Reglementarea Functiei Publice In Constitutia Romaniei Si In Legea Organica

C U P R I N S

LISTA DE ABREVIERI

I N T R O D U C E R E

Noțiunea de funcție publică s-a impus, în mod tradițional, ca o noțiune fundamentală a dreptului public, în principal a dreptului administrativ, ea fiind strâns legată de noțiunea de activitate, autoritate, organ etc.

Organele administrației publice, instituțiile și serviciile publice au în structurile lor un personal de specialitate compus, pe de o parte din funcționari publici, și pe de altă parte din angajați obișnuiți. Regimul juridic al celor din urmă este reglementat de dreptul muncii și nu intră în sfera de reglementare al dreptului administrativ.

La nivel European au existat puternice preocupări pentru reglementarea funcției publice, fără a se confunda tradițiile privitoare la funcția publică cu apariția unui statut general. Funcția publică există cu siguranță cu mult înainte de a fi adoptată, în premiera europeană, un statut general al funcției publice, în Spania anului 1852.

În România, reglementarea funcției publice în sensul modern al accepțiunii, a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi Constituției din 1866, pentru ca abia prin Constituția din 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al funcționarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iulie 1923, în vigoare până în 1940.

Evoluția ulterioară a reglementarilor în materie au fost determinate de cursul evenimentelor care au făcut ca societatea româneasca să se îndepărteze de ideea unei democrații autentice. Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementarii funcției publice este adoptarea Constituției României din 1991. Pe baza principiilor pe care Constituția din 1991 le impunea pe scena societății românești a fost adoptarea cu mare întârziere a Statutului funcționarului public prin legea nr. 188/ 1999.

CAPITOLUL I FUNCȚIA PUBLICĂ ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV

Autoritățile publice, inclusiv cele administrative, sunt înzestrate cu atribuții necesare îndeplinirii sarcinilor care le revin în conformitate cu care exercită competențe determinate participând în baza capacității juridice pe care o au la raporturi juridice de autoritate în nume propriu.

Desigur, nu toate atribuțiile unui organ de stat implică și exercițiul autorității sau puterii publice, întrucât există și atribuții – însoțite de competențele corespunzătoare – necesare doar asigurării bunei funcționări a instituției respective îndeplinite de și în cadrul compartimentelor reprezentând structuri funcționale de genul secretariat, registratură, contabilitate, financiar, arhivă, etc.

Totuși, capacitatea juridică abstractă a unei autorități sau instituții trebuie să se materializeze și să se concretizeze în serviciul public prestat efectiv prin intermediul funcției concrete exercitate de către o persoană fizică în mod individualizat.

În studiul nostru interesează numai acele funcții care implică exercitarea atribuțiilor publice (de putere) prin care se înfăptuiește activitatea executivă a statului, nu și celelalte funcții nepublice din chiar structura autorităților sau instituțiilor publice (casier, dactilograf, curier, bibliotecar, etc.), dar nici funcțiile publice din cadrul asociațiilor, fundațiilor, partidelor, sindicatelor ori cele de conducere ale societăților comerciale indiferent de capitalul lor (inclusiv integral sau majoritar de stat).

I.1 NOȚIUNEA DE FUNCȚIE PUBLICĂ

Paul Negulescu, în doctrina veche, definește funcția publică, în Tratatul său de drept administrativ, ca fiind „complexul de puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulți) persoană fizică care executând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea”.

Paul Negulescu considera că funcția publică are trei scopuri:

efectuarea de acte juridice;

pregătirea emiterii actelor juridice;

executarea actelor juridice sau a deciziilor administrative ori judecătorești.

De asemenea, Paul Negulescu considera că trăsăturile funcției publice sunt următoarele:

este titulară de putere sau de atribuții conferite de legiuitor;

este permanentă, în sensul că realizează un interes general perpetuu, adică fără limitare în timp și fără intermitențe;

este creată prin lege; prin urmare puterea executivă nu poate să creeze funcții;

are caracter continuu ;

este creată pentru a da satisfacție intereselor generale obștești, iar nu intereselor individuale ;

are o sferă de competență, adică anumite atribuții și puteri date de lege;

are o anumită specializare , adică o competență determinată.

Prof. Antonie Iorgovan definește funcție publică ca fiind „situația juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit”.

Prof. Alexandru Negoiță, limitându-se la a defini numai funcția publică din cadrul organelor administrației publice, precizează că acestea reprezintă „ansamblul de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice, emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are abilitatea de a îndeplini aceste atribuții ale administrației publice”.

De asemenea, autorul precizează că noțiunea de funcție publică și de funcționar public în administrație poate avea o accepțiune mai largă sau mai restrânsă după natura atribuțiilor ce le formează conținutul funcției exercitată de angajații diferitelor organe ale administrației publice, după cum aceste atribuții presupun sau nu, folosirea autorității statului.

Ion Popescu Slăniceanu consideră că funcția publică este „un complex de atribuții specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuțiile exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal investite în vederea intereselor generale ale membrilor societății”.

Pentru prof. Rodica Narcisa Petrescu funcția publică reprezintă „complexul drepturilor și obligațiilor de interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenței unei autorități publice, instituții publice sau regii autonome, de către persoane legal învestite”.

Definiția legală a funcției publice este dată de art. 2 alin. 1 din Legea 188/1999, republicată, potrivit căruia „funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile autonome”.

Funcția publică se poate defini – în sensul cel mai larg al conceptului – ca reprezentând o situație juridică predeterminată normativ constituită dintr-un complex unitar de drepturi și obligații prin a căror realizare se înfăptuiește în mod specific competența unui organ de stat exercitându-se puterea publică în conformitate cu atribuțiile ce revin autorității respective.

În primul rând, funcția publică este obiectiv predeterminată, fiind reglementată legal astfel încât drepturile și obligațiile care îi alcătuiesc conținutul sunt prestabilite neputând fi create, modificate sau suprimate de către titularul ei sau de către alte subiecte de drept, chiar superioare ierarhic, dacă legea nu le-a conferit o asemenea prerogativă.

În al doilea rând, funcția publică este o situație juridică, adică un complex unitar și interdependent de drepturi și obligații ce revin titularului ei, căruia îi conferă un adevărat statut propriu, iar nu un simplu conținut de raport juridic – format între funcționar și superior ori între primul și cel administrat – în care părțile se disting doar prin opozabilitatea, uneori reciprocă, a drepturilor și obligațiilor ce le revin ca participanți în respectiva relație juridică.

Dacă într-un raport juridic obișnuit drepturile și obligațiile sunt strâns legate de formarea, modificarea și desființarea relației, în cazul funcției drepturile și obligațiile (care-i alcătuiesc conținutul) preexistă raporturilor propriu-zise, iar formarea, modificarea și încetarea acestora – în urma producerii unui act sau fapt juridic – constituie doar prilejul exercitării respectivei facultăți sau îndatoriri legale care nu sunt doar produsul voinței exclusive a subiectului titular, limitat, în acțiunile sale, nu într-atât la constituirea lor, cât, mai ales, la realizarea lor. Altfel spus, prin intermediul funcției se contribuie la declanșarea incidenței legii pentru soluționarea unui caz dat.

În al treilea rând, funcția are un caracter propriu, aparținând numai celui investit anume în cadrul unei autorități pentru a-i realiza competența. În cadrul funcției se vor putea săvârși numai anumite acte și fapte (cu sau fără semnificație juridică) conform atribuțiilor ce revin instituției respective, ceea ce delimitează – în cadrul organului – o funcție de alta chiar similară. Desigur, acest lucru nu împiedică, pe de o parte, ca o persoană sau mai multe să poată îndeplini simultan sau succesiv aceeași funcție sau funcții similare, iar prin delimitări de ordin material, teritorial, personal sau temporal să se poată face distincție între funcții.

Pe de altă parte, o funcție de regulă, nu epuizează, prin conținutul ei, întreaga sferă atribuțională a unei autorități, decât în mod cu totul excepțional (de exemplu, în cazul organelor unipersonale), întrucât – corespunzător diversității de sarcini și atribuții reglementate în vederea realizării lor – în cadrul unei autorități se exercită mai multe funcții a căror sumă evidențiază specificul competenței organului din care fac parte.

În al patrulea rând, funcția are un caracter continuu sau de permanență în timp, în întreg intervalul scurs de la investirea și până la dezinvestirea titularului căruia îi aparține, indiferent de existența sau nu a unui mandat ca durată limitată ori a lipsei oricărui termen limită.

În al cincilea rând, funcția are un caracter obligatoriu, prin îndatorirea exercitării drepturilor și cea de îndeplinire a obligațiilor care-i alcătuiesc conținutul, în sensul că ea nu este o facultate sau o posibilitate, de genul dreptului subiectiv conferit persoanelor fizice sau juridice și față de care există latitudinea de a intra sau nu, după propria voință, în raporturi juridice conform interesului propriu.

Într-adevăr, funcția publică administrativă trebuie exercitată în orice împrejurare care-i solicită intervenția – din oficiu sau la cerere – chiar dacă față de o anumită atribuție autoritatea în cauză are un drept de apreciere sau de alegere în soluționarea într-un anumit mod a unei situații. Această îndatorire de rezolvare sau de pronunțare chiar și față de o solicitare (ce nu impune neapărat și o intervenție de drept sau soluționare favorabilă din partea autorității), operează în mod permanent deoarece neexprimarea sau neluarea de poziție din partea organelor executive – fie prin nesoluționarea în termen, fie prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri privitoare la un drept legal recunoscut – permit declanșarea unei proceduri judiciare ce se poate finaliza cu tragerea la răspundere a celui vinovat (inclusiv pentru insubordonare dacă nu îndeplinește o dispoziție ierarhică), a autorității executive din care face parte, concomitent cu obligarea acesteia la luarea și îndeplinirea măsurilor solicitate, plata despăgubirilor și a daunelor morale, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/1990 (în cazul funcționarului public) sau a justiției care trebuie să soluționeze orice cauză cu care a fost sesizată (în cazul judecătorului – conform art. 3 din Codul Civil).

În al șaselea rând, numai prin îndeplinirea efectivă a tuturor funcțiilor din cadrul unei autorități se realizează exercitarea practică a competenței autorității în cauză conform atribuțiilor legal stabilite. Aceasta înseamnă că funcțiile tratorire de rezolvare sau de pronunțare chiar și față de o solicitare (ce nu impune neapărat și o intervenție de drept sau soluționare favorabilă din partea autorității), operează în mod permanent deoarece neexprimarea sau neluarea de poziție din partea organelor executive – fie prin nesoluționarea în termen, fie prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri privitoare la un drept legal recunoscut – permit declanșarea unei proceduri judiciare ce se poate finaliza cu tragerea la răspundere a celui vinovat (inclusiv pentru insubordonare dacă nu îndeplinește o dispoziție ierarhică), a autorității executive din care face parte, concomitent cu obligarea acesteia la luarea și îndeplinirea măsurilor solicitate, plata despăgubirilor și a daunelor morale, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/1990 (în cazul funcționarului public) sau a justiției care trebuie să soluționeze orice cauză cu care a fost sesizată (în cazul judecătorului – conform art. 3 din Codul Civil).

În al șaselea rând, numai prin îndeplinirea efectivă a tuturor funcțiilor din cadrul unei autorități se realizează exercitarea practică a competenței autorității în cauză conform atribuțiilor legal stabilite. Aceasta înseamnă că funcțiile trebuie încredințate efectiv unor persoane fizice apte să le exercite, care dispun de voința și energia necesară realizării lor. Desigur, pot exista și funcții neocupate de titulari, iar, uneori, chiar funcții neexercitate, dar acestea nu afectează, pe ansamblu, realizarea atribuțiilor organului, ci numai integralitatea îndeplinirii lor. De asemenea, uneori, pot exista delegări sau cumuluri ori suplinirii de funcții ca situații excepționale când una și aceeași persoană va asigura exercitarea efectivă a două sau mai multor funcții tocmai pentru asigurarea funcționării normale a instituției.

În al șaptelea rând, prin exercitarea funcției se contribuie la realizarea puterii publice, fie într-o formă directă, în cazul funcțiilor de decizie ce incumbă emiterea actelor juridice de putere sau de autoritate (de regulă, de către conducătorul autorității sau instituției), fie indirectă prin acțiunile de pregătire, executare și control strâns legate sau în legătură cu exercițiul autorității de stat (cazul inspectorilor, referenților, etc.).

Această precizare este necesară deoarece numai în acest mod distingem între funcțiile publice de autoritate și alte funcții publice existente chiar în cadrul aceleași autorități (primele revenind conducătorilor, celelalte subordonaților ierarhici), pe de o parte, și funcții nepublice constituite mai ales la nivelul structurilor funcționale interne – bazate pe contract de muncă (secretariat, registratură, contabilitate) -, menite a asigura doar buna funcționare a instituției și care nu sunt legate de exercițiul propriu-zis al puterii publice, motiv pentru care le întâlnim și la administrațiile neguvernamentale, nestatale, la cele private, societăți comerciale, etc., exercitarea acestora întemeindu-se pe contractul de muncă, eventual pe convenții civile. Cu alte cuvinte, în funcția publică se reflectă în mod esențializat trăsăturile de bază ale activității publice constând în exercitarea puterii de către autoritatea în care se integrează respectiva funcție.

Titularul unei funcții publice, într-o formulare generică, poartă denumirea de funcționar public, pe care îl vom trata pe larg în cuprinsul capitolului III al prezentei lucrări. Materia dreptului funcției publice a fost tratată în diferite lucrări, acestea fiind structurate astfel:

Teoria funcției publice;

Funcționarii publici;

Statutul funcționarilor.

Teoria funcției publice pleacă de la ideea că funcția publică este indispensabilă serviciului public, fără de care nu este de conceput dreptul de a comanda, puterea publică. Această putere publică este reglementată și organizată de lege, în scop de a servi la satisfacerea intereselor generale, formând servicii publice. Dar serviciul public, ca și statul, este o instituție, adică o organizație, supusă unei idei de interes general, pe care caută să o satisfacă, care însă nu poate săi activeze decât prin persoane fizice, instrumentele de a voi și de a acționa ale acestor instituții.

Funcția publică apare ca o grupare de atribuții, de puteri și de competențe în scopul de a da satisfacție unor anumite interese generale, căci ortice putere socială se legitimează numai prin scopul său de interes public, neputându-se concepe ca o asemenea putere să fie întrebuințată în scopuri personale.

Funcția nu trebuie confundată niciodată cu competența. Aceasta se dobândește tocmai ca urmare a deținerii unei anumite funcții publice și, întrucât este stabilită prin lege, funcționarul care o deține nu poate, de regulă, să renunțe la ea, nu o poate încredința unei alte persoane.

Pentru a-și îndeplini misiunea, funcțiile publice trebuie să aibă titulari persoane fizice, care să exercite puterile atribuite funcției, în limitele competenței determinate de legiuitor, pentru a putea da realizarea ce se urmărește. De aceea, când se organizează o funcție publică se determină:

atribuțiile și puterile recunoscute funcției, stabilindu-se astfel pentru funcție o sferă de activitate numită competență;

se arată modul de recrutare al titularului, adică modul cum se face desemnarea persoanei fizice, care va exercita funcția.

Fiecare funcție publică are o organizare deosebită potrivită cu natura ei. Astfel, puterea executivă a cărei acțiune trebuie să fie continuă, spontană, promptă și energică, deoarece ea reprezintă, în tot momentul statul atât în afară, cât și înăuntru, are o structură unitară.

I.2 PRINCIPIILE EXERCITĂRII FUNCȚIEI PUBLICE

Funcția publică are la bază o serie de principii care sunt reglementate de art. 3 din Legea 188/1999, republicată, privind statutul funcționarilor publici. Acestea sunt:

principiul legalității funcției publice, întrucât funcția publică este definită de lege, iar funcțiile publice sunt prevăzute în anexa acesteia (art. 4 lit. a, teza I-a), conținutul activităților desfășurate de funcționari în exercitarea prerogativelor de putere publică fiind determinat de lege (art. 2/3);

principiul imparțialității exercitării funcției publice, respectiv a serviciului public înfăptuit prin intermediul ei, întrucât funcționarul trebuie să asigure derularea raportului administrativ, declanșat la cerere sau din oficiu, fără părtinire, nefavorizând nici una din părțile acestuia, inclusiv pe sine, motiv pentru care legea a reglementat, în acest sens, incompatibilitățile, conflictele de interese și interdicțiile ce se impuneau (art. 4 lit. a, teza a II-a), ceea ce nu exclude promovarea intereselor legitime și legale, după caz, a cetățenilor ori a autorităților și instituțiilor publice implicate (art. 1/2 teza ultimă);

principiul obiectivității în exercitarea funcției publice, presupune soluționarea cazului dat cu respectarea adevărului obiectiv, respectiv pe baza stării de fapt corect stabilite și cu respectarea prevederilor legale integral aplicabile situației, astfel încât propunerea, avizul, decizia, etc., să fie temeinice și legale (art. 4, lit. a teza a III-a);

principiul transparenței în exercitarea funcției publice, adică a furnizării tuturor informațiilor necesare și solicitate, utile soluționării cauzei, cunoașterea, de către cel interesat ori de către opinia publică, în funcție de natura (normativă sau individuală) a actului și de importanța acestuia, a modului de desfășurare și fundamentare a procesului decizional, inclusiv a actului rezultat în cadrul lui (art. 4 lit. b din Statut și art. 1 și 2 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică);

principiul eficienței și eficacității are în vedere, pe de o parte, rezultatul economic al exercitării funcției (nu neapărat în sensul rentabilității economice, ci în cel al încadrării în limita veniturilor sau bugetelor proprii ori alocate), iar, pe de altă parte, rezultatul social scontat, așteptat de individ, colectivitate, autoritate (art. 4 lit. c);

principiul responsabilității, în conformitate cu prevederile legale, adică de îndeplinire sau exercitare a funcției în conformitate cu obligațiile decurgând din competențele și atribuțiile încredințate titularului ei și prin a căror încălcare se declanșează răspunderea juridică a acestuia (art. 4 lit. d);

principiul orientării către cetățean a funcției publice în sensul prestării la termen și întocmai a serviciului public solicitat, efectuarea lui în interesul acestuia de către autoritatea sau instituția publică cea mai apropiată posibil (art. 4 lit. e);

principiul stabilității în exercitarea funcției în sensul că funcționarii publici nu pot fi eliberați sau destituiți din funcție decât în condițiile și cazurile legal și limitativ prevăzute, iar întreruperea sau suspendarea temporară ori încetarea definitivă a raporturilor de serviciu din motive neimputabile acestora nu determină pierderea drepturilor legal câștigate și nici a calității de funcționar public păstrat în corpul de rezervă (art. 4 lit. f coroborat cu art. 2/2 teza ultimă);

principiul subordonării ierarhice a funcționarului public – trăsătură distinctivă a acestuia față de parlamentar sau judecător -, constând în îndatorirea executării tuturor dispozițiilor ierarhice legale ale superiorilor acestuia, în limitele competenței sale, la timp și întocmai (art. 4 lit. g).

Deși legea nu le mai enunță ca și principii generale și distincte, totuși putem considera ca principii și următoarele reguli:

principiul egalității (accesului) șanselor de intrare și promovare în corpul funcționarilor publici prin concursul deschis pentru fiecare cetățean ce îndeplinește condițiile legale (art. 491/3 teza a II-a) ceea ce este o reflectare particularizată a principiului egalității în drepturi, fiind interzisă orice discriminare (art. 26/2);

principiul selecției funcționarilor prin concurs după criteriul competiției deschise, transparenței, meritelor și competenței profesionale (art. 491/3 teza I-a).

Conținutul concret al drepturilor și îndatoririlor decurgând din funcție și revenind titularului ei se stabilesc prin fișa postului. Ea reflectă și diferențierile față de alte funcții sau posturi similare.

Totalitatea funcțiilor dintr-o autoritate sau instituție, atât cele publice cât și cele nepublice, corespunzător schemei de organizare a lor, cu diviziunile și subdiviziunile componente structurale, constituie statul de funcții a acestor organizații.

I.3. CLASIFICAREA FUNCȚIILOR PUBLICE DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

În primul rând, din punct de vedere al importanței funcției în realizarea competenței organelor administrației de stat, se deosebesc două mari categorii:

funcții de conducere;

funcții de execuție.

Funcțiile de conducere sunt înțelese în sensul larg al conducerii (organizare, coordonare, îndrumare, control etc.), ele fiind în același timp și funcții de decizie.

Unele funcții de conducere pot să privească numai anumite elemente ale procesului decizițional din administrația de stat, în funcție de competența materială a organului administrativ respectiv. Se pot delimita astfel, funcții de conducere ce presupun realizare unei activități de organizare, de coordonare, de control etc.

Sub aspectul conținutului procesului decizional administrativ, funcțiile de conducere sunt:

funcții care presupun toate elementele conducerii;

funcții care presupun, în mod preponderent, realizarea numai anumitor elemente ale conducerii(organizare, coordonare, control, etc.).

Sub aspectul sursei legislative, se disting:

funcții prevăzute numai în Constituție (funcțiile de demnitari și anumite funcții eligibile);

funcții prevăzute în Statutul funcționarilor publici;

funcții prevăzute în statute speciale, stabilite în anumite sectoare ori pentru anumite organe.

Sub aspectul gradului de complexitate și răspundere, se disting:

funcții de conducere la nivelul organului administrativ;

funcții de conducere la nivelul organelor interne (ce nu apar și ca organe de conducere);

funcții de conducere la nivelul compartimentelor (aparatului).

Sub aspectul naturii intrinseci, se pot identifica două categorii:

funcții de conducere cu o natură exclusiv administrativă (ministru, director general, rector, etc.).

funcții de conducere de specialitate (ex. director tehnic, inginer șef, contabil șef, etc.)

Sub aspectul retribuției, se rețin:

funcții de conducere retribuite (iar, după caz, cu sau fără indemnizație);

funcții de conducere neretribuite.

Funcțiile de execuție, la rândul lor, se pot clasifica sub aspectul naturii, astfel:

funcții pur administrative principale (auxiliare);

funcții de specialitate: tehnice, economice, juridice, alte specialități.

După gradul de strictețe al disciplinei, sunt:

funcții civile,

funcții cu caracter militar;

După modul de desemnare a titularilor, sunt trei mari categorii de funcții:

funcții care presupun numirea titularilor;

funcții care presupun repartizarea titularilor;

funcții care presupun alegerea titularilor, alegere realizată, după caz, de popor: Camerele Parlamentului, camerele în ședință comună, Consiliul local, Consiliul județean, diferite adunări generale, diferite consilii de conducere sau științifice.

După regimul juridic aplicabil se disting două mari categorii:

funcții cărora li se aplică regimul dreptului comun, înțelegând prin drept comun regimul stabilit de Statutul funcționarilor publici;

funcții cărora li se aplică regimuri statuare speciale, potrivit principiilor Statutului funcționarilor publici.

În afară de această clasificare, în literatura de specialitate au fost formulate și alte criterii.

Astfel, au fost propuse patru criterii și anume:

gradul de independență în exercitarea funcției;

gradul de strictețe al disciplinei pe care trebuie să o respecte;

gradul de tehnicitate a activității pe care o desfășoară;

modul de recrutare.

Într-o altă opinie, au fost propuse două criterii:

modul de realizare a activității executive;

modul de investire.

După cum se poate constata, în ceea ce privește clasificarea funcțiilor publice se disting atât criterii comune mai multor autori, cât și criterii particulare, propuse numai de un anume autor.

În afară de literatura de specialitate, în ceea ce privește clasificarea funcțiilor publice se poate recurge și la dispozițiile normative. Astfel, de exemplu, în cadrul Guvernului, de disting, în raport de conținutul atribuțiilor funcțiile de prim ministru, ministru de stat, ministru, ministru-secretar de stat, șef de departament, consilieri al primului ministru, consilier al ministrului, director general, director, șef de serviciu etc.

S-a încercat găsirea și a altor criterii generale privind clasificarea funcțiilor generale:

În raport de locul din structura aparatului administrativ, se disting:

funcții de conducere, ca de exemplu, ministru, rector, decan, director, director economic etc.

funcții de execuție, cum ar fi cea de secretar, dactilograf, arhivar, registrator, bibliotecar, portar etc.

În raport de modul de investire a titularului, se disting:

funcții ocupate prin alegere, ca de exemplu: primarii, rectorii, decanii, directorii de școală, președintele Academiei etc.;

funcții ocupate prin numire ca de exemplu: miniștrii numiți de Președintele României;

funcții ocupate prin concurs, ca de exemplu: funcțiile didactice, de medic, de jurisconsult, de secretar al unei comune, al unui județ etc.;

funcții care se ocupă prin repartizarea absolvenților diferitelor forme de învățământ.

În raport de regimul juridic se disting:

funcții supuse regimului juridic general;

funcții supuse unor regimuri juridice speciale, ca de exemplu: funcții militare, didactice, privind personalul feroviar, aviatic, etc.

Statutul funcționarilor publici a impus următoarea clasificare:

funcții publice generale reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale (de exemplu expert, consilier, referent, etc.)

funcții publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publice, stabilite în vederea realizării competențelor lor specifice sau care necesită competențe și responsabilități specifice (arhitect, jurist, etc.). Echivalarea funcțiilor publice specifice cu funcțiile publice generale, în condițiile legii, se face prin statute speciale sau, la propunerea autorităților și instituțiilor publice, de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici;

funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a II-a, funcții publice din clasa a III-a;

funcții publice de stat, funcții publice teritoriale și funcții publice locale.

Funcționarii publici numiți în funcțiile publice din clasele a II-a și a III-a pot ocupa numai funcții publice de execuție.

O ultimă clasificare este aceea din punct de vedere al nivelului atribuțiilor titularului funcției publice, funcțiile publice se împart în trei categorii după cum urmează:

funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;

funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de conducere

funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție.

Aceste categorii de funcții publice sunt diferențiate, pe de o parte, de nivelul la care se găsesc în administrație, unele la nivel central, altele la nivel local, iar pe de altă parte, de condițiile pe care legiuitorul le-a impus ca un funcționar public să poată ocupa o astfel de funcție.

CAPITOLUL II REGLEMENTAREA FUNCȚIEI PUBLICE ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI

Într-un stat de drept, suveranitatea statului se realizează prin organele celor trei puteri: organele puterii legislative, ale celei executive și ale puterii judecătorești. De altfel, în Constituție sunt reglementate, în Titlul III, intitulat: „Autoritățile publice”, pe rând, organele care exercită puterile stalului. Astfel, în Capitolul I sunt consacrate texte referitoare la Parlament, în Capitolul II la Președintele României, în Capitolul III la Guvern, în Capitolul V la Administrația publică și în Capitolul VI la Autoritatea judecătorească.

Toate aceste organe sunt înființate pentru a realiza interesele generale ale societății în cadrul suveranității statului. Ele își îndeplinesc atribuțiile în limitele stabilite de organele reprezentative ale stalului. În acest sens, art. 2 alin. 1 din Constituție prevede: „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum”, iar în alin. 2 al aceluiași articol se arată că „Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”, text inspirat din art. 3 al Declarației drepturilor omului, adoptată în Franța.

De aici rezultă concluzia că, într-un stat de drept suveranitatea națională aparține poporului și nu unui grup sau unei singure persoane, cum s-a întâmplat în țara noastră în perioada comunistă.

Reglementarea funcției publice în legea fundamentală a țării a reprezentat o necesitate, întrucât doar prin Constituție se pot impuse anumite reguli ce privesc organizarea și exercitarea funcției publice.

Noțiunea de funcție publică o întâlnim folosită atât în Constituție și legi, cât și în diferite alte acte normative de salarizare sau de înființare, organizare și funcționare a unor servicii publice — organe ale administrației de stat, instituții publice și regiile autonome de interes public — precum și în statele de funcții ale acestora.

În țara noastră există o bogată tradiție în privința reglementării tuturor aspectelor referitoare la regimul funcției publice. Problema funcționarilor publici, a „dregătorilor” a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru sistemele legislative și de guvernare din evoluția istorică a României.

II.1. FUNCȚIA PUBLICĂ ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI DE LA 1866

Primele reglementări ce au privit funcția publică dețin amprenta marelui domnitor Alexandru Ioan Cuza.

În perioada domniei sale, domnitorul român a adoptat legi precum: Legea Instrucțiunii publice, Legea Consiliului de Stat. Toate aceste legi cuprinse în reformele sale au la bază principiilor statornicite care erau reglementate de Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris. Reforma statului român din perioada lui Al. I Cuza au vizat, în mare parte, funcționarea și organizarea statului român, prin modernizarea legislației de la momentul respectiv. S-a încercat, deci, modernizarea statului român prin implementarea unei legislații moderne care privea, în special administrația de stat.

Dacă ne referim la legislația modernă ce privește funcția publică, nu putem să uităm aportul adus de Regulamentele Organice, care impuneau în 1831 o reglementare cât de cât unitară cu privire la funcționarii administrativi.

Apoi a urmat Constituția din 1866, numită și Constituția lui Cuza care stabilea principiul unirii „indivizilor” care sunt chemați să constituie organul executiv și să voiască în numele lui. Astfel, Constituția din 1866, în art. 88, consacră principiul după care regele numește și revocă pe miniștri săi, respectiv numește sau confirmă în „funcțiunile publice potrivit legii”. Această Constituție a subliniat supremația legii, precum și caracterul nelimitat al domeniului legislativ. Aceste caracteristici implicau și definirea administrației publice și a dreptului administrativ, inclusiv a funcțiunii publice, prin referire la conceptul de putere executivă.

În acest sens, Constituția din 1866 impunea fundamentul separației puterilor în stat, menționând că „puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită în mod regulat prin Constituțiune”. Acest fapt, face ca regele să reprezinte personificarea constituțională a executivului, titularul suveranității executive, delegatul națiunii pentru a exercita puterea executivă sau al executivului monocratic.

În cadrul sistemelor constituționale din 1866 și 1923, Constituția avea și rolul de a asigura ideea de legalitate. Ca atare, ele precizau, prin toate dispozițiile lor, mai întâi, o sferă de competență determinată organelor statului, iar apoi exercitarea supravegherii acestora, astfel încât competența să se realizeze în limitele fixate.

Cât privește funcțiunile publice din administrația de stat, sub imperiul Constituției din 1866 nu se poate vorbi de o reglementare juridică unitară, deși doctrina românească era foarte clară în privința funcției publice. O clarificare a noțiunii și a regimului juridic la care era supus funcția publică, a fost creată în anul 1904 de către prof. Paul Negulescu, care în lucrarea sa, Tratat de Drept Administrativ prezenta importanța prevederilor Constituției din 1866.

Această Constituție prevedea în mod expres în art. 131 alin. 5 că „se vor face în cel mai scurt timp legi speciale privitore la objectele următoare: (…) Asupra condițiunilor de admisibilitate și de înaintare în funcțiunile administrațiunei publice”.

Din păcate, o asemenea lege nu s-a adoptat niciodată cât a fost în vigoare această Constituție, legislația privind funcția publică înregistrând o stagnare în toți acești ani.

II.2. FUNCȚIA PUBLICĂ ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI DE LA 1923 ȘI 1938

Următoarea etapă în dezvoltarea legislației ce reglementează funcția publică a fost adoptarea primului Statut al Funcționarilor Publici. Acest Statut avea la bază principiile stabilite de Legea fundamentală a acelei perioade, și anume, Constituția din 1923.

În art. 8 din Constituția din 1923 se precizează: „Nu se admite în stat nici o deosebire de naștere sau clase sociale.

Toți românii fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie sunt egali înaintea legii și datori a contribui, fără osebire, la datoriile și sarcinile publice.

Numai ei sunt admisibili în funcțiile și demnitățile publice,civilii și militarii.

Legile speciale vor determina Statutul Funcționarilor Publici, străinii nu pot fi admiși în funcțiunile publice decât în cazuri excepționale și anume statornicite de lege”.

Art.37 din Legea Statutului Funcționarilor Publici proclamă principiul că nimeni nu poate fi numit într-o funcție publică decât pe baza unui examen de capacitate. Este de menționat că această lege se referea la funcțiunile publice în general, nu numai la funcțiunile publice administrative, ceea ce nu a împiedicat ca la 25.06.1924 să fie adoptată Legea pentru Organizarea Judecătorească, care prevedea o serie de dispoziții generale și speciale pentru membrii ordinului judecătoresc.

Se poate spune că această lege reprezenta dreptul comun pentru funcționarii publici, la dispozițiile sale se recurgea ori de câte ori nu existau dispoziții speciale chiar în actele normative privitoare la „membrii ordinului judecătoresc”.

Un alt moment important în dezvoltarea reglementărilor din domeniul funcțiilor publice a fost reprezentat de adoptarea Regulamentului Legii Statutului Funcționarilor Publici care stabilea în detaliu regimul juridic al funcționarului public din administrația de stat, adică prezenta în detaliu funcția, gradul, costul, clasa, cum se face numirea, pregătirea profesională, ierarhia administrativă, dreptul disciplinar, dreptul la pensie, etc.

Mai este de menționat că dispoziții cu privire la funcționarii din administrația centrală, mai exact la demnitari, erau prevăzute și în Legea pentru Organizarea Ministerelor din 2 august 1929, iar cu privire la administrația locală în Legea pentru Unificarea Administrativă din 1925. Aceste dispoziții au fost completate și de Legea Contenciosului Administrativ care prevedea căile de atac pe care cetățeanul le avea asupra actelor administrative care aduceau atingere unor drepturi legitime.

În ceea ce privește Constituția României din 1938, aceasta nu a adus modificări asupra reglementărilor funcției și funcționarului publice, tocmai de aceea Legea Statutului Funcționarilor Publici din 1923 a rămas în vigoare cu mici modificări până la 8 iunie 1940 când s-a promulgat Codul Funcționarilor Publici. Acest conținea două părți distincte, conform prevederilor art. 3:

Partea I conținea dispoziții pentru toți funcționarii publici, din toate serviciile (condiții generale de recrutare,drepturi și obligații, incompatibilități, ocrotirea familiei, concedii, pensii, asociații și case de credit);

Partea a II-a se referea numai la funcționarii administrativi și la funcționarii de specialitate, cu excepția celor prevăzuți în art. 49 (corpul judecătoresc, ofițerii, corpul didactic, avocații, medicii, inginerii, preoții, etc.) care aveau legi speciale.

Acest Cod a suferit mai multe modificări, fiind republicat cu 2 ani mai târziu, iar la 23 august 1944 a fost abrogat, fiind adoptată o reglementare nouă care respecta principiile constituționale ce au fost consacrate printr-o serie de acte juridice, începând cu Decretul nr. 1626/1944, de repunere în vigoare, cu unele modificări, Constituției de la 1923.

Următorul pas a fost adoptarea, la 22 septembrie 1946 a Legii nr. 746 pentru Statutul funcționarilor publici, lege care cuprindea șase părți:

Partea I – Dispoziții Generale;

Partea a II-a – Condițiile de încadrare;

Partea a III-a – Tratarea de serviciu;

Partea a IV-a – Îndatoririle funcționarilor publici;

Partea a V-a – Dispoziții speciale;

Partea a VI-a – Dispoziții Finale și Tranzitorii.

Putem concluziona că, în toată această perioadă, funcția și funcționarul public în România au avut o reglementare unitară, conformă cu acele vremuri.

II.3. FUNCȚIA PUBLICĂ ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI DIN PERIOADA COMUNISMULUI – 1965

Datorită realităților politice din perioadă 1949-1989, și aici ne referim la influența U.R.S.S. asupra țării noastre și ca urmare a înțelegerilor de la Yalta, legislația română a înregistrat modificări în reglementarea funcției publice.

Ideea că funcționarul public făcea parte dintr-o „castă privilegiată, care a fost un instrument în mâna burghezo-moșierimii” a contribuit la modificarea regimului juridic al funcției publice.

Constituția socialistă din 1965 a încercat să politizeze cât se poate de mult funcția publică prin instaurarea proletariatului. Această ideologie a proletariatului nu conținea elemente comune cu ideea de cariară a funcționarului public, cu principiul profesionalismului și garantării stabilității în funcție prin contencios administrativ. Toate aceste demersuri erau făcute cu scopul ocupării funcțiilor publice de către „reprezentanți ai fostelor clase oprimate, devenite clase conducătoare în noul regim, neavând relevanță dacă se pricepeau sau nu”.

O remarcă foarte importantă în ceea ce privește Constituția din 1965, este aceea că aceasta nu conținea nici o reglementare cu privire la funcția publică. S-a ajuns ca funcția publică să devină desuetă, iar funcționarii publici să fie considerați oameni ai muncii. Din acest înțeles pe care funcționarii publici l-au primit a rezultat ca raporturile de muncă al acestora să fie reglementat de Codul muncii.

Art. 2 alin. 2 din Constituția de la 1965 prevedea că: „Puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească – țărănească. În strânsă unire, clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate – , țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condițiile treceri la comunism”.

Codul muncii din 1950, care a continuat să se aplice și în perioada Constituției din 1965, prevedea foarte clar: „Codul muncii se aplică, pe de o parte, organelor și instituțiilor se stat, întreprinderilor și organizațiilor economice ale statului, organizațiilor cooperatiste și celor cu caracter obștesc, precum și persoanelor fizice și juridice din sectorul particular, care folosesc munca salariată”.

Interesant este faptul că în conținutul art. 25 se prevedea posibilitatea adoptării, pentru anumite categorii de raporturi juridice de muncă, a unor reglementări speciale, dar, evident, „ca regimuri speciale de dreptul muncii, nu de drept administrativ”. Pentru a putea de vorbi de o reglementare specială a funcției publice în perioada comunistă, ar fi trebuit adoptate statute speciale pentru diferite categorii de funcționari publici, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

În toată perioada comunistă și până la adoptarea Constituției din 1991, regimul funcției publice a fost integrat în regimul contractului de muncă, reglementat prin Codul muncii și celelalte reglementări cu caracter general. Pentru unele sectoare au fost acceptate reglementări speciale, însă fără a ieși din sfera raporturilor de muncă reglementate de Codul muncii.

Un aspect ciudat, pe care prof. Antonie îl prezintă în Tratat de drept administrativ, este faptul că „cele mai importante funcții publice în stat erau reglementate de Constituția din 1965, însă nu apăreau, sub aspectul elementelor ce conturează regimul raporturilor de muncă, în nici o lege, deși Legea nr. 57/1974 a avut pretenția că reglementează Nomenclatorul unic al funcțiilor tehnice, economice, de altă specialitate, administrative de deservire și de pază, din întreaga societate”.

II.4. FUNCȚIA PUBLICĂ ÎN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI DIN 1991, RESPECTIV 2003

Constituția României din 1991 a reluat principiul impus de Constituția din 1923 care consacră principiul după care funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoane care au exclusiv cetățenia română și domiciliul în țară. S-a exclus ca o funcție publică, oricât de mică, să fie ocupată de o persoană care, pe lângă cetățenia română, mai are și o altă cetățenie. De aici reiese faptul că, cu atât mai mult, o funcție publică nu poate fi ocupată de o persoană care are numai cetățenie străină sau este fără cetățenie. Acest principiu a fost prezent și Constituțiile din 1923, 1938 și cele din perioada postbelică.

Legea fundamentală din 1991 a deosebit noțiunea de funcție publică de cea de demnitate publică. Conform prof. Antonie Iorgovan: „dacă în privința demnităților probleme deosebite nu sunt, cât privește funcțiile ele există, oricum sarcina principală revine legiuitorului, întrucât statutul funcționarilor publici este nominalizat expres de art. 72 alin. 3 lit. i din Constituție ca fiind o materie pentru care trebuie adoptată o lege organică”.

Dacă urmărim modul de redactare al art. 72 pe care legiuitorul la preluat, observăm că aceste impune regimul statutar pentru funcționarii publici, respectiv a regimului contractual pentru restul de salariați. Cele două litere, respectiv i și l ai articolului sus-menționat, fac această diferențiere. Lit. i prevede „statutul funcționarilor publici”, iar lit. l „regimul general privind raporturile de muncă, sindicate și protecția socială”. Se observă faptul că lit. l are în vizor alte categorii de persoane decât funcționarii publici, acest regim juridic intrând sub incidența dreptului muncii, bazat pe contractul de muncă.

Putem concluziona că în logica Constituției din 1991 sintagma de funcționar public a fost folosită cu intenția de a evoca doar acele situații în care funcția este ocupată printr-o manieră unilaterală de voință, supusă unui regim de drept public.

S-a impus, totodată, legiuitorului organic ce urma să redacteze legea nr. 188/1999 ideea de a crea o lege organică prin care funcționarul public să fie reglementat de principiile dreptului public, mai precis de cele ale dreptului administrativ.

Prof. Antonie Iorgovan relata: „a vorbi și, mai ales, a reglementa raporturi ale unor funcționari în regimul dreptului muncii, invocând ca fundament constituțional art. 72, lit. l, înseamnă a contraveni Constituției, a face, mai exact, o interpretare neștiințifică a acesteia. ….Funcționarii publici, potrivit principiilor noastre constituționale, nu sunt de conceput într-un raport juridic ce are la bază contractul, denumit constant la noi de o întreagă literatură raport juridic de muncă, raport specific dreptului muncii, calificat nu fără temei, de unii autori dreptul contractului de muncă”.

Constituția din 1991 a adus o noutate în cadrul normelor juridice de la acea vreme prin intermediul conceptelor și noțiunilor cu care aceasta prezenta funcția publică. Acești termeni, ca de exemplu: putere și autoritate publică, echilibrul puterilor, separația puterilor în stat, au putut ține pasul cu ideile contemporane ale dreptului public.

Drept urmare, cele trei puteri clasice, autorități publice, conform terminologiei folosite pentru cele trei categorii de organe din Titlul III, le regăsim în Constituția din 1991, astfel:

legislativul, în norme referitoare la Parlament;

executivul, în norme referitore la Președintele României și Guvern;

justiția, în norme referitoare la autoritatea judecătorească.

Astfel, în art. 16 alin. 3 din Constituția din 1991 se folosește noțiunea de funcții și demnități publice, iar în art. 94 lit. c se prevede că Președintele României „numește în funcții publice, în condițiile legii”, în timp ce în art. 95 alin. 1 se prevede că „Președintele României poate fi suspendat din funcție”.

Tot acest alineat al art. 16 consacra principiul după care funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate exclusiv de persoane care au cetățenia română ș domiciliul în țară. Astfel, prevederile constituționale excludeau faptul ca o funcție publică, indiferent de importanța acesteia, să fie ocupată de o persoană cu altă cetățenie decât cea română.

Revizuirea Constituției din 1991 a modificat acest articol prin faptul că ocuparea unei funcții publice nu mai este condiționată de a avea numai cetățenia română, avându-se în vedere posibilitatea de a ocupa o funcție publică chiar și în cazul când persoana mai are și cetățenia altui stat, în afară de cea a României. Condiția de a avea domiciliul în țară se menține.

Trebuie notate alte două modificări aduse Constituției din 1991, deosebit de importante. Astfel, se statuează în legea fundamentală principiul egalității de șanse între femei și barbari la ocuparea unei funcții publice: „Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități”.

De asemenea, în ceea ce privește alegerea și dreptul de a alege al cetățenilor Uniunii Europene se arată că: „În condițiile aderării României la Uniunea Europeana, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.

Noțiunea de funcție o mai întâlnim și în art. 96-98. De asemenea, în art. 92 alin. 1 se prevede că Președintele României îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. În art. 102 se prevede că Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, iar în art. 104, alin. 1 se folosește noțiunea de funcție de membru al Guvernului, precum și aceea de funcții publice autoritate. În art. 124 alin. 2 se prevede că funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior. Î art. 131 alin 2 se folosește iarăși noțiunea de funcția de procuror, iar în art. 142 aceea de funcția de judecător al Curții Constituționale.

Aceste articole ale Constituției din 1991 arată cât de numeroase și diferite sunt funcțiile publice la nivel central, începând de la Președintele României și terminând cu unele funcții didactice.

Putem trage concluzia că funcția publică se regăsește în fiecare autoritate publică, legiuitoare, executivă și judecătorească, ca și la nivelul fiecărei autorități a administrației publice.

Constituția din 1991 a creat premisele creări unei legi organice care urmărea să stabilească principiile de drept public ale regimului funcției publice ce vor sta la baza celorlalte reglementări, „inclusiv cu rol de statut special disciplinar pentru anumite servicii publice statale”.

Totuși, trebuie precizat faptul că această Constituție nu impunea crearea unei singure legi organice. Aceasta putea să conțină principiile generale de drept public ale regimului funcției publice, iar apoi, având o reglementare generală se puteau adopta, de exemplu, statute fie pentru funcționarii publici din aparatul de stat fie pentru cei aflați în aparatul consiliilor locale și județene. Nici ideea includerii în aceeași lege a principiilor generale și reglementărilor de regim juridic concret pentru funcționarii publici de stat și separat pentru funcționarii publici locali nu a fost contrată dispozițiilor constituționale.

Trebuie adus în discuție introducerea, de către Constituția din 1991, interdicției funcționarilor publici de a face parte din partide politice. În art. 37, alin. 3, se interzice expres apartenența la un partid politic pentru judecătorii Curții Constituționale, magistrați, membrii activi ai armatei și polițiștii. Totuși, această listă nu este restrictivă, lăsându-se posibilitatea stabilirii altor categorii de funcționari publici prin lege organică.

Statutul funcționarilor publici, pentru a respecta spiritul legii fundamentale, trebuie să conține dispoziții cu privire la categoriile de funcționari cărora li se aplică interdicția de face parte din partide politice, arătând de la ce nivel ierarhic se aplică această interdicție. Se subînțelege că, logic, intră în discuție funcțiile cele mai importante, de decizie, de concepție, de coordonare, atât din administrația centrală, cât și din administrația locală”.

Potrivit sistemului constituțional existent în tara noastră la acest moment, funcția publică se impune ca un regim special de drept public, cu toate consecințele care decurg de aici în ceea ce privește dreptul la asociere, dreptul la grevă sau soluționarea litigiilor care intră în competența instanțelor de contencios administrativ. Prin urmare, funcția publică privită ca instituție ne apare în mod evident ca fiind legată de dreptul administrativ.

CAPITOLUL III FUNCȚIA PUBLICĂ ÎN LEGEA ORGANICĂ – STATUTUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Legea nr. 188 din 1999, republicată privind statutul funcționarilor publici face referire la acele categorii da autorități și instituții care pot institui funcții publice.

Funcționarul public este cel numit, potrivit legii, într-o funcție publică. Pe cale de consecință, considerăm drept adevărată afirmația potrivit căreia numai acele autorități și instituții care pot încadra funcționari publici, în condițiile legii, pot institui funcțiile publice, văzute drept ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală.

Potrivit legii, funcțiile publice sunt următoarele:

I. Funcții publice generale:

secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;

consilier de stat;

secretar general și secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

prefect;

subprefect;

secretar general al prefecturii, secretar general al județului și al municipiului București;

director general din cadrul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

director general adjunct, director și director adjunct din aparatul ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

secretar al municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului și comunei;

director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale;

sef serviciu;

sef birou;

expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;

referent de specialitate;

referent.

II. Funcții publice specifice:

arhitect-sef;

inspector de concurenta;

inspector vamal;

inspector de munca;

controlor delegat;

comisar.

Funcții publice generale și specifice, altele decât cele prevăzute la pct. I și II, se pot stabili de autoritățile și instituțiile publice, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Astfel, identificăm drept autorități și instituții care pot institui funcții publice acele organe ale administrație publice centrale și locale enumerate de lege. Spre exemplu, Direcția Generala a Vămilor poate institui o funcție publică de inspector vamal, așa cum Inspectoratele teritoriale de muncă pot încadra funcții de inspector de muncă, în condițiile legilor proprii de organizare și funcționare. Acestea sunt funcții publice speciale, pe care le pot institui numai anumite categorii de organe și instituții. Alături de funcțiile publice speciale, se pot constitui în aceeași structură și funcții publice generale, atunci când legea nu prevede altfel. Funcții publice mai pot institui Agenția Națională a Funcționarilor Publici și Institutul Național de Administrație, în ceea ce privește aparatele proprii.

Începând cu anul 2003, pentru a institui o funcție publică, indiferent de nivel, este necesar acordul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, care, potrivit legii, elaborează anual un Plan de ocupare al funcțiilor publice, cu consultarea autorităților și instituțiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului.

Organele administrației locale nu sunt cuprinse în planul național de ocupare a funcțiilor publice, care vizează ministerele, agențiile naționale și serviciile descentralizate din subordinea ministerelor până la nivel de prefecturi, pentru acestea existând obligația de a supune organigrama și statul de funcții propriu avizului Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. De asemenea, orice modificare apărută în evidența funcțiilor publice din cadrul autorității sau instituției publice se comunică Agenției în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data producerii ei.

III.1. NOȚIUNEA DE FUNCȚIONAR PUBLIC

Titularul unei funcții se numește funcționar, iar cel al unei funcții publice se numește funcționar public. Titularul unei funcții publice care implică și exercițiul autorității se va numi funcționar public de autoritate. În acest fel operează distincția între funcționarul public, inclusiv cel de autoritate, și titularii altor funcții, chiar administrative, din cadrul unor societăți comerciale, regii autonome, inclusiv autorități și instituții care nu au atribuții executive, sunt încadrați cu contract de muncă și reprezintă, mai ales, în organizațiile cu scop lucrativ așa-numitul personal neproductiv sau indirect productiv, numit și administrativ.

Funcționarul public este persoana fizică investită în mod legal cu exercitarea unei funcții publice. Între funcție și funcționar, deci între situația juridică și titularul ei, există multiple legături și diferențieri.

În primul rând, funcția publică este o situație juridică obiectivă, impersonală – deoarece este o creație a legii – existând independent de titularul sau deținătorul ei, respectiv funcționarul public, care se poate schimba, izvorând din nevoile practice ale exercitării organizate a puterii publice în scopul realizării unui serviciu public determinat, de larg interes.

În al doilea rând, funcția publică nu se poate realiza în afara unui titular investit cu înfăptuirea ei și devenit, astfel, funcționar public apt pentru misiunea încredințată.

În al treilea rând, de regulă, funcția publică nu epuizează întreg conținutul atribuțiilor și sarcinilor de serviciu ce revin unui funcționar deoarece cel în cauză mai poate primi, alături de acestea, și alte însărcinări legate de exercițiul funcției sale, fie în baza legii, fie în baza dispozițiilor superiorilor săi ierarhici.

În al patrulea rând, funcționarul exercită funcția numai în baza unei investiri legale și în limitele ei, fără a putea refuza realizarea ei decât în cazul unor dispoziții apreciate ca ilegale ale conducerii sale.

În privința noțiunii de „funcționar” sau de „funcționar public”, instituită și generalizată prin noul Statut, trebuie să remarcăm faptul că deși era și este utilizată frecvent de știința dreptului administrativ și de cea a dreptului muncii, de știința administrației ori de cea economică, legislația utilizează diferite terminologii neunitare incluzând noțiuni ca „salariat”, „angajat”, „personal”, „lucrător”, etc.

Pornind de la conținutul funcției publice executive putem defini funcționarul public (administrativ) ca reprezentând persoana fizică ce face parte dintr-o autoritate sau instituție publică aflată în raporturi ierarhice și care a fost legal investită cu exercițiul unei funcții publice executive, de regulă, pentru o perioadă de timp nedeterminată, fiind salarizată pentru activitatea depusă.

În primul rând, funcționarul public trebuie să facă parte dintr-o autoritate sau instituție publică, de regulă administrativă sau executivă, întrucât funcția se exercită în cadrul acestora, chiar dacă unele efecte se produc și în afara ei, în raporturile cu terții în care intră organul în cauză. Rațiuni practice pot determina că în mod temporar – prin delegare sau detașare – o persoană să-și exercite funcția în cadrul unei alte autorități sau instituții, decât cea din care face parte în mod obișnuit, ca o consecință a modificării vremelnice a raportului de serviciu în care se află, dar și în acest caz funcționarul se află tot în cadrul unui organism determinat. Neapartenența la un organ exclude posibilitatea valabilității juridice a manifestărilor de voință intenționate, conducând la inexistența actelor sale juridice lipsite de orice urmă de legalitate (autenticitate sau oficialitate).

În al doilea rând, funcționarul trebuie investit cu exercițiul funcției sale, de regulă, prin numire, mai rar prin alegere sau prin alte forme (desemnare).

În al treilea rând, funcționarul public administrativ, spre deosebire de parlamentar sau magistrat (judecător), se află în raporturi ierarhice de supra și subordonare față de inferiorul, respectiv superiorul său ierarhic. Aceasta îl obligă la executarea întocmai a dispozițiilor curente de serviciu ale superiorilor și, după caz, îi conferă atributul de a emite, la rândul său, asemenea acte pe seama subordonaților săi, inclusiv dreptul de a fi controlat sau de a putea verifica, precum și posibilitatea de a fi sau de a se substitui în atribuții, în cazul exercitării lor neconforme cu legea.

În al patrulea rând, investirea și exercițiul funcției se fac, de regulă, pe o perioadă nedeterminată, ceea ce înseamnă necunoașterea limitei maxime în timp până la care operează exercițiul funcției, fără ca aceasta să echivaleze cu o stare perpetuă, pe viață, de inamovibilitate și care, dincolo de stabilitatea în funcție (dreptul la carieră) nu exclude posibilitatea modificării (prin delegare ori detașare) sau încetării (prin demisie, eliberare sau destituire) a raportului de serviciu. Desigur, nu sunt excluse anumite limitări în timp care să confere un caracter temporar exercitării unei funcții (cazul delegării sau detașării).

În al cincilea rând, de regulă, funcționarul este salarizat pentru activitatea depusă, salariul reprezentând echivalentul bănesc al funcției (poziție și existență socială).

Statutul funcționarilor publici a adoptat, din rațiuni specifice, o definiție și anumite criterii particulare în configurarea conceptului de funcționar public (art. 2 și 5).

În primul rând, „funcționar public este numai persoana numită într-o funcție publică”, ceea ce exclude de la bun început toate persoanele alese (primari, viceprimari și consilieri în cazul autorităților locale) sau desemnate (cazul premierului și a întregului guvern votat de parlament).

Prima precizare are în vedere faptul că numirea provine de la conducătorul autorității sau instituției publice, cu respectarea dispozițiilor din Statut (nr. 2/3), indiferent de locul ocupat de cel în cauză în ierarhia internă a organului din care face parte (director, șef serviciu, inspector, referent, deci persoane de conducere sau de execuție).

A doua precizare, vizează numirea în funcții de conducere a sau din cadrul autorității sau instituției publice care, credem, revine conducătorului autorității sau instituției ori conducerii supraordonate ierarhic eventual cu respectarea unor formalități de genul acordului, avizului, etc. (de exemplu, avizul prefectului la numirea sau eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale – art. 133/2 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001.

În al doilea rând, nu intră în categoria funcționarilor publici, în sensul Statutului, sau mai precis nu se aplică prevederilor acestuia persoanelor numite sau alese în funcții de demnitate publică (art. 6 lit. e), cum ar fi, de exemplu, membrii guvernului, prefecții, subprefecții, etc., neexistând încă o lege proprie pentru această categorie, exceptând-o pe aceea a responsabilității ministeriale nr. 115/1999 sau a Legii nr. 161/2003.

În al treilea rând, funcționarii publici nemaiîncheind contract individual de muncă, conform legii, numai personalul salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care efectuează activități de secretariat-administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, precum și alte categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică, este angajat cu contract individual de muncă neavând calitatea de funcționar public și aplicându-i-se legislația muncii (art. 6 lit. a).

De la prevederile Statutului mai sunt excluse, conform art. 6, și:

personalul salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;

corpul magistraților;

cadrele didactice.

Prima precizare care trebuie făcută este aceea că, o bună parte din aceste persoane au calitatea de funcționari (secretar-dactilograf, curier, casier, bibliotecar), dar nu pe aceea de funcționar public.

A doua precizare vizează faptul că nimic nu împiedică la ocuparea posturilor de către cei în cauză să opereze și o numire în funcție, dublată de încheierea contractului de muncă, mai ales dacă se susține un concurs de către mai mulți candidați.

A treia precizare are în vedere aplicarea integrală a regimului juridic de dreptul muncii și la modificarea ori încetarea contractului de muncă, precum și în materia litigiilor de muncă (jurisdicției muncii), pentru acest personal auxiliar, de deservire.

În al patrulea rând, funcționarilor publici li se aplică prevederile din Legea privind Statutul funcționarilor publici.

O primă precizare are în vedere faptul că această lege este, conform Constituției (art. 73 alin. 3 lit. j), de natură organică, adoptată în condițiile angajării răspunderii Guvernului față de plenul parlamentului în ședința comună a camerelor sale (art. 114 alin. 1 din Constituție), deși este discutabilă modificarea aceluiași act normativ prin ordonanța de urgență a executivului, care, nefiind o lege organică ce s-ar fi pretat la o asemenea intervenție.

O a doua precizare se referă la terminologia specifică legii și anume aceea de Statut.

Această denumire reflectă într-un prim sens specificul reglementării și anume acela de a grupa principalele probleme pe care le presupune situația juridică a funcționarilor publici, precum și ansamblul normelor esențiale aplicabile tuturor acestora sau majorității lor, constituind dreptul comun în materie. Totuși, trebuie să remarcăm faptul că legea în cauză are un conținut mult mai larg deoarece reglementează și organizarea funcției publice (art. 1 teza I-a), abordând probleme de genul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, de management a funcțiilor publice și funcționarilor publici (art. 20-24).

Pe de altă parte, deși dispozițiile Statutului în cauză se aplică tuturor funcționarilor publici, inclusiv celor care au deja statute proprii (aprobate prin legi speciale), aceasta are loc numai în măsura în care respectivele statute nu dispun altfel (art. 6 alin. 1 teza I-a). Această idee călăuzește, în mod derogator nu numai reglementările deja existente în temeiul legilor speciale dar și cele viitoare, cazul militarilor, militarizaților, a celor din transporturi (feroviar, naval, aerian) sau învățământ, etc. Oricum, beneficiază de statute speciale funcționarii publici din structurile de specialitate ale Parlamentului, Administrației Prezidențiale, Consiliul Legislativ, serviciile diplomatice și consulare, autoritatea vamală, poliția și alte structuri ale Ministerului de Interne.

Denumirea de Statut reflectă, în al doilea sens, însăși natura situației funcționarului sau condiția juridică a acestuia. Într-adevăr, calitatea de funcționar nu este aceea de simplu subiect sau parte într-un raport juridic concret, titular de drepturi și/sau obligații, ci este cazul unei situații sau poziții într-un ansamblu de raporturi juridice, adică un statut personal.

În al cincilea rând, acolo unde prevederile statutare sunt neîndestulătoare ele se completează, în măsura în care nu contravin, cu prevederile legislației muncii (art. 103), cu ale legislației pensiilor și asigurărilor sociale (art. 37), Legii contenciosului administrativ (art. 49, alin. 2, art. 74, art. 78, alin. 2, art. 95).

Numărul total al persoanelor care îndeplinesc funcțiile prevăzute în statul de funcțiuni formează efectivul de personal al respectivei autorități sau instituții. În baza statului de funcții și a efectivului de personal se obține statul de personal care cuprinde diviziunile sau structurile nominalizate (denumite), funcțiile ce fac parte din ele și numărul posturilor pentru fiecare funcție cu numele persoanelor care ocupă fiecare post. Statul de plată sau de salarii este o reflectare a statului de personal cu specificarea drepturilor bănești (salariale) cuvenite, în principal, pentru munca depusă, și a obligațiilor corespunzătoare decurgând din aceste drepturi, fie în baza legii (impozitul pe salar, contribuția la asigurări sociale, de exemplu), fie a unor titluri de creanță (imputații și rețineri pentru plata unor pagube sau datorii, plata pensiei de întreținere, etc.).

Totalitatea funcționarilor publici din autoritățile și instituțiile publice din administrația publică centrală și locală constituie Corpul funcționarilor publici.

III.2. CATEGORII DE FUNCȚIONARI PUBLICI

Categoriile de funcționari publici sunt reglementate de Statutul Funcționarilor publici

Conform art. 10 din Statul, după vechimea și durata funcției distingem între funcționarii publici debutanți și funcționarii definitivi.

Debutanții sunt persoanele numite în funcții de execuție, care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice și nu îndeplinesc condițiile legale pentru ocuparea unei funcții publice definitive.

Perioada de stagiu pe care trebuie să o parcurgă un funcționar debutant diferă după clasa în care se află, astfel pentru clasa I-a este de 12 luni, pentru clasa a II-a este de 8 luni, iar pentru clasa a III-a este de 6 luni (art. 11 alin. 3).

La expirarea perioadei de stagiu în baza evaluării obținute cel în cauză va fi numit sau nu în funcția publică de execuție definitivă în gradul profesional de asistent (art. 11, alin. 31 lit. a).

Definitivii sunt debutanții titulari pe funcție, persoanele titularizate prin concurs având vechimea minimă în specialitate corespunzătoare funcției publice de 12, 8 și 6 luni corespunzător nivelului studiilor absolvite și care intră în Corpul funcționarilor publici, precum și absolvenții programelor de formare și perfecționare în administrația publică, ultimele două categorii netrebuind să parcurgă etapa de stagiatură ea fiind asimilată cu vechimea în funcție sau cu durata cursurilor de formare și perfecționare.

Funcționarii publici definitivi sunt numiți în funcție pe durată nedeterminată (art. 4 alin. 2), dar prin excepție funcțiile publice pot fi ocupate pe o perioadă determinată, în condițiile expres prevăzute de lege (art. 4 alin. 3).

După modul de investire, Statutul face distincție între funcționarii publici și personalul (auxiliar) din aparatul propriu (de lucru) al autorităților și instituțiilor publice care nu exercită prerogative de putere publică.

Distincția are următoarele consecințe:

funcționarii publici sunt numiți, iar personalul încheie contract de muncă;

funcționarii exercită o funcție publică în vreme ce acest personal efectuează activități de secretariat-administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, neavând această calitate;

funcționarii publici sunt supuși regimului juridic de drept public, cel administrativ, prevăzut de Statut, în vreme ce personalul auxiliar regimului juridic de drept privat, Codului și legislației muncii;

jurisdicția litigiilor privitoare la funcția publică revine instanțelor de contencios administrativ, iar cea a litigiilor de muncă instanțelor de drept comun.

Tot în cadrul modului de investire Statutul face distincție între funcționari publici numiți și persoane numite sau alese în funcții de demnitate publică, ultimele categorii neintrând sub incidența sa.

Distincția dintre cele două categorii constă în mai multe trăsături.

În primul rând, funcționarii numiți desfășoară o activitate nelimitată în timp, în vreme ce personalul ales își exercită funcția, de regulă, până la expirarea mandatului pentru care a avut loc alegerea.

În al doilea rând, revocarea din funcție se face în mod distinct, respectiv în cazul funcționarului de către cel care a efectuat numirea, iar cazul celor aleși la expirarea mandatului, ori în alte cazuri expres prevăzute (deces, demisie).

În al treilea rând, funcționarii numiți sunt investiți prin actul unilateral al numirii, în timp ce personalul ales este investit prin operațiunea alegerii supusă validării (primarul, consilierul, etc.).

După competența teritorială exercitată distingem funcționari centrali sau guvernamentali (ministeriali sau departamentali) și funcționari teritoriali sau locali (ai prefecturii, primăriilor, serviciilor publice deconcentrate).

După gradul de strictețe a disciplinei și modul de subordonare distingem, în funcție de calitatea persoanei, funcționari civili și funcționari militari, cu regimuri juridice distincte, ultimii fiind supuși exclusiv incidenței regulamentelor militare și unei jurisdicții proprii, inclusiv sub aspectul răspunderii juridice.

III.3. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNCȚIOANRILOR PUBLICI

III.3.1. Drepturile funcționarilor publici

Prin raportare la primele forme ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici se poate constata faptul că cea actuală este mult îmbunătățită. În cele ce urmează voi evidenția în mod succint principalele drepturi și îndatoriri ale funcționarilor publici.

Drepturile funcționarilor publici pot fi clasificate, în funcție de natura lor, astfel:

drepturi privind exercitarea funcției publice. Din această categorie fac parte:

dreptul funcționarilor publici la condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică și psihică;

dreptul vizând posibilitatea schimbării compartimentului în care își desfășoară activitatea, pentru motive de sănătate. Exercitarea acestui drept este posibilă numai în condițiile în care schimbarea se face pe o funcție corespunzătoare iar funcționarul public în cauză este în măsură să îndeplinească noile atribuții ce îi revin;

dreptul la perfecționarea continuă a pregătirii profesionale. Am dorit să clasific acest drept la această categorie în pofida faptului că are și o latură patrimonială: funcționarul public respectiv beneficiază pe perioada în care participă la unele forme de perfecționare profesională de drepturile salariale cuvenite. Personal, consider că acesta constituie un accesoriu al dreptului la perfecționarea continuă a pregătirii profesionale.

dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii;

protecție împotriva încetării sau modificării raporturilor de serviciu pe perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor;

dreptul la o durata normală a timpului de muncă, de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână;

dreptul la protecția legii în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Acest drept constă de fapt în obligația ce revine autorității sau instituției publice de a asigura, prin solicitarea sprijinului organelor abilitate legal, protecția funcționarului public împotriva amenințărilor, violențelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției publice sau în legătură cu aceasta.

drepturi personale nepatrimoniale; aici putem evidenția:

dreptul la opinie;

interzicerea oricărei discriminări pe criterii politice, de apartenență sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură;

dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în ceea ce privește derularea raporturilor sale de serviciu sau care îl vizează în mod direct;

dreptul de asociere sindicală. Este instituită prin normele legale specifice și o excepție vizând funcționarii publici numiți în categoria înalților funcționari publici, funcționarilor publici de conducere și alte categorii de funcționari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale;

dreptul de a se asocia în organizații profesionale sau în alte organizații având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului funcționarilor publici;

dreptul de a fi aleși într-o funcție de demnitate publică. Se menține și cu privire la acest drept excepția referitoare la funcționarii publici civili din ministerele cu atribuții în domeniul apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale.

drepturi personale patrimoniale. Aici putem prezenta:

dreptul la salariu. Salariul este compus, în principal, din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului, prime și alte drepturi salariale;

dreptul la indemnizație de concediu și la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu;

dreptul la asistență medicală, proteze și medicamente, în condițiile legii;

dreptul la pensie și la alte drepturi de asigurări sociale de stat;

dreptul la uniformă de serviciu gratuită. Acest drept prezintă o condiționare specifică și anume cea referitoare la faptul că se referă în mod exclusiv la funcționarii publici care sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului;

dreptul la despăgubiri din partea autorității ori instituției publice, pentru situațiile în care funcționarul public respectiv a suferit un prejudiciu material, din culpa instituției, în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu.

Din punct de vedere al sferei de aplicare, drepturile funcționarilor publici pot fi clasificate ca fiind:

drepturi generale, în categoria cărora sunt incluse toate drepturile care se aplică funcționarilor publici, inclusiv unele dintre drepturile prezentate anterior;

drepturi specifice, care sunt cele aplicabile exclusiv anumitor categorii de funcționari publici, cum ar fi: drepturile de pensie, specifice funcționarilor publici din corpul de rezervă sau drepturile specifice funcționarilor publici debutanți.

III.3.2. Îndatoririle funcționarilor publici

Obligațiile sau îndatoririle funcționarilor publici sunt stabilite de o manieră explicită și vizează atitudinile acestora atât în cadrul, cât și cu privire la derularea raporturilor de serviciu și, totodată, în ceea ce privește comportamentul extra-profesional.

În acest context îndatoririle funcționarilor publici pot fi clasificate, după cum urmează:

îndatoriri privind exercitarea funcției publice:

generale;

specifice.

îndatoriri privind conduita profesională:

profesionale propriu-zise;

civice.

Dintre îndatoririle privitoare la exercitarea funcției publice putem evidenția unele generale, cum ar fi:

obligația de a-și îndeplini cu profesionalism, imparțialitate și în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu;

răspund de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate;

obligația de a păstra secretul de stat, secretul de serviciu, precum și confidențialitatea cu privire la faptele, informațiile sau documentele utilizate în exercitarea funcției publice;

trebuie să-și declare averea, la numirea în funcția publică și la încetarea raporturilor de serviciu, precum și să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților;

funcționarii publici au obligația de a rezolva lucrările repartizate, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici;

le este interzis să primească direct cereri spre soluționare, să discute direct cu petenții și să intervină pentru soluționarea acestor cereri. A fost reglementată și o excepție referitoare la posibilitatea de a discuta direct cu petenții, recunoscută în mod explicit ca permisă pentru funcționarii publici care au stabilite astfel de atribuții;

obligația de a urma forme de perfecționare profesională, organizate de Institutul Național de Administrație sau de alte instituții abilitate potrivit legii, cu o durată de minimum 7 zile pe an.

Pe lângă aceste îndatoriri generale privind exercitarea funcției publice, statutul identifică și o serie de îndatoriri specifice anumitor categorii de funcționari publici, cum sunt:

obligația ce revine funcționarilor publici de conducere de a sprijini propunerile și inițiativele motivate ale personalului din subordine, vizând îmbunătățirea activității instituției sau a serviciilor oferite publicului;

obligația de conformare față de dispozițiile primite de la superiorii ierarhici;

obligația de a-și desăvârși pregătirea profesională.

În afara acestei încadrări a îndatoririlor privitoare la exercitarea funcției publice generale și specifice, în dispozițiile legale, în domeniu, se pot identifica și unele îndatoriri privind conduita profesională a funcționarilor publici pe parcursul derulării raporturilor de serviciu, după cum urmează:

necesitatea de a respecta normele de conduită profesională și civică stipulate de statutul profesional;

obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor și preferințelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic și să nu participe la activități politice în timpul programului de lucru.

interdicția de a solicita sau de a accepta, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje, este de la sine înțeles faptul că atunci când sunt întrunite condițiile necesare se va stabili după caz răspunderea disciplinară ori penală a funcționarilor publici.

obligația de a nu primi direct cereri a căror rezolvare intră în competența lor sau de a discuta în mod direct cu petenții, în afara situațiilor impuse ca atare de lege.

CAPITOLUL IV CLARIFICAREA NOȚIUNII DE FUNCȚIE PUBLICĂ – CONCEPȚII LEGATE DE FUNCȚIA PUBLICĂ ÎN DREPTUL EUROPEAN ȘI INTERN – DREPT COMPARAT

În cadrul organismelor Uniuni Europene își desfășoară activitatea agenți supuși unor norme speciale, care reprezintă dreptul funcției publice europene.

Există două categorii de funcții publice în țările Uniunii Europene:

funcționarii care lucrează la nivelul instituțiilor comunitare și care pot fi desemnați cu titulatura de funcționari europeni;

corpul de funcționari care lucrează în administrația proprie a fiecărui stat.

În acest domeniu se verific principiul subsidiarității legislației comunitare. Fiecare stat membru reglementează regimul corpului de funcționari proprii în acord cu exigențele sistemului legislativ autohton. Cu privire la funcționarii europeni, reglementarea statutului acestora revine instituțiilor comunitare.

În ceea ce privește reglementarea funcției publice, în țările Uniunii Europene există o dispută între concepția axată pe ideea de statut legal al funcționarului public și concepția statutului contractual. Între cele două soluții posibile diferența majoră constă în încadrarea funcționarului în sfera instituțiilor de drept public, model adoptat de legislația din țara noastră, sau în sfera instituțiilor dreptului privat, ceea ce afectează puternic raportul de autoritate în care trebuie să gândim că se situează un funcționar public.

În contextul dreptului comunitar, cadrul normativ privind funcția publică a fost influențat de adoptarea de către Comisia Europeană a Cărții Albe cu privire la reforma administrativă, încă din martie 2000. acest document a evidențiat principiile administrației publice la nivel european, punându-se accent pe calitatea serviciilor oferite, independența funcționarului, angajarea răspunderii acestuia pentru toate faptele săvârșite, eficiența și transparența serviciului public prestat către cetățenii europeni.

Instituțiile Comunității Europene reunesc personal cu pregătire diversă, a căror activitate se desfășoară în conformitate cu prevederile cuprinse în acte normative special adoptate. Aceste acte normative conturează dreptul funcției publice europene, ramură de drept nouă ce a dobândit autonomie datorită interesului special acordat acestor norme juridice și datorită importanței domeniului de reglementare pentru întreaga activitate a Uniunii Europene.

Noțiunea de funcție publică europeană a intrat în limbajul fiecăruia dintre noi, fiind utilizată în două sensuri diferite, în funcție de contextul concret. Mai întâi, în sensul cel mai larg al termenului, funcția europeană desemnează atât persoanele învestite cu autoritate publică ce lucrează pentru o instituție sau un organism european, dar și funcționarii care desfășoară activități în structurile administrației publice pentru fiecare dintre statele membre ale Uniunii Europene.

La rândul lor, persoanele care lucrează pentru instituții și organisme comunitare sunt fie funcționari europeni, fie agenți contractuali, adică persoane care desfășoară activități în baza unui contract de muncă și care nu sunt învestite cu autoritate publică.

Cele trei comunități inițial înființate au avut fiecare corpul propriu de funcționari, cu reglementări normative speciale. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune, au existat trei categorii de norme de drept ale funcției publice europene, reglementări distincte mai ales din punctul de vedere al ierarhizării gradelor, al nivelului de remunerație, al regimului pensiilor, etc.

Art. 24 din Tratatul de fuziune a executivelor comunitare din 1967 a impus stabilirea unui regulament unic și comun pentru personalul instituțiilor comunitare. Unificarea s-a realizat prin Regulamentul CEE, CECO și CEEA nr. 259 din 29 februarie 1968, modificat de mai multe ori. Cea mai importantă modificare s-a realizat prin Regulamentul CE și EURATOM nr. 723 din 22 martie 2004. acest regulament, modificat și reunit cu alte texte interne ale instituțiilor europene este cunoscut sub denumirea de Statut, cu subtitlul „Regulamente și reglementări aplicabile funcționarilor și altor agenți ai Comunității Europene”.

Regimul funcției și al funcționarului european a împrumutat „unele din dimensiunile regimurilor naționale ale funcțiilor publice, peste care s-au suprapus elemente deduse din faptul că el își desfășoară activitatea într-un spațiu pe care doctrina comunitară în denumește teritoriul comunitar”.

În ceea ce privește înțelegerea termenului de „teritoriu comunitar”, trebuie precizat faptul că acesta cuprinde suprafața geografică variabilă în care se aplică dreptul comunitar de către instituțiile competente ale Uniunii Europene.

Funcția publică europeană reunește „mai multe mii de funcționari și agenți în serviciul instituțiilor comunitare și al diferitelor organisme care se înscriu în structura comunitară sau se găsesc șa periferia sa”.

Definiția noțiunii de funcționar european, în sens restrâns este cuprinsă în art. 1 din Statut, potrivit căruia „este funcționar al comunităților, în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condițiile prevăzute de acest statut, într-o funcție permanentă dintr-una dintre instituțiile Comunității, printr-un act scris al autorității învestite cu puterea de numire de această instituție”.

Pe lângă personalul care lucrează pentru organisme sau instituții comunitare având calitatea de funcționari publici, mai lucrează și persoane cu contract de muncă sau cu contract de colaborare, desemnate cu titulatura de agenți contractuali.

Calitatea de agent contractual este diferită de cea de funcționar, deoarece agentul u beneficiază de dreptul la carieră, nu este stabil în postul ocupat și nici nu dobândește o mare parte din drepturile cuprinse în Statul. În rândul acestor agenți se regăsesc cei care deservesc o instituție sau un organism comunitar al Uniunii Europene și cei de drept privat local.

IV.1. FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC ÎN ȚĂRI ALE UNIUNII EUROPENE

În ceea ce privește evoluția reglementării funcției publice din țările Uniunii Europene, după cum se arată în diverse lucrări de drept comparat, în fiecare țară apuseană există tradiții ale funcției publice.

Se apreciază astfel, că prima țară care a adoptat un Statut general al funcției publice este Spania prin Legea din 1852, urmată de Luxemburg, printr-o lege din anul 1872 și Danemarca în 1899. În Italia primul statut al funcționarilor civili ai statului a fost adoptat la 22 noiembrie 1908, iar în Republica Irlanda, prima lege privind funcția publică datează din anul 1922. urmează Olanda și Belgia care au adoptat prima lege privind funcționarii în 1929, iar Regulamentul general al funcționarilor din Regat în anul 1931.

Cât privește Germania, care deține tradiții în ceea ce privește funcția publică încă din Evul Mediu, dacă ne referim numai la funcționarii pe viață, după prof. Jacques Ziller, prima lege privind calificarea generală a normelor funcției publice s-a adoptat de către regimul național socialist în 1937, menționând că a existat încă de la începutul secolului al XIX-lea, 1 iulie 1806, un Cod bavarez al funcției publice. Se reține faptul că aici este și o chestiune de percepție a noțiunii de cod, fiind reținut faptul că Frederic Wilhelm I și Frederic II au reușit să pună axele unei administrații de stat bazată pe funcționari capabili și devotați, iar principiile de organizare a administrației publice cu referiri și la funcționarii publici au fost consacrate în Codul general din 1794. Despre un statut al funcționarilor publici, după unii autori, inclusiv de la noi, ar trebui vorbit de la legea din 1873, modificată în 1907.

Legislația din Germania se regăsește și în Franța, unde tradițiile funcției publice sunt cu mult anterioare revoluției din 1789, dar primul Statut al funcției publice a fost adoptat de către regimul de la Vichy. Această reglementare, care, la fel ca și cea germană, conținea discriminări față de evrei și femei, a fost abrogată imediat după Eliberare, adoptându-se în octombrie 1946 un statut general, care se află la originea reglementărilor actuale în vigoare.

Grecia a adoptat un prim statut al funcționarului public în anul 1951, fiind inspirat din statutul francez din dreptul german și din dreptul englez al funcției publice.

În privința reglementărilor constituționale din statele membre ale Uniunii Europene, putem remarca faptul că toate statele ce dețin o constituție scrisă, dețin și astfel de reglementări. De aici au reieșit o serie de lucrări din domeniul dreptului public comparat, mai exact de drept public comunitar care au în vedere punerea „bazelor constituționale ale funcției publice”.

Prima problema care i-a preocupat pe legiuitorii constituanți a fost stabilirea competenței pentru fixarea regulilor aplicabile funcției publice. Din acest punct de vedere, constituțiile țărilor din Uniunea Europeană se împart în două mari categorii:

constituții care dau această competență exclusiv ,puterii legislative. Reținem pentru această categorie, ca reglementări exprese: art. 27 alin. (1) și (2) din Constituția Danemarcei, art. 73 pct. 8, art. 74 alin. (1) și art. 75 pct. 1 din Constituția Germaniei art. 103 din Constituția Greciei, art. 103 alin. (3) si art. 149 alin. (1) și 18 din Constituția Spaniei, art. 97 alin. (1) din Constituția Italiei, art. 168 alin. (1) lit. u) din Constituția Portugaliei.

În art. 10 din Cap. XI al Constituției Suediei găsim următoarea redactare: ,,Dispozițiile care reglementează statutul funcționarilor de stat în alte privințe decât cele prevăzute în prezenta Constituție vor fi enunțate prin lege”, de asemenea, art. 21 din Constituția Austriei dispune: ,,Statutul, inclusiv sistemul de plată și statutul disciplinar al funcționarilor Federației și land-urilor care îndeplinesc funcții oficiale este reglementat conform unor principii unitare de către legislația federală”.

În această categorie intră și art. 65 din Constituția Finlandei, care în urma modificării din 6 noiembrie 1970 precizează: ,,Clauzele statutului funcționarilor pot fi stabilite prin convenția colectivă conform prevederilor legii”, neadmițându-se ca acest cadru de principiu să fie stabilit de executiv, așa cum în 1993 s-au reglementat lucrurile și în Italia.

Trebuie, deci, să facem o distincție între competența legiuitorului sau, după caz, a executivului de a reglementa materia funcției publice, fie chiar la nivel de detalii, pe de o parte, și posibilitatea de a stabili reguli ale funcției publice prin contractul colectiv de muncă, pe de altă parte. Vom spune că în țările în care regulile contractuale vin în limitele admise de legiuitor funcției publice i se aplică un regim mixt, legal și contractual.

constituții care partajează competența între legislativ și executiv. Partajarea competenței între legiuitor și executiv apare în Belgia (art. 29, art. 66 alin. (2) din Constituție), în Regatul Unit (unde prerogativele regale – royal prerogative – recunoscute ca o convenție constituțională, cuprind și puterea de a stabili reglementări cu privire la funcția publică – în Olanda (art. 72 din Constituție, așa cum a fost revizuit în 1982), în Franța (art. 34 si 372 din Constituție), precum și Norvegia.

În ceea ce privește principiile aplicabile funcției publice, majoritatea constituțiilor reglementează: principiul egalității admisibilității în funcții publice, precum și al autonomiei în exercițiul funcției publice.

Unele constituții stabilesc și principiile generale de acces pentru funcțiile publice (de exemplu art. 92 din Constituția Norvegiei), altele prevăd scopurile activităților publice, care sunt și ale funcțiilor publice (de exemplu art. 2 alin. 2 și 3 din Constituția Suediei) sau prevăd garanții specifice pentru funcționari în exercitarea anumitor drepturi. Există și constituții care reglementează problema răspunderii funcționarilor publici, iar unele au un capitol special consacrat funcțiilor publice (de exemplu Cap. X din Constituția Finlandei). Pentru aceasta se vedea anexa nr. 2 a lucrării.

Noțiunea de funcție publică s-a impus ca noțiune fundamentală a dreptului public, în principal a dreptului administrativ. Conceptul de funcție publică îl regăsim în Franța și în sistemul francofon exprimat prin sintagma fonction publique, în Regatul Unit al marii britanii și în Statele Unite prin civil service, iar în Germania prin affentlicher dienst. Această diferențiere în conceptele exprimate nu are doar un interes pur lingvistic, ci prezintă o relevanță deosebită pe planul realităților juridice evocate de aceste concepte.

În Anglia, în cadrul civil service sunt cuprinși numai agenții serviciilor civile administrative ale statului, pe când în Franța, în funcții publice sunt incluși atât agenții statului, cât și cei ai colectivităților locale. Astfel se explică de ce numărul funcțiilor publice în Franța este de 9 ori mai mare decât în Anglia, în condițiile în care numărul total al populației este sensibil egal, în sensul că Franța are o populație cu 3,6% mai numeroasă decât Marea Britanie, dar și un teritoriu mai întins în administrare.

Referitor la aceasta diferențiere, se arată că același termen de funcție publică, apare drept total diferit în cele două interpretări, în sensul că doctrina franceză evocă filozofia etică, pe când cea britanică este expresia unei filozofii liberale.

Funcția publică este consacrată atât în dreptul intern, cât și în cel internațional ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală.

CONCLUZII

În prezenta lucrare am prezentat aspecte legate de statutul funcționarilor publici din România. Încă de la începutul acestui capitol trebuie să fie făcute câteva precizări importante.

Statutul juridic și economic al funcției publice și al funcționarului public influențează în mare măsura bunul mers general în viata unui stat.

Funcția publică este consacrată atât în dreptul intern, cât și în cel internațional ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală și locală.

Pentru ocuparea unei funcții publice sunt consacrate o serie de principii, care conturează, de altfel, premisele fundamentale ale exercitării activităților specifice acestor funcții. În cele ce urmează voi prezenta succint aceste principii și valențele acestora.

Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 29 mai 2007, a constituit, până în aprilie 2003, premisele dezvoltării legislative a domeniul funcției publice și funcționarilor publici. Cadrul legal în domeniul funcției publice și al funcționarilor publici a fost îmbunătățit și prin adoptarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea funcțiilor publice, a demnităților publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Statutul funcționarilor publici este baza legală a Teoriei funcției publice, ramură distinctă a dreptului administrativ. Această ramură înglobează toate noțiunile ce privesc funcția și funcționarului public.

Am încercat să prezint, pe baza relatărilor istorice făcute în literatura de specialitate, un tablou care să cuprindă toate reperele constituționale existente de-a lungul timpului în reglementarea funcției și funcționarului public.

Nu putem trece cu vederea importanța clasificărilor făcute de legislația în vigoare asupra funcției și funcționarului public. Drepturile și îndatoririle funcționarilor publici nu pot lipsi dintr-o asemenea lucrare.

În final lucrării, în cadrul capitolului al IV-lea, am expus noțiunea de funcție și funcționar public european, cu distincții apărute în cazul funcționarilor publici din fiecare stat membru.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate:

Alexianu, George– Curs de drept constituțional, Ed. Casei Școalelor, București, 1930;

Auby, Jean Marie, Auby, Jean Bernard – Institutions administratives. Organisation générale. Contentieux administratif. Interventions de l’administrations dans l’economie. Prix. Planifications. Amenagement du téritoire. Dalloz, ediția a VII-a, Paris, 1996;

Boulouis, Jean – Droit institutionnel de l’Union Européene, ediția a VI-a, Montchrestein, 1997;

Brezoianu, Dumitru – Drept administrativ, Ed. Lucrețius, București, 1998;

Brezoianu, Dumitru – Sisteme administrative contemporane, Universitatea București, 1987;

Călinoiu, Constanța, Vedinaș, Verginia – Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București, 1999;

Ionescu, Romulus, – Drept administrativ, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970;

Iorgovan, Antonie – Drept administrativ și știința administrației, București, 1989;

Iorgovan, Antonie – Drept administrativ – Tratat elementar, Vol. III, Ed. Actami, București, 1994;.

Iovănaș, Ilie, – Drept administrativ, Vol. II, Ed. Servo-Sat, Arad, 1997;

Negoiță, Alexandru – Drept administrativ și știința administrației, Ed. Athenaeum, București, 1991;

Negulescu, Paul – Tratat de drept administrativ, vol. I, București, 1934;

Negulescu, Paul – Tratat de drept administrativ – Principii generale, Ediția a IV-a, Vol. I, Institutul de Arte Grafice, Ed. Marcon, București, 1939;

Muraru, Ioan, ș.a. – Constituțiile României. Texte. Prezentare comparativă, Ed. R.A.M.O., București, 1993;

Petrescu, Rodica Narcisa– Drept Administrativ, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001;

Prisăcaru, Valentin – Tratat de drept administrativ. Partea Generală, Ed. Lumina Lex, București, 1993;

Ranta, Ana Elena – Aspecte de drept comparat referitoare funcția publică și funcționarii publici, în Revista Transivană de Științe Administrative nr. 2/2010;

Rideau, Joël– Droit institutionnel de l’Union Européenne, Ediția a II-a, L.G.D.J., 1996;

Rudescu, Corneliu, Marchidan, Gheorghe – Statutul funcționarilor publici și statutul salariaților comunali. Comentariu doctrinar și jurisprudențial, București, 1947;

Slăniceanu Popescu, Ion– Teoria funcției publice, Ed. Evrika, Brăila, 1989;

Teodorescu, Anibal– Drept administrativ, Ed. Institutul de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1929;

Văraru, Marin– Tratat de drept administrativ, vol. I, București, 1929;

Vătăman, Dan – Drept instituțional al Uniunii Europene, București, Editura Universul Juridic, 2010;

Ziller, Jacques – „Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de l'europe des Douze”, Ed. Montchrestien, 2008;

Ziller, Jacques– Égalité et mérite. L’accès à la Fonction Publiquedans les États de la CE, Institut Européen d’Administration Publique, Bruylant, Bruxelles, 1998.

Legislație:

Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003;

Constituțiile României din 1866, 1923, 1938 și 1956;

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici;

Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii;

Legea nr. 154/1998 cu privire la salarizarea funcționarilor publici;

Legea nr. 35/1997 și Legea nr. 154/1998 cu privire la personalul instituției Avocatul Poporului, ocupare funcții, condiții, salarizare, precum și răspundere disciplinară;

Legea nr. 1/1998 cu privire la condițiile de exercitare a activității pentru personalul S.I.E.

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;

Ordonanța de Guvern nr. 187/2001 cu privire la salarizarea funcționarilor publici;

Ordonanța de Guvern nr. 81/2001 cu privire la cursanții Institutului Național al Administrației și ai centrelor regionale de formare continuă pentru administrație publică;

Ordonanța de Guvern nr. 94/1999 privind răspunderea civilă a funcționarului public și dreptul de regres al statului;

OUG nr. 92/2008 privind statutul funcționarului public denumit manager public;

Hotărârea de Guvern nr. 299/2001 privind înființarea, reorganizarea și funcționarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici;

Hotărârea de Guvern nr. 1085/2001 cu privire la activitatea funcționarilor publici debutanți, perioada de stagiu, evaluarea lor, cursurile de pregătire și raportul de stagiu;

Hotărârea de Guvern nr. 1084/2001 privind evaluarea performanțelor profesionale individuale a funcționarilor publici;

ANEXE

Tabelul nr. 1 Prezentare schematică a categoriilor de persoane desemnate prin noțiunea de funcționar european

Anexa nr. 2 : art. 269 din Constituția Portugaliei, intitulat ,,Regimul funcției publice”:

,,1. În exercitarea funcțiilor lor, funcționarii administrației publice și ceilalți agenți ai statului și ai altor instituții publice sunt exclusiv în serviciul interesului public, așa cum este definit în termenii legii, de către organele competente ale administrației.

2. Funcționarii administrației publice și ceilalți agenți ai statului și ai celorlalte instituții publice nu pot fi prejudiciați sau avantajați, în virtutea exercitării funcțiilor lor, în ceea ce privește drepturile politice prevăzute de Constituție, în special dreptul la opțiune de partid.

3. În procedura disciplinară învinuitului i se garantează ascultarea și apărarea.

4. Nu este permisă cumularea de servicii sau funcții publice, afară de cele admise expres prin lege.

5. Legea stabilește incompatibilități între exercitarea serviciilor sau funcțiilor publice și alte activități”.

=== bibl ===

Legislație:

Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003;

Constituția României din 1866, publicată în Monitorul Oficial al nr. 142 din 13 iulie 1866;

Constituția României din 1923, publicată în Monitorul Oficial al nr. 282 din 29 martie 1923;

Constituția României din 1938, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 27 februarie 1938;

Constituția României din 1965, publicată în Buletinul Oficial al României nr. 27 decembrie 1965;

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 365 din 29 mai 2007;

Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 263 din 28 octombrie 1996;

Legea nr. 284/2010 , Lege – cadru prvivind salarizarea unitară a persoanelor plătite din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 877 din 28 decembrie 2010;

Legea nr. 35/1997, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 844 din 15 septembrie 2004 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului;

Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea S.I.E., republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 511 din 8 octombrie 2000;

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 279 din 21 aprilie 2003;

OUG nr. 92/2008 privind statutul funcționarului public denumit manager public, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 484 din 30 iunie 2008;

Hotărârea de Guvern nr. 1084/2001 privind evaluarea performanțelor profesionale individuale a funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 7 noiembrie 2001;

Hotărârea de Guvern nr. 624/2003 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, publicată în Monitorul Oficial, nr. 410 din 11 iunie 2003;

Hotărârea de Guvern nr. 1209/2003 privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 757 din 29 octombrie 2003;