ale codului familiei.

Orice persoană fizică sau persoană juridică în calitate de subiect de drept civil are capacitate civilă. In acest sens Decretul 31/1954 privitor Ia persoanele fizice și persoanele juridice prevede cu claritate: "o capacitate civilă este recunoscută tuturor persoanelor."

Capacitatea civilă este definită ca fiind aptitudinea persoanei de a avea și a-și asuma obligații civile, prin încheierea de acte juridice. Capacitatea civilă este alcătuită din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

Capacitatea de folosință a persoanei fizice constă în aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturile și obligațiile recunoscute de dreptul obiectiv. Ea este egală pentru toți.

Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei fizice iar în ceea ce privește dobândirea de drepturi, chiar de la data când copilul a fost conceput, cu condiția să se nască viu. Ea încetează Ia moartea persoanei sau la declararea judecătorească a morții sale.

Capacitatea de exercițiu este aptitudinea concretă a persoanelor fizice de a exercita drepturile și a-și asuma și executa obligații, încheind acte juridice. Ea este recunoscută numai acelor persoane fizice care au discernământ și deci își pot da seama de consecințele actelor pe care le încheie.

Se poate constata că deși, toate persoanele fizice au capaciate de folosință, capacitatea de exercițiu este recunoscută de lege numai persoanelor care pot să-și exercite drepturile și să-și asume obligații, încheind personal și singure acte juridice.

Persoanele fizice dobândesc capacitate de exercițiu deplină la împlinirea vârstei de 18 ani, vârstă la care legiuitorul presupune că au discernământ.

Conform art.8 Decretul 31 /1954 minorul care se căsătorește dobândește capacitate de exercițiu deplină.

Minorii între 14-18 ani au capacitate restrânsă de exercițiu. Ei pot încheia acte juridice personal. Pentru valabilitatea lor se cere încuvințarea ocrotitorilor legali: părinți, tutori și curatori speciali.

Minorii sub 14 ani precum și persoanele puse sub interdicție judecătorească indiferent de vârstă își asumă obligații prin acte juridice încheiate de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege (art. II Decretul 31/1954).

Există anumite acte juridice ținând de ramura dreptului civil, dar și alte ramuri ale dreptului care se pot încheia valabil în mod personal și sigur de către cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă.

"In mod exepțional, în privința acestor acte minorul se comportă ca major." (Decretul 31/1954)

A. Din domeniul dreptului civil

acte de conservare a patrimoniului;

acte juridice mărunte, de mică importanță, care se încheie în mod curent pentru satisfacerea unor necesități: cumpărare de rechizite, bilete de transport în comun sau la spectacole, cumpărături in magazine etc;

îmbogățirea Iară just temei determină obligația pentru orice persoană chiar lipsită de capacitate de exercițiu, de a restitui ceea ce reprezintă îmbogățirea injustă; la fel în cazul răspunderii civile delictuale, nu se cere ca autorul faptei să aibă capacitate de exercițiu dar cerându-se ca și condiție culpa (intenție, neglijență, imprudență) iar culpa presupunând totdeauna discernământul faptelor "minorul va răspunde dacă se va dovedi că în momentul săvârșirii avea discernământ" rară a se stabili o vârstă minimă (art. 25 Decretul 31/1954; "minorii care au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta ilicită decât dacă se dovedește că au lucrat cu discernământ"); cel peste 14 ani pentru a fi exonerat trebuie să sc dovedească 'In concret" că au acționat cu lipsa discernământului. Sub vârsta de 14 ani este necesar ca în fiecare caz concret să se facă dovada existenței discernământului. în situația minorului sub 14 ani vis-â-vis de săvârșirea unei fapte ilicite și păgubitoare civilmente se află și alineații și debilii mintali puși sub interdicție judecătorească, adică răspund doar dacă se dovedește că erau în momente de luciditate, aveau discernământ.

încheierea de acte juridice fără respectarea regulilor specifice de încheiere prevăzute pentru persoanele lipsite sau cu capacitate redusă (de notat că cocontractanții nu pot invoca aceasta, art. 992 Cod civil: "persoanele capabile de a obliga nu pot opune minorului și interzisului incapacitatea lor"); o mai pot cere succesorii universali sau cu titlu universal al persoanei incapabile, procurorul (Codul familiei art.45,Codul de procedură civilă), ocrotitorii lor legali (părinți, tutore, autoritatea tutelară). Anularea are ca principal efect desființarea retoractivă a actului, urmând ca prestațiile să fie restituite. Doar Codul familiei art. 1164 cod civil, când minorii și mterzișii sunt admiși în această calitate, a se exercita acțiunea în resciziune în contra angajamentelor ei nu întorc ceea ce au primit ca urmare a acestor angajamente, în timpul minorității sau interdicției decât dacă se probează că au profitat de ceea ce li s-a dat (deci o soluție pe cât de protectoare pe atât de echitabilă).

Fiind doar anulabile, aceste acte pot 11 ulterior confirmate în prunul rând de persoana care le-a încheiat cu condiția ca să fi dobândit între timp deplina capacitate de exercițiu; prin confirmare actul e validat cu efect retroactiv.

Pentru persoanele total lipsite de capacitate de exercițiu, părinții lui sau tutorele au dreptul de confirmare (uneori cu autorizarea autorității tutelare).

Următoarea etapă de studiu are în vedere lipsiții de capacitate de exercițiu și care conform art. 11 Decretul 31/1954 sunt fie minori sub 14 ani, fie persoane puse sub interdicție. E ușor de sesizat că punerea sub interdicție și deci pierderea totală de capacitate poate să afecteze și pe minorul între 14-18 ani (socotit conform atr.9 ca având capacitate de exercițiu restrânsă) atunci când condițiile punerii sub interdicție suni prezente.

Pentru terminologie, să notăm că art. 15 din Decretul 31/1954 asimilează "starea de imbecilitate și starea de sminteală sau nebunie cu furie" prevăzută de codul civil cu debilitate mintală, respectiv alincnație mintală în înțelesul Codului familiei. "Titlul și problema dezbătută ne face să recurgem Ia legislația familiei pentru a trata despre interzisul judecătoresc care ne interesează ca bolnav psihic cu un oarecare statut juridic."

Formula legislativă: "ocrotirea persoanelor lipsite de discernământ prin punerea lor sub interdicție judecătorească" poate părea paradoxală.

Lipsa discernământului e din cauză de alienație sau debilitate mintală care constituie piedici pentru manifestarea matură, în deplinătatea facultăților persoanei, fapt ce denotă ca logică și utilă interdicția și numirea unui tutore.

Această problemă rămâne discutabilă din punct de vedere teoretic, enunțul legislativ se regăsește în afirmația alienație sau debilitate mintală care prin ea însăși nu constitue un caz de incapacitate atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească de punere sub interdicție. Acesta este o consecință logică a principiului din art. 6 Decretul 31/1954 după care nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exercițiu "decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege"; ori nici alienația, nici debilitatea mintală nu sunt prevăzute, în schimb interdicția judecătorească, da (art. 11 lit. b. Decret 31/1954) iar aceasta va fl aplicată celui "care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienatiei ori debilității mintale."

T –

Condițiile de fond cerute pentru a se putea pune sub interdicție o persoană sunt:

să fie lipsită de discernământ;

lipsa de discernământ să o pună în imposibilitatea de a se îngriji singură de interesele sale;

lipsa de discernământ să se datoreze alienției sau debilității mintale.

Punerea sub interdicție judecătorescă are 2 efecte principale: Crează o stare de incapacitate de exercițiu permanentă a interzisului judecătoresc și această stare e însoțită de deschiderea tutelei celui interzis, acoperind astfel și eventualele intervale de luciditate (art. II lit.b. Decret 31/1954 și art. 95 lit.b. Codul civil – ultimul despre "necapacitatea de a se controla").

Această incapacitate va data din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de punere sub interdicție (art. 114 Codul familiei), iar față de terțe persoane, neprezente în proces, incapacitatea va produce efecte din momentul înregistrării hotărârii în registrul special de la juecătoria locului unde a fost înregistrată nașterea alienatului sau debilului mintal.

Fiind total lipsit de capacitatea de a exercita, toate actele vor 11 încheiate prin reprezentantul legal – tutorele.

Similar minorului de sub 14 ani, unele acte judiciare mărunte care nu-1 pot prejudicia le poate încheia și singur:

acte de conservare a patrimoniului;

acte zilnice mărunte.

Nicidecum însă acte de administrare a patrimoniului sau de dispoziție, care sunt anulabile, indiferent dacă se dovedește vreun prejudiciu sau nu.

Nerespectarea incapacității se sancționează cu nulitatea relativă, invocarea nulității putând fi făcută în primul rând de fostul interzis judecătoresc (după ce i s-a ridicat interdicția), apoi de tutorele interzisului, de procuror și de autoritatea tutelară.

încetarea incapacității interzisului survine odată cu ridicarea interdicției, dacă nu au încetat cauzele care au impus-o.

Deci nu e suficient să fi încetat alienația ci este necesar, ca această încetare să fie constatată judecătorește.

Cauzele de punere sub interdicție sunt cele arătate limitativ în textul din art. 142 Codul familiei: alienația și debilitatea mintală când provoacă lipsă de discernământ.

Nu se pot extinde prin analogie și la alte situații sau deficiențe fizice (care pot antrena la ocrotirea pe calea curatelei și nu a tutelei). Instituirea interdicției este indiferentă în rapoit cu boala de care suferă și ține de faptul consecințelor acestuia care pot conduce la manifestări de alinație sau debilitate mintală ce alterează discernământul.

Profesorul Hanga ne informează că în concepția romană unele persoane datorită sexului, vârstei sau stării lor mintale nu posedau capacitate de exercițiu și că nebunii (furioși) neputandu-și da seama de sensul actelor pe care le îndeplineau, au fost puși sub interdicție încă din timpul celor XII table; după Iulian, curatorul trebuia să îngrijească de patrimoniul nebunului și de însănătoșirea lui. Au fost discuții cu privire chiar și la valabilitatea încheierii actului pe perioadele lucide, lustinian stabilind putința acestora însă curatorul trebuind să-și reia sarcina de îndată ce nebunia a revenit.

Art. 949-950

Poate contracta orice persoană ce nu e declarată necapabilă de lege (Codul civil 948 – 950; 952 – 1163; 1164 – 1167; 1190 – 1666, precum și art. 6 – 8 Decretul 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice).

Necapabiliî de a contracta sunt:

minorii;

interzișii;

abrogat;

în general toți cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte. Acest articol arată că orice pesoană fizică sau juridică are

capacitate de a contracta dacă nu este declarată în această privință,

incapabilă de către lege. Ca o aplicare a acestei reguli art. 1306 Codul civil prevedea că pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit de lege, reversul conținându-l art. 950. Deci atât în privința persoanelor fizice cât și în privința persoanelor juridice, capacitatea de a contracta este regula, iar incapacitatea este excepția.

T. Popescu și P. Anca spun că incapacitățile nu pot rezulta decât din lege și ele nu se prezumă iar textele legale referitoare la incapacitatea de a contracta sunt de strictă interpretare.

Incapacitățile sunt generale și speciale. In cadrul celor generale, pe lângă minor, este și clasicul interzis judecătoresc, care pe timpul cât durează interdicția nu poate încheia nici un fel de contract.

Totuși încheiat în acest timp, contractul este anulabil chiar dacă s-a făcut într-un moment de luciditate, ""hotărârea judecătorească de punere sub interdicție, are drept efect de a transforma incapacitatea de fapt, naturală și intrermediară a alienatului mintal sau a debilului mintal într-o incapacitate de drept totală și continuă, care înlătură din punct de vedere juridic capacitatea naturală din timpul intervalelor de luciditate. Există așadar o prezumție legală absolută de incapacitate de exercițiu care suprimă sub aspect juridic momentele de luciditate. In acest mod proba se simplifică, reducându-se doar Ia o chestiune de dată, spre a se stabili dacă actul juridic considerat a fost săvârșit înainte sau după punerea sub interdicție.

Dacă contractul a fost încheiat după rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicție, el este anulat, dar nu fiindcă a fost făcut de un alienat mintal ci fiindcă a fost încheiat de o persoană interzisă.

Făcând prin intermediul definiției discernământului racordarea cu penalul care spune că "dacă actele civile pot fi anulate, faptele criminale nu pot fi considerate nule ori fără ființă."

In dreptul penal, individul fie el interzis sau nu, se va cerceta în flecare caz în mod particular starea de sănătate mintală a acestuia.

In dreptul civil, odată ce persoana este interzisă nu se mai face distincție între actele săvârșite pe perioada "nebuniei" și cele săvârșite într-un interval lucid.

In materie penală, această chestiune nu se poate pune decât foarte rar pentru același individ căci dacă un interzis comite o infracțiune sau două el este desigur internat ori pus sub pază pentru a nu săvârși noi infracțiuni.

Cu privire la unele contracte speciale, s-au făcut deja unele precizări cu privire la contractul de donație. Minorii și interzișn nu au capacitate de dispune, deci nu pot face donații și nici pe aceea de a primi, acceptarea facându-se de către reprezentantul legal, conf. art. 815 Codul civil.

"Donațiile făcute unui minor sau unui interzis se acceptă de tutore sau de părinte."

"Mama, cu toate că tatăl va fi în viață și ceilalți descendenți, cu toate că genitorii ar fi în viață vor putea asemenea să accepte donațiunea tăcută minorului și interzisului, deși ei nu ar avea calitatea de tutore."

Art. 820

"Minorii interziși … în lipsă de acceptare sau de transcripție a donațiunii, nu pot cere obiectele dăruite; au însă acest drept de recurs contra tutorilor sau bărbaților."

Art. 1166

"Când formalitățile cerute în privința minorilor sau interzișilor atât pentru înstrăinarea imobilelor cât și ptr împărțirea unei succesiuni s-au îndeplinit, ei sunt relativ la aceste acte, considerați ca și cum le-ar fi făcut în majoriate sau înaintea interdicției."

Art. 729

"Diviziunea poate fî cerută când unul sau mai mulți dintre copii care au posedat părți separate din succesiune dacă nu a fost act de împărțeală sau dacă nu se poate opune prescripției."

Art. 749

"Împărțelile făcute conform cu regulile noi sau prescrise de tutori cu autorizația consiliului de familie sau în numele absenților sunt definitive." (Codul civil art. 954, 1166)

Donatorul trebuie să fie capabil în momenUil ofertei căci își declară voința acceptării, că atunci se încheie contractul și al notificării acceptării, căci de atunci este obligat; donatorul trebuie să fie capabil doar în momentul acceptării.

Incapaciatea este socotită exepție și în privința vânzării-cumpărării, art. 1306 care trebuie privit prin prisma art. 949 Codul civil.

Art. 1306

".. pot cumpăra și vinde toți cărora nu le este oprit prin lege." Art. 949 Codul civil

"Poate contracta orice persoană ce nu este declarată uecapabilă de lege" (Codul civil 948- 950,952, 1163, 1164, 1167, 1190, 1666).

Art 856 Codul civil

"Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege (Codul civil 800, 802, 806 și urm. 807)."

Liberalitățile pentru a fi validate trebuie să emane de la o persoană capabilă.

Există incapacități speciale de a dispune și a primi asemenea liberalilăți. Privind dispozițiile în materie de legate, capacitatea este regula iar incapacitatea este excepția – art. 856. Nimeni nu poate renunja în tot sau în parte la capacitatea de dispune pe cale de liberalitate. In asemenea condiții trebuie considerată ilicită o convenție prin care o persoană s-ar obliga să nu dispună pe cale de testament de bunurile sale.

Validitatea actului de dispoziție e înrâurită nu numai de incapacitățile legale ci și de cele naturale "adică de lipsa unei voințe consistente în momentul săvârșirii actului; fie această lipsă datorată unei cauze vremelnice, fie ca născută dintr-o cauză permanentă (Decret 31/1954)."

După unii autori, incapacitățile de a dispune prin liberalități sunt în dreptul nostru numai de folosință, cu alte cuvinte legea refuză incapabililor chiar și dreptul de a dispune prin donație și nu numai exercițiul acestui drept. Astfel de persoane sunt minorii și interzișii. Minorul conform art. 189 și 133 Codul familiei, este radical incapabil de a face donații fie prin reprezentantul prevăzut de lege "tutore sau părinți" fie, dacă a împlinit vârsta de 14 ani personal sau cu încuviințarea autorității tutelare. Incapacitatea de a dispune prin donație nu e de exercițiu, ci de folosință (art. 806 Codul civil "minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune în nici într-un fel…"sub 16 ani minorul e oprit a dispune prin testament căci legea prezumă că înainte de această vârstă ne are discernământul necesar; minorul care a împlinit 16 ani e prezumat a avea acest discernământ pentru a face un act de ultimă voință, dar lege neavând decât o încredere mărginită în înțelepciunea unui minor îi îngăduie să facă legate numai până la concurența a Vi din ceea ce ar fi putut dispune ca major.

Dintre interziși, se deosebesc cei judecătorești și cei legali. Regula generală aplicată primilor după care e socotit anulabil orice act făcut în timpul interdicției, se aplică atât donațiilor cât și legatelor. Este o incapacitate de folosință și nu doar de exercițiu, căci nu numai interzisul este capabil să facă singur aceste acte, dar el nu le poate face nici prin reprezentare; pe de altă parte legatul nu se poate face decât prin testament, iar acesta este un act nesusceptibil de a fi săvârșit prin reprezentant, iar pe de altă parte, tutorele interzisului ca și cel al minorului nu are puterea de a reprezenta pe cel ocrotit în materie de donații ci numai în actele cu titlu oneros (art. 147 și 129 Codul familiei) deoarece el este chemat să păstreze și să mărească avutul celui ocrotit iar nu să facă acte prin care patrimoniul acestuia este micșorat fără echivalent. Incapacitatea interzisului este deci totală și se referă și la intervale lucide.

Anularea dispoziției testamentare pentru alienție mintală poate fi cerută și după moarte, chiar dacă dovada "smintelii de minte" nu ar rezulta din cuprinsul testamentului și chiar dacă interdicția testatorului nu ar fi fost pronunțată sau avută înaintea morții, aceste restricții ale art. 449 Codul civil fiind abrogate de art. 49 al Decretului 32/1954.

Legatul cere capacitate la întocmirea actului prin care se dispune pentru timpul când testatorul nu va mai fi. Aceasta fiind un act juridic, revocabil itatea lui în timpul vieții nu poate pune problema existenței capacității și la data morții sale.

Privind capacitatea de a primi, legatorul trebuie să fie capabil la moartea testatorului, căci atunci se naște dreptul său (art. 808 Codul civil). Dacă legatul este sub condiție suspensivă legatorul trebuie să fie capabil atât Ia împlinirea condiției căci atunci se naște dreptul său, cât și la moartea testatorului, căci până la această dată renoactivează dobândirea dreptului sub condiție.

Incapacitățile de exercițiu de a primi – care sunt totdeauna absolute se referă printre altele la minori și interziși (pe lângă surdo-muți și unele persoane juridice).

In materie de liberalități, se derogă de la dreptul comun al incapacității de exercițiu,. în sensul că orice ascendent al minorului sau interzisului poate accepta în numele acestuia o donație chiar dacă nu este reprezentantul legal.

Privind nulitatea legatelor, S. Carpenaru arată că Codul civil nu se ocupă în mod special de nulitatea dispozițiilor testamentare cauzele de nulitate sau anulare ale legatelor sunt cele care lovesc orice act juridic, de exemplu nerespectarea formei prevăzute de lege, incapacitatea testatorului, viciile de consimțământ etc.

"Privind caducitatea legatelor, se arată că incapacitatea este o cauză de caducitate numai în cazul în care ea este posterioară întocmirii testamentului, dacă legatarul era deja încă în momentul întocmirii testamentului, legatul nu este caduc ci nul."

Cât privește opțiunea succesorală, acceptarea se va socoti făcută de drept sub beneficiul de inventar dacă succesibilul este minor indiferent de vârstă sau interzis (art. 19 Decretul 32/1954).

Ei nu-și pot exercita dreptul de opțiune decât prin reprezentantul legal – părinte, tutore, eventual curator – Ia care se adaugă în cazul legatelor fără condiții sau sarcini și oricare dintre ascendenți. Se cere în orice caz și autorizarea autorității tutelare. Renunțarea se va face prin reprezentant legal sau tot cu prealabila încuviințare a autorității tutelare.

Decret 32/1954

Autori ca I. Angliei, F. Deak, M. Popa, folosesc in cartea lor despre răspunderea civilă, expresia "este evident că tară existența discernământului și libertății voinței (elementele care stau la baza capacității delictuale) nu se poate stabili culpa delictuală și ca urmare nici răspunderea". Deci persoanele lipsite de discernământ sau cele care au fost împiedicate să acționeze în mod liber nu vor fi ținute de obligația de a repara. Definind "capacitatea delictuală" se arată că pentru a fl obligată la repararea prejudiciului cauzat, persoana fizică trebuie să-și dea seama de fapta săvârșită și de urmările ei, adică să aibă discernământul faptelor sale. In acest sens art. 25 alin. 3 din Decretul 32/1954 dispune: "minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru faptele lor ilicite decât dacă se dovedește că au lucrat cu discernămînt."

Capacitatea delictuală ține de săvârșirea de fapte juridice spre deosebire de capacitatea de exercițiu, care ține de săvârșirea de acte juridice (art. 5 alin. 3 Decretul 31/1954).

Criteriile diferă căci "încheierea actelor juridice reclamă o putere de abstracție și un efort de preciziune mult mai mari…" dimpotrivă abținerea de la faptele ilicite nu cere altceva decât puterea elementară de a distinge între bine și rău, de a aprecia asupra urmărilor unei acțiuni sau inacțiuni (S. Ghimpii).

Prezumția lipsei de discernământ a minorilor sub 14 ani după cum rezultă din Decretul 32/1954 e relativă, astfel că victima poate dovedi că în momentul săvârșirii faptei ilicite minorul a lucrat cu discernământ. Peste 14 ani, se prezumă evident existența discernământului și deci capacitatea delictuală. Și această prezumție relativă poate fi răsturnată dovedind lipsa discernământului.

Așadar un criteriu singur: discernământul.

"Nu are importanță nici faptul că pentru prejudiciul cauzat de minor sau interzis poate fl chemat să răspundă o altă persoană, de exemplu părinții sau instructorii, și nici faptul că minorul ori interzisul au sau nu venituri proprii sau bunuri urmăribile."

O persoană care nu are capacitate de a răspunde pentru prejudiciul cauzat, are calitate de păzitor juridic, calitate ce atrage după sine o răspundere agravată. Capacitatea de exercițiu cu semnul minus care-i aseamănă pe minori cu interzișii, nu e nici un motiv de apropiere câci ea se referă doar la obligația care se asumă săvârșind acte juridice și nu se referă la obligații ce se nasc din faptele ilicite (la care se referă art. 25 în legătură cu minorul sub 14 ani).

Interdicția înlătură capacitatea de exercițiu ce nu se consacră în același timp și prezumția lipsei de discernământ a celui interzis. Dând dreptate, legiuitorului, autorii spun că în cazul minorului sub 14 ani prezumția de discernământ nu este necesară pentru ocrotirea victimei căci chiar dacă minorul e exonerat de răspundere, în cele mai multe cazuri, părinții săi, vor răspunde; pe când în cazul interzisului, prezumția de discernământ nu a fost înlăturată tocmai în interesul ocrotirii victimei. In adevăr, dacă păgubitorului i s-ar fî cerut să dovedească existența discernământului și nu ar fî izbutit să aducă dovada corespunzătoare -nimeni, nu ar fi fost ținut să repare paguba, nici interzisul și nici tutorele său, dat fiindcă dispozițiile Codului civil (art. 100) instituie numai răspunderea părinților pentru faptele ilicite ale copiilor lor, iar nu și aceea a tutorilor pentru minorii ori interzișii aflați sub ocrotirea lor.

Era deci necesar ca prezumția generata de discernământ să fie înlăturată cu titlu excepțional numai în cazul minorului, ea urmând însă a se aplica cu privire la faptele ilicite ale interzisului până la dovada clară prin care el ar proba că a săvârșit fapta cu discernământ.

Art. 948

Condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții sunt:

Capacitatea de contracta

Consimțământul valabil al părții ce se obligă

Un obiect determinat

O cauză ilicită

Cu trimitere la art. 34 Decretul 31/1954 privitor la persoane fizice și juridice.

"Consimțământul valabil al părții ce se obligă" este o condiție esențială pentru validitatea unei convenții, consimțământul este element fundamental al oricărui act juridic și care este sinonim voinței juridice; aceasta presupune printre alte condiții în primul rând să existe cu adevărat iar existența nu poate veni decât de la o persoană lucidă care își dă seama de urmările faptelor sale și le voiește în cunoștiință de cauză."

Stările de incoștiență și tulburările mintale grave alternând prealabilul proces intelectîv, exclud voința juridică.

Astfel aceștia nu înțeleg nici semnificația faptelor și nici nu au voință juridică. De absența lucidității se poate vorbi și în cazuri "ab irato" ori în stare de tulburare a minții ce precede uneori moartea. Lipsa conținutului generată de boli mintale sau stări de inconștiență înseamnă lipsa unui element constitutiv al actului juridic și sancțiunea ar trebui să fie nulitatea absolută. Dar, potrivit concepției dreptului civil despre nulități, "sancțiunea trebuie să fie în concordanță cu scopul urmărit", scopul fiind în acest caz ocrotirea persoanei, deci se va aplica o "nulitate de protecție" adică nulitate relativă. La interzis se știe că "actele nu sunt nule ci anulabile, sancțiune final justificată de lipsa discernământului ce se constată și la alineații ori debilii mintali neinterziși." Natura sancțiunii nu poate fi diferită – deci sancțiunea lipsei consimțământului datorată alienației sau debilității mintale ori stărilor de inonștiențâ de altă cauză, este nulitatea relativă.

Excepție unică art. 19 Codul familiei privind căsătoria. UI. 3. Drept procesual civil Art. 41

"Orice persoană care are folosința drepturilor civile, poate să fie parte în judecată…"

Asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.

Aliniatul I ne arată că persoanele fizice indiferent de sex, rasă, naționalitate, religie, grad de cultură sau origine, se bucură de capacitate de folosință începând cu nașterea și încetând cu moartea acestora.

Art. 42

"Persoanele care nu au exercițiul dreptului lor, nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în modul arătat de legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor". Ca noțiune de drept civil, capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații prin săvârșirea de acte juridice proprii (art. 33 – Decret 31/1954). Aplicând această definiție deducem că prin capacitatea procesuală de exercițiu se înțelege aptitudinea unei persoane care are folosința unui drept de a și-1 putea valorifica în proces personal sau prin mandatar ales. Acela care nu are capacitate de folosință nu poate avea nici capacitate de exercițiu, cei tară capacitate de exercițiu vor sta în instanță pe cale de reprezentare și aceștia sunt minorul sub 14 ani și persoana pusă sub interdicție.

Cel pus sub interdicție din cauza alienației ori debilității mintale, va fi reprezentat în instanță prin tutore desemnat de autoritatea tutelară (art. 147 Codul familiei); în timpul cât durează procedura punerii sub interdicție, în caz de nevoie autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru reprezentarea viitorului interzis (art. 146).

Art 44

"Dacă incapabilul nu are reprezentant legal și există urgență, la cererea părții interesate, instanța va putea numi un curator special care să-1 reprezinte până la numirea reprezentantului legal; ea va putea numi de asemenea un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant și interzis sau când o persoană juridică chemată să stea în judecată nu are reprezentant. Numirea acestor curatori se va face de instanța competentă să hotărască anularea cererii de chemare în judecată."

Art 161

"Când instanța constată lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procesuale a părții sau când reprezentantul părții nu face dovada calității sale se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri. Dacă lipsurile nu se împlinesc, instanța va anula cererile."

Se referă atât la excepția lipsei capacității de exercițiu, cât și la cea a lipsei de calitate procesuală.

Pentru ocrotirea ambelor părți în astfel de cazuri instanța poate acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor, în aprecierea acestui termen instanța ținând cont de împrejurările de fapt, dacă mei la termenul acordat nu s-au îndeplinit lipsurile cu privire la capacitatea de exercițiu sau reprezentantul legal nu și-a putut justifica calitatea, instanța va hotărî anularea cererii.

Așadar, invocarea incapacității se face pe cale de excepție în orice stare a picinii și această excepție o poate ridica oricare parte în proces, precum și instanța din oficiu. Pentru a proteja interesele incapabilului, legea nu declară nule actele deja săvârșite de aceasta, ci doar anulabile. Deci lipsa de capacitate poate fî îndeplinită în termenul acordat de judecător sau actele pot fi ratificate de reprezentantul legal. Dar când în termenul acordat lipsurile nu se împlinesc, instanța va anula cererea.

Art 189

"Nu pot fi ascultați ca martori:

rudele și afinii până la gradul IV, inclusiv

soțul, chiar despărțit

interzișii și cei declarați de lege incapabili de a măturisi

cei condamnați pentru jurământ sau mărturie mincinoasă." Acest articol ne arată persoanele care nu sunt admise ca martori în

procesul civil din cauza incapacității care poate fi absolută sau relativă. Referitor la prima categorie, cei loviți de incapacitate absolută nu pot fi audiați sub nici o formă în procesul civil, deoarece întreaga valoare a martorului constă în "perceperea justă, memorarea evenimentelor lumii înconjurătoare și capacitatea de a le reproduce în instanță", dar nici nu se aplică regulile obișnuite cu privire capacitatea juridică; pentru a depune ca martor nu este necesară capacitate de exercițiu, văzută prin prisma încheierii actelor juridice, este suficient ca persoana respectivă să fi putut auzi sau vedea faptele pe care le relatează și să-și fi putut da seama de ele, deci să fi avut discernământ.

Art. 195

"Copilul mai mic de 14 ani și persoanele care din pricina debilității mintale sau în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ, pot fi ascultate însă la aprecierea dispoziției, instanța va ține seama de situația specială a martorului."

Acest articol a fost modificat în 1959, punându-se în acord cu Codul familiei și Decretul 31/1954 și de atunci are cuprinsul de mai sus.

Deci legea nu crează o interdicție absolută ca aceștia să fie audiați ca martori, ci Iasă instanței libertatea de a selecționa martorii și mărturiile. Persoanele lipsite de discernământ din cauza debilității mintale sau numai vremelnic lipsite pot fi ascultate ca martor în aceleași condiții ca și copilul sub 14 ani.

Instanța va ține seama totuși de gradul debilității mintale sau al infirmității și de natura faptelor la care se referă mărturia.

Art. 201-214

Aceste articole necesită discuții despre expertiza, despre calitățile și condițiile de a fi expert (înalta calificare, lipsa de interes în modul de soluționare a cauzei, recuzabilîtate pentru interes sau pentru raporturi speciale cu părțile, despre faptul că concluziile expertului rămân la libera apreciere a judecătorului).

Cele 3 elemente care trebuie să existe în concluziile expertului sunt: primul să reflecte o teză științifică confirmată de practică; al doilea să constate fapte în legătură cu un anumit caz; al treilea să existe o concluzie care să decurgă din legile stabilite de știință cu privire la un anumit caz particular.

Răspunderea pentru o expertiză concludentă se poate împărți în 3 sectoare deosebite, sectorul aspectelor tehnice ale expertizei, sectorul aspectelor juridice și sectorul coordonării aspectelor tehnice cu cele juridice.

Decretul 32/1954, art. 30-35

Trecând la unele proceduri speciale se va începe ce aceea a punerii sub interdicție care potrivit art. 142 Codul familiei se instituie celui lipsit de discernământ pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației mintale ori a debilității mintale. Cererile privitoare la interdicție sunt de competența tribunalului judecătoresc în a cărui rază teritorială se găsește domiciliul celui a cărui interdicție se cere.

Punerea sub interdicție poate fi cerută de autoritatea tutelară și de toți cei care în cotbrmitate cu art. 115 Codul familiei au obligația de a încunoștința această autoritate despre existența unei cauze care face necesară deschiderea tutelei (art. 148 Codul familiei).

Aceste persoane sunt:

persoane apropiate, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește cel a cărei interdicție se cere;

serviciul de stare civilă cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarii publici cu prilejul deschiderii unei moșteniri;

instanțele judecătorești, procuratura și poliția, cu prilejul pronuțării sau executării unor măsuri privative de libertate;

organele administrative de stat, instituții de ocrotire, precum și orice alte persoane.

După rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicție, instanța este obligată să comunice autorității tutelare, care va numi un tutore; de asemenea o va comunica instanței locului unde actul de naștere a celui pus sub interdicție a fost înregistrat, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat (art. 144 Codul familiei).

Deși alienația sau debilitatea mintală a preexistat, incapacitatea de exercițiu va opera numai pentru viitor.

Hotărârea de punere sub interdicție este constitutivă, adică dând naștere unei situații juridice noi, produce efecte numai pentru viitor.

Primind înștiințarea despre punerea sub interdicție, autoritatea tutelară va lua măsuri pentru deschiderea tutelei numind un tutore care-1 va înlocui pe curatorul care a văzut de interesele bolnavului în timpul procesului. Dacă interdicția afecetează un minor aflat sub ocrotirea părinților, el va rămâne și pe mai departe sub ocrotirea lor, fară ai se numi un tutore. Dacă la data ajungerii la majorat se menține interdicția, locul ocrotirii părintești va fî luat de ocrotirea prin tutore desemnat de autoritatea tutelară (art. 150 alin. 1 și 2 Codul familiei).

Conform ari. 35 din decretul 32/1954, ridicarea interdicției se face cu aceeași procedură ca și pronunțarea ei. Pentru aceasta trebuie să survină anumite cauze care să permită încetarea interdicției și ridicarea acesteia, cauze care țin evident de încetarea alienației sau debilității mintale. Cererea pentru ridicarea interdicției se poate face de către cel pus sub interdicție, de tutore și de toate persoanele prevăzute în art. 115 Codul familiei.

Se impun de asemenea cercetări întreprinse de procuror, participarea acestuia la proces fund obligatorie și este necesară efectuarea unei expertize de specialitate. Actele acestei expertize nu sunt obligatorii pentru instanța care poate înlătura expertiza psihiatrică ca și în cazul punerii sub interdicție. Tot obligatorii sunt citarea interzisului, precum și a tutorelui, a cărui participare la proces e foarte importantă. Hotărârea de ridicare a interdicției se va comunica instanței locului unde s-a transcris hotărârea de punere sub interdicție, facându-se mențiunea cuvenită.

Publicitatea este necesară pentru ca terții să cunoască schimbarea survenită în capacitatea interzisului și încetarea dreptului de reprezentare a tutorelui.

Încetarea interdicției mai poate avea loc și prin decesul celui interzis ca și prin declararea judecătorească a morții acestuia.

În legislația română este reglementată distinct situația bolnavilor psihici care reprezintă pericol pentru ei înșiși sau pentru alții tară să fi săvârșit infracțiuni și bolnavii psihici care au săvârșit infracțiuni.

Decretul nr. 313/1980

Reglementările privind bolnavii psihici care nu au săvârșit infracțiuni sunt cuprinse în acest decret publicat în MO nr. 83 din 16 oct. 1980 care a înlocuit Decretul 12 din 1965 și HCM nr. 39/1965 privind aplicarea acestuia.

Decretul nr. 313/1980 a fost elaborat pe linia asigurării asistenței medicale a populației și acordarea asistenței corespunzătoare bolnavilor psihici care în stadiile de agravare a bolii, constituie prin manifestările lor un pericol pentru ei și pentru alții.

Trebuie subliniat caracterul profund umanitar al prevederilor decretului întrucât spre deosebire de vechea reglementare, ele urmăresc asigurarea unei asistențe mai cuprinzătoare: îngrijiri medicale de specialitate și condiții pentru reintegrarea deficienților psihici în munca familiei și societății.

Decretul stabilește în acest scop sarcini și răspunderi pentru unele organe de stat, pentru membrii de familie ai bolnavului, ori persoanelor sub îngrijirea cărora se află acesta.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul act normativ prevede dispoziții referitoare nu numai la bolnavii psihici, având drept scop prevenirea apariției unei situații în care aceștia să devină periculoși, prin obligația pentru unitățile sanitare, celelate unități, membrii de familie ai bolnavului care suferă de afecțiuni psihice să asigure efectuarea la timp a tratamentului de specialitate și integrarea acestora în familie și în activitățile profesionale corespunzătoare stării lor de sănătate.

În reglementarea anterioară (Decretul 12/1965) instituirea tratamentului medical obligatoriu în condiții ambulatorii, se dispunea de organele sanitare, iar internarea pentru tratament medical obligatoriu se hotăra de instanțele judecătorești cu avizul comisiei medicale din unitățile sanitare de specialitate la sesizarea procurorului în urma unei proceduri prealabile dispuse de către acesta în cursul căruia se efectuau examinări medicale și investigații din partea organelor de poliție sau direct a procurorului privind starea și manifestările bolnavului, procurorul putând dispune internarea provizorie. De asemenea internarea provizorie putea fi dispusă și direct de organele sanitare cu avizul medicului psihiatru în caz de urgență cu obligația din partea organului sanitar de a sesiza procurorul în termen de 24 ore de la internare și de a-i comunica avizul comisiei medicale în termen de 5 zile aceasta procedând apoi în modul arătat mai sus.

Noua reglementare circumscrie de la început sfera de aplicare, precizând că bolnavii psihici periculoși, cei ce pun în pericol viața sănătatea, integritatea corporală proprie ori a altora, importante valori materiale sau tulbură în mod repetat și grav condițiiJe normale de muncă ori de viață în familie ori societate (art.2)

Potrivit prevederilor art. 3, bolnavii psihici periculoși sunt supuși în mod obligatoriu tratamentului medical de specialitate în cadrul imitaților sanitare, aceasta efectuîndu-se de regulă ambulatoriu și numai în caz de nevoie în condiții de spitalizare în unitățile sanitare de specialitate.

Elementele care trebuie luate în seamă pentru stabilirea necesității instituirii tratamentului medical obligatoriu sunt:

– starea bolnavului psihic și gradul de pericol pe care-l prezintă comportamentul său pentru el însuși sau pentru persoanele cu care vine în contact (art.4 alin.l)

O prevedere nouă, nestipulată în decretul anterior, precizează scopul instituirii tratamentului medical obligatoriu: înlăturarea tulbulrărilor în vederea îinbunătățitii capacității de adaptare psihosocială a bolnavului (art.4 alin.2) evidențiind caracterul medical al măsurii obligatorii.

Decretul reglementează în mod amănunțit condițiile în care se poate institui, modifica și înceta tratamentul medical obligatoriu, cu prevederi distincte pentru fiecare din cele două modalități în care se poate efectua tratamentul medical: tratament ambulatoriu și tratament în condiții de spitalizare. Astfel instituirea atât tratamentului medical ambulatoriu în condiții ambulatorii câ și a tratamentului medical obligatoriu în spital, se dispune de către organele sanitare printr-o comisie ce funcționează în cadrul spitalului sau secției de psihiatrie formată din trei medici psihiatri (art.8 alin.l) după ce în prealabil au fost efectuate o serie de examene medicale Ia dipensarul medical teritorial, dispensând policlinic și spitalul sau secția de psihiatrie precum și investigații pe teren, referitoare la manifestările bolnavului (art. 6-8).

Dispunerea tratamentului medical obligatoriu în unități ambulatorii de profil sau în spital de către organele sanitare de specialitate, precum și procedura prealabilă prin care se efecuează examinările medicale la 3 niveluri de unități sanitare, completate cu informații cu privire la starea și manifestările bolnavului la locul de muncă, în familie și în societate, reprezintă garanții ale hotărârilor judiciare.

Ca măsură suplimentară a unei astfel de garanții, decretul prevede pentru cel față de care s-a luat hotărârea de instituire a tratamentului medical obligatoriu, pentru procuror, precum și pentru orice altă persoană de a face contestație la judecătorie (art.24) astfel, instanța este obligată să verifice legalitatea hotărârii comisiei medicale putând să administreze orice probă pentru a stabili dacă față de comportarea și manifestările bolnavului erau întrunite condițiile prevăzute de decret pentru instituirea tratamentului medical obligatoriu (art. 25 alin.2) să-l asculte, să-I asigure un apărător din ofbciu și prezența obligatoriu a procurorului la judecată (art. 25 alin. 3-5).

Împotriva hotărârii judecătorești care a soluționat contestația se poate face recurs (art. 26) astfel încât hotărârea comisiei medicale de instituire a tratamentului medical obligatoriu este practic supusă controlului a două instanțe de judecată, acest dublu control al organelor judecătorești constituind o garanție în plus pentru temeinicia și legalitatea instituirii tratamentului medical obligatoriu.

În același scop, decretul prevede și obligația parchetelor de a verifica din oficiu, periodic, legalitatea internărilor și condițiilor de spitalizare (art. 83) precum și răspunderea după caz materială, civilă, disciplinară sau penală în cazul internărilor unei persoane ca bolnav psihic periculos sau instituirea tratamentului medical obligatoriu fără respectarea dispozițiilor cuprinse în decret (art.28).

Dintre dispozițiile decretului care constituie garanții pentru instituirea unui tratament medical obligatoriu în condiții legale precum și pentru evitarea internării sau menținerii mai îndelungate în spital a persoanei presupuse bolnav mintal fără o decizie a organului competent, menționăm și dispozițiile care prevăd obligația comisiei medicale competente de a dispune instituirea tratamentului, de a examina persoana presupusă bolnav psihic în termen de 24 de ore de la aducerea acestuia în spital sau la secția de psihiatrie (art. 8 alin. I), precum și obligația comisiei de a comunica în același termen hotărârea privind instituirea tratamentului medical obligatoriu parcetului (ait. 22) și de a înștiința despre aceasta bolnavul, pe unul din membrii majori ai familiei cu care locuiește sub dispensarul policlinic și medical teritorial, iar dacă bolnavul este pus sub interdicție sau este minor, și autoritatea tutelară, tutorele sau părintele minorului (art. 10).

În același sens este de semnalat obligația conducerii unității sanitare de a desemna în comisie pe cei mai competenți specialiști psihiatrii și obligația de confirmare din partea direcției sanitare județene (art. 8 alin.2), aceasta constituind o garanție în plus privind obiectivitatea celor chemați să hotărască instituirea tratamentului obligatoriu.

De asemenea, în scopul evitării unor internări obligatorii prelungite nejustificat, decretul obliga comisia care a hotărât tratamentul medical obligatoriu, să reexamineze bolnavii la cel mult două luni și ori de câte ori este nevoie, în funcție de starea acestora, precum și la cererea medicului șef de secție sau a oricărei persoane (art. 16).

Bolnavilor psihici care au săvârșit infracțiuni li se aplică prevederile din codul penal și codul de procedură penală privind răspunderea acestora și măsurile care se iau față de ei.

III. 4. Dreptul muncii

Una din cuceririle de seamă ale psihiatricii românești a fost organizarea ergoterapiei în unitățile medico-sanitare și de asistență medico-socială prin HCM nr. 1210 din 1970, realizare ce reprezintă un pas important în acordarea unei asistențe complexe bolnavilor psihici și a altor categorii de deficienți și bolnavi cronici.

Ergoterapia, este o metodă eficace de tratament care organizează pentru bolnavii psihici un proces de muncă într-un regim de menajare și subordonare terapeutică. în acest fel se asigură dreptul constituțional la muncă remunerată și pentru cei care din punct de vedere jurudic nu au capacitatea să încheie un contract de muncă, din cauza interdicției declarată prin hotărâre judecătorească.

De o mare însemnătate au fost și dispozițiile cuprinse în art. 20 din Decretul 313/1980. Ele prevăd, că unitățile unde sunt sau au fost încadrați bolnavii pentru care s-a dispus încetarea tratamentului medical obligatoriu, au datoria să asigure, în cazul unei capacități de muncă păstrată, desfășurarea sau reluarea activității în locuri de muncă potrivit indicațiilor comisiei, dacă posibilitățile de adaptare ale bolnavului sunt necorespunzătoare solicitărilor mediului de la locul de muncă, se va proceda la indicația comisiei, Ia schimbarea locului de muncă.

Unitățile au obligația să încadreze în locuri de muncă adecvate, toate categoriile de bolnavi psihici, conform prevederilor Decretului 313/1980.

Legislația înainte de 1989, nu era atât de cuprinzătoare Ia capitolul handicap psihic. Ulterior acestui an, legislația acestui capitol s-a dezvoltat și a devenit protecția socială a persoanelor handicapate.

în art. 46 din Constituția României (1991) s-a consacrat în rândul drepturilor și libertăților fundamentale, drepturile handicapaților la protecție specială, statul asigurând "realizarea unei politici naționale de integrare socială a handicapaților, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor."

în realizarea acestor prevederi constituționale, au fost adoptate importante măsuri în vederea realizării acestei protecții speciale pentru această categorie de "năpăstuiți ai soartei".

Este vorba de două măsuri legislative foarte importante în materie, primele de acest fel în legislația din România.

1. Legea privind protecția socială a persoanelor handicapate (Legea nr. 53/1992).

Sunt persoane handicapate, în interesul legii, acele persoane care datorită unor deficiențe senzoriale, fizice sau mentale nu se pot integra total sau parțial, temporar sau permanent prin propriile lor posibilități în viața socială și profesională, necesitând măsuri de protecție specială (art. I aiin.l).

Încrederea într-o categorie de persoane handicapate, care necesită protecție specială, se face prin certificat emis de comisiile de expertiză medicală și de recuperare a capacității de muncă de pe lângă cabinetele de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă ce funcționează în cadrul policlinicilor teritoriale – pentru adulți și de către comisiile de diagnostic și triaj județene și ale sectoarelor municipiului București -pentru copii. Tot prin certificat se face și respingerea cererii de încadrare într-o categorie de persoane handicapate (2), certificatele emise în condițiile de mai sus la cererea persoanelor interesate pot fl contestate în termen de 30 de zile de la comunicare, organul competent căruia i se adresează fiind Comisia de expertiză și recuperare a capacității de muncă ce funcționează pe lângă oficiile de expertiză județene, respectiv ale sectoarelor municipilui București, când este vorba de situația unor persoane adulte și direcțiile sanitare județene și a municipiului București pentru copii.

Aceasta se pronunță prin decizii ce pot 11 atacate potrivit legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 (art. 3-4).legea stabilește expres că măsurile de protecție socială a handicapaților au ca scop "prevenirea, atenuarea, înlăturarea consecințelor profesionale, economice și sociale ale handicapatului și egalizarea șanselor prin:

depistarea activă și precoce a persoanelor handicapate;

asistența medicală și educație normală și specială a persoanelor handicapate;

orientarea școlară profesională, calificarea, sprijinirea încadrării în muncă și reintegrarea socială a persoanelor handicapate (art.2).

Protecția specială a persoanelor handicapate se face prin forme instituționalizate (asigurând drepturile materiale prevăvute de lege) și prin forme neinstituționalizate specifice (art.3)

Persoanele handicapate beneficiază de o multitudine de drepturi enumerate în lege (vezi anexa).

Legea reglementează de asemenea drepturile de care beneficiază persoana care are în îngrijire un copil handicapat dacă solicită acordarea acestor drepturi și drepturi de care beneficiază persoana care are în îngrijire, supraveghere și acordă ajutor permanent minorului sau adultului handicapat.

Persoana adultă incapabilă de muncă datorită handicapului, beneficiază de ajutor special lunar egal cu 50% din salariul de bază minim brut pe țară, indexat pe toată durata handicapului, dacă nu are alte venituri proprii, cu excepția pensiei de urmaș; cei cu venituri până la acest cuantum, primesc diferența până Ia nivelul ajutorului special, iar pentru afecțiuni care crează handicap ireversibil, ajutorul se stabilește pe durata vieții (art. 8 alin.l).

Copiii handicapați până la împlinirea vârstei de 18 ani, aflați în întreținerea familiei, beneficiază de alocație de stat pentru copii în cuantumurile prevăzute de lege majorate cu 100% (art.9 alin.l), de aceleași drepturi beneficiind și copiii handicapați ai căror părinți nu se încadrează în categoriile prevăzute de lege pentru acordarea alocației (art.9 alin.2).

Alocația de întreținere pentru minorii handicapați aflați în plasament familial sau încredințați unei familii ori persoane, pe baza prevederilor legale se stârnește Ia nivelul unui salar minim brut pe țară, pe toată durata cât aceștia nu se află în întreținerea completă a unei instituții de ocrotire (art. 10); astfel persoanele handicapate, aflate în instituțiile de ocrotire socială, învățământ special, asistența socială și tratament medical, în care Ii se asigură întreținerea completă din partea statului, nu beneficiază de drepturile prevăzute la art.5 lit.2, art.6, art.7 lit.2 și art.9 din legea la care ne referim, art. 11.

Drepturile bănești acordate potrivit legii nr. 53/1992 sunt supuse reglementărilor privin compensațiile și indexările în aceleași condiții ca și pentru pensiile pentru limita de vârstă, art. 12.

A doua reglementare este legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate.

Legea stabilește că persoanele handicapate pot fi încadrate în muncă fie:

de către persoane fizice sau juridice care angajează personal salariat și pot exercita profesii potrivit capacității lor fizice și intelectuale;

prin realizarea și crearea de locuri de muncă protejate special, organizate, asigurându-se înlesnirile și adaptările corespunzătoare (art.2 alin.l)

Integrarea socio-profesională a persoanelor handicapate prin încadrarea în muncă și realizarea de venituri de către aceste persoane, se face în conformitate cu legislația generală a muncii, cu celelalte reglementări legale în vigoare precum și cu dispozițiile speciale din prezenta lege (art. I).

În această ordine de idei Legea nr. 57/1992 prevede că Secretariatul de Stat pentru handicapați, Ministerul învățământului și celelalte organe speciale, vor întocmi lista de profesii în care se asigură cu prioritate locuri de muncă pentru handicapați, ori pentru care se va asigura instruire specială ținând seama de specificul handicapatului (art.4 alini), iar ministerele, celelate organe centrale precum și autoritățile administrației publice locale împreună cu Secretariatul de Stat pentru handicapați, vor stabili în unitățile din sectorul lor de activitate, locurile de muncă în care, în limita solicitărilor, pot fi încadrate numai persoane handicapate (alin.2), De fapt, pe lângă Secretariatul de Stat pentru handicapați a fost creată Comisia centrală pentru încadrarea în muncă a acestor persoane.

În art. 6-10 din legea pe care o analizăm, sunt stabilite o serie de obligații, de măsuri de sprijin, de avantaje pentru ministere, celelalte organe centrale și autorități administrative publice locale, pentru agenții economici și organizațiile cooperatiste în vederea încadrării în muncă a o cât mai mare parte din rândul persoanelor handicapate.

În plus, prin art. 10, legiuitorul a stabilit că "persoanele juridice cu un număr de peste 250 salariați au obligația de a angaja un procent de cel puțin 3% persoane handicapate", iar pentru persoana juridică care refuză să încadreze persoane handicapate în procentul menționat, s-a instituit obligația să verse la Fondul de risc și de accident "sumele aferente numărului de persoane neîncadrate, la nivelul salariului minim brut pe țară lunar."

Persoanele handicapate se bucură de măsuri de protecție specială și de măsurile de asistență socială de care se bucură orice salariat, cu un anumit specific.

În acest context, arătăm că legea pe care o analizăm a stabilit că persoanele handicapate "beneficiază la cerere, de pensia integrală pentru limita de vârstă dacă dovedesc o vechime în muncă după data dobândirii handicapatului, de 15 ani bărbații și la 10 ani femeile în gradul I de invaliditate, 20 de ani pentru bărbați și 15 ani pentru femei pentru cei în gradul II și de 25 ani bărbați și 20 de ani femei în cazul celor aflați în gradul III. Aceste persoane pensionate astfel "nu-și pot cumula pensia cu salariul pe timpul cât se reîncadrează, până Ia împlinirea vârstei de 60 ani bărbații și 55 de ani femeile" (alin.3).

Persoanele handicapate care prezintă invalidități preexistente la data încadrării în muncă, pot fi pensionate de invaliditate la cerere, dacă dovedesc o vechime în muncă în raport cu vârsta prevăzută la art. 38 din Legea nr. 3/1977, așa cum a fost modificat prin Decretul lege nr. 70/1990.

Persoanele handicapate se bucură și de alte drepturi de protecție cum sunt;

un termen de încercare de 30 de zile lucrătoare la angajare;

un preaviz plătit de 30 de zile lucrătoare, în cazul desfacerii contractului de muncă din motive neiniputabile lor (art.5);

la decesul titularului ajutorului special pentru persoane handicapate se naște, dreptul la stabilirea unui ajutor specia! de urmași dacă aceștia îndeplinesc condițiile prevăzute de legislația muncii și acest ajutor specia) se va plăti din Fondul de Risc și Accidente (art. 11 alin.5).

III. 5. Dreptul penal Art. 48

"Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienațici mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fî stăpân pe cic."

Cauzele, care înlătură caracterul penal al faptei sunt tratate în doctrină făeându-se o grupare dc categorii.

cauze care înlătură pericolul social al faptei – legitima apărare art.444 și starea de necesitate art.45;

cauze care înlătură vinovăția făptuitorului – constrângerea fizică și morală art. 46, cazul fortuit ari. 47 și eroarea dc fapt art.51;

cauze care înlătură sau exclud obiectul infracțiunii -iresponsabilitatea art.48 șr minoritatea art.50.

Toate cauzele enumerate, indiferent de categoria lor, înlătură vinovăția făptuitorului căci "vinovăția nu poate exista, decât atunci când fapta săvârșită prezintă pericol social și când făptuitorul având capacitate penală, poate fi considerat subiect de infracțiune.'"

Acest din urmă pasaj, de referă la persoana fizică doar dacă a depășit vârsta de 14 ani (minorul între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ).

Privind discernământul, art.99 arată că în cazul minorilor între 14-16 ani la care iresponsabilitatea este prezumată până la proba contrară, existența lui trebuie dovedită.

Codul penal nu definește noțiunea de discernământ, dar așa cum apare în lucrarea prof. Dongoroz – "prin discernământ se înțelege capacitatea de a înțelege și de a-și manifesta conștient voința în raport cu o anumită faptă concretă."

Vârsta minoratului este prima ocazie de punere a problemei discernământului în dreptul penal.

Privitor la capacitatea penală, se știe că o persoană are capacitate penală, deci este responsabilă atunci când datorită nonnalității bio-psiho-fizice, este în măsură să-și dea seama de faptele sale, de rezultatul lor și de semnificația antisocială a faptelor pe care le săvârșește și să-și .dirijeze voința.

Capacitatea penală este o însușire penală generală a celor ce au atins 16 ani, vârsta de la care ea este prezumată "spre deosebire de discernământ a cărui existență trebuie să fie dovedită.1'

Lipsa responsabilității face ca problema vinovăției să nici nu mai poată li ridicată și în consecință, infracțiunea (art. 179) să nu existe.

Până la 14 ani, minorul nu poate constitui în nici un fel subiect al infracțiunii, indiferent de fapta și de excepționalitatea unei dotări mintale între 14-16 ani, iresponsabilitatea este prezumată în favoarea minorului până la proba contrară a existenței pe moment a discernământului, iar după 16 ani se prezumă dimpotrivă responsabilitatea în raport cu faptele.

Iresponsabilitatea care se oferă prin lege unor bolnavi psihici majori are un caracter de excepție, după cum resposabilitatea minorilor peste 14 ani este tot o excepție.

Caracterul de excepție în ambele cazuri, trebuie dovedit, și pentru acesta, se recurge în ambele situații la conceptul de discernământ care ar cuprinde acea realitate discontinuă de semnificație și act care-1 poate ridica, pe minor până la condiția majorului sănătos sau îl coboară pe majorul bolnav până la condiția minorului iresponsabil.

Din analiza art. 48 Codul penal, citindu-1 pe prof. Dongoroz, antonii arată că prin iresponsabilitate se înțelege stare de incapacitate psihică a acelor persoane care inlelectiv nu-și pot da seama, de sensul, de valoarea, de semnificația social- materială, sau de urmările acțiunilor pe care le săvârșesc sau care volitiv nu-și pot determina și dirija în mod normal voința în raport cu propriile acțiuni sau inacțiuni.

Doctrinarii fac distincție între resposabilitatea psihică și răspunderea penală, relația între ele fiind următoarea:

"nu poate exista răspundere penală fără resposabilitate psihică; în schimb, răspunderea penală poate fî exclusă chiar dacă făptuitorul are responsabilitate psihică – exemplu în caz de legitimă apărare, stare de necesitate.'"(Dongoroz)

Prin alienație mintală – sursa principală a iresponsabilității, unii înțeleg "orice stare de alterare a facultăților mintale provenind dintr-o cauză patologică."

"Alienația mintală numai atunci constituie o cauză de iresponsabilitate, datorită acesteia, făptuitorul în momentul săvârșirii faptei, nu este în stare să înțeleagă caracterul antisocial al acțiunilor sau inacțiunilor sale, să priceapă de ce ele sau urmările lor prezintă pericol social și de ce săvârșirea lor nu poate fi îngăduita." (prof Dongoroz); este vorba de persoane lipsite de discernământ. Trebuie reținut că, iresponsabile vor fî numai persoanele alienate mintal care pe moment sunt lipsite de discernământ.

Prof. Dongoroz în "Explicații teoretice ale Codului penal român" 1969 determină incapacitatea psihică, recurgând la modul medical etiopatogenic și chir evolutiv – prognosic; astfel arată drept cauze ale incapacității psihice, anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăților psihice (idioțenie, infantilism, cretinism etc), maladii ale sistemului nervos și psihic (nevroze, psihoze, dezechilibru mintale), fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leșin), tulburări psihice provocate prin diferite intoxicări (stări de inconștiență provocate de alcool, stupefiante, narcotice, alimente alterate, preparate farmaceutice nocive, etc); lipsa capacităților psihice poate fi de lungă durată sau permanentă, sau trecătoare ori intermitentă; în raport cu cauza, incapacitatea poate fl născută sau survenită.

Incapacitatea psihică va fl stabilită cu concursul medicilor de specialitate dar în cadrul procesului penal medicii specialiști nu sunt chemați să se pronunțe asupra chestiunii, dacă persoana examinată este sau nu răspunzătoare penal: ceea ce ei trebuie să cerceteze și să constate este dacă bio-psihic acea persoană la data când a săvârșit fapta în condițiile în care a avut loc săvârșirea era sau nu în stare să-și dea seama, de sensul și valoarea acțiunilor sale și să-și determine și dirijeze voința în mod conștient în manifestări de acest fel.

Prof. Dongoroz nu definește alienația mintală, dar vorbind despre bolile mintale spune că se pot ivi situații în care aceeași persoană, se găsește în anumite intervale de timp în stare de lipsă a capacităților psihice, iar în restul timpului în stare de deplină capacitate psihică, ceea ce angajează corespunzător răspunderea penală. Mai spune că există stări psihopatice și neuropatice în care alterarea capacității psihice este doar parțială și sistematizată numai într-o anumita direcție de unde dificultatea de a ști dacă persoanele afectate de stări "își pot da sau nu în global" seama de acțiunile sau inacțiunile lor și deci dacă ele ar fl sau nu "în mod absolut insensibile la amenințarea constrângerii penale și la influența constrângerii penale."

Aici se propune soluția "răspunderii penale limitate" în sensul că făptuitorul este socotit răspunzător penal, dar că "vinovăția este oarecum diminuată, implicând o diminuare a tratamentului sancționator." Codul penal nu prevede răspunderea atenuată în terminis, dar ea se poate pune "în cadrul operației de individualizare, a pedepsei pe baza dispozițiilor art. 72, care prevede ca pnncipal criteriu de individualizare, datele privitoare la persoana infractorului, deci și datele privind diferite aspecte ale capacității sale psihice."

Definiția iresponsabilității dată de prof Dongoroz, precizează că "incapacitatea biopsihică și iresponsabilitatea psihofizică nu trebuie confundate cu incapacitățile și iresponsabilitățile de ordin juridic, acestea din urmă putând avea uneori drept cauză pe cele dintâi dar nu și invers." Există o precizare și mai tranșantă că "nu trebuie pus sub semnul egalității responsabilitatea psihică și răspunderea penală, prima fiind consecința existenței capacității biopsihice, deci o noțiune de ordin psihologic, a doua fiind consecința săvârșirii unei fapte penale și deci o noțiune de ordin juridic; nu poate exista răspundere penală tară responsabilitate psihică, în schimb răspunderea penală poate fi exclusă chiar dacă făptuitorul are responsabilitate psihică (exemple: în caz de legitimă apărare, stare de necesitate, etc.)."

Am enumerat mai sus și ceea ce prof. Dongoroz și colaboratorii numesc "condițiile iresponsabilității în penal." Prima, adică lipsa capacității psihice comportă constatarea fie a incapacității de a înțelege (lipsa de discernământ sau starea de inconștiență), fie a volitivității normale (adică "impulsivitatea irezistibilă sau indiferentismul total"). Privind înțelegerea, deci și discernământul, autorii inserează un text care ar putea fi reținut și pe o definiție a acestuia:

"A spune că o persoană nu-și poate da seama de acțiunile sale sau inacțiunile sale însemnă că acea persoană nu este în stare să înțeleagă caracterul antisocial al acelor acțiuni sau inacțiuni, să priceapă de ce ele și urmările lor prezintă pericol social și de ce săvârșirea lor nu poate fi îngăduită. Persoanele care nu-și dau seama de acțiunea sau inacțiunea lor, sunt persoanele sau lipsite de discernământ sau care se află în stare de inconștiență."

Fraza următoare pune în termeni simetrici problema celor ce nu-și pot determina și dirija manifestările de voință "în mod normal" (impulsivitatea și indiferențialismul).

Delimitarea noțiunilor a înțelege – a voi, nu e tranșantă, existând situații în care nu se poate spune care compartiment e afectat preponderent de a ajunge la acțiune sau inacțiune.

In cazul automatismului ambulator, epileptic, nu sunt argumente peremtorii vizând reziliatul distructiv, aceasta fiind produsul lipsei de control a manifestărilor voluntare. Deși boala ține mai ales de destructurarea câmpului de conștientă, dezinhibiția actelor motorii complexe frizând asemănarea cu cele volutare, este adesea urmarea reducerii câmpului de conștientă sau este paralelă cu aceasta.

Ambele țin de un aspect morbid profund în care atât tulburarea conștientei (a înțelegerii) cât și cea a voinței apar ca două simtome ale unei boli.

Această stare confuzi vă este adesea întâlnită în schizofrenie în care lipsa de voință se intrică cu lipsa de conștientă pe fundalul unei alterări profunde. Comportamentul patologic are o structură în care este greu și incorect a opera cu concepte ca și conștientă, respectiv voință.

Cea de a doua condiție a iresponsabilității în penal este ca "starea de incapacitate psihică a făptuitorului să fi existat în momentul săvârșirii faptei, adică în tot intervalul de timp în care făptuitorul a efectuat sau a omis să efectueze actele prin care a săvârșit sau a contribuit la săvârșirea faptei." Condiția nu e îndeplinită dacă pe parcurs și-a recăpătat luciditatea.

Cea de a treia condiție este ca incapacitatea psihică să fie datorată "alienației mintale sau altei cauze", aceste cauze fiind după prof. Dongoroz și colaboratorii cele care "crează stări anormale de incapacitate psihică" spre deosebire de alte "stări oarecum normale de insuficientă dezvoltare a capacității psihice minoritare și alte situații asimilate ei."

Comentatorul conchide decisiv: "așadar nu constituie caz de iresponsabilitate în sensul art. 48, neputința de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale sau neputința de a le stăpâni, când acesta neputință provine din cauza lipsei de maturitate psihică sau de ignoranță ori, eroarea de fapt, acesta constituind cauze distincte de înlăturare a caracterului peni al faptei (art. 50 și 51).

La finele capitolului despre iresponsabilitate, prof. Dongoroz invocă aspecte procedurale. Procedural este de reținut doar faptul că unde este cazul "chiar înainte de pronunțarea ordonanțeise poate da sub urmărire penală sau de pronunțare a hotărârii de achitare, când este cazul, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, pot lua provizoriu măsuri de siguranță în privința făptuitorului a cănii stare psihică impune luarea unor astfel de măsuri (art. 113 alin.3 și art. 114 alin. 2 Cod penal și art. 162 Cod procedural penal).

Ulterior scoaterii de sub urmărire sau achitării, când procesul penal nu mai există și nu mai produce efecte, dacă măsura de siguranță nu a fost impusă înainte, periculozitatea nu mai poate fi definită nici în abstract, nici în concret ca penală. Internarea sau obligarea ia tratament s-ar putea face conform respectivei proceduri.

Toate codurile moderne prevăd nepedepsirea.

Privind responsabilitatea, au existat mai multe teorii:

Teoria fatalistă a infractorilor prin ereditate (Lombrozo).

Teoria liberului arbitru, a voinței liberă să dispună prin acte.

Teoria deterministă care leagă leagă conduitele strâns de structura internă-externă.

Ca un corolar al acestor teorii, se naște o definiție: "Responsabilitatea este totalitatea particlarităților psihice ale individului care-1 fac pe aceasta capabil să înțeleagă libertatea și necesitatea acțiunilor sale în unitate cu legile obiective de dezvoltare ale societății și să apreciezeconsecințele faptelor sale atunci când el acționează contrar acestei unități.

Iresponsabilitatea este totalitatea tulburărilor provocate de boli psihice sau somatice care pun pe făptuitor în imposibilitatea de a aprecia faptele sale și a consecințelor acestora. Prezența bolii nu este suficientă pentru a conferi iresponsabilitate; trebuie ca boala să aibă o astfel de intensitate încât bolnavul să nu-și mai poală da seama de actele sale (criteriu medical sau juridic)."

Prof. AJexe Sandu se referea la responsabilitatea atenuată pe care o diferențiază de culpabilitatea atenuată, care conduce la acordarea de circumstanțe atenuante, deci Ia pedepse mici ce protejează greșit societatea împotriva indivizilor periculoși, de asemenea o separă de un alt termen din literatură "responsabilitate parțială" care divizează artificial pe bolnavul psihic în două părți: partea care ține de delirul său și care este total iresponsabilă și partea care e străină de delirul său și pentru care ar trebui să fie responsabil.

Acordarea de circumstanțe atenuante sau individualizarea potrivită a persoanei infractorului este rezultatul responsabilității atenuante sau limitate. Aprecierea discernământului diminuat și consecințele de mai sus sunt de multă vreme un bun câștigat al practicii. In al doilea rând "responsabilitate parțială" separă personalitatea în două fracțiuni, una patologică și iresponsabilă și alta sănătoasă și responsabilă.

Cu toate că autorului i se pare artificială această disjuncție, ea este operantă în întregul statut social și juridic al persoanei respective și este perspectiva cea mai optimistă și revalorizantă din care se poate privi bolnavul psihic, care nu are drepturi ci doar îngrădiri ca periculos, sau interzis, sau iresponsabil, sau incapabil.

Art. 49

"Nu constituie infracțiune fapta prevăvută de legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârșirii faptei se găsea datorită unor împrejurări independente de voința sa în stare de beție cpmpletă produsă de alcool sau alte substanțe.

Starea de beție voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Se poate constitui după caz, o circumstanță atenuantă sau agravantă."

Admiterea beției fortuite complete ca factor de înlăturare a caracterului penal al faptei, se explică prin luarea în considerare a modificărilor de ordin biologic-fiziologic repercutare asupra domeniului psihic și asupra comportamentului "ce se conduce în organism sub influența alcoolului sau a altor substanțe."

Beția accidentală a fost totuși tratată separat pentru a fi mai mare contrastul cu beția voluntară prev. dc alin.2 al art.49 și care nu înlătură caracterul penal al faptei."

Prof. Dongoroz arăta în comentariu că interesează accidental itatea sau volutaritatea beției, iar măsura în care aceasta a acționat asupra capacității psihice a făptuitorului constituie aspectul adiacent.

Accidental itatea stării de beție implică excluderea amestecului voinței făptuitorului în provocarea acestei stări. Beția voluntară chiar completă implică această voință.

"In genere starea de beție ocazională constituie o circumstanță atenuantă, iar cea obișnuită a celor care se află mereu în această stare, o circumstanță agravantă."

Teoretic însă nu toți consumatorii de alcool sunt etilici, cronici, abulici, cărora le reproșăm beția voi urară.

Pe de altă parte art. 49 tratează doar bețiile complete, cele mai multe beții, mai ales cu alcool sunt incomplete, de grade diferite (de la ușoară până la acută, spune Dongoroz), care relevă de cele mai multe ori temperamentul persoanei.

Adevărul este altul chiar contrariul, beția de oarecare intensitate fisurând practic etica multor persoane și ducând la comportamente contravenționale și infracționale foarte diverse.

Prof. Dongoroz demarca "alienația mintală rezultând din alcoolism, unde pedeapsa nu ar avea efect salutar" nici pentru individul pedepsit, nici ca exemplu pentru ceilalți alcoolici ajunși în stare de inconștiență.

"Infractorul alcoolic este în felul său un bolnav care necesită tratament special, recomandă ca alți criminologi și penaliști stabilimente speciale ca și pentru alienați."

In spitale se internează alcoolici doar pe temeiul periculozității nepenale. Pentru faptele penale li se aplică pedepse ordinare cu circumstanțieri în plus sau minus cum arată alin.2 art.49 cât privește ''beția rece", consumul de stupefiante e considerat de asemenea una din cauzele criminalității.

Problemele sunt numeroase, complicate și aderente. Sub aspectul răspunderii penale, discuția e similară celei privind alcoolul, doar că dependența de drog, care ia forme fizice sau emoționale mult mai grave, explică o serie de comportamentecu relevanță juridică față de care responsabilitatea e variabil angajată.

Art. 72 – Criterii generale de individualizare.

"La stabilirea și aplicarea pedeselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală" (alin.l).

Referitor la persoana infractorului, prof. Dongoroz și colaboratorii arată că acest criteriu privește un complex de date referitoare la "starea, situația sau calitatea infractorului, capacitatea psihofizică, viața, ocupația, nivelul cultural, antecedente, conduita după săvârșire."

Starea psihofizică indică aptitudinea de a înțelege caracterul antisocial al faptei, de a prevedea rezultatul prevederilor sau pericolul acesteia și de a-și manifesta în mod liber voința în săvârșirea acțiunii sau infracțiunii prin care se realîzeazaă activitatea.

Starea psihofîzică normală, implică capacitatea de a răspunde penal, de a fi pedepsit. Lipsa totală de discernământ duce la iresponsabilitate și deci la nepedepsire. Sunt de cercetat "acele stări sau cauze care determină doar o relativă inaptitudine psihică a infractorului de a discerne, de a-și dirija voința (exemplu; alterarea parțială a facultăților mintale, beție incompletă, stabilirea stării psihofizice datorită bătrâneții…)".

Art. 113 și 114

Art. 111 Codul penal definește măsurile de siguranță atât ca scop "înlăturarea stării de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală", cât și ca "… se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală … chiar dacă făptuitorul nu 1 se aplică o pedeapsă."

Art. 112 Codul penal enumera:

obligarea la tratament medical;

internarea medicală;

interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie;

confiscarea specială

Interesante sunt doar măsurile de siguranță prevăzute de alin. a și b.

Ambele măsuri se aplică după săvârșirea faptelor penaleși ambele trebuie să fie prevăzute expres de legea penală pentru a fî aplicate.

In cazul minorilor, măsurile educative și medical educative au evident o funcție de reeducare pe care o are pedeapsa, care are însă și o funcție de sancțiune nedesmințită.

Pedeapsa se aplică doar persoanelor responsabile din punct de vedere penal, care au săvârșit o infracțiune (cu intenție sau din culpă…), pe când măsurile de siguranță pot fi luate și față de persoanele iresponsabile din punct de vedere penal, față de persoanelecare au acționat în stare de beție completă accidentală (…) și în atare situație, fapta deși e prevăzută de legea penală, totuși ea nu poate fi considerată infracțiune deoarece nu a fost săvârșită cu vinovăție și deci nici făptuitorul nu poate fi considerat infractor.

Pedeapsa se aplică pe o anumită durată, iar unele măsuri de siguranța pe termen nedeterminat.

Prof Dongoroz susține că: "Măsurile de siguranță trebuie să acționeze atâta timp cât persistă starea de pericol care a determinat luarea lor,implicit este exclusă posibilitatea de a se stabili limitele duratei lor."

Fiecare măsură de siguranță diferă prin specificul ei datorită cauzeLfelului și intensității pericolului la mijlocul prin care se urmărește înlăturarea stării de pericol și a cauzei care o generează.

Trecând la art. 113,acesta obligă la tratament medical pe făptuitorul periculos pentru societate "din cauze unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemena substanțe."daca nu se prezintă, se dispune internarea medicală(alin.2), daca este condamnat la închisoare, tratamentul va fi efectuat acolo(alin.3), in fine această măsură poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau a judecății(alin.4).

Asupra bolii cât si asupra cronicizării unei intoxicații, trebuie să se pronunțe specialiștii experți, când există îndoială asupra acestor caracterizări.

S-a văzut că măsura obligării la tratament poate fi dispusă alături de pedeapsă dacă boala a condus la iresponsabilitate.Am spus numai "boala" deoarece nu trebuie să fii medic pentru a asimila în zilele noastre orice "intoxicație cronică cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe unei veritabile boli, survenite chiar pe un fond morbid, de cele mai multe ori aparte stucturate, deci frizând tot anomalia adică boala."

Ca "sancțiune juridica" măsura constă în obligarea la tratament impusă pe cale judiciară celui care a făptuit și prezintă un plus de periculozitate.

Obligații are niște parametrii de spațiu și timp care au în vedere lichidarea pericolului.

Conținutul obligației. Prezentarea la locul fixat, regularitatea prezentării pe o durată nedeterminată, care nu poate depăși însănătoșirea pacientului,deoarece se poate întotdeauna conta pe o însănătoșire. Prin însănătoșire în sensul legii nu trebuie să înțelegem numai o completă vindecare,ci și o ameliorare serioasă și durabilă, în condiția psihofizică a persoanei supusă tratamentului astfel incât starea de pericol care determinase luarea măsurii de siguranță să nu mai subziste. In acel moment încetează,se revocă obligația sancțiunii;revocarea se poate face "pur și simplu" (art. 437 codul de procedură penală), iar când temerea mai persistă totuși "poate fi înlocuit felul tratamentului" (art. 431 codul de procedură penală).

Alineatul 4 comportă discuția luării "fără întârziere" a măsurii acesteia, indiferent de stadiul în care se află procesul penal "de îndată ce s-a constatat starea de pericol a învinuitului sau inculpatului", măsura luându-se provizoriu până la luarea măsurii definitive de către instanța de judecată (dacă starea de pericol persistă).

Măsura de siguranță se poate lua în orice stadiu al procesului penal. Când instanța însăși se pronunță, nu există dubii, definitivarea sau încetarea măsurii provizorii ține de menținerea temeiului legal (pericolul). Când procurorul încetează definitivarea depinde și de soarta procesului penal, respectiv promovarea lui în fața judecății unui mod de sesizare și de rezolvare a problemei măsurii de siguranță.Luând sfârșit faza de urmări re, măsuri le de siguranță nu mai pot fi luate, iar dacă fuseseră luate încetează odată cu emiterea ordonanței de încetare sau scoatere de sub urmărire penală.Procurorul care nu a dispus până în acel moment luarea vreuneia dintre măsurile respective prevăzute de art. 113, 114 Codul penal, nu poate face în nici un caz prin ordonanța care pune capăt procesului.

El nu poate dispune anularea unei măsuri de siguranță luată provizoriu, ci va face doar mențiunea în ordonanța de încetare sau scoatere de sub urmărire, de luare în prealabil a acelei măsuri (art. 2, 4, 5 Codul de procedură penală).

III. 6.Drept procesual penal.

a – h. 10

"Acțiunea penală nu poate 11 pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fl exercitată dacă: "…dacă îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii; există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei; lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate,autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;a fost retrasă plângerea prealabilă, ori părțile s-au împăcat, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților înlătură plângerea penală."

Acest text ne interesează deoarece bolnavul psihic poate comite fapte cărora legea nu le atestă caracterul penal existent, "cauze care înlătură caracterul penal al faptei", unele din acestea fiind amintite în o parte a acestei lucrări (iresponsabilitatea art.48 Codul penal și beția art.49 Codul penal), care în condițiile normelor respective din codul penal pot forma conținutul situațiilor de la litera "e" din art. 10 Codul de procedură penală.

Din art. 10 Codul de procedură penală mai reținem și cele cuprinse sub litera "f\ respectiv lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate. Textul echivalent din codul penal este acela al art. 131 al cărui ultim alineat arată că: "plângereaprealabilă nu este necesară în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, ori cu capacitate de exercițiu restrânsă". Cel pus sub interdicție, neavând judecătorește capacitate de exercițiu,este în afara oricărei discuții.

Există cazuri în care persoana vătămată este un bolnav psihic la fel de grav, de alienat, însă nu este interzis judecătoresc și sc pune întrebarea dacă acesta are capacitate de exercițiu. Instituția plângerii prealabile lasă la inițiativa părții pornirea sau ocolirea acțiunii penale, acest lucru comportând capacitatea de dispoziție integră a persoanei vătămate, iar în cazul interzisului se prezumă desigur că cel având capacitate integră ar 11 înaintat plângerea și pe acest considerent legea prevede că pentru interzis plângerea prealabilă nu este necesară.

O astfel de prevedere ar trebui să existe pentru alienatul mintal și debilul mintal, indiferent de punerea sub interdicție,astfel ca ultimul alineat de la art. 131 din Codul penal ar putea preciza că: plângerea prealabilă nu este necesarăîn cazul în care cel vătămat este un minor, respectiv un alienat, sau un debil mintal, incapabil să o facă.

Art. 11 Codul de procedură penală

Arată că prevederile alineatelor a-e de la art. 10 comportă scoaterea de sub urmărire penală de către procuror din oficiu sau punerea organului de cercetare penal, respectiv achitarea de către instanță dacă s-a ajuns acolo.

Cazurile g-j comportă încetarea urmăririi penale, respectiv încetarea procesului penal în faza de instanță. Acțiunea penala în cazul în care vătămatul este din cei arătați de art. 113 alin. ultim Codul penal, nu numai că nu se va opri, dai' va înainta în "condiții legale". Rezultă clar că art. 10 și 11 din codul de procedură penală coroborate cu art. 113 alin. ultim din Codul penal, realizează un adevărat model de statut juridic al bolnavului psihic: astfel acesta, în scopul comiterii în stare de iresponsabilitate a oricărei fapte, este scos de sub urmărire sau achitat; dimpotrivă, dacă împotriva lui s-au comis fapte care ar rămâne nepedepsite iară formalitatea plângerii prealabile – impracticabilă unor bolnavi – acțiunea penală se pornește și rară aceasta.Caracterul ocrotitor al dispozițiilor legale față de incapabilul psihic este evident.

Art. 12

Stabilește că în cazurile arătate in art. 10 literele b-d și e, procurorul care dispune clasarea sau scoaterea de sub urmărire sau instanța de judecată care pronunță achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancțiuni, altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează organul competent.

Art. 33 și 34

In alineatul "a" al ambelor articole, referitor la participarea mai multor persoane, se pune problema aflării printre acestea și cel puțin a unui bolnav psihic. Caracterul de indivizibilitate sau conexitate nu este desființat, dar urmările procedurale sunt delicate: astfel, dacă unul va fi supus expertizei psihiatrico-legale, ceilalți pentru că nu o cer sau nu prezintă manifestări de afectare psihică pe înțelesul anchetatorului, pot să nu fie supuși, echitabil vorbind, aceleiași examinări. Tot așa dacă o expertiză privind pe un participant trenează sau este contradictorie, trebuie completată prin supliment de expertiză, contraexpertiză, internări mai de durată etc, se poate trece la disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori să se facă separat (art. 38 Codul de procedură penală).

Art 54

Privește pe expert, și anume, incompatibilitatea lui: "caliatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceași cauză.Calitatea de martor are întâietate."

Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceiași cauză nu constituie un motiv de recuzare.

Art. 63

Aliniatul 2 arată că probele nu au valoare dinainte stabilită, și că aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată, tranșează lipsa de privilegiu și a expertizei psihico-legale.

Având în vedere caracterul intermitent al unor boli psihice, modalitățile greu sesizabile ale unor comportamente sau motivații patologice, ar II riscant ca cel ce face sinteza probelor să găsească o altă o altă probă drept superioară unei expertize și să ignore rezultatul acesteia.

Art. 69 și 78

Plivind declarațiile învinuitului (inculpatului, respectiv martorului), se ridică problema veridicității redării conținutului în cazul în care unii bolnavi psihici apar în astfel de roluri. Obișnuit, specialistul psihiatru afirmă că oligofrenul imbecil, psihoticul în puseu și dementul avansat nu pot declara la nivelul unor minime exigențe, și că informațiile ce se pot obține în unele cazuri sunt simple indicii. Răspunsurile corecte la întrebările introductive (nume, adresa, grad de rudenie), aparența unei coerențe ideo-verbale și a unei cunoașteri dezinvolte a situației chestionate, nu e de natură să maximeze declarația.

Efortul perceperii și analizei veridicității unui astfel de discurs sau text este deosebit, dar codul neexcluzând pe nimeni din a face depoziție, obligă la aceasta.

Art. 74

Referindu-se la învinuit sau inculpat aflat în imposibilitatea dc a se prezenta pentru a li ascultat, obligă organul de urmărire sau instanța de judecată de a proceda la ascultarea acestuia în locul unde se află (exemplu: spitalul de psihiatrie).

Art. 92

Cerând ca efectuarea unor acte procedurale să se facă doar în prezența a doi martori asistenți, exclude de-a fi martori asistenți pe minorul sub 14 ani, persoanele interesate în cauză și cei care fac parte din aceeași unitate cu organul ce efectuează actul procedural. Este curios cum de nu s-a exclus alienatul și debilul mintal, deci cei care nu ar putea îndeplini decât dificil sarcina acestor martori asistenți; observația este valabilă referitor la art. 104.

Art. 113

Subliniază că cel însărcinat cu efectuarea unei constatări tehnico-științifîce, nu-și poate însuși atribuții de organ de urmărire penală sau de organ de control.

Art. 117

Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infacțiunii de omor deosebit de grav precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată au îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

Expertiza se efectuează în instituții sanitare de specialitate, procurorul sau instanța de judecată dispunând de internare pe timpul necesar.

Art. 118 și 119

Expertul e numit de organul de urmărire sau instanță, în afară de cazul în care expertiza se face de un serviciu medico-lcgal, când organul de urmărire sau instanța de judecată se adresează acestuia. Când serviciul medico-legal consideră necesară o mai largă participare de specialiști de la alte instituții, poate folosi asistența sau avizul acestora. Astfel se explică existența pe lângă serviciile medico-legale a unor comisii de specialiști psihiatri din diverse instituții, care se întâlnesc periodic și supun expertizei cazurile trimise de diverse foruri.

Existând acești experți investiți oficial, părțile nu invocă în mod obișnuit proprii lor experți, deși "in împrejurări deosebite art. 11 alin. 3 le permite".

Art. 120

Arată că organul sau instanța de judecată care dispune, fixează termene chemând părțile și expertul, fixează întrebările pentru expert care poate face observații cerând "modificarea sau completarea lor".

Părțile mai sunt încunoștiințate că au dreptul să ceară numirea și a câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.

După examinarea obiecțiilor și a cererilor tăcute de părți și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștiințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile.

Observație: dispozițiile alin. 3 și 4 nu se aplică în cazul expertizei prevăzute în art 119 alin. 2.

Art. 121

Acordă expecrtului posibilitatea de alua cunoștință de materialul din dosar putând "cere lămuriri organelor de urmărire penală sau instanței de judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei". Art. 118 coroborat cu art. 113 alin. 3 permit a socoti și materialele existente insuficiente și a cere completarea lor în vederea elaborării expertizei științifice.

Aceasta nu înseamnă erijarea experților în organul de control al calității anchetei, ci doar atitudinea în fața unor date incomplete, strict necesare, privind de exemplu trecutul medical al bolnavului, pe care acesta 1-a uitat sau îl exagerează. Foarte rar se întâmplă ca experții să fie puși în situația de a contesta probatoriul judiciar incompatibil cu subiectul degradat psihic, căruia i s-au adus cu superficialitate, acuze cu privire la fapte fără autor deoarece el confirma ecololic orice învinuire.

Art. 122 și 123

Prezintă modelul obligatoriu al unui raport de expertiză, destinația lui, precum și cazul în care există și păreri divergente care trebuiesc consemnate neapărat.

Raportul cuprinde: o parte introductivă în care trebuiesc trecute și întrebările la care expertul vrea răspuns, descrierea în amănunt a operațiilor expertizei (inclusiv obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestor explicații.în lumina celor constatate de expert) și concluzii (răspunsurile la întrebările puse) și părerea expertului asupra obiectului expertizei.

Nu sunt lipsite de interes notele psihiatrului referitoare la ceea ce declară, explică, narează și motivează expertizarul.

Art. 124 și 125

Se referă la suplimentul de expertiză, ascultarea expertului în instanță și efectuarea altei expertize când forul are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză.

Art. 132

Se referă la dispunera comisiei rogatorii atunci când o instanță de judecată sau un organ de urmărire penală nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului etc. și în consecință se adresează în acest scop unui organ de același grad.

Art. 133

Se arată că rezoluția sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să cuprindă toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar când trebuie să fie ascultată o persoană, se vor arăta și întrebările ce trebuiesc puse, cu toate că comisia rogatorie poate pune când este necesar și alte întrebări. Acest din urmă caz al audierilor de persoane interesează marile spitale de psihiatrie în care sunt internați pacienți din locuri diferite, care pot fi citați în unele procese penale. Datorită imposibilității deplasării de la locul de domiciliu, se dispune comisiei rogatorii, Ia forul cel mai apropiat, unde bolnavul poate fi totuși transportat cu salvarea spitalului. Este vorba doar de martori, deoarece învinuitul sau inculpatul nu se poate asculta prin comisie rogatorie, ci în mod nemijlocit, în caz de intransportabilitate organul judiciar trebuind să se deplaseze la locul unde se află, de exemplu, spitalul unde este internat.

Art. 162

în tot cursul procesului penal, dacă procurorul sau instanța de judecată constată că învinuitul sau inculpatul se află în una din situațiile art. 113 și 114 din Codul penal, dispune reluarea în mod provizoriu a măsurii de siguranță corespunzătoare la măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării provizorii și sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali și toxicomanilor periculoși. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanța de judecată.

Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale.

Hotărârea prin care s-a confirmat intentarea poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.

Art. 177

Privitor la citație, bolnavii (psihici) aflați în spital sau '1ntr-o casă de sănătate" se citează prin administrația acestora.

Art. 178

Arată că administrația e obligată de a înmâna de îndată citația persoanei citate sub luarea de dovadă "certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obține semnătura acesteia".

Dovada e predată agentului procedural, iar acesta o duce organului de urmărire penală sau instanței de judecată care a emis citația.

Art. 183

Socotind că dacă interesul cauzei o cere, chiar și bolnavul psihic poate fi adus cu mandat de aducere, iar dacă boala îl face netransportabil la domiciliu sau în spital conform art. 184, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta printr-un proces verbal care se înaintează organului de urmărire sau instanței de judecată.

Art. 202

Organele de urmărire penală sunt datoare să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului "precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea cauzei"'. Toate datele de ordin medical privesc internările anterioare în spitale sau atestă tratamentul ambulator, mai ales pentru afecțiunile psihice.

Art. 204

Actele de urmărire penală în incinta unei unități se pot efectua doar cu consimțământul conducerii unității sau cu autoritatea procurorului.

Art. 211

Se referă la extinderea competenței teritoriale, unele acte de cercetare penală putându-se face sau de organul respectiv în afara razei sale sau de o comisie rogatorie.

Art. 217

Arată că în cauzele în care urmărirea penală se face de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate în alte localități de către organele poliției din acele localități.

Art. 221

Ne rețin atenția doar prin alineatul 4 care arată obligația unei organizații păgubite în avutul obștesc de a sesiza îndată organul de urmărire penală, prezentând situații explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care a fost pricinuită paguba și apoi constituindu-se parte civilă. Organizațiile păgubite pot fi și spitalele de psihiatrie în momentul în care anumiți pacienți fug, după ce au furat din magazii sau ateliere diferite materiale sau obiecte.

Art. 222 alin. 6

Pentru o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea se face de reprezentantul legal.

Art. 223

Conform acestui articol, un denunț poate fi făcut și de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, căci și aceasta poate face o "încunoștiințare juridică".

Art. 229

Definind învinuitul și relevându-i dreptul de subiect procesual, se subînțelege că și el poate pretinde sau poate fi trimis la expertiza psihiatrico-legală.

Art. 237 alin. 3

Organul de cercetare comunică inculpatului aflat în libertate de a nu se sustrage nici unei chemări din cadrul procedurii penale, deci inclusiv chemării la expertiză.

Art. 238

Se referă la procurarea de fapte noi de către organele de urmărire de natură să schimbe încadrarea juridică a faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală. Dacă aceste date se referă la o persoană suspectă de a fi bolnavă psihic, organul de urmărire va ordona o expertiză cu privire la discernământ și abia după aceea va raporta procurorului și va lăsa acestuia decizia trimiterii ia expertiză.

Art. 239

"In cazul când se constată printr-o expertiză medicală că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală care-1 împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul pentru a dispune suspendarea urmăririi penale. Procurorul se procunță prin ordonanță."

Art. 240

Pretinde ca ordonanța procurorului să arate cauzele care au determinat suspendarea și măsurile luate în vederea însănătoșirii învinuitului sau inculpatului.

Intre aceste boli cele psihice ocupă evident un loc de frunte.

Art. 242 și următoarele arată procedura încetării urmăririi penale, s-s comentat la art. 10-11 Codul de procedură penală.

Art. 249

Scoaterea de sub urmărire penală interesează deoarece se referă la cazurile prevăzute de art. 10 lit. a-e, când există învinuit sau inculpat în cauză. Dispozițiile art. 242, 246 și 248 se aplică corespunzător.

Art. 250

Este evident că orice subiect suspect de a fi acționat tară discernământ va fi mai întâi experlizat și dacă această suspiciune s-a făcut destul de devreme, în cursul urmăririi nu se ajunge la prezentarea materialului. S-ar putea însă ca luând cunoștință de întregul material, inculpatul să invoce existența vreunei boli psihice și atunci expertiza va avea loc după prezentarea materialului.

Art. 250

Permite procurorului să restituie dosarul organului de anchetă dacă-l consideră incomplet.

Art. 273

Se referă Ia redeschiderea urmăririi penale în cazul când scoaterea de sub urmărire nu era justificată.

Art. 291 alin. 2

Precizează că nerespectarea părților citate nu împiedică judecarea cauzei (când bolnavul este netransportabil).

In același timp se poate cere o amânare până când spitalul consideră aptă persoana de a se prezenta în fața instanței.

Art. 294 alin. 1

Nu lasă îndoieli despre faptul că bolnavul psihic va avea cel puțin un apărător din oficiu.

Art. 296

Referitor la poliția ședinței, aceasta privește și pe bolnavul psihic care poate să fie perturbat. Partea bolnavă psihic poale fi îndepărtată în final definitiv.

Art. 303

Permite suspendarea procesului dacă o expertiză medicală arată că inculpatul suferă de o boală gravă. Instanța e obligată să se informeze periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea procesului penal, de îndată ce puseul de boală a remis procesul reluându-se din oficiu caci partea "poate participa Ia judecată".

Art 315

Nu prevede în cazul în care partea este un bolnav psihic ca fiind obligatorie prezența procurorului.

Art. 318 (coroborat cu art. 313)

Poate să acopere situația internării în spital a inculpatului citat, când din cauza deficienței în materie de corespondență, citația nu a fost înmânată cu cel puțin trei zile înaintea termenului fixat.

Art. 319

Expertul, în cazul în care e prezent, poale fi ascultat chiar dacă nu a fost citat.

Art. 320

Permite ca părțile să propună noi probe. Art 325

Se referă la uitare, contrazicere în declarație, refuzul de a da declarații și nu e greu să înțelegem că în unele cazuri patologice nepedepsite până în acest moment, ar putea avea un comportament de acest model.

Se pot cere explicații, se pot compara declarații succesive, dar rezultatul acestor operațiuni trebuie citit la modul logic, rară a avea în vedere psihicul și decompensarea posibilă.

Art. 327

Se referă la psihologia și eventuala incapacitate psihică de a depline a celor citați ca martori.

Art 336

Pune pentru judecător, pentru organul de urmărire care este invitat să dispună reluarea anchetei și pentm psihiatrul expert, următoarea problemă: față de câteva din faptele conexe, discernământul a funcționat integru sau alterat, la fel sau diferit?

Extinderea procesului pentru noi fapte ridică și probleme pentru expert, care trebuie să se pronunțe cu privire la discernământ pentru fiecare faptă în parte, deoarece e vorba de acte diferite. In caz de indivizibilitate de tipul prevăzut în art. 33 lit. "b1" se va da răspuns doar cu privire la coordonatele actului și nu ale fiecărei infracțiuni, cu toate că formal și aici se va răspunde notând discernământul pentru fiecare faptă prevăzută de legea penală.

Art. 338

Arată care sunt cazurile de restituire precizate de art. 332, 333, 335 și de trimitere a dosamlui la procuror prevăzut de art. 336 și 337, instanța dispune asupra unor măsuri dintre care și măsurile prevăzute de art. 113 și 114 din Codul penal.

Art. 345

Arată că condamnarea,achitarea sau încetarea procesului penal se face prin sentință, ultimele două în baza art. 11 alin. 2.

Art. 346

Arată că în cazul în care există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, instanța poate obliga totuși la repararea pagubei potrivit legii civile.

Art. 362

Arată că inculpatul poate declara recurs și în ce privește termenele achitării sau încetării procesului penal.

Art. 363

Arată că termenul e de 10 zile. Art. 365

Dă voie părții care a lipsit de la judecată, cât și la pronunțarea sentinței (cazul bolnavului psihic) de a declara și peste 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a începerii executării dispozițiilor privind despăgubirile civile.

Recursul declarat peste termen nu suspendă executarea.

Art. 376

Obligă participarea procurorului la recurs, oricare ar fi obiectul cauzei.

Art. 386 lit. b

Când partea dovedește că la termenul Ia care s-a judecat cauza de instanța de judecată a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre această împrejurare constituie caz de contestație în anulare.

Dar boala psihică mai mult decât oricare alta, în altă împrejurare poate crea uneori astfel de imposibilitate trecătoare.

Art. 392

După admiterea cererii, la termenul fixat și cu citarea părților se judecă contestația în anulare și dacă există temei, se desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și se procedează la rejudecarea recursului.

Art. 394 lit. a

Descoperirea unei fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanța de judecată la soluționarea cauzei și care conform alin. 2 constituie motiv de revizuire, dacă pe baza lor se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare… Credem că existența unei boli care în momentul faptei a dus la inexistența discenământului, dar care nu a fost dovedită deoarece numeni nu a sesizat fondul morbid, sau expertul solicitat a apreciat greșit o analiză, este o împrejurare demnă de revizuire. De altfel, prof. M. Basarab arată că expresia "fapte sau împrejurări1' se referă la vorbe și acestea pot fi "atât cele care nu au figurat la dosarul cauzei, cât și cele care s-au aflat la dosar dar nu au putut fi luate în considerare din motive independente de instanță".

Art 396

Arată că revizuirea o poate cere partea, dar și soțul, rudele apropiate ale condamnatului, chiar și după moartea acestuia, precum și procurorul din oficiu.

Art. 398

Cererea de revizuire se poate face oricând, chiar și după executarea pedepsei sau după moartea condamnatului, dar nedepășind un an de Ia această dată, când faptele și împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea.

Art 409-414

Conțin procedura recursului extraordinar intentat hotărârii penale definitive de ministrul justiției sau procurorul general.

Art. 422

Tratează arestarea condamnatului pe baza mandatului de executare de către polițist.

Art 429

Măsura de siguranță la tratament medical luată prin hotărâre definitivă se pune în executareprin comunicarea copiei de pe dispoziție și a copiei de pc raportul medico-legal către direcția sanitară a județului de domiciliu a persoanei, care îi va comunica de îndată acestuia unitatea sanitară ia care urmează să i se facă tratamentul.Instanța comunică persoanei că e obligată să se prezinte acolo și că nerespectarea tratamentului va atrage internarea medicală.

Art. 430

Obligă unitatea sanitară să comunice instanței dacă persoana urmează tratamentul, se sustrage, dacă e indicat alt tratament sau internare.

Art. 431

Primind o comunicare semnificativă, instanța de executare în raport cu unitatea sanitară dispune fie înlocuirea tratamentului, fie internarea.

Art. 433

Direcția sanitară e obligată să efectueze internarea și să înștiințeze instanța de executare.

Art. 434

Primind această înștiințare și ascultând și concluziile procurorului, judecătoria respectivă dispune fie încatarea internării, fie înlocuirea cu obligarea la tratament, încetarea sau înlocuirea care pot fî cerute de persoana interesată sau de procuror. O copie după hotărârea definitivă se comunică instanței de executare.

Art. 435

Când măsura obligării la tratament sau a internării a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau judecății, punerea în executare se face de procuror sau de instanța de judecată care a luat o dispoziție conform art. 430-434, aplicându-se corespunzător.

Art. 437

Dă dreptul persoanei față de care s-a luat o măsură de siguranță să ceară instanței în a cărei rază teritorială locuiește "revocarea măsurii, când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat, revocarea se poate cere de procuror".

Art. 453

Enumera printre alte motive de îmnânare a executării pedepsei închisorii și constatarea printr-o expertiză medico-Iegală că cel condamnat suferă de o boală și "care-1 pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa". Cererea va fi făcută de procuror, condamnat, reprezentant legal, apărător sau soț.

Art. 455

Pune în termeni identici problema întreruperii executării pedepsei, instanța competentă să dipună fiind tot cea de executare sau cea în a cărui rază teritorială se află, locul de deținere dacă e corespunzătoare în grad cu instanța de executare.

Art. 461

Permit folosirea contestației la executare și în cazul măsurilor de siguranță a tratamentului sau a internării medicale, cel puțin aceasta este părerea exprimată de prof. Dongoroz și colaboratorii săi în volumuPExpIicații"- "împotriva executării și pentru rezolvarea incidentelor ivite în cursul acesteia poate li folosită calea contestației la executare prevăzută în art. 460-462 Codul de procedură penală".

O boală psihică survenită sau agravată, pentru care s-a acordat amânarea sau întreruperea pedepsei durează indefinit.

Externarea, respectiv revocarea măsurii e condiționată de însănătoșire, ceea ce nu însesamnă doar vindecare completă, ci și ameliorare. Pentru un bolnav psihic dacă puseul unui proces sau decompeusarea unei structuri au realizat tabloul clinico-social de pericol, dispariția acestuia se poate eticheta drept vindecare a puseului, fundalul bolii durând indefinit.

Omul pe lângă viața biologică și psihică, are și o viață socială. El este și o ființă socială care trebuie să fie integrat într-un sistem social (membru al unei familii, al unei colectivități, cetățean al societății).

Asupra omului acționează o serie de factori de natură ereditară ecologică și psiho-sociafă.

Cunoștințele actuale în materie precizează rolul factorilor genetici atât în apariția unor oligofrenii, psihopatii cât și în cazul unor infracțiuni precum schizofrenia.

Pentru exemplificarea celor de mai sus redăm câteva considerente privind impactul legislativ asupra familiilor cu persoane handicapate psihic.

CAP. IV. IMPACTUL LEGISLATIV ASUPRA FAMILIILOR CU PERSOANE HANDICAPATE PSIHIC

In România postrevoluționară asistența socială reprezintă o componentă esențială a societății care la rândul ei trebuie să sigure condiții moderne și spirituale pentru toți membrii ei.

Activitatea de asistență socială constă în orice prestație de servicii care nu se acordă automat în condiții imperativ impuse dc lege, ci de Ia caz la caz, după o judecare a situației individuale, aceasta fiind legală și având !a bază prevederile unor legi.

De exemplu Codul familiei actual arată o situație diferită față de perioadele anterioare. Familia nu mai este o unitate de viață cu caracter privat, ci un colectiv de viață.

Se disting patru noi categorii de persoane care necesită asistență socială și anume:

mama și copilul;

vârstnicii;

bolnavii deficienți motori, senzoriali și neuropsihici;

delicvenții.

OMS face distinție între deficiență, incapacitate și handicap.

Handicapul este un dezavantaj pentru o persoană, rezultând dintr-o deficiență sau incapacitate, care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol care este normal depinzând de vârstă, sex, factori sociali și culturali pentru acea persoană.

Mai mult de 500 milioane de oameni din întreaga lume sunt handicapați ca urmare a unor disfuncționalități de ordin material, fizic sau senzorial. Ei au aceleași drepturi cu celelalte ființe umane și au dreptul la șanse egale? Prea adesea viețile lor sunt dezavantajate de bariere fizice sau sociale care împiedică participarea lor deplină la viață.

La noi în țară, la baza multor programe stă Lege nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor handicapate (art. 2, 3). Alăturat acesteia și ca o întregire a primei legi este Legea nr. 57/1992, cu același spectru privind condițiile de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap.

Materialul lucrării s-a obținut prin culegerea de informații. Familiile luate în studiu sunt în număr de 20 din orașul Cluj-Napoca.

Un prim pas a fost contactul direct cu familiile care alcătuiesc eșantionul.

Metodele și tehnicile folosite au fost metoda observației și metoda anchetei sociale.

Observația directă poate permite dezvăluirea unor aspecte semnificative referitoare la comportamentul real al bolnavilor în ambianțele familiale, față de comportamentele declarate verbal.

Metoda anchetei sociale este principala metodă de redactare a datelor necesare in vesti geții lor sociale în evaluarea și recuperarea capacității de muncă. Anchetele sociale vizează analize statistice finalizabile în concluzii ce pot fi extrapolate la nivelul populației din care s-a extras eșantionul.

Alături de această metodă stau tehnicile interviului sau chestionarului, care sunt cel mai folosite în obținerea de date.

În lucrarea de față studiindu-se familiile cu membri handicapați sau bolnavi psihic, s-a realizat o reprezentare grafică a ponderii formei familiei în determinarea și apariția handicapului (fig.I).

Astfel, pentru eșantionul de 20 de cazuri luat în studiu a reieșit că: 55%din familii sunt organizate; 45% sunt dezorganizate, din care 20% prin divorț, 10% prin deces, 10% prin abandon și 5% familii care trăiesc în concubinaj.

In cazul familiilor organizate riscul apariției bolilor psihice este mai mare în cazul în care ambii părinți sunt afectați psihic, fapt ilustrat de procentul de 55% în cazul ambilor părinți afectați psihic și 10% în cazul în care părinții sunt sănătoși psihic (fig.2).

Factorul erditar joacă un rol primordial în apariția handicapului psihic, cu toate acestea rezultatele analizei reflectă că în 30% din cazuri primează factorul ereditar în exclusivitate, iar în 70% din cazurile determinate o constituie factorii asociați (fig.3)

Este de menționat faptul că persoanele handicapate investigate beneficiază de ajutorul bănesc lunar conform prevederilor Legii 53/1992.

De asemenea, amplasarea locuinței în apropierea zonei comerciale sau la periferia acesteia, în apropierea unui spital, accesul la mijloacele de transport sunt factori suplimentari care influențează pozitiv sau negativ localizarea handicapului psihic.

In această direcție art. 6 lit. f, g, h, din Legea nr. 53/1992 precizează foarte clar avantajele de care persoanele beneficiază.

De cele mai multe ori persoanele bolnave psihic nu beneficiază de mijloace mass-media, TV, radio și telefon și chiar dacă ar dispune de ele, până în prezent la noi în țară nu există programe speciale care să se adreseze acestei categorii de oameni.

După anul 1989, grupuri și asociații s-au putut manifesta solicitând măsuri și drepturi care să contribuie la asigurarea unor norme cât mai apropiate de cele normale pentru toate categoriile de persoane handicapate. Cu toate acestea, categoria persoanelor cu handicap psihic este cea mai marginalizată.

Primele preocupări ale guvernelor imediat după 1989 au fost grija pentru persoanele cu handicap după cum se constata, în anul 1990 s-au emis peste 11 hotărâri ale guvernului, în 1991 patru asemenea hotărâri și în 1992 două legi.

Persoanele chestionate au apreciat favorabil acest aport bănesc suplimentar față de perioadele anterioare, în ciuda faptului că condițiile economice actuale din țara noastră nu permit o bună asigurare materială, utilizând suinele prevăzute de lege.

Legislația actuală ce are ca obiect această categorie de bolnavi psihici este astfel concepută încât să atenueze cât mai mult posibil diferențele dintre oamenii normali și cei cu handicap, pe toate planurile, este orientată în scopul egalizării șanselor handicapatului în raport cu omul normal.

La noi în țară, din lipsa unor posibilități materiale și a înțelegerii greșite a handicapatului psihic de câteva mase mari de oameni, măsurile prevăzute nu pot fi realizate integral.

Deși mijloacele financiare mult îmbunătățite față de legislația veche, ele sunt insuficiente pentru a se ajunge la situația ideală privind grija pentru handicapați și nu se știe precis în fiecare caz în parte care ar fi nivelul optim de finalizare pentru ca aceasta să fie aliniată la standardele regimului normal de viață.

Standardele sus-amintite diferă de la țară, dar suntem conștienți că în prezent cu mijloacele de la noi nu se poate îndeplini un standard existent în Europa de Vest.

CAP. V. CONCLUZII

Dreptul familiei și dreptul civil

Interdicția alienaților și debililor mintali este o instituție de ocrotire a acestora, sobordonată scopului îngrijirii și vindecării persoanei, al recuperării ei sociale, necesitatea ei fiind constatată de instanța judecătorească, iar organizarea concretă a ocrotirii fiind dată în sarcina autorității tutelare care desemnează un tutore.

Expresia de debilitate mintală folosită in textul de lege trebuie interpretată în sensul că ea cuprinde toate situațiile de defect psihic global. în plus, paleta debilității mintale propriu-zise este foarte amplă. De aceea repercursiunea socială a fiecărui tip de defect va trebui stabilită de psihiatrii în raport cu fiecare situație concretă în parte.

Psihiatrii consideră că în determinarea cazurilor care intră în categoria "alienație mintală", noțiunea folosită de codul familiei trebuie să țină seama de o multitudune de factori.

De exemplu, pentru un schizofren declarat, este admisibilă căsătoria dacă există un consens al partenerilor, astfel după cum și întreruperea sarcinii nu este obligatorie, ci doar posibilă într-un asemenea caz.

Din punct de vedere juridic, hotărâtoare fiind lipsa de discernământ, este suficient ca ea să fi rezultat dintr-o boală sau anomalie mintală cu efecte durabile, pentru ca punera sub interdicție sa fie nu numai posibilă, dar și necesară.

Din cauza lipsei discernământului pentru ca o persoană să se bucure de deplina capacitate de exercițiu, art. 11 Decret 31/1954 prevede la lit. "b'" ca "persoana pusă sub interdicție nu are capacitate de exercițiu".

Trebuie precizat că alienații mintali și debilii mintali au capacitate de folosință, deci aptitudinea de a avea drepturi și obligații. Această capacitate de folosință o au, potrivit art. 5 alin. 1 din Decretul 31/1954, toate persoanele fizice chiar și cele cu voință conștientă sau insuficient dezvoltată.

Ei nu au însă capacitatea de exercițiu, deci aptitudinea de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, încheind personal acte juridice.

Prevederile din capitolul afectat dreptului muncii sunt ideale din punct de vedere teoretic,dar practica infirmă o parte din facilitățile avansate de lege. Din anul 1992 când s-au elaborat cele doua legi de bază, Legea nr. 53 și Legea nr. 57/1992, s-au adus permanent amendamente care au restrâns aria facilităților și au restrâns categoria de persoane care pto beneficia de aceste facilități. Sub acest aspect al dreptului muncii, aplicarea în practică a prevederilor legislative este deficitară și ar trebui mult îmbunătățită.

Codul penal și cel de procedură penală au inserate articole care vizează latura preventivă în apariția infracțiunilor comise de bolnavii psihici, precum și măsurile de siguranță care să înlăture alte manifestări de periculozitate.

In raport cu această categorie de infractori bolnavi psihici, regimul internării trebuie umanizat. Trebuie avut în vedere:

-unitățile unde se internează bolnavii psihici periculoși;

-amenajările de siguranță în spitalele de psihiatrie;

-învoirea bolnavilor internați;

-centralizarea cazurilor de periculozitate socială;

-îngrijirea nediscriminatorie a bolnavilor, alături de ceilalți bolnavi din secțiile sau spitalele de psihiatrie teritoriale.

Jurisdicția românească este adepta principiilor umanitare în asistențe bolnavilor psihici.

Este necesar să se precizeze în primul rând rolul și obligației familiei, cea care trebuie să asigure bolnavului psihic condiții de locuit, de întrținere și supraveghere, căldura îngrijirii și afectivitatea familiei neputând fî înlocuite de o instituție socială oricât de bine organizată ar fi.

Lipsa sau scăderea interesului familiei favorizează, declanșează sau intensifică reacțiile de aversiune. Abandonarea bolnavului de către familie determină preluarea asistenței sale pe tot restul vieții de către instituțiile sociale sau medicale.

Societatea trebuie să-i asigure bolnavului psihic condițiile desfășurării unei activități corespunzătoare capacității restante și la nevoie să spijine familia sau să o suplinească prin instituțiile sale.

BIBLIOGRAFIE

1..V. Mironțov – Țuculescu – Predescu, G. Oancea – "Sănătatea mintală în lumea contemporană", Ed. Medicală București 1956

Virgil Dragomirescu, Octavian Hanganu, Dan prepeliceanu-"Expertiza medico-legală psihiatrică", Ed. Medicală 1990

Alan Butler, Col lin, Pritchard – "Bolile mintale", Ed. Alternative 1993.

Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muram, Florin Vasilescu, Ioan Vida – "Constituția României, comentată și adnotată", Regia Autonomă, MO. București 1992.

Măria Baneiu-"Dreptul familiei", Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 1998.

S. Șerbanescu – "Codul familiei comantat și adnotat", Ed. Știința 1963.

Liviu Pop – "Dreptul civil, partea generală", note de curs, Cluj-Napoca 1992.

Mircea Mureșan – "Dreptul civil, persoanele", note de curs, Ed. Cordial SRL, Cluj – Napoca 1992.

Mircea Muresan și Joysef Kocsis – "Drept civil succesiunii" privire sintetică, Ed. Cordial2 volume Cluj – Napoca 1995.

10. Marin Popa – "Succesiuni", Oscar Prinț 1995. I I.Vasile Negru – "Drept procesual civil", Ed. Știința, București 1976.

12. I1ie Stoienescu Zibenstein – "Drept personal civil", Teoria

generală, București 1983. 13.Dumitru V. Firoiu – "Dreptul muncii si securitatea socială",

Cluj-Napoca 1999. 14.V. Câmpeanu – "Dreptul muncii", Ed. Didactică și pedagogică

1967.

15. V. Dongoroz – "Explicații teoretice ale Codului Penal", 1973. 16.M. Basarab – "Drept penal. Partea generala", 2 volume, Lumina Lex 1997.

17.Constantin Mitrache – "Drept penal român,Partea generală", Casa de editura și presă Șansa SRL, București 1994.

18.Colecția dreptului afacerilor "Codul Penal și Codul de procedură penală", Ed. Cutuma, București 1992.

19."Noul cod penal al României", grupul de edituri Tribuna 1196. 20.M. Basarab – "Drept procesual penal", Cluj – Napoca 1971. 21.C. Suciu-"Criminalistică", Ed. Didactică și Pedagogică, 1972. 22.Index și colecția legislativă 1993.

23.C. St. Olteanu – "Elementele de investigație socială în evaluarea

și recuperarea capacității de muncă" 1983. 24.Dan Perju Dumbravă, Vălean Mărginean – Teorie și practică

medico – legală", Ed. Argonaut Cluj – Napoca 1996. 25.Legea nr. 3/1970.

26.Legea nr. 3/1978, vizând sănătatea populației.

27.Decret Lege nr. 70/1990.

28.Legeanr. 32/1991.

29.Legeanr. 53/1992.

30.Legea nr. 57/1992.

31.Decret 121/1992.

BIBLIOGRAFIE

1..V. Mironțov – Țuculescu – Predescu, G. Oancea – "Sănătatea mintală în lumea contemporană", Ed. Medicală București 1956

Virgil Dragomirescu, Octavian Hanganu, Dan prepeliceanu-"Expertiza medico-legală psihiatrică", Ed. Medicală 1990

Alan Butler, Col lin, Pritchard – "Bolile mintale", Ed. Alternative 1993.

Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muram, Florin Vasilescu, Ioan Vida – "Constituția României, comentată și adnotată", Regia Autonomă, MO. București 1992.

Măria Baneiu-"Dreptul familiei", Ed. Argonaut, Cluj-Napoca 1998.

S. Șerbanescu – "Codul familiei comantat și adnotat", Ed. Știința 1963.

Liviu Pop – "Dreptul civil, partea generală", note de curs, Cluj-Napoca 1992.

Mircea Mureșan – "Dreptul civil, persoanele", note de curs, Ed. Cordial SRL, Cluj – Napoca 1992.

Mircea Muresan și Joysef Kocsis – "Drept civil succesiunii" privire sintetică, Ed. Cordial2 volume Cluj – Napoca 1995.

10. Marin Popa – "Succesiuni", Oscar Prinț 1995. I I.Vasile Negru – "Drept procesual civil", Ed. Știința, București 1976.

12. I1ie Stoienescu Zibenstein – "Drept personal civil", Teoria

generală, București 1983. 13.Dumitru V. Firoiu – "Dreptul muncii si securitatea socială",

Cluj-Napoca 1999. 14.V. Câmpeanu – "Dreptul muncii", Ed. Didactică și pedagogică

1967.

15. V. Dongoroz – "Explicații teoretice ale Codului Penal", 1973. 16.M. Basarab – "Drept penal. Partea generala", 2 volume, Lumina Lex 1997.

17.Constantin Mitrache – "Drept penal român,Partea generală", Casa de editura și presă Șansa SRL, București 1994.

18.Colecția dreptului afacerilor "Codul Penal și Codul de procedură penală", Ed. Cutuma, București 1992.

19."Noul cod penal al României", grupul de edituri Tribuna 1196. 20.M. Basarab – "Drept procesual penal", Cluj – Napoca 1971. . Suciu-"Criminalistică", Ed. Didactică și Pedagogică, 1972. 22.Index și colecția legislativă 1993.

. St. Olteanu – "Elementele de investigație socială în evaluarea

și recuperarea capacității de muncă" 1983. 24.Dan Perju Dumbravă, Vălean Mărginean – Teorie și practică

medico – legală", Ed. Argonaut Cluj – Napoca 1996. 25.Legea nr. 3/1970.

26.Legea nr. 3/1978, vizând sănătatea populației.

27.Decret Lege nr. 70/1990.

28.Legeanr. 32/1991.

29.Legeanr. 53/1992.

30.Legea nr. 57/1992.

31.Decret 121/1992.