Reglementarea Juridica a Dreptului la Viata Privata, Intima Si Familiala

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A DREPTULUI LA VIAȚĂ PRIVATĂ, INTIMĂ ȘI FAMILIALĂ

1.1.Cadrul juridic național8

1.2.Cadrul juridic internațional

CAPITOLUL 2

DREPTUL LA VIAȚĂ PRIVATĂ

2.1. Aspecte generale. Domeniu de aplicare

2.2. Legea stocării datelor

2.2.1. Domeniul de aplicare

2.2.2. Obligațiilepprevăzute de lege pentru operatori și împuterniciții acestora

2.2.3. Drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal

2.2.4. Protecție legislativă

2.2.5. Contravențiile prevăzute de lege

2.3. Protecția datelor cu caracter personal

2.4. Dreptul la viață privată

CAPITOLUL 3

ATINGERI ADUSE VIEȚII INTIME, DE FAMILIE ȘI PRIVATĂ

3.1. Deținerea și folosirea de către autorități a unor date cu caracter personal în raport cu dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a drepturilor omului

3.2. Reglementări în noile coduri pentru atingeri aduse vieții intime privind restricțiile fotografierii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Într-o perioadă de profunde transformări internaționale, ȋnregistrate pe toate planurile vieții sociale, ca cea pe care o traversăm ȋn prezent, marcată de manifestarea unei crize economice fără precedent, de intensificarea pericolului terorist și de amplificarea fenomenului infracțional internațional, problematica drepturilor fundamentale ale omului este mai actuală decat oricand.

În aceste condiții, societatea internațională, puternic influențată de fenomenul globalizării, trebuie să găsească soluții pentru ca drepturile fundamentale ale omului să nu reprezinte doar simple lozinci fără suporturi de garantare, să nu fie complet lipsite de conținut.

Drepturile fundamentale sunt doar „acele daruri esențiale ale naturii” cum le consideră Jean Jacques Rousseau „de care nu se poate deci atinge nimeni, în nici un fel.” Ele sunt selectate și înscrise în Constituție, fapt ce confirmă sub aspectul juridic valoarea lor, în raport cu alte drepturi și le asigură o protecție juridică deosebită.

Drepturile omului sunt respectate în măsura în care sunt cunoscute și ele sunt cunoscute în măsura în care sunt însușite. Propagarea cunoștințelor în acest domeniu reprezintă în primul rând o activitate distinctivă a puterilor publice și instituțiilor statale, cât și a organizațiilor nonguvernamentale. Este necesar ca fiecare individ să posede cunoștințe necesare pentru a înțelege perfect această problemă în dimensiunea sa națională și internațională spre a promova toleranța, respectul și solidaritatea între toți membrii societății.

Ce sunt drepturile omului? O religie au spus unii; o filozofie au spus alții, un standard al civilizației moderne susțin cei mai numeroși. Pentru România constituie însă o noutate. Victoria revoluției române, scoțând țara din coșmarul totalitarismului, a deschis noi orizonturi, în care, idealul drepturilor omului devine o realitate a vieții noastre libere, iar îmbogățirea lui în conținut o perspectivă a viitorului acestei țări.

Conștientizarea lor cât mai completă și corectă reprezintă imperativul momentului. Doar în acest mod vom ajunge la gradul de civism al societății secolului pe care-l începem; numai așa ne vom afirma pe scena Europei și a întregii lumi ca o națiune care știe să-și onoreze excepționala inteligență, bogăția sufletească, creativitatea și, de ce nu, puterea de muncă.

Pornind de la premisa că libertatea persoanei, în general, și a vieții private în special, constituie un factor de seamă în normală formare, desfășurare și dezvoltare a multitudinii și variatelor relații sociale în care în mod obligatoriu intră o persoană, rezultă că orice imixtiune sau atingere adusă libertății omului îl expune pe aceasta excluderii din sfera relațiilor sociale, mai mult, chiar tinde a face imposibilă conviețuirea socială, care presupune respect față de fiecare membru al colectivității.

Libertatea persoanei, ca atribut important al personalității umane, constă în posibilitatea fiecărui membru al societății să o aibă și de a acționa în conformitate cu dorințele și interesele sale, fără a fi supus unei constrângeri fizice sau psihice.

Libertatea persoanei, ca atribut important al personalității umane cuprinde printre alte drepturi și libertăți (cum ar fi libertatea fizică, dreptul persoanei de a se deplasa nestingherită și de a se putea manifesta potrivit voinței sale; libertatea psihică; libertatea domiciliului etc.) și libertatea sexuală, dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în relațiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului și de cerințele statului de drept ( raportul sexual, actul sexual cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere ȋn imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare constituie infracțiunea de viol).

Apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viața omului a fost ocrotită de lege, nu numai ca termen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a însuși existenței societății omenești. Preocupările pentru analiza acestei problematici din perspectiva juridică au fost numeroase de-a lungul timpului. Acest fapt nu a condus la epuizarea subiectului întrucât evoluția societății omenești ridică mereu probleme spinoase: existențiale, tehnologice, socioculturale etc.

În categoria drepturilor și libertăților fundamentale, dreptul la viață privată a apărut relativ recent și are un conținut complex și de mare importanță pentru libertatea și personalitatea cetățeanului.

La nivel internațional, acest drept este reglementat prin instrumente juridice universale, ca Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice sau prin instrumente juridice regionale, cum sunt Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Constituția României reglementează acest drept ca o latură a respectării și ocrotirii personalității omului, proclamată de art. 1 ca valoare supremă, dreptul la viață fiind raportat la libertatea umană.

Dreptul la viață intimă, familială și privată presupune, printre altele, dreptul persoanei de a nu i se dezvălui, fără consimțământul său, numele adevărat, adresa, vârsta, situația familială, modul de folosire a timpului liber, obiceiurile etc.

Motivele care au stat la baza protecției persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal au avut în vedere utilizarea tot mai frecventă a datelor cu caracter personal, în special în domeniul tehnicii de calcul. De exemplu, tot mai des sunt prelucrate date cu caracter personal pentru monitorizarea achizițiilor, monitorizarea forței de muncă, înregistrarea apelurilor telefonice, monitorizarea deplasării vehiculelor, identificarea preferințelor pentru anumite produse sau servicii.

La data de 12 martie 2002 a intrat în vigoare Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 790 din 12 decembrie 2001.

Această lege are ca scop garantarea și potejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viața privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.

Legea este conformă Directivei 95/46/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995, pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (publicată în Official Journal L 281, 23/11/1995, p 0031-0050), precum și Convenției pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981, în cadrul Consiliului Europei și ratificată de țara noastră prin Legea 68/2001 (publicată în Monitorul Oficial 830/21 decembrie 2001).

De altfel, prin Legea nr. 677/2001 s-a urmărit adoptarea în domeniul prelucrărilor de date cu caracter personal și al protecției persoanelor în contextul acestor activități, a unui cadru normativ pe deplin armonizat cu principiile comunitare. Finalitatea transpunerii în domeniul național a prevederilor directivei o reprezintă înlăturarea discrepanțelor existente cu privire la nivelul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale în domeniul prelucrărilor de date cu caracter personal, precum și a obstacolelor de natură să împiedice desfășurarea unor activități economice la scară europeană și conlucrarea eficientă dintre autoritățile publice din diferite state.

CAPITOLUL 1

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A DREPTULUI LA VIAȚA INTIMĂ, FAMILIALĂ ȘI PRIVATĂ

Referitor la protecția dreptului la viața privată se impune câteva precizări de natură să reliefeze specificul reglementarii acestui drept, concepția care a stat la baza adoptării legislației ce-i asigură protecția.

Cele mai multe legislații naționale actuale (de altfel o privire comparativă a legislațiilor naționale din epoci istorice diferite atât în același spațiu geografic, cât și pe teritorii distincte, dovedesc aceeași realitate, ca și studiul comparativ actual) reglementează distinct și net diferit aspectele publice de cele private ale vieții individului sau cele interne (private) de cele externe, internaționale (publice) ale statului. Aspectele private ale vieții au fost întotdeauna lăsate în competența legiuitorului internațional. Drepturile omului constituie un domeniu de reglementare juridică cu implicații care se produc în sfera publică și în cea privată a relațiilor sociale. Ca urmare a caracteristicii, a specificului menționat pe care-l manifestă sfera privată a drepturilor fundamentale, acestea trebuie să beneficieze de o protecție și garanții juridice similare cu sfera publică a drepturilor.

Violența în familie ca un aspect de morală, sociopsihologic, ori ca o problemă de sănătate fără asigurarea unei protecții juridice adecvate soțului victimă a violenței, constituie o încălcare a prevederilor Convenției Europene pentru Drepturile Omului și a dreptului fundamental prevăzut de articolul 26 din Constituția României

Respectul și protejarea vieții familiale și private, presupune existența unei legislații care să ocrotească individul nu numai față de o arbitrară intervenție, ingerință a autorităților publice sau a altor indivizi în sfera vieții private, dar și o legislație care să permită, să garanteze protecția individului prin sprijinul pe care îl oferă și exercită autoritățile publice în sprijinul pe care îl oferă și exercită autoritățile publice în condițiile legal prevăzute.

Asigurarea exercițiului efectiv al dreptului la viața privată este un obiectiv dificil de realizat tocmai datorită multiplelor și complexelor corelări și întrepătrunderi ale publicului cu privatul. Dificil, dar nu imposibil. Conținutul și limitele acestui drept sunt precizate atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și în legile fundamentale ale statelor părți la Convenție. Este sarcina legiuitorului național să reglementeze concret linia care stabilește o demarcare clară a ingerinței justificate a statului față de cazurile de violare a dreptului, pe de o parte, de ingerința necesară și solicitată autorităților publice în scopul protecției și garantării exercițiului acestui drept, pe de altă parte.

Concordanța legislației și jurisprudenței naționale referitoare la dreptul la viață privată cu prevederile Convenției și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului va duce la o democratică protecție a acestui drept fundamental.

1.1 CADRUL JURIDIC NAȚIONAL

În titlul II, capitolul II Constituția României din 1991 reglementează drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Un astfel de drept fundamental este dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private, reglementat în articolul 26 diținutul și limitele acestui drept sunt precizate atât în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și în legile fundamentale ale statelor părți la Convenție. Este sarcina legiuitorului național să reglementeze concret linia care stabilește o demarcare clară a ingerinței justificate a statului față de cazurile de violare a dreptului, pe de o parte, de ingerința necesară și solicitată autorităților publice în scopul protecției și garantării exercițiului acestui drept, pe de altă parte.

Concordanța legislației și jurisprudenței naționale referitoare la dreptul la viață privată cu prevederile Convenției și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului va duce la o democratică protecție a acestui drept fundamental.

1.1 CADRUL JURIDIC NAȚIONAL

În titlul II, capitolul II Constituția României din 1991 reglementează drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Un astfel de drept fundamental este dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private, reglementat în articolul 26 din Constituție în următoarea formulă: „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”.

„Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”

Se observă că o deținere clară a acestor trei noțiuni viața intimă, familială și privată este dificilă, stabilirea concretă a dimensiunilor lor rămânând în sarcina autorităților care operează cu ele în cazuri concrete și într-un context strict determinat.

Cu toate că reglementările internaționale tratează laolaltă dreptul la viața intimă cu dreptul la inviolabilitatea domiciliului și la securitatea corespondenței, Constituția României cuprinde două articole distincte care tratează aceste probleme.

Principiul avut în vedere însă de toate aceste reglementări este acela că nimeni nu se poate amesteca în viața intimă, familială sau privată a persoanei fără consimțământul acesteia. Consimțământul trebuie să fie exprimat într-un mod explicit sau cel puțin să existe motive care să ducă la concluzia că a fost exprimat explicit. Autoritățile publice, mai ales, au obligația să ia toate măsurile posibile pentru a asigura respectarea acestui drept.

Așa cum reiese și din modul de redactare a acestui drept, conținutul lui este deosebit de complex, în el încadrându-se și dreptul de a dispune de propriul corp alături de dreptul de a cere respectarea intimității persoanei, dreptul la propria imagine etc.

În temeiul acestui drept, „omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete, investigații, cercetări sociologice, psihologice, medicale, științifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe și țesuturi umane”.

Așadar, doar persoana fizică poate dispune de ființa și integritatea sa fizică sau psihică, de libertatea sa, iar prin exercițiul acestui drept, persoana fizică nu trebuie să încalce drepturile și libertățile celorlalți, ordinea publică sau bunele moravuri.

Reglementările constituționale au rolul de a stabili cadrul general al legislației, de a trasa liniile directoare, urmând ca ulterior, legislația să dezvolte aceste principii sau să se pună de acord cu prevederile legii fundamentale.

De altfel, în vederea unei normale desfășurări a relațiilor interumane bazate pe respectul vieții intime, familiale și private au fost adoptate o serie de acte normative ce vin astfel să întărească prevederile constituționale ale art.26.

Spre exemplu, vine să întărească prevederile constituționale ale art. 26 Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice.

Astfel art. 1 din Legea 61/1991 vine să întărească dispozițiile alin. 2 art. 26 din Constituție. Potrivit art.1 din lege „pentru asigurarea climatului de ordine și liniște publică necesar desfășurării normale a activității economice și social culturale și promovarea unor relații civilizate în viața cotidiană, cetățenii sunt obligați să aibă un comportament civic, moral și responsabil, în spiritul legilor țării și al normelor de conviețuire socială.

CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONAL

La rândul lor, documentele internaționale în domeniul protecției drepturilor omului conțin reglementări ale dreptului la viața privată al omului. Astfel, Adunarea generală a O.N.U. a adoptat la 10 decembrie 1948 Declarația Universală a Drepturilor Omului, act ce conține drepturile și libertățile fundamentale de care se bucură oamenii.

Declarația cuprinde drepturile civile, care reprezintă o categorie de drepturi indispensabile asigurării libertății și egalității în demnitate și drepturi ale ființelor umane, așa cum acestea sunt prevăzute în articolul 1.

Aceste drepturi sunt prevăzute în articolele 317 din Declarație și reglementate în art. 617 și 2324 din Pactul cu privire la drepturile civile și politice.

Astfel, în cadrul drepturilor civile din Declarație este inclus și dreptul ce se referă la interzicerea imixtiunilor în viața oamenilor și care presupune: nerecurgerea la imixtiuni arbitrare în viața personală, de familie, în domiciliu sau în corespondență, precum și la atingeri aduse onoarei sau reputației sale.

Aceste drepturi sunt prevăzute în articolul 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precum și în art. 17 din Pactul cu privire la drepturile civile și politice.

Convenția Europeană cu privire la drepturile omului în art. 8, pct.1 prevede expres aceleași aspecte iar la pct. 2 interzice amestecul vreunei autorități publice în exercitarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege și cu condiția ca acestea să constituie o măsură necesară într-o societate democrată, pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii infracțiunilor, protejarea sănătății sau moralei, ori pentru apărarea drepturilor și libertățiilor altora.

Nu există nici o îndoială că viața privată este un element esențial al dezvoltării armonioase a omului, în special într-un sistem democratic. Acesta este motivul pentru care marile organisme supranaționale, precum și mai multe state au inclus această valoare printre drepturile esențiale protejate nominal prin Declarația drepturilor fundamentale, le-au și consacrat astfel ca superioare și inalienabile. Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția italiană, Constituția Germaniei, acordă o valoare transcedentală acestui drept. Cel de-al 4-lea Amendament la Constituția americană impune respectul vieții private a cetățeanului împotriva ingerințelor ilegale ale Guvernului, în timp ce mai multe state americane, în constituirea lor respectivă, vin să protejeze personalitatea cetățenilor lor.

Franța și Quebecul alătură această valoare la drepturile subiective legate de persoana umană, recunoscându-i astfel o existență proprie și distinctă.

Importanța acestui drept nu poate fi pusă în nici un caz la îndoială.

Punctul de plecare în materia reglementărilor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului îl reprezintă Declarația Universală a Drepturilor Omului. Aceasta în articolul 12 precizează că „nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.”

În scopul ordinii vieții intime a persoanei, legislațiile multor state interzic ascultarea, înregistrarea sau transmiterea printr-un aparat oarecare a imaginilor sau vorbelor pronunțate de o persoană fără consimțământul său. Exemplificativă pentru modul în care este înțeleasă protejarea vieții personale a persoanei în diverse state din lume este faptul că unele instanțe franceze au dat hotărâri prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al fiecăruia asupra imaginii sale.

Constituția Olandei conține prevederi referitoare la modul cum se va realiza protecția dreptului la propria imagine. Astfel, după ce dispune că „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private, în afara restricțiilor stabilite prin lege sau în virtutea unei legi” prevede că „legea va stabili reguli în vederea protecției vieții private cu privire la înregistrarea și comunicarea de date cu caracter personal. Legea va stabili reguli cuprinzând drepturile persoanelor de a lua cunoștință de datele înregistrate în legătură cu ele și de utilizarea lor și, de asemenea de a rectifica aceste date.”

În S.U.A. Amendamentul IV garantează „dreptul oamenilor la siguranță asupra persoanei lor, a casei, a documentelor și a obiectelor lor personale în fața pericolului unei percheziții sau confiscări neîntemeiate.” Se poate observa că spre deosebire de Constituția României din 1991, care tratează în articole separate viața intimă de inviolabilitatea domiciliului și secretul documentelor sau al comunicațiilor, Amendamentul IV face acest lucru la un loc. Asemenea exemple mai întâlnim și în constituția altor state occidentale.

Astfel, Constituția Spaniei prevede că articolul 18 ali.n 1 că „dreptul la onoare, la intimitate personală și familială și la propria imagine e garantat fiecăruia”. Tot art. 18 dispune la alin. 2 că “Domiciliul este inviolabil. Nu se va putea intra în el sau percheziționa fără consimțământul celui care îl locuiește” iar în alin 3 „secretul comunicațiilor și în special al comunicațiilor poștale, telegrafice și telefonice este garantat cu excepția cazului când există o hotărâre judecătorească.”

De asemenea, un alt exemplu îl constituie art. 65 pct.1 din Constituția Portugaliei care dispune că „dreptul pentru fiecare cetățean și familia acestuia, la locuință de dimensiuni adecvate, în condiții de igienă și confort, care să asigure intimitatea personală și caracterul privat al familiei.”

După destrămarea U.R.S.S. și ieșirea de sub regimul comunist, Constituțiile diferitelor state din fostul bloc comunist, au suferit modificări esențiale, una dintre cele mai importante este introducerea articolului cu privire la viața intimă, personală și privată. Constituția Bulgariei prevede în art. 29 paragraful 2 „nimeni nu poate fi supus unor experiențe medicale, științifice sau de alt fel fără consimțământul său scris” iar în art. 32 paragraful 2 „nimeni nu poate să fie urmărit, fotografiat, filmat sau supus unor acțiuni similare fără știrea sa sau împotriva refuzului său, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.” Art. 19 din Constituția Slovaciei dispune că „orice persoană are dreptul la protecție împotriva unor imixtiuni nejustificate în viața sa particulară sau familială”.

Chiar și constituțiile unor state în care comunismul a „atins cele mai înalte piscuri” (de ex. Rusia, China), conțin prevederi cu privire la protecția vieții intime, familiale și private, chiar dacă nu cu mult timp în urmă nu se punea prea mult preț pe această protecție. Astfel art. 21 pct. 2 din Constituția Rusiei dispune că „nimeni nu poate fi supus unor experiențe medicale, științifice sau de alt fel fără acordul său benevol” iar în articolul 24 se face precizarea că „strângerea, păstrarea, folosirea și difuzarea informațiilor despre viața particulară a unei persoane nu sunt admise fără acordul acesteia.” Tot astfel în articolul 38 al Constituției Chineze se specifică că „Demnitatea personală a cetățenilor R.P. Chineze este inviolabilă. Este interzisă ofensa, defăimarea cetățenilor sau aducerea de acuzații false împotriva lor, indiferent în ce fel.”

Așadar se poate observa că punctul de plecare în reglementarea acestui drept fundamental al omului îl reprezintă art. 12 din D.U.D.O. și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având drept reper aceste două articole o seamă de alte documente internaționale au preluat ideea enunțată de acestea, la fel ca și constituțiile multor state din lume printre care și România.

CAPITOLUL 2

DREPTUL LA VIAȚĂ PRIVATĂ

2.1. ASPECTE GENERALE. DOMENIU DE APLICARE

Principii care stau la baza protecției datelor cu caracter personal:

Dreptul la viață intimă, familială și privată, reglementat prin instrumente juridice universale (ex. Declarația Universală a Drepturilor Omului) sau regionale (ex. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale) ale Uniunii Europene, semnate în anul 2000.

În România, acest drept este garantat de Constituție.

Dreptul la viață intimă, familială și privată presupune, printre altele, dreptul persoanei de a nu i se dezvălui, fără consimțământul său, numele adevărat, adresa, vârsta, situația familială, modul de folosire a timpului liber, obiceiurile etc.

De ce a apărut necesitatea protecției persoanelor cu privire la utilizarea acestor date?

Utilizarea tot mai frecventă a datelor cu caracter personal, în special în contextul tehnicii de calcul (de exemplu – monitorizarea forței de muncă, identificarea preferințelor pentru anumite produse sau servicii, înregistrarea apelurilor telefonice etc. )

Cum este reglementată protecția datelor personale în România?

Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, intrată în vigoare la data de 12 martie 2002.

Prin această lege s-a urmărit adoptarea în domeniul prelucrărilor de date cu caracter personal și al protecției persoanelor în contextul acestor activități, a unui cadru normativ pe deplin armonizat cu principiile comunitare.

Finalitatea acestei armonizări o reprezintă realizarea în România a unui nivel similar de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale în domeniul prelucrărilor de date cu caracter personal.

Domeniul de aplicare

Date cu caracter personal = orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale (ex: informații referitoare la nume, prenume, adresă, obiceiuri, telefon, salariu etc. )

Operator – persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept privat care stabilește scopul și mijloacele prelucrării; sau este desemnată ca operator printr-un act normativ sau în baza unui act normativ care determină scopul și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal.

De exemplu, o societate comercială poate prelucra datele cu caracter personal ale angajaților proprii, în scopul respectării obligațiilor sau drepturilor specifice în domeniul dreptului muncii.

Sau, datele cu caracter personal ale clienților, în vederea executării unui contract, în scop de publicitate, în scopuri statistice ș.a.

Toate autoritățile publice constituie operatori de date personale și trebuie să se înregistreze ca atare.

Persoana vizată – persoana ale cărei date sunt prelucrate.

Prelucrarea datelor cu caracter personal – orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, (ex: colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea, modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terți, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea acestor date).

Pentru ca o prelucrare să intre sub incidența prevederilor Legii nr. 677/2001 este necesar ca ea să se desfășoare în cadrul unui sistem de evidență (definit ca o colecție de date, structurată potrivit unor criterii pe baza cărora datele pot fi accesate, de exemplu criteriul alfabetic).

Exemple de prelucrări de date cu caracter personal: crearea unui sistem de evidență a clienților, publicarea rezultatelor unui concurs sau examen, înregistrarea video a persoanelor care intră într-un magazin, colectarea de date pe baza unor formulare etc.

În general, pentru ca o prelucrare de date personale să fie legitimă este necesar consimțământul persoanei vizate.

În unele cazuri, consimțământul poate fi tacit sau nu este necesar (de exemplu, dacă prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract la care persoana vizată este parte, în vederea îndeplinirii unei obligații legale a operatorului, în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public, dacă datele prelucrate sunt accesibile publicului, dacă datele sunt prelucrate în scopuri științifice și rămân anonime pe durata prelucrării etc.).

Există categorii de date cu caracter personal, a căror prelucrare este interzisă în principiu: date legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, de apartenența sindicală, precum și datele cu caracter personal privind starea de sănătate sau viața sexuală.

Pentru anumite tipuri de date personale trebuie respectate anumite reguli speciale, datele având funcție de identificare, privind starea de sănătate sau cele referitoare la fapte penale și contravenții.

Drepturile persoanei vizate:

dreptul persoanei vizate la informare;

dreptul la acces la date;

dreptul de intervenție;

dreptul de opoziție;

dreptul de a se adresa justiției;

dreptul să facă plângere la autoritatea de supraveghere.

Obligațiile operatorilor:

Notificarea la autoritatea de supraveghere, anterior începerii prelucrării de date personale, realizată de către operator sau un reprezentant, prin completarea unor formulare pe care le va depune la autoritatea de supraveghere.

Sunt exceptate de la notificare: (1) prelucrarea datelor care are drept unic scop ținerea unui registru destinat prin lege, informării publicului și deschis spre consultare publicului; (2) prelucrarea de date cu caracter personal referitoare la petiționari și la propriul personal, efectuată de autoritățile și instituțiile publice; (3) prelucrarea de date cu caracter personal referitoare la propriii angajați, efectuate de entitățile de drept privat; cazurile (2) și (3) sunt valabile dacă prelucrarea are ca scop îndeplinirea unor obligații legale ale operatorilor, de exemplu încheierea și executarea unor contracte de muncă, îndeplinirea obligațiilor fiscale etc.

Respectarea anumitor condiții pe durata prelucrării:

prelucrarea cu bună credință și în conformitate cu dispozițiile legale;

colectarea în scopuri determinate, explicite și legitime;

datele cu caracter personal să fie adecvate, pertinente și neexcesive, prin raportare la scopul prelucrării;

datele cu caracter personal să fie exacte și actualizate. Pentru respectarea acestei cerințe sunt foarte importante sursa din care sunt colectate datele, metoda de colectare, asigurarea unui cadru adecvat pentru exercitarea drepturilor persoanei vizate, respectiv a dreptului de a fi informată cu privire la prelucrare, a dreptului de acces la date, a dreptului de intervenție asupra datelor;

datele cu caracter personal să fie stocate într-o formă care să permită identificarea persoanei vizate strict pe perioada necesară realizării scopurilor în care datele sunt colectate și prelucrate;

existența consimțământului persoanei vizate sau a unuia din cazurile în care acesta nu este necesar;

respectarea drepturilor persoanei vizate;

asigurarea securității prelucrărilor de date cu caracter personal;

protejarea lor împotriva distrugerii sau accesului neautorizat;

asigurarea unor condiții minime de securitate.

Transferul datelor cu caracter personal în străinătate trebuie notificat în prealabil autorității de reglementare, și poate avea loc în anumite condiții (respectarea legii românești, existența în statul de destinație a unui nivel de protecție adecvat, existența unor garanții ale operatorului cu privire la protecția drepturilor fundamentale, consimțământul expres al persoanei vizate, îndeplinirea unor clauze contractuale la care persoana vizată este parte etc.).

Atribuțiile autorității de supraveghere:

Controlul respectării legislației:

Controlul prealabil, al cărui scop este evitarea cazurilor de încălcare a drepturilor persoanelor în contextul prelucrării de date.

Acesta este obligatoriu, dacă operatorii sau împuterniciții acestora efectuează prelucrări de date susceptibile de a prezenta riscuri speciale pentru drepturile și libertățile persoanelor.

Investigație:

Aceasta poate fi realizată din oficiu sau pe baza unor plângeri sau sesizări.

Luarea de măsuri, în cazul constatării încălcării legii de către un operator:

Suspendarea sau încetarea prelucrării datelor cu caracter personal, ștergerea parțială sau totală a datelor.

LEGEA STOCĂRII DATELOR

DOMENIUL DE APLICARE

Dispozițiile legii se aplică, potrivit art. 2 alin. (2):

prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de operatori stabiliți în România;

prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de misiunile diplomatice sau de oficiile consulare ale României;

prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților desfășurate de operatori care nu sunt stabiliți în România, în condițiile prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. c).

Legea nu se aplică:

prelucrărilor de date cu caracter personal, efectuate de persoane fizice exclusiv pentru uzul

lor personal, dacă datele în cauză nu sunt destinate a fi dezvăluite (de exemplu, agenda personală telefonică sau cuprinzând adrese de poștă electronică, evidența datelor de naștere ale prietenilor);

prelucrărilor și transferului de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților din

domeniul apărării naționale și siguranței naționale, desfășurate în limitele și cu restricțiile stabilite de lege.

EXPLICAREA UNOR TERMENI:

Aplicarea legii este strâns legată de necesitatea înțelegerii de către persoanele chemate să o aplice a termenilor folosiți, așa cum sunt definiți în lege, terminologie preluată și folosită în mod corespunzător în acest documentar.

Pentru cunoașterea legii din acest punct de vedere și a înțelegerii acestui material, precizăm următoarele:

date cu caracter personal, prelucrarea datelor cu caracter personal, operator, persoană împuternicită de operator, stocare, terț, autoritate de supraveghere, dreptul la informare, dreptul de acces, dreptul de intervenție, dreptul de opoziție, au sensurile definite de Legea nr. 677/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

persoană vizată, legitimitatea scopului colectării, consimțământul, legitimitatea dezvăluirii, legitimitatea stocării, securitatea prelucrărilor, au sensurile definite în Ordinul Avocatul Poporului nr. 75 din 4 iunie 2002;

lege, înseamnă Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.

Astfel, prin date cu caracter personal se înțelege acele informații care pot fi puse direct sau indirect în legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă (ex: informații referitoare la nume, prenume, adresă, obiceiuri, telefon, salariu etc. )

Potrivit legii, prin prelucrarea datelor cu caracter personal se înțelege orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea (păstrarea pe orice fel de suport a datelor cu caracter personal culese), adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terți prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea. Trebuie menționat că enumerarea operațiunilor este exemplificată și nu exhaustivă.

Pentru ca o prelucrare să intre sub incidența prevederilor Legii nr. 677/2001 este necesar ca ea să se desfășoare în cadrul unui sistem de evidență. Prin sistem de evidență se înțelege o colecție de date, structurată potrivit unor criterii, criterii pe baza cărora datele pot fi accesate (de exemplu pe criteriul alfabetic).

Pentru o mai clară viziune asupra definiției date de lege noțiunii de prelucrare, trebuie menționat că în sfera acesteia se includ:

crearea unui sistem de evidență clienților;

editarea unui fișier care cuprinde date cu caracter personal;

colectarea datelor cititorilor unei publicații ca urmare a transmiterii unor cupoane;

publicarea rezultatelor unui concurs sau examen;

colectarea datelor vizitatorilor unei pagini de Internet prin intermediul unui formular publicat pe acea pagină;

arhivarea unei baze de date cu caracter personal;

înregistrarea video a persoanelor care intră într-un magazin;

dezvăluirea unui dosar către o altă persoană ș.a.

Prin operator se înțelege persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept privat care:

stabilește scopul și mijloacele prelucrării;

este desemnată ca operator printr-un act normativ sau în baza unui act normativ care determină scopul și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal.

Este posibil ca un operator să desfășoare mai multe prelucrări, în scopuri diferite, în cazul cărora categoriile de persoane vizate, categoriile de date cu caracter personal prelucrate, destinatarii și operațiunile efectuate să difere.

De exemplu:

o societate comercială poate prelucra:

date cu caracter personal ale angajaților proprii, în scopul respectării obligațiilor sau

drepturilor specifice ale operatorului în domeniul dreptului muncii;

datele cu caracter personal ale clienților, în vederea executării unui contract, în scop de publicitate, în scopuri statistice ș.a.

2. o autoritate publică poate prelucra:

datele cu caracter personal ale funcționarilor și angajaților proprii; în scopul respectării obligațiilor sau drepturilor specifice ale operatorului în domeniul dreptului muncii;

datele cu caracter personal ale petiționarilor, în vederea soluționării petițiilor transmise de aceștia în scopuri statistice ș.a.

Nu este necesar ca însuși operatorul să efectueze prelucrarea, să desfășoare operațiunile de prelucrare. Este posibil ca acestea să fie realizate de către o persoană împuternicită de către operator în acest sens.

Atunci când operațiunile se realizează de către o persoană împuternicită, care prelucrează date cu caracter personal pe seama operatorului, potrivit art. 20 alin. (5) din lege, prelucrarea se desfășoară pe baza unui contract.

Pe lângă condițiile generale de valabilitate ale contractelor, există cerințe speciale care trebuie respectate în momentul încheierii acestui contract, și anume:

forma scrisă;

existența unei clauze/ unor clauze care să prevadă obligația persoanei împuternicite de a acționa doar în baza instrucțiunilor primite de la operator;

existența unei clauze/ unor clauze din care să rezulte faptul că persoanei împuternicite îi revine (și) îndeplinirea obligațiilor de a aplica măsurile tehnice și organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal împotriva distrugerii accidentale sau ilegale, pierderii, modificării, dezvăluirii sau accesului neautorizat, în special dacă prelucrarea respectivă comportă transmisii de date în cadrul unei rețele, precum și împotriva oricărei alte forme de prelucrare ilegală.

Potrivit legii, persoană împuternicită este o persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, care prelucrează date cu caracter personal pe seama operatorului.

Persoana vizată este persoana ale cărei date sunt prelucrate.

Condiția de legitimitate a prelucrării, așa cum este ea prevăzută de lege, este reprezentată de existența consimțământului persoanei vizate.

Acest consimțământ reprezintă încuviințarea dată de o persoană fizică ca datele sale să fie prelucrate. Consimțământul trebuie să fie liber exprimat, în cunoștință de cauză și expres ( în ce scop sunt prelucrate datele, dacă există o prevedere legală care instituie obligativitatea prelucrării datelor, cine este operatorul, care date sunt prelucrate, etc.). Deoarece aceste condiții trebuie respectate, nu în toate cazurile tăcerea persoanei vizate poate fi asimilată unui consimțământ.

CUI SE ADRESEAZĂ LEGEA:

În funcție de rolul, sarcinile și protecția acordată, legea prevede drepturi și obligații pentru:

Operatorii care trebuie să respecte condițiile impuse de lege prelucrărilor de date, în scopul respectării drepturilor persoanelor fizice ale căror date personale sunt prelucrate;

Persoanele împuternicite de operatori pentru efectuarea prelucrărilor de date cu caracter personal. În acest caz prelucrarea se desfășoară pe baza unui contract încheiat într-o formă scrisă, între operator și împuternicit, în condițiile art. 20 alin. (5);

Reprezentanții operatorilor în relația cu autoritatea de supraveghere, precum și reprezentanții operatorilor care nu sunt stabiliți în România;

Persoana vizată ale cărei date cu caracter personal sunt prelucrate;

Instituția Avocatul Poporului în calitate de autoritate de supraveghere, potrivit art. 21.

2.2.2. OBLIGAȚIILE PREVĂZUTE DE LEGE PENTRU OPERATORI ȘI ÎMPUTERNICIȚII ACESTORA

Obligațiile ce revin operatorilor care prelucrează date cu caracter personal, prevăzute de Legea nr. 677/2001 pot fi grupate, după obiectul și specificul lor, astfel:

Notificarea la autoritatea de supraveghere se realizează:

de către operatorul de date cu caracter personal, personal sau prin reprezentant (acesta poate să coincidă cu persoana împuternicită pentru efectuarea prelucrării, cu condiția existenței unui mandat expres în acest sens);

anterior începerii prelucrării de date, atunci când operatorul a stabilit clar scopul și mijloacele de prelucrare, precum și celelalte coordonate necesare aprecierii legalității prelucrării (categorii de date, persoane vizate, perioada necesară prelucrării, prin raportare la scopul în care aceasta este efectuată, destinația ulterioară a datelor, măsurile tehnice și organizatorice de securitate etc. ); deși în lege nu se precizează un termen expres, este necesar ca notificarea să preceadă începerea prelucrării cu un anumit interval, care să permită autorității de supraveghere să analizeze informațiile cuprinse în notificare, pentru a se depista cazurile în care operațiunile de prelucrare sunt susceptibile să prezinte riscuri speciale pentru drepturile și libertățile persoanelor sau pentru acordarea unei autorizații;

prin completarea și trimiterea la autoritatea de supraveghere a unuia dintre formularele prevăzute în anexele Ordinului nr. 53 din 18 aprilie 2002 privind aprobarea formularelor tipizate ale notificărilor prevăzute de Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Trebuie menționat că, în mod obișnuit este utilizat formularul prevăzut în anexa nr. 1;

în cazul în care se intenționează transferul datelor cu caracter personal în străinătate, este necesară efectuarea unei notificări către autoritatea de supraveghere, scop în care va fi utilizat formularul din anexa nr. 4 la ordinul sus menționat. Totodată, în acest caz, operatorii trebuie să aibă în vedere Ordinul nr. 6 din 29 ianuarie 2003 privind stabilirea clauzelor contractuale standard în cazurile transferurilor de date cu caracter personal către un operator stabilit într- un stat a cărei legislație nu prevede un nivel de protecție cel puțin egal cu cel oferit de legea română;

sunt exceptate de la notificare:

prelucrarea care are drept unic scop ținerea unui registru destinat prin lege informării publicului și deschis spre consultare publicului – situație prevăzută de art. 22 alin. (2);

prelucrarea de date cu caracter personal referitoare la petiționari și la propriul personal, efectuată de autoritățile și instituțiile publice, în vederea îndeplinirii unor obligații legale ale operatorilor (ex: încheierea și executarea unor contracte de muncă, stabilirea și desfășurarea unor raporturi de serviciu, îndeplinirea unor obligații fiscale, de protecție și de asigurare socială etc. ), situație în care autoritatea de supraveghere a apreciat că notificarea nu este necesară, potrivit art. 22 alin. (9), conform Ordinului nr. 54 din 18 aprilie 2002 privind stabilirea unor situații în care nu este necesară notificarea prelucrărilor de date cu caracter personal care cad sub incidența Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

prelucrarea de date cu caracter personal referitoare la proprii angajați, efectuate de entitățile de drept privat, în vederea îndeplinirii unor obligații legale ale operatorilor (ex: încheierea și executarea unor contracte de muncă, îndeplinirea unor obligații fiscale, de protecție și de asigurare socială etc. ), situație în care autoritatea de supraveghere a apreciat că notificarea nu este necesară, potrivit art. 22 alin. (9), conform Ordinului nr. 54 din 18 aprilie 2002 privind stabilirea unor situații în care nu este necesară notificarea prelucrărilor de date cu caracter personal care cad sub incidența Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

notificarea este supusă unei taxe care trebuie plătită de operator autorității de supraveghere (art. 22 alin. (7)din Legea nr. 677/2001). Cuantumul acestei taxe și procedura de plată a acesteia sunt stabilite prin Legea nr. 476/2003 privind aprobarea taxei de notificare a prelucrărilor de date cu caracter personal, care cad sub incidența Legii nr. 677/2001;

în cazul în care operatorul prelucrează date personale susceptibile de a prezenta riscuri speciale, autoritatea de supraveghere dispune obligatoriu efectuarea unui control prealabil potrivit dispozițiile art. 23. Autoritatea de supraveghere va anunța operatorul în legătură cu efectuarea unui control prealabil, în termen de 5 zile. In cazul în care operatorul este înștiințat în legătură cu efectuarea unui control prealabil, acesta nu poate începe prelucrarea.

analizarea notificărilor și întocmirea răspunsului către operatori se efectuează în termen de 5 zile. Acest termen este cuprins între data înregistrării notificării și data ieșirii răspunsului din instituție.

2. Condiții care trebuie respectate pe durata prelucrării:

prelucrarea să se facă cu bună credință și în conformitate cu dispozițiile legale;

colectarea în scopuri determinate, explicite și legitime;

datele cu caracter personal să fie adecvate, pertinente și neexcesive, prin raportare la scopul prelucrării;

datele cu caracter personal să fie exacte și actualizate. Pentru respectarea acestei cerințe sunt foarte importante sursa din care sunt colectate datele, metoda de colectare, asigurarea unui cadru adecvat pentru exercitarea drepturilor persoanei vizate, respectiv a dreptului de a fi informată cu privire la prelucrare, a dreptului de acces la date, a dreptului de intervenție asupra datelor;

datele cu caracter personal să fie stocate într-o formă care să permită identificarea persoanei vizate strict pe perioada necesară realizării scopurilor în care datele sunt colectate și prelucrate;

existența consimțământului persoanei vizate sau a unuia din cazurile în care acesta nu este necesar (art. 5 alin. (2));

încheierea operațiunilor de prelucrare trebuie să se facă în condițiile prevăzute de lege la art. 6.

Trebuie menționat că există anumite categorii de date cu caracter personal, a căror prelucrare este interzisă în principiu, datorită naturii lor: datele cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, de apartenența sindicală, precum și datele cu caracter personal privind starea de sănătate sau viața sexuală.

Cu toate acestea, în anumite cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, prelucrarea acestor date este posibilă (art. 7 alin. (2)).

Totodată, există categorii de date cu caracter personal care pot fi prelucrate doar cu respectarea regulilor speciale prevăzute de lege:

prelucrarea datelor cu caracter personal având funcție de identificare (art. 8);

prelucrarea datelor cu caracter personal privind starea de sănătate (art. 9);

prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la fapte penale și contravenții (art. 10).

3. Respectarea drepturilor persoanei vizate în timpul prelucrării datelor cu caracter personal. Aceste drepturi sunt prevăzute expres de lege în art. 12-18.

Asigurarea securității prelucrărilor de date cu caracter personal.

Măsurile care trebuie luate de operatori presupun:

aplicarea măsurilor tehnice și organizatorice adecvate pentru protejarea datelor cu caracter personal împotriva distrugerilor accidentale sau ilegale, pierderii, modificării, dezvăluirii sau accesului neautorizat, în condițiile art. 20;

asigurarea condițiilor minime de securitate stabilite periodic de autoritatea de supraveghere. Acestea sunt prevăzute în prezent în Ordinul Avocatului Poporului nr. 52 din data de 18 aprilie 2002 și reprezintă măsurile cu caracter minimal care trebuie să fie luate de către operatori sau persoana împuternicită de acesta.

Menționarea numărului de înregistrare, primit de operator de la autoritatea de supraveghere, pe orice act prin care datele sunt colectate, stocate sau dezvăluite este o obligație a operatorului care rezultă din prevederile art. 24 alin. (2) din lege.

Elaborarea raportului anual de activitate privind protecția persoanelor în privința prelucrării datelor cu caracter personal.

Această obligație, care revine autorităților publice și ale organelor administrației publice, rezultă din prevederile art. 21 alin. (3) lit. j) din lege.

Rapoartele sunt centralizate și analizate de către autoritatea de supraveghere.

Pentru a facilita aceste operațiuni, este util ca operatorii să utilizeze pentru raport structura cuprinsă în anexa la prezentul documentar.

CODURILE DE CONDUITĂ:

Potrivit legii, asociațiile profesionale au obligația de a elabora și de a supune spre avizare autorității de supraveghere coduri de conduită.

Aceste coduri trebuie să conțină norme adecvate pentru protecția drepturilor persoanelor ale căror date cu caracter personal pot fi prelucrate de către membrii asociațiilor profesionale.

Normele de conduită trebuie să prevadă măsuri și proceduri care să asigure un nivel satisfăcător de protecție, ținând seama de natura datelor ce pot fi prelucrate.

În acest sens trebuie menționat că, prin Ordinul Avocatului Poporului nr. 75 din 4 iunie 2002 au fost stabilite unele măsuri și proceduri specifice, care să asigure un nivel satisfăcător de protecție a drepturilor persoanelor ale căror date cu caracter personal fac obiectul prelucrărilor. În Anexa nr. 2 la ordinul menționat este cuprins un model de cod de conduită, ale cărui dispoziții vor fi avute în vedere la adoptarea propriilor coduri de conduită de către asociațiile profesionale care prelucrează date cu caracter personal.

2.2.3. DREPTURILE PERSOANEI VIZATE ÎN CONTEXTUL PRELUCRĂRII DATELOR CU CARACTER PERSONAL

Ca o garanție a realizării scopului declarat al legii, drepturile ce revin persoanei vizate au fost prevăzute expres:

dreptul persoanei vizate la informare (art. 12);

dreptul la acces la date (art. 13);

dreptul de intervenție (art. 14);

dreptul de opoziție (art. 15);

dreptul de a se adreseze justiției (art. 18);

dreptul să facă plângere la Avocatul Poporului, în calitate de autoritate de supraveghere (art. 25).

Legislația comunitară (aquis relevant):

Convenția de implementare a Acordului Schengen (extras);

Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizata a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981;

Directiva Consiliului 95/46/EC a Parlamentului European și a Consiliului European din 24 octombrie 1995 cu privire la protecția persoanelor, referitoare la procesarea datelor personale și la libera circulație a acestor date (OJ 1281, 23. 11. 1995, p. 31);

Directiva 2002/58/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 12. 07. 2002 privind procesarea datelor personale si protecția intimității în sectorul comunicațiilor electronice;

Regulamentul (EC) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului privind protecția persoanelor cu privire la procesarea datelor personale de către instituțiile și organismele comunitare și la libera circulație a acestor date.

Legislația internă:

Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

Legea nr. 682/2001 privind ratificarea de către România a Convenției pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981;

Legea nr. 102/2005 privind înființarea și funcționarea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Broșuri:

Protecția datelor cu caracter personal în SIS;

Data Protection in SIS;

Date cu caracter personal – București, 2008;

Protecția datelor personale – Știi ce drepturi ai – București, 2008;

Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal – București, 2008.

Definiții:

Date cu caracter personal – orice informații referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau mai mulți factori specifici identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale;

Prelucrarea datelor cu caracter personal – orice operațiune sau set de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terți prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea;

Stocarea – păstrarea pe orice fel de suport a datelor cu caracter personal culese;

Sistem de evidență a datelor cu caracter personal – orice structură organizată de date cu caracter personal, accesibilă potrivit unor criterii determinate, indiferent dacă această structură este organizată în mod centralizat ori descentralizat sau este repartizată după criterii funcționale ori geografice;

Operator – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, care stabilește scopul și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal; dacă scopul și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal sunt determinate printr-un act normativ sau în baza unui act normativ, operator este persoana fizică sau juridică, de drept public ori de drept privat, care este desemnată ca operator prin acel act normativ sau în baza acelui act normativ;

Persoana împuternicită de către operator – o persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, care prelucrează date cu caracter personal pe seama operatorului;

Terț – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, alta decât persoana vizată, operatorul ori persoana împuternicită sau persoanele care, sub autoritatea directa a operatorului sau a persoanei împuternicite, sunt autorizate să prelucreze date;

Destinatar – orice persoană fizică sau juridică, de drept privat ori de drept public, inclusiv autoritățile publice, instituțiile și structurile teritoriale ale acestora, căreia îi sunt dezvăluite date, indiferent daca este sau nu terț; autoritățile publice cărora li se comunica date în cadrul unei competențe speciale de anchetă nu vor fi considerate destinatari;

Date anonime – date care, datorită originii sau modalității specifice de prelucrare, nu pot fi asociate cu o persoană identificată sau identificabilă.

Extras din LEGEA Nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.

Cap. 4 – Drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter personal.

ART. 12 – Informarea persoanei vizate (1). În cazul în care datele cu caracter personal sunt obținute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat să furnizeze persoanei vizate cel puțin următoarele informații, cu excepția cazului în care această persoană posedă deja informațiile respective:

identitatea operatorului și a reprezentantului acestuia, dacă este cazul;

scopul în care se face prelucrarea datelor;

informații suplimentare, precum: destinatarii sau categoriile de destinatari ai datelor; dacă furnizarea tuturor datelor cerute este obligatorie și consecințele refuzului de a le furniza; existența drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenție asupra datelor și de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate;

orice alte informații a căror furnizare este impusă prin dispoziție a autorității de supraveghere, ținând seama de specificul prelucrării.

În cazul în care datele nu sunt obținute direct de la persoana vizată, operatorul este obligat ca, în momentul colectării datelor sau, dacă se intenționează dezvăluirea acestora către terți, cel mai târziu până în momentul primei dezvăluiri, să furnizeze persoanei vizate cel puțin următoarele informații, cu excepția cazului în care persoana vizată posedă deja informațiile respective:

identitatea operatorului și a reprezentantului acestuia, dacă este cazul;

scopul în care se face prelucrarea datelor;

informații suplimentare, precum: categoriile de date vizate, destinatarii sau categoriile de

destinatari ai datelor, existența drepturilor prevăzute de prezenta lege pentru persoana vizată, în special a dreptului de acces, de intervenție asupra datelor și de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate;

orice alte informații a căror furnizare este impusă prin dispoziție a autorității de supraveghere,

ținând seama de specificul prelucrării.

Prevederile alin. (2) nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se efectuează exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă aplicarea acestora ar da indicii asupra surselor de informare.

Prevederile alin. (2) nu se aplică în cazul în care prelucrarea datelor se face în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, ori în orice alte situații în care furnizarea unor asemenea informații se dovedește imposibilă sau ar implica un efort disproporționat față de interesul legitim care ar putea fi lezat, precum și în situațiile în care înregistrarea sau dezvăluirea datelor este expres prevăzută de lege.

ART. 13 Dreptul de acces la date

Orice persoană vizată are dreptul de a obține de la operator, la cerere și în mod gratuit pentru o solicitare pe an, confirmarea faptului că datele care o privesc sunt sau nu sunt prelucrate de acesta. Operatorul este obligat, în situația în care prelucrează date cu caracter personal care privesc solicitantul, să comunice acestuia, împreună cu confirmarea, cel puțin următoarele:

informații referitoare la scopurile prelucrării, categoriile de date avute în vedere și destinatarii sau categoriile de destinatari cărora le sunt dezvăluite datele;

comunicarea într-o forma inteligibilă a datelor care fac obiectul prelucrării, precum și a oricărei informații disponibile cu privire la originea datelor;

informații asupra principiilor de funcționare a mecanismului prin care se efectuează orice prelucrare automată a datelor care vizează persoana respectivă;

informații privind existența dreptului de intervenție asupra datelor și a dreptului de opoziție, precum și condițiile în care pot fi exercitate;

informații asupra posibilității de a consulta registrul de evidență a prelucrărilor de date cu caracter personal, prevăzut la art. 24, de a înainta plângere către autoritatea de supraveghere, precum și de a se adresa instanței pentru atacarea deciziilor operatorului, în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.

Persoana vizată poate solicita de la operator informațiile prevăzute la alin. (1), printr-o cerere întocmită în formă scrisă, datată și semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă dorește ca informațiile sa îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi și de poștă electronică, sau printr-un serviciu de corespondență care să asigure că predarea i se va face numai personal.

Operatorul este obligat să comunice informațiile solicitate, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opțiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (2).

În cazul datelor cu caracter personal legate de starea de sănătate, cererea prevăzută la alin. (2) poate fi introdusă de persoana vizată fie direct, fie prin intermediul unui cadru medical care va indica în cerere persoana în numele căreia este introdusă. La cererea operatorului sau a persoanei vizate comunicarea prevăzută la alin. (3) poate fi făcută prin intermediul unui cadru medical desemnat de persoana vizată.

În cazul în care datele cu caracter personal legate de starea de sănătate sunt prelucrate în scop de cercetare științifică, dacă nu există, cel puțin aparent, riscul de a se aduce atingere drepturilor persoanei vizate și dacă datele nu sunt utilizate pentru a lua decizii sau măsuri față de o anumită persoană, comunicarea prevăzută la alin. (3) se poate face și într-un termen mai mare decât cel prevăzut la acel alineat, în măsura în care aceasta ar putea afecta bunul mers sau rezultatele cercetării, și nu mai târziu de momentul în care cercetarea este încheiată. În acest caz persoana vizată trebuie să își fi dat în mod expres și neechivoc consimțământul ca datele să fie prelucrate în scop de cercetare științifică., precum și asupra posibilei amânări a comunicării prevăzute la alin. (3) din acest motiv.

Prevederile alin. (2) nu se aplică atunci când prelucrarea datelor se efectuează exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă aplicarea acestora ar da indicii asupra surselor de informare.

ART. 14 Dreptul de intervenție asupra datelor

Orice persoană vizată are dreptul de a obține de la operator, la cerere și în mod gratuit:

după caz, rectificarea, actualizarea, blocarea sau ștergerea datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi, în special a datelor incomplete sau inexacte;

după caz, transformarea în date anonime a datelor a căror prelucrare nu este conformă prezentei legi;

notificarea către terții cărora le-au fost dezvăluite datele oricărei operațiuni efectuate conform lit. a) sau b), dacă această notificare nu se dovedește imposibilă sau nu presupune un efort disproporționat față de interesul legitim care ar putea fi lezat.

pentru exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) persoana vizată va înainta operatorului o cerere întocmită în formă scrisă, datată și semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă dorește ca informațiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi și de poștă electronică, sau printr-un serviciu de corespondență care să asigure că predarea i se va face numai personal.

operatorul este obligat să comunice măsurile luate în temeiul alin. (1), precum și, dacă este cazul, numele terțului căruia i-au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opțiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (2).

ART. 15 Dreptul de opoziție

Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, din motive întemeiate și legitime

legate de situația sa particulară, ca date care o vizează să facă obiectul unei prelucrări, cu excepția cazurilor în care există dispoziții legale contrare. În caz de opoziție justificată prelucrarea nu mai poate viza datele în cauză.

Persoana vizată are dreptul de a se opune în orice moment, în mod gratuit și fără nici o justificare, ca datele care o vizează să fie prelucrate în scop de marketing direct, în numele operatorului sau al unui terț, sau să fie dezvăluite unor terți într-un asemenea scop.

În vederea exercitării drepturilor prevăzute la alin. (1) și (2) persoana vizată va înainta operatorului o cerere întocmită în formă scrisă, datată și semnată. În cerere solicitantul poate arăta dacă dorește ca informațiile să îi fie comunicate la o anumită adresă, care poate fi și de poștă electronică, sau printr-un serviciu de corespondență care să asigure că predarea i se va face numai personal.

Operatorul este obligat să comunice persoanei vizate măsurile luate în temeiul alin. (1) sau (2), precum și, dacă este cazul, numele terțului căruia i-au fost dezvăluite datele cu caracter personal referitoare la persoana vizată, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, cu respectarea eventualei opțiuni a solicitantului exprimate potrivit alin. (3).

ART. 16 Excepții

Prevederile art. 12, 13, ale art. 14 alin. (3) și ale art. 15 nu se aplică în cazul activităților

prevăzute la art. 2 alin. (5), dacă prin aplicarea acestora este prejudiciată eficiența acțiunii sau

obiectivul urmărit în îndeplinirea atribuțiilor legale ale autorității publice.

Prevederile alin. (1) sunt aplicabile strict pentru perioada necesară atingerii obiectivului urmărit prin desfășurarea activităților menționate la art. 2 alin. (5).

După încetarea situației care justifică aplicarea alin. (1) și (2) operatorii care desfășoară activitățile prevăzute la art. 2 alin. (5) vor lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor vizate.

Autoritățile publice țin evidența unor astfel de cazuri și informează periodic autoritatea de supraveghere despre modul de soluționare a lor.

ART. 17 Dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale

Orice persoană are dreptul de a cere și de a obține:

Retragerea sau anularea oricărei decizii care produce efecte juridice în privința sa, adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată prin mijloace automate, destinată să evalueze unele aspecte ale personalității sale, precum competența profesională, credibilitatea, comportamentul sau ori alte asemenea aspecte;

Reevaluarea oricărei alte decizii luate în privința sa, care o afectează în mod semnificativ, dacă decizia a fost adoptată exclusiv pe baza unei prelucrări de date care întrunește condițiile prevăzute la lit. a).

Respectându-se celelalte garanții prevăzute de prezenta lege, o persoană poate fi supusă unei decizii de natura celei vizate la alin. (1), numai în următoarele situații:

Decizia este luată în cadrul încheierii sau executării unui contract, cu condiția ca cererea de încheiere sau de executare a contractului, introdusă de persoana vizată, să fi fost satisfacută sau ca unele măsuri adecvate, precum posibilitatea de a-și susține punctul de vedere, să garanteze apărarea propriului interes legitim;

Decizia este autorizată de o lege care precizează măsurile ce garantează apărarea interesului legitim al persoanei vizate.

ART. 18 Dreptul de a se adresa justiției

Fără a se aduce atingere posibilității de a se adresa cu plângere autorității de supraveghere, persoanele vizate au dreptul de a se adresa justiției pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege, care le-au fost încălcate.

Orice persoană care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal, efectuată ilegal, se poate adresa instanței competente pentru repararea acestuia.

Așadar, autodeterminare sau decizie de cuplu? Sau, este moral acceptabil ca o ființă umană să decidă dacă alta are sau nu dreptul la viață? Atât timp cât există planificarea familială și o multitudine de metode contraceptive ce pot fi utilizate simultan, este moral acceptabil să vorbim despre o viitoare viață ca despre un „accident”?

Instanța competentă este cea în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxa de timbru.

Cap. 5 – Confidențialitatea si securitatea prelucrărilor

ART. 19 Confidențialitatea prelucrărilor

Orice persoană care acționează sub autoritatea operatorului sau a persoanei împuternicite, inclusiv persoana împuternicită, care are acces la date cu caracter personal, nu poate să le prelucreze decât pe baza instrucțiunilor operatorului, cu excepția cazului în care acționează în temeiul unei obligații legale.

DREPTURI ALE CETĂȚENILOR STRĂINI ÎN CEEA CE PRIVEȘTE PROTECȚIA DATELOR PERSONALE

Conform art. 18 si 26 din Constituția României, republicată, cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi, iar autoritățile publice respectă și ocrotesc viașa intimă, familială și privată, fără a face distincție între cetățenii români și străini.

De asemenea, legea cadru în domeniul protecției persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (Legea nr. 677/2001, cu modificările și completările ulterioare) are ca scop garantarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viață intimă, familială și privată, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, fără a face distincție între cetățenii români și străini. De asemenea, această lege se aplică prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate de persoane fizice sau juridice, române ori străine, de drept public sau de drept privat, indiferent dacă au loc în sectorul public sau în sectorul privat (art. 2 alin. 6).

În acest context, în virtutea dispozițiilor legale indicate, cadrul normativ intern asigură o protecție similară celor două categorii de persoane (cetățeni români și străini).

TRANSFERURILE ÎN STRĂINĂTATE ALE DATELOR CU CARACTER PERSONAL:

1. Condițiile în care aceste transferuri pot avea loc sunt reglementate de art. 29 și 30 din lege.

2. În toate situațiile transferul de date cu caracter personal către un alt stat va face obiectul unei notificări prealabile a autorității de supraveghere, cu două excepții:

în cazul în care transferul se face în baza prevederilor unei legi speciale sau ale unui acord

internațional ratificat de România, în special dacă transferul se face în scopul prevenirii, cercetării sau reprimării unei infracțiuni;

în cazul în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă datele au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată.

3. Transferurile pot avea loc:

în condițiile în care nu se încalcă legea română, iar statul către care se intenționează transferul asigură un nivel de protecție adecvat, care va fi apreciat de către autoritatea de supraveghere, în funcție de totalitatea împrejurărilor în care se realizează transferul de date, în special având în vedere natura datelor transmise, scopul prelucrării și durata propusă pentru prelucrare, statul de origine și statul de destinație finală, precum și legislația statului solicitant;

când autoritatea de supraveghere autorizează transferul de date cu caracter personal către un stat a cărui legislație nu prevede un nivel de protecție cel puțin egal cu cel oferit de legea română, atunci când operatorul oferă garanții suficiente cu privire la protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor. Aceste garanții trebuie să fie stabilite prin contracte încheiate între operatori și persoanele fizice sau juridice din dispoziția cărora se efectuează transferul. În acest sens, autoritatea de supraveghere a emis Ordinul nr. 6 din 29 ianuarie 2003 privind stabilirea clauzelor contractuale standard în cazul transferurilor de date cu caracter personal către un operator stabilit într-un stat a cărui legislație nu prevede un nivel de protecție cel puțin egal cu cel oferit de legea română;

Cazuri în care se constată existența uneia dintre situațiile prevăzute de art. 30 din lege:

când persoana vizată și-a dat în mod explicit consimțământul pentru efectuarea transferului;

când este necesar pentru executarea unui contract încheiat între persoana vizată și operator sau pentru executarea unor măsuri precontractuale dispuse la cererea persoanei vizate;

când este necesar pentru încheierea sau pentru executarea unui contract încheiat ori care se va încheia, în interesul persoanei vizate, între operator și un terț;

când este necesar pentru satisfacerea unui interes public major, precum apărarea națională, ordinea publică sau siguranța națională, pentru buna desfășurare a procesului penal ori pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiție, cu condiția ca datele să fie prelucrate în legătură cu acest scop și nu mai mult timp decât este necesar;

când este necesar pentru a proteja viața, integritatea fizică sau sănătatea persoanei vizate;

când intervine ca urmare a unei cereri anterioare de acces la documente oficiale care sunt publice ori a unei cereri privind informații care pot fi obținute din registre sau prin orice alte documente accesibile publicului.

EXERCITAREA SUPRAVEGHERII ȘI CONTROLULUI PRELUCRĂRII:

Instituția Avocatul Poporului are calitatea de autoritate de supraveghere, potrivit art 21.

În această calitate Avocatul Poporului controlează sub aspectul legalității prelucrările de date cu caracter personal care cad sub incidența legii.

Activitatea de control se realizează prin:

Control prealabil:

mijlocul prevăzut de lege prin care autoritatea de supraveghere verifică ansamblul condițiilor în care au loc prelucrările de date care sunt susceptibile să prezinte riscuri speciale;

scopul său este evitarea cazurilor de încălcare a drepturilor persoanelor în contextul prelucrării de date, prin adoptarea unor măsuri adecvate;

temeiul legal este art. 23 din lege;

este obligatoriu, în cazurile în care operatorii sau împuterniciții acestora efectuează prelucrări de date susceptibile de a prezenta riscuri speciale pentru drepturile și libertățile persoanelor (art. 23 alin. (2 ) din lege. );

Investigație:

procedeu de exercitare a atribuțiilor ce revin autorității de supraveghere pentru controlul legalității prelucrărilor de date cu caracter personal care intră sub incidența legii;

temeiul legal sunt prevederile art. 21 alin. (3) lit. g) și art. 27 din lege;

poate fi efectuată din oficiu sau pentru verificarea unor plângeri sau sesizări.

Pentru respectarea legii și protecția persoanei vizate, în cazul în care constată încălcarea normelor legale, autoritatea de supraveghere poate dispune următoarele măsuri:

interzicerea efectuării unor prelucrări;

suspendarea provizorie a unora sau a tuturor operațiunilor de prelucrare a datelor cu caracter personal;

încetarea prelucrării datelor;

ștergerea parțială ori integrală a datelor prelucrate;

intentarea unei acțiuni în justiție pentru apărarea oricăror drepturi garantate de prezenta lege persoanelor vizate;

sesizarea organelor de urmărire penală.

Totodată, autoritatea de supraveghere poate aplica sancțiuni contravenționale, în condițiile legii.

Sancțiunile contravenționale sunt prevăzute în art. 31-34.

Sancțiunile contravenționale se aplică de către autoritatea de supraveghere prin personalul împuternicit în acest scop. Trebuie menționat că și reprezentanții împuterniciți ai organelor cu atribuții de supraveghere și control, abilitate potrivit legii, pot constata contravențiile și aplica sancțiunile sus menționate.

împotriva proceselor-verbale de constatare și sancționare se poate face plângere la secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

Alte atribuții ale autorității de supraveghere:

cooperează cu autoritățile publice și cu organele administrației publice în aplicarea legii;

centralizează și analizează rapoartele anuale ale autorităților publice și ale organelor administrației publice;

formulează cereri și avize asupra oricărei chestiuni legate de protecția drepturilor și libertăților fundamentale în privința prelucrării datelor cu caracter personal.

2.2.4 PROTECȚIA LEGISLATIVĂ

Protecția vieții private împotriva oricăror mijloace ilegale de

interceptare în contextul legislativ român

Legiuitorul român a instituit o serie de mijloace de protecție în sensul apărării vieții private, mijloace de drept constituțional, administrativ, penal, civil sau de dreptul familiei însă, în contextul realități socio-juridice actuale, par a fi insuficiente. Tocmai de aceea opinia publică, presa și legislativul și-au conjugat efortul în încercarea de a contura proiectul.

Constituția României, legea de bază a țării, așa cum a fost modificată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, în capitolul 2, care conține drepturile și libertățile fundamentale, alin. 26, care face referință la viața intimă, familială și privată, prevede:

„(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.

(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.”

De asemenea, în articolul 49, cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, sunt evidențiate următoarele:

„(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului sau a libertății.”

Referindu-ne la secretul corespondenței, în art. 28, este prevăzut faptul că: „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

Codul penal din 1968 incriminează în art. 195 violarea secretului corespondenței. Astfel, potrivit alin. 1, infracțiunea constă în: „deschiderea unei corespondențe adresate altuia ori interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanță, fără drept”. Iar potrivit alin. 2, constă în: „sustragerea, distrugerea sau reținerea unei corespondențe, precum și divulgarea conținutului unei corespondențe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greșeală, ori divulgarea conținutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoștință de acesta din greșeală sau din întâmplare”.

Interceptarea unei convorbiri sau comunicări înseamnă a surprinde, a asculta o convorbire între două persoane sau o comunicare pe care o persoană o face alteia. Nu interesează conținutul convorbirii sau comunicării, după cum nu interesează nici dacă făptuitorul a interceptat convorbirea sau comunicarea în întregime sau în parte. Interceptarea trebuie să fie, însă, frauduloasă, efectuată fără drept.

În contextul armonizării legislației naționale cu cerințele Comunității Europene, legiuitorul, în proiectul noului Cod penal, a propus incriminarea la art. 209, în capitolul privind „crime și delicte contra libertății persoanei”, a infracțiunii de „încălcare prin orice mijloace de interceptare a dreptului la viață privată”.

Astfel, Legea nr. 301/2004, în articolul 209, a acordat mai multă importanță interceptării convorbirilor telefonice, precum și captărilor de imagini și are următorul conținut în privința modului de săvârșire al infracțiunii:

„(1) încălcarea dreptului la viață privată al unei persoane prin folosirea oricăror mijloace de interceptare de la distanță de date, informații, imagini sau sunete din interiorul locurilor menționate în art 208 alin. (1), fără consimțământul persoanei care le folosește sau fără permisiunea legii, se pedepsește cu închisoare strictă de la un an la 3 ani sau cu zile-amendă.

(2) Fotografierea sau filmarea din locuri publice a exteriorului unui imobil cu destinația de locuință, reședință sau casă de vacanță, aparținând oricărei persoane, nu constituie infracțiune”.

Asemenea fapte ar urma să fie mai grav sancționate în măsura în care cel care obține pe această cale sunete, imagini, documente secrete din viața intimă a persoanei le dezvăluie și altor persoane sau le dă publicității fără consimțământul celui vizat.

Mai grav ar trebui sancționat acela care săvârșește asemenea fapte din dorința de profit, chiar și prin șantaj, precum și acela care avea calitatea de funcționar.

Evident în toate aceste cazuri, ar urma să se facă confiscarea înregistrării făcute și a aparatelor de înregistrare sau de ascultare.

Rămâne ca aceasta să intre în vigoare și să se precizeze prin activitatea jurisprudențială, precum și prin literatura de specialitate și / sau alte acte normative conținutul exact al infracțiunii, cazurile incriminate și alte aspecte care țin de conținutul și săvârșirea infracțiunii.

Codul de procedură penală, în art. 911-916 prevede procedura legală a realizării interceptării convorbirilor telefonice, cea realizată de organele competente după obținerea autorizării din partea procurorului.

Legea 51/1991 privind siguranța națională a României prevede că nici o persoană nu poate face obiectul unei imixtiuni în viața sa particulară ori în corespondență sau comunicații, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale, dacă nu săvârșește vreuna din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o amenințare la adresa siguranței naționale și că mijloacele de obținere a informațiilor necesare siguranței naționale nu trebuie să lezeze, în nici un fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale.

Astfel, este reglementată complet și expres prin dispozițiile art. 13-15 restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți pentru apărarea securității naționale, respectiv a siguranței naționale. Legea stabilește temeiul legal al autorizării, scopul urmărit, procedura de solicitare și obținere a mandatului (competența de a solicita și emite mandate, conținutul și durata actului de autorizare, precum și drepturile conferite titularului și persoanelor împuternicite a proceda la executarea acestuia), precum și modul de rezolvare în situațiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranța națională.

Art 13 alin 1 din Legea nr. 51/1991 dispune că: „Situațiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații”.

Întrucât la data adoptării legii, Codul de procedură penală nu cuprindea instituția înregistrărilor audio sau video, introdusă abia în anul 1996, prin Legea nr. 141, trimiterea la prevederile acesteia avea în vedere respectarea normelor procedurale referitoare la conținutul unor acte, în principal ale art. 91 Cod procesual penal, care reglementează cuprinsul și forma procesului-verbal, ca înscris cu valoare probatorie.

Modificarea și completarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 141/1996 nu a schimbat regimul juridic și natura specială a mandatului pentru apărarea siguranței naționale, chiar dacă înregistrările audio și video au devenit mijloace de probă, susceptibile a fi utilizate în cadrul procesului penal. Abia prin această reglementare s-a instituit restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți pentru desfășurarea instrucției penale, astfel cum era prevăzută în art. 49 al Constituției, anterior revizuirii acesteia. În parte, lipsa unor interpretări care să tindă către confundarea celor două tipuri de autorizații, după distincțiile constituționale, a fost cauzată și de faptul că ambele categorii de acte erau emise de procurori, fără a se pune problema vreunei competențe a judecătorului în domeniu.

Făcând însă referire și la restrângerea dreptului la viață privată pentru cauzele de securitate națională, legile speciale din domeniul combaterii corupției și criminalității organizate prevăd în mod expres, ca mijloace de probă, accesul la sistemele de telecomunicații ori informatice, stabilind modul și condicile de autorizare.

Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri este prima lege care a introdus această instituție prin art. 23, care prevede că, atunci „când sunt indicii temeinice că o persoană care pregătește comiterea unei infracțiuni dintre cele prevăzute în prezenta lege sau care a comis o asemenea infracțiune, folosește sisteme de telecomunicații sau informatice, organul de urmărire penală poate, cu autorizarea procurorului să aibă acces pe o perioadă determinată la aceste sisteme și să le supravegheze. Dispozițiile art. 91-91 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător”.

Autorizarea accesului la sistemele informatice ori de telecomunicații este reglementată în aceeași formă și în art. 23 al Legii nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, precum și în art. 27 al Legii nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor.

Și în domeniul combaterii corupției s-a impus în mod necesar introducerea acestui mijloc de probațiune, astfel că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 78/2000, prin art. 27, alin. 1 lit. b) și c) s-a prevăzut posibilitatea punerii sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice și accesul la sistemele informaționale, aceste mijloace probatorii fiind preluate în aceeași formă de art. 16 alin. 1 lit b) și c) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție.

Ulterior, în activitatea practică de cercetare a infracțiunilor de corupție, s-a constatat că acest mijloc probator este insuficient, fiind limitat doar la interceptarea și ascultarea liniilor telefonice, lăsând descoperită sfera celorlalte mijloace de comunicare, care nu folosesc liniile telefonice. Așadar, s-a impus modificarea acestor texte de lege, iar prin adoptarea Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002, se prevede posibilitatea punerii sub supraveghere sau interceptarea comunicațiilor și accesul la sistemele informaționale, fiind posibil în acest caz ca, în materia investigării infracțiunilor de corupție să se acceseze, supravegheze și înregistreze toate comunicațiile, indiferent dacă acestea se efectuează prin linii telefonice sau în alt mod.

Pe 18 aprilie, 2006, au fost desecretizate, prin publicarea lor pe site-ul Președinției, patru dintre cele șase legi referitoare la securitatea națională.

Este vorba de propunerea de proiect privind:

activitatea de informații, contrainformații și securitate;

statutul profesional și de carieră al ofițerilor de informații;

organizarea și funcțonarea SIE;

organizarea și funcționarea SRI.

Celelalte două proiecte sunt:

Legea sistemului național de management al crizelor;

Legea apărării naționale.

În proiectul de lege privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, în Capitolul III, art. 7 sunt prevăzute la competențele și atribuțiile SRI și:

i) protecția, în cadrul sistemului informatic integrat a sistemelor informatice și de comunicații INFOSEC, inclusiv în domeniile TEMPEST și al mijloacelor de protecție criptografică;

j) punerea în aplicare a actelor de autorizare a interceptării comunicaților emise de autoritatea competentă, potrivit legii;

k) prevenirea, descoperirea și contracararea interceptărilor ilegale ale comunicaților.

Iar în proiectul de lege privind activitatea de informații, contrainformații și securitate, Capitolul II, cu referire la riscurile și amenințările la adresa securității naționale, în art. 14 lit. c) și d) se prevede că constituie riscuri și amenințări la adresa securității naționale:

pătrunderea fără drept în spectrul de frecvențe radio cu utilizare guvernamentală și interceptarea comunicațiilor din acesta;

interceptarea comunicațiilor și accesarea ilegală a conținutului procesat prin sisteme / rețele informatice și comunicații electronice;

crearea sau utilizarea unor canale de comunicații sau sisteme informatice în afara cadrului legal, de natură să aducă atingere securității naționale.

De asemenea, dispoziții privind protecția vieții private împotriva interceptărilor se regăsește și în Decizia nr. 80 din 13 august, privind protecția demnității umane și a dreptului la propria imagine.

Art. 4 alin. 1 prevede că înregistrările conținând imagini sau convorbiri ale unei persoane nu pot fi difuzate decât cu acordul acesteia, cu excepția situațiilor în care, potrivit alin. 2:

demersurile jurnalistice răspund unui interes public justificat;

înregistrarea este incidentală și este realizată în locuri publice.

Mulți autori consideră insuficient conturat acest cadru legislativ în ceea ce privește respectarea vieții private și a intimității persoanei, concluzionând că, totuși, se impune necesitatea unei noi legi, clare, care să evidențieze o dată și pentru totdeauna înțelesul unor noțiuni, cum ar fi cele de viață publică, viață privată, pericol public, intimitate, toate acestea având drept scop imediat o cât mai bună apărare și exercitare a dreptului la viață privată prin incriminarea și pedepsirea faptelor cu caracter penal care aduc atingere acestor valori.

Lipsa unei legi privind protecția vieții private se răsfrânge negativ atât asupra capacităților și mijloacelor de protecție a vieții private, cât și asupra garanților exercitării dreptului la libera exprimare, chiar și pentru profesioniștii în domeniul jurisprudenței fiind extrem de dificil de a stabili limita când se aduce atingere vieții private a persoanei și când se aduce atingere unui interes public prioritar.

Importanța preeminentă a respectării intimității

Nu există nici o indoială că intimitatea este un element esențial al dezvoltării armonioase a omului, în special într-un sistem democratic. Acesta este motivul pentru care marile organisme supranaționale, precum și mai multe state au inclus această valoare printre drepturile esențiale, protejate nominal prin declarația drepturilor fundamentale și le-au consacarat astfel ca superioare și inalienabile.

Daunele cauzate victimelor audiovizualului sunt de obicei profunde. Din spionajul electronic poate rezulta pierderea oricărui spirit de inițiativă, fie în domeniul cercetării, fie în viața politică a unui cetățean sau chiar în viața sa afectivă. Mai mult, sănătatea fizică și psihică a victimei poate fi afectată.

Așadar, în cadrul sferei de privilegii pe care le prezintă intimitatea, omul poate acționa după cum îi convine, să dea jos masca pe care i-o impun normele sociale, să comunice intimilor reacțiile sale profunde fără să se teamă de oprobriul majorității. Daunele cauzate de o intruziune clandestină în aceste momente de intimitate sunt adesea mai grave decât multe alte atentate materiale sau financiare.

Intruziunea poate într-adevăr să distrugă personalitatea sau individualitatea celui care știe că nu mai are intimitate. Intruziunea clandestină afectează profund victima în mai multe elemente esențiale ale înfloririi sale. Este bine să ne oprim asupra principalelor sale efecte distructive asupra personalității.

Atentatul la idealul social:

Orice persoană cunoaște dihotomia care există între rolul social pe care îl joacă și identitatea sa reală. Dacă prin intermediul audiovizualului s-ar ajunge să se facă să cadă masca cu care el se acoperă în public și s-ar prezenta în toată goliciunea sa, șocul emotiv poate fi intens.

Numeroasele sinucideri și depresii nervoase cauzate prin divulgarea anchetelor guvernamentale publice sau prin dezvăluirile făcute de ziariști, demonstrează pericolul expunerii secretelor vieții private a cetățeanului. De altfel, extrema diminuare a sferei de intimitate cauzată de urbanizarea crescândă duce la o creștere a depresiilor nervoase și a maladiilor mentale. Omul are nevoie de intimitate.

Intimitatea nu este doar un factor esențial al binelui psihologic, dar ea este și o nevoie pentru înflorirea și dezvoltarea individului, progresul spiritual al omului depinzând de o interiorizare aproape unicat într-un context de intimitate profundă.

2.2.5. CONTRAVENȚIILE PREVĂZUTE DE LEGE:

Potrivit art. 31-34 din lege, constituie contravenții:

omisiunea de a efectua notificarea în condițiile legii, precum și notificarea incompletă sau care conține informații false constituie contravenții;

prelucrarea datelor cu caracter personal de către un operator sau de o persoană împuternicită de acesta, cu încălcarea prevederilor art. 4-10 sau cu nesocotirea drepturilor prevăzute la art. 12-15 sau la art. 17;

neîndeplinirea obligațiilor privind confidențialitatea și aplicarea măsurilor de securitate;

refuzul de a furniza autorității de supraveghere informațiile sau documentele cerute de aceasta în exercitarea atribuțiilor de investigare.

Cuantumul amenzilor care pot fi aplicate, în cazul săvârșirii contravențiilor sus menționate variază între 500 lei și 50.000 lei.

2.3. PROTECȚIA DATELOR CU CARACTER PERSONAL

Protecția dreptului la viață privată în România:

Pentru a aprecia dacă o încălcare a dreptului la viața privată este permisă sau nu, e necesar să se procedeze la aplicarea unui algoritm.

Sfera de întindere a dreptului la viața privată este în continuă extindere și variază în funcție de epoca la care se raportează, la mediul social respectiv.

Conținutul său se cristalizează în fiecare zi, de la caz la caz, pe baza jurisprudenței instanțelor naționale și a curților internaționale. Chiar dacă în sistemul românesc precedentul judiciar nu este recunoscut ca izvor de drept, totuși practica este cea care a conturat conținutul dreptului la viață privată.

Dreptul la viață privată face parte dintre drepturile și libertățile fundamentale ale omului, reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin dispozițiile art. 8, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale”.

În prezent, noțiunea de viață privată înglobează atât aspecte „tradiționale”, precum dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, apartenența religioasă, integritatea fizică și morală, viața sentimentală, dar și aspecte „moderne”, legate de percepții noi în viața socială referitoare la avort, homosexualitate, transsexualitate. Recent, ca urmare a dezvoltării mijloacelor de comunicare, s-au născut dezbateri cu privire la interceptările telefonice sau ale corespondenței electronice, la utilizarea bazelor de date personale informatizate prin raportarea conținutului dreptului la viață privată.

Limitele dreptului la viață privată:

Dreptul la viață privată intră adesea în conflict cu alte drepturi și interese legitime, moment în care se pune problema stabilirii limitelor acestuia. Evident că nu există granițe clare dincolo de care o încălcare trebuie să fie considerată ca fiind permisă.

Atunci când o instanță de judecată constată o încălcare a dreptului la viață privată, ea trebuie să facă o analiză asupra circumstanțelor concrete în care s-a produs, pentru a putea stabili dacă o asemenea ingerință este permisă sau, dimpotrivă, trebuie să fie înlăturată de îndată. În acest sens, pentru evaluarea respectivei ingerințe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului aplică așa-zisul „test al legalității”, prin aplicarea cumulativă a următoarelor criterii:

Ingerința să fie prevăzută de lege. Statul are nu numai obligația de a asigura abținerea de la orice act sau fapt apt să conducă la atingerea dreptului la viață privată (obligație negativă), ci și obligația de a asigura mijloacele adecvate de protecție juridică a dreptului la viață privată (obligație pozitivă). Atingerea dreptului la viață privată trebuie să aibă o baza legală, care să fie cunoscută și accesibilă tuturor, și să fie previzibilă pentru a permite individului să-și regleze conduita în funcție de prescripțiile ei.

În acest sens, Curtea a apreciat că legea trebuie să definească întinderea și modalitățile de exercitare a funcțiilor autorităților publice competente cu suficientă claritate pentru a proteja individul împotriva arbitrariului. În cazul Rotaru împotriva României, în care reclamantul a invocat încălcarea dreptului la respectarea vieții private, cauzată de deținerea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a unui fișier ce conținea date personale, s-a considerat ca Legea nr. 14/1992 privind organizarea si funcționarea Serviciului Român de Informații nu fixează limitele ce trebuie respectate în exercițiul acestei prerogative. S-a reținut că legea nu definește genurile de informații ce pot fi consemnate, nici categoriile de persoane care pot face obiectul unor măsuri de supraveghere, de colectare și conservare a datelor și nici circumstanțele în care pot fi luate asemenea măsuri.

Să urmărească un scop legitim. În optica Convenției, scopul legitim poate fi reprezentat de securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii publice și prevenirea săvârșirii unor fapte penale, protecția sănătății și moralei publice, protecția drepturilor aparținând altor persoane.

Să apară ca necesară într-o societate democratică, în sensul că răspunde unei nevoi sociale imperioase.

Să fie proporțională cu scopul urmărit. Pentru a exemplifica această cerința, reținem raționamentul Curții Europene exprimat în cauza Miculiae împotriva Croației. În această speță, reclamanta s-a plâns că autoritățile judiciare nu au procedat la obligarea pârâtului, pretins tată, de a efectua testul ADN, ceea ce a condus la respingerea cererii sale de a se stabili relația de paternitate față de pârât și la menținerea reclamantei în starea de incertitudine cu privire la identitatea proprie. Curtea a apreciat că scopul urmărit prin comportamentul autorităților judiciare croate, acela de a proteja viața privată a pretinsului tată, nu este proporțional cu lipsirea reclamantei de orice posibilitate care să conducă la clarificarea identității sale.Așadar, pentru a aprecia dacă o încălcare a dreptului la viață privată este permisă sau nu, este necesar să se procedeze la aplicarea algoritmului prezentat, operațiune care nu este deloc una ușoară, necesitând o analiză atentă a circumstanțelor fiecărui caz în parte.

Monitorizarea angajaților la locul de muncă

Un subiect controversat în materia dreptului la viață privată îl reprezintă monitorizarea angajaților la locul de muncă. În Statele Unite ale Americii, monitorizarea folosirii Internetului și a poștei electronice a devenit o practică obișnuită, angajatorii indicând expres că mijloacele IT puse la dispoziția angajaților au destinația exclusivă de folosire în scopul desfășurării activității profesionale. Poziția angajaților este, de regulă, aceea că existența unei parole individuale care protejează accesul la căsuță poștala prezumă că există un grad de intimitate care nu poate fi încălcat de angajator prin procedurile de monitorizare.

În cazul Bourke vs Nissan Motors Corporation, o instanță din California a apreciat că angajații companiei Nissan nu puteau invoca încălcarea dreptului la viață privată atâta vreme cât ei aveau cunoștința de monitorizare a corespondenței electronice. S-a argumentat că simpla cunoaștere și acceptare a dreptului angajatorului de a efectua monitorizări exclude vreo potențială ingerință asupra vieții private a angajatului.

Așadar, instanța americană și-a întemeiat soluția pe principiul transparenței. Se naște însă întrebarea dacă se poate aprecia că angajatul, odată ce a acceptat că poate fi monitorizat, și-a dat în acest fel acordul de a i se deschide corespondența electronică și care este soarta informațiilor pe care angajatorul le poate obține în acest fel. Suntem oare în prezența unei renunțări tacite la dreptul la viață privată? În ce măsură este justificată apărarea angajatului care a avut credința că propria corespondență se află la adăpostul unei parole numai de acesta cunoscută? Decriptarea parolei în contextul efectuării monitorizării de către angajator este permisă? La aceste întrebări pot fi construite argumente pentru ambele tabere.

Într-un caz recent, Copland vs UK, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că în sfera de protecție a vieții private intră și convorbirile telefonice și corespondența electronică de la locul de muncă. Statul britanic a fost condamnat la plata de despăgubiri morale pentru fapta de a monitoriza, timp de 18 luni, convorbirile telefonice, e-mail-ul și traficul Internet ale unei angajate a unui colegiu din Țara Galilor. Apărarea colegiului s-a axat pe faptul că perioada de monitorizare a fost mai mica decât cea pretinsa de 18 luni și că monitorizarea avea singura menire de a verifica dacă angajata folosea în exces resursele colegiului în interes privat. Colegiul a susținut că nu s-a încălcat dreptul la viață privată, întrucât nu a fost verificat conținutul informației comunicate, ci s-a efectuat o monitorizare strict sub aspectul numerelor apelate, a datelor, a duratei și costurilor convorbirilor telefonice, neînterceptându-se convorbirile propriu-zise. În ceea ce privește monitorizarea folosirii Internetului, s-au verificat numai website-urile accesate, data și durata de navigare pe Internet.

Curtea a apreciat că reclamanta a suferit, în fapt, o afectare a dreptului la respectarea vieții sale private. Natura monitorizării și perioada pe care aceasta s-a desfășurat nu are relevanță sub aspectul încălcării dreptului la viață privată, având în vedere că nu i s-a adus la cunoștință angajatei că apelurile telefonice, corespondența electronică sau folosirea Internetului pot face obiectul unei supravegheri.

S-a considerat astfel că angajata a avut „credința rezonabilă” a respectării caracterului privat al corespondenței și a apelurilor sale telefonice. S-a apreciat că, inclusiv în lipsa cunoașterii conținutului comunicărilor cu caracter privat, simpla depozitare a datelor personale legate de viața privată a persoanei reprezintă o încălcare a dreptului la viață privată al acesteia. Printr-o astfel de practică se recunoaște că există o așteptare din partea salariaților de a utiliza Internetul și alte mijloace de comunicare în scopuri personale. Pe de alta parte, sunt justificate și argumentele angajatorilor care susțin necesitatea monitorizării pentru a putea deține controlul asupra productivității salariaților, a evita atingerile aduse sistemelor informatice ale companiei sau posibilitatea dezvăluirii secretelor comerciale.

În acest context, apreciem că un rol deosebit îl joacă Regulamentul de Ordine Interioară al companiei, prin care părțile convin asupra modalităților practice de realizare a controlului din partea companiei, astfel încât să nu aducă atingere dreptului la viață privată.

Monitorizarea angajaților a reprezentat un subiect sensibil de multa vreme în statele Uniunii Europene. Prin Directiva 95/46/EC a fost înființat un organ consultativ european independent pe probleme de protecția datelor și a vieții private, care a elaborat un document de lucru asupra supravegherii comunicațiilor electronice la locul de muncă. Prin acest document au fost stabilite, cu titlu de recomandări, următoarele principii:

principiul necesității, conform căruia angajatorul trebuie să verifice dacă monitorizarea angajaților este necesară pentru un scop definit, datele colectate nefiind păstrate mai mult decât este necesar pentru îndeplinirea scopului propus;

principiul finalității, conform căruia datele trebuie colectate pentru un scop specific, explicit și legitim, neputând fi folosite într-o activitate ce excede scopului pentru care au fost culese;

principiul transparenței, conform căruia angajatorul trebuie să furnizeze angajaților toate informațiile cu privire la monitorizarea acestora;

operațiunile de procesare pot avea loc numai în cazul unui scop legitim;

principiul proporționalității, conform căruia datele personale trebuie să fie relevante și adecvate în raport cu scopul specificat. În acest sens, trebuie reținut că monitorizarea corespondenței electronice trebuie limitată la datele de trafic și la perioadă, fără a privi conținutul comunicării;

principiul securității, conform căruia angajatorul este obligat să ia toate masurile de securitate pentru ca datele colectate să nu fie divulgate terților.

Problematica analizată este departe de momentul la care se va găsi o soluție definitivă. Important este să se stabilească un echilibru între drepturile și interesele legitime aflate în conflict, prin aplicarea principiilor mai sus enunțate și a algoritmului rezultat din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

La Reuniunea Consiliului Consultativ privind negocierea aderării, Ministerul Integrării, al Internelor și Avocatul Poporului au discutat despre protecția datelor personale.

Societatea civilă își poate asuma un rol mai important atât în comunicarea drepturilor persoanelor cu privire la prelucrarea datelor lor personale, cât și în protecția acestora, prin sprijinirea administrației publice în aplicarea Legii privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor personale și libera circulație a acestor date. Aceasta a fost una dintre concluziile discuțiilor de la reuniunea Consiliului Consultativ pentru negocierea Aderării României la UE, care a avut loc la sediul Ministerului Integrării Europene, marți, 31 august 2004.

Reuniunea, condusă de Ministrul Delegat, Negociator Șef cu UE, dl. Vasile Pușcaș, a avut participarea reprezentanților instituției Avocatului Poporului, ai Ministerului Administrației și Internelor, precum și ai Delegației naționale de negociere.

Principalele teme de discuție s-au concentrat în jurul următoarelor problematici: înființarea unei autorități distincte care să aibă ca obiect de activitate protecția datelor cu caracter personal; gradul de cunoaștere a legislației în domeniul protecției persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, în special, a obligațiilor ce revin operatorilor de date personale și a drepturilor persoanelor vizate de prelucrarea acestor date; modalitățile optime de cooperare între autoritatea de supraveghere și operatorii de date cu caracter personal; rolul societății civile în aplicarea și respectarea legii protecției persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal.

În cadrul reuniunii, reprezentanții Avocatului Poporului au prezentat stadiul aplicării legislației cu privire la protecția datelor personale, subliniind că, pe piața românească, cel mai înalt grad de cunoaștere a legislației cu privire la protecția datelor personale îl au companiile europene, care au experiența operării pe piața comunitară, sub incidența acquis-ului comunitar. Legea 677/2001 a transpus acquis-ul comunitar în acest domeniu, având în vedere asigurarea liberei circulații a serviciilor, în același timp cu respectarea drepturilor persoanelor la viața privată, intimitate și demnitate.

Reprezentanții Ministerului Administrației și Internelor au prezentat principalele reglementări ale proiectului actului normativ prin care se propune înființarea unei Autorități Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Astfel, aceasta va fi o instituție independentă, prin modificarea și completarea legii 677/2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestora, și va asigura o implementare eficientă și adecvată a legislației, în conformitate cu practicile existente la nivelul Uniunii Europene.

Ministrul Delegat, Negociator Șef cu UE, dl. Vasile Pușcaș, a subliniat: Legislația românească în acest domeniu are în vedere în primul rând drepturile persoanelor, ale căror date referitoare la viața privată sunt prelucrate de diferite instituții ale administrației, companii publice și private, la locurile lor de muncă, sau în alte prilejuri. Este foarte important ca operatorii de piață să respecte legislația în acest domeniu și de aceea facem un apel la companiile care activează pe piața românească să se înscrie ca operatori de date personale. De asemenea, facem un apel la asociațiile patronale, să devină structuri de piață care să își asume și să joace un rol în impunerea respectării legislației privind protecția datelor personale de către companii.

Să nu uităm că fiecare cetățean are dreptul la intimitate și trebuie să știe acest lucru. Fiecare individ, indiferent de nume, vârstă, sex, naționalitate, etnie, stare civilă, etc., este protejat în raport cu orice instituție care are informații personale despre el și are drepturi în raport cu aceasta. Are, de exemplu, dreptul de acces la datele deținute de operator cu privire la propria persoană, are dreptul de a ști exact la ce folosesc acestea, de a interveni sau de a se opune la prelucrarea datelor sale, are dreptul de a face plângere la autoritatea de supraveghere sau direct în justiție.

În ceea ce privește rolul societății civile, aceasta ne poate ajuta într-o foarte mare măsură, atât prin conștientizarea la nivelul cetățenilor asupra drepturilor lor, cât și prin acțiuni de comunicare la nivelul operatorilor de date personale de pe piața românească.

Aplicarea legislației comunitare privind protecția datelor cu caracter personal reprezintă un angajament al României din cadrul capitolului de negociere 3 – Libera circulație a serviciilor. Pentru asigurarea unei aplicări adecvate a acquis-ului comunitar în acest domeniu, a fost adoptat un plan de acțiune pentru protecția datelor personale (2004-2005), care se axează pe trei direcții principale.

Prima direcție este întărirea capacității administrative a autorității de supraveghere (dotare cu personal, pregătirea de specialitate a personalului, logistică și capacitate de evaluare a activității). O altă prioritate a Planului de acțiune este îmbunătățirea nivelului de conștientizare a obligațiilor operatorilor de date personale (comunicarea și colaborarea cu operatorii de date personale, creșterea numărului de notificări și operatori, inclusiv înregistrarea tuturor instituțiilor publice ca operatori de date personale, organizarea de seminarii etc.). Un alt element important îl reprezintă îmbunătățirea nivelului de conștientizare a drepturilor persoanelor vizate (acțiuni de comunicare).

2.4. DREPTUL LA VIAȚĂ PRIVATĂ

Deseori instanțele judecătorești din țară și din străinătate sunt puse în situația de a găsi un echilibru între diferitele dispoziții privind drepturile fundamentale ale omului. În domeniul informațional problema cea mai stringentă este instituirea unui echilibru între dreptul la viață privată și dreptul la libertatea de exprimare (inclusiv dreptul la informație). De reținut în context dispoziția art. 19 alin. (3) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, conform căreia exercitarea libertății de opinie și libertății de a primi sau de a comunica informații poate fi supusă anumitor limitări, stabilite în mod expres prin lege și care constituie măsurile necesare:

respectării drepturilor sau reputației altora;

apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice. Dispoziții

similare conțin Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 19 și 29);

Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (art. 10) și Constituția Republicii Moldova (art. 32 si 54).

Nu se vor confunda încălcarea dreptului la viața privată și lezarea onoarei și demnității, chiar dacă între aceste categorii există o interconexiune strânsă. Lezarea onoarei și demnității se poate produce prin difuzarea informațiilor defăimătoare, care nu corespund realității, pe când încălcarea dreptului la viața privată poate să se manifeste printr-o multitudine de acțiuni și inacțiuni, inclusiv răspândirea unor informații care, deși corespund realității, țin de domeniul vieții private și nu puteau fi publicate sau divulgate decât cu consimțământul subiectului pe care-l privesc.

Încălcarea dreptului la viață privată, sub aspectul abordat în acest studiu, se poate manifesta prin colectarea, prelucrarea, stocarea neautorizată și divulgarea fără temei legal a informațiilor despre viața personală, familială, intimă, despre starea sănătății și alte aspecte ale vieții particulare a omului.

Dispoziția constituțională este elocventă prin laconismul ei: „Statul respectă și ocrotește viața intimă, familială și privată” (art. 28). Norma poate fi interpretată diferit: recunoașterea caracterului absolut al dreptului la viață privată și neadmiterea sub nici o formă a imixtiunilor în acest domeniu și constatarea faptului că această normă impune obligații doar statului.

Multe din reglementările legislative în vigoare argumentează încălcarea dreptului la viață privată prin rațiuni de interes public, care sunt prioritare. Cu un anumit grad de relativitate, distingem următoarele categorii sociale și juridice în domeniul vieții private: secretul personal, intimitatea personală (secretul individualității, secretul identității sociale, secretul datelor biografice, secretul datelor medicale); secretul familial (confidențialitatea raporturilor familiale, secretul adopției); secretul corespondenței (inclusiv existența corespondenței, conținutul acesteia și contactele).

Analizând problema din punct de vedere practic, vom elucida o serie de situații ipotetice cu referire la protecția vieții private, în scopul elaborării unor modele juridic argumentate pentru comportamentul jurnalistului. Vom observa că lipsa unei legi privind protecția vieții private se răsfrânge negativ atât asupra capacităților și mijloacelor de protecție a dreptului la viață privată, cât și asupra garanțiilor exercitării dreptului la libera exprimare. Or, chiar și pentru profesioniștii în domeniul jurisprudenței este extrem de dificil de a stabili limita când se aduce atingere vieții private a persoanei și când se aduce atingere unui interes public prioritar.

Este oare obligat jurnalistul să obțină în toate cazurile autorizație pentru colectarea și difuzarea informațiilor despre viața privată a persoanei? Dacă ne-am conduce doar după art. 4 din Legea presei, care statuează că: „Publicațiile periodice și agențiile de presă publică, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale și informații, ținând cont de faptul că exercițiul acestor libertăți ce comportă datorii si responsabilități este supus unor formalități, condiții, restrângerii și unor sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru a împiedica divulgarea unor informații confidențiale”, răspunsul ar fi afirmativ și categoric.

Astfel, Legea presei constituie o barieră legală în exercitarea unor atribuții caracteristice profesiei de jurnalist. Să presupunem că jurnalistul deține informații veridice despre hobby-ul unei persoane, care constă în confecționarea la domiciliu a substanțelor explozive. Însuși faptul de a avea un hobby nu este condamnabil, dar având în vedere că prin aceasta se urmărește un scop criminal și se pune în pericol viața, sănătatea și bunurile altor persoane, potențialul pericol social devine prioritar dreptului la ocrotirea vieții private și îndreptățește atenționarea opiniei publice. Cu părere de rău, în contextul art. 4 din Legea presei și art. 177 din noul Cod penal, situația jurnalistului în cazul descris devine absurdă.

Legea Federației Ruse cu privire la mijloacele de informare în masă stipulează o excepție pentru jurnaliști (dispoziția nu se extinde asupra celorlalți cetățeni), care constă în dreptul jurnalistului de a dobândi, păstra și difuza informații despre viața privată, dacă aceasta servește interesului public. Legea Republicii Moldova privind accesul la informație, fiind reformatoare și argumentată doctrinar, prevede posibilitatea divulgării informațiilor cu caracter personal în cazul în care interesul public prevalează (art. 8 alin. (8), dar face aceasta în contextul obiectului sau de reglementare și nu poate fi aplicată pentru rezolvarea situației particulare descrise mai sus.

Este admisibilă publicarea, în cadrul reportajelor, articolelor și altor materiale jurnalistice, a informațiilor ce permit identificarea persoanei reținute, arestate, bănuite sau învinuite de săvârșirea unei infracțiuni? Prin informațiile respective se aduce atingere dreptului la viața privată?

După cum s-a menționat anterior, neexistând o lege cu privire la protecția vieții private, nu sunt reglementate domeniul vieții private a individului și consecințele juridice ale integrării sociale a acestuia. Informația despre săvârșirea unor fapte social periculoase, conform legii, nu poate fi secretizată, decât în cazuri specifice, expres prevăzute de lege, de exemplu în scopul protecției intereselor anchetei.

Pentru moment, răspunsul la întrebarea formulată nu poate fi argumentată juridic. În opinia noastră, persoana suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni nu poate împiedica difuzarea informațiilor ce permit identificarea sa, inclusiv imaginea vizuală, pe motivul protecției dreptului la viață privată, or, interesul public pentru descoperirea crimelor îndreptățește acțiunea jurnalistului, făcând posibilă apariția de noi martori, inclusiv persoane care să ofere inculpatului un alibi, de victime necunoscute anchetei, dovezi etc.

În astfel de cazuri însă legea impune să se utilizeze cu maximă atenție termenii juridici, evitându-se termenii gen „criminal”, „infractor” până la pronunțarea sentinței de instanța judecătorească. În plus, din considerente de etică profesională, în cazul neadeveririi faptelor, se va comunica în cadrul aceleiași rubrici, la care a fost plasată informația anterioară, despre achitarea persoanei respective sau despre sistarea procesului în privința acestuia.

Pe cine trebuie să informeze jurnalistul despre efectuarea înregistrării (audio, video, foto) și de la cine trebuie să-si ceara voie?

Jurnalistul, care colectează informații despre viața privată a persoanei, urmează să preîntâmpine și să solicite acordul persoanei vizate sau al reprezentanților săi legali. În cazul în care vrea să obțină informații de alt gen, jurnalistul de asemenea este obligat să avertizeze cetățeanul sau persoana publică asupra efectuării înregistrărilor.

Este în drept jurnalistul să efectueze înregistrări (video, foto) în locurile publice fără acordul persoanelor prinse în obiectiv?

Aflarea persoanei în locurile publice, discursurile publice ale persoanei etc. nu pot fi atribuite la domeniul vieții private a acesteia. În consecință, nu este necesară o permisiune expresă.

Este obligat jurnalistul să obțină acordul participanților la greve, mitinguri și alte manifestații în masă pentru efectuarea filmărilor?

Manifestațiile în masă au scopul de a atenționa opinia publică asupra unor probleme, prin urmare, pentru efectuarea înregistrărilor nu este necesar acordul participanților. La cererea persoanelor prinse în obiectiv, comportamentul cărora denotă că ei nu se identifică cu participanții la manifestație, materialul va fi redactat prin mijloace tehnice disponibile.

Este în drept jurnalistul să efectueze filmări (video, foto) în case sau de case și alte proprietăți aparținând persoanelor private și, în special, funcționarilor publici fără consimțământul acestora?

Legea nu face distincție (decât cu unele excepții, una dintre care o vom analiza aici) între viața privată a cetățenilor simpli și cea a funcționarilor publici, apărând-o în mod egal. Dacă jurnalistul pătrunde în mod ilegal în domiciliul sau reședința persoanei, indiferent de statutul acesteia, el se face răspunzător de încălcarea art. 177 „Încălcarea inviolabilității vieții personale” și art. 179 „Violarea de domiciliu” din noul Cod penal.

Totodată, dacă pătrunde în mod legal în domiciliul sau reședința persoanei, dar efectuează filmări fără acordul acesteia, jurnalistului i se impută răspundere doar în temeiul art. 177. Dacă jurnalistul filmează proprietatea, inclusiv casa, șantierul de construcție etc. fără să pătrundă ilegal în casa și dă publicității informațiile respective cu identificarea persoanelor la care se referă, el este acționat în judecată în temeiul art. 177 din Codul penal.

O derogare de la această regulă prevede Legea privind declararea și controlul veniturilor și al proprietății demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcție de conducere (nr. l264-XV din l9. 07. 2002), care în art. 13 stabilește caracterul public al anumitor informații. Art. 13 alin. (1) dă lista funcțiilor publice, deținătorii cărora sunt obligați să facă declarații de venit, răspunzând exigenței absolut legale privind instituirea controlului societății asupra surselor de venit ale funcționarilor publici.

Răspunderea penală, conform Legii nr. 1264-XV, este aplicabilă unor fapte de un pericol social redus, fapt ce intră în contradicție cu însuși conceptul de infracțiune. În alte țări, însă, răspunderea penală, incriminând încălcarea inviolabilității vieții private, prevede câteva elemente calificative obligatorii pentru încadrarea faptei în contextul infracțional: faptele ce încalcă dreptul la viața privată trebuie să fi fost săvârșite din motive josnice; aceste fapte trebuie să fi cauzat un prejudiciu drepturilor și intereselor legitime.

Este în drept jurnalistul să filmeze persoanele cu funcție de răspundere și funcționarii publici în exercitarea atribuțiilor de serviciu fără acordul lor?

Persoana cu funcție de răspundere și funcționarul public (aceste noțiuni nu sunt sinonime), ca și orice altă persoană, se pot opune efectuării unor înregistrări (audio, video, foto) doar dacă prin aceasta li se lezează dreptul la viața privată. Or, exercitarea obligațiilor de serviciu nu poate fi atribuită sub nici o formă la domeniul vieții lor private, prin urmare nu este necesar acordul lor pentru efectuarea filmărilor.

Totodată, în cazul în care, în cadrul unei discuții sau interviu, jurnalistul urmărește scopul de a obține informații de la persoana cu funcție de răspundere sau funcționar, el trebuie să atenționeze persoana respectivă asupra efectuării înregistrărilor (ceea ce nu înseamnă că jurnalistul trebuie să solicite consimțământul ei).

Este în drept persoana să distrugă materialul (caseta, filmul, fotografia etc. ) pe care a fost înregistrată, fără acordul ei, informația cu caracter personal? Poate persoana să ceară distrugerea informației?

Conform Legii presei, mijloacele tehnice ale jurnalistului pot fi ridicate numai în cazul în care servesc drept probă într-o cauză penală. De asemenea, mijloacele juridice de protecție a dreptului de proprietate servesc drept o bună garanție pentru inviolabilitatea bunurilor jurnalistului, inclusiv a informației deținute de el. Aceasta este o latură a problemei.

Nu trebuie să facem abstracție însă de metodele prin care se obține informația, de exemplu, obținerea acesteia prin metode ilegale constituie o încălcare gravă a drepturilor omului. Conform art. 13 al noului Cod civil, oricărei persoane i se permite protejarea drepturilor și intereselor sale legitime prin autoapărare. Astfel, nu sunt ilicite acțiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun. Dacă nu se poate obține asistența organelor competente și dacă, fără o intervenție imediată, există pericolul ca apărarea dreptului să devină imposibilă sau substanțial îngreunată. Autoapărarea nu trebuie să depășească limitele necesare înlăturării pericolului.

Așadar, aprecierea legalității acțiunilor persoanei depinde, în fiecare caz concret, de caracterul pericolului social pe care-l prezintă atât metoda și circumstanțele în care s-a efectuat înregistrarea, cât și acțiunea de distrugere a informației, și, desigur, în toate cazurile, persoana care consideră că jurnalistul prin acțiunile sale i-a lezat dreptul la viața privată poate să-l acționeze în judecată în vederea restabilirii dreptului încalcat (inclusiv prin ridicarea și distrugerea informației) și reparării prejudiciului material și moral cauzat.

CAPITOLUL 3

ATINGERI ADUSE VIEȚII PRIVATE

3.1. DEȚINEREA ȘI FOLOSIREA DE CĂTRE AUTORITĂȚI A UNOR DATE CU CARACTER PERSONAL ÎN RAPORT CU DISPOZIȚIILE ART. 8 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTULUI OMULUI

Constituirea de către diferitele autorități ale statului a unor baze de date referitoare la persoane ale căror activități se intersectează cu sfera de competență a autorității respective a devenit o practică relativ frecventă în ultimele decenii, astfel că fosta Comisie și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au fost chemate a se pronunța în legătură cu conformitatea acestor proceduri cu prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și libertăților fundamentale.

Printr-o decizie care a pus bazele jurisprudenței în materie, Curtea a statuat că o acțiune de culegere de informații referitoare la o persoană de către un serviciu secret și transmiterea acestora altor autorități, însoțite de imposibilitatea pentru recurent de a contesta veridicitatea acestor date, constituie o ingerință în exercițiul dreptului la respectul vieții private garantat de art. 8 din Convenție. Anterior Comisia decisese deja că deținerea și conversarea în dosarele poliției a unui raport despre o tentativă de sinucidere și transmiterea acestui raport unui tribunal la mai mulți ani de la evenimentul consemnat, se analizează pe terenul art. 8 ca o ingerință în viața privată.

Așa, fiind, o analiză a compatibilității practicilor de culegere și stocare de informații privitoare la o persoană cu prevederile art. 8 nu se poate face decât pe baza analizei conceptului de „viață privată”, astfel cum s-a degajat el din jurisprudența Curții.

Noțiunea de viață privată a cunoscut în jurisprudența organelor de control ale Convenției o permanentă extensie, proces care continuă și în prezent. Astfel în primii ani de aplicare a Convenției, deși se consideră că dreptul la respectul vieții private include și dreptul de a stabili relații de natură afectivă cu alte persoane în scopul dezvoltării propriei personalități, s-a statuat că viața privată încetează acolo unde individul intră în contact cu viața publică sau aduce atingere altor interese protejate. Ulterior, pornind de la premisa că dreptul la viață privată include și dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane, Curtea a statuat că această noțiune nu trebuie considerată ca excluzând activitățile profesionale sau comerciale. În opinia Curții, în cadrul acestor relații individul are cele mai multe ocazii de a strânge legăturile cu lumea exterioară și, mai mult decât atât, este adeseori dificil de declarat în cadrul preocupărilor unei persoane ce anume face parte din domeniul său profesional și ce nu. Decizia în discuție se înscria de altfel pe linia unor hotărâri anterioare ale Curții pe care s-a decis, de pildă, că o percheziție care viza numai activitățile comerciale ale unei persoane nu iese din sfera art. 8 pe motiv că nu ar fi vorba de viața privată a acesteia. Tot astfel s-a considerat că apelurile telefonice efectuate sau primite de la un sediu profesional, cum este cazul unui cabinet avocațional, pot fi incluse în noțiunile de viață privată sau de corespondența vizate de art. 8 aliniat 1 din Conventie.

Aceste principii s-au dezvoltat în jurisprudența ulterioară a Curții care a decis că înregistrarea de către serviciile de informații a unor date despre activitatea comerciala a recurentului se analizează pe terenul art. 8 din Convenție.

Un pas important pe linia acestei evoluții a fost făcut de Curte prin decizia Rotaru / Romania din 4 mai 2000. Curtea a decis în acest caz ca și datele de natură publica referitoare la o persoană pot intra în sfera vieții private atunci când sunt culese în mod sistematic și sunt arhivate în fișiere deținute de către autorități. Spre deosebire de spețele anterioare soluționate de Curte, în acest caz nu mai este vorba de informații privind activitatea profesională a recurentului, ci de elemente prezentând un grad de publicitate mult mai pronunțat, cum ar fi date referitoare la studiile universitare, activitatea politică și cazierul judiciar al acestuia.

Așa fiind, se pune în mod firesc întrebarea dacă asistam la o modificare radicală a jurisprudenței Curții, în sensul desființării oricărei granițe între domeniul vieții publice a unui individ și cel al vieții private, dacă ar fi elementele care ar putea fundamenta o asemenea concluzie. Pe de o parte, referirea pe care, la fel ca și în cazul Amann/Elvetia, Curtea o face la art.1 al Convenției privind protecția persoanelor în cadrul prelucrării automatizate al datelor cu caracter personal pe care o privesc (1981). Potrivit acestui text, scopul Convenției amintite este de a garanta oricărei persoane fizice respectul dreptului sau la viața privată în cazul prelucrării automatizate a datelor cu caracter personal care o privesc. Prin date cu caracter personal în sensulart.2 din Convenția din 1981 se înțelege orice informații privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. În același timp în motivarea deciziei Rotaru, Curtea statuează că datele de natură publică referitoare la o persoană pot intra în sfera vieții private prin simplul fapt al culegerii și arhivării lor în mod sistematic de către autorități.

Pe această bază, în opinia separată formulată de judecătorul Bonnello în cazul Rotaru, Curtea statuează că includerea unor activități ca evenimente publice, activitate publicistică sau militantismul politic depășește cu mult domeniul de aplicare al art. 8.

Nu credem totuși că intenția Curții a fost de a merge atât de departe. Deși sunt doar menționate în considerentele deciziei, fără a li se explicita importanța pe care o au în realitate, Curtea reține două împrejurări care sunt de natură să aducă anumite elemente de natură publică din viața unei persoane în sfera vieții private a acesteia. Pe de o parte, este vorba de date care privesc trecutul îndepărtat al persoanei în speță date culese cu peste 50 de ani în urmă, iar pe de altă parte, aceste date, din cauza inexactității lor, le aduc atingere reputației individului în cauză. (În textul hotărârii se arată că „datele de natură publică pot intra în sfera vieții private atunci când ele sunt de acord în mod sistematic culese și memorate în fișiere ținute de autoritățile publice, acestea cu atât mai mult cu cât ele privesc trecutul îndepărtat al unei persoane. Cu atât mai mult în speță cu cât unele dintre informații au fost declarate false și ele riscă să aducă atingere reputației persoanei în cauză.”).

În ceea ce privește datele privitoare la trecutul îndepărtat al unei persoane care nu este astăzi o figură publică, ele pot să fie considerate ca intrând în sfera vieții private. Într-adevăr, evenimentele petrecute cu mult timp în urmă în viața unui individ, chiar publice fiind la acea dată, sau șters din memoria colectivă și nu mai interesează opinia publică, astfel că ele țin în prezent de viața privată a persoanei. Alta trebuie să fie soluția în ipoteza în care persoana este și în prezent o figură publică, situație în care nu doar activitățile sale publice prezente dar și cele desfășurate cu mult timp în urmă interesează un cerc larg de persoane, astfel încât aceste activități rămân străine noțiunii de viață privată.

Referitor la atingerea adusă reputației unei persoane prin deținerea și utilizarea de către autorități a unor date referitoare la ceea ce nu corespund realității, trebuie semnalat faptul că jurisprudența din ultimii ani a Curții pare a încerca să stabilească o anumită relație între reputația unei persoane și viața privată a acesteia.

În cazul Rotaru, Curtea arată că practica deținerii și utilizării de către autorități a unor date cu caracter personal atinge viața privată a unei persoane „cu atât mai mult cu cât în speță unele informații au fost declarate false și riscă să aducă atingere reputației pus în cauză”. Această orientare concordă cu opinia doctrinei care consideră că atunci când o atingere adusă reputației unei persoane privește viața privată a acesteia, ea putând fi analizată pe terenul art. 8 din Convenție.

Deși acești autori apreciază că atingerea adusă reputației unei persoane în raport cu art. 8 credem că trebuie avut în vedere în acest context și extensia pe care Curtea a dat-o noțiunii de viață privată, prin raportarea la plasarea în timp a evenimentelor avute în vedere. Astfel, dacă este vorba de activități publice ale persoanei, petrecute cu mult timp în urmă și care pot intra pe această bază în conținutul noțiunii de viață privată, o atingere adusă reputației individului în raport de aceste fapte se poate analiza sub unghiul de incidență al art. 8.

Acestea sunt, în opinia unora cele două evoluții importante pe care jurisprudența Curții le-a înregistrat recent în abordarea problemei deținerii de către autorități a unor date cu caracter personal în raport cu prevederile art. 8 (posibilitatea includerii în sfera vieții private a unui individ a unor acțiuni cu caracter public petrecute cu mult timp în urmă, posibilitatea analizării pe terenul art. 8 a unor atingeri aduse reputației persoanei atunci când acestea se referă la viața privată a individului)

Potrivit jurisprudenței, pentru a decide dacă ne aflăm în prezența unor ingerințe în exercițiul dreptului garantat de ar. 8, nu interesează dacă informațiile arhivate au fost efectiv utilizate sau au ajuns la cunoștința unor terți. În opinia Curții, este suficient în acest sens să se constate că date referitoare la viața privată a unei persoane au fost culese și deținute de către autorități, fiind fără importanță existența unor eventuale inconveniente cauzate persoanei de această activitate sau „caracterul sensibil” al informațiilor în cauză. Mai trebuie subliniat și faptul că, potrivit jurisprudenței, nu doar culegerea și arhivarea unor date cu caracter personal se analizează pe terenul art.8 din Convenție ci, și refuzul de a recunoaște recurentului dreptul de acces la dosarul astfel întocmit, ridică probleme în raport de textul menționat. Curtea a considerat astfel că, în măsura în care dosarul deținut de autorități conține date strâns legate de viața privată sau familială a recurentului, accesul la dosar devine el însuși o problemă de „viață privată” în sensul art. 8 din Convenție.

Materia culegerii și deținerii de către autorități a unor date cu caracter personal ridică uneori probleme și sub aspectul competenței ratione temporis a Curții, așa cum se întâmplă atunci când informațiile au fost arhivate anterior ratificării Convenției de către statul pârât. Problema este susceptibilă de o tratare diferențială, dacă este vorba despre culegerea și arhivarea datelor. Pentru a fi incidente prevederile art. 8 trebuie ca aceste acțiuni să fi avut loc ulterior ratificării. Atunci când este vorba de deținerea unor astfel de date, nu interesează modalitatea și momentul culegerii acestora ci împrejurarea că deținerea a continuat și ulterior ratificării Convenției. Dacă această deținere nu respectă exigențele art. 8, ea constituie o violare continuă și astfel Curtea este componentă ratione temporis.

Deținerea și utilizarea de către autorități a unor date cu caracter personal prezintă elemente de specificitate nu doar sub aspectul includerii lor în categoria ingerințelor în exercițiul dreptului la respectul vieții private ca și în planul cauzelor justificative ale cerinței prevăzute de alin. 2 al art. 8.

În ceea ce privește baza legală a ingerinței, pentru ca această condiție să fie îndeplinită nu este suficient ca din punct de vedere formal să existe un act normativ care să prevadă ingerința, ci este un plus necesar ca „legea” din dreptul intern să fie „accesibilă” și „previzibilă.”

Potrivit Curții, „caracterul accesibil” al reglementării devine discutabil atunci când aceasta se regăsește doar în instrucțiuni destinate în primul rând unor categorii de funcționari (din poliție, servicii secrete, administrație etc.). Cel mai adesea însă normele care reglementează materia deținerii și utilizării de către autorități a unor date cu caracter personal pun probleme sub aspectul „previzibilității”. Dat fiind că aplicarea măsurilor de supraveghere secretă scapă controlului persoanei în cauză, ca și controlului opiniei publice, întinderea și modalitățile de exercitare a acestei ingerințe trebuie definite cu suficientă claritate pentru a oferi individului garanții suficiente împotriva arbitrariului.

În dosarul Leander, Curtea a considerat ca fiind „previzibilă” reglementarea din dreptul suedez în materia conservării și utilizării de către autorități a unor date cu caracter personal. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că ordonanța în cauză excludea posibilitatea înscrierii în baza de date a unei persoane pe motivul exprimării de către aceasta a unei opinii politice prin aparența la o organizație sau în orice alt mod. Informațiile consemnate trebuie să fie necesare serviciilor speciale ale Poliției în scopul depistării sau prevenirii infracțiunilor contra securității naționale etc. Ordonanța cuprindea, de asemenea, dispoziții explicite și detaliate asupra naturii informațiilor din baza de date care puteau fi comunicate altor autorități, autoritățile destinatare, circumstanțele comunicării și procedura de urmat.

Un aspect important în această materie îl reprezintă în egală măsură verificarea existenței și funcționalității unui mecanism de control al activității de strângere și păstrare a datelor cu caracter personal. Potrivit Curții, pentru ca sistemele de supraveghere secretă să fie compatibile cu prevederile art. 8 din Convenție trebuie să conțină garanții stabilite prin lege și care să fie aplicabile în cadrul controlului activității serviciilor respective.

Potrivit alin. 2 al art. 8 ingerința trebuie să fie necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei sau pentru apărarea drepturilor și libertăților altuia.

Cel mai adesea scopul invocat de autorități în cazul deținerii și utilizării datelor cu caracter personal vizează securitatea națională, iar Curtea acordă statelor de regulă, o marjă de apreciere destul de largă sub acest aspect, recunoscând legitimitatea obiectivului vizat, rezervându-și însă dreptul unei cenzuri mai severe în privința necesității măsurii.

Merită subliniată în acest context opinia concordantă a judecătorului Wildhaber împărtășită și de alți șapte judecători ai Curții exprimată în cazul Rotaru / România. Curtea nu s-a mai pronunțat asupra legimității scopului ingerinței în condițiile în care a constatat că aceasta nu este prevăzută de lege. Deși a urmat linia constantă a jurisprudenței, în sensul de a recunoaște statului dreptul principal de apreciere în privința legitimității scopului urmărit, Curtea a exprimat totuși „dubii asupra pertinenței pentru securitatea națională a datelor deținute cu privire la recurent”. Judecătorii în cauză se întreabă, în mod întemeiat, dacă poate fi invocată ca scop legitim securitatea națională în cazul obținerii unor informații despre trecutul foarte îndepărtat al unei persoane. Cum în speță era vorba de date cu o vechime de peste 50 ani care vizau perioada studenției recurentului și presupusa sa apartenență la o mișcare politică dispărută cu mult timp în urmă, apare ca discutabilă utilitatea deținerii și utilizării acestor date în raport de siguranța națională.

Curtea ține să verifice de fiecare dată existența unui sistem de garanții oferite de legislația națională care să împiedice recursul abuziv al acestei ingerințe. În codul acestui sistem, o importanță majoră o are, în opinia Curții, existența unui organ independent care să statueze asupra admisibilității ingerinței. Deși s-a considerat că această funcție poate fi îndeplinită în condiții optime de autoritatea judecătorească, Curtea a admis că îndeplinesc cerințele necesare și alte categorii de organe, cum ar fi un Consiliu național al poliției în competența căruia ponderea o au parlamentarii, recrutați inclusiv dintre cei ai opoziției și dispunând fiecare de un drept de veto.

În aceeași termeni a fost soluționată problema necesității ingerinței și în ipoteza în care aceasta viza accesul la dosarul conținând date privitoare la viața privată și familială a recurentului. În principiu, refuzul accesului în lipsa consimțământului persoanelor care au furnizat informațiile în cauză se poate dovedi necesar pentru protejarea anonimatului acestora. Curtea a decis totuși că trebuie ocrotite în egală măsură interesele persoanei care caută să consulte piesele de la dosar privind viața sa privată și de familie, astfel că, în asemenea cazuri, principiul proporționalității cere ca un organ independent să ia decizia finală asupra accesului.

Deci, nici sub acest aspect, deși Curtea nu s-a mai pronunțat asupra necesității măsurii, legislația română pusă în cauză în cazul Rotaru nu satisface cerințele impuse de jurisprudența Curții. Astfel, potrivit legii în vigoare la data faptelor incriminate, dosarul deținut de SRI putea fi consultat doar cu aprobarea directorului instituției, lipsind orice cale de atac în fața unui organ independent împotriva acestei decizii.

Se pune în acest context întrebarea dacă adoptarea Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică instituie un mecanism de control în măsură să satisfacă exigențele decurgând din art. 8 al Convenției. Reglementarea în discuție, față de obiectul său limitat, nu este în măsură să suplinească lipsa garanțiilor legii privind organizarea și funcționarea SRI reținute de Curte în cazul Rotaru. Este adevărat că potrivit art. 14 alin. 3 din Legea nr. 187/1999, pentru contestarea conținutului adeverințelor privind apartenența, neapartenența, colaborarea sau necolaborarea cu organele de securitate, persoana în cauză se poate adresa în ultimă instanță Curții de Apel în raza căreia își are domiciliul.

Nu este însă mai puțin adevărat că acest mecanism de control, deși în principiu conform cu practicile europene în materie, nu vizează decât o mică parte din datele deținute de serviciile secrete, respectiv cele privitoare la colaborarea cu fosta Securitate. Cu privire la alte informații deținute de aceste servicii cum ar fi de pildă apartenența la anumite mișcări politice din trecut, comiterea unor acte contra siguranței statului etc. nu există o reglementare similară, permițând contestarea în fața unui organism independent a veridicității acestor informații.

În lipsa acestor garanții nu se poate considera că o eventuală ingerință în exercițiul dreptului la protecția vieții private respectă cerința proporționalității și deci că ar fi necesară într-o societate democratică și admisibilă în raport de prevederile alin. 2 al art. 8 din Convenție. 3.2. REGLEMENTĂRI ÎN NOILE CODURI PENTRU ATINGERI ADUSE VIEȚII INTIME, PRIVIND RESTRICȚIILE FOTOGRAFIERII

Limitările impuse libertății de exprimare Și altor libertăți individuale prin interzicerea fotografierii unor persoane Și a unor imobile proprietate privată.

Reglementarea acestei situații juridice a venit în două propuneri succesive. Cea de a doua propunere are prevederi mai drastice. Dar să examinăm prima varianta de lege propusă:

NOUL COD CIVIL

Art. 80 – Pot fi îndeosebi considerate ca atingeri aduse vieții private: [… ]

captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane, dacă aceasta nu se află într-un loc public;

difuzarea de imagini ale persoanei, filmată în propria locuință sau în orice alte locuri private, fără acordul acesteia;

difuzarea de imagini care prezintă interioare sau aspecte exterioare ale locuinței private, fără acordul celui care o ocupa în mod legal.

NOUL COD PENAL

Art. 225 Violarea vieții private

(1) Atingerea adusă vieții private, fără drept, prin:

b) fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini cu o persoană aflată într-o locuință, încăpere, dependință ori loc împrejmuit ținând de acestea, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

(2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Nu constituie infracțiune fapta săvârșită:

de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;

dacă persoana vătămată a acționat explicit cu intenția de a fi văzută ori auzită de făptuitor;

dacă făptuitorul, aflat întâmplător într-un anumit loc, surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni;

Așadar clădirile nu pot fi fotografiate fără acordul proprietarilor conform Noului Cod Civil. Chiar dacă fotograful trece peste acest impediment civil care atrage răspunderea sa civilă (daune materiale, bănești), fotograful riscă surprinderea unei persoane într-un spațiu privat dar totuși vizibil public – la geam sau la balcon. Simpla surprindere atrage, conform Noului Cod Penal, o pedeapsă cu închisoare de la o lună la șase luni. Pot fi imaginate numeroase situații în care o persoană riscă declanșarea procedurilor penale împotriva sa într-un mod abuziv. Spre exemplu, un turist care vizitează un oraș și face poze cu clădiri.

De asemenea, ne putem imagina situația în care o persoană, care folosește o fotografie, chiar dacă nu ea însăși a făcut fotografia, difuzează asemenea imagini. Acea persoană riscă închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Un balcon sau o curte sunt, într-adevăr, spații aflate în proprietate privată. Aceasta nu înseamnă că persoana aflată în acestea are automat aceleași drepturi la intimitate ca în interiorul unei clădiri. Atunci când spațiile respective sunt vizibile din spațiul public apar restricțiile – de exemplu, ceea ce se poate considera nudism în anumite condiții (spații invizibile din spațiul public) devine exhibiționism atunci când există o legătură vizuală cu spațiul public.

Turiștii vor fi afectați întrucât vor face fotografii pe care, eventual, le vor publica pe un site personal (tip Facebook). Conform acestor prevederi sunt pasibili să fie dați în judecată și trimiși la închisoare.

Dar odată ce un cetățean se expune publicului, publicul este liber să îl vadă, să îl fotografieze, sa îl imortalizeze în orice fel.

O lege justă sancționează fotograful abia după ce trece de aceste bariere. Dacă o persoană străină deschide un geam la o casă, dacă se ridică peste gardul cu panouri, dacă trece cu obiectivul de gardul viu care înconjoară dependința – atunci aceasta a încălcat viața privată și ar trebui sancționată.

A doua variantă de text propusă elimină chiar și excepțiile de la fotografierea unei persoane. Art. 255 a suferit o codificare prin eliminarea unui paragraf în varianta aflată în lucru la Senatul României pe data de 8 iunie 2009:

NOUL COD PENAL

Art. 225 Violarea vieții private

Atingerea adusă vieții private, fără drept, prin:

b) fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini cu o persoană aflată într-o locuință, încăpere, dependință ori loc împrejmuit ținând de acestea, se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Nu constituie infracțiune fapta săvârșită:

de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;

dacă persoana vătămată a acționat explicit cu intenția de a fi văzută ori auzită de făptuitor;

dacă făptuitorul, aflat întâmplător într-un anumit loc, surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni;

dacă surprinde fapte care pun în pericol un interes public.

Modificarea drastică a acestui articol interzice practic fotografia în care sunt încadrate alte persoane în orice situație într-un spațiu privat. Fotografia va fi limitată la fotografierea spațiilor publice.

Dar fotografiile din spațiile publice nu pot surprinde exteriorul imobilelor private. Fotografia este așadar interzisă practic în orașe și în locuințe private atunci când subiectul fotografiei este o altă persoană. Jurnalismul de investigație este astfel paralizat, chiar dacă s-ar referi la fapte grave de corupție, spionaj sau trădare.

Este posibilă și situația în care o persoană, aflată la o întâlnire sau la o petrecere este fotografiată cu consimțământ de un prieten și ulterior, în urma unui conflict, persoana fotografiată se hotărăște să depună plângere penală împotriva fotografului care a realizat și deține poza, chiar dacă acesta nu a publicat și nu a menționat publicarea acelei fotografii. Fiindcă simpla realizare a fotografiei și deținerea ei este incriminată de art. 1 alin. b). Divulgarea, difuzarea și prezentarea sunt sancționate mai drastic de art. 1 alin. c). Astfel că legea predispune la abuzuri și situații străine de spiritul pe care Codul Penal al unei țări democratice ar trebui să îl degaje.

BIBLIOGRAFIE

Legislație:

Declarația Universală a drepturilor omului

Convenția Europeană a drepturilor omului

Pactul privind drepturile civile și politice

Pactul privind drepturile economice și sociale

Constituția României

Codul Penal

Codul de procedură civilă

Legea nr.61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, modificată prin Legea 132/1996 publicată în Monitorul Oficial nr. 271/31.10.1996

Legea nr. 2/1998 privind prelucrarea și transplantul de țesuturi și organe umane, publicată în Monitorul Oficial nr.8/1998

Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

Legea nr. 682/2001 privind ratificarea de către România a Convenției pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981;

Legea nr. 102/2005 privind înființarea și funcționarea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice;

„Drepturile omului și organismele internaționale”

„Drepturile omului: culegere de documente internaționale”

„Drepturile omului” (Instrumente juridice internaționale la care România este parte), București, editura M.I.

„Drepturile omului în lumea contemporană. Culegere selectivă de documente”, București

„Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite” vol. II, București

„Libertatea de exprimare: Decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind articolul 10 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”

Revista IRDO „Drepturile omului” nr. 2/1997

Convenția de implementare a Acordului Schengen (extras);

Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizata a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981;

Directiva Consiliului 95/46/EC a Parlamentului European și a Consiliului European din 24 octombrie 1995 cu privire la protecția persoanelor, referitoare la procesarea datelor personale și la libera circulație a acestor date (OJ 1281, 23. 11. 1995, p. 31);

Directiva 2002/58/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 12. 07. 2002 privind procesarea datelor personale si protecția intimității în sectorul comunicațiilor electronice;

Regulamentul (EC) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului privind protecția persoanelor cu privire la procesarea datelor personale de către instituțiile și organismele comunitare și la libera circulație a acestor date.

Broșuri:

Protecția datelor cu caracter personal în SIS;

Data Protection in SIS;

Date cu caracter personal – București, 2008;

Protecția datelor personale – Știi ce drepturi ai – București, 2008;

Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal – București, 2008.

Cursuri, manuale, monografii:

Attila SzeKely, „Moartea ca problemă a psihologiei”

Buzducea Doru, „SIDA – confluențe psihosociale”

Bulucea D., Cupșa A., „Infecția cu HIV, o criză a sănătății mondiale” Craiova, editura Aius

Buzducea Doru, „Modele de politici sociale în domeniul HIV”, Revista Calitatea Vieții nr. 1, 1997

Buzducea D., „SIDA – „Pandemia apocaliptică a secolului XX”, Revista de expertiză Medicală și recuperare a

Capacității de Muncă nr. 2 vol. 2, 1996

Bilea Cătălin, „Legea bordelurilor: inițiativa legislativă comentată grafic”

Ciobanu, „SIDA o problemă de interes național”, 1996

Chiriță R., „Dreptul la respectarea vieții private” SUBB 1/2000

Cioară Ilie, „Moartea morții și desăvârșirea”

Cosman Doina, „Sinuciderea: studiu în perspectivă biopsihosocială”

Ceterchi Ioan, „Drepturile omului în lumea contemporană”, Teoria generală a dreptului

Cloșcă I.; Suceavă I., „Tratat de drepturile omului”

Deleanu Ion, „Drept constituțional și instituții politice”

Diaconu Ion, „Drepturile omului în dreptul internațional contemporan”

Dumitru Mazilu, „Drepturile omului: concept, exigențe și relații contemporane”

Duculescu Victor, „Protecția juridică a drepturilor omului: mijloace interne și internaționale

Dan Maria, „Libertate și democrație”

Deleanu I., „Drepturile subiective și abuzul de drept”, editura Dacia Cluj Napoca, 1998

Dimitrievici Vin, „Drepturile omului în zona de nesiguranță”, editura Libertatea, 1999

Emeric Pop Tiberiu, „Homosexualitatea, tragedie a căderii omului: de ce homosexualitatea este tolerată, acceptată și

promovată”

Edwin C. de Louis, „Adevărata bărbăție”, ed. Lumina Evangheliei, București, 1999

Florean Ivan, „Publicitatea ședinței de judecată”, Revista de Drept Penal nr. 2/1998

Giurgiuțiu Dana, „De ce nu vom câștiga războiul contra SIDA?”

Humbert A., „Dreptul internațional și drepturile omului în constituția României R.R.D.O.–APADOR–CH,

București nr. 14/1997

Kezserling Hermann Von, „Viața intimă”

Lupeanu Mira, „Viața intimă la chinezi”

Levin Leah, „Drepturile omului: întrebări și răspunsuri”

Mitrofan Iolanda, „Psihologia relațiilor dintre sexe”

Mitrofan Iolanda, „Cuplul conjugal – armonie și dizarmonie”, București, editura Științifică

Moroianu Zlătescu Irina, „Drepturile omului, idealuri, realități, perspective”

Muraru I., Iancu Gh., „Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale”, partea I, editura IRDO

Năstase Adrian, „Drepturile omului, societatea civilă, diplomație parlamentară: gânduri, acțiuni, evoluții”

Nils O’Jacobson, „Adevărata față a morții”, editura Z, București, 1998

Predescu Ovidiu, „Incriminarea relațiilor sexuale între persoane de același sex. Implicațiile Convenției Europene a drepturilor omului în această materie asupra legislației penale române”, Decretul nr. 12/1999

Scalețchi Florentin, „Drepturile omului la trecerea dintre milenii”

Tanislav Eliodor, „Dreptul viții intime”, ed. Semne, București, 1999

Tanislav Eliodor, „Dreptul la intimitate: ascultările clandestine și capturarea imaginilor în ascuns”, ed. Eminescu,

București

Tanislav Eliodor, „Enigmele cenzurii corespondenței”, ed. Artemis, 1996

Tanislav Eliodor, „Infracțiuni prevăzute în legi speciale”, ed. Semne, București, 2000

Schopenhauer Anthur, „Viața, anormal, moartea”

Sebastian Nicolau, „SIDA între temă și speranță”

Țunea Oana, „SIDA și societatea umană”, editura Mirton, Timișoara, 1998

Ținca Ovidiu, „Constituții și alte texte de drept public”

Zamfir Elena, „Politici sociale România în context european”, editura Alternative, București, 1995

BIBLIOGRAFIE

Legislație:

Declarația Universală a drepturilor omului

Convenția Europeană a drepturilor omului

Pactul privind drepturile civile și politice

Pactul privind drepturile economice și sociale

Constituția României

Codul Penal

Codul de procedură civilă

Legea nr.61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, modificată prin Legea 132/1996 publicată în Monitorul Oficial nr. 271/31.10.1996

Legea nr. 2/1998 privind prelucrarea și transplantul de țesuturi și organe umane, publicată în Monitorul Oficial nr.8/1998

Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

Legea nr. 682/2001 privind ratificarea de către România a Convenției pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981;

Legea nr. 102/2005 privind înființarea și funcționarea Autorității Naționale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și juridice;

„Drepturile omului și organismele internaționale”

„Drepturile omului: culegere de documente internaționale”

„Drepturile omului” (Instrumente juridice internaționale la care România este parte), București, editura M.I.

„Drepturile omului în lumea contemporană. Culegere selectivă de documente”, București

„Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite” vol. II, București

„Libertatea de exprimare: Decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind articolul 10 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”

Revista IRDO „Drepturile omului” nr. 2/1997

Convenția de implementare a Acordului Schengen (extras);

Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizata a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981;

Directiva Consiliului 95/46/EC a Parlamentului European și a Consiliului European din 24 octombrie 1995 cu privire la protecția persoanelor, referitoare la procesarea datelor personale și la libera circulație a acestor date (OJ 1281, 23. 11. 1995, p. 31);

Directiva 2002/58/EC a Parlamentului European și a Consiliului din 12. 07. 2002 privind procesarea datelor personale si protecția intimității în sectorul comunicațiilor electronice;

Regulamentul (EC) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului privind protecția persoanelor cu privire la procesarea datelor personale de către instituțiile și organismele comunitare și la libera circulație a acestor date.

Broșuri:

Protecția datelor cu caracter personal în SIS;

Data Protection in SIS;

Date cu caracter personal – București, 2008;

Protecția datelor personale – Știi ce drepturi ai – București, 2008;

Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal – București, 2008.

Cursuri, manuale, monografii:

Attila SzeKely, „Moartea ca problemă a psihologiei”

Buzducea Doru, „SIDA – confluențe psihosociale”

Bulucea D., Cupșa A., „Infecția cu HIV, o criză a sănătății mondiale” Craiova, editura Aius

Buzducea Doru, „Modele de politici sociale în domeniul HIV”, Revista Calitatea Vieții nr. 1, 1997

Buzducea D., „SIDA – „Pandemia apocaliptică a secolului XX”, Revista de expertiză Medicală și recuperare a

Capacității de Muncă nr. 2 vol. 2, 1996

Bilea Cătălin, „Legea bordelurilor: inițiativa legislativă comentată grafic”

Ciobanu, „SIDA o problemă de interes național”, 1996

Chiriță R., „Dreptul la respectarea vieții private” SUBB 1/2000

Cioară Ilie, „Moartea morții și desăvârșirea”

Cosman Doina, „Sinuciderea: studiu în perspectivă biopsihosocială”

Ceterchi Ioan, „Drepturile omului în lumea contemporană”, Teoria generală a dreptului

Cloșcă I.; Suceavă I., „Tratat de drepturile omului”

Deleanu Ion, „Drept constituțional și instituții politice”

Diaconu Ion, „Drepturile omului în dreptul internațional contemporan”

Dumitru Mazilu, „Drepturile omului: concept, exigențe și relații contemporane”

Duculescu Victor, „Protecția juridică a drepturilor omului: mijloace interne și internaționale

Dan Maria, „Libertate și democrație”

Deleanu I., „Drepturile subiective și abuzul de drept”, editura Dacia Cluj Napoca, 1998

Dimitrievici Vin, „Drepturile omului în zona de nesiguranță”, editura Libertatea, 1999

Emeric Pop Tiberiu, „Homosexualitatea, tragedie a căderii omului: de ce homosexualitatea este tolerată, acceptată și

promovată”

Edwin C. de Louis, „Adevărata bărbăție”, ed. Lumina Evangheliei, București, 1999

Florean Ivan, „Publicitatea ședinței de judecată”, Revista de Drept Penal nr. 2/1998

Giurgiuțiu Dana, „De ce nu vom câștiga războiul contra SIDA?”

Humbert A., „Dreptul internațional și drepturile omului în constituția României R.R.D.O.–APADOR–CH,

București nr. 14/1997

Kezserling Hermann Von, „Viața intimă”

Lupeanu Mira, „Viața intimă la chinezi”

Levin Leah, „Drepturile omului: întrebări și răspunsuri”

Mitrofan Iolanda, „Psihologia relațiilor dintre sexe”

Mitrofan Iolanda, „Cuplul conjugal – armonie și dizarmonie”, București, editura Științifică

Moroianu Zlătescu Irina, „Drepturile omului, idealuri, realități, perspective”

Muraru I., Iancu Gh., „Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale”, partea I, editura IRDO

Năstase Adrian, „Drepturile omului, societatea civilă, diplomație parlamentară: gânduri, acțiuni, evoluții”

Nils O’Jacobson, „Adevărata față a morții”, editura Z, București, 1998

Predescu Ovidiu, „Incriminarea relațiilor sexuale între persoane de același sex. Implicațiile Convenției Europene a drepturilor omului în această materie asupra legislației penale române”, Decretul nr. 12/1999

Scalețchi Florentin, „Drepturile omului la trecerea dintre milenii”

Tanislav Eliodor, „Dreptul viții intime”, ed. Semne, București, 1999

Tanislav Eliodor, „Dreptul la intimitate: ascultările clandestine și capturarea imaginilor în ascuns”, ed. Eminescu,

București

Tanislav Eliodor, „Enigmele cenzurii corespondenței”, ed. Artemis, 1996

Tanislav Eliodor, „Infracțiuni prevăzute în legi speciale”, ed. Semne, București, 2000

Schopenhauer Anthur, „Viața, anormal, moartea”

Sebastian Nicolau, „SIDA între temă și speranță”

Țunea Oana, „SIDA și societatea umană”, editura Mirton, Timișoara, 1998

Ținca Ovidiu, „Constituții și alte texte de drept public”

Zamfir Elena, „Politici sociale România în context european”, editura Alternative, București, 1995