Reglementarea Juridica a Mijloacelor Legale de Ocrotire a Minorilor

Cuprins:

Introducere

Capitolul I. Noțiuni introductive privind ocrotirea minorilor

Noțiunea și reglementarea ocrotirii minorilor

Formele de ocrotire ale minorilor

Protecția și promovarea drepturilor minorilor

Beneficiarii prevederilor Legii nr. 272/2004

Instituții și servicii cu atribuții în domeniul protecției copilului

Obligații în materia protecției și promovării drepturilor copilului

Prioritatea reglementărilor internaționale în materia drepturilor copilului

Capitolul II. Autoritatea părintească

2.1 Noțiunea și principiile autorității părintești

2.2 Conținutul autorității părintești

2.2.1 Componentele autorității părintești

2.2.2 Drepturile și obligațiile părintești

2.3 Exercitarea autorității părintești

2.3.1 Scopul și durata exercitării autorității părintești

2.3.2 Formele de exercitare a autorității părintești

2.3.3 Exercitarea autorității părinteștii de către ambii părinți

2.3.4 Exercitarea autorității părintești de un singur părinte

2.3.5 Situații speciale privind exercitarea autorității părintești

2.3.6 Scindarea autorității părintești după desfacerea căsătoriei părinților

2.3.7 Sancțiunile aplicabile în cazul neîndeplinirii/îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor specifice autorității părintești

Capitolul III. Protecția alternativă a copilului

3.1 Protecția specială a copilului lipsit, temporar ori definitiv de ocrotirea părinților săi

3.1.1 Aspecte generale privind măsurile de protecție specială

3.1.2 Plasamentul copilului

3.1.3 Plasamentul în regim de urgență

3.1.4 Supravegherea specializată

3.1.5 Aspecte procedurale comune privind măsurile de protecție specială

3.2 Protecția copiilor refugiați și protecția copiilor în caz de conflict armat

3.2.1 Protecția copiilor refugiați

3.2.2 Protecția copiilor în caz de conflict armat

3.3 Protecția minorului care a săvârșit o faptă penală

3.3.1 Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal

3.3.2 Regimul răspunderii penale a infractorilor minori

3.4 Protecția copilului împotriva exploatării

3.4.1 Protecția copilului împotriva exploatării economice

3.4.2 Protecția copilului împotriva consumului de droguri

3.4.3 Protecția copilului împotriva abuzului ori neglijenței

3.4.4 Protecția copilului împotriva răpirii sau oricăror forme de traficare

3.4.5 Protecția copilului împotriva altor forme de exploatare

3.5 Aplicarea în timp a dispozițiilor Codului civil privitoare la ocrotirea minorilor

Capitolul IV. Concluzii

Bibliografie

Introducere

În noua prevedere de drept comun, relațiile de familie în general – căsătoria, filiația, regimul comunității de bunuri – revin, ca loc de reglementare distinctă, chiar în cuprinsul Codului civil.

Se revine astfel la ideea anterioară a inexistenței, în realitate, a unei ramuri distincte de drept – dreptul familiei – deosebită de dreptul civil.

Însăși reglementarea aparte a relațiilor de familie într-un cod diferit era argumentul de bază – ba chiar unicul argument cât de cât temeinic – al autonomizării dreptului familiei ca ramură distinctă, diferită de dreptul civil.

În realitate, susținerea existenței unei ramuri distincte de drept – a dreptului familiei –în afara unor interese didacticiste și de ordin pecuniar pentru susținătorii acestei idei, avea alte resorturi, mai exact încercarea statului totalitar de a se delimita de un drept civil care se baza pe un cod civil adoptat sub un regim democratic, cod pe care același stat totalitar, cu toate încercările repetate făcute, nu a putut să îl înlocuiască, ci doar să-i aducă modificări în aspectele considerate ca fiind de esență capitalistă și care nu concordau cu orientarea ideologică a regimului.

Așadar, actualul Cod civil , pe lângă faptul că reglementează în întregime relațiile de familie, aduce însemnate modificări, o orientare fundamental diferită în

ce privește regimul matrimonial. Astfel, în Cartea a-II-a „Despre familie” sunt reglementate la titlul II – căsătoria, rudenia în titlul III, autoritatea părintească în titlul IV, iar obligația de întreținere în titlul V.

În prezenta lucrare vom dezbate problematica reglementării juridice a ocrotirii minorilor atât de către părinții acestora dar și prin alte măsuri dispuse de intanța tutelară și alte instittuții cu abilități în domeniu.

Capitolul I. Noțiuni introductive privind ocrotirea minorilor

Noțiunea și reglementarea ocrotirii minorilor

Ocrotirea minorului presupune totalitatea normelor juridice de apărare a persoanei ce se află într-o situație specială datorită vârstei sale.

Cadrul legal cu privire la ocrotirea minorului, respectarea, promovarea și garantarea drepturilor acestuia se stabilește prin Codul civil și prin Legea nr. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor minorilor.

Aceste prevederi sunt completate cu alte prevederi interne ce fac referire la minori, dar și cu reglementări cuprinse în tratatele și convențiile la care țara noastră este parte.

Formele de ocrotire ale minorilor

Ca regulă, ocrotirea minorului este realizată de către părinții săi.

Cu titlu de excepție, minorul este ocrotit prin:

Adopție

Tutelă

Curatelă

Alte modalități prevăzute prin lege.

Protecția și promovarea drepturilor minorilor

Beneficiarii prevederilor Legii nr. 272/2004

Actul normativ ce se analizează protejează și promovează drepturile copiilor, adică persoanele ce nu au împlinit vârsta majoratului – 18 ani – , și nu au dobândit capacitatea deplină de exercițiu, conform prevederilor legale.

Cele două condiții sunt prevăzute cumulativ. Astfel că, minorul căsătorit și minorul emancipat, dobândind capacitatea deplină de exercițiu, nu intră sub incidența acestor prevederi legale.

Astfel că, beneficiarii dispozițiilor prezentei legi sunt:

Copiii cetățeni români aflați pe teritoriul țării noastre

Copiii cetățeni români aflați pe teritoriul unei țări străine

Copiii fără cetățenie ce domiciliază pe teritoriul țării noastre

Copiii ce solicită ori care beneficiază de o formă de protecție în condițiile prevederilor legale cu privire la azilul în țara noastră

Copiii cetățeni străini care se află pe teritoriul țării noastre, în cazuri urgente constatate, în condițiile legii privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, de către organele publice române abilitate.

Instituții și servicii cu atribuții în domeniul protecției copilului

Instituții la nivel central cu atribuții în materia protecției copilului

Monitorizarea respectării principiilor și drepturile conferite prin Legea nr. 272/2004, și de Convenția ONU privind drepturile copiilor, ratificată de șara noastră prin Legea nr. 18/1990, dar și coordonarea și controlul activității de protejare și promovare a drepturilor copilului este realizat de către Ministerul Muncii Famiiei și Protecției Sociale.

Apărarea drepturilor și libertărților fundamentale ale copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu obiectivul de a promova și îmbunătăți condiția copilului este realizată și prin instituția Avocatului Poporului.

Instituții și servicii la nivel local cu atribuții în materia protecției copilului

Autoritățile administrației publice locale au îndatorirea de a garanta și promova respectarea drepturilor minorilor din unitățile administrațiile publice locale, asigurând prevenirea despărțirea minorului de părinții săi, dar și protecția specială a copilului lipsit, temporar ori definitiv, de îngrijirea părinților săi.

Autoritățile administrației publice locale au îndatorirea de a implica populația locală în procesul de identitate a necesităților comunității și de rezolvare la nivel local a problemelor ce privesc copiii.

În acest scop, pot să fie create structuri comunitare consultative, ce cuprind:

Oameni de afaceri locali;

Preoții

Cadrele didactice

Medicii

Consilieri locali

Organele judiciare etc.

Rolul acestor structuri este atât unul de rezolvare a unor spețe concrete, cât și de a răspunde necesităților globale ale colectivități respectivei.

Mandatul structurilor comunitare consultative este stabilit prin acte emise de către autoritățile administrativ – teritoriale locale.

În vederea îndeplinirii rolului pentru care s-au creat, structurile comunitare consultative beneficiază de programe de formare în materia asistenței sociale și protecției copilului.

În subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale de sector ale municipiului București, funcționează Comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică, având ca atribuții principale următoarele:

Stabilirea încadrării în grad de handicap și orientarea școlară a minorului

Pronunțarea, în condițiile legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, privind propunerile ce se refereau la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului

Rezolvarea cererilor cu privire la eliberarea atestatului de asistent maternal

Alte atribuții prevăzute de prevederile legale

Serviciul public specializat pentru protejarea drepturilor copilului, existent în subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, precum și serviciul public de asistență socială de la nivelul județelor și sectoarelor municipiului București s-au re – organizat ca Direcție generală de asistență socială și protecție a copilului.

Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului reprezintă instituția publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care a preluat, în mod corespunzător, funcțiunile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București.

Instituția prevăzută anterior, în domeniul protecției drepturilor copilului, atribuțiile prevăzute de legea privind protejarea și promovarea drepturilor copiilor precum și alte acte normative.

Serviciile publice de asistență socială organizate la nivel de municipii și orașe, precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiilor locale comunale îndeplinesc, în materia protecției copilului, atribuțiile următoare:

Monitorizează și analizează situația minorilor din unitatea administrativ – teritorială, dar și modul de a respecta drepturile minorilor, asigurând centralizarea și sintetizarea informațiilor și datelor relevante;

Realizează activitatea de prevenire a separării minorului de părinții săi;

Identifică și evaluează cazurile ce impun acordarea de servicii și/ori prestații și dă aceste servicii pentru a preveni separarea minorului de părinții săi;

Elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și ori prestațiilor și acordă serviciile sau prestațiile în condițiile legale;

Asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor minorului și asupra serviciilor disponibile în plan local;

Asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și de combatere a consumului de stupefiante și alcool, de prevenire și combatere a violenței familiare, dar și a comportamentului delicvent;

Vizitează periodic la domiciliu familiile și minorii ce beneficiază de prestații și servicii;

Înaintează propuneri primarului, în situația în care este nevoie de luarea unei măsuri de protejare specială, conform prevederilor legale;

Urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modalitatea în care părinții săi ăși exercită drepturile și își asumă obligațiile părintești privind minorul ce a beneficiat de o măsură de protejare specială și ulterior a fost reintegrat în familia sa.

Colaborează cu Direcția generală de asistență socială și de protecție a copilului în materia protecției copilului și transmite acesteia informațiile și datele solicitate privitoare la acest domeniu.

La nivelul sectoarelor municipiului București, atribuțiile amintite anterior sunt exercitate de Direcț personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care a preluat, în mod corespunzător, funcțiunile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București.

Instituția prevăzută anterior, în domeniul protecției drepturilor copilului, atribuțiile prevăzute de legea privind protejarea și promovarea drepturilor copiilor precum și alte acte normative.

Serviciile publice de asistență socială organizate la nivel de municipii și orașe, precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiilor locale comunale îndeplinesc, în materia protecției copilului, atribuțiile următoare:

Monitorizează și analizează situația minorilor din unitatea administrativ – teritorială, dar și modul de a respecta drepturile minorilor, asigurând centralizarea și sintetizarea informațiilor și datelor relevante;

Realizează activitatea de prevenire a separării minorului de părinții săi;

Identifică și evaluează cazurile ce impun acordarea de servicii și/ori prestații și dă aceste servicii pentru a preveni separarea minorului de părinții săi;

Elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și ori prestațiilor și acordă serviciile sau prestațiile în condițiile legale;

Asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor minorului și asupra serviciilor disponibile în plan local;

Asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și de combatere a consumului de stupefiante și alcool, de prevenire și combatere a violenței familiare, dar și a comportamentului delicvent;

Vizitează periodic la domiciliu familiile și minorii ce beneficiază de prestații și servicii;

Înaintează propuneri primarului, în situația în care este nevoie de luarea unei măsuri de protejare specială, conform prevederilor legale;

Urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modalitatea în care părinții săi ăși exercită drepturile și își asumă obligațiile părintești privind minorul ce a beneficiat de o măsură de protejare specială și ulterior a fost reintegrat în familia sa.

Colaborează cu Direcția generală de asistență socială și de protecție a copilului în materia protecției copilului și transmite acesteia informațiile și datele solicitate privitoare la acest domeniu.

La nivelul sectoarelor municipiului București, atribuțiile amintite anterior sunt exercitate de Direcția generală pentru asistență socială și protecție a copilului.

Pentru prevenirea despărțirii minorului de familia sa, dar și pentru a realiza protecția specială a copilului separat, definitiv ori temporar, de familia sa, sunt organizate și funcționează tipurile de servicii următoare:

Servicii de zi. Acestea reprezintă acele servicii prin care este asigurată menținerea, refacerea și dezvoltarea aptitudinilor minorului și ale familiei sale, pentru depășirea cazurilor ce ar determina sau ar putea să determine separarea minorului de părinții săi. Accesul la acet tip de servicii este realizat în temeiul planului de servicii ori după caz, a planului individualizat de protejare, în baza legii nr. 272/2004.

Servicii de tip familial. Acestea reprezintă acele servicii prin care este asigurat, la domiciliul unei persoane fizice ori unei familii, îngrijirea, educarea și creșterea minorului separat, definitiv ori temporar de familia sa, drept urmare a stabilirii, în baza legii nr. 272/2004, a măsurii plasamentului.

Servicii de tip rezidențial. Acestea reprezintă serviciile prin care este asigurată protecția, îngrijirea și creșterea copilului despărțit, definitiv ori temporar de familia sa, drept urmare a stabilirii în condițiile legi, a măsurii plasamentului. Fac parte din această categorie centrele de plasament și cele de primire a copilului în regim de urgență. De asemenea de consideră servicii de tip rezidențial și centrele maternale. Aceste servicii ce aparțin autorităților administrației publice locale sunt organizate doar în structura Direcției generale de asistență socială și protecție a minorului, în regim de componente funcționale ale acesteia, fără a avea personalitate juridică. Aceste servicii sunt organizate pe modelul familial și pot să aibă caracter specializat, în funcție de necesitățile minorilor plasați.

Pentru asigurarea prevenirii separării minorului de familia sa, consiiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor și cele ale sectoarelor municipiului București au îndatorirea de a organiza , în mod autonom ori prin asociere, servicii de zi, conform necesităților identificate în respectiva comunitate.

În cazul în care consiliul local nu identifică resursele financiare și resursele umane suficiente pentru a organiza serviciile menționate anterior, la cererea acestuia, consiliul județean va putea asigura finanțarea necesară înființării serviciilor de acest tip.

Consiliul local asigură finanțarea cu până la peste 50% din cheltuielile de funcționare a serviciilor respective, cota parte și cuantumul total al cheltuielilor fiind stabilite annual prin hotărârea consiliului județean.

Pentru asigurarea protecției speciale a minorului lipsit, definitiv ori temporar, de ocrotirea părintească, consiliul județean și, cele locale ale sectoarelor municipiului București au îndatorirea de a organiza, în mod autonom ori prin asociere, servicii de tip familial și rezidențial, conform necesităților identificabile la nivel de administrație publică.

În funcție de necesitățile identificatr ale minorilor plasați, consiliul județean poate să organizeze și dezvolte și servicii de zi.

În afara de instituțiile și serviciile menționate anterior – prevăzute de prevederile legale – , își continuă activitatea instanța de tutelă.

Organismele private din domeniul protecției minorului

Organismele private ce pot desfășura activități în domeniul protecției minorului și al protecției speciale a acestuia sunt persoane juridice de drept privat, fără un scop patrimonial, formate și acreditate conform prevederilor legale.

În desfășurarea activităților specificate anterior, organismele private acreditate se supun regimul prevăzut de legea nr. 272/2004 și de prevederile prin care aceasta se pune în executare.

Organismele private constituite legal și acreditate pot înființa, organiza și dezvolta serviciile de prevenire a separării minorului de părinții săi, dar și de protecție specială a minorului, prevăzute de legea analizată, doar în baza licenței ce se eliberează de Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale.

Obligații în materia protecției și promovării drepturilor copilului

Autoritățiele publice și organismele private autorizate au obligația de a implica familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile cu privire la minor și să sprijine creșterea, îngrijirea, formarea, dezvoltarea și educarea minorului în cadrul familiei.

Toți cei responsabili de protecția minorului au obligația de a respecta, de a promova și de a garanta drepturile minorului stabilite prin legea fundamentală și lege, în concordanță cu normele Convenției ONU privind drepturile minorului, și ale celorlalte convenții internaționale în domeniu la care țara noastră este parte.

Prioritatea reglementărilor internaționale în materia drepturilor copilului

Față de prevederile art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, republicată, dacă există neconcordanțe între tratatele și convențiile cu privire la drepturile fundamentale ale omului, la care țara noastră este parte, și alte legi interne, având prioritate normele juridice internaționale, făcând excepție situația în care legea fundamentală ori legile interne ce conțin prevederi mai favorabile.

Capitolul II. Autoritatea părintească

2.1 Noțiunea și principiile autorității părintești

Autoritatea părintească constituie totalitatea de drepturi și ogligații ce privesc aât persoana, cât și bunurile minorului și care aparțin în mod egal celor doi părinți. aceasta este mijlocul juridic de protecție a copilului în cadrul căruia drepturile și obligațiile privind persoana și bunurile acesteia se exercită, și după situație, sunt îndeplinite de părinții săi.

Termenul de ,,părinți,, reprezintă atât părinți naturali dar și pe cei adoptivi.

Principiile care se află la baza autorității părintești, sunt prevăzute prin Codul civil și prin Legea nr. 272 / 2004.

Codul civil prevede principiile următoare ale ocrotirii părintești:

principiul egalității părinților în vederea drepturilor și obligațiilor față de minor

principiul exercitării ocrotirii părintești doar în interesul suprem al minorului

principiul asimilării depline a condiției juridice a minorului din afara căsătoriei cu acea a copilului din căsătorie, dar și a condiției juridice a copilului adoptat cu acea a copilului firesc

principiul independenței patrimoniale dintre părinți și minor, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor minorului și nici minorul asupra bunurilor părinților, făcând excepție dreptul la întreține și dreptul la moștenire

principiul respectării persoanei minorului

principiul asocierii copilului la toate deciziile ce îl privesc, luând în considerare vârsta și gradul de maturitate al acestuia

principiul răspunderii părinților pentru creșterea copiilor lor

principiul respectului datorat de minor părinților săi, indiferent de vârsta acestuia

principiul exercitării ocrotirii părintești până la momentul când copilul devine major, dobândește capacitatea deplină de exercițiu

principiul rezolvării de către autoritatea tutelară a diferendelor dintre părinți.

În acest scop, instanța tutelară îi ascultă pe părinți și pe minor, în condițiile legale, având obligația de a avea în vedere concluziile raportului ce se referă la ancheta psihosocială.

Principiile consacrate prin legea nr. 272/2004 au în vedere protejarea, respectarea și garantarea drepturilor minorului, în general și nu doar în raport cu părinții săi.

Aceste principii sunt:

principiul respectării și promovării prioritare a interesului suprem al minorului. Acest principiu are un câmp de aplicabilitate extins., ce vizează și:

orice prevederi în materia respectării și promovării drepturilor minorilor

orice act juridic emis, sau, încheiat în această materie

drepturile și obligațiile care revin părinților minorului, altor reprezentanți legali ai acestuia, dar și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat minorul conform legii

demersurile și deciziile cu privire la minori, realizate de autoritățile publice și de organisemele private autorizate, dar și de cauzele rezolvate de instanțele de judecată

principiul egalității de șanse și nondiscriminării

principiul responsabilizării părinților privind exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor părintești

principiul primordialității responsabilității părinților privind respectarea și garantarea drepturilor minorului

principiul descentralizării serviciilor de protejare a minorului, intervenția multi – sectorială și asocierea dintre autoritățile publice și organismele private autorizate

principiul asigurării unei îngrijirii individuale și persoanlizată pentru fiecare minor

principiul respectării demnității minorului

principiul ascultării opiniei minorului și luarea în seamă a aceasteia, luând în seamă vârsta și gradul de maturitate al minorului

principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea minorului, luând în considerare de etnie, religie, cultură, limbă, în situația luării unor măsuri de protecție

principiul celerității în luarea deciziilor cu privire la minor

principiul asigurării protecției minorului contra abuzurilor și exploatării

principiul interpretării fiecărei reglementări juridice ce se referă la drepturile minorului corelate cu totalitatea normelor din acest domeniu.

2.2 Conținutul autorității părintești

În conținutul autorității părintești regăsim:

componentele ocrotirii părintești

drepturile și obligațiile părintești

2.2.1 Componentele autorității părintești

Ocrotirea părintească are 2 laturi, și anume:

latura personală, ce vizează ocrotirea persoanei minorului

latura patrimonială, care privește:

administrarea lucrurilor și reprezentarea minorului sub 14 ani în acte juridice

încuviințarea actelor juridice ale copilului care are o capacitate de exercițiu restrânsă ( între 14 – 18 ani , făcând excepție minorului căruia i-a fost recunoscută anticipat capacitatea deplină de exercțiu, în baza art. 40 Cod civil, pentru care ocrotirea părintească încetează la data emancipării).

În ambele sale laturi, ocrotirea părintească include drepturi și obligații.

Orice părinte dobândește autoritatea părintească în momentul stabilirii filiației sale cu privire la respectivul copil. Exercițiul autorității părintești aparține, de obicei, ambilor părinți, în comun. Există însă și cazuri în care exercițiul autorității părintești aparține unuia dintre cei doi părinți.

Modurile în care sunt exercitate drepturile și asumate obligațiile părintești sunt stabilite de către părinți, ia în caz de neînțelegeri, de către instanța tutelară, luându-se în seamă, prioritar, interesul suprem al minorului. În anumite situații, prevăzute de prevederile legale, instanța tutelară este ceea care stabilește, având în seamă, mai ales, interesul suprem al minorului, care dintre părinți exercită ocrotirea părintească. Astfel de cazuri sunt:

divorțul părinților copilului

anularea ori constatarea nulității căsătoriei acestora

stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei față de cel de al doilea părinte

Drepturile și obligațiile părintești

Drepturile și obligațiile părintești cu privire la persoana copilului

Dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea, dezvoltare, educarea și învățătura și pregătirea profesinală a copilului.

Art. 487 Cod civil stabilește dreptul și obligația părinților de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală a acestuia, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, raportându-se la propriile lor convingeri, cu luarea în seamă a însușirilor și necesităților minorului.

De asemenea, se prevede îndatorirea părinților de a da copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării coprespunzătoare a drepturilor sale.

Pentru părinți, creșterea, îngrijirea, educarea minorului constituie un drept, și în același timp și o fundamentală obligație.

Pentru copil, dreptul de a fi crescut, educat și îngrijit de către părinți săi este reglementat expres de Codul civil, dar și de Legea nr. 272 / 2004, apartența familială reprezentând o componentă a identității copilului.

Părinți copilului au cu prioritate dreptul de a alege modul educației ce urmează să se dea copiilor și au îndatorirea de a înscrie copilul la școală și de a asigura frecventarea regular de către acesta a cursurilor școlare.

Copilul ce a împlinit vârsta de 14 ani poate să ceară părinților să își modifice modul învățăturii ori al pregătirii profesionale. Dacă părinți se opun, copilul poate să sesizeze instanța tutelară, care hotărăște după ascultarea minorului, în condițiile legale, și în baza raportului de anchetă psihosocială.

În legătură cu mediul de familie, Codul civil și Legea nr. 272 / 2004 prevăd o serie de drepturi ale minorului, care pentru părinți sunt obligații cu privire la creșterea acestuia. Astfel se au în vedere următoarele:

Dreptul de a crește alături de părinți săi. Copilul are dreptul să crească alături de părinți săi. Părinții au îndatorirea de a asigura copilului, de o manieră corespunzătoare abilităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor sale. Părinții copilului au dreptul de a primi informațiile și asistența specializată necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia.

Dreptul de a fi crescut de ambii părinți. Amândoi sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor minori. Ei trebuie să colaboreze în luarea de decizii privind copilul, indiferent dacă sunt împreună ori separați. interesul suprem al copilului impune coordonarea eforturilor celor doi pentru a asigura copilului condițiile cele mai bune de creștere, dezvoltare, educare, pregătire profesională.

Dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa mentală, fizică, spirituală, morală și socială. Copilul are dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, psihică, spirituală, morală și socială întrun mod armonios. Pentru a se realiza acest drept părinții au următoarele îndatoririi:

Să coopereze cu copilul și să îi respecte viața privată și intimă, demnitatea

Să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate faptele și actele ce l-ar putea afecta și să ia în seamă opinia acestuia

Să ia toate măsurile necesare pentru protecția și realizarea drepturilor minorului

Să coopereze cu persoanele fizice și juridice au atribuții în domeniul educării și formării profesionale a minorului.

Dreptul de a nu fi despărțit de părinții săi. Copilul nu poate să fie despărțit de părinți ori doar de unul dintre ei, contra voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de prevederile legale, sub rezerva revizuirii judiciare și doar dacă acest fapt se impune de interesul suprem al copilului.

Dreptul de a stabili locuința copilului.

Conform art. 496 alin. (1) Cod civil, copilul minor locuiește la părinții acestuia. Stabilirea locuinței minorului este extrem de importantă, deoarece acesta nu reprezintă doar definirea spațiului unde va locui minorul ci și crearea unui mediu de viață în care acestuia să i se asigure creșterea și educarea necesare. Părintele la care locuiește copilul este cel care se ocupă de acesta în fiecare zi și ia deciziile curente cu privire la acesta, chiar și în cazul când autoritatea părintească este exercitată în comun, de ambii părinții.

În situația obișnuită, copilul locuiește cu părinții săi.

În situația în care părinții nu locuiesc împreună, acesția vor decide, de comun accord, la care dintre ei va locui copilul.

Dacă părinții nu se înțelegcu privire la locuința copilului, va decide instanța tutelară, după ascultarea părinților și a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Poate să fie ascultat și copilul ce nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanța apreciază că audierea lui este necesară pentru rezolvarea cauzei.

La luarea hotărârii instanța va ține cont de concluziile raportului de anchetă psihosocială, dar și de interesul suprem al copilului.

Locuința copilului stabilită potrivit celor menționate anterior, nu poate să fie schimbată fără accordul părinților decât în situațiile prevăzute expres de prevederile legale.

Schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele la care locuiește, poate să aibă loc, doar cu prealabilul accord al părintelui celălalt, dacă această schimbare afectează exercițiul autorității ori al unor drepturi părintești.

Când părinții nu se înțeleg cu privire la acest aspect, hotărăște instanța tutelară, după ascultarea părinților și a copilului, în condițiile legale. Instanța ia în seamă concluziile raportului de anchetă psihosocială și hotărăște conform interesului suprem al copilului.

Minorul ce nu a împlinit vârsta de 14 ani poate să ceară părinților să își schimbe locuința necesară desăvârșirii învățăturii și pregătirii profesionale a acestuia.

Dacă părinții nu sunt de acord, copilul poate să sesizeze instanța tutelară, care va hotărâ în baza raportului de anchetă psihosocială, după ascultarea minorului, conform prevederilor legale.

În cazul divorțului pe calea judiciară, instanța tutelară va stabili, luând în seamă înțelegerea părinților, dacă aceasta respectă interesul suprem al copilului sau, în lipsa unei astfel de înțelegeri dacă aceasta este opusă interesului suprem al copilului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mos obișnuit. Doar în mod excepțional și doar dacă este în interesul supream al copilului, instanța poate să stabilească locuința acestuia la bunici ori alte rude ori persoane ce consimt la aceasta, ori în lipsă, la o instituție de ocrotire.

În practică s-a pus problema dacă la stabilirea locuinței minorului instanța trebuie să specifice în dispozitivul hotărârii și adresa unde va locui acesta, sau doar părintele la care va locui. Se consideră că interesul copilului este să se stabilească la care dintre părinți va locui, iar nu adresa la care acesta locuiește în momentul luării acestei măsurii, deoarece, mai ales după divorț, în nenumărate cazuri părintele își poate schimba domiciliul, copilul rămânând astfel cu o adresă la care nu mai locuiește nici el nici părintele său, adresă care va trebui să fie din nou schimbată, printr-o altră hotărâre judecătorească.

Dreptul de a cere înapoierea minorului de orice persoană ce îl ține fără drept

Conform dispozițiilor art. 495 alin. (1) Cod civil, părinții au dreptul să ceară oricând, instanței tutelare, înapoierea copilului de la orice persoană ce îl ține pe nedrept.

Pentru rezolvarea cererii, instanța tutelară, administrează probele necesare și ascultă copilul, dacă acesta a împlinit 10 ani. Este posibilă și audierea copilului sub 10 ani, dacă instanța a apreciat că este necesare pentru soluționarea causei.

Cererea se va respinge, dacă instanța apreciază că înapoierea este contrară vădit intereselor superioare ale copilului.

Sub imperiul anterioarei reglementări s-a decis că în situația în care instituțiile statale nu depun diligențele adecvate și eficiente pentru a impune respectarea dreptului părintelui divorțat căruia i s-a încredințat minorul pentru a i fi înapoiat, este încălcat dreptul la respectarea vieții de familie, darantat de art. 8 CEDO.

Dreptul de a avea legături personale cu copilul

Problema exercitării acestui drept este pusă în situația părintelui la care minorul nu locuiește în mod obișnuit. Legăturile personale cu copilul pot fi realizate prin:

Întâlniri ale părintelui cu copilul

Vizitarea copilului la locuința acestuia

Găzduirea acestuia pe o anumită perioadă de către părinte

Corespondență ori o altă formă de comunicare cu minorul

Transmiterea de date copilului privind părintele

Transmiterea de date privind copilului, inclusiv fotografii, evaluării medicale, ori școlare, către părinte.

Transmiterea datelor menționate anterior se face cu respectarea interesului suprem al copilului, dar și a prevederilor speciale ce vizează confidențialitatea și transmiterea datelor cu caracter personal.

Atunci când părintele este împedicat să își exercite acest drept, se poate adresa instanței tutelare, care va stabili, prin hotărâre, modurile exacte de exercitare a acestui drept.

Totodată, instanța tutelară poate să limiteze exercițiul acestui drept, dacă acesta nu este în interesul suprem al minorului.

Dreptul de a consimți la adopția copilului

Conform art. 463 alin. (1) lit. a) teza I Cod civil, consimțământul părinților naturali este o condiție de fond pentru a se încuviința adopția.

În mod excepțional, dacă aceștia refuză în mod abuziv să consimtă la adopția minorului, instanța poate încuviința adopția, dacă această măsură este în interesul suprem al copilului.

Dreptul de a încuviința logodna și căsătoria minorului

Minorul ce a împlinit 16 ani se poate căsători, pentru motive întemeiate, în baza unui acord medical, cu încuviințarea părinților sau după caz, a tutorelul și cu autorizarea instanței tutelare.

Refuzul abuziv al părinților de a încuviința căsătoria minorului ce a împlinit vârsta de 16 ani poate să fie cenzurată de instanță, urmându-se procedura prevăzută de art. 331 și urm. Cod procedură civilă.

În baza art. 266 alin (2) coroborat cu art. 272 Cod civil, părinți au dreptul de a încuviința încheierea logodnei minorului care a împlinit 16 ani.

În ceea ce privește încuviințarea logodnei și a căsătoriei acestuia, i-a fost recunoscută anticipat capacitatea deplină de exercițiu, în temeiul art. 40 Cod civil, considerâm astfel că aceasta nu mai este necesară ca și condiție de fond a cărei îndeplinire le condiționează valabilitatea, ocrotirea părintească încetând odată cu emanciparea minorului.

Dreptul de exprimare a opiniei privind emanciparea minorului

Instanța tutelară poate să recunoască minorului care a împlinit 16 ani, dacă există motive întemeiate, capacitatea deplină de exercițiu. Pentru aceasta, vor fi ascultați părinții ori, după caz, tutorele minorului. În acest din urmă caz este nevoie și de avizul Consiliului de familie.

În mod sigur, pentru recunoașterea anticipată a capacității depline de exercițiu minroului, instanța are în vedere interesul suprem al minorului, pe care și părintele trebuie să îl aibă în vedere atunci când își exprimă opinia în acest sens în fața instanței.

Dreptul și obligația de a întreține minorul

Dreptul și îndatorirea de a întreține minorul are un caracter complex, referindu-se nu doar la cheltuielile de locință, haine, hrană, medicamente etc., ci și la ce cu privire la creștere, educare, pregătire profesională a acestuia.

Ambii părinți trebuie să asigure copilului mijloacele necesare dezvoltării personalității sale pâna la momentul când devine major.

Totodată, părinții au îndatorirea de a întreține copilul major în condițiile legii.

Dreptul și obligația de a îl reprezenta pe minor, ori după caz, de a îi încuviința actele juridice

Acest drept și această obligație, face referire atât la latura personală cât și la ceea patrimonială.

Până la 14 ani minorul este reprezentat în actele sale juridice de părinții săi, iar după această vârstă, pâna când devine major, este nevoie doar încuviințarea prealabilă a părinților.

În cazul actelor de dispoziție este nevoie de autorizarea instanței tutelare.

Când apar interese contrare între minor și părinții săi, se va numi un curator, care să îl reprezinte pe minor, ori să îl asiste pe acesta la încheierea actelor juridice.

Drepturile și obligațiile ce se referă la bunurile minorului

Dreptul și obligația de a administra bunurile minorului. Conform art. 501 alin. (1) Teza I Cod civil, părinții au dreptul și obligația de a administra bunurile copilului minor. Termenul de ,,administrare,, este folosit de legiuitor într-un sens larg, incluzând actele de administrare propriu – zise, actele de conservare și în unele cazuri chiar și actele de dispoziție.

În cazul minorului mai mic de 14 ani, părinții pot să încheie, în numele acestuia categoriile de acte juridice următoare:

Acte de conservare. De pildă, cele necesare pentru a dobândi un drept ori pentru a evita stingerea unui drept, și care comportă cheltuieli scăzute, raportate la valoarea dreptului astfel conservat;

Acte de administrare propriu – zise. Ca de exemplu, cele destinate să permită utilizarea unui bun ori întrebuințarea veniturilor pe care le produce bunul respectiv sau a sumelor la care are dreptul copilul,

Acte de dispoziție. În cadrul acestei categorii, deosebim două sub – categorii. Astfel, pentru anumite acte, ca de pildă: înstrăinarea ori gajarea bunurilor copilui, renunțarea la drepturile patrimoniale ale minorului; actele ce depășesc dreptul de administrare, plata de creanțe pe care le au față de minor, tutorele, rudele în linie dreaptă etc, ori a creanțelor pe cale le față de acesta părinții săi, este necesară încuviințarea prealabilă a instanței tutelare. Pentru alte acte nu este necesară încuviințarea prealabilă a instanței tutelare. Sancțiunea ce intervine în situația încheierii de acte juridice fără încuviințarea prealabilă a instanței tutelare este nulitatea relativă.

2.3 Exercitarea autorității părintești

2.3.1 Scopul și durata exercitării autorității părintești

Exercitarea autorității părintești trebuie să aibă în vedere interesul suprem al copilului, și să asigure bunăstrarea din punct de vedere material și spiritual a acestuia, mai ales prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu acesta, prin asigurarea creșterii, întrețineroo și educării acestuia, dar și prin reprezentarea legală și administrarea patrimoniului acestuia.

Autoritatea părintească se exercită din momentul stabilirii filiației fiecăruia dintre părinți, față de copil și până la momentul când copilu dobândește capacitatea deplină de exercițiu, adică după caz:

Până când împlinește vârsta majoratului – 18 ani;

Până la data încheierii căsătoriei minorului;

Până la momentul dobândirii acticipate a capacității depline de exercițiu.

2.3.2 Formele de exercitare a autorității părintești

Ca regulă, autoritatea părintească este exercitată de ambii părinți, îm preună în mod egal.

Cu titlu de excepție, autoritatea părintească este exercitată de către un singur părinte în cazurile următoare:

când celălalt părinte este decedat ori declarat judecătorește mort;

când celălalt părinte a fost decăzut din părintele sale părintești;

când celălalt părinte este pus sub interdicție judecătorească;

când celălalt părinte se află în neputința de a își manifesta propria voință.

2.3.3 Exercitarea autorității părinteștii de către ambii părinți

Ca expresie a egalității în drepturi dintre bărbați și femei, autoritatea părintească este exercitată în comun și în mod egal de către părinți, ce iau de comun accord măsurile de ocrotire a copilului și toate deciziile importante privitoare la creșterea, educarea și pregătirea din punct de vedere profesional a acestuia.

După desfacerea căsătoriei, ocrotirea părintească revine în comun ambilor părinți, făcând excepție situația în care instanța tutelară, având în seamă interesul suprem al copilului, hotărăște altfel.

Pentru copilul din afara căsătoriei a cărui filiație s-a stabilit concomitent ori după caz, succesiv, față de ambii părinți, dacă aceștia locuiesc împreună, autoritatea părintească se va exercita în comun și în mod egal de către părinți.

Dacă părinți nu mai locuiesc împreună, instanța tutelară, având în seamă interesul suprem al minorului, va hotărâ exercitarea ocrotirii părintești de către ambii părinți, făcând excepție cazurile în care interesul suprem al copilului impune exercitarea ocrotirii părintești de către unul din părinți.

În cazul exercității autorității părinteștii de către ambii părinți, față de terții de bunăcredință, oricare dintre părinți, ce îndeplinește singur un act curent de exercitare a drepturilor și îndeplinire a îndatorilor părintești, este prezumat că are și consimțământul părintelui celuilalt.

În situația existenței unor diferenduri între părinți privitoare la exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța tutelară, după ascultarea părinților, hotărăște conform interesului suprem al minorului.

2.3.4 Exercitarea autorității părintești de un singur părinte

În mod obiectiv, în situația decesului fizic constatat, ori după caz, declarat printro hotărâre judecătorească a unuia dintre părinți, autoritatea părintească este exercitată de către părintele supraviețuitor.

Dacă părintele declarat mort prin hotărâre judecătoarească reapare și obține anularea hotărârii declarative a morții, acesta își recapătă drepturile și îndatoririle sale părintești.

Deoarece punerea sub interdicție a unei persoane are drept efect lipsirea acesteia de capacitatea de exercițiu și insituirea tutelei, dacă respectiva persoană, are calitatea de părinte, în mod firesc nu mai poate să exercite ocrotirea părintească, fiind prezumată a nu avea discernământ, cu caracter de continuitate.

Drept urmare, ocrotirea părintească se va exercita de părintele celălalt.

Dacă instanța tutelară a dispus decăderea în totalitate a unuia din părinți din exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești ale acestuia, celălalt părinte va exercita singur autoritatea părintească.

Art. 507 Cod civl nu precizează cazurile ce îl pun pe unul din părinți în neputință de a își manifesta propria voință.

Însă sub incidența anterioarei reglementări, din literatura de specialitate specifică acesteia și din practica judiciară se rețin cazurile următoare:

dispariția unui dintre părinți; indiferent dacă dispariția este declarată orin hotărâre judecătorească ori reprezintă doar o stare de fapt, respectivul părinte se află în imposibilitatea de a își exercita autoritatea părintească. Astfel fiind, celălalt părinte va exercita singur această sarcină.

Contrarietatea de interese dintre copil și unul din părinți. această împrejurarea nu este de natură a- l înlătura pe părinte de la exercitarea tuturor drepturilor și asumrea indatoririlor părintești, ci doar de la acelea ce privesc actul ce a prilejuit contrarietatea de interese. În această situație, instanța tutelară va putea să dispună exercitarea autorității părintești doar de către celălalt părinte.

Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anume act în interesul copilului. O situație asemenea poate apărea, de pildă, în situația unei boli grave și de durată îndelungată a unuia dintre părinți, situație în care celălalt părinte exercită singur ocrotirea părintească.

Privarea de libertate a unuia dintre părinți. în situația privării unuia dint părinți, fie cu titlu de măsură preventivă (reținere ori arest preventiv), fie cu caracter de sancțiune penală (detenție pe viață, închisoare, ori internare întrun centru de reeducare), ocrotirea părintească va fi exercitată de către celălalt părinte.

Abandonarea definitivă a familiei de către unul din părinți. De pildă, când unul din părinți părăsește țara, stabilindu-și domiciliul în altă țară și refuză orice tip de comunicare cu familia sa, atrage exercitarea ocrotirii părinteșri doar de părintele celălalt.

2.3.5 Situații speciale privind exercitarea autorității părintești

Dacă unul dintre părinți este mort ori declarat mort printro hotărâre judecătorească ori, după situație, este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești, ori se află în neputință de a își manifesta voința proprie, iar celălalt are vârsta între 14 și 18 ani, acestuia din urmă îi revine sarcina exercitării autorității părintești, doar că, dacă acesta nu este căsătorit, poate să exercite doar drepturile și îndatoririle cu privire la persoana copilului, dar nu și cele ce se referă la bunurile acestuia.

Drepturile și îndatoririle părintești privind bunurile minorului revin tutorelui ori, după situație, altei persoane, în condițiile legale.

Aceeași situație există ți în cazul în care ambii părinți au sub 18 ani.

În cazul în care unul dintre părinți este mort ori declarat printro hotărâre judecătorească mort, după caz, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești ori se află în neputință de a își manifesta voința proprie, iar celălalt are vârsta sub 14 ani, va fi instiuită tutela.

Când unul din părinți are capacitatea restrânsă de exercițiu, iar celălat nu are capcitate de exercițiu, părintele ce nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate să exercite autoritatea părintească, iar celălalt, având vârsta sub 18 ani, dacă nu este căsătorit, poate să exercite doar drepturile și îndatoririle privitoare la persoana copilului.

Pentru a exercita drepturile și pentru a îndeplini îndatoririle părintești cu privire la bunurile minorului este instituită tutela.

În cazul în care părintele minor este emancipat judecătorește, acesta își va putea exercita drepturile și îndatoririle părintești privitoare la bunurile minorului, deoarece recunoașterea capacității depline de exercițiu îi oferă exercițiul drepturilor civile în condiții similare ca ale unei persoane majore.

2.3.6 Scindarea autorității părintești după desfacerea căsătoriei părinților

Autoritatea părintească poate să fie exercitată în mod inegal de către părinți, în situații anume.

Pe de altă parte, autoritatea poate să fie exercitată în parte de către părinți și în parte o altă persoană, familie ori instituție la care s-a dispus plasamentul minorului.

Sunt considerate cazuri de divizare a ocrotirii părintești următoarele:

exercitarea autorității părintești după desfacerea căsătoriei părinților. Ca regulă, instanța tutelară, odată cu pronunțarea divorțului, hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată de către ambii părinți. dacă există motive temeinice și având în seamă interesul suprem al minorului, intanța tutelară poate să hotărască ca autoritatea părintească să se exercite doar de către unul din părinți. În mod excepțional, dacă instanța tutelară hotărăște plasamentul minorului la o rudă ori la altă familie sau persoană, cu consimțămntul acestora, ori întro instituție de ocrotire, acestea exercită drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului. Cu privire la bunurile copilului, instanța tutelară stabilește dacă drepturile vor fi exercitate de către părinți în comun ori doar de unul dintre aceștia.

Exercitarea autorității părintești după stabilirea filiației copilului din afara căsătoriei. În situația copilului din afara căsătoriei ce și-a stabilit filiația față de ambii părinți, dacă aceștia nu conviețuiesc, instanța tutelară poate să stabilească, după normele aplicabile la divorț modalitatea de exercitarea a autorității părinteștii. În concluzie, se poate stabil ca ocrotirea părintească să se exercite doar de către unul dintre părinți și, în mod excepțional, dacă se dispune plasamentul copilului la o altă persoană, familie ori instituție, instanța tutelară hotărăște dacă drepturile cu privire la bunurile copilului vor fi exercitate de către părinți în comun ori numai de unul din aceștia.

Exercitarea autorității părintești după constatarea nulității ori după anularea căsătoriei părinților. Deoarece în situația constatării nulității ori anulării căsătoriei sunt aplicate, prin asemănare, prevederile legale, din materia divorțului, considerațiile ce preves sunt menținute și în această situație.

2.3.7 Sancțiunile aplicabile în cazul neîndeplinirii/îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor specifice autorității părintești

În raport de ramura de drept ce le prevede, acestea se împart astfel:

Sancțiuni de drept penal. Sancțiunile penale pot să intervină în situația comiterii unor infracțiunii, ca de pildă: abandon de familie; rele tratamente aplicate minorului; nerespectarea măsurilor cu privire la încredințarea minorului; gestiune frauduloasă etc.

Sancțiuni de drept administrativ. Sancțiunile de drept administrativ intervin în situația comiterii unor contravenții, ca de pildă, determinarea unui minor de a apela, în mod repetat la mila publicului, alungarea din locuința comună a minorilor, îndemnul de orice tip al minorilor la comiterea de contravenții.

Sancțiuni de drept civil. Dintre dancțiunilșe de drept civil amintim: răspunderea pentru pagubele pricinuite minorului cu ocazia administrării lucrurilor acestuia și răpunderea părinților pentru faptele cauzatoare de prejudicii comise de copii lor.

Sancțiuni de dreptul familiei.

După criteriul laturii vizate (patrimonială ori persoanală), sancțiunile sunt clasificate astfel:

Sancțiuni ce intervin pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea în mod necorespunzător a îndatoririlor privitoare la persoana copilului;

Sancțiuni ce intervin pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea în mod necorespunzător a îndatoririlor privitoare la bunurile copilului.

Dreptul familiei sancționează neîndeplinirea ori neîndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor specifice autorității părintești prin mijloace diferite, astfel:

Exercitarea autorității părintești de către alte persoane

Stabilirea locuinței copilului la bunici ori alte tude sau persoane, cu consimțământul lor, ori la o instituție de ocrotire:

Instiuirea unor măsuri de protecție specială (plasament, plasament în regim de urgență, supravegherea specializată);

Decăderea din drepturile părintești.

Decăderea din drepturile părintești constiuie ceea mai severă măsură de drept al familiei care se poate dispune contra părintelui ce nu exercită ori exercită în mod necorespunzător autoritatea părintească, având drept efect pierderea drepturilor părintești.

Codul civil prevede decăderea din drepturile părintești în art. 508 – 512. Totodată, Legea nr. 272/2004, consacră decăderii din drepturile părintești art. 36 – 38.

Conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, orice despărțire a copilului de părinții săi, dar și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea în mod sistematic a serviciilor și prestațiilor prevăzute de prevederile legale, cu acent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, mediere ori terapie, acordate în temeiul uni plan de servicii.

Acest plan este întocmit și pus în aplicare de către serviciul public de asistență socială, organizat la nivelul municipiilor și orașelor, precum și de persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consililor locale ale comunelor din unitatea administrativ – teritorială unde se află minorul, iar în situația municipiului București – de către Direcția generală de asistență socială și protecția copiilor de la nivelul fiecărui sector, în urma evaluării situației minorului și a familiei acestuia.

Planul de servicii este aprobat prin dispoziția primarului și are drept obiectiv prevenirea separării minorului de părinții săi.

În acest scop, Servciul public de asistență socială sau după caz Direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului București sprijină acesul minorului și al familiei sale la servicile și prestațile destinate menținerii copilului în familie.

Dacă după acordarea servicilor prevăzute de acest plan, se constată că menținerea minorului alături de părinții săi nu este posibilă, planul de servicii poate să aibă ca finalitate transmiterea către direcția generală de asistență socială și protecția copilului a cereri de instiuire a unei măsuri de protecție specială a minorului.

Conform prevederilor legale, dacă există motive întemeiate de a suspecta că viața și securitate minorului sunt primejduite în familie, reprezentanții serviciului public de asistență socială sau , după caz, ai Direcției generale de asistență socială și protecția minorilor de la nivelul sectorarelor municipiului București au dreptul de a vizita minorii la locuința lor și să se informeze despre modul în care aceștia sunt îngrijiți, despre sănătatea și dezvoltarea acestoa fzică, educarea, și pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare.

Dacă, în urma acestor vizite, se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală, ori socială, a minorului este primejduită, Serviciul public de asistență socială are obligația de îndată de a sesza Direcția generală de asistență socială și protecția minorului, în vederea luării măsurilor dispuse de lege.

Direcția generală de asistență socială și protecție a minorului are obligația de a sesiza instanța de judecată în cazul în care consideră că se întrunesc condițiile prevăzute de prevederile legale pentru decăderea, în totalitate ori parțială, a părinților ori a unuia dintre aceștia din exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești.

Autoritatea competentă să se pronunțe în această materie este instanța de tutelă.

Sub aspect material, competența aparține judecătoriei, iar din punct de vedere teritorial, este competentă instanța de la domiciliul pârâtului, conform art. 5 Cod de procedură civilă.

Sesizarea instanței se face de către autoritățile administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului2) ori, după caz, de procuror.

Decăderea din drepturile părintești poate fi solicitată dacă se constată că părintele pune în pericol viața, integritatea , sănătatea fizică ori mental sau dezvoltarea minorului prin aplicare de rele tratamente acestuia, prin consum de alcool ori stupefiante, prin purtare abuzivă, prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

În practica judiciară, sub imperiul noii reglementări, s-a admis că, existența unui comportament caracterizat drept neglijență gravă nu presupune numai agresiuni, violențe sau condamnare pentru abandon de familie, ci și lipsirea minorului de mijloacele de întreținere care pot pune în pericol sănătatea și dezvoltarea fizică a acestuia.

Este obligatorie citarea părinților și participarea procurorului. Cererea se judecă de urgență.

Sub aspect probator, pot fi administrate orice dovezi admise de lege, întocmirea raportului de anchetă psihosocială fiind obligatorie.

Conform prevederilor legale, Direcția generală de asistență social și protecție a minorului întocmește și prezintă instanței de judecată un raport privitor la minor, ce va cuprinde informații cu privire la:

personalitate, starea mental și fizică a minorului

antecedente sociale și medicale și educaționale ale acestuia

condițiile de creștere ale minorului

propuneri cu privire la persoana, familia ori serviciul de tip rezidențial und ear putea să fie dus în plasament minorul

alte informații privitoare la educarea și creșterea minorului ce pot servii la rezolvarea cauzei.

Față de dispozițiile art. 264 Cod civil și prevederile Legii nr. 272/2004, minorul cu discernămânr are drept să își exprime liber voința asupra oricărei problem ce îl privește.

Ca urmare, aceste are dreptul să fie ascultat, chiar nu a împlinit 10 ani, dacă instanța tutelară apreciază că audierea acestuia este necesară pentru a soluționa cauza.

În raport de probele administrate, în cazul în care apreciază că este întemeiată cererea, instanța dispune decăderea – totală sau parțială – din drepturile părintești.

În principiu, decăderea din drepturile părintești este totală, în sensul că părintele

decăzut din drepturile părintești își pierde toate aceste drepturi, cu excepțiile expres

prevăzute de lege.

De pildă, părintele decăzut din exercițiul drepturilor părintești, ori

căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, păstrează dreptul de a

consimți la adopția copilului.

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești se întinde asupra tuturor copiilor

născuți la data pronunțării hotărârii.

Instanța de tutelă poate dispune însă și decăderea parțială a părintelui din exercițiul drepturilor părintești, în sensul că aceasta poate să privească numai anumite drepturi părintești ori doar anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor

Drept urmare – în măsura compatibilității cu situația nou creată – se mențin

obligațiile corelative drepturilor copilului, cum ar fi, de pildă, îndatorirea părintelui

respectiv de a da întreținere copilului.

De asemenea, părintele decăzut din drepturile părintești păstrează dreptul de a

consimți la adopția copilului său.

Tot astfel, părintele decăzut din drepturile părintești – cu încuviințarea instanței de tutelă – păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul, cu excepția cazului în care, prin asemenea legături, ar fi primejduite creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a acestuia.

Instituind încuviințarea instanței de tutelă, legiuitorul a urmărit să prevină

eventualele influențe negative asupra minorului, care ar putea fi exercitate de către

părintele sancționat, cu prilejul contactelor dintre aceștia.

Sancțiunea decăderii se poate pronunța și doar în raport de un anumit copil (anumiți copii), menționați în cererea de chemare în judecată și, respectiv, în hotărârea judecătorească.

Pe cale de consecință, dacă respectivul părinte are și alți copii, față de aceștia

păstrează plenitudinea drepturilor și îndatoririlor părintești.

Dacă decăderea se dispune numai față de unul dintre părinți, autoritatea părintească se va exercita de către celălalt părinte.

Când sancțiunea decăderii se referă la ambii părinți, se va institui tutela, conform art. 511 Cod civil.

Direcția general de asistență social și protecție a copilului are obligația de a lua măsurile necesare ca părinți ce au fost decăzuți din drepturile părintești să beneficieze de asistența specializată, pentru majorarea capacității lor de a se ocupa de copiii minori, în vederea redobândirii exercitării drepturilor și îndatoririlor părintești.

Potrivit art. 512 Cod civil, instanța judecătorească va reda părintelui decăzut din

drepturile părintești exercițiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere).

Față de absența unor prevederi exprese în lege, apreciem că, sub aspect procedural, sunt aplicabile – în virtutea principiului simetriei juridice – regulile incidente în cazul luării măsurii decăderii din drepturile părintești.

Capitolul III. Protecția alternativă a copilului

De obicei, ocrotirea minorului este realizată de părinți.Când acest lucru nu este posibil ori nu este indicat din perspectiva interesului superior al minorului, acesta are dreptul la protecție alternativă.

Dreptul la protecție alternativă aparține oricărui nimor care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părintească ori care , în vederea protecției intereselor sale, nu poate să fie lăsat în îngrijirea părinților săi.

Protecția alternativă include:

instituirea tutelei;

măsuri de protecție specială, și anume: plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată;

adopția.

În alegerea uneia din soluțiile acestea autoritatea competentă – instanța tutelară – va ține cont, în mod corespunzător, de nevoia unei anume continuități în educarea copilului, dar și de originea etnică, religioasă, culturală ori lingvistică a acestuia.

Curatela minorului. Se apreciază că această măsură se poate institui, cu titlu subsidiar și temporar conform prevederilor Codului Civil.

Codul civil consacră tutelei minorului art. 110 – 163. Tutelea minorului reprezintă o măsură de protecție alternativă destinată să asigure ocrotirea minorului în cazurile anume prevăzute de prevederile legale.

Aceasta constituie totalitatea prevederilor legale prin care minorului, lipsit, temporar ori definitiv, de ocrotirea părintească, sau care, în vederea protecției intereselor sale, nu poate fi lăsat în îngrijirea părinților săi, fiind ocrotit de un tutore.

Pentru minor tutela constituie un mijloc de ocrotire, iar pentru tutore reprezintă o sarcină.

Tutela prezintă următoarele caractere juridice:

este o sarcină socială;

este o sarcină legală;

este o sarcină, în principiu gratuită;

reprezintă o sarcină personală.

Curatela minorului este prevăzută prin mai multe dispoziții ale Codului Civil – ca de pildă art. 119 alin. (6), art. 142 alin. (2), art. 146 alin. (1), art. 150, art. 157 alin. (3) etc., dar și de alte acte normative, ca de pildă Legea 122.2006 sau Codul de procedură civilă.

Această reprezintă o varietate a tutelei, fiind calificată ca fiind o tutelă ad-hoc.

3.1 Protecția specială a copilului lipsit, temporar ori definitiv de ocrotirea părinților săi

3.1.1 Aspecte generale privind măsurile de protecție specială

Protecția specială a copilului constituie totalitatea măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar ori definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protecției intereselor sale, nu poate să fie lăsat în îngrijirea părinților săi.

De obicei, copilul beneficiază de protecția specială prevăzută de Legea nr. 272/2004, până la dobândirea capacității depline de exercițiu. Se află în această situație nu doar cel ca împlinește vârsta de 18 ani, ci și minorul căsătorit sau cel ce a dobândit anticipat capacitate deplină de exercițiu.

La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercțiu, dacă își continuă studiile întro formă de învățământ de zi, protecția specială este acordată, în condițiile prevederilor legale, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a depăși vârsta de 26 ani.

În opinia unor autorii, limitarea doar la cei ce urmează învățământul superior la zi nu se justifică.

Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu, și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu își continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază la, cerere, pe o perioadă de maxim doi ani, de protecție specială, în scopul ușurării integrării sociale a acestuia.

În situația în care se dovedește că tânărului ă s-a oferit un loc de muncă ori o locuință însă acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile acestuia, în mod succesiv, cele menționate anterior nu mai sunt aplicabile.

Serviciile de protecție specială cu atribuții în materie se împart în categoriile următoare:

servicii de zi

servicii de tip familial

servici de tip rezidențial

Măsurile de protecție specială a minorului sunt:

plasamentul;

plasamentul în regim de urgență

supravegherea specializată.

De aceste măsuri de protecție specială instituite de Legea nr. 272/2004, pot beneficia.

minorul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești ori cei cărora le-a fost aplicată pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, cei ce au fost puși sub interdicție, cei declarați judecătorește morți ori cei dispăruți, când nu s-a putut intitui tutela;

miinorul care, în vederea protecției interesului său suprem, nu poate să fie lăsate în îngrijirea părinților săi din motive imputabile acestora;

minorul care a fost neglijat ori abuzat

minorul găsit ori abandonat de mamă în unitățile sanitare;

copilul ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală însp nu răspunde din punct de vedere penal.

Măsurile de protecție specială a minorului sunt stabilite și aplicate conform planului individualizat de protecție.

Acest plan este întocmit și revizuit conform normelor metodologice elaborate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.

Măsurile de protecție specială a copilului ce a împlinit vârsta de 14 ani sunt stabilite doar cu consimțământul acestuia.

Dacă respectivul minor refuză să își dea consimțământul, măsurile de protecție sunt stabilite doar de instanța de judecată, care, în situații întemeiate, poate trece peste refuzul acestuia de a își exprima consimțământul.

Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului este obligată să întocmeiască planul individualizat de protecție imediat după ce primește cererea de instituire a unei măsuri de protecție socială ori imediat după ce directorul direcției dispune plasamentul în regim de urgență.

În situația minorului pentru care s-a instituit tutela nu sunt aplicate aceste reguli.

La stabilirea scopurilor planului individualizat de protecție se acordă prioritate reintegrării minorului în familie ori, dacă aceasta nu este cu putință, plasamentului copilului în familia extinsă, adică aceea familie ce include minorul, părinții și rudele acestuia până la gradul al patrulea inclusiv.

Scopurile planului sunt stabilite cu consultarea prealabilă obligatorie a părinților și membrilor familiei lărgite ce au put să fie identificați.

Planul individualizat de protecție socială poate să prevadă plasamentul minorului întrun serviciu de tip rezidențial, doar în situația în care nu a putut să fie instituită tutela sau nu a putut să fie dispus plasamantul la familia extinsă, la un asistent maternal ori la o altă persoană ori familie, conform prevedrilor Legii nr. 272/2004.

Părinții, dar și minorul ce a împlinit vârsta de 14 ani, au dreptul de a ataca în instanță măsurile de protecție specială instituite de Legea nr. 272/2004, beneficind de asistență judiciară gratuită conform prevederilor legale.

Direcția generală de asistență socială și de protecția a copilului verifică în mod trimestrial aspectele ce au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială.

Dacă împrejurările ce au determinat măsurile de protecție specială s-au modificat, Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului are obligația de a sesiza de urgență organele ce au inbstituit măsura, și anume Comisia pentru Protecția Copiilor ori după caz instanța tutelară, în vederea schimbării ori după caz a încetării măsurii.

Legea prevede că dreptul de sesizare aparține și părinților ori altui reprezentant legal al minorului, dar și minorului.

Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului ori după situație, organismul privat autorizat este obligată să urmărească modalitatea în care se pun în aplicare măsurile de protecție specială, precum și dezvoltarea și îngrijirea minorului pe durata aplicării măsurii de protecție specială.

În îndeplinirea acestei obligații, Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului ori, după caz, organismul privat autorizat întocmește, în mod trimestrial ori atunci când apare o situație ce impune acest aspect, rapoarte cu privire la evoluția dezvoltării fizice, spirituale, mentale ori sociale a minorului și a modalități în care acesta este îngrijit.

În situația în care este constat, în baza raportului, nevoia schimbării ori după caz, a încetării măsurii, Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului are obligația de a sesiza imediat Comisia pentru protecția minorului, ori după situație instanța tutelară.

La încetarea măsurilor de protecție specială prin reintegrarea minorului în familia sa, serviciul public de asistență socială, organizat la nivel de municipii și orașe, persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul consiliilor locale comunale, dar și Direcția generală de asistență socială și protecția a copilului, în situația sectoarelor municipiului București, de la domiciliul acestuia, ori după caz, de la reședința părinților sunt obligați să urmărească dezvoltarea minorului, dar și modalitatea în care părinții exercită drepturile părintești și își asumă îndatoririle părintești. În acest scop acestea vor întocmi rapoarte în fiecare lună pe o durată de minim trei luni.

Minorul față de care s-a luat o măsură de protecție socială specială are dreptul de a menține relații cu alte persoane, dacă acestea din urmă nu prezintă o influență negativă asupra dezvoltării fizice, mentale, morale, spirituale ori sociale a acestuia.

3.1.2 Plasamentul copilului

Plasamentul copilului reprezintă o măsură de protecție specială, având caracter temporar, ce poate fi dispusă, conform prevederilor legale, după caz la.

o persoană ori familie,

un asistent maternal

un serviciu de tip rezidențial – centru de plasament ori de primire a minorului în regim de urgență – licențiat conform prevederilor legale.

Persoana ori familia ce primește minorul în plasament trebuie să îndeplinească condițiiile următoare:

să aibă domiciul în România;

să fie evaluată de Direcția generală de asistență socială și protecție a minorului privitor la garanțiile morale și condițile materiale pe care trebuie să le îndeplinească.

Plasamentul minorului ce nu a împlinit vârsta de 2 ani se poate dispune doar la familia extinsă ori substitutivă, fiind interzis plasamentul minorului întrun serviciu de tip rezidențial.

Prin excepție, se poate dispune plasamentul întrun serviciu de tip rezidențial al minorului mai mic de doi ani, în cazul în care acesta prezintă grave handicapuri, cu dependență de îngrijiri în serviciile de tip rezidențial specializate în acest sens.

La stabilirea măsuri plasamentului se urmărește:

plasarea minorului, cu prioritate, la familia extinsă ori substitutivă;

menținerea fraților împreună;

ușurarea exercitării de către părinți a dreptului de vizitare a minorului și de a menține legătura cu acesta.

Măsura plasamentului este stabilită de către Comisia pentru protecție a copilului, când există accordul părinților, în situațiile următoare:

minorul, în vederea protecției intereselor sale, nu poate să fie lăsat în îngrijirea părinților din motive temeinice imputabile acestora;

minorul săvârșește o faptă penală însă nu răspunde din punct de vedere penal.

Măsura plasamentului este stabilită de către instanța de judecată, la cererea Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului, astfel:

în cazul minorului ai cărui părinți sunt morți, necunoscuți, decăzuți din exercitarea drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat sancțiunea interzicerii drepturilor părintești, sunt puși sub interdicție, sunt declarați printro hotărâre judecătorească decedați ori dipăruți, când nu s-a putut institui tutela, dar și în cazul minorului neglijat ori abuzat și a minorului găsit abandonat de către mama sa în unitățile sanitare, dacă este impusă înlocuirea plasamentului în regim de urgență dispus de către Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului;

în cazul minorului care, în vederea protejării interesului său suprem, nu poate să fie lăsat în îngrijirea părinților săi din motive temeinice imputabile acestora și a minorului ce a săvârșit o faptă penală însă care nu răspunde din punct de vedere penal, atunci când nu există accordul părinților, ori după, caz, al unui din părinți, pentru instituirea acestei măsuri.

Drepturile și îndatoririle părintești față de minor sunt menținute pe toată perioada măsurii plasamentului dispus de Comisia pentru protecție a copilului.

Drepturile și îndatoririle părintești în cazul minorului pentru care nu s-a instituit tutela și pentru care instanța a dispus măsura plasamentului se exercită și, respectiv, se îndeplinesc de către Președintele Consiliului județean, respectiv de Primarul de Sector din cadrul municipiului București.

Părinți decăzuți din drepturile lor părintești, dar și cei cărora le-a fost aplicată sancțiunea interzicerii drepturilor părintești își păstrează dreptul de consimțire la adopția copilului lor minor.

Modul de exercitarea a drepturilor și de asumare a îndatoririlor părintești privitoare la persoana și la bunurile minorului sunt stabilite de instanța tutelară, în cazurile următoare:

minorul care, în vederea protecției interesului său suprem, nu poate să fie lăsat în îngrijirea părinților din motive temeinice imputabile acestora;

copilul neglijat ori abuzat

minorul găsit ori abandonat de mama sa în unitățile sanitare;

minorul ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală dar care însă nu răspunde din punct de vedere penal.

Pe toată perioada plasamentului, domiciliul minorului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal ori la serviciul de tip rezidențial ce îl are în îngrijire.

Comisia pentru protecția minorului ori după situație, instanța ce a prevăzut plasamentul minorului stabilește, dacă este cazul, și cuantumul contribuției lunare a părinților la întreținerea minorului, conform prevederilor legale.

3.1.3 Plasamentul în regim de urgență

Plasamentul în regim de urgență reprezintă o măsură de protecție specială, cu un caracter temporar, ce este stabilită în cazul copilului neglijat ori abuzat, dar în situația copilului abandonat de mama sa în unitățile sanitare ori găsit.

Persoana ori familia ce primește un minor în plasament în regim de urgență trebuie să îndeplinească condițiile următoare:

să aibă domiciliul stabil în România;

să fie evaluată de Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului privitor la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească.

Plasamentul în regim de urgență al minorului ce nu a împlinit vârsta de doi ani se poate dispune doar la familia extinsă ori ceea substitutivă.

Face excepție, sitația când se dispune plasamentul în regim de urgență întru serviciu de tip rezidențial al minorului mai mic de doi ani, în cazul în care acesta suferă de grave boli ori handicapuri, cu dependență de îngrijiri medicale în serviciile de tip rezidențial specializate în acest sens.

La stabilirea acestei măsuri de plasament se urmărește:

plasarea minorului, în mod prioritar, la familia extinsă ori ceea substitutivă;

menținerea fraților împreună;

ușurarea exercitării de către părinți a dreptului de vizitare a minorului și de menținerea legăturii cu acesta.

Plasamentul în regim de urgență este stabilit de către Directorul Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului din unitatea administrativ – teritorială unde se află minorul găsit ori cel abandonat de mama sa în unitățile sanitare sau copilul neglijat ori abuzat, în cazul în care nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, dar și a persoanelor fizice ce au în îngrijire ori asigură protecție minorului respectiv.

Măsura plasamentului în regim de urgență este stabilită de către instanță în cazul în care reprezentanții persoanelor juridice, dar și persoanele fizice ce au în îngrjire ori asigură protejarea unui minor refuză ori împiedică în orice chip efectuarea verificărilor de către reprezentantul Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului, iar acesta stabilește că există motive întemeiate care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru minor, datorată neglijării ori abuzului asupra acestuia.

Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului sesizează instanța tutelară, cerând emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a minorului în regim de urgență la o persoană, familie ori un asistent maternal ori întrun serviciu de tip rezidențial, licențiat conform prevederilor legale.

În cazul plasamentului în regim de urgență dispus de Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului, acesta are obligația de a sesiza instanța tutelară întrun termen de 48 ore de la momentul dispunerii acestei măsuri.

Instanța de tutelă analizează motivele ce au stat la baza măsurii adoptate de către Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului și se pronunță, după situație, privitor la menținerea plasamentului în regim de urgență ori la înlocuirea acestei măsuri cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori privitor la reintegrarea minorului în familia acestuia.

Instanța are obligația de a se pronunța privitor la exercitarea drepturilor părintești.

În cazul în care plasamentul în regim de urgență se dispune de către instanța de tutelă, aceasta se pronunță, la sesizarea Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului privitor la:

înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului

decăderea în totalitate ori parțial din exercitarea drepturilor părintești

exercitarea drepturilor părintești.

Ordonanța președențială prin care se dispune măsura plasării minorului în regim de urgență se supune recursului în termen de cinci zile de la data pronunțări, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă se dă fără citarea părților.

Pe toată perioada plasamentului în regim de urgență este suspendat de drept exercițiul drepturilor părintești, până la data când instanța tutelară decide referitor la menținerea ori înlocuirea acestei măsuri și referitor la exercitarea drepturilor părintești.

Pe durata suspendării, drepturile și îndatoririle părintești referitoare la persoana minorului se exercită și , respectiv se îndeplinesc de persoana, familia, asistentul maternal ori de către Șeful serviciului de tip rezidențial ce primește minorul în plasament de urgență, iar cele referitoare la bunurile minorului se exercită și respectiv, se îndeplinesc de președintele Consiliului Județean, respectiv de primarul de sector al municipiului București.

Pe toată perioada plasamentului, domiciliul minorului se află, după situație, la persoana, familia, asistentul maternal ori la serviciul de tip rezidențial ce îl are în îngrijire.

3.1.4 Supravegherea specializată

Supravegherea specializată reprezintă o măsură de protecție specială ce constă în menținerea minorului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor îndatoriri, precum:

frecventarea cursurilor școlare

folosirea unor servicii de îngrijire de zi

urmarea unor tratamente medicale, consiliere ori psihoterapie,

interzicerea frecventării unor locuri anume ori de a avea legături cu persoane anume.

Supravegherea specializată este dispusă față de minorul ce a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde din punct de vedere penal.

Măsura supravegherii specializate este dispusă de către comisia pentru protecție a copilului, în situația în care există accordul părinților ori al reprezentantului legale al acestuia.

În lipsa acestui accord, competența revine instanței tutelare.

3.1.5 Aspecte procedurale comune privind măsurile de protecție specială

Cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 în legătură cu stabilirea măsurilor de protecție specială se află în comptetența tribunalului.

Tribunalul pentru minori și familie preia cauzele de competența tribunalului în această materie.

Sub aspect teritorial, competența aparține tribunalului de la domicliului minorului.

În cazul în care domiciliul minorului nu se cunoaște, este competent tribunalul în a cărei circumscripție a fost găsit minorul.

Cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004, se soluționează în regim de urgență, cu citarea reprezentantului legale al minorului, a Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului și cu participarea obligatorie a procurorului.

Audierea minorului ce a împlini vârsta de 10 ani este obligatorie.

Poate să fie ascultat și minorul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanța consideră necesară audierea acestuia pentru a soluționa cauza.

Totodată, respectivul minor are dreptul să fie ascultat, instanța putând să respingă o asemenea cerere printro decizie motivată.

Părerile minorului se iau în seamă și li se acordă importanța cuvenită, raportat la vârsta și gradul de maturitate al acestuia.

În cauzele ce privesc stabilirea unei măsuri de protecție specială pentru copilul neglijat ori abuzat, dacă instanța apreciază ca fiind necesar, îl cheamă pe minor pentru a fi audiat.

În această situație, audierea are loc doar în Camera de Consiliul, în prezența psihologului, după o pregătire prealabilă a minorului în acest scop.

Termenele de judecată nu pot depăși termenul de zece zile.

Părțile sunt citate legale dacă citația le-a fost înmânată ce minim o zi înainte de judecarea cauzei.

În toate cauzele cu privire la aplicare Legii nr. 272/2004, Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului de la docmiciliul minorului ori în a cări rază teritorială a fost găsit minorul întocmește și prezintă instanței raportul privitor la minor. Acest raport cuprinde:

personalitatea, starea fizică și mentală a minorului

antecedentele sociale și medicale și educaționale ale acestuia

condițiile de creștere și îngrijire ale minorului

propuneri cu privire la persoana, familia sau serviciul de tip rezidențial unde poate fi plasat minorul

orice alte informații privitoare la educarea și creșterea acestuia, ce pot să servească la soluționarea cauzei.

În toate cauzele ce privesc stabilirea, înlocuirea ori încetarea măsurilor de protecție specială prevăzute de aceste prevederi legale, pentru minorul ce a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde din punct de vedere penal se întocmește un raport și din partea serviciului de probațiune de pe lângă instanța de judecată.

Cauzele ce privesc aplicarea acestei legi sunt scutite de taxă judiciară de timbru și de timbru judiciar.

Hotărârile prin care este soluționat fondul cauzei sunt pronunțate în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile.

În cazuri deosebite, pronunțarea se poate amââna cel mult 2 zile.

Hotărârea instanței de fond este definitivă și executorie.

Hotărârea este redactată și comunicată părților întrun termen de maxim zece zile de la data pronunțării.

Hotărârea judecătorească ce se pronunță în domeniul protecției și promovării drepturilor minorului se supune recursului.

Termenul de recurs este de zece zile și curge de la momentul comunicării hotărâri.

Recursul este judecat de către Curtea de apel ierarhic superioară tribunalului ce a judecat cauza în fond.

La curtea de apel, recursul este judecat de către secția pentru cauze cu minori și familie.

Prevederile Legii nr. 272/2004 în legătură cu procedura soluționării cauzelor privitoare la stabilirea măsurilor de protecție specială sunt completate, în mod corespunzător, cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

3.2 Protecția copiilor refugiați și protecția copiilor în caz de conflict armat

3.2.1 Protecția copiilor refugiați

Conform art. 72 alin. (1) Legea nr. 272/2004, beneficiază de protecție și asistență umanitară corespunzătoare pentru a a-și realiza drepturilor lor următoare categorii de minori:

cei ce solicită obținerea statului de refugiat

cei ce obțin statutul de refugiat.

Formele de protecție prevăzute de Legea nr. 122/2006 sunt:

statutul de refugiat

protecția subsidiară

protecția temporară

protecția umanitară temporară.

Persoana fizică, cetățean străin ori apatrid, ce a formulat o cerere pentru a i se acorda una din formele de protecție – cerere de azil – , este denumită solicitant de azil atâta timp cât cererea acestuia nu a fost rezolvată printro hotărâre irevocabilă.

Solicitantul de azil poate să formuleze cererea și pentru membruu săi de familie – soț sau soție, copii minori necăsătoriți, care se află în întreținerea acestuia.

Conform prevederilor legale, în aplicarea acestor prevederi, toate decizile privitoare la minori sunt luate cu respectarea interesului suprem al minorului.

În situația minorilor neînsoțiți – adică a minorilor cetățeni străini ori apatrizi, ce au ajuns în țara noastră neînsoțiți de părinți ori de reprezentantul legal sau care nu se află în grila unei alte persoane, dar și a minorilor lăsați neînsoțiți după ce au intrat pe teritoriul țării noastre -, cererile de azi sunt soluționate în regim de urgență.

Oficiul Român pentru imigrări ia măsuri pentru numirea, cu prioritate, a unui reprezentant legal, care să asiste pe solicitantul de azil minor neînsoțit.

Această măsură nu este necesară dacă solicitantul de azil urmează să devină major întrun termen de 15 zile de la data depunerii cererii de azil.

De asemenea, reprezentantul legal și solicitantul de azil minor neînsoțit sunt informați referitor la posibilitatea efectuării unei expertize medicale pentru a determina vârsta, dar și consecințele unei asemenea proceduri.

Până la rezolvarea definitivă a cererii de acordare a statulului de refugiat, cazarea minorilor este realizată întrun serviciu de tip rezidențial dispus prin prevederile legii nr. 272/2004, aparținând Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului ori a unui organism privat autorizat în acest sens.

Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani pot să fie cazați și în centrele de primire aflate în subordinerea Oficiului Român pentru Imigrări.

Minorii menționați anterior, cărora li se acordă statutul de refugiat, beneficiază de protecția specială a copilului lipsit definitiv ori temporar, de ocrotirea părintească, prevăzută de prevederile legii nr. 272/2004.

Când cererea minorului de acordare a statutului de refugiat este respinsă, în mod definitiv, Direcția generală de asistență socială și portecție a copilului sesizează Oficiul Român pentru imigrări socilitând instanței de judecată stabilirea plasamentului minorului întrun servicu de protecție specială.

Măsura plasamentului va dura până la data returnării minorului în țara sa de reședință ori a părinților săi, sau în statul unde se identifică alți membri de familie dispuși a lua minorul.

3.2.2 Protecția copiilor în caz de conflict armat

În condițiile prevederilor legale, beneficiază de asistență și protecție minorii care au fost afectați de conflictele armate.

Prevederile legale interzic în mod expres utilizarea unui minor ca și spion, călăuză ori curier pe timpul unui conflict armat.

Ca regulă generală, în caz de conflict armat, instituțiile de stat iau măsurile necesare pentru a dezvolta mecanismele speciale, menite a asigura monitorizarea măsurilor adoptate pentru a proteja drepturile copilului.

De asemenea, Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale, în colaborare cu Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Apărării Naționale, dar și alte instituții ale statului ce dețin atribuții în această materie sunt obligate să inițieze și implementeze strategii și programe, inclusiv la nivel familial și instituțional, pentru asigurarea demobilizării copiilor soldați, și, respectiv pentru remedierea efectelor fizice și psihice ale conflictelor asupra minorului și de a promova reintegrarea socială a acestuia.

Autoritățile administrației publice centrale menționate anterior, colaborând cu Agenția Națională de Ocupare a Forței de Muncă și Ministerul Educației Cercetării și Tineretului și Sportului trebuie să promoveze măsurile necesare pentru:

educarea în spiritul comprehensiunii, solidarității și păcii, ca și un proces general și continuu în prevenirea de conflicte;

educarea și pregătirea minorilor demobilizați pentru o viață socială activă și responsabilă.

În fiecare județ ori sector al municipiului București, președintele Consiliului județean sau după caz, primarul sectorului municipiului București este obligat să înainteze Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului, întrun termen de 24 ore de la inițieirea conflictului armat, o listă completă a tuturor minorilor aflați pe teritoriul respectivei unității administrativ – teritoriale, pentru a se putea monitoriza situația acestora.

Infrastructura având ca destinație promovarea și protecția drepturilor minorului nu va fi utilizată în scopuri militare.

În situația acțiunilor de evaluare realizate în urma unor conflicte armate, minoriilor li se va acorda prioritate. Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului, colaborând cu protecția civilă ia măsurile necesare pentru asigurarea supravegherii minoriilor ce sunt evacuați de către persoane ce își pot asuma responsabilitatea ocrotirii și siguranței acestora. De fiecare dată când este posibil membrii aceleași famili sunt cazați împreună.

3.3 Protecția minorului care a săvârșit o faptă penală

Minorul reprezintă persoana fizică care nu a împlinit vârsta de 18 ani.

Faptul că minorul este căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani dobândește capacitate deplină de exercițiu sub aspect civil nu atrage aplicare în materie penală a regimului sancționator prevăzut de legea penală pentru persoanele majore.

Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani la data săvârșirii infracțiunii nu răspund penal, în ipoteza în care minorul săvârșește infracțiunea chiar în ziua când împlinește 14 ani, răspunde penale dacă se dovedește că acesta a săvârșite fapta cu discernământ.

Minorii ce au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit vârsta de 16 ani la data comiterii infracțiuni răspund penal doar dacă se dovedește prin intermediul unei expertize medico – legale psihiatrice că au comis fapta cu discernământ – prezumție relativă de incapacitate penală.

Minorii ce au împlinit vârsta de 16 ani la momentul săvârșirii infracțiuni răspunde penal.

3.3.1 Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală dar nu răspunde penal

Pentru minorul ce a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal se poate lua una una din măsurile următoare:

plasamentul

supravegherea specializată

Măsurile se dispun la propunerea Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului în a cărei unitate administrativ – teritorială este localizat minorul, de către Comisia pentru protecție a copilului, atunci când există accordul părinților ori al altui reprezentant legal al minorului, sau după caz, de instanța de judecată, atunci când lipsește acordul.

Pentru a se dispune una dintre măsurile specificate, autoritatea competentă va ține cont de:

condițiile ce au favorizat comiterea faptei;

gradul de periculoazitate al faptei săvârșite,

mediul în care a crescut minorul

riscul comiterii unei noi fapte penală de către minor;

orice alte elemente de natură a caracteriza situația minorului.

plasamentul.

În situația în care menținerea în cadrul familiei nu este cu putință sau în câd minorul nu își îndeplinește îndatoririle stabilite prin măsura supravegherii specializate, Comisia pentru protecția copilului sau după caz instanța tutelară, poate să dispună plasamentul minorului în familia extinsă ori substitutivă dar și îndeplinerea de către minor a obligațiilor următoare:

frecventarea cursurilor școlare

folosirea unor servicii de îngrijire de zi

urmarea unor tratamente medicale, de consiliere ori de psihoterapie

interzicerea frecventării anumitor locuri ori interzicerea legăturilor cu diferite persoane.

Pe toată durata plasamentului, domiciliul minorului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal ori la serviciul de tip rezidențail ce îl are în îngrijire.

Comisia pentru protecția minorului ori după caz instanța de judecată ce a dispus plasamentul minorului va stabili, dacă se impune aceasta, și cuantumul contribuțiilor lunare ale părinților la întreținerea minorului, conform prevederilor legale.

În situația în care fapta penală, săvârșită de minor care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de periculozitate socială, dar și situația în care minorul pentru care au fost stabilite măsurile anterioare comite în continuare fapte incriminate de legea penală, Comisia pentru protecția copilului, ori după caz, instanța de judecată dispune, pentru o perioadă determinată, plasamentul minorului întrun serviciu de tip rezidențial specializat.

supravegherea specializată

Măsura supravegherii specializate constă în menținerea minorului în familia sa, sub condiția respectării de către minor a obligațiilor următoare:

frecventarea cursurilor școlare

folosirea unor servicii de îngrijire de zi

urmarea unor tratamente medicale, de consiliere ori de psihoterapie

interzicerea frecventării anumitor locuri ori interzicerea legăturilor cu diferite persoane.

Este interzis să se dea publicității ori informații privitoare la săvârșirea de fapte incriminate de legea penală de către minorul ce nu răspunde penal, inclusiv informații referitoare la persoana acestuia.

Pe toată perioada aplicării acestor măsuri minorul ce săvârșește fapte incriminate de legea penală și care nu răspunde penal, se vor asigura servicii specializate, pe a asista pe minor în procesul de reintegrare în societate.

3.3.2 Regimul răspunderii penale a infractorilor minori

În ipoteza în care se reține lipsa discernământului minorului – fie prin aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) Noul Cod penal, fie printro expertiză medico – legală psihiatrică, se va constata existența cauzei de neimputabilitate dispuse de art. 27 Noul cod penal – minoritatea făpturitorului – pentru toții minorii ce nu au împlinit vârsta de 16 ani și iresponsabilitatea, pentru minorii ce nu au împlinit vârsta de 16 ani.

În situația infracțiunilor continue, continuate ori de obicei, nu va fi avută în considerare conținutul unității de infracțiune activitatea infracțională anterioară vârstei de 14 ani respectiv 16 ani, în situația săvârșirii faptei fără discernământ, întrucât aceasta nu are relevanță penală; dacă aceste infracțiuni s-au consumat înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, epuizându-se după această dată, întregii unității infracționale i se va aplica regimul majorilor.

În situația infracțiunilor progresive, nu se va reține răspunderea penală dacă la data săvârșirii infracțiunii, minorul nu avea capacitate penală, chiar dacă urmarea mai gravă se produce după ce minorul a atins vârsta la care începe să răspundă penal.

Dacă infracțiunea progresivă s-a consumat înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, epuizându-se după acest moment, va fi aplicat regimul răspunderii penale a minorilor.

În cazul în care activitatea infracțională se realizează chiar în ziua în care infractorul împlinea 18 ani, se va aplica doar regimul sancționator al persoanelor majore.

Sistemul sancționator pentru infracțiunile săvârșite de minori cu vârsta între 14 – 18 ani a fost complet restructurat de Noul cod penal, unicele infracțiuni penale care pot să fie aplicate fiind măsurile educative, chiar dacă pe parcursul procesului penal, infractorul a devenit major.

Astfel persoanei care a săvârșit infracțiuni în minorat și care răspunde penal i se poate aplica fie o măsură educativă neprivativă de libertate, precum:

stagiul de formare civică

supravegherea

consemnarea la sfârșit de săptămână

asistarea zilnică,

sau o măsură educativă privativă de libertate, precum:

internarea întrun centru educativ

internarea întrun centru de detenție.

Astfel infractorului ce a săvârșit infracțiuni în perioada în care avea vârsta cuprinsă între 14 – 18 ani nu îi va mai fi aplicată nicio categorie de pedepse, chiar dacă la momentul pronunțării hotărârii acesta a devenit major.

În acest fel, Noul cod penal a renunțat la sistemul penal al justiției pentru minori, caractizat prin opțiunea în materia sancționării, între pedepse și măsuri educative, adoptând sistemul nepenal, unde sancțiunile care se pot aplica minorilor se cantonează doar în sfera măsurilor educative.

Noul cod penal plasează centrul de greutate al sistemului sancționator pe prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, prin reintegrarea socială a minorului ce a săvârșit o faptă incriminată de legea penală.

Art. 114 alin. (2) Noul cod penal, prevede cu titlu de excepție, posibilitatea instanței de judecată ca, în raport de gravitatea faptei săvârșite și de periculozitatea infractorului, evaluată conform criteriilor generale prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a)-g) Noul Cod penal, să dipună față de minorul ce, la momentul săvârșirii faptei, avea vârsta cuprinsă între 14 – 18 ani o măsură educativă privativă de libertate, în cazurile următoare:

dacă a mai săvârșit o faptă penală, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă care a fost executată ori a cărei executare a început înainte de săvârșirea infracțiunii pentru care este judecat;

atunci când pedeapsa prevăzută de prevederile legale pentru fapta săvârșită este închisoarea de 7 ani ori mai mare sau detențiune pe viață.

Art. 115 alin. (1) pct. 1 Noul cod penal enumeră măsurile educative neprivative de libertate în ordine crescătoare a gravității acestora, astfel.

stagiul de formare civică. Reprezintă măsura educativă neprivativă de libertate ce constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de maxim patru luni stabilit de instanța de judecată, pentru a îl ajuta pe aceasta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care este expus în situația comiterii de infracțiuni și pentru a îl responsabiliza privitor la comportamentul viitor al acestuia.

Supravegherea. Reprezintă măsura educativă neprivativă de libertate ce constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pentru o perioadă de 2 – 6 luni, sub coordonare serviciului de probațiunea, pentru a se asigura participarea la cursurile școlare ori de formare profesională și prevenirea realizării unor activități ori intrarea în legătură cu diferite persoane ce ar putea să afecteze procesul său de îndreptare;

Consemnarea la sfârșit de săptămână. Reprezintă măsura educativă neprivativă de libertate ce constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de weekend, pentru o durată de 4 – 12 săptămâni, în afară de situația în care în această perioadă, este obligat să participe la diferite programe și să desfășoare diferite activități impuse de instanța judecătorească.

Asistarea zilnică.Constituie măsura educativă neprivativă de libertate ce constă în obligația minorului de a respecta, pentru o durată de 3-6 luni un program stabilit de serviciul de probațiune, ce conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, dar și interdicțiile impuse acestuia.

Conform art.115 alin. (1) pct. 2 Noul Cod penal sunt enumerate măsurile privative de libertate astfel:

Internarea întrun centru educativ. Reprezintă măsura educativă privativă de libertate care constă în internarea minorului întro instituție specializată în recuperarea minorilor, unde acesta urmează un program de pregătire școlară și formare profesională, conform abilităților sale, dar și un program de reintegrare socială. Măsura internării întrun centru educativ poate si dispusă atunci când, în raport de gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitate infractorului, evaluată conform criteriilor generale prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a)-g) Noul cod penal, instanța apreciază că se impune privarea de libertate a infractorului care, la momentul săvârșirii faptei, avea vârsta cuprinsă între 14 – 18 ani și care a mai săvârșit o infracțiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de săvârșirea infracțiunii pentru care este judecat ori a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori detențiune pe viață. Această măsură se dispune pe o perioadă determinată, curpinsă între 1 – 3 ani, care se va stabili în funcție de criteriile generale de individualizare dispuse prin art. 74 alin. (1) Noul cod penal, executându-se fie înainte, fie după împlinirea vârstei de 18 ani.

Internarea întrun centru de detenție. Repprezintă măsura educativă privativă de libertate ce constă în internarea minorului întro instituție specializată în recuperarea minorului, cu regim de pază și supraveghere unde urmează programe intensive de reintegrare socială, dar și programe de pregătire profesională conform abilităților acestuia. Aceasta se dispune pe o perioadă determinată cuprinsă între 2 – 5 ani, dacă pentru infracțiunea comisă legea penală prevede o pedeapsă a închisorii mai mică de 20 ani, respectiv între 5- 15 ani, în situația în care pedeapsa prevăzută de prevederile legale pentru infracțiunea săvârșită este închisoare de 20 ani ori mai mare ori detențiune de viață.

3.4 Protecția copilului împotriva exploatării

Minorul are dreptul de a fi protejat contra oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente ori neglijență.

Orice persoană fizică ori juridică, dar și minorul pot să sesizeze organele abilitate de lege pentru a lua măsurile necesare pentru a îl proteja contra oricăror forme de violență, inclusiv violență sexuală, vătămare ori abuz fizic ori mental, de rele tratamente, ori de exploatare, de abandon ori de neglijență.

Totodată angajații intituțiilor publice ori private care, prin natura profesiei, intră în contact cu minorul și au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijență ori rele tratamente sunt obligate săs sesizeze de urgență Direcția generală de asistență socială șo protecție a copilului.

Părinții minorului ori după caz alt reprezentant legal al acestuia, organele publice și organismele private sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a ușura readaptarea psihologică și fizică dar și reintegrarea în societate a oricărui minor ce a fost victimă a oricărei forme de neglijență, exploatare ori abuz, tortură ori pedeapsă sau rele tratamente, inumane ori degradante aplicate acestuia.

3.4.1 Protecția copilului împotriva exploatării economice

Minorul are dreptul să fie protejat împortiva exploatării și nu poate să fie constrâns la o muncă care comportă un potențial risc ori care este susceptibilă să îi compormită educația sau să îi dăuneze sănătății ori dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.

Este interzisă orice practică prin intermediul căreia un minor este dat de unul dintre părinții săi ori de către reprezentantul legal în schimbul unei recompense ori nu, în scopul exploatării minorului sau a muncii acestuia.

În cazurile în care minorii de vârsta școlară se sustrag procesului de învățare realizând munci cu nerespectarea prevederilor legale, unitățile de învățământ sunt obligate să sesizeze imadiat serviciul public de asistență socială.

În situația ueni asemenea contatări, servicul public de asstență socială, împreună cu inspectoratul școlar județean și cu celelate instituții publice abilitate au obligația de a lua măsuri în vederea reintegrări școlare a minorului.

Inspecția Muncii, în colaborare cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului este obligată să promoveze campanii de conștientizate și informare:

pentru minori – despre măsurile de protecție de care aceștia pot să beneficieze și despre riscurile pe care le implică situațiile de exploatare economică;

pentru publicul larg – incluzând educația parentală și activitățile de pregătire pentru categorile profesionale ce lucrează cu și pentru minori, pentru a îi ajuta să asigure acestors o protecție reală contra exploatării economice;

pentru angajatori ori potențialii angajatori.

3.4.2 Protecția copilului împotriva consumului de droguri

Copilul are dreptul să fie protejat împotriva utilizării ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope.

Este interzisă vânzarea de solvenți minorilor, fără accordul părintelui ori a altui reprezentant legal.

Agenția Națională Antidrog colaborând cu Autoritatea Națională pentru Portecția Copilului, și după caz, cu alte instituții ori organe de specialitate ale administrației publice locale și centrale, sutn obligate să ia măsurile necesare pentru:

prevenirea utilizării minorilor la producția și traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihtrope;

conștintizarea publicului larg și mai ales a minorilor, privitor la această problematică, inclusiv prin intermediul sistemului de învățământ și după caz prin introducerea de astfel de subiecte în programa școlară;

sprijinirea minoriloe și a famililor acestora, prin consiliere și îndrumare, dacă este nevoie, de natură confidențială, dar și prin elaborarea politicilor și strategiilor care să garanteze recuperarea fizică și psihică, dar și reintegrarea socială a minorilor dependenți de droguri, inclusiv prin dezvoltarea în acest scop de metode de intervenție alternativă la instituțile pshiatrice.

Dezvoltarea suplimentară a sistemelor pentru adunarea unor reale informații asupra apariției consumului de droguri la minori, ca și asupra implicări acestora în producția și traficul ilicit de droguri; evaluarea în mod permanent a acestor cazuri, a progreselor înregistrate a problemelor întâmpinate și a obiectivelor propuse pentru viitor;

Dezvoltarea unui sistem de informare publică care să diminueze toleranța referitor la consumul de droguri și să ajute la recunoașterea primelor simptome de consum de droguri, mai ales în rândul minorilor.

3.4.3 Protecția copilului împotriva abuzului ori neglijenței

Prin abuz asupra minorului înțelegem orice acțiune voluntară a unei persoane ce se află întro relație de răspundere, încredere ori de autoritate față de acesta, prin care îi este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală ori spirituală, morală ori socială, integritatea corporală, sănătate fizică ori psihică a minorului.

Prin neglijare minorului înțelegem omisiunea, voluntară ori involuntară, a unei persoane ce are respeonsabilitatea creșterii, îngrijirii ori educării minorului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea mentală, fizică, morală, spirituală ori socială, integritatea corporală, fizică ori psihică a minorului.

Se interzice aplicare pedepselor fizice sub orice formă, precum și privarea minorului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală ori socială, integritatea corporală, sănătatea fizicp ori psihică a minorului, atât în familie, dar și în orice instituție ce asigură protecția,îngrijirea și educarea minorilor.

Totodată, în instituțiile publice ori private, precum și în serviciile de tip rezidențial, publice ori private, ce asigură protecția, creșterea, îngrijirea ori educarea minorilor, se interzice angarea persoanei împortiva căreia s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârșirea cu intenția a unei fapte penale.

Orice persoană care, prin natura profesiei ori ocupației sale, lucrează direct cu un minor și are suspiciuni în legătură cu existența unei situații de neglijare ori abuz a acestuia are obligația de a sesiza serviciul public de asistență socială ori direcția generală de asistență socială și protecție a copilului în a cărei rază teritorială s-a identificat respectivul caz.

Pentru semnalarea cazurilor de neglijare ori abuz a unui minor, la nivelul fiecărei direcții generale de asistență socială este înființat obligatoriu telefonul minorului (copilului), al cărui număr este adus la cunoștința publicului larg.

În vederea asigurării protecției speciale a minorului neglijat ori abuzat, Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului are obligația:

Să verifice și soluționeze toate sesizările cu privire la cazurile de abuz și neglijare, inclusiv cele venite din partea asistenților maternali,

Să asigure prestarea de servicii specializate pentru necesitățile minoriilor victime ale neglijării ori abuzurilor și ale familiilor acestora.

Pentru verificare sesizărilor cu privire la cazurile de abuz și de neglijare a minorului, reprezentații direcției generale de asistență socială și protecție a copilului au drept de access, conform prevederilor legale, în sediile persoanelor juridice dar și la domiciile persoanelor fizice care au în grijă ori asigură protecția unui minor.

Pentru a efectua aceste verificări organele de poliție sunt obligate să sprijine reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecție a copilului.

Reprezentanții persoanelor juridice, dar și persoanele fizice ce au în grijă ori care aigură protecția unui minor au obligația de a colabora cu reprezentanții direcției de asistență socială și protecție a copilului și să dea toate datele necesare pentru a soluționa sesizările.

În situația în care, în urma verificărilor realizate, reprezentanții direcției generale de sistență socială și protecție a copilului stabilesc că există motive întemeiate ce susțin existența unei situații de pericol iminent pentru minor, datorată neglijării ori abuzului, și nu întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice ori a pesoanelor fizice ce au în grijă ori asigură protecția unui minor, directorul direcției generale de asistență socială și protecție a copilului instituie măsura plasamentului în regim de urgență, conform procedurilor legale.

În situația în care persoanele refuză ori împiedică, cu orice metodă, efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecție a copilului, iar aceștia stabilesc că există motive întemeiate care susțin existența unei situații de neglijență ori abuz, direcția generală de asistență socială sesizează instanța tutelară, și solicită emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a minorului în regim de urgență la o persoană, familie, asistent maternal, ori întrun servicu de tip rezidențial, licențiat conform prevederilor legale.

Întrun termen de 48 ore de ma momentul executării ordonanței președințiale prin care se dispune plasamentul în regim de urgență, direcția generală de asissitență socială și protecție a copilului sesizează intanța tutelară pentru a decide privitor la:

înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului

decăderea totală ori parțială din exercitarea drepturilor părintești

exercitarea drepturilor părintești.

În cadrul acestui proces pot fi administrate din oficiu, ca probe delcarația scrisă a minorului cu privire la neglijarea ori abuzul suferit.

Declarația minorului se poate înregistra, conform prevederilor legale, prin mijloace tehnice audio – video.

Înregistrările sunt realizate, în mod obligatoriu, cu asistența unui psiholog.

Accordul minorului este obligatoriu pentru a se realiza înregistrarea declarației sale.

Dacă instanța tutelară apreciază ca fiind necesar, îl poate chema pe minor pentru a îl audia.

Audierea are loc în Camera de Consiliu, în prezența unui psiholog și doar după pregătirea prealabilă a minorului în această privință.

În situația în care abuzul ori neglijarea a fost săvârșită de persoane ce, în baza unui raport juridic de muncă ori de altă natură, asigurau protecția , creșterea, îngrijirea ori educația minorului, anagajatorii sunt obligați să sesizeze instanța tutelară imediat și de asemenea organele de urmărire penală și să dispună îndepărtarea respectivei persoane de lângă minorii aflați în îngrijirea acesteia.

3.4.4 Protecția copilului împotriva răpirii sau oricăror forme de traficare

Ministrerul Administrației și Internelor și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, colabirând cu Ministerul Educației Cercetări, Tineretului și Sportului au obligația de a efectua diligențele necesare pentru adoptarea măsurilor legislative, administrative și educative menite să asigure protejarea efectivă contra oricăror forme de trafic intern ori internațional al minorilor, în orice scop ori sub orice formă, inclusiv de către proprii părinți.

În acest context, instituțiile publice menționate anterior au responsabilitatea de a elabora o strategie la nivel internațional pentru a preveni și combate acest fenomen inclusiv a unui mecanism intern de coordonare și monitorizare a activităților realizate.

3.4.5 Protecția copilului împotriva altor forme de exploatare

Minorul are dreptul la protecție contra oricări tip de exploatare.

Instituțiile și autoritățile publice, conform atribuțiilor lor, adoptă prevederi specifice și aplică măsuri corespunzătoare pentru a preveni printre altele, următoarele:

transferul ilicit și nereturnarea minorului

încheierea de adopții naționale și internaționale în alte scopuri decât interesul suprem al minorului

exploatarea sexuală și violența sexuală

răpirea și traficare de ființe vii

implicarea minorilor în conflicte armate

dezvoltarea forțată a talentelor minorilor, în dauna dezvoltării lor armonioase, mentale ori fizice

exploatarea minorului de către mass – media

exploatarea minorului în cadrul unor cercetări sau experimente științifice.

3.5 Aplicarea în timp a dispozițiilor Codului civil privitoare la ocrotirea minorilor

Conform prevederilor art. 16 din Legea 71/2011, persoanele care se află sub tutelă, curatelă interdicție ori alte măsuri de ocrotire la momentul intrării în vigoare a Codului civil se supun dispozițiilor acestui act normativ în ceea ce privește capacitatea lor.

Totodată, dispozițiile cu privire la Consiliul de familie sunt aplicate tutelei și curatelei instituite după intrarea în vigoare a Codului civil/

Cu privire la exercitarea tutelei, art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 dispune că, până la reglementarea prin legea cu privirel a organizarea judiciară a organizării, funcționării și atribuțiilor instanței tutelare: ,, învederea îndeplinirii atribuțiilor cu privire la exercitarea tutelei privitoare la bunurile minorului, instanța tutelară poate să delege, prin înccheiere, îndeplinierea unora dintre acestea autorității tutelare,,.

Prin legea nr. 60/2012, atribuțiile instanței tutelare cu privire la exercitarea tutelei privitoare la bunurile minorului ori după caz, la supravegherea modalității în care tutorele administrează bunurile minorului au fost trecute, temporar, în competența autorității tutelare, până la reglementarea organizării, funcționări și atribuților instanței tutelare.

Capitolul IV. Concluzii

Ocrotirea minorului presupune totalitatea normelor juridice de apărare a persoanei ce se află într-o situație specială datorită vârstei sale.

Cadrul legal cu privire la ocrotirea minorului, respectarea, promovarea și garantarea drepturilor acestuia se stabilește prin Codul civil și prin Legea nr. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor minorilor.

Actul normativ ce se analizează protejează și promovează drepturile copiilor, adică persoanele ce nu au împlinit vârsta majoratului – 18 ani – , și nu au dobândit capacitatea deplină de exercițiu, conform prevederilor legale.

Cele două condiții sunt prevăzute cumulativ. Astfel că, minorul căsătorit și minorul emancipat, dobândind capacitatea deplină de exercițiu, nu intră sub incidența acestor prevederi legale.

Astfel că, beneficiarii dispozițiilor prezentei legi sunt:

Copiii cetățeni români aflați pe teritoriul țării noastre

Copiii cetățeni români aflați pe teritoriul unei țări străine

Copiii fără cetățenie ce domiciliază pe teritoriul țării noastre

Copiii ce solicită ori care beneficiază de o formă de protecție în condițiile prevederilor legale cu privire la azilul în țara noastră

Copiii cetățeni străini care se află pe teritoriul țării noastre, în cazuri urgente constatate, în condițiile legii privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, de către organele publice române abilitate.

Autoritatea părintească constituie totalitatea de drepturi și ogligații ce privesc aât persoana, cât și bunurile minorului și care aparțin în mod egal celor doi părinți. aceasta este mijlocul juridic de protecție a copilului în cadrul căruia drepturile și obligațiile privind persoana și bunurile acesteia se exercită, și după situație, sunt îndeplinite de părinții săi.

Termenul de ,,părinți,, reprezintă atât părinți naturali dar și pe cei adoptivi.

Principiile care se află la baza autorității părintești, sunt prevăzute prin Codul civil și prin Legea nr. 272 / 2004.

Codul civil prevede principiile următoare ale ocrotirii părintești:

principiul egalității părinților în vederea drepturilor și obligațiilor față de minor

principiul exercitării ocrotirii părintești doar în interesul suprem al minorului

principiul asimilării depline a condiției juridice a minorului din afara căsătoriei cu acea a copilului din căsătorie, dar și a condiției juridice a copilului adoptat cu acea a copilului firesc

principiul independenței patrimoniale dintre părinți și minor, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor minorului și nici minorul asupra bunurilor părinților, făcând excepție dreptul la întreține și dreptul la moștenire

principiul respectării persoanei minorului

principiul asocierii copilului la toate deciziile ce îl privesc, luând în considerare vârsta și gradul de maturitate al acestuia

principiul răspunderii părinților pentru creșterea copiilor lor

principiul respectului datorat de minor părinților săi, indiferent de vârsta acestuia

principiul exercitării ocrotirii părintești până la momentul când copilul devine major, dobândește capacitatea deplină de exercițiu

principiul rezolvării de către autoritatea tutelară a diferendelor dintre părinți.

În acest scop, instanța tutelară îi ascultă pe părinți și pe minor, în condițiile legale, având obligația de a avea în vedere concluziile raportului ce se referă la ancheta psihosocială.

Principiile consacrate prin legea nr. 272/2004 au în vedere protejarea, respectarea și garantarea drepturilor minorului, în general și nu doar în raport cu părinții săi.

Aceste principii sunt:

principiul respectării și promovării prioritare a interesului suprem al minorului. Acest principiu are un câmp de aplicabilitate extins., ce vizează și:

orice prevederi în materia respectării și promovării drepturilor minorilor

orice act juridic emis, sau, încheiat în această materie

drepturile și obligațiile care revin părinților minorului, altor reprezentanți legali ai acestuia, dar și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat minorul conform legii

demersurile și deciziile cu privire la minori, realizate de autoritățile publice și de organisemele private autorizate, dar și de cauzele rezolvate de instanțele de judecată

principiul egalității de șanse și nondiscriminării

principiul responsabilizării părinților privind exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor părintești

principiul primordialității responsabilității părinților privind respectarea și garantarea drepturilor minorului

principiul descentralizării serviciilor de protejare a minorului, intervenția multi – sectorială și asocierea dintre autoritățile publice și organismele private autorizate

principiul asigurării unei îngrijirii individuale și persoanlizată pentru fiecare minor

principiul respectării demnității minorului

principiul ascultării opiniei minorului și luarea în seamă a aceasteia, luând în seamă vârsta și gradul de maturitate al minorului

principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea minorului, luând în considerare de etnie, religie, cultură, limbă, în situația luării unor măsuri de protecție

principiul celerității în luarea deciziilor cu privire la minor

principiul asigurării protecției minorului contra abuzurilor și exploatării

principiul interpretării fiecărei reglementări juridice ce se referă la drepturile minorului corelate cu totalitatea normelor din acest domeniu.

Ocrotirea părintească are 2 laturi, și anume:

latura personală, ce vizează ocrotirea persoanei minorului

latura patrimonială, care privește:

administrarea lucrurilor și reprezentarea minorului sub 14 ani în acte juridice

încuviințarea actelor juridice ale copilului care are o capacitate de exercițiu restrânsă ( între 14 – 18 ani , făcând excepție minorului căruia i-a fost recunoscută anticipat capacitatea deplină de exercțiu, în baza art. 40 Cod civil, pentru care ocrotirea părintească încetează la data emancipării).

În ambele sale laturi, ocrotirea părintească include drepturi și obligații.

Drepturile și obligațiile părintești cu privire la persoana copilului

Dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea, dezvoltare, educarea și învățătura și pregătirea profesinală a copilului.

Art. 487 Cod civil stabilește dreptul și obligația părinților de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală a acestuia, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, raportându-se la propriile lor convingeri, cu luarea în seamă a însușirilor și necesităților minorului.

De asemenea, se prevede îndatorirea părinților de a da copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării coprespunzătoare a drepturilor sale.

Pentru părinți, creșterea, îngrijirea, educarea minorului constituie un drept, și în același timp și o fundamentală obligație.

Pentru copil, dreptul de a fi crescut, educat și îngrijit de către părinți săi este reglementat expres de Codul civil, dar și de Legea nr. 272 / 2004, apartența familială reprezentând o componentă a identității copilului.

Părinți copilului au cu prioritate dreptul de a alege modul educației ce urmează să se dea copiilor și au îndatorirea de a înscrie copilul la școală și de a asigura frecventarea regular de către acesta a cursurilor școlare.

Copilul ce a împlinit vârsta de 14 ani poate să ceară părinților să își modifice modul învățăturii ori al pregătirii profesionale. Dacă părinți se opun, copilul poate să sesizeze instanța tutelară, care hotărăște după ascultarea minorului, în condițiile legale, și în baza raportului de anchetă psihosocială.

În legătură cu mediul de familie, Codul civil și Legea nr. 272 / 2004 prevăd o serie de drepturi ale minorului, care pentru părinți sunt obligații cu privire la creșterea acestuia. Astfel se au în vedere următoarele:

Dreptul de a crește alături de părinți săi. Copilul are dreptul să crească alături de părinți săi. Părinții au îndatorirea de a asigura copilului, de o manieră corespunzătoare abilităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor sale. Părinții copilului au dreptul de a primi informațiile și asistența specializată necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia.

Dreptul de a fi crescut de ambii părinți. Amândoi sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor minori. Ei trebuie să colaboreze în luarea de decizii privind copilul, indiferent dacă sunt împreună ori separați. interesul suprem al copilului impune coordonarea eforturilor celor doi pentru a asigura copilului condițiile cele mai bune de creștere, dezvoltare, educare, pregătire profesională.

Dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa mentală, fizică, spirituală, morală și socială. Copilul are dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, psihică, spirituală, morală și socială întrun mod armonios. Pentru a se realiza acest drept părinții au următoarele îndatoririi:

Să coopereze cu copilul și să îi respecte viața privată și intimă, demnitatea

Să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate faptele și actele ce l-ar putea afecta și să ia în seamă opinia acestuia

Să ia toate măsurile necesare pentru protecția și realizarea drepturilor minorului

Să coopereze cu persoanele fizice și juridice au atribuții în domeniul educării și formării profesionale a minorului.

Dreptul de a nu fi despărțit de părinții săi. Copilul nu poate să fie despărțit de părinți ori doar de unul dintre ei, contra voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de prevederile legale, sub rezerva revizuirii judiciare și doar dacă acest fapt se impune de interesul suprem al copilului.

Dreptul de a stabili locuința copilului.

Conform art. 496 alin. (1) Cod civil, copilul minor locuiește la părinții acestuia. Stabilirea locuinței minorului este extrem de importantă, deoarece acesta nu reprezintă doar definirea spațiului unde va locui minorul ci și crearea unui mediu de viață în care acestuia să i se asigure creșterea și educarea necesare. Părintele la care locuiește copilul este cel care se ocupă de acesta în fiecare zi și ia deciziile curente cu privire la acesta, chiar și în cazul când autoritatea părintească este exercitată în comun, de ambii părinții.

În situația obișnuită, copilul locuiește cu părinții săi.

În situația în care părinții nu locuiesc împreună, acesția vor decide, de comun accord, la care dintre ei va locui copilul.

Dacă părinții nu se înțelegcu privire la locuința copilului, va decide instanța tutelară, după ascultarea părinților și a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Poate să fie ascultat și copilul ce nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanța apreciază că audierea lui este necesară pentru rezolvarea cauzei.

La luarea hotărârii instanța va ține cont de concluziile raportului de anchetă psihosocială, dar și de interesul suprem al copilului.

Locuința copilului stabilită potrivit celor menționate anterior, nu poate să fie schimbată fără accordul părinților decât în situațiile prevăzute expres de prevederile legale.

Schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele la care locuiește, poate să aibă loc, doar cu prealabilul accord al părintelui celălalt, dacă această schimbare afectează exercițiul autorității ori al unor drepturi părintești.

Când părinții nu se înțeleg cu privire la acest aspect, hotărăște instanța tutelară, după ascultarea părinților și a copilului, în condițiile legale. Instanța ia în seamă concluziile raportului de anchetă psihosocială și hotărăște conform interesului suprem al copilului.

Minorul ce nu a împlinit vârsta de 14 ani poate să ceară părinților să își schimbe locuința necesară desăvârșirii învățăturii și pregătirii profesionale a acestuia.

Dacă părinții nu sunt de acord, copilul poate să sesizeze instanța tutelară, care va hotărâ în baza raportului de anchetă psihosocială, după ascultarea minorului, conform prevederilor legale.

În cazul divorțului pe calea judiciară, instanța tutelară va stabili, luând în seamă înțelegerea părinților, dacă aceasta respectă interesul suprem al copilului sau, în lipsa unei astfel de înțelegeri dacă aceasta este opusă interesului suprem al copilului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mos obișnuit. Doar în mod excepțional și doar dacă este în interesul supream al copilului, instanța poate să stabilească locuința acestuia la bunici ori alte rude ori persoane ce consimt la aceasta, ori în lipsă, la o instituție de ocrotire.

În practică s-a pus problema dacă la stabilirea locuinței minorului instanța trebuie să specifice în dispozitivul hotărârii și adresa unde va locui acesta, sau doar părintele la care va locui. Se consideră că interesul copilului este să se stabilească la care dintre părinți va locui, iar nu adresa la care acesta locuiește în momentul luării acestei măsurii, deoarece, mai ales după divorț, în nenumărate cazuri părintele își poate schimba domiciliul, copilul rămânând astfel cu o adresă la care nu mai locuiește nici el nici părintele său, adresă care va trebui să fie din nou schimbată, printr-o altră hotărâre judecătorească.

Dreptul de a cere înapoierea minorului de orice persoană ce îl ține fără drept

Conform dispozițiilor art. 495 alin. (1) Cod civil, părinții au dreptul să ceară oricând, instanței tutelare, înapoierea copilului de la orice persoană ce îl ține pe nedrept.

Pentru rezolvarea cererii, instanța tutelară, administrează probele necesare și ascultă copilul, dacă acesta a împlinit 10 ani. Este posibilă și audierea copilului sub 10 ani, dacă instanța a apreciat că este necesare pentru soluționarea causei.

Cererea se va respinge, dacă instanța apreciază că înapoierea este contrară vădit intereselor superioare ale copilului.

Sub imperiul anterioarei reglementări s-a decis că în situația în care instituțiile statale nu depun diligențele adecvate și eficiente pentru a impune respectarea dreptului părintelui divorțat căruia i s-a încredințat minorul pentru a i fi înapoiat, este încălcat dreptul la respectarea vieții de familie, darantat de art. 8 CEDO.

Dreptul de a avea legături personale cu copilul

Problema exercitării acestui drept este pusă în situația părintelui la care minorul nu locuiește în mod obișnuit. Legăturile personale cu copilul pot fi realizate prin:

Întâlniri ale părintelui cu copilul

Vizitarea copilului la locuința acestuia

Găzduirea acestuia pe o anumită perioadă de către părinte

Corespondență ori o altă formă de comunicare cu minorul

Transmiterea de date copilului privind părintele

Transmiterea de date privind copilului, inclusiv fotografii, evaluării medicale, ori școlare, către părinte.

Transmiterea datelor menționate anterior se face cu respectarea interesului suprem al copilului, dar și a prevederilor speciale ce vizează confidențialitatea și transmiterea datelor cu caracter personal.

Atunci când părintele este împedicat să își exercite acest drept, se poate adresa instanței tutelare, care va stabili, prin hotărâre, modurile exacte de exercitare a acestui drept.

Totodată, instanța tutelară poate să limiteze exercițiul acestui drept, dacă acesta nu este în interesul suprem al minorului.

Dreptul de a consimți la adopția copilului

Conform art. 463 alin. (1) lit. a) teza I Cod civil, consimțământul părinților naturali este o condiție de fond pentru a se încuviința adopția.

În mod excepțional, dacă aceștia refuză în mod abuziv să consimtă la adopția minorului, instanța poate încuviința adopția, dacă această măsură este în interesul suprem al copilului.

Dreptul de a încuviința logodna și căsătoria minorului

Minorul ce a împlinit 16 ani se poate căsători, pentru motive întemeiate, în baza unui acord medical, cu încuviințarea părinților sau după caz, a tutorelul și cu autorizarea instanței tutelare.

Refuzul abuziv al părinților de a încuviința căsătoria minorului ce a împlinit vârsta de 16 ani poate să fie cenzurată de instanță, urmându-se procedura prevăzută de art. 331 și urm. Cod procedură civilă.

În baza art. 266 alin (2) coroborat cu art. 272 Cod civil, părinți au dreptul de a încuviința încheierea logodnei minorului care a împlinit 16 ani.

În ceea ce privește încuviințarea logodnei și a căsătoriei acestuia, i-a fost recunoscută anticipat capacitatea deplină de exercițiu, în temeiul art. 40 Cod civil, considerâm astfel că aceasta nu mai este necesară ca și condiție de fond a cărei îndeplinire le condiționează valabilitatea, ocrotirea părintească încetând odată cu emanciparea minorului.

Dreptul de exprimare a opiniei privind emanciparea minorului

Instanța tutelară poate să recunoască minorului care a împlinit 16 ani, dacă există motive întemeiate, capacitatea deplină de exercițiu. Pentru aceasta, vor fi ascultați părinții ori, după caz, tutorele minorului. În acest din urmă caz este nevoie și de avizul Consiliului de familie.

În mod sigur, pentru recunoașterea anticipată a capacității depline de exercițiu minroului, instanța are în vedere interesul suprem al minorului, pe care și părintele trebuie să îl aibă în vedere atunci când își exprimă opinia în acest sens în fața instanței.

Dreptul și obligația de a întreține minorul

Dreptul și îndatorirea de a întreține minorul are un caracter complex, referindu-se nu doar la cheltuielile de locință, haine, hrană, medicamente etc., ci și la ce cu privire la creștere, educare, pregătire profesională a acestuia.

Ambii părinți trebuie să asigure copilului mijloacele necesare dezvoltării personalității sale pâna la momentul când devine major.

Totodată, părinții au îndatorirea de a întreține copilul major în condițiile legii.

Dreptul și obligația de a îl reprezenta pe minor, ori după caz, de a îi încuviința actele juridice

Acest drept și această obligație, face referire atât la latura personală cât și la ceea patrimonială.

Până la 14 ani minorul este reprezentat în actele sale juridice de părinții săi, iar după această vârstă, pâna când devine major, este nevoie doar încuviințarea prealabilă a părinților.

În cazul actelor de dispoziție este nevoie de autorizarea instanței tutelare.

Când apar interese contrare între minor și părinții săi, se va numi un curator, care să îl reprezinte pe minor, ori să îl asiste pe acesta la încheierea actelor juridice.

Drepturile și obligațiile ce se referă la bunurile minorului

Dreptul și obligația de a administra bunurile minorului. Conform art. 501 alin. (1) Teza I Cod civil, părinții au dreptul și obligația de a administra bunurile copilului minor. Termenul de ,,administrare,, este folosit de legiuitor într-un sens larg, incluzând actele de administrare propriu – zise, actele de conservare și în unele cazuri chiar și actele de dispoziție.

În cazul minorului mai mic de 14 ani, părinții pot să încheie, în numele acestuia categoriile de acte juridice următoare:

Acte de conservare. De pildă, cele necesare pentru a dobândi un drept ori pentru a evita stingerea unui drept, și care comportă cheltuieli scăzute, raportate la valoarea dreptului astfel conservat;

Acte de administrare propriu – zise. Ca de exemplu, cele destinate să permită utilizarea unui bun ori întrebuințarea veniturilor pe care le produce bunul respectiv sau a sumelor la care are dreptul copilul,

Acte de dispoziție. În cadrul acestei categorii, deosebim două sub – categorii. Astfel, pentru anumite acte, ca de pildă: înstrăinarea ori gajarea bunurilor copilui, renunțarea la drepturile patrimoniale ale minorului; actele ce depășesc dreptul de administrare, plata de creanțe pe care le au față de minor, tutorele, rudele în linie dreaptă etc, ori a creanțelor pe cale le față de acesta părinții săi, este necesară încuviințarea prealabilă a instanței tutelare. Pentru alte acte nu este necesară încuviințarea prealabilă a instanței tutelare. Sancțiunea ce intervine în situația încheierii de acte juridice fără încuviințarea prealabilă a instanței tutelare este nulitatea relativă.

Exercitarea autorității părintești trebuie să aibă în vedere interesul suprem al copilului, și să asigure bunăstrarea din punct de vedere material și spiritual a acestuia, mai ales prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu acesta, prin asigurarea creșterii, întrețineroo și educării acestuia, dar și prin reprezentarea legală și administrarea patrimoniului acestuia.

Decăderea din drepturile părintești poate fi solicitată dacă se constată că părintele pune în pericol viața, integritatea , sănătatea fizică ori mental sau dezvoltarea minorului prin aplicare de rele tratamente acestuia, prin consum de alcool ori stupefiante, prin purtare abuzivă, prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.

În practica judiciară, sub imperiul noii reglementări, s-a admis că, existența unui comportament caracterizat drept neglijență gravă nu presupune numai agresiuni, violențe sau condamnare pentru abandon de familie, ci și lipsirea minorului de mijloacele de întreținere care pot pune în pericol sănătatea și dezvoltarea fizică a acestuia.

Este obligatorie citarea părinților și participarea procurorului. Cererea se judecă de urgență.

Sub aspect probator, pot fi administrate orice dovezi admise de lege, întocmirea raportului de anchetă psihosocială fiind obligatorie.

Conform prevederilor legale, Direcția generală de asistență social și protecție a minorului întocmește și prezintă instanței de judecată un raport privitor la minor, ce va cuprinde informații cu privire la:

personalitate, starea mental și fizică a minorului

antecedente sociale și medicale și educaționale ale acestuia

condițiile de creștere ale minorului

propuneri cu privire la persoana, familia ori serviciul de tip rezidențial und ear putea să fie dus în plasament minorul

alte informații privitoare la educarea și creșterea minorului ce pot servii la rezolvarea cauzei.

Față de dispozițiile art. 264 Cod civil și prevederile Legii nr. 272/2004, minorul cu discernămânr are drept să își exprime liber voința asupra oricărei problem ce îl privește.

Ca urmare, aceste are dreptul să fie ascultat, chiar nu a împlinit 10 ani, dacă instanța tutelară apreciază că audierea acestuia este necesară pentru a soluționa cauza.

În raport de probele administrate, în cazul în care apreciază că este întemeiată cererea, instanța dispune decăderea – totală sau parțială – din drepturile părintești.

În principiu, decăderea din drepturile părintești este totală, în sensul că părintele

decăzut din drepturile părintești își pierde toate aceste drepturi, cu excepțiile expres

prevăzute de lege.

De pildă, părintele decăzut din exercițiul drepturilor părintești, ori

căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, păstrează dreptul de a

consimți la adopția copilului.

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești se întinde asupra tuturor copiilor

născuți la data pronunțării hotărârii.

Dreptul la protecție alternativă aparține oricărui nimor care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părintească ori care , în vederea protecției intereselor sale, nu poate să fie lăsat în îngrijirea părinților săi.

Protecția alternativă include:

instituirea tutelei;

măsuri de protecție specială, și anume: plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată;

adopția.

În alegerea uneia din soluțiile acestea autoritatea competentă – instanța tutelară – va ține cont, în mod corespunzător, de nevoia unei anume continuități în educarea copilului, dar și de originea etnică, religioasă, culturală ori lingvistică a acestuia.

Curatela minorului. Se apreciază că această măsură se poate institui, cu titlu subsidiar și temporar conform prevederilor Codului Civil.

Codul civil consacră tutelei minorului art. 110 – 163. Tutelea minorului reprezintă o măsură de protecție alternativă destinată să asigure ocrotirea minorului în cazurile anume prevăzute de prevederile legale. Aceasta constituie totalitatea prevederilor legale prin care minorului, lipsit, temporar ori definitiv, de ocrotirea părintească, sau care, în vederea protecției intereselor sale, nu poate fi lăsat în îngrijirea părinților săi, fiind ocrotit de un tutore. Pentru minor tutela constituie un mijloc de ocrotire, iar pentru tutore reprezintă o sarcină.

Tutela prezintă următoarele caractere juridice:

este o sarcină socială;

este o sarcină legală;

este o sarcină, în principiu gratuită;

reprezintă o sarcină personală.

Curatela minorului este prevăzută prin mai multe dispoziții ale Codului Civil – ca de pildă art. 119 alin. (6), art. 142 alin. (2), art. 146 alin. (1), art. 150, art. 157 alin. (3) etc., dar și de alte acte normative, ca de pildă Legea 122.2006 sau Codul de procedură civilă.

Această reprezintă o varietate a tutelei, fiind calificată ca fiind o tutelă ad-hoc.

Protecția specială a copilului constituie totalitatea măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar ori definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protecției intereselor sale, nu poate să fie lăsat în îngrijirea părinților săi.

De obicei, copilul beneficiază de protecția specială prevăzută de Legea nr. 272/2004, până la dobândirea capacității depline de exercițiu. Se află în această situație nu doar cel ca împlinește vârsta de 18 ani, ci și minorul căsătorit sau cel ce a dobândit anticipat capacitate deplină de exercițiu.

La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacității depline de exercțiu, dacă își continuă studiile întro formă de învățământ de zi, protecția specială este acordată, în condițiile prevederilor legale, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a depăși vârsta de 26 ani. În opinia unor autorii, limitarea doar la cei ce urmează învățământul superior la zi nu se justifică.

Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu, și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu își continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază la, cerere, pe o perioadă de maxim doi ani, de protecție specială, în scopul ușurării integrării sociale a acestuia.

În situația în care se dovedește că tânărului ă s-a oferit un loc de muncă ori o locuință însă acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile acestuia, în mod succesiv, cele menționate anterior nu mai sunt aplicabile.

Serviciile de protecție specială cu atribuții în materie se împart în categoriile următoare:

servicii de zi

servicii de tip familial

servici de tip rezidențial

Măsurile de protecție specială a minorului sunt:

plasamentul;

plasamentul în regim de urgență

supravegherea specializată.

De aceste măsuri de protecție specială instituite de Legea nr. 272/2004, pot beneficia.

minorul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești ori cei cărora le-a fost aplicată pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, cei ce au fost puși sub interdicție, cei declarați judecătorește morți ori cei dispăruți, când nu s-a putut intitui tutela;

miinorul care, în vederea protecției interesului său suprem, nu poate să fie lăsate în îngrijirea părinților săi din motive imputabile acestora;

minorul care a fost neglijat ori abuzat

minorul găsit ori abandonat de mamă în unitățile sanitare;

copilul ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală însp nu răspunde din punct de vedere penal.

Plasamentul copilului reprezintă o măsură de protecție specială, având caracter temporar, ce poate fi dispusă, conform prevederilor legale, după caz la.

o persoană ori familie,

un asistent maternal

un serviciu de tip rezidențial – centru de plasament ori de primire a minorului în regim de urgență – licențiat conform prevederilor legale.

Persoana ori familia ce primește minorul în plasament trebuie să îndeplinească condițiiile următoare:

să aibă domiciul în România;

să fie evaluată de Direcția generală de asistență socială și protecție a minorului privitor la garanțiile morale și condițile materiale pe care trebuie să le îndeplinească.

Plasamentul minorului ce nu a împlinit vârsta de 2 ani se poate dispune doar la familia extinsă ori substitutivă, fiind interzis plasamentul minorului întrun serviciu de tip rezidențial.

Prin excepție, se poate dispune plasamentul întrun serviciu de tip rezidențial al minorului mai mic de doi ani, în cazul în care acesta prezintă grave handicapuri, cu dependență de îngrijiri în serviciile de tip rezidențial specializate în acest sens.

La stabilirea măsuri plasamentului se urmărește:

plasarea minorului, cu prioritate, la familia extinsă ori substitutivă;

menținerea fraților împreună;

ușurarea exercitării de către părinți a dreptului de vizitare a minorului și de a menține legătura cu acesta.

Măsura plasamentului este stabilită de către Comisia pentru protecție a copilului, când există accordul părinților, în situațiile următoare:

minorul, în vederea protecției intereselor sale, nu poate să fie lăsat în îngrijirea părinților din motive temeinice imputabile acestora;

minorul săvârșește o faptă penală însă nu răspunde din punct de vedere penal.

Măsura plasamentului este stabilită de către instanța de judecată, la cererea Direcției generale de asistență socială și protecție a copilului, astfel:

în cazul minorului ai cărui părinți sunt morți, necunoscuți, decăzuți din exercitarea drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat sancțiunea interzicerii drepturilor părintești, sunt puși sub interdicție, sunt declarați printro hotărâre judecătorească decedați ori dipăruți, când nu s-a putut institui tutela, dar și în cazul minorului neglijat ori abuzat și a minorului găsit abandonat de către mama sa în unitățile sanitare, dacă este impusă înlocuirea plasamentului în regim de urgență dispus de către Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului;

în cazul minorului care, în vederea protejării interesului său suprem, nu poate să fie lăsat în îngrijirea părinților săi din motive temeinice imputabile acestora și a minorului ce a săvârșit o faptă penală însă care nu răspunde din punct de vedere penal, atunci când nu există accordul părinților, ori după, caz, al unui din părinți, pentru instituirea acestei măsuri.

Drepturile și îndatoririle părintești față de minor sunt menținute pe toată perioada măsurii plasamentului dispus de Comisia pentru protecție a copilului.

Plasamentul în regim de urgență reprezintă o măsură de protecție specială, cu un caracter temporar, ce este stabilită în cazul copilului neglijat ori abuzat, dar în situația copilului abandonat de mama sa în unitățile sanitare ori găsit.

Supravegherea specializată reprezintă o măsură de protecție specială ce constă în menținerea minorului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor îndatoriri, precum:

frecventarea cursurilor școlare

folosirea unor servicii de îngrijire de zi

urmarea unor tratamente medicale, consiliere ori psihoterapie,

interzicerea frecventării unor locuri anume ori de a avea legături cu persoane anume.

Supravegherea specializată este dispusă față de minorul ce a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde din punct de vedere penal.

Minorul reprezintă persoana fizică care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Faptul că minorul este căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani dobândește capacitate deplină de exercițiu sub aspect civil nu atrage aplicare în materie penală a regimului sancționator prevăzut de legea penală pentru persoanele majore.

Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani la data săvârșirii infracțiunii nu răspund penal, în ipoteza în care minorul săvârșește infracțiunea chiar în ziua când împlinește 14 ani, răspunde penale dacă se dovedește că acesta a săvârșite fapta cu discernământ.

Minorii ce au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit vârsta de 16 ani la data comiterii infracțiuni răspund penal doar dacă se dovedește prin intermediul unei expertize medico – legale psihiatrice că au comis fapta cu discernământ – prezumție relativă de incapacitate penală.

Minorii ce au împlinit vârsta de 16 ani la momentul săvârșirii infracțiuni răspund penal.

Bibliografie

I.P. Filipescu, A. I. Filipescu,.(2006), Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 540 și urm.

A.Corhan, (2001),Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, București

A.Bacaci (2000), Precizări cu privire la instituția ocrotirii părintești, Revista Dreptul nr. 10/2000

A.Corhan, (2009), Dreptul familiei. Teorie și practică, Ed. Lumina Lex, București,

Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, ( 2006),Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck, București, 2006

Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, ( 2006),Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck, București

Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1998, Ed. Argessis, Curtea de Argeș, 1999

Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2003, Ed. All Beck, București, 2005

C.Stătescu, (1963),Drept civil, Persoane fizice și juridice, București, Ed. Didactică și Pedagogică

C.T.Ungureanu, (2013), Drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București

Cod procedură civilă

Codul familiei

Costin, M.N., (1982),Marile institutii ale dreptului civil roman, vol.I, Dreptul de prioritate si celelalte drepturi reale principale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, decizia nr. 513/1994, în Buletinul jurisprudenței.Culegere de decizii pe anul 1994, Ed. Proema, Baia Mare, p. 78 – 80

D.Lupașcu (2011), Dreptul familiei,ediție revizuită și adnotată, Ed. Universul Juridic, București

D.Lupașcu (2012), Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București

E.Florian, (2011) Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, Ed. C.H.Beck, București

F. A. Baias, M. Avram, C. Nicolescu, (2008), Modificări aduse în reglementările Codului civil, în Dreptul nr. 288/2007 și Dreptul nr. 3/2008

G. Beleiu (2001), Drept civil român, Ed. Universul Juridic, București

Gabriela Lupsan, (2004),“Dreptul familiei (note de curs)”, ed.Fundatiei  “Chemarea”, Iasi

Gh. Beleiu,(2011), Drept civil roman, ed. VII, Ed. Universul Juridic, București

Ghe. Miruță, (2007),Dreptul familiei, Ed. Universitaria, București

H.G nr. 1438/2004 cu privire la servicile specializate destinate minorului ce a săvârșit o faptă incriminată de legea penală și nu răspunde penal, publ. În M.Of nr. 872 din 24 septembrie 2004

Hot. CEDO din 11.01.2000 pronunțată în cauza Ignaccolo – Zenide contra României, publ. În M.Of nr. 6 din 8 ianuarie 2001

P. Filipescu, A. I. Filipescu,.(2006), Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București

I.Chelaru, (2003), Căsătoria și divorțul, Ed. A92 Acteon, Iași

I.Filipescu (1993), Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, București

I.Filipescu (1993), Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, București

I.P.Filipescu, (2000),Tratat de dreptul familiei, ed. a –V-a revăzută și completată, Ed. All Beck, București

ÎCCCJ – Completul competent a judeca în interesul legii, dec. Nr. 7/2012, publ. În M.Of. nr. 411 din 20 iunie 2012

în Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1996, Ed. Proema, Baia Mare, 1997

jurindex.ro

Legea nr. 122/2006 cu privire la azilul în România, publ. În M.Of nr. 428 din 18 mai 2006

Legea nr. 272/2004

Legea nr. 61/1991 cu privire la sancțonarea faptelor de nerespectarea a unor reguli de conviețuire socială, a liniștii și ordinii publice, republ. În M.Of. nr. 387 din 18 august 2000

Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului Cod civil

M. Haralambie ( 2010), Autoritatea părintească în dreptul român de la concepția tradițională la ceea modernă, în Revista Pandectele Române, nr. 5/2010

M.Udroiu, (2014), Drept penal. Partea Specială, Ed. C.H.Beck, București

M.Udroiu, Drept Penal.Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2014

M.Ursuța, Exercitarea autorității părintești în comun de ambii părinți. Aplicarea imediată a dispozițiilor NCC, Revista Curierul judiciar, nr. 10/2011, p. 558 – 559

Noul Cod civil

Noul cod penal

P.Filipescu, (2011),Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București

Șt. Coscoș, (2001), Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, București

V.Verdinas (2014), Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București

Bibliografie

I.P. Filipescu, A. I. Filipescu,.(2006), Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 540 și urm.

A.Corhan, (2001),Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, București

A.Bacaci (2000), Precizări cu privire la instituția ocrotirii părintești, Revista Dreptul nr. 10/2000

A.Corhan, (2009), Dreptul familiei. Teorie și practică, Ed. Lumina Lex, București,

Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, ( 2006),Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck, București, 2006

Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, ( 2006),Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck, București

Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1998, Ed. Argessis, Curtea de Argeș, 1999

Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2003, Ed. All Beck, București, 2005

C.Stătescu, (1963),Drept civil, Persoane fizice și juridice, București, Ed. Didactică și Pedagogică

C.T.Ungureanu, (2013), Drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București

Cod procedură civilă

Codul familiei

Costin, M.N., (1982),Marile institutii ale dreptului civil roman, vol.I, Dreptul de prioritate si celelalte drepturi reale principale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, decizia nr. 513/1994, în Buletinul jurisprudenței.Culegere de decizii pe anul 1994, Ed. Proema, Baia Mare, p. 78 – 80

D.Lupașcu (2011), Dreptul familiei,ediție revizuită și adnotată, Ed. Universul Juridic, București

D.Lupașcu (2012), Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București

E.Florian, (2011) Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, Ed. C.H.Beck, București

F. A. Baias, M. Avram, C. Nicolescu, (2008), Modificări aduse în reglementările Codului civil, în Dreptul nr. 288/2007 și Dreptul nr. 3/2008

G. Beleiu (2001), Drept civil român, Ed. Universul Juridic, București

Gabriela Lupsan, (2004),“Dreptul familiei (note de curs)”, ed.Fundatiei  “Chemarea”, Iasi

Gh. Beleiu,(2011), Drept civil roman, ed. VII, Ed. Universul Juridic, București

Ghe. Miruță, (2007),Dreptul familiei, Ed. Universitaria, București

H.G nr. 1438/2004 cu privire la servicile specializate destinate minorului ce a săvârșit o faptă incriminată de legea penală și nu răspunde penal, publ. În M.Of nr. 872 din 24 septembrie 2004

Hot. CEDO din 11.01.2000 pronunțată în cauza Ignaccolo – Zenide contra României, publ. În M.Of nr. 6 din 8 ianuarie 2001

P. Filipescu, A. I. Filipescu,.(2006), Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București

I.Chelaru, (2003), Căsătoria și divorțul, Ed. A92 Acteon, Iași

I.Filipescu (1993), Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, București

I.Filipescu (1993), Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, București

I.P.Filipescu, (2000),Tratat de dreptul familiei, ed. a –V-a revăzută și completată, Ed. All Beck, București

ÎCCCJ – Completul competent a judeca în interesul legii, dec. Nr. 7/2012, publ. În M.Of. nr. 411 din 20 iunie 2012

în Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1996, Ed. Proema, Baia Mare, 1997

jurindex.ro

Legea nr. 122/2006 cu privire la azilul în România, publ. În M.Of nr. 428 din 18 mai 2006

Legea nr. 272/2004

Legea nr. 61/1991 cu privire la sancțonarea faptelor de nerespectarea a unor reguli de conviețuire socială, a liniștii și ordinii publice, republ. În M.Of. nr. 387 din 18 august 2000

Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului Cod civil

M. Haralambie ( 2010), Autoritatea părintească în dreptul român de la concepția tradițională la ceea modernă, în Revista Pandectele Române, nr. 5/2010

M.Udroiu, (2014), Drept penal. Partea Specială, Ed. C.H.Beck, București

M.Udroiu, Drept Penal.Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2014

M.Ursuța, Exercitarea autorității părintești în comun de ambii părinți. Aplicarea imediată a dispozițiilor NCC, Revista Curierul judiciar, nr. 10/2011, p. 558 – 559

Noul Cod civil

Noul cod penal

P.Filipescu, (2011),Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București

Șt. Coscoș, (2001), Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, București

V.Verdinas (2014), Drept administrativ, Ed. Universul Juridic, București