Reglementarea Juridica a Comunicarii Electorale Si Politice

LUCRARE DE LICENȚÃ

Reglementarea juridică a comunicării electorale și politice

CUPRINS

CAPITOLUL 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND COMUNICAREA POLITICĂ

1.1 Definirea comunicării politice

1.2 Elementele esențiale ale comunicări

1.3 Persuasivitatea și manipularea

1.4 Forme ale comunicării

CAPITOLUL 2. TEHNICI ȘI STRATEGI DE COMUNICARE ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ

2.1 Campania electorală

2.2 Resursele electorale

2.2.1 Resursele financiare

2.2.2 Resursele umane

2.2.3 Resursele de tim

2.3 Mesajul electoral

2.4 Tipuri de mesaje

2.5 Principii de comunicare a mesajelor

2.6 Caracteristicile unui mesaj electoral

2.7 Dezbaterile electorale

2.7.1 Strategii de dezbatere

2.7.2 Tipuri de strategi

2.7.3 Efectele dezbaterilor electorale

CAPITOLUL 3. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A COMUNICĂRII ELECTORALE ȘI POLITICE

3.1 Comunicarea politică

3.2 Comunicarea politică și spațiul public

3.3 Comunicarea politică și acțiunea colectivă

3.4 Comportamentul colectiv și acțiunea politică

3.5 Comunicarea politică și tranzacția

3.6 Limbaj și tranzacție politică

3.7 Tipuri de comunicare politică

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND COMUNICAREA POLITICĂ

1.1 Definirea comunicării politice

În literatura de specialitate, se apreciază că, comunicarea politică a devenit în momentul actual un domeniu semantic de referință cu trăsături extrem de diverse, într-un ansambul de teorii sau tehnici interdisciplinare. În aceste sens este vorba despre interferenta sociologiei, a lingvisticii, semiotica, antropologia, dreptul, istoria, psihosociologia, filosofia, retorica etc. care reprezintă deopotrivă discipline de analiză a domeniului comunicării politice.

În practică mulți teoreticieni ai acestui domeniu au încercat prin mari eforturi să redea integra pluridisciplinaritate în propriele interogații ale acestui domeniu de referință.

Astfel potrivit unei opinii, comunicarea politică reprezintă în momentul actual un instrument bazat pe limbajul natural al marketingului, aplicabil unor tehnici permanent inovatoare care trimit către high-tech. Aceasta raportare generează permanente schimbări de abordare și noi transformări de tehnica a comunicării politice în lumina spațiului public. Astfel raportat asupra unei viziuni de natura istorică se va constata că comunicarea politică s-a bazat intodeauna pe o dimensiune tehnică.

“Comunicarea politică reprezintă astfel cea mai simplă și eficace metoda de explicitare a unui concept fiind un prim pas în formularea unei definiții prin exemplificare”. Așadar este necesar indicarea unor obiecte care formează sfera acestuia, iar în acest sens se poate spune că fenomenul comunicării politice subsumează discursurile și mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de deminitari cu privire la problemele de interes public, sondaje electorale, difuzarea unor communicate de presa sau desfășurarea unor conferințe de presă, dezbaterea moțiunilor de cenzură, exercitarea dreptului de vot, discuțiile purtate de un deputat cu cetățenii în cadrul audientelor săptămânale etc, având drept instante spre exemplu discursul rostit de președintele Jaques Chiriac cu privire la principiul laicității în Republica Franceza.

În secolul XX, se pune în evidență apariția societății comunicării și apariția unor noi tehnici de comunicare politică. În anul 1952, apar primele spoturi publicitare publicitare televizate, în campania lui Eisenhower iar, în anul 1960, s-a generalizat practica sondajelor de opinie. În anul 1968 a fost infintata Asociația Internațională a Consulatilor Politici (IAPC), unde au participat profesioniștii campanilor electorale din 15 țări. Un an mai târziu a fost infintata Asociația Americană a Consultanților Politici (AAPC), iar după 30 de ani a fost fondată Asociația Europeană a Consultanților Politici (EAPC), în același an adică 1996 ia naștere și Asociația Latino-Americană a Consultanților Politici și în anul 2005 se formează Asociația Asia-Pacific a Consultanților Politici.

Potrivit literaturii de specialitate în ceea ce privea definițiile “marketingului politic, acestea constau în influența consumatorilor cu drept de vot, în legătură cu temele politice, candidații pentru funcții publice etc. Asociația Americană de Marketing a recunoscut existenta marketingului politic doar în anul 1985.

În anul 1990, Martin Harrop susținea că marketingul politic înseamnă nu numai publicitatea electorală, transmisiunile la radio și televiziune și discursurile electorale, ci și faptul că acoperă întregul spectru de acțiuni care vizează poziționarea unui partid în cadrul pieței electorale. Dennis Kavanagh în anul 1995 considera că marketingul politic este drept un set de strategii și tehnici destinate dezvoltării campaniilor comunicaționale și stabilirii impactului acestora înaintea și în timpul desfășurării unei campanii electorale. În același an, Margaret Scammel concluzioneza faptul că ,,marketingul politic oferă candidaților și formațiunilor politice o metodă rațională de a se comporta în condițiile competitive ale democrației maselor”.

În anul 2000, Roderick P. Hart invocă marketingul politic ca un proces de interacțiune dintre elitele politice, media și public, desfășurat cu scopul de a influența decizia politică, iar în 2001, Gareth Smith și Andy Hirst susțin că marketingul politic a pășit în era marketingului strategic iar ca și consecință, acesta nu mai este doar o activitate tactică desfășurată pe termen scurt, ci un proces pe termen lung, al cărui obiectiv este să asigure continuitatea guvernării. La rândul său; tot în anul 2001, Nicholas O'Shaughnessy spunea că, prin intermediul conceptului de campanie permanentă, marketingul politic a devenit ,,principiul organizatoric în jurul căruia este construită strategia politică”.

Darren G. Lillekerl afirma că marketingul politic este drept un ,,fenomen global”iar în același an, ca urmare a tacticilor de atac desfășurate în campania electorală din 2004, în New Oxford American Dictionary a fost introdus termenul ,,Google Bombing”, iar un an mai târziu The New York Times vorbește despre o nouă tactică electorală: manipularea rezultatelor obținute pe internet, prin intermediul motoarelor de căutare. În fapt, din punctul de vedere al profesioniștilor domeniului, se poate spune că marketingul politic s-a născut ca un fenomen global.

Potrivit unui autor pentru a se ajunge la un înțeles acceptabil al noțiunii de comunicare politică se are în vedere definirea clară a conceptelor de comunicare și politică. Astfel din multitudinea definițiilor date comunicării umane, cea mai potivita se sutine că ar fi aceea care o tratează ca drept “acțiune colectivă semiotică”. În lumina acestei definiții succite, pot fi susținute următoarele afirmații:

Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii ființei umane, manifestate în contextul cunoașterii și respectării unor reguli, aplicării unor criterii, urmării unor instrucțiuni.

Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un “raport de cooperare pozitivă sau negativă”, în sensul că unele subacte determina, înlesnesc celelalte subacte.

Comunicarea necesita folosirea semnelor, a obiectelor fizice și perceptibile care trimit la alte obiecte în virtutea unor convenții sociale recunoscute de membrii unei comunități.

Conceptul de politica a fost supus supus multor analize în “științele politice” încât înțelesul acestuia poate părea foarte frust. Într-o primă opinie se afirmă că politica vizează toate acțiunile de organizare și conducere a unei societăți umane, acțiuni care au drept finalitate stabilirea, menținerea, sau modificarea ordinii sociale. Existența unei ordini sociale incuba existența unor “agenți de ordine”, care își propun să determine într-un sens specific opiniile, valorile, atitudinile, convingerile sau comportamentele semenilor lor.

1.2 Elementele esențiale ale comunicări politice

În literatura de specialitate s-a apreciat că actorii comunicării politice sunt organizațiile politice, publicul și media. Astfel, comunicarea politică presupune interacțiunea dintre cele trei grupuri.

„Partidele politice sunt, fără îndoială, segmentul cel mai important din cadrul organizațiilor politice, dar în rândul acestora, ca și actori ai comunicării, se pot număra și alte tipuri de organizații publice, grupurile de interese și grupurile de presiune.”

„Organizațiile politice se adresează unei audiențe, reprezentată de cetățeni, respectiv de alegători. Comunicarea cu aceștia poate fi una directă sau intermediată de către mass-media, care devine astfel al treilea actor important al comunicării politice. „Partidele își transmit mesajele, își prezintă programele și își promovează candidații prin intermediul presei, de la care primește feed-back sub forma analizelor, editorialelor, comentariilor, reportajelor. Acestea sunt concomitent disponibile publicului, a cărui reacție este măsurată în sondajele de opinie.” În literatura de specialitate s-a apreciat ca în procesul de comunicare intervin mai multe elemente ce au roluri și poziții diferite. Astfel, Ph.Kotler apreciază, ca într-un model complex de comunicare apar 9 elemente:

            – emițătorul și receptorul – sunt componentele principale ale oricărei comunicări.

            – mesajul și mijlocul de transmitere – sunt instrumente esențiale ale comunicării.

            – codificarea, decodificarea, răspunsul și reacția inversa – sunt funcții primare ale comunicării.

–          bruiajul – este zgomotul din sistem.

Fiecare element al comunicării are o anumită semnificație astfel că vom prezenta pe scurt definiția ficaruia :

            1. Emițătorul – este sursa de informații, punctul de pornire, unde este generată ideea ce va fi transmisă. Instituția publică este cea care transmite mesajul potențialului consumator în scop comercial.

            2. Codificarea – procesul de convertire a ideii într-o formă simbolică ce se poate, apoi expedia (de ex. într-o reclamă). Forma simbol se exprimă prin cuvinte rostite, imagini sau gesturi ce pot fi înțelese atât de emițător cât și de receptor.

            3. Mesajul – este ideea, informația ce trebuie transmisă, care a fost codificată într-un simbol ce poate fi transmis. În general, mesajul este o combinație de imagini, sunete și cuvinte.

            4. Mijlocul de transmitere – este suportul mesajului, prin care urmează să fie difuzat. În general, canalele de comunicare prin care mesajul trece de la emițător la receptor, sunt considerate vehiculele comunicării și sunt denumite generic media, cele mai utilizate fiind: ziarul, revistă, televiziunea, radioul, panoul, afișul, ambalajul, cartea poștală etc.

            5. Decodificarea – este procesul invers al codificării, prin care receptorul interpretează mesajul, atribuind simbolurilor codificate de emițător un anumit înțeles, sens, încercând să descopere ideea mesajului transmis. Uneori, receptorul conferă mesajului altă semnificație decât cea transmisă de emițător din varii motive: grad mare de abstractizare, codificare neclară, suport inadecvat, prezentare prea sofisticată pentru nivelul de înțelegere al receptorului.

            6. Receptorul – este destinatarul mesajului, care poate fi consumatorul, distribuitorul, furnizorul. Cel ce primește mesajul este auditoriul format din persoanele ce recepționează mesajul, direct de la sursa sau prin media.

            7. Răspunsul – este maniera în care reacționează la mesaj, atitudinea receptorului fata de acesta. Poate să nu aibă nici o reacție din diverse motive (nu-l interesează produsul, ideea, mesajul este confuz, nu-l înțelege, pasivitate) sau poate să aibă reacție de respingere, pentru că-l enervează mesajul. De asemenea, poate avea mai multe răspunsuri.

            8. Reacție inversă (feed-back) – este partea răspunsului dat de receptor emițătorului prin telefoane, scrisori, reamintire, recunoaștere.

            9. Zgomotul de fond – este bruiajul ce apare pe canalul de comunilui altă semnificație decât cea transmisă de emițător din varii motive: grad mare de abstractizare, codificare neclară, suport inadecvat, prezentare prea sofisticată pentru nivelul de înțelegere al receptorului.

            6. Receptorul – este destinatarul mesajului, care poate fi consumatorul, distribuitorul, furnizorul. Cel ce primește mesajul este auditoriul format din persoanele ce recepționează mesajul, direct de la sursa sau prin media.

            7. Răspunsul – este maniera în care reacționează la mesaj, atitudinea receptorului fata de acesta. Poate să nu aibă nici o reacție din diverse motive (nu-l interesează produsul, ideea, mesajul este confuz, nu-l înțelege, pasivitate) sau poate să aibă reacție de respingere, pentru că-l enervează mesajul. De asemenea, poate avea mai multe răspunsuri.

            8. Reacție inversă (feed-back) – este partea răspunsului dat de receptor emițătorului prin telefoane, scrisori, reamintire, recunoaștere.

            9. Zgomotul de fond – este bruiajul ce apare pe canalul de comunicare sau decodificare incorectă, ce face ca să primească un mesaj diferit față de cel transmis (și iese ca la telefonul fără fir – jocul din copilărie atât de amuzant).

            Din prezentarea acestui model, reiese că, procesul de comunicare nu e deloc facil, cum pare la prima vedere întrucât are mai multe componente cu grad mare de sensibilitate, ce face ca mesajul, adesea, nici măcar să nu fie receptat.        

Comunicarea politică este o acțiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri (politice). Astfel, orice act de comunicare politică implica „o rețea sau o configurație de proiecte de comunicare aparținând unor actori sociali cu identități diferite” . Comunicarea politică este, din acest punct de vedere, „un concept global care vizează: instituții și actori cu resurse, proiecte și legitimități diferite; procese, interacțiuni și relații care au anumite configurații și un impact social”. Din prisma dimensiunii reprezentative, comunicarea politică este domeniul în care actorii politici negociază construcția agendei publice, conferind vizibilitate proiectelor ce vizează comunitățile, grupurile sociale, societatea în ansamblu.

Comunicarea politică din punctul de vedere al vizibilității și dezbaterii informațiilor politice, mass-media joacă un rol important, mediatizarea fiind o condiție intrinsecă oricărui act de comunicare. Din perspectiva analizei gradului de democratizare a unei societăți, „punerea în scenă a informației politice”, publicitatea în politică în sensul vizibilității publice a politicului reprezintă un alt criteriu după care putem defini comunicarea politică drept o practică socială.

Potrivit unor opinii Comunicarea politică, definește informația politică, ca fiind sursa cea mai importanata a cunoștințelor necesare unei campanii de marketing politic (fapte, date, persoane, relații, atitudini, percepții, opinii, propuneri care sunt în joc). Comunicarea politică nu se face doar în campania electorală și nu înseamnă numai tipărirea afișelor electorale sau înregistrarea intervențiilor televizate ale unui candidat; ea include comunicarea de zi cu zi a unei instituții cu mass-media, include relaționarea instituției cu jurnaliștii pe lângă toate acțiunile de recrutare de personal, de concepție, de anchetă, de marketing, de evaluare strategică, de grafica, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregătire a răspunsurilor ziariștilor.

1.3 Persuasivitatea și manipularea comunicării politice

În literatura de specialitate s-a apreciat ca persuasiunea și comunicarea sunt două forme ale comunicării deosebit de importante întrucât prin aceste două mijloace se poate convinge anumite persoane, indivizi să acționeze într-un anumit fel însă este necesar a fi folosite raționamente corecte. Prin persuasiune se înțelege acțiunea de a convinge pe cineva să acționeze într-un anumit mod, folosind raționamente corecte. Un rol important în persuasiune este deținut de procesul rațional de argumentare.

Manipularea este acțiunea de influențare prin mijloace neviolente a opțiunii unor persoane individuale și grupuri de persoane, astfel încât acestea să creadă că acționează pe baza realității și pornind de la premise corecte, conform ideilor și intereselor proprii. Diferența dintre persuasiune și argumentarea de tip manipulativ este ca ultima imita logica și, teoretic, se adresează rațiunii, dar abuzând de relația logică și formând silogismul, denaturează raționamentul. Sub aparența unei demonstrații corecte se ajunge la o concluzie falsă. Aceasta fiind obținută în special prin recurgerea la „manevre de natura logică sau psihologică” care îl fac pe manipulant să confunde premisele, substituindu-le pe cele adevărate cu unele false, ori să apeleze la legături cauzale aberante.

Manipularea reprezintă o formă patologică a comunicării. Astfel în literatura de specialitate manipularea este înțeleasă ca o acțiune de modificare a pozițiilor, normelor sociale, stării mentale, a universului de credințe și convingeri al celui supus ei. Scopul manipulării este suscitarea de reacții afective puternice, ura, loialitatea, speranța care să determine luarea de către cei manipulați a unor decizii favorabile manipulatorului.

Manipularea trebuie raportată atât la intențiile comunicatorului cât și la metodele prin care are loc comunicarea. De principiu, manipularea este o acțiune voită, ce presupune o intenție din partea celui care manipulează. O inducere în eroare neintenționată nu poate fi calificată drept manipulare. În același timp, mijloacele sunt cele care califică faptă că având sau nu caracter manipulator.

Astfel, nu se poate spune că o acțiune de tip manipulator nu ar constitui manipulare întrucât intenția celui care a recurs la ea a fost corectă (de pildă, aceea de a împiedica înrădăcinarea unei idei greșite în conștiința publică ori de a zădărnici o altă manipulare). Folosirea mijloacelor specifice manipulării prezumă intenția de a manipula.

Mijloacele prin care se poate efectua manipularea sunt numeroase, atât verbale, cât și ne-verbale. Din cauza complexității proceselor de comunicare și a naturii subiective a raporturilor dintre cei care comunică este uneori greu de distins între persuasiune și manipulare. Nu se poate afirma categoric că persuasiunea ar apela doar la rațiune, în timp ce manipularea doar la afectivitatea celui manipulat, care ar fi astfel subjugat scopurilor manipulatorului. În timp ce în cazul persuasiunii, convingerea celui ce recepționează mesajul ține de reacția lui afectivă specifică față de argumentele emițătorului de mesaj, în cazul manipulării subiectul (cel manipulat) este împins în eroare prin maniera înșelătoare în care i se comunică mesajul, manieră subordonată unui scop ascuns.

Manipularea produce efecte asupra individului sau grupurilor în grade diferite, deoarece oamenii au capacitatea de a verifica, aprecia, interpreta și evalua ceea ce le este transmis, trecând informația prin propriul filtru critic. De calitatea acestui filtru depinde reușita manipulării. Așa stând lucrurile, acțiunea împotriva manipulării trebuie să se adreseze, pe de o parte, manipulatorilor descurajându-i prin sancțiuni și limitându-le spațiul de manevră prin impunerea unor reguli de conduită socială adecvate iar pe de altă parte, potențialelor victime ale manipulării – întărindu-le, prin informație și educație, spiritul critic.

1.4 Forme ale comunicării

1. Comunicarea verbală

Acesta formă de comunicare face parte dintre cele două mari categori ale procesului de comunicare. Aceste două mari categorii de comunicare sunt cea verbală și cea nonverbală. În literatura de specialitate s-a considerat că nu se poate spune care dintre cele două forme a luat naștere pentru prima dată în evoluția umanității, însă este cert faptul că ambele au un rol fundamental în organizarea și structurarea societății actuale. Comunicarea verbală folosește drept unitate de bază cuvântul, care poate fi rostit sau poate fi scris și ulterior verbalizat. Pentru a se realiza intelegerera între două entități acestea trebuie să comunice în aceeași limbă și să folosească și un limbaj asemănător. Comunicarea verbală a mai fost denumită și comunicare codată, ea putând fi folosită intrapersoanal și interpersonal de la diada și până la grupuri mari. Comunicarea verbală se poate realiza și cu ajutorul funcției semiotice.

2. Comunicarea nonverbală

Specialiștii comunicării denumesc comunicarea nonverbala și limbajul trupului, însă cele două forme de comunicare verbală și nonverbala au stârnit polemici aprinse în ceea ce privește conținuturile mesajelor transmise. Majoritatea cercetătorilor considera că această formă are o pondere mai mare în conținutul unui mesaj decât cea verbală, datorită faptului că se sprijină pe mai mulți analizatori cum ar fi spre exemplu: cel vizual, cel olfactiv, cel tactilo-chinestezicetc și mai puțin cel auditiv.

3. Comunicarea paralingvistica

Comunicarea paralingvistica este foarte puțin sesizabilă în transferul și contransferul informațional. Această formă de comunicare se referă la tonalitățile vocii, timbrul vocal, pauzele dintre cuvinte sau dintre cuvinte și gesturi, frecventa cuvintelor pe o unitate de timp, tremurul vocii etc. Sunt însă și cazuri în care starea interioară a unui individ este trădată de comunicarea paralingvistica, chiar dacă celelalte forme ale manifestărilor sale externe sunt susținute foarte bine sub control. De asemenea, și felul de a fi al unui anumit individ poate fi perceput se decodificat analizând cu atenție modalitățile sale de exprimare paralingvistica.

4. Comunicarea interpersonală

Această formă de comunicare poate fi considerată ca fiind un produs rezultat din combinarea formelor verbale, nonverbale și paralingvistice ale limbii și limbajelor. Unii autori considera că procesul de comunicare interpersonală se suprapune, până la identificarea totală, cu relațiile interpersonale. Comunicarea interpersonală se poate se realiza între doi sau mai mulți indivizi și este influențată de mai mulți factori, atât individuali cât și sociali. Primele efecte cele mai importante pe care le produce această formă de comunicare se numără și cel denumit Steinzor, care se manifesta în grupuri formale și nonformale. Ce mai utilizată formă de comunicare interpersoanala este dialogul.

5. Comunicarea intrapersoanala

Dintr-un punct de vedere comunicarea intrapersoanala este o formă de transfer informațional cu feed-beck. Unii autori nu sunt însă de aceiași părere, argumentându-și poziția prin faptul că nu există două entități distincte, emițător și receptor, participante la procesul de comunicare intrapersonala. Potrivit unui alt punct de vedere cele două elemente emițător și receptorul, chiar fac parte din același Gestalt, care este ființa umană, au roluri diferite în sisteme diferite și anume la emisia verbalizată sau gândită de mesaje, organismul ajunge în anumite stări receptându-le, și prin sistemul nervos vegetativ, care dă naștere la anumite reacții cu valoare de feed-back de exemplu: emoții puternice, crampe abdominale, transpirația palmelor, frica etc. Comunicarea intrapersonala prezintă o deosebită importanta în cazul anumitor persoane, în special în procesul de învățare sau memorare a unor texte.

6. Comunicarea de grup

Unii psihologi considera acest tip de comunicare ca fiind o extensie a comunicării diadice. Comunicarea se grup se poate realiza în trei moduri diferite anume: individ-grup, grup-grup, grup-individ. În cadrul grupuilui se asista la o multiplicare a comunicării interpersonale în forme și modalități efective. Comunicarea de grup are efecte foarte benefice în cadrul diferitelor forme de psihoterapie aplicate în tratarea diferitelor deviante comportamentale cum ar fi: alcoolismul, dependenta de droguri, dependenta de tutun etc.

7. Comunicarea mediatizată

Acest tip de comunicare se considera că are nevoie de un mediu de transmisie pentru a se putea desfășura. Prin comunicare mediatizată se înțelege vorbitul la telefon, internetul, ascultatul muzicii prin intermediul diferitelor aparate și comunicarea prin mass-media. În ceea ce privește comunicarea mass-media se considera că aceasta este o comuicare mediatiza, întrucât se realizează printr-un mediu de transmitere, dar aceasta este încadrată la formă de comunicare așa-zis de masă. O caracteristică fundamentală a comunicării mediatizate, care o diferențiază de comunicarea așa-zis de masă, este reprezentată de faprul ca ea este accesibilă oricui, fără o pregătire foarte minnutioasa în acest domeniu.

8. Comunicarea așa-zis de masă

Acest tip de comunicare este specifică mass-media și este o formă de comunicare mediatizată. Caracteristica fundamentală a mass-media este aceea că se adresează unui numa mare de oameni. Ceea ce o diferențiază pe aceasta de comunicarea mediatizată este faptul că folosește specialiști în domeniu științelor comunicării.

9. Comunicarea esopică

Comunicarea esopică este o formă de transmitere a informațiilor. Mesajele sunt transmise receptorilor prin intermediul fabulelor, aluziilor, cugetărilor, analogiilor, similitudinilor etc. O formă extrem de inteligenta de comunicare esopică este dezmințirea. În ceea ce privește limbajul de lemn, se considera că prin acesta se afla sub umbrelă comunicării esopice,dar este opusă acesteia, întrucât, prin intermediul ei, se dorește mascarea anumitor aspecte și direcționarea auditoriului spre amănunte mai puțin importante.

10. Comunicarea politică și electorală

Între cele două forme de comunicare este necesar a fi făcut o diferențiere întrucât comunicarea politică se referă la toate aspectele domeniului politic, însă comunicarea electorală se realizaeza doar în timpul campaniei electorale. Caracteristica principală comună a celor două forme de comunicare este intenționalitatea. Exista însă mai mulți autori care au încercat să definească aceste concepte. Astfel comunicarea politică are drept scop principal crearea și menținerea imaginii actorului politic la cote cât mai înalte în preferințele electoratului, precum informarea și persuadarea alegătorilor prin valori ale unei anumite ideologii.

11. Comunicarea de întreprindere

Comunicarea de întreprindere este specifică atât instituriilor de stat cât și a celor private. Aceasta se referă la circuitul informaților în interiorul instituriilor cât și la fluxul informațional dintre o anumită instituție și mediul extern acesteia.

12. Comunicarea publică

Această formă de comunicare are loc între instituțiile statului și populație. Există mai multe tipuri de comunicare publică: cea de nivel înalt, cum ar fi comunicarea prezidențiala sau ministeriala, sau cea realizată prin intermediul diferitelor regii autonome precum și comunicarea locală realizată de către primarii și prefecturi.

13. Comunicarea publicitară

Acest tip de comunicare se referă la modul în care sunt prezentată pe piața anumite firme, produse și servicii. Instituțiile cele mai abilitate în acest domeniu sunt agențiile de publicitate, iar produsele cele mai evidente sunt spoturile publicitate.

14. Comunicarea educativă

Prin intermediul acesteia se oferă informații refeeritoare la diferite domanii ale științei, iar mijlocul cel mai des folosit pentru răspândirea unor astfel de informații este televiziunea.

15. Comunicarea organizațiilor civile

Societatea civilă este datoare să aibă anumite opinii referitoare la realitatea înconjurătoare. Prin intermediul organizațiilor societății civile sunt semnalate anumite probleme cu care se confrunta populația. De asemenea, aceste societăți au un rol fundamental în strângerea de fonduri pentru persoanele care sunt sinistrate ca urmare a unor catastorfe ecologice, a unor conflicte militare.

16. Comunicarea paradoxală

Comunicarea paradoxală este un indtrument de dezinformare în special pe timp de război. Acest tip de comunicare folosește dein plin cenzură. Prin intermediu comunicării paradoxale se amplifica victoriile proprii pentru a crește moralul trupelor și se minimizează orice cucerire a adversarului.

17. Comunicarea internațională

Comunicarea internațională are aplicabiliatet în două direcții: în cazul dialogului dintre organizațiile societății civile și marile centre de putere ale lumii, care trebuie să țină cont de opinia publică și în cazul comunicării dintre reprezentanții și diferitelor state, situație în care comunicarea internațională se transforma în comunicare diplomatică.

CAPITOLUL II.

TEHNICI ȘI STRATEGI DE COMUNICARE ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ

2.1 Campania electorală

Marketingul politic se poate defini ca fiind un ansamblu de tehnici care au ca obiectiv crearea și promovarea imaginii unui om sau a unei instituții politice, în funcție de publicul de la care se dorește obținerea votului sau a încrederii publice. În acest ansamblu se ține seama de nevoile acelui public, de vectorii de transmitere a informației și de interacțiunea dintre respectivul om politic (sau instituție politică) și ceilalți actori politici de pe piață.

Campania electorală presupune, pe lângă dezvoltarea strategică, un proces amplu de gestionare de resurse. Există patru tipuri de resurse pe care conducerea unei structuri de campanie electorală le are la dispoziție și pe care trebuie să le gestioneze cu grijă pentru a obține rezultatul maxim posibil: resursele electorale, financiare, umane și de timp.

2.2 Resursele electorale

La începutul campaniei electoratul este format din votanții candidatului, votanții celorlalți candidați (ai tuturor celorlalte partide) și nehotărâții. Sarcina unei campanii este să păstreze toți votanții proprii, cei cu care s-a început duelul electoral, și să adauge cât mai mulți dintre ceilalți (nehotărâți sau ai adversarilor).

Sub influența sociologiei politice și a tendințelor moderne de analiză a electoratului au fost introduse elemente noi în constituirea tipologiilor comportamentale, pornindu-se de la cinci tipuri consacrate furnizate de teoria lui R. K. Merton:

tipul inovator reformist

tipul tradiționalist conservator

tipul flegmatic sau sceptic

tipul dezertorului, sau al dezangajatului politic

revoluționar extremist

Putem considera comportamentul fiecărui individ ca fiind un compus al acestor tipuri, proporțiile în care acestea se găsesc determinând un anumit comportament politic sau electoral.

2.2.1 Resursele financiare

Campania electorală a devenit un consumator important de fonduri. Gestionarea corectă a resurselor financiare înseamnă obținerea unui efect electoral maxim pe unitatea monetară cheltuită. Principalele zone de cost într-o campanie electorală sunt:

– achiziționarea de spații publicitare în media sau outdoor;

– producția de materiale difuzabile prin media sau outdoor (spoturi audio și video, alte forme de materiale filmate sau înregistrate audio, machete de presă, panouri pentru afișaj stradal, afișe, bannere);

– producția de materiale tipărite difuzabile prin sistem person to person sau door to door (fluturași, broșuri, pliante, fotografii, calendare);

– producția de gadget-uri de campanie (brichete, insigne, autocolante, brelocuri, șepci, fulare, tricouri, pelerine de ploaie, umbrele, caiete de școală, creioane, pixuri, lanterne, penare, ghiozdane, sacoșe);

– organizarea de evenimente cu sau fără prezența candidatului (întâlniri cu alegătorii, concerte, evenimente sportive, expoziții, lansări de carte, prezentarea grupului de susținători locali).

2.2.2 Resursele umane

La fel ca în cazul banilor, într-o campanie electorală nu sunt niciodată suficienți oameni. Există mai multe niveluri la care se pot implica oamenii. Purtătorii de mesaj care operează la nivel național sau local, în funcție de notorietatea și de coeficientul de încredere pe care-l au, sunt cea mai importantă resursă utilizabilă în campania electorală. De cele mai multe ori, acești oameni sunt și candidați pentru funcții naționale sau locale.

Într-o strategie de campanie, ei pot fi utilizați pentru:

– lansarea mesajelor principale;

– contracararea atacurilor majore ale oponenților;

– apariții în produsele media (spoturi audio-video, machete de presă, panouri etc.);

– vizitele în teritoriu, care presupun întâlniri cu electoratul;

– prezența cu interviuri, declarații și reportaje în media (earned media);

– confruntările televizate cu purtătorii de mesaj ai celorlalte organizații politice.

Deși în România nu există încă o industrie a voluntarilor în campaniile electorale, partidele importante au la dispoziție un număr de persoane dispuse să-și aloce (în principiu, gratuit, sau în schimbul unor sume modice) timpul și energia pentru un scop politic.

2.2.3 Resursele de timp

Poate că cea mai fragilă resursă disponibilă într-o campanie este cea de timp. Odată pierdut, el nu mai poate fi recuperat. De aceea, timpul trebuie folosit cu cea mai mare grijă. Deciziile de a face vizite în teritoriu pentru a avea întâlniri cu alegătorii trebuie luate numai după o analiză atentă a raportului costuri-beneficii și din punct de vedere al timpului alocat. Candidații trebuie să poată fi văzuți de un număr cât mai mare de alegători într-un timp cât mai scurt. De aceea, este vital ca echipa de campanie să știe cât mai precis care sunt bazinele electorale și unde sunt categoriile de electorat pe care se bazează. În principiu, unul dintre lucrurile pe care le au de făcut candidații este să determine:

– cui se adresează;

– ce mesaj trebuie adresat fiecărei categorii de public.

În scopul estimării caracteristicilor sociale, economice și culturale în realizarea unui eșantion reprezentativ, se utilizează o serie de indicatori standard. Indicatorii folosiți sunt de două tipuri.

– indicatori demografici (vârsta, sexul, numărul de membri ai familiei);

– indicatori de status atribuit sau dobândit al subiectului (statutul marital, etnia, apartenența religioasă, ultima școală absolvită, profilul ultimei școli absolvite, ocupația principală)

Programul unui candidat trebuie stabilit cu grijă, fiindcă tentația structurii politice este să-l supraîncarce uneori cu aspecte inutile, ceea ce conduce la o accentuată stare de oboseală, iritare și lipsă de performanță în momente cheie ale campaniei. De aceea, este esențială găsirea unor purtători secunzi de imagine.

Indiferent că acesta este transmis prin viu grai în discursurile din timpul aparițiilor publice, sau prin intermediul mass media, el constituie unul dintre pilonii de rezistență în jurul cărora se organizează campania.

2.3 Mesajul electoral

Indiferent că acesta este transmis prin viu grai în discursurile din timpul aparițiilor publice, sau prin intermediul mass media, el constituie unul dintre pilonii de rezistență în jurul cărora se organizează campania electorală. Fiind repetate constant, pentru a intra în subconștient, este un element deosebit de important în contextul politic.

Mesajele sunt esențiale pentru orice formă de comunicare. Ele pot fi pozitive sau negative, în funcție de strategia considerată cea mai bună.Mesajele sunt scurte, ele vin să umple golul de informație care există, în condițiile în care e puțin probabil că majoritatea publicului să citească programe și manifeste de partid sau să-și amintească mare parte din informațiile transmise pe canale tradiționale.

Mesajele sunt integrate în știri, publicitate, materiale care țin de relația cu publicul, comunicate, discursuri și apar în toate formele de comunicare între o organizație politică și alegători, mai ales în timpul campaniei.

Mesajele sunt cu atât mai importante într-o epocă fragmentării și volatilității electorale, în condițiile existenței unei multitudini de canale media. Ele pot, la fel ca multe reclame și slogane de marketing, să intre în conștiința publicului chiar involuntar. Pe măsură ce aude mesaje repetate pe diferite medii de comunicare, publicul ajunge să le rețină și să facă legătura între ele și comunicatorul lor. Multe studii arată că publicul suferă de suprasaturare de informații, de aceea nu este capabil să rețină o cantitate importantă. Din acest motive, mesajele devin adesea o bază de cunoaștere, ele sunt luate ca atare și înlocuiesc cunoașterea bazată pe acumularea și interpretarea informațiilor, publicul nu mai cercetează. Teoria persuasiunii sugerează că, de fapt, cantitatea mare de informații și lipsa generală de interes a publicului face ca o importanță mai mare să fie acordată unor aspecte periferice ale comunicării. Astfel, un mesaj va fi reținut dacă este simplu și dacă este cumva credibil. Credibilitatea lui, nivelul de acceptabilitate depinde, la rândul său, de credibilitatea sursei și de favorabilitatea ei în rândul publicului.

Din acest punct de vedere, un factor important este receptorul mesajelor. Cei care construiesc mesajele și le transmit nu pot controla modul în care ele ajung la public, cum sunt receptate. Ei dețin control asupra modului de transmitere, prin print-uri, televiziune, internet, precum și asupra manierei de comunicare directă sau indirectă, dar mesajele sunt „decodificate” de audiență, de fiecare alegător, în conformitate cu setul său de valori și interpretări.

Message box-ul reprezintă setul de mesaje cheie, elementele de mesaj care trebuie transmise în mod prioritar și care constituie centrul comunicării, în jurul căruia se articulează toate celelalte mesaje.

Crearea unui message box de campanie este etapa ulterioară cercetării și segmentării pieței. Mesajele care îl alcătuiesc sunt de regulă testate în sondaje și focus-grupuri și sunt adresate publicului larg sau unor grupuri țintă specifice.

Mesajele principale conțin o serie de cuvinte cheie, menite a deveni elemente de identificare ale unui candidat sau partid.

2.4 Tipuri de mesaje

Mesaje generale– principalele mesaje pe care se articulează discursul unui candidat sau partid (în campanie sau în afara campaniei); ele definesc linia politică a respectivului candidat sau partid, strategia, viziunea de ansamblu.

Mesaje secundare – setul de mesaje care vine în completarea, detalierea, explicarea mesajelor generale.

Mesaje zilnice – setul de mesaje pe temele zilei; acestea au ca punct de plecare tot mesajele generale, particularizate la un anumit context

Mesaje pe teme specifice

Mesaje pe grupuri țintă sau zone specifice.

2.5 Principii de comunicare a mesajelor

Mesajele trebuie să fie clare, suficient de simple pentru a fi înțelese și reținute

Unitatea mesajelor – pentru a fi eficientă în termeni de comunicare, o campanie trebuie să respecte principiul unității de mesaj.

Cu alte cuvinte, toți comunicatorii unui partid ar trebui să transmită aceleași mesaje centrale, să „vorbească pe aceeași limbă”. Nevoie de unitate a mesajelor poate fi motivată prin mai multe argumente. Mesajele unitare sunt mai ușor de reținut, cu cât mai mulți actori transmit același mesaj, cu atât el poate intra mai repede în conștiința publică. În al doilea rând,unitatea mesajului este un semn al coerenței acțiunii politice și al forței unui partid.

Repetarea mesajelor – pentru a putea fi reținute și identificate cu un comunicator, mesajele trebuie repetate.

În condițiile în care publicul este bombardat cu informații și mesaje, politice și nu numai, repetarea mesajelor este singura care poate asigura o comunicare eficientă și cu impact. Fiecare ocazie trebuie folosită pentru a transmite mesajul propriu.

2.6 Caracteristicile unui mesaj electoral

Mesajul trebuie să fie o chintesență a programului politic, economic, social etc., și, în același timp, trebuie să fie atractiv, ușor de reținut, convingător, coerent. Pentru construirea lui, se pornește atât de la programele partidului, cât și de la agenda populației. Agenda populației definește problemele pentru care majoritatea așteaptă rezolvarea, dar și pericolele de care se teme. Aceste pericole, adunate într-o formă coerentă, dau chipul dușmanului colectiv. Într-o competiție electorală va ieși învingător cel care va fi creditat cu cea mai mare șansă de a învinge dușmanul colectiv, cu condiția ca dușmanul colectiv să fie corect identificat de candidat (individ sau partid). Agenda populației se poate afla cu ajutorul sondajelor de opinie dintr-o anumită zonă.

Într-o campanie electorală, ceea ce contează, în primul rând, este credibilitatea emitentului unui mesaj. În al doilea rând, importantă este și alegerea corespunzătoare a tipului de mesaj pentru un anume grup electoral omogen În spatele liderilor politici stau echipe de marketing politic, autori de discursuri (copywriters), regizori, specialiști în relația cu presa (media planners). Ei redactează mesajele politice, scriu discursurile și pregătesc aparițiile publice.

Ritmul de lansare a mesajelor este decisiv pentru atingerea unui cât mai mare randament electoral.

2.7 Dezbaterile electorale

Dezbaterile televizate au fost, fără îndoială, sarea și piperul campaniilor electorale din România postdecembristă.

2.7.1 Strategii de dezbatere

Dat fiind că, potrivit studiilor sociologice, alegătorii își extrag circa 80% din informațiile despre domeniul politic prin intermediul televiziunii, se consideră că cine câștigă dezbaterile televizate câștigă alegerile. Deși calitățile personale ale candidaților sunt fundamentale pentru această parte a campaniei, este esențial ca aceștia să fie cât mai bine pregătiți înainte de dezbatere de către echipele lor de campanie. Trebuie identificate atât posibilele teme de atac ale adversarilor și construite strategiile de apărare și de

contracarare a acestora, cât și punctele slabe ale adversarilor și construite strategiile de atac. Trebuie hotărâte temele principale care să fie atinse în mod obligatoriu, teme ce constituie nucleul central al mesajului electoral și trebuie hotărâtă atitudinea pe care candidatul o va aborda în confruntare.

Șase sunt întrebările importante la care echipa de campanie trebuie să găsească răspuns înainte să înceapă pregătirea candidatului pentru dezbatere:

Cât de strânsă este competiția electorală?

Există șansa obținerii unui avantaj considerabil în urma dezbaterii?

Are candidatul abilități de comunicare și calități de orator?

Cât de importanți și redutabili sunt adversarii din cursă electorală?

Poate avea candidatul controlul situațiilor previzibile sau imprevizibile din timpul dezbaterii?

Care contracandidat va fi cel mai agresiv?

În mod teoretic, un candidat concurează cu toți ceilalți candidați la acea funcție, însă, în mod real, el are doar doi sau trei contracandidați direcți.

Determinarea cu precizie a acestora crește calitatea prestației candidatului, îi face atacurile mai bine orientate și contraatacurile mai eficiente.

2.7.2 Tipuri de strategii

Există trei strategii principale de dezbatere, în funcție de etapele acesteia:

– strategia premergătoare dezbaterii;

– strategia dezbaterii;

– strategia ulterioară dezbaterii.

Strategia premergătoare dezbaterii urmărește identificarea cât mai exactă a audienței posibile, în general, și a categoriilor electorale vizate de candidat în timpul dezbaterii, în special.

Strategia dezbaterii

O dezbatere presupune o confruntare între doi sau mai mulți candidați pe temele de cel mai mare interes din agenda electorală. Prima și cea mai importantă strategie de dezbatere o reprezintă identificarea corectă a temelor de interes pentru alegător și oferirea de soluții specifice, în concordanță cu orientarea politică a candidatului și cu ideologia partidului de care aparține. El trebuie să își delimiteze cât mai clar mesajul de cel al contracandidaților, să fie cât mai diferit și cât mai credibil. Repetarea mesajelor cât mai des cu putință crește șansa ca ele să fie reținute mai mult timp. Acesta este una dintre strategiile cel mai des folosite în timpul unei dezbateri.

Al doilea aspect este imaginea. Există strategii care pun accent pe crearea unei anumite imagini pentru candidat și transmiterea unor anumite senzații alegătorilor. Fiecare politician are un stil propriu, însă se pot identifica două direcții principale: liderul activ și liderul pasiv. Adoptarea imaginii de lider activ și dinamic este potrivită candidaților aflați în funcție, A doua strategie de imagine este personificarea, adică adoptarea unui anumit rol de către candidat. El poate juca rolul omului obișnuit sau rolul liderului autoritar, rolul unui bun manager sau rolul celui care poate aduce echilibru, pace, calm, liniște. Cea de-a treia strategie este cea de identificare. Candidații trebuie să dovedească foarte clar că se identifică cu speranțele și aspirațiile electoratului.

Strategia ulterioară dezbaterii

Greșelile contracandidaților trebuie aduse la cunoștința mass media cât mai repede de către candidat și prezentate din punctul de vedere al acestuia, evident, cel care-l avantajează cel mai mult. El trebuie să aducă în discuție numai acele greșeli ale adversarului care îi pot aduce potențiale câștiguri, reducând dimensiunea celor personale și mărind importanța celor ale contracandidaților. Folosirea de personalități cât mai proeminente care să susțină un candidat prin interviuri și declarații reprezintă o altă tactică din strategia post-dezbatere. Eforturile făcute de candidat și de echipa sa de campanie nu trebuie să se limiteze doar la dezbaterea propriu-zisă. Ele trebuie să înceapă cu mult înainte de ea, prin pregătirea atât a candidatului, cât și a electoratului și a mass media, și să continue chiar și după ce dezbaterea a luat sfârșit.

2.7.3 Efectele dezbaterilor electorale

Pot fi identificate, câteva efecte comune pentru toate dezbaterile. Aceste efecte comune sunt următoarele:

creșterea audienței

consolidarea intențiilor inițiale de vot

dislocarea unui număr limitat de votanți și trecerea lor de la un candidat la altul

formarea agendei de probleme a alegătorilor

cunoașterea mai bună a temelor de dezbatere

modificarea imaginii candidaților

întârzierea luării deciziilor finale de vot

confirmarea libertății presei și a procesului democratic.

Fiecare an electoral aduce cu sine schimbări în activitatea desfășurată de consultanții politici, dinamica acestui domeniu de activitate fiind strâns legată de dinamică și stabilitatea sistemului politic, electoral, economic și social al momentului. Lucrul în echipă este foarte important în marketingul politic, iar bună cunoaștere și înțelegere a candidatului pentru care se lucrează reprezintă un element esențial pentru reușita unei campanii.

CAPITOLUL III.

REGLEMENTAREA JURIDICĂ A COMUNICĂRII ELECTORALE ȘI POLITICE

3.1 Comunicarea politică și spațiul public

Conceptul de spațiu public, semnifica asistarea la o mișcare în planul cercetărilor, care se centrează în jurul comunicării electorale. Această tendință se evidențiază în timpul campaniilor electorale, perioada în care sunt mobilizate resurse importante în direcția investigării mecanismelor și practicilor de comunicare politică.

Campania electorală este un eveniment convențional în care actorii politici, individ sau partid intră în competiție în fata alegătorilor, în vederea dobândirii de credibilitate. Privind din perspectivele unei pratici politice, campania electorală este reglementată de un set de coduri socio-politice, existând un set de proceduri și ritualuri configurate în principal la scara națională. Din punct de vedere al metodei, campaniile electorale răspund nevoii de a seleca în mod democratic liderii politici. Aceasta se realizează respectatrea normei participării și respectarea normei majorității, în vreme ce norma participării presupune crearea conditiior sau a posibilității de a fi selectat, norma majorității impune criteriile de validare a selecției.

Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campaniile electorale că reprezintă cadrele legale și tehnice în care se desfășoară procesele de selecsie a liderilor.

Din punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate discusurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintr actorii politici. Se vorbește despre un spațiu discursiv în care candidații apelează la o anumită tematică, fac apel la modalitățile diverse de expunere a acestei tematici. Ritualul politic regăsit în campaniile electorale este dat de condițiile socio-culturale ale fiecărei țări. Această specificație se regăsește mai mult la nivelul procedurilor legale sau tehnice, este extrem de accentuată în ceea ce privește ritualul campaniilor electorale. Campaniile electorale oferă unei comunități posibilitatea de a-și construi o parte din identitatea ei. Practica politică și socială, votul ca act individual sau colectiv, dă legitimitatea formală a actorilor sociali de a se exprima în spațiul public. Această exprimare în spațiul public este deja azi una mediată. Mass-media este singurul actor socila care are posibilitatea și resursele de a facilita schimbul de idei între electorat și politicieni. Acest schimb are menirea de a ’construi’ identitatea electoratului. Această construcție exclude manipularea acestuia. Conceptul de spațiu public este identificat ca fiind funcțional la mijlocul secolului al XVIII-lea în Anglia și Franta, apare ca și ’sferă politică burgheză’.

Într-o primă fază, aceste spații publice reunesc indivizi care se manifestă în sfera puterii, iar pentru prima dată această formă primară a spațiului public include folosirea publică a rațiunii.

Conceptul de spațiu public cunoaște o dezvoltare odată cu teza lui Habermas.

Spațiul public și campania electorală oferă posibilitatea manifestării discursului electoral. Discursul politic este electoral în momentul în care este generat de un element convențional, și anume campania electorală, este nevoie de un anumit context comunicațional (practici specifice de campanie electorală), este nevoie de un context de interacțiune (dezbaterile electorale). Discursurile actorilor politici îmbracă forme diferite pentru că ele comentează situații de comunicare diferite.

Astfel o situație de campanie include :

– un context evenimențial (reprezentat de momentul care declanșează discursul)

– context comunicațional ( verbal, non-verbal său vizual).Tipul de comunicare susține schimbul discursiv, căruia îi corespund diferite practici de comunicare.

Contextul de interacțiune, în care accentul cade pe rolul fiecărui participant la schimbul discursiv, iar în funcție de aceasta prestație sunt satisfăcute sau nu anumite așteptări ale interlocutorului.

Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de anumite evenimente, are rolul de a evalua situația comunicării publice. Aceste evaluări sunt puternic ritualizate.

Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau colective, relativ codificate, având un suport corporal (gestual, verbal) cu caracter mai mult sau mai puțin repetitiv. Riturile au o încărcătura puternică pentru interpreții lor, ele reușind să determine adeziune mentală adeseori inconștienta. Cu alte cuvinte, ritul poate fi înțeles ca reprezentând un set de acțiuni secvențiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri și sunt comunicate într-un sistem mass-media sau codificat. Riturile sociale au rolul de a crea o anumită realitate.

Această dimensiune simbolică a realității sociale e cea care dă sens sau modifică sensul în plan individual. Această realitate simbolică nu se poate constitui fără a ține seama de rolul imaginației individuale, care stă la baza reprezentărilor sociale (se vizează cea a așteptărilor, care va fi regăsita în discursul politic.)

Discursul electoral este unul codificat, reprezintă o ofertă, una deja cunoscută de electorat, oferta întrebuințată de fiecare dată. Prin discursul sau actorul politic trebuie să ajungă să simbolizeze exact ceea ce vor masele, întărește astfel nevoia de siguranța, speranțele și învinge neliniștile.

Campania electorală privită ca ritual social implică în mod simetric omul politic și cetățeanul într-o relație în care cele două părți ajung să fie convinse că au asemănări și interese comune.Votul este singura formă prin care majoritatea cetățenilor participă la actul de guvernare. Studiile privind comportamentul politic arată că majoritatea dintre cei care votează nu sunt conștienți de urmările votului acordat și puțini știu pe cine votează.

Metodele utilizate pentru descrierea, tipologizarea și explicare comportamentelor electorale se regăsesc în trei mari abordări:

1. Modelul determinist statutar –care explică comportamentele electoratului plecând de la ariile culturale de apartenența, de la poziția socială sau mediul social de apartenența, votul nefiind altceva decât un reflex al variabilelor prezentate anterior.(are un caracter puternic descriptiv)

2. Modelul psihosociologic –se centrează pe atitudinile sociale ale alegătorului și pe studiul motivației acestora. În acest model apar ca fiind variabile importante în explicare comportamentelor electorale, efectul de persuasiune în canalizarea opțiunilor electorale și proceselor de identificare comunitară.

3. Modelul interactiv (comunicațional) –este rezultatul interacțiunii teoriilor despre sociologiile interpretative (interacționismul simbolic, etnometodologia, semiotica și lingvistică).Pentru acest model mesajul electoral este privit ca produs al negocierii între semne și interpretarea acestora. Conform acestui model factorii care influențează comportamentul electoral înainte și în timpul campaniilor sunt discursul politic, mediatizarea sondajelor și resursele cognitiv-interpretative ale alegătorilor (în funcție de aceste resurse se definesc și ulterior sunt controlate situațiile sociopolitice cu care se întâlnesc alegătorii).

Astfel votul poate fi explicat că fiind efect al percepțiilor situației politice și a ofertei electorale și nu ca efect mecanic al poziției sociale.

În ceea ce privește explicarea comportamentului electoral prin prisma comunicării politice, putem reduce întreg universul de interpretare și explicație la două paradigme:

• o paradigmă deterministă, care spune că alegătorul este acționat de grupurile sociale de apartenență, de elitele socio-culturale sau de mediul social;

• o paradigmă naționalistă care privește electoratul că fiind bine informat, calculat, rațional, care ia decizii strategice și care analizează totul din perspectiva costuri-beneficii (beneficii mai degrabă simbolice). Acest model rațional rămâne limitat deoarece se pare că vizează o minoritate.

3.2 Opinia publică și comunicarea politică

Opinia publică nu poate fi în primul rând altceva decât un sistem de norme și valori prezent la un moment dat într-o societate. Rolul sociologic al anchetei în ceea ce privește opinia publică este stabilirea unei agende compatibile cu mentalitățile.

Plecând de la definiția opiniei publice, (…”un complex de preferințe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importantă generală…”) putem identifica principalele elemente (ale opiniei publice) detectabile, elemente care au o largă circulație atât în spațiul de analiza cât și în cel al informării publice.

Un prim element important este reprezentat de existența unei probleme de importantă generală. Pentru a deveni de interes public, ea trebuie să fie controversată, în sensul posibilității de a suscita dispute, dezbateri. În cazul unor teme ca de exemplu corupția, există un grad mare de consensualitate, iar în cazul altora de geniul problemelor mediului apar curente de opinii extrem de puternice dar de sens contrar. Argumentele nu se bazează pe raționalitate ci de cele mai multe ori pe tradiție, recursul la morală, aceste argumente subliniind de fapt importanță socială a problemei discutate.

Un alt aspect important referitor la opinia publică este dat de numărul semnificativ de persoane. Semnificativ nu înseamnă majoritatea populației. Acest atribut, de semnificativ, în ceea ce privește numărul celor vizați se referă la publicurile expuse. Dezbaterile pe teme politicedetermină de cele mai multe ori formarea unor publicuri semnificative, care trebuie tratate cu relativitate. În unele situații nu numărul determină apariția unei probleme care să intre în discuția opiniei publice.

O altă caracteristică ar fi aceea a populației vizate, care, preocupată de o anumită problemă formează publicul. În spațiul social există în același timp mai multe publicuri. Criteriile care determină gruparea indivizilor într-un anumit public sunt în principal legate de aspecte socio-demografice și economice. Cu alte cuvinte publicurile pot fi identificate și apelând la anumite criterii : clasa socials, profesii, gen sau vârsta.

O ultimă caracteristică a opiniei publice ar fi faptul că avem de-a face cu un complex de păreri, lucru care înseamnă că în rândul unui public există poziții sau opinii care se manifestă cu intensitate diferită. Aceste păreri sau opinii nu sunt neapărat mutual exclusive (de genul da sau nu). În foarte puține cazuri avem situații dihotomice (ca în cazul pedepsei cu moartea).

Caracteristic opiniei publice este multitudinea de păreri exprimate public. Această exprimare publică desemnează opinia publică manifesta. Exprimarea publică poate îmbrăca diferite forme : verbale, comportamentale, (acțiuni deschise sau colective), iconice (afișe, obiecte simbolice). La baza opiniei publice manifeste, se afla opinia publică latentă. Gradul de cristalizare a unor opinii sau intensitatea, credința, reprezintă doar câțiva dintre predictorii privind manifestarea opiniei publice.

Una dintre greșelile frecvent întâlnite în discursul politic se referă la personificarea opiniei publice. Nu se poate vorbi de o opinie publică singulară, unică, nu putem presupune o unanimitate în cazul opiniei publice. Forme de genul opinia publică româneasca sunt folosite cu intenția de a da greutate unei informații și de cele mai multe ori în scopuri propagandistice sau electorale. Invocarea opiniei publice se poate face doar în condițiile în care putem dovedi existența unor curente de opinie a unor teme aflate în dezbatere, dovada aceasta fiind făcuta în urma cercetării opiniei publice. Plecând de la anumite sondaje în câmp politic, unii lideri de opinie (politicieni, jurnaliști) își asuma rolul de lider sau se erijează în purtător de cuvânt al opiniei publice.

Formarea curentelor de opinie nu depinde în mod necesar de eficienta unor instituții politice sau administrative. Curentele de opinie se formează în principal plecând de la un sistem de mentalități sau a unui sistem de valori existente în populație la un moment dat.

Triada conceptuală: norme, atitudini, comportamente, reprezintă sau cel puțin ar trebui să reprezinte obiectul de studiu și de analiză al tuturor celor care proiectează campanile de comunicare politică. În primul rând aici ar trebui cunoscut fundalul axiologic al populației/publicurilor. În funcție de acest fundal axiologic se poate construi un fundal de consens. Acest fundal se construiește cu ajutorul mass-media, liderilor de opinie, asociațiilor, partidelor politice, structurilor organizaționale. Invocarea frecventă a mentalității nu trebuie explicată prin intermediul opiniei publice manifeste ci făcând apel la structurile axiologice din societate.

Un alt concept frecvent întâlnit în analiza opiniei publice este acela de climat de opinie. Climatul de opinie nu reprezintă în mod necesar curentele de opinie deja cristalizate ci doar o stare în care există consens valoric asupra unor teme sau probleme aflate în dezbatere. Schimbările majore la nivelul opinie publice sunt determinate sau pot fi corelate cu schimbările de mentalitate, care este în general determinată de componenta pozitivă praxiologic – educațională.

Ceea ce trebuie să rămână în atenția analistului și practicianului din domeniul comunicării politice este multitudinea și fluctuația mare în rândul publicurilor și a opiniilor exprimate, motiv pentru care singurul mod eficient în care putem gestiona aceste opinii trebuie să se bazeze pe cunoașterea permanentă a opiniei publice.

3.3 Comunicarea politică și acțiunea colectivă

Wilfredo Pareto – Acțiuni non-raționale de masă

Cele mai multe orientări teoretice din științele socio-umane consideră că dimensiunea rațională a comportamentului uman este dominantă. Experiența cotidiană atrage atenția asupra faptului că o mare parte a comportamentului de grup depășește granița raționalului. Foarte multe din manifestările individuale sau instituționale depășesc cadrele normalității. Majoritatea comportamentelor umane sunt reprezentate de dimensiunea non-rațională.

O atenție deosebită se acordă comportamentelor sau acțiunilor de masă (comportamentul colectiv). Acestea desemnează acțiunile ce nu întrunesc cerințele raționalității și de obicei în aceste acțiuni sunt angajați un număr mare de oameni. Acțiunile colective sunt tratate corelat cu tema schimbării sociale.

În caracterizarea acestor concepte nu putem omite definirea termenului de „colectivitate”

grup social aparte care se comportă mai spontan și mai puțin deliberat în comparație cu grupurile obișnuite, o colecție mai largă de indivizi care nu sunt selectați după anumite criterii, scopurile nu sunt alese pe baze raționale și de obicei colectivitățile sunt de scurtă durată.

Grup temporar, nestructurat, cu o slabă definire a rolurilor și o slabă configurare a autorității.

Când se amintește de formele comportamentului colectiv se definesc:

• acțiunea de masă – demersul acționar este slab reglat de norme

• comportamentul instituționalizat – intervin normele, apare recursul la regulă într-o mai mare măsura.

În categoria „acțiunilor de masă” sunt încadrate următoarele tipuri de acțiuni sociale: moda, zvonul, isteria de masă, mișcările sociale.

În clasificarea acțiunilor de masă în funcție de non-raționalitatea lor avem în vedere următoarele trăsături:

• gradul de percepere neadecvată a realității existente (exista în unele cazuri o nepotrivire între ceea ce fac, spun și gândesc oamenii, dar și mai mult între ceea ce fac și ceea ce cred că fac)

• gravitatea efectelor;

• mărimea abaterilor de la alegerea raționala a scopurilor și a mijloacelor;

• măsura nerespectării normelor sociale;

• gradul de ignorare a altora

Principalele acțiuni non-raționale de masă

Este vorba de publicuri formate dintr-un număr relativ mare de oameni ce împărtășesc un interes comun fără de anumite probleme. Identificarea unei întregi populații cu opinia publică este ficțiune. Ea este rezultanta părerilor împărtășite de un public despre o problemă sau alta.

Opinia publică este fluctuantă, motiv pentru care în societățile democratice se consumă resurse importante pentru cunoașterea curentelor de opinie în vedere influențării sau schimbului acestor opinii. În acest sens, în spațiul politic sunt organizate adevărate campanii în vederea construirii unor imagini favorabile pentru partid sau pentru candidați.

Campanii – organisme de propagandă cu intenția deliberată de a convinge audiența în vederea unor opinii particulare. Cel puțin în campaniile electorale se face apel frecvent la conceptul de opinie publică, considerându-se sau invocându-se tirania opiniei publice.

Sociologii invocă unele practici care au menirea de a influența comportamentul electoral, ca de exemplu publicarea datelor din sondajele de opinie în perioada campaniei electorale cu intenția de a influența modul în care oamenii vor vota. Faptul că opinia publică este volatilă, instabilă, este caracterizat de unii ca fiind o acțiune non-rațională de masă.

Moda – apare spontan și de obicei are o viață scurtă, este rapid înlocuită cu un alt curent. În unele cazuri moda este asimilată în cultura societății, motiv pentru care persistenta crește. Se vorbește de modă atât sub aspectul înfățișări cât și a comportamentelor. Stilurile de vestimentație sau de comportament sunt induse prin intermediul reclamei și a predispoziției oamenilor de a imita. Moda nu este cunoscută în comunitățile mici și tradiționale. Acela care vine cu inovația este ostracizat, marginalizat. Aici, variațiile comportamentale sunt mici de la individ la individ. Se poate vorbi de un succes al modei doar în societățile moderne.

– societățile moderne sunt orientate spre viitor, noul este văzut că și ceva dezirabil și nu periculos. În societățile tradiționale este un status-quo stabil, constant și neschimbat.

– Interesele comerciale puternice încurajează apariția modelor, oferind unora ocazia să profite de pe urma modei.

În orice societate bazată pe competiție există o concurentă și între statusuri. Fiecare individ încearcă să sublinieze acele caracteristici personale prin care să devină mai atractiv, se poate distinge sau pur și simplu își propune satisfacerea unor nevoi de natură psihologică.

– În ceea ce privește comportamentul ostentativ, se încearcă diferențierea.

Acțiuni non-raționale de masă – Capriciile și nebuniile

Capriciul – schimbare deseori bizară în comportamentul oamenilor, schimbare observabilă în anumite segmente din populație. Au durată scurtă de timp, ating rapid un punct culminant după care se sting foarte repede. Se deosebesc de modă prin scurtă durată și prin faptul că sunt admonestate public.

Pentru anumite grupuri sau anumiți indivizi, capriciile devin o preocupare permanentă, devin pasiuni. În aceste situații, de cele mai multe ori capriciile devin nebunii.

Fanismul – se referă la anumiți indivizi pe care îi denumim fani ai anumitor personalități publice.

Se manifestă prin audiente mari la întrunirile publice ale idolului. La aceste întruniri fanii pot fi recunoscuți prin reacții de simpatie puternică sau chiar ieșiri patologice (leșinuri, tahicardie). Alături de aceste manifestări ale grupurilor sunt prezente și alt gen de activități care sunt extrem de bine organizate (activități comerciale, activități de promovare în vederea formării unor curente de opinie). În unele condiții grupurile de fani pot dezvolta comportamente agresive.

Celebrarea excelenței (cultul personalității), în anumite domenii ale vieții sociale sau culturale apar și se afirmă, funcțional sau disfuncțional anumite personalități). Acestea devin celebre, sunt respectate sau temute de către o tară sau mai multe națiuni. Ex: Hitler, Stalin etc.

Pentru a marca prestigiul acestora, pentru a-l menține și spori, aceste personalități apelează la politici de construcție și argumentare a imaginilor. Imaginea nu se bazează doar pe construcții spontane. Vorbim de o strategie de imagine. Pentru păstrarea imaginii unei personalități politice trebuie să existe o strategie de imagine.

Zvonurile – prezintă informații venite din surse anonime și care sunt transmise fără un plan anume, din aproape în aproape de cei care au cunoștința de ea. Cercetările privind zvonul ridică problema raportului între zvon și adevăr. Realitatea și cercetările arată că zvonurile pot fi false, adevărate sau o combinație a celor două. Este sigur faptul că nu se poate verifica. Zvonul este informația care circulă în afara spațiului formal (mass-media, organizațiile guvernamentale). Probabilitatea că zvonurile să apară este mare în sistemele în care opinia publică nu beneficiază de informații sau instituțiile care oferă aceste informații nu sunt credibile.

Zvonul este înlocuitorul știrilor importante. Oferă explicații la ceea ce se întâmpla și oferă predicții. Perioadele de stres, de îmbunătățire a sistemului economic, situațiile tensionate favorizează circulația și producția zvonurilor.

Există trei etape în circulația zvonurilor:

Nivelarea : etapa în care zvonul devine mai redus, mai accesibil, mai concis, circula ușor de la o persoană la alta.

1. Cizelarea zvonurilor : se modifică în funcție de caracteristicile persoanei care-l preia. În situațiile în care îl transmite mai departe, individul va selecta acele elemente care prezintă interes pentru el și le va accentua.

2. Asimilarea – indivizi vor adăuga experiențele personale, vor adăuga obișnuințe și interese care să corespundă așteptărilor grupului din care face parte. În plan personal, există un anumit profil psihologic și social al individului care calporteaza (răspândește) zvonuri. Psihologic – individ cu anxietate iar sociometric – individ marginal, izolat, predispus la astfel de preocupări. Individul marginalizat apare în prim-plan ca deținător al informațiilor prețioase devenind „cineva” pentru o scurtă perioadă. Autoritățile dar și unele instituții private privesc cu seriozitate acest fenomen, impactul negativ major manifestându-se în plan economic și politic.

3. Isteria de masă – o mulțime de indivizi cuprinși de o stare de teamă inexplicabilă, provocată de informații greșite sau credințe nefondate. Această stare se adâncește și se extinde rapid. În cazuri extreme se transformă în panică. Ex: vânătoare de vrăjitoare, a teroriștilor sau extratereștrilor.

3.4 Comportamentul colectiv și acțiunea politică

Într-una din lucrările sale, Gustave LeBon abordează problema conștiinței și acțiuni colective. Spune că indivizii, indiferent de modul lor de viață, de aspirații caracter sau inteligentă, în momentele în care compun o mulțime suferă modificări în planul conștiinței și al comportamentului. Situația de mulțime pentru individ îl determina să simtă, să gândească și să acționeze într-o manieră semnificativ diferită decât în situațiile în care s-ar afla singuri. Bazându-se pe date și pe observație, Le Bon ajunge la concluzia că emoțiile și comportamentele pot fi transmise de la o persoană la alta. Considera aceste procese ca fiind de contagiune, un fapt comun pentru indivizii care se află în grupuri mai mari.

Stările de contagiune presupun o sugestibilitate pronunțată. În situațiile de masă, individul așteaptă configurări, idei de susținere din partea celorlalți.

Disponibilitatea de a primi idei, aprobare, încurajare, este în planul conștiinței. În al doilea rând, procesul de contagiune presupune stimulare permanentă în situațiile de masă cu proximitate fizică ridicată. Stimularea ia forma răspunsurilor circulare, fiind puțin prezente situația răspunsurilor interpretative. Dimensiunea critica scade. Răspunsul interpretativ se reflecta atunci când decide să acționeze.

În cazul răspunsurilor circulare aceștia nu judeca și nu apreciază acțiunea făcuta de alții. În aceste condiții oameni apreciază greșit situațiile în care se afla. Situația de contagiune presupune imitabilitatea. Mulțimea determina în plan individual tendința puternică de a-i imita pe ceilalți care sunt în mare majoritate liderii. Eroarea individului luat ca model poate fi considerată ca fiind un adevăr pentru că se observa că și alții fac la fel.

Un alt autor care tratează aceste aspecte ale imitării este Gabriel Trade în „Legile imitației”. În cadrul masei, tocmai datorită acestei tendințe de a imita, o idee sau un anumit comportament ce apare într-un anumit loc al mulțimii se răspândește în progresie geometrică. Imitația respectă regulă de la socialul superior spre socialul inferior în general. În plan social imitația are o anumită perioadă de ciclitate. Contagiunea presupune facilitarea socială care determină în plan individual un plus de curiozitate sau un grad mai ridicat de asumare a riscului. Asumarea unor riscuri inutile în situațiile de mulțime au loc pentru că individul apreciază că nu poate fi tras la răspundere.

Contagiunea presupune conformitate. În situațiile de izolare, individul e liber să gândească și să acționeze, dar ca parte a mulțimii această libertate este semnificativ redusă, mulțimea exercitând o presiune puternică asupra individului, încurajând anumite acțiuni și descurajând altele.

Studiul conformității își găsește aplicabilitate în problemele sau în raporturile care se stabilesc între majoritate și minoritate. Într-un sens, majoritatea este asemănata ci ideea de mulțime și cei care nu se încadrează în această majoritate sunt percepuți ca fiind indezirabili sau în minoritate.

Alături de teoria lui LeBon mai putem menționa alte câteva teorii frecvent apelate atunci când tratăm substraturile comportamentului de masă.

• Teoria convergentei – principala variabilă luată în analiză este compoziția mulțimii, de obicei persoane care se aseamănă sau care împărtășesc în comun anumite caracteristici, formează o mulțime.

• Teoria devenirii normelor – neagă prezența unor porniri non-raționale ale individului în situații de masă. Există o dinamică a normelor și valorilor pe care individul o adoptă conștient în funcție de caz (răspunsurile potrivite situației în care se află). În funcție de situațiile de mulțime există atitudini și comportamente diferite la nivel individual. Cercetătorii care observă mulțimile sunt deseori afectați de situațiile de masă și nu pot observa în totalitate și obiectiv acest fenomen.

• Teoria deindividualizării – Ph. Zimbardo – autorul acestei teorii, care prezintă trei elemente importante : anonimitatea, reducerea responsabilității, alterarea modului în are individul percepe realitatea.

• Teoria condiționării – Neil Smelser analizează condițiile care determină transformarea unor acțiuni de tip rațional. Condiții:

– conductibilitate structurată –se referă la condițiile care evidențiază apariția unor acțiuni particulare non-raționale

– tensiuni structurale –condiții ce provoacă tensiuni în rândul oamenilor (sărăcia, conflictul, discriminările, incertitudinea).

– credința generalizată –situația în care majoritatea dezvoltă opinii comune fată de situația în care se află. Credința nu este o situație care să păstreze caracteristicile raționalității.

– factorul precipitant –un incident minor și singular amplificat prin intermediul zvonurilor este suficient în unele cazuri pentru a declanșa acțiuni non-raționale de masă.

– modificarea pentru acțiune –desemnează organizarea mulțimii în forme nestructurate și rudimentare mecanisme de control social –de obicei, în situația în care controlul social redus poate determina acțiuni non-raționale de masă.

Acțiuni de masă mixte

Realitatea socială nu e constituită doar din acțiuni raționale și non-raționale. Cele mai multe din acțiuni nu păstrează caracteristici ale logicului sau ilogicului, raționalului sau non-raționalului.

Acțiunile non-raționale cu efecte distructive sunt cel mai des tratate în lucrările de specialitate. Marea majoritate a acțiunilor colective au la bază o ideologie sau un set de idei fundamentale.

3.5 Comunicarea politică și tranziția

Țările Europei Centrale și de Est se angajează în procese de tranziție odată cu schimbarea regimurilor de tip totalitar. Aceste societăți se confrunta cu o instabilitate care se reflectă negativ la nivelul comportamentului individual și instituțional. La nivel politic de vârf asistăm la o negociere simbolică ce are ca rezultat inventarea regimurilor democratice. Avem un joc politic la care este greu de anticipat cursul, miza este puterea iar actorii politici nu sunt foarte bine definiți.

Situațiile de tranziție în general sunt surse de stres pentru individ și societate. Putem vorbi de un stres individual și instituțional. Un individ stresat comite greșeli, tensiunile sunt consecințe normale.

Lipsa sentimentului de stabilitate generează disfuncționalitatea în ceea ce privește funcționarea sistemului politic și economic. Această lipsă de stabilitate are drept cauză inoperabilitatea vechilor tipare, noile tipare nefiind suficient de adaptate.

În acesta tranziție, suportul social la nivel individual este furnizat de rețeaua personală a indivizilor (diferite aranjamente interpersonale-strategii de adaptare). Aceste strategii de adaptare se regăsesc și în planul vieții politice. Ele sunt dictate de anumite circumstanțe, în general sociale și politice.

Din nefericire, aceste strategii conjuncturale de salvare a unor indivizi (actori politici sau partide) au generat în timp o imagine negativă ->neîncrederea cetățeanului asupra clasei politice. În societățile de tranziție totul este incert, vechile valori sunt considerate accidente politice, noile valori nu sunt încă structurate, perioada vizibilă a tranziției este transferată unor instituții. Tranziția este completă în momentul în care asistăm la schimbarea mentalităților și a comportamentelor.

3.6 Limbaj și tranziție politică

Transformările instituțiilor aduc după sine și anumite mesaje, imagini sau simboluri. O instituție nouă va transmite altceva. Semiotica regimurilor politice este în unele cazuri mai relevantă.

Perioada de tranziție a însemnat pentru viața politică o adaptare a unor practici occidentale și democratice, o creștere a culturilor politice, nivelul rămânând totuși scăzut. Primii ani după 1990 înseamnă pentru discursul politic o revenire la sintagme, concepte și practici caracteristice limbii de lemn.

Limbajul politic post-decembrist este structurat pe trei dimensiuni:

1) mesajul populist și mobilizator –mesaje proprii celor aflați la guvern indiferent de culoarea politică

2) mesaje contestatoare –mesajele celor aflați în opoziție,mesaje cu referire la democrație

3) mesaje moralizatoare –caracteristice atât puterii cât și opoziției, fac referire la un fals apel la dialog, o falsă tolerantă.

În ceea ce privește mesajul populist, întâlnim o serie de teme deja consacrate în ultimii 15 ani:

– unicitatea și virtuțile unice ale poporului român;

– tot ceea ce se întâmpla negativ nu este din vina poporului român;

– poziția geo-strategică a României;

– cauzele insucceselor econ- contextul socio-politic și economic la nivel regional și global;

3.7 Tipuri de comunicare politică

Comunicarea prezidetiala

Comunicarea prezidențiala reprezintă “ansamblul practicilor și tehnicilor de comunicare prin intermediul cărora instituția prezidențiala sau președintele diseminează informații de interes public și național. Președintele nu intervine public decât în situații exceptinonale cum ar fi: ceremonii politice, acțiuni guvernamentale majore sau de criza. Acest tip de comunicare este unul dintre cele mai ritualizate forme de comunicare politică. Președintele este reprezentantul poporului și vorbește în numele acestuia, evoca sau celebrează memoria colectivă. Acesta se adresează poporului în calitate de cetățean, lider politic, și în același timp, lider simbolic al unei națiuni. Ca și lider simbolic, acesta se adresează natiunii-colectivitate, incarnând valori, caractere și idealuri colective. Ca lider politic, președintele comunica în numele unui stat, iar în calitate de cetățean se adresează opiniei publice (“noi cetățenii acestei țări”).

Rolul televiziunii are o deosebită importanta în comunicarea prezidențiala întrucât transforma în spectacol politic orice apariție a președintelui. Cercetariile efectuate cu privire la acest studiu demonstrează faptul că televiziunea subminează adesea dimensiunea democratică a comunicării prezidențiale.

Comunicarea prezidențiala este una dintre formele cele mai ritualizate de comunicare politică, fiind predispusa monologul politic, întreținut prin imagine, carisma și certitudini.

Comunicarea guvernamentală

Comunicarea guvernamentală presupune “un ansamblu de practici și tehnici de comunicare prin intermediul cărora guvernul și structurile guvernamentale pun în circulație informații de interes public, adică informații privind diferitele activități ale departamentelor guvernamentale. Acest tip de comunicare nu mai este atât de profund ritualizat, ci este înțeleasă ca un flux continuu de informații, o campanie permanentă de informare a electoratului. Comunicarea guvernamentală distribuie atenția publica asupra diferitelor politici și acțiuni inițiate de guvern.

În literatura de specialitate s-a apreciat, că teoretic acesta atrage două laturi ale acestui tip de comunicare: una informativa care se referă la informația de tip public; iar cealaltă persuasiva care trimite la comunicarea văzută ca propaganda. În practică, comunicarea guvernamentală este deopotrivă un act democratic și, în același timp, propagandistic.

Pentru a se considera democratică, comunicarea guvernamentală trebuie să întrețină transparenta informației politice și administrative. Ea este un indicator pentru responsabilitatea politică a guvernanților, pentru modul în care ei își legitimează constant mandatul politic.

Practicile de comunicare guvernamentală se întemeiază pe o serie de constrângeri, însă trebuie să se facă distincția dintre informația publica și informația privată, adică între informația pe care sursele ar trebui să accepte să o prezinte publicului și informația pe care aceleași surse nu doresc să o dezvăluie, fie numai pentru a asigura caracterul privat al activității lor. Comunicarea guvernamentală depinde într-o măsură considerabilă de specificul sistemului mediatic și de practicile jurnaliștilor. Pentru a deveni informație publică, informația guvernamentală trebuie preluată de mass-media. Informația guvernamentală nu este în mod obligatoriu mediatizata, jurnaliștii evaluând mai întâi în ce măsură informația ar putea interesa publicului. Informația guvernamentală nu înseamnă în mod obligatoriu o informație care are capacitatea de a genera o știre bună.

Comunicarea de partid

Comunicarea de partid vizează “ansamblul resurselor și practicilor de comunicare pe care o organizație (partidul) interacționează cu proprii membri, cu structuri locale, cu electoratul partizan, cu opinia publică precum și cu organizațiile internaționale”.

În timp ce partidele își ajustează identitatea în funcție de acțiunea celorlalte partide prin comunicare intern și publică. Indiferent de natura evenimentelor care declanșează adresarea către un anumit public, comunicarea de partid este identitara, adică orice act de comunicare reflecta într-o manieră sau alta ideologie, simbolurile și interesele de partid existente la un moment dat.

Comunicarea de partid a devenit o activitate specializată bazată pe o serie de mijloace și tehnici prin care partidele împreună cu echipele de consultanți politici utilizează mass media astfel încât să poată maximiza mediatizarea pozitivă și să prevină mediatizarea care deservește interesele partidului.

În literatura de specialitate s-au identificat următoarele practici de comunicare specifice organizațiilor de partid:

a) Managementul media, vizează întreținerea unei relații pozitive intre partid și mass media.

b) Manangementul imaginii de partid, este construită și întreținută prin diverse practici de marketing: apariția în public alături de o personalitate-vedeta din lumea sportului, divertismentului etc.

c) Comunicarea internă, ce are în vedere faptul că partidele trebuie să creeze canale de comunicare internă pentru a evita mesajele contradictorii și pentru a putea coordona diferitele activități destinate imaginii publice.

Comunicarea politică locală

Comunicarea politică este prin definiție “teritorială”: actorii participanci la comunicarea politică se legitimează ca instante reprezentative pentru interesele unor grupuri sociale. Din acest punct de vedere “teritoriul” cu proximitate geografică și spațială contribuie la formarea “ teritoriului simbolic”, adică la articularea unor interese și identități sociale.

Guvernul, președinția, mass media “centrale” nu sunt singurele surse de difuzare a informației de interes public: comunicarea politică este “teritorializata”, adică organizată ca sistem socio-administrativ și că “agenția” la nivel local, regional sau național pentru a servi în acest fel principiile unei democrați reprezentative.

Comunicarea politică locală îndeplinește următoarele funcții: a) reprezentarea “centrului”. Structurile politice locale diseminează informația de la “centru” acționând ca resursa de comunicare a autorității centrale.

Construcția identității locale. Institutile administrației locale încearcă să copieze la o scală mai mică instituțiile de la “centru”, însă în același timp ele se disting de acestea, dar și de celelalte instituții locale prin practici de comunicare destinate imaginii și practicii de comunicare instituționale care au scopul de a valoriza acțiunile personalului din instituția locală respectivă.

Politizarea structurilor locale recurge la practici de influențare a diferitelor institurii publice de către autori pilitici și grupuri de presiune. Mass-media locale ar trebui să aibă un rol considerabil la construirea agenției publice locale. Comunicarea publica locală necesita existența unui sistem de comunicare: resurse logistice, umane și tehnologice, care să aibă capacitatea de a identifica și de a pune în circulație caracterul “local” al informației.

Comunicarea politică internațională

Acest tip de comunicare se referă la “un ansamblu de interacțiuni între guverne sau între guvern și mass-media și opinia publică; prin intermediul acestor interacțiuni, guvernele diseminează informații cu privire la relațiile externe ale unui stat.

Evoluției tehnologice și economice i se datorează pătrunderea informației publice în comunicarea internațională. Apariția internetului a fost un moment deosebit de important în dezvoltarea comunicării internaționale. Lumea a putut afla cum evoluează anumite evenimente de interes general chiar în momentul în care acestea aveau loc. Sunt permanent difuzate informații către exterior, sunt cultivate relațiile cu ambasadele etc.

3.2.6 Comunicarea electorală.

Comunicarea electorală are loc în situații cunoscute și îndelung pregătite de către specialiști: campaniile electorele. La baza acestora stau “contracte de comunicare” diverse având în vedere că la evenimentul electoral participa nu numai oameni politic (candidații) și electoralul, ci și mass-media, asociații ale societăților civile, experți etc. Actorii principali sunt oameni politici, mass-media publicul și electoratul, acesta din urmă fiind vizibil prin intermediul sondajelor de opinie.

Campania electorală este cea mai complexă îmbinare între toate tehnicile de promovare din întreg spațiul comunicațional contemporan. Este perioada stabilită oficial înaintea unui scrutin, în care actorii politici își desfășoară strategia de marketing politic electoral. Acțiunile din această perioadă sunt limitate prin reglementări legale. Durata acesteia este stabilită anterior, variază de la o țară la alta și se încheie cu o zi înaintea alegerilor. În România, durata campaniei a fost după 1989 de 45 de zile, apoi de 60 pentru ca în prezent să nu se desfășoare pe un interval de timp mai lung de 30 de zile.

Campania electorală îndeplinește multiple funcții democratice. Ca procedură, campania electorală depinde de un cadru juridic ce reglementează participarea la competiția electorală, precum și desfășurarea propriu-zisă a acesteia. Ca metodă, campania electorală permite selecția liderilor politici în mod democratic, prin respectarea normei participării (pluralism politic și participare nediscriminatorie) și a normei majorității (opțiunea de vot majoritară validează rezultatele competiției). Ca regim concurențial, campaniile politice sunt evenimente atipice, deoarece competiția politică se desfășoară într-un interval de timp considerabil, ce variază de la o țară la alta. Ca ritual politic, campania electorală presupune anumite coduri socio-politice care reglementează interacțiunea dintre participanți. Este un eveniment convențional, o practică națională dependentă de anumite tradiții politice și de un sistem politic, de dezvoltarea socio-economică, instituțională și democratică.

Candidatul este în primul rând un lider politic. Electoratul se așteaptă ca acesta să își asume o serie de atribute convenționale: atributul de moralitate, de superioritate și, nu în ultimul rând, cel de competență (cunoaște cel mai bine situația existentă în țară și poate îmbunătăți această stare).

Fiecare candidat acționează simultan în cadrul unei campanii electorale în calitate de ,,candidat” (reprezentant al puterii sau al opoziției), contracandidat și politician (în memoria electoratului el are deja o imagine formată, dispune de un trecut politic ce îl avantajează).

Mass-media sunt elemente indispensabile comunicării electorale. Prin selectarea și generarea subiectelor dezbătute pe scena publică ajuta la circulația informațiilor. Stabilesc distincții între partidele politice, stimulează dezbaterile cu caracter ideologic și ajută la identificarea candidaților, acordă informații celor interesați în procesele politice. Media joacã rolul benefic de echilibru social, prin reducerea tensiunilor și temerilor partizane, cât și prin confirmarea opiniilor existente, supraveghează și critică activitățile guvernamentale. Nu în ultimul rând mass-media oferă structuri interpretative ușor inteligibile asigurând astfel participarea la viața politică și a omului de rând.

Targetul tuturor acestor demersuri atât din partea partidelor, cât și din partea media este electoratul. Specialiștii primesc informații despre acesta prin intermediul sondajelor de opinie.

Pe parcursul unei campanii electorale pot fi identificate diverse reprezentări ale electoratului: electoratul că interlocutor generic (destinatarul impersonal invocat în discursul mediatic și politic); electoratul- public (destinatarul mesajelor mass media); electoratul –opinie publică ( o reprezentare a sondajelor de opinie); electoratul –opinie individuală (în discursul mediatic și în cel al candidaților, experiența individuală a unui cetățean este construită ca opinie publică); electoratul –grup social (discursul vizează un electorat țintă, actori colectivi reprezentând diferite interese profesionale și culturale).

CONCLUZII

Comunicarea politică reprezintă o deosebită importanta în viața de zi cu zi, întrucât este unul dintre factorii principali de organizare a societății, popoarele au o unitate de limbă, fiind principalul instrument al transmiterii mesajelor.

Comunicarea politică este rezultatul interacțiunii dintre publicitate, sondaje, televiziune, și datorită acestui fapt cetățenii sunt informați cu privire la ceea ce îi înconjoară și îi interesează în mod direct.

Prezenta lucrare este structurata pe trei capitole fiind prezentat pe larg comunicarea politică, formele acesteia și tot ceea ce cuprinde în sfera să.

Consider ca prezența tema are o deosebită importantă deoarece în momentul actual comunicarea politică este prezentă în prim plan în fiecare societate existenta.

BIBLIOGRAFIE

1. Beciu C., Cominicare politică, București: Ed. Comunicare ro., 2002.

2. Beciu C., Politica discursivă, Editura Polirom, Iași 2000.

3. Barthes, Rolandes, „Imperiul semnelor”, Cartier, 2007.

4. Baudrillard, Jean, „Simulacre și Simulare”, Editura Idea Design, Cluj-Napoca, 2008.

5. Bălan, Nina Aurora,”Discrusul politic românesc”, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

6. Bolton, Roger, ”Habermas’s Theory of Communicative Action and the Theory of Social Capital”, Department of Economics, Williams College, Denver, Colorado, 2005.

7. Crăia Sultană, Teoria comunicării, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.

8. Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Editura Institutul European, Iași, 1999.

9. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.

10. Cmeciu, Camelia Mihaela, ”Srategii persuasive în discursul politic”, Universitas XXI, Iași, 2005.

11. Codoban, Aurel, „Impreriul comunicării. Corp, imagine, relaționare”, Editura Idea Design, Cluj-Napoca, 2011.

12. Cristina Coman, Relatii publice. Principii si strategiii, Editura Polirom, Iasi, 2006, p. 118

13. Calin Urs, Forme si Teorii ale comunicarii, Curs Universitar 2012-2013, Universitatea Babes Bolyai

14. Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European Iași, 1999.

15. Deaconescu, Ion, ”Discurs și limbaj politic”, Editura Universitaria, Craiova, 2007.

16. Daisa – Neșu, Nicoleta, ”Textul politic: Limite și deschideri semitotice”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005.

17. De Vreese, Claes H., ”Ten Observations about the Past, Present and Future of Political Communication”, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2006.

18. Edelman M., Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași 1999.

19. Ghilezan, Marius, ”Cum să reușești în viața politică? Manual de campanie electorală”, Active Vision, București, 2000.

20. Gerstle J., Comunicarea politică. Iași: Institutul European, 2002.

21. G. Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, București, 1996.

22. Habermas A. Sfera publică și transformarea ei structurală, Editura Univers, București 1998.

23. Hart, Roderick P. (2000). ,,Campaign Talk: Why Campaigns Are Good Foe US”, Oxford, UK: Oxford University Press.

24. Habermas A., Jurgen, ”The Structural Transformation of the Public Sphere”,The Mit Press, Cambridge, Massachusetts, 1991

25. Horvath, Juraj, ”Critical Discourse Analysis of Obama’s Political Discourse”, disponibil la http://www.pulib.sk/elpub2/FF/Ferencik2/pdf_doc/6.pdf

26. Harrop, M. (1990). ,,Political marketing” in Parliamentary Affairs, vol. 43

27. Ioan Drăgan, Comunicarea –paradigme și teorii. Volumul ÎI, Editura Rao, București, 2007

28. Ioan Drăgan, Construcția simbolică a câmpului electoral, Institutul European, Iași, 1998

29. Kavanagh, D. (1995). ,,Election campaigning: the new marketing of politics”. Oxford: Blackwell Publishers

30. Lee Kaid, Lynda, ”Handbook of Political Communication Research”, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, New Jersey, 2004

31. La communication: Etat de savoirs. Sciences Humaines Editions, 1998.

32. Lebel, Gregory C., „Managing Volunteers“ în Handbook of Political Marketing, Sage Publications, Londra, 1999.

33. Lilleker D., Lees-Marshment J. (2005). ,,Political Marketing: A Comparative Perspective”, Manchester University Press.

34. Liliana Ruxăndroiu, Dicționarului de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2005.

35. Mirela Arsith, Semiotica discursului politic, Editura Ștefan Lupașcu, Iași, 2005

36. Matei -Săvulescu A. Introducere în sistemul mass-media. Pitești: Independența Economică, 2001.

37. Marcu, Laura, ”Mass-media și comunicarea electorală”, Ed. Biblioteca, Târgoviște, 2010.

38. Marius Ghilezan, Cum să reușești în politică, Editura Active Vision, 2000.

39. Neagu, Maria-Ionela, ”Decodarea discursului politic: o îmbinare de structuri de argument, metafore conceptuale și principii ale politeții”, Cluj – Napoca, 2011.

40. Olive, David, ”An American Story. The Speeches of Barack Obama”, ECW Press, 2008.

41. O’ Shaughnessy, N. (2001). ,,The marketing of political marketing” in European Journal of Marketing, vol. 35, no. 9-10.

42. Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002.

43. Ph.Kotler, Managementul marketingului , Editura Teora, Bucuresti, 1997

44. Rusu-Păsărin G., Munteanu C., Barbonie D., Munteanu C. Fundamente ale comunicării. Pitești:Editura Independența Economică, 2007.

45. Reyes, Antonio,”Strategies of legitimization în political discourse: From words to actions”, Sage Publication, Noiembrie, 2011.

46. Rovența – Frumușani, Daniela, ”Ipostaze discursive”, Editura Universității din București, București, 2009.

47. Richard D Anderson, Encouraging Democratic Participation în Russia: Pragmatic Ambiguity and Identification with Political Speakers, în Internațional Society for Political Psychology, Vancouver, 1996

48. Scammell, M. (1995). ,,Desigher politics: how elections are won.” Basingstoke: Macmillan Press.

49. Smith, G., Hirst, A. (2001). ,,Strategic political segmentation: a new approach for a new era of political marketing” in European Journal of Marketing, vol. 35, no. 9-10, pp.

50. Stoicu A. Comunicare politică. Cum se vând idei și oameni, Humanitas, București 2000.

51. Sălăvăstru, Constantin, ”Discursul puterii”, Tritonic, București, 2009.

52. Stayner, James, traducere de Rareș Nicula, ”Comunicarea politică modernă”, CA Publising, Cluj – Napoca, 2010.

53. Suminas, Andrius, ”Social Media în Electoral Communication: Factors Defining Politicians’ Use of Interactive Media”, Internațional Conference of Communication, Media, Technology and Design, Istanbul, Mai 2012.

54. Ștefănescu, Loara, ”Retorica argumentării în discursul politic contemporan”, Editura Universității din București, București, 2008.

55. Ștefan Stănciugelu, Logica Manipulării, Ed. C.H. Beck,București 2010.

56. Tran V. Stanciugelu I. Teoria comunicării. București: SNSPA, 2001.

57. Teodorescu B. Marketing politic și electoral. București, Ed. SNSPA, 2001.

58. Tudor, Sorin, ”Politica 2.0, Politica marketingului politic”, Tritonic, București, 2007

59. Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Editura Antent, 2012.

60. Vladimir Volkoff, Dezinformare văzută din Est, Editura Pro Editură și Tipografie, trad. Nicolae Baltă, București, 2007.

61. W. Schramm, „How Communication Works”, în The Process and Effects of Mass Comunication, University of Illinois Press, Urbana, 1965.

62. Wolton D. Leș contradictions de la communication politique.//La communication. Etat des savoirs.Sciances Humaines Editions, 1998.

63. Wolton D. Les contradictions de la communication politique/La communication.Etat des savoirs Sciances Humaines Editions 1998

64. Wring, D. (1997). ,,Reconciling marketing with political science: theories of political marketing” in Journal of Marketing Management, vol. 13, pag. 651

BIBLIOGRAFIE

1. Beciu C., Cominicare politică, București: Ed. Comunicare ro., 2002.

2. Beciu C., Politica discursivă, Editura Polirom, Iași 2000.

3. Barthes, Rolandes, „Imperiul semnelor”, Cartier, 2007.

4. Baudrillard, Jean, „Simulacre și Simulare”, Editura Idea Design, Cluj-Napoca, 2008.

5. Bălan, Nina Aurora,”Discrusul politic românesc”, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

6. Bolton, Roger, ”Habermas’s Theory of Communicative Action and the Theory of Social Capital”, Department of Economics, Williams College, Denver, Colorado, 2005.

7. Crăia Sultană, Teoria comunicării, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000.

8. Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Editura Institutul European, Iași, 1999.

9. Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.

10. Cmeciu, Camelia Mihaela, ”Srategii persuasive în discursul politic”, Universitas XXI, Iași, 2005.

11. Codoban, Aurel, „Impreriul comunicării. Corp, imagine, relaționare”, Editura Idea Design, Cluj-Napoca, 2011.

12. Cristina Coman, Relatii publice. Principii si strategiii, Editura Polirom, Iasi, 2006, p. 118

13. Calin Urs, Forme si Teorii ale comunicarii, Curs Universitar 2012-2013, Universitatea Babes Bolyai

14. Denis McQuail, Comunicarea, Institutul European Iași, 1999.

15. Deaconescu, Ion, ”Discurs și limbaj politic”, Editura Universitaria, Craiova, 2007.

16. Daisa – Neșu, Nicoleta, ”Textul politic: Limite și deschideri semitotice”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005.

17. De Vreese, Claes H., ”Ten Observations about the Past, Present and Future of Political Communication”, Amsterdam University Press, Amsterdam, 2006.

18. Edelman M., Politica și utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iași 1999.

19. Ghilezan, Marius, ”Cum să reușești în viața politică? Manual de campanie electorală”, Active Vision, București, 2000.

20. Gerstle J., Comunicarea politică. Iași: Institutul European, 2002.

21. G. Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, București, 1996.

22. Habermas A. Sfera publică și transformarea ei structurală, Editura Univers, București 1998.

23. Hart, Roderick P. (2000). ,,Campaign Talk: Why Campaigns Are Good Foe US”, Oxford, UK: Oxford University Press.

24. Habermas A., Jurgen, ”The Structural Transformation of the Public Sphere”,The Mit Press, Cambridge, Massachusetts, 1991

25. Horvath, Juraj, ”Critical Discourse Analysis of Obama’s Political Discourse”, disponibil la http://www.pulib.sk/elpub2/FF/Ferencik2/pdf_doc/6.pdf

26. Harrop, M. (1990). ,,Political marketing” in Parliamentary Affairs, vol. 43

27. Ioan Drăgan, Comunicarea –paradigme și teorii. Volumul ÎI, Editura Rao, București, 2007

28. Ioan Drăgan, Construcția simbolică a câmpului electoral, Institutul European, Iași, 1998

29. Kavanagh, D. (1995). ,,Election campaigning: the new marketing of politics”. Oxford: Blackwell Publishers

30. Lee Kaid, Lynda, ”Handbook of Political Communication Research”, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, New Jersey, 2004

31. La communication: Etat de savoirs. Sciences Humaines Editions, 1998.

32. Lebel, Gregory C., „Managing Volunteers“ în Handbook of Political Marketing, Sage Publications, Londra, 1999.

33. Lilleker D., Lees-Marshment J. (2005). ,,Political Marketing: A Comparative Perspective”, Manchester University Press.

34. Liliana Ruxăndroiu, Dicționarului de științe ale limbii, Editura Nemira, București, 2005.

35. Mirela Arsith, Semiotica discursului politic, Editura Ștefan Lupașcu, Iași, 2005

36. Matei -Săvulescu A. Introducere în sistemul mass-media. Pitești: Independența Economică, 2001.

37. Marcu, Laura, ”Mass-media și comunicarea electorală”, Ed. Biblioteca, Târgoviște, 2010.

38. Marius Ghilezan, Cum să reușești în politică, Editura Active Vision, 2000.

39. Neagu, Maria-Ionela, ”Decodarea discursului politic: o îmbinare de structuri de argument, metafore conceptuale și principii ale politeții”, Cluj – Napoca, 2011.

40. Olive, David, ”An American Story. The Speeches of Barack Obama”, ECW Press, 2008.

41. O’ Shaughnessy, N. (2001). ,,The marketing of political marketing” in European Journal of Marketing, vol. 35, no. 9-10.

42. Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Puterea fără contraputere, Editura All, București, 2002.

43. Ph.Kotler, Managementul marketingului , Editura Teora, Bucuresti, 1997

44. Rusu-Păsărin G., Munteanu C., Barbonie D., Munteanu C. Fundamente ale comunicării. Pitești:Editura Independența Economică, 2007.

45. Reyes, Antonio,”Strategies of legitimization în political discourse: From words to actions”, Sage Publication, Noiembrie, 2011.

46. Rovența – Frumușani, Daniela, ”Ipostaze discursive”, Editura Universității din București, București, 2009.

47. Richard D Anderson, Encouraging Democratic Participation în Russia: Pragmatic Ambiguity and Identification with Political Speakers, în Internațional Society for Political Psychology, Vancouver, 1996

48. Scammell, M. (1995). ,,Desigher politics: how elections are won.” Basingstoke: Macmillan Press.

49. Smith, G., Hirst, A. (2001). ,,Strategic political segmentation: a new approach for a new era of political marketing” in European Journal of Marketing, vol. 35, no. 9-10, pp.

50. Stoicu A. Comunicare politică. Cum se vând idei și oameni, Humanitas, București 2000.

51. Sălăvăstru, Constantin, ”Discursul puterii”, Tritonic, București, 2009.

52. Stayner, James, traducere de Rareș Nicula, ”Comunicarea politică modernă”, CA Publising, Cluj – Napoca, 2010.

53. Suminas, Andrius, ”Social Media în Electoral Communication: Factors Defining Politicians’ Use of Interactive Media”, Internațional Conference of Communication, Media, Technology and Design, Istanbul, Mai 2012.

54. Ștefănescu, Loara, ”Retorica argumentării în discursul politic contemporan”, Editura Universității din București, București, 2008.

55. Ștefan Stănciugelu, Logica Manipulării, Ed. C.H. Beck,București 2010.

56. Tran V. Stanciugelu I. Teoria comunicării. București: SNSPA, 2001.

57. Teodorescu B. Marketing politic și electoral. București, Ed. SNSPA, 2001.

58. Tudor, Sorin, ”Politica 2.0, Politica marketingului politic”, Tritonic, București, 2007

59. Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Editura Antent, 2012.

60. Vladimir Volkoff, Dezinformare văzută din Est, Editura Pro Editură și Tipografie, trad. Nicolae Baltă, București, 2007.

61. W. Schramm, „How Communication Works”, în The Process and Effects of Mass Comunication, University of Illinois Press, Urbana, 1965.

62. Wolton D. Leș contradictions de la communication politique.//La communication. Etat des savoirs.Sciances Humaines Editions, 1998.

63. Wolton D. Les contradictions de la communication politique/La communication.Etat des savoirs Sciances Humaines Editions 1998

64. Wring, D. (1997). ,,Reconciling marketing with political science: theories of political marketing” in Journal of Marketing Management, vol. 13, pag. 651