Reglementarea Drepturilor Minoritatilor Etnice
REGLEMENTAREA DREPTURILOR MINORITĂȚILOR ETNICE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. Considerații generale privind instituția minorităților etnice
1.1. Evoluția istorică a conceptului de „minoritate etnică
1.2. Considerații privind definirea minorităților etnice și minorităților naționale
1.3. Aspecte teoretice și practice privind recunoașterea identității colectivităților etnice
2. Sisteme internaționale de protecție a drepturilor minorităților etnice
2.1. Evoluția protecției drepturilor minorităților până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial
2.2. Protecția drepturilor minorităților sub egida O.N.U
2.3. Protecția drepturilor minorităților în cadrul Consiliului Europei.
2.4. Sistemul C.S.C.E./O.S.C.E. de protecție a drepturilor minorităților.
2.5. Drepturile minorităților în Uniunea Europeană
3. Cadrul conceptual internațional și național privind integrarea grupurilor entice
3.1. Republica Moldova – democrație imitativă
3.2.Elemente conceptuale a minorităților în Rusia emergentă
3.3. Perspectiva occidentală a problematicii minorităților etnice
3.4. Concepția politicii minorității în Republica Moldova
3.5. Cadrul național privind protecția și integrarea minorităților etnice
3.6. Cadrul internațional privind protecția și integrarea minorităților
3.7. Cadrul intern românesc de protecție a drepturilor minorităților etnice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Încadrarea lucrării într-un domeniu tematic. Omenirea a intrat în mileniul III, cu multe probleme nerezolvate, și una dintre cele mai dureroase dintre ele o constituie problema minorității etnice. Ea apare nu numai în țările în curs de dezvoltare (Africa, Asia, și America Latină), dar și în Europa civilizată, America de Nord, precum și în fostele state socialiste.
În fiecare zi, buletinele de știri din lume, ne aduc multe exemple de conflicte etnice, cum ar fi: Ulster, Kosovo, Cecenia, Macedonia, Georgia, Ucraina etc. La nivel global, problema identității etnice a devenit deja o reală amenințare la adresa securității internaționale.
Recunoașterea identității etnice ține de doctrina drepturilor omului, în care abia în sec. XVII-XVIII sau produs mutații calitative determinate de fundamentarea teoriei dreptului natural considerat etern și nesupus ordinii divine. Doctrina contemporană a drepturilor omului semnalizează un proces de reanimare a drepturilor naturale. Acestea sunt de un produs spontan al unei tehnici juridice evoluate: ele nu au nevoie din acest moment să-și caute baza într-o ideologie totdeauna contestabilă, ceea ce dă fundament libertăților actuale este tot un drept anterior și superior statului, dar nu ca un drept rezultând din natura lucrurilor, ci ca un drept rezultând din conștiința justiției așa cum trăiește ea la un popor la un moment dat.
Scopul statului de drept este promovarea și asigurarea drepturilor omului pentru toate persoanele fără nici o discriminare bazată pe următoarele criterii: sex, rasă, naționalitate, origine etnică, cetățenie, origine socială, religie, convingeri, educație, limbă, opinii, apartenență politică, starea sănătății, vârsta, orientarea sexuală, starea civilă, starea materială, boală cronică necontagioasă, infecție cu HIV/Sida, sau pe alte criterii sau semne individuale,stabilite prin legislația națională cu privire la non-discriminare, sau prin tratatele internaționale la care R.M este parte.
Folosirea forței în scopul de a lipsi popoarele de identitatea lor constituie o violare a drepturilor lor inalienabile și a principiului non intervenției, în virtutea principiilor egalității în drepturi și al autodeterminării.
În viața internațională, atitudinea oficială a statelor față de grupurile minoritare care fac parte din populația lor diferă de la recunoașterea constituțională a existenței minorităților, până la negarea completă a existenței lor.
Astăzi, ca o consecință a experiențelor istorice, interzicerea discriminării este stabilită în multe tratate internaționale și legislații naționale cu referire la drepturile omului. Cu toate acestea discriminarea bazată pe rasă, culoare, etnie la fel ca și religie, gen orientare sexuală etc., este una de valoare a drepturilor omului care se produce cel mai frecvent în întreaga lume.
În acest sens, am realizat o cercetare complexă a reglementărilor drepturilor minorităților etnice și o analiză a evoluției istorice a drepturilor acestei categorii de persoane în sistemele dreptului internațional. Analiza sistemică a celor mai relevante instrumente juridice internaționale din această materie a fost corelată cu cercetarea modului de activitate al mecanismelor internaționale de garantare a drepturilor minorităților etnice. Cercetarea științifică efectuată a dus la elucidarea dificultăților întâlnite la implementarea în practică a reglementărilor drepturilor acestora. Totodată, a fost examinată dezbaterea asupra naturii individuale sau colective a drepturilor minorităților etnice și a problemelor politice și administrative ce se pot ivi din neînțelegerea corectă a modalităților de stabilire a acestor drepturi. Analiza modului în care minoritățile etnice sunt protejate în Republica Moldova cît și în alte țări a constituit un prilej de evidențiere a punctelor pozitive dar și de realizare de propuneri pentru o legiferare viitoare.
Actualitatea și importanța temei. Reglementarea drepturilor minorităților entice și protecția acestora constituie o parte componentă a reglamentărilor internaționale a drepturilor omului, fiindu-i aplicate toate dispozițiile ramurii respective. Totodată, această reglamentare prezintă particularități datorită faptului că atît minoritățile entice cît și cele naționale, din cauza problemelor cu care s-au confruntat de-a lungul istoriei, necesită o atenție specială și o reglamentare suplimentară. Interesul larg pe care îl suscită astăzi problematica drepturilor minorităților se constituie într-o recunoaștere incontestabilă a complexității și actualității acestei instituții, dar și a faptului că ea privește în mod direct majoritatea statelor lumii.
În acest context, este util demersul asupra cercetării reglementărilor drepturilor minorităților în dreptul internațional public. Acest domeniu este de actualitate și se află într-o continuă evoluție, atât din punctul de vedere al legislației și jurisprudenței internaționale și naționale, cât și prin prisma conflictelor existente pe scena politică contemporană. În cele aproape 200 de state de pe glob trăiesc aproximativ 5000 de grupuri minoritare, iar în două treimi dintre aceste state se află cel puțin o minoritate etnică sau națională.
Din cele expuse, rezultă faptul că, modul în care aceste grupuri evoluează și interacționează este un fenomen care trebuie analizat și supravegheat, iar reglamentarea drepturilor acestor categorii de persoane este o prioritate pentru comunitatea internațională. Nici un continent nu este ocolit de problema conflictelor etnice. Kirgizstan, Kosovo, Kenia, India, Siria, Spania, Turcia sunt doar câteva din țările care se află în prim-plan din acest punct de vedere.
Din acest motiv, reglamentarea drepturilor minorităților este o preocupare continuă pentru organizațiile internaționale.
Încă din faza înțelegerii sintagmei “minoritate etnică”, care nu are încă o definiție unanim acceptată pe plan internațional, domeniul de studiu al lucrării se prefigurează ca reprezentând o adevarată provocare pentru cei interesați de reglementarea drepturilor omului în general și a minorităților în mod special. Putem face distincția între minoritățile etnice și minorități naționale “după cum există sau nu un alt stat decât acela în care trăiesc cetățeni aparținând respectivei minorități și în care persoanele de aceeași origine națională constituie o majoritate. Spre exemplu, în România, maghiarii ori germanii sunt minoritate națională, în timp ce țiganii sunt minoritate etnică”. În mod obișnuit se consideră că naționalitatea desemnează apartenența la o comunitate conturată suficient de exact din punct de vedere politic ce are la bază unitatea de teritoriu, limbă, viață economică, socială, culturală și de factură psihică și are conștiința originii și a propiului destin. Apartenența etnică desemnează legătura unei persoane cu o entitate distinctă de indivizi constituită ca formă istorică de comunitate între oameni și care are la bază unitatea de teritoriu, limbă, cultură, tradiții, etc. Este însă imposibil de a da o formă juridică acestor definiții datorită varietății mari de situații și confuziei cauzată de sensul diferit atribuit termenilor utilizați. Astfel, în unele state monoetnice termenul “naționalitate” înseamnă legătura unei persoane cu un stat, iar în unele state plurietnice termenul “naționalitate” înseamnă apartenența la o comunitate etnică. În unele definiții elementul etnic este subordonat sau inclus în conținutul noțiunii de naționalitate. În alte definiții termenului de “naționalitate” îi este atribuit un sens civic care exclude elementul etnic.
Actualitatea temei reiese și din nevoia de a contribui la promovarea continuă a reglementărilor drepturilor minorităților prin corectarea înțelegerii caracterului juridic și a conținutului drepturilor specifice acestei categorii de persoane.
Importanța temei reiese și din conturarea acestei problematici în cadrul normativ internațional. La acest nivel au fost adoptate o serie de acte importante pentru acest domeniu de studiu cum ar fi Convenția U.N.E.S.C.O. privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului (1960), Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială (1965), Pactul internațional privind drepturile civile și politice (1966), Pactul internațional privind drepturile economice și sociale (1966), Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistice (1992), Declarația principiilor toleranței (1995), adoptate în sub egida O.N.U., Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, intrate în vigoare în 1998 și adoptate sub egida Consiliului Europei, Documentul de la Copenhaga (1990), Deciziile de la Helsinki (1992) și Recomandările adoptate de O.S.C.E. și altele. Adoptarea acestor documente reprezintă pași importanți în protecția drepturilor minorităților etnice, dar reglementarea drepturilor acestei categorii de persoane necesită completări și clarificări. Această concluzie pune încă o dată în lumină importanța și actualitatea temei pe care o cercetăm în prezenta teză. În plus, în stadiul actual de dezvoltare a cooperării internaționale este necesară o abordare diferită a problemei drepturilor minorităților: de la declarația drepturilor existente la punerea lor în aplicare efectivă. Chiar dacă, în ultima perioadă, în Republica Moldova și România au fost întreprinse acțiuni importante în domeniul protecția drepturilor minorităților etnice, aplicarea dispozițiilor în această materie necesită un studiu elaborat.
În lumina celor expuse, actualitatea cercetării științifice multidimensionale a reglementării drepturilor minorităților nu poate fi pusă la îndoială.
Problematica minorităților etnice a suscitat, deci, interesul mai multor cercetători. Cu toate acestea, o abordare complexă, completă și actuală a acestei teme lipsește încă, ceea ce determină actualitatea teoretică și practică a investigației pe care mi-am propus-o.
Motivația alegerii temei. Am ales această temă datorită importanței reglementărilor drepturilor minorităților etnice în sistemul de drept. În acest context, putem spune că, semnificația teoretică a lucrării constă în cercetarea complexă, multiaspectuală și interdisciplinară a problemei minorităților în dreptul internațional public, cu evidențierea cadrului normativ internațional și a problemelor la implementarea în practică a acestuia.
Gradul de noutate al temei. Despre tema dată, putem spune că nu este relativ nouă, deoarece preocuparea pentru recunoașterea identității etnice ține de doților: de la declarația drepturilor existente la punerea lor în aplicare efectivă. Chiar dacă, în ultima perioadă, în Republica Moldova și România au fost întreprinse acțiuni importante în domeniul protecția drepturilor minorităților etnice, aplicarea dispozițiilor în această materie necesită un studiu elaborat.
În lumina celor expuse, actualitatea cercetării științifice multidimensionale a reglementării drepturilor minorităților nu poate fi pusă la îndoială.
Problematica minorităților etnice a suscitat, deci, interesul mai multor cercetători. Cu toate acestea, o abordare complexă, completă și actuală a acestei teme lipsește încă, ceea ce determină actualitatea teoretică și practică a investigației pe care mi-am propus-o.
Motivația alegerii temei. Am ales această temă datorită importanței reglementărilor drepturilor minorităților etnice în sistemul de drept. În acest context, putem spune că, semnificația teoretică a lucrării constă în cercetarea complexă, multiaspectuală și interdisciplinară a problemei minorităților în dreptul internațional public, cu evidențierea cadrului normativ internațional și a problemelor la implementarea în practică a acestuia.
Gradul de noutate al temei. Despre tema dată, putem spune că nu este relativ nouă, deoarece preocuparea pentru recunoașterea identității etnice ține de doctrina drepturilor omului, în care abia în sec. XVII-XVIII sau produs mutații calitative determinate de fundamentarea teoriei dreptului natural considerat etern și nesupus ordinii divine, iar drepturile minorităților etnice s-a concretizat mai bine după Primul război mondial, prin tratatele încheiate între Puterile aliate și asociate (SUA, Regatul Unit al Marii Britanii, Franța, Italia și Japonia) cu statele învinse ori care s-au ales cu teritoriile reintegrate și cu minorități în aceste teritorii.
Analizând mai multe opinii și definiții, s-a argumentat din punct de vedere științific următoarele:
– prin grup etnic trebuie avut în vedere doar cei care în urma unor consecințe istorice sau rupt de la masivul central al etniei de bază și locuiesc în alte teritorii naționale (rușii, ucrainenii, belorușii în Republica Moldova, SUA și alte state) constituind grupuri etnice naționale minoritare;
– din categoria minorităților fac parte toate etniile care locuiesc pe teritoriul statului și diferă de etnia de bază (majoritară) prin cultură (tradiții, obiceiuri), limba vorbită, religie;
– autonomiile teritorial administrative și culturale trebuie acordate printr-un cadru legislativ racordat la standardele internaționale, sarcina căruia este de a proteja minoritățile contra deciziilor mаjоrității, inacceptabile atât din punct de vedere а drepturilor omului cât și al politicilor privind democratizarea societății;
– principalele surse de agravare a extremismului etnic într-o țară sau alta sunt perioade lungi de instabilitate socio-economic care sunt însoțite pe de o parte, de diferențierea socială a cetățenilor, lupta fără compromisuri pentru putere, creșterea conflictelor sociale și etnice sub influența criminalității, iar pe de altă parte, performanțele slabe ale aparatului de stat și organelor de drept, lipsa unor mecanisme de încredere privind protecția juridică a cetățenilor.
În teză se aduc argumente științifice și recomandări practice în sprijinul reglementărilor legislative a problemelor legate de statutul juridic și protecția minorităților. Oricum, normele ce reglementează aceste drepturi nu sunt tocmai perfecte și necesită a fi perfecționate și actualizate în continuu, deoarece preocuparea asupra acestei probleme ar permite evitarea conflictelor de etnie.
Prin cerecetări aprofundate și prin consultarea numeroaselor studii doctrinare, atît autohtone cît și străine, am reușit să aduc puțină lumină asupra prezentei teme, care își găsește locul în cadrul normativ național cît și internațional.
Analiza sistemică a celor mai relevante instrumente juridice internaționale din această materie a fost corelată cu cercetarea modului de activitate al mecanismelor internaționale de garantare a drepturilor minorităților. Cercetarea efectuată a fost examinată prin dezbaterea asupra naturii individuale sau colective a drepturilor minorităților și a problemelor politice și administrative ce se pot ivi din neînțelegerea corectă a modalităților de stabilire a acestor drepturi. Cercetarea își învederează caracterul novator inclusiv grație faptului că a fost realizată o analiză eminamente comparativă a reglementărilor drepturilor minorităților, care a făcut posibilă reliefarea carențelor cadrului legal național și crearea unor oportunități de implementare a practicilor legislative mai performante în legislația civilă a Republicii Moldova.
Scopul și obiectivele temei. Scopul prezentei lucrări constă în realizarea unei cercetări complexe a reglementărilor drepturilor minorităților în contextul dreptului internațional al drepturilor omului prin prisma unei analize detaliate a reglementărilor internaționale în această materie, cu elucidarea tendințelor de dezvoltare a acestei instituții în condițiile internaționalizării drepturilor omului, precum și în elaborarea argumentărilor teoretice și a recomandărilor practice pentru optimizarea politicii naționale și internaționale de reglementare a drepturilor acestor categorii de persoane.
În vederea atingerii scopului propus au fost preconizate următoarele obiective:
a defini noțiunea de “minoritate” prin prisma legislației internaționale;
a examina sub aspect istoric și comparat etapele formării și dezvoltării drepturilor minorităților;
a realiza o analiză sistemică a celor mai relevante documente internaționale în domeniu, a instrumentelor juridice și practicilor fondate de aceste documente în materia reglementărilor drepturilor minorităților etnice;
a studia caracterul juridic și conținutul drepturilor specifice minorităților etnice;
a elucida și analiza domeniile prioritare ale drepturilor minorităților etnice;
a evidenția carențele și lacunele existente în cadrul legal de reglementare a drepturilor minorităților din Republica Moldova și România și a formula propuneri de lege ferenda în vederea perfecționării și eficientizării legislației în domeniul vizat, în concordanță cu soluțiile teoretice și practice elaborate în jurisprudență.
Metode utilizate în cercetarea tezei. La întocmirea prezentei lucrări m-am bazat pe studierea materialului doctrinar-teoretic, normativ-legislativ și practic, cu aplicarea metodelor: istorică, sistematică, analitică, juridico-comparativă și logico-juridică.
Constatând importanța și actualitatea temei, am abordat cercetarea științifică prin prisma jurisprudenței din spațiul Republicii Moldova, României, dar și din spațiul anglofon și francofon. Printre autorii care au studiat acest subiect pot fi menționați: Negru B., Avornic Gh., Serbenco E., Barbăroșie Ar., Boțan Ig., Catană V., Diaconu I., Prisecariu M., Salat L., Călușeru M., Andreescu G., James G. Kellas, Jenifer Jackson Preece, Hofmann, Pentassuglia, Benoît-Rohmer și alții.
Literatura folosită. Desigur pentru a evidenția teza ne putem propune de a cunoaște calitatea acesteia prin bogata cantitate de surse. În cadrul investigației a fost utilizată o bogată literatură de specialitate la o serie de autori din diferite state care au abordat probleme legate de probleme ale minorităților etnice.
Sursele au fost colectate din mai multe izvoare și vor fi specificate în bibliografia prezentei teze. În teză au fost examinate și o serie de teze de doctor în drept care au tangență direct sau indirect cu tema noastră de investigație. Printre acestea vom nominaliaza:
Teza de doctorat elaborate de Natalia Bantuș cu tema: ”Natura juridică a teritoriului statului.”
Teză de doctor habilitat elaborate de Teodor Cârnaț cu tema: ”Teoria și practica eliminării formelor de discriminare în condițiile constituționalismului contemporan din Republica Moldova”
Teză de doctorat elaborată de Morozan Alina cu tema: ”Minoritățile naționale în Republica Moldova.”
Teză de doctorat elaborată de Vădean-Mihai Romulus cu tema: ”Relațiile româno-ungare în perspectiva integrării în structurile europene și euroatlantice.”
Teză de doctorat elaborate de Galina Pogoneț: ,,Statutul juridic al minorităților etnice în Republica Moldova.”
Conținutul lucrării. Prezenta lucrare este urmarea cercetărilor și studierea minuțioasă asupra subiectului ales, care este compusă din patru capitole teoretice, concluzie și bibliografie. Procedeul de relatare al conceptelor nu s-a făcut doar prin expunerea problematicii, ci prin analiza doctrinei, a legislației internaționale și naționale, îmbinate cu practica existentă.
Astfel, primul capitol al lucrării este denumit ”Considerații generale privind instituția minorităților etnice” este dedicat istoricului recunoașterii identității etnice ține de doctrina drepturilor omului precum și proveniența și accepțiunile termenului „etnie”.
Capitolul doi cu denumirea ”Sisteme internaționale de protecție a drepturilor minorităților etnice” este consacrat unui studiu amănunțit a principalelor trăsături, izvoare și mecanisme ale sistemului Societății Națiunilor, sistemului O.N.U., al Consiliului Europei, cel al C.S.C.E./O.S.C.E., precum și sistemul Uniunii Europene, care au o strânsă legătură și o evoluție continuă ce stabilesc cadrul legal internațional al protecției drepturilor minorităților.
Capitolul trei întitulat ”Cadrul conceptual internațional și național privind integrarea grupurilor entice” este consacrat analizei cadrului legislativ intern cît și cel extern, în ceea ce privește protecția drepturilor minorităților etnice. Analiza realizată este actuală și cuprinde atât o perspectivă legislativă și doctrinară, cât și una practică care relevează unele din problemele care apar la implementarea măsurilor vizând protecția drepturilor minorităților etnice.
Concluziile includ în sine toate finalitățile la care s-a ajuns după efectuarea investigațiilor privind reglementarea tuturor drepturilor minorităților etnice, la fel sunt incluse și propunerile privind modificarea legislației ce țin de aceste reglementări.
Bibliografia reflectă totalitatea actelor normative, actelor subordonate legii, regulamentelor, monografiilor, articolelor științifice ce au servit drept suport la efectuarea cercetărilor necesare la tema reglementării drepturilor minorităților etnice.
Astfel, prezenta lucrare, prin cercetare complexă prezintă un studiu nou și aprofundat asupra reglementării drepturilor minorităților etnice în general și protecția drepturilor acestora în special.
1. Considerații generale privind instituția minorităților etnice
1.1. Evoluția istorică a conceptului de „minoritate etnică”.
Omenirea a intrat în mileniul III, cu multe probleme nerezolvate și una dintre cele mai dureroase dintre ele o constituie problema drepturilor minorităților etnice. Ea apare nu numai în țările în curs de dezvoltare (Africa, Asia, și America Latină), dar și în Europa civilizată, America de Nord, precum și în fostele state socialiste.
În fiecare zi, buletinele de știri din lume, ne aduc multe exemple de conflicte etnice, cum ar fi: Ucraina, Ulster, Kosovo, Cecenia, Macedonia, Georgia, etc. La nivel global, problema identității etnice a devenit deja o reală amenințare la adresa securității internaționale.
Recunoașterea identității etnice ține de doctrina drepturilor omului, în care abia în sec. XVII-XVIII sau produs mutații calitative determinate de fundamentarea teoriei dreptului natural considerat etern și nesupus ordinii divine. Doctrina contemporană a drepturilor omului semnalizează un proces de reanimare a drepturilor naturale. Acestea sunt de un produs spontan al unei tehnici juridice evoluate: ele nu au nevoie din acest moment să-și caute baza într-o ideologie totdeauna contestabilă, ceea ce dă fundament libertăților actuale este tot un drept anterior și superior statului, dar nu ca un drept rezultând din natura lucrurilor, ci ca un drept rezultând din conștiința justiției așa cum trăiește ea la un popor la un moment dat ".
Scopul statului de drept este promovarea și asigurarea drepturilor omului pentru toate persoanele fără nici o discriminare bazată pe următoarele criterii: sex, rasă, naționalitate, origine etnică, cetățenie, origine socială, religie, convingeri, educație, limbă, opinii, apartenență politică, starea sănătății, vârsta, orientarea sexuală, starea civilă, starea materială, boală cronică necontagioasă, infecție cu HIV/Sida, sau pe alte criterii sau semne individuale,stabilite prin legislația națională cu privire la non-discriminare, sau prin tratatele internaționale la care R.M este parte.
Folosirea forței în scopul de a lipsi popoarele de identitatea lor constituie o violare a drepturilor lor inalienabile și a principiului non intervenției, în virtutea principiilor egalității în drepturi și al autodeterminării. Fiecare stat trebuie să se abțină de la orice acțiune care vizează dezagregarea integrității teritoriale ale altui stat. Integritatea teritorială și independența politică a statului sunt inviolabile.
În viața internațională, atitudinea oficială a statelor față de grupurile minoritare care fac parte din populația lor diferă de la recunoașterea constituțională a existenței minorităților, până la negarea completă a existenței lor.
Astăzi, ca o consecință a experiențelor istorice, interzicerea discriminării este stabilită în multe tratate internaționale și legislații naționale cu referire la drepturile omului. Cu toate acestea discriminarea bazată pe rasă, culoare, etnie la fel ca și religie, gen orientare sexuală etc., este una de valoare a drepturilor omului care se produce cel mai frecvent în întreaga lume.
Pentru a elucida toate problemele ce țin de dreptul grupărilor etnice la existență și dezvoltare, George Vacher de Lapouge a fost unul dintre primii autori care a introdus termenul „etnie”, utilizînd noțiunea pentru a desemna entitățile omogene rasial, care nu se schimbă în pofida modificărilor lingvistice, culturale și demografice. În lucrarea „Essai sur l’inegalité des races humaines”, J. A. de Gobineau întrebuința adjectival „etnic” pentru a desemna degradarea rezultată în urma amestecului raselor.
Etimologic, noțiunea provine din greacă de la „etnos”, indicînd o comunitate de oameni cu aceeași origine și strămoși. În literatura de specialitate franceză, sensul dominant fiind de comunitate lingvistică, în timp ce în spațiul anglo-saxon fiind utilizată sintagma „ethnic group” cu referire la o minoritate culturală.
Oricît de variate și de complexe ar fi accepțiunile termenului „etnie”, este utilă totuși, o încercare de sistematizare ale acestora. Astfel, o primă categorie de cercetători, dintre care cel mai de vază fiind Max Weber, a perceput conceptul de „etnie” în calitate de grupuri umane unite prin credința într-o ascendență comună, datorită asemănărilor de ordin fizic, a obiceiurilor, a culturii comune și a psihologiei specifice, avînd rolul de a favoriza coeziunea de grup, mai ales în domeniul politic.
A doua categorie de cercetători au explicat termenul ca un rezultat al unui mod de viață, bazat pe o limbă și o cultură proprie, cumulat cu determinarea spațială, ce creează în rezultat solidaritatea dintre oameni. Astfel, potrivit lui Richard Molard, „etnia” este o comunitate de limbă, de obiceiuri, de credințe, de valori, bazată pe criteriul spațial. Pentru cercetătorul Meyer Fortes „etnia” reprezenta un grup determinat spațial, în interiorul căruia există legături sociale strînse.
În sfîrșit, o categorie aparte de cercetători, în frunte cu Fredrik Barth, au indicat asupra faptului că etniile sunt menținute prin existența unor frontiere, care ajută la autoidentificarea grupurilor. Astfel, conform acestei abordări, „etnia” reprezintă pentru Paul Mercier „un grup închis”, descendent dintr-un strămoș comun sau avînd aceeași origine, o limbă comună și o cultură omogenă, „o unitate de ordin politic”.
Corelat cu termenul de „etnie”, conceptul de „etnicitate” este mai larg răspîndit și utilizat. Termenul provine la fel din domeniul antropologic și s-a regăsit mai întîi în spațiul anglo-saxon. Unul din primii autori care a utilizat noțiunea de „etnicitate” (ethnicity) a fost sociologul american David Riesman. Avînd în vedere diversitatea etnică în S.U.A., scopul folosirii noului termen era înlăturarea sensului peiorativ ale particularităților de rasă, limbă, religie, origine ale anumitor grupuri sociale. Termenul de „etnicitate” a fost utilizat pe larg la sfîrșitul anilor ‘60 ai secolului al XX – lea, pentru a desemna un „tip de conflicte și de revendicări calificate drept „etnice”, apărute atît în societățile dezvoltate, cît și în cele în proces de dezvoltare”. Wallerstein și Gordon au utilizat termenul pentru a desemna sentimentul apartenenței la un popor sau comunitate a subgrupurilor din societatea americană. Un studio al lui Walker Connor denotă că etnicitatea și naționalismul, stau la baza construcției statului-națiune și sunt bazate pe elemente de rudenie, datorate unei ascendențe comune, dar și pe legături psihologice.
Definiția clasică a termenului „etnicitate” este prezentată de Glazer și Moynihan, fiind „starea de apartenență la un anumit grup etnic”. O explicație prescriptive este propusă de Ernest Cashmore, care definește „etnicitatea” în calitate de „caracteristică indispensabilă a unui grup social care se identifică într-un anumit mod (de obicei distinct) și odată ce conștiința de a fi parte al acestui grup este formată, elementele distincte vor fi perpetuate și transmise de la o generație la alta”. Un alt cercetător, Rogers Brubaker, propune o abordare alternativă, diferită de aborda-rea clasică antropologică, definind etnicitatea în calitate de modalitate de a vedea și percepe lumea din jur și de autoidentificare socială (prin care indivizii se identifică cu anumite grupuri sociale). Termenul de „etnicitate” este folosit în diverse contexte, însă nu întotdeauna esența acestui termen este înțeleasă și percepută corect. Siniša Malešević menționează despre „ambiguitatea relațiilor etnice și neclaritatea inerentă a conceptului de etnicitate, care generează divergențe în interpretarea conceptului, precum și utilizarea greșită, mai ales în context politic”. Jack David Eller împărtășește viziuni similare, argumentînd că „problemele cele mai stringente apar din cauza caracterului vag al termenului și fenomenului denumit etnicitate”.
Termenul de „etnicitate” este utilizat împreună cu sintagmele „minoritate etnică” și „grup etnic”. Minoritatea etnică desemnează o entitate socială, care nu constituie un grup dominant din populația totală a unei anumite societăți, desemnînd „un popor din afară, străin, și diferit de populația băștinașă”. Grupurile etnice sunt definite ca „un grup distinct” al populației în cadrul societății, a căror cultură este diferită de cea a majorității populației (culturii de masă). Într-un articol de a lui Cashmore, autorul definește „grupul etnic” în calitate de „răspuns creativ al unui grup de oameni în momentul în care aceștia se simt marginalizați într-o societate”.
În tradiția europeană, „etnicitatea” nu este percepută ca un sinonim pentru sintagma de „minoritate etnică”, ci ca un element determinant al națiunii. Conform acestei abordări, societatea în întregime, nu doar minoritățile etnice, aparțin unui anumit „grup etnic”.
Etnicitatea – principalele curente
Abordările privind termenul de „etnicitate” s-au dezvoltat din teorii antropologice și sociologice specifice. Atunci cînd este discutată definiția și esența acestui termen, este necesar de a ține cont perspectiva autorului (curentul abordat) față de acest concept. Din punct de vedere antropologic, curentele referitoare la definirea esenței fenomenului de „etnicitate” pot fi grupate în trei categorii de bază: teoria primordialistă, teoria instrumentalistă și teoria constructivistă. Aceste teorii reflect în linii generale schimbările de abordare asupra etnicității din punct de vedere antropologic, care au survenit pe parcursul ultimelor două decenii.
Teoria primordialistă
Primordialismul este teoria care susține că „în cele din urmă există o bază reală, tangibilă, pentru identificarea etnică”. Bazele teoriei primordialiste au fost puse de filosofii germani, mai cu seamă de J. H. Herder, care menționau despre „puterea atavică” a solului și sîngelui care leagă oamenii din același grup între ei.
Curentul primordialist percepe societatea umană ca un conglomerat de grupuri sociale distincte. La naștere o persoană „devine” membru al unui anumit grup. Identificarea etnică se bazează pe elemente profunde și „primordiale” de rudenie și atașament față de respectivul grup. Prin urmare, apartenența etnică a unei personae este „fixată” și rămîne o parte neschimbată a identității sale individuale.
Wsevolod Isajiw menționează că abordarea primordialistă este cea mai veche în literatura sociologică și antropologică. Etnicitatea, conform acestui autor, este atribuită la naștere și se transmite ereditar, fiind o derivată a relațiilor de clan și rudenie a unei societăți umane, fiind prin urmare ceva stabil și permanent. Respectiv, cei doi factori determinanți ai curentului primordialist reprezintă ideea că etnicitatea unei persoane este atribuită la naștere și faptul că aceasta este permanentă.
Abordările primordialiste contemporane pot fi divizate în două grupuri – cei care percep legătura cu un anumit grup social prin prisma determinismului biologic și cei care percept această legătură ca un produs al culturii, istoriei, miturilor, simbolurilor și memorie colective. Elementul comun al acestor abordări este faptul că relațiile cu grupul etnic în general nu se schimbă pe parcursul vieții unei persoane.
Unul dintre cei mai cunoscuți cercetători contemporani care argumentează etnicitatea prin prisma teoriei primordialiste, este Anthony D. Smith. Deși acesta adoptă o abordare „soft” asupra etnicității, Smith evidențiază că elementele de identificare etnică a unei persoane rezidă în mituri, amintiri, valori, simboluri și credințe. Autorul menționează despre mitul etnic, care reprezintă elementul central în formarea și perpetuarea etnicității. Membrii unui grup etnic doresc să păstreze și să transmită generațiilor viitoare totalitatea elementele caracteristice acestui grup. Durabilitate unei etnicități rezidă în puterea mitului fondator și capacitatea membrilor grupului de a perpetua valori și simboluri pentru viitoarele generații. Smith subliniază despre „durabilitatea legăturilor și a sentimentelor etnice, odată ce acestea au fost formate”[24] și evidențiază că valorile etnice sunt primordiale unei persoane, deoarece acestea sunt parte componentă a procesului de socializare a individului, rămînînd neschimbate pe parcursul vieții și influențînd profund viziunea persoanei față de lumea din jur.
Teoria instrumentalistă
Exponenții teoriei instrumentaliste percep etnicitatea ca pe un fenomen care poate fi schimbat, construit sau chiar manipulat pentru a obține beneficii economice și pentru a atinge anumite scopuri politice. Conform Teoriei Elitelor, liderii unui stat modern, utilizează și manipulează percepția de identitate etnică pentru a promova propriile scopuri și de a asigura menținerea puterii. Astfel, etnicitatea, conform acestei abordări, este determinată de lupta elitelor în cadrul unei entități anume, într-un anumit context politic și economic.[25] Din perspectiva acestui curent, grupurile etnice sunt considerate drept produse a miturilor politice, create și manipulate de cultura elitelor în aspirația acestora de a obține acces la resurse și putere.
Teoria instrumentalistă percepe identitatea națională, naționalismul și etnicitatea în calitate de creații a elitelor. Exponenții acestei abordări susțin că modernizarea, factorii economici și sociali sunt creați de către elite pentru a genera conflicte la nivel societal. Ernest Gellner argumentează în acest sens, că propaganda naționalistă invocă intenționat etnicitatea în calitate de sursă de conflict social, pentru a ascunde intenția elitelor de a menține statutul lor socio-economic și politic.
Modernizarea, este unul din factorii centrali care perpetuează etnicitatea. Creșterea ratei de alfabetizare, mass-media, comunicarea de masă, facilitează însușirea și răspîndirea caracteristicilor etnice. La apariția unui dificultăți economice, elitele vor manipula opinia publică și vor invoca argumentul etnic ca fiind cauza tuturor relelor.
Conform acestei teorii, elitele naționaliste sunt constructorii și manipulatorii identității etnice, care au de cîștigat de pe urma conflictelor etnice.
Teoria constructivistă
Conform acestui curent, etnicitatea este un fenomen în dezvoltare continuă, edificat în viața de zi cu zi, care se manifestă pe tot parcursul vieții. Teoria constructivistă interpretează etnicitatea ca fiind situațională, schimbătoare și dependentă de structura societății. Identitatea etnică poate să evolueze sau să se reducă în funcție de o mulțime de factori, unul dintre care este capacitatea politicienilor de a mobiliza efectiv societatea pentru atingerea unor scopuri generale sau înlăturarea unor amenințări exterioare.
Constructivismul respinge ideea că etnicitatea este o condiție umană de bază. Exponenții acestui curent susțin că grupurile etnice sunt doar produse ale interacțiunii social-umane, menținute numai în măsura în care acestea sunt susținute în calitate de constructe sociale. Susținătorii acestei teorii consideră că ideea de etnicitate servește în calitate de umbrelă pentru diferite colectivități, deoarece indivizii fiind parte a unui grup etnic pot obține drepturi suplimentare.
Constructivismul modernist corelează apariția etnicității cu formarea statelor-națiune. Susținătorii acestei teorii, cum ar fi Eric Hobsbawm, afirmă că etnicitatea și naționalismul, sunt invenții recente, care au apărut în perioada modernă. Ei susțin că, înainte de această perioadă, omogenitatea etnică nu a fost considerată un factor necesar pentru buna conviețuire a oamenilor.
În concluzie, este necesar de menționat că multitudinea de noțiuni referitoare la conceptele „etnie” permit o interpretare multidimensională ale acestor fenomene. Abordarea prin prisma celor trei curente conceptuale, permite o mai bună structurare a principalelor percepții teoretice. Astfel, conform teoriei primordialiste, etnicitatea este determinată la naștere și rămîne neschimbată pe tot parcursul vieții. Teoria instrumentalistă abordează etnicitatea în calitate de fenomen ce este bazat pe simboluri și mituri, care este exploatat de către lideri în scopuri pragmatice și pentru atingerea propriilor interese. A treia abordare, este ilustrată de teoria constructivistă, care susține că identitatea etnică este ceva care oamenii „construiesc” în contexte sociale și istorice specifice pentru a promova propriile interese, etnicitatea fiind fluidă și subiectivă. Prin urmare, fiecare dintre aceste curente ilustrează faptul că etnicitatea și etnia rămîn a fi elemente de bază în constituirea statului-națiune.
2.2. Considerații privind definirea minorităților etnice și minorităților naționale.
În doctrina juridică nu a existat un interes deosebit pentru a delimita foarte exact noțiunile de minoritate etnică și cea de minoritate națională. Încercările în acest sens au fost ocazionale sau marginale din cauza faptului că nu este atât de importantă distincția dintre minoritate națională și minoritate etnică din moment ce normele international apără drepturile omului fără vreo deosebire pe criterii de limbă, confesiune, apartenență etnică sau națională, etc.
Unii autori au făcut încercări de a contura factorii care deosebesc minoritatea națională de cea etnică. Au fost invocate “starea afectivă”, “dimensiunea psihologică”, “legături specifice”, etc. Factorii esențiali ai diferențierii ar fi cei istorici, politici, economici, sociali, culturali și de natură psihică. Totalitatea acestor factori și-ar fi găsit expresia în statalitatea unor comunități și deosebirea ar fi că “naționalitățile au avut în trecut posibilitatea de a-și organiza un stat, cu propriile instituții de guvernare, iar grupurile etnice nu au avut o astfel de șansă sau capacitate”, afirmă Andrew Ludanyi (Coaliția maghiarilor din S.U.A.). Același autor observa că, “majoritatea grupurilor etnice sunt o consecință a emigrării dintr-o parte în alta a lumii (de exemplu, armenii în România, țiganii sau roma în Ungaria, grecii în Ungaria, evreii în Cehoslovacia, Ungaria sau România). Spre deosebire de aceste minorități, comunitățile naționale sunt o consecință a schimbării granițelor și nu a emigrării sau imigrării”.
C.-L. Popescu face distincția între minorități naționale și minorități etnice “după cum există sau nu un alt stat decât acela în care trăiesc cetățeni aparținând respectivei minorități și în care persoanele de aceeași origine națională constituie o majoritate. Spre exemplu, în România, maghiarii ori germanii sunt minoritate națională, în timp ce țiganii sunt minoritate etnică”.
În mod obișnuit se consideră că naționalitatea desemnează apartenența la o comunitate conturată suficient de exact din punct de vedere politic ce are la bază unitatea de teritoriu, limbă, viață economică, socială, culturală și de factură psihică și are conștiința originii și a propiului destin. Apartenența etnică desemnează legătura unei persoane cu o entitate distinctă de indivizi constituită ca formă istorică de comunitate între oameni și care are la bază unitatea de teritoriu, limbă, cultură, tradiții, etc.
Este însă imposibil de a da o formă juridică acestor definiții datorită varietății mari de situații și confuziei cauzată de sensul diferit atribuit termenilor utilizați. Astfel, în unele state monoetnice termenul “naționalitate” înseamnă legătura unei persoane cu un stat, iar în unele state plurietnice termenul “naționalitate” înseamnă apartenența la o comunitate etnică. În unele definiții elementul etnic este subordonat sau inclus în conținutul noțiunii de naționalitate. În alte definiții termenului de “naționalitate” îi este atribuit un sens civic care exclude elementul etnic.
În art. 1 din Comentariile la Recomandarea nr. 1201 a APCE este dată următoarea explicație cu privire la termenii folosiți: “de ce am folosit termenul de minoritate națională și nu minoritate, minoritate etnică, popor sau comunitate minoritară? …
Termenii grupuri etnice, popoare, națiuni, și comunități, ca și adjectivele corespunzătoare, au conotații diferite în diferite limbi și regiuni din Europa. Motivul final în luarea acestei decizii a fost faptul simplu, dar decisiv, că expresia minoritate națională apărea deja în textul Convenției (Articolul 14)”. Prin urmare, termenul “minoritate națională” ca o categorie juridică se referă și la comunitățile ce pot fi definite ca minorități etnice. Acest fapt se întâmplă în ideea de a folosi un termen unic pentru a evita confuziile în aplicarea reglementărilor internaționale și, în același timp, în ideea de a exclude posibilitatea unui tratament diferențiat aplicat comunităților sau grupurilor de persoane.
Procedând la formularea unei definiții a minorității naționale, APCE a considerat că aceasta trebuie să fie suficient de exactă și în același timp să fie foarte generală pentru ca să poată fi aplicată unei varietăți largi de ipoteze.
Logica acestei abordări este simplă. Reglementările internaționale privind minoritățile naționale apără drepturile ce țin de identitatea persoanelor aparținând minorităților naționale. Dreptul la folosirea limbii materne, la protecția culturii, practicarea religiei, etc., sunt garantate prin stipularea principiului ne-discriminării fără a se face aluzie măcar la un tratament diferențiat după criteriul apartenenței etnice sau naționale. Limba, cultura, religia sunt elemente care stau la bază în definirea atât a minorității naționale cât și a minorității etnice. Factorii care diferențiază minoritatea etnică de cea națională sunt în afara categoriilor care privesc identitatea persoanelor aparținând minorităților naționale și nu sunt apărate prin reglementări specifice. În consecință, atâta timp cât nu este stabilit un tratament diferențiat și se aplică principiul non-discriminării pentru ambele categorii, deosebirile între minoritățile naționale și minoritățile etnice nu au nici o relevanță și garantarea în mod separat a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale și minorităților etnice nu are nici un temei. De aici și lipsa interesului pentru definirea minorității etnice ca o categorie distinctă.
Din textul Comentariilor la Recomandarea 1201 privind proiectul Protocolului adițional rezultă mai degrabă precuparea pentru a delimita categoriile ce pot beneficia și cele ce nu pot beneficia de prevederile Recomandării 1201 a APCE. Astfel, “drepturile minorităților nu trebuie confundate cu drepturile străinilor, domeniu fundamental, dar diferit al drepturilor omului. De aici și condițiile referitoare la cetățenie și domiciliu definite în paragraful (a) al art. 1”. În continuare, “drepturile minorităților nu trebuie confundate cu drepturile migranților și ale refugiaților, domeniu la fel de important și de asemenea diferit al drepturilor omului. De aici și paragraful (b) al art.1, ce subliniază natura de durată, soliditatea și trăinicia legăturilor cu statul ai cărui cetățeni sunt”.
1.3. Aspecte teoretice și practice privind recunoașterea identității colectivităților etnice.
Termenul de identitate, în multitudinea formelor sale de exprimare este în ultimul timp atât de uzitat încât înțelesul său a devenit din ce în ce mai ambiguu și mai opac. Acest aspect este amplificat de faptul că din punct de vedere științific sensul conceptului de identitate nu este pe deplin clarificat rămânând deschis polemicilor și dezbaterilor, mai ales în arealul științelor sociale. Preocupările cu privire la termenul de identitate își au originea în biologie, psihologie, relațiile culturale, însă de fiecare dată definirea sa a depășit granițele obiectivității științifice fiind o armă politică utilizată în conflictele de factură etnică, religioasă, în situațiile în care state artificial create au dorit să își justifice existența.
Sentimentul de apartenență se poate manifesta cu privire la familie, țară, popor, etnie, ideologie, grup profesional etc.
De altfel, din aceste "tipuri" de sentimente de apartenență derivă diversele forme de identitate precum: identitatea națională, identitatea etnică, identitatea de grup ori forme mai noi precum identitatea europeană. Identitatea națională are în centru națiunea și sentimentul național. Există o identitate națională bazată pe principiul etnicității specifică statelor naționale unde majoritatea populației se caracterizează printr-o conștiință comună generată de unitatea de limbă, cultură, religie, strămoși comuni, producții culturale etc. (de ex. România) și există deasemenea o identitate națională bazată pe principiul cetățeniei. În acest din urmă caz trăsătura comună principală a membrilor grupului respectiv este cetățenia.
Identitatea etnică este un proces de identificare prin care fiecare individ se dezvoltă după modelul grupului etnic și în funcție de interesele și standardele acestuia. Cea mai puternică caracteristică a grupului etnic este sentimentul identității etnice cu o tradiție culturală comună, cu limbă, obiceiuri și religie proprii. Etnicitatea este un dar, cu ea individul se naște și nu o dobândește pe parcursul vieții. Chiar dacă pe certificatul de naștere poate fi trecută o identitate sau alta, aceasta este una abstractă, reală fiind cea pe care individul și-o însușește prin interacțiunea cu ceilalți membri ai grupului care îi transmit limba, obiceiurile, tradițiile etc.
Elementul care face distincția între identitatea națională și cea etnică este cel al opțiunii. Identitatea națională este o opțiune, individul are dreptul să opteze pentru ea, dar ea nu decurge din identitatea etnică care este obținută prin naștere. Libertatea de opțiune în ceea ce privește identitatea națională poate fi afectată prin factori de presiune socială, psihică, morală, cu alte cuvinte, ea poate fi impusă prin forță, în schimb, identitatea etnică, indiferent de situație nu poate fi modificată. Ea este susținută de existența unei limbi comune, a unei culturi comune, religie comună, obiceiuri și tradiții comune iar soliditatea acestora reprezintă o barieră peste care nu se poate trece.
În literatura de specialitate, precum și în unele documente internaționale sunt utilizați termenii, etnie, etnicitate, grup etnic, grup etnic minoritar, minoritate națională. Problematica terminologiei și reglementărilor privind statutul și protecția minorităților se prezintă diferit și nuanțat de la țară la țară, precum și în documentele internaționale. În acest sens, există mai multe aprecieri terminologice și deci este necesară diferențierea acestora.
Pentru o înțelegere corectă a noțiunilor de popor, națiune ar trebui de la bun început că ne clarificăm în înțelesul noțiunii de etnie, definițiile cărei sunt variate și pot fi regăsite sub diferite forme, cum ar fi: etnia este o existență prenațională afirmată în istorie în primele sale faze; interpretarea biologică a etniei conform căreia etnia este identică cu rasa; înțelegerea etniei într-o manieră spiritualist-psihologizantă conform căreia etnicul unei națiuni este sufletul acesteia.
Caracteristicile etnice sunt învățate și transmise din generație în generație. Astfel, etnia poate fi identificată și după următoarele criterii:
a) este un grup relativ mare de oameni;
b) este o parte dintr-un grup mai larg;
c) se particularizează în raport cu alte grupuri prin trăsături proprii, reale sau imaginare.
d) membrii etniei cred ca au o descendență comuna, iar grupul etnic o istorie proprie a devenirii și evoluției lui;
e) trăsăturile proprii unei etnii sunt bazate pe tradiție;
f) pe baza conștiinței identității membrii unei etnii construiesc o comunitate specifică manifestată prin relații strânse între ei, uneori părtinitoare în raport cu relațiile cu membrii altor etnii.
Însă, alături de etniile majoritare, cum ar fi poporul, locuiesc și etnii minoritare, problema căror devine una extrem de complexa, fiind specifica lumii contemporane. Minoritățile au existat din totdeauna, însă doar odată cu conturarea democrației ca valoare universală, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, minoritățile au devenit o problema politică și socială serioasă, jucând un rol mare și în relațiile internaționale. În dreptul internațional nu există o definiție exactă și general acceptată a minorității naționale.
Nici în cadrul ONU nu s-a reușit formularea unei definiții de larg consens în pofida unor discuții care au durat mai mult de două decenii. Astfel, a 47-a sesiune a Comisiei pentru drepturile omului a Consiliului Economic și Social ONU din 1991 s-a înscris în același trend. Nu s-a ajuns la o soluție, o definiție acceptată a minorităților a rămas un deziderat, acordul în privința unei semantici împărtășite relevând dificultăți imposibil de a fi rezolvate prin acest demers.
Astfel prin minoritate națională se înțelege orice grup bine definit de persoane care are cetățenia statului în care locuiește, sunt în inferioritate numerică în raport cu populația care constituie majoritatea, întrețin legături vechi, trainice și durabile cu acest stat, prezintă caracteristici etnice, culturale sau lingvistice distincte și sunt animate de voința de a păstra identitatea comună a membrilor săi, cu deosebire cultura, tradițiile și limba.
Categoria juridică ―minoritate națională se referă și la comunitățile ce pot fi definite ca minorități etnice ceea ce presupune o relație de echivalență logică în ciuda emergenței unor noi minorități generată de liberalizarea pieței muncii în spațiul european. Acest fapt se întâmplă în ideea de a folosi un termen unic pentru a evita confuziile în aplicarea reglementărilor internaționale și, în același timp, în ideea de a exclude posibilitatea unui tratament diferențiat aplicat comunităților sau grupurilor de persoane. Termenul de „minoritate etnică” nu este unanim recunoscut în filozofia și legislația multor țări, acestea folosind și alte sintagme, cum ar fi: minoritate, combinat cu unele dintre calificativele lingvistică, religioasă, culturală și, foarte rar, națională și etnică (Polonia, Albania, Ungaria); comunitate sau minoritate etnică (Croația, Slovenia, Cipru); minoritate sau grup rasial, grup etnic (Finlanda); persoane aparținând minorităților naționale (România); popoare nordice mici, comunități etnice puțin numeroase (Rusia)
Deși prof. Victor Popa a utilizat în lucrările sale noțiunea de grup etnic avându-i în vedere doar pe cei care sau rupt de la masivul central, consider însă, că trebuie precizat că, cei care sau rupt de la etnia de bază și locuiesc în alte teritorii naționale (rușii, ucrainenii, belorușii în Republica Moldova, SUA și alte state) constituie grupuri etnice naționale minoritare. În același timp, în unele state, alături de grupul etnic majoritar locuiesc și grupuri etnice minoritare care nu sau rupt din masive centrale ale națiunilor ci locuiesc și se dezvoltă împreună cu etnia de bază într-o perioadă îndelungată. Acesta este cazul țiganilor și a evreilor în România și Republica Moldova.
La nivel individual, identitatea se referă la procesul de autoidentificare, altfel spus, la modul în care individul se definește ca parte a societății și la relația acestuia cu cei din jur. Există diferite elemente care constituie identitatea persoanei. Anthony D.Smith a evidențiat elementele de gen, teritoriu, socio-economice, religioase, entice și culturale. Abordarea sociologică examinează identitatea în contextul relațiilor între indivizi și rolurile acestora în cadrul grupurilor sociale. În sfera politică, conceptual de „identitate” a fost dezvoltat de Locke, Mill, și Hume sub forma „identității politice”, care are în primul rînd rolul de a mobiliza populația în momente de criză, în special în scopuri militare. Există două teorii dominante privitor la procesul de formarea a identității. Prima este Teoria identității, inițiată de Peter J. Burke și Ian Stets[31], care relevă procesul de formare a identității la nivel individual și Teoria identității sociale elaborată de Henri Tajfel[32], care elucidează formarea identității la nivel societal.
Teoria identității relevă trei factori principali care determină procesul de autodeterminare. Primul factor este cultura generală, în care individul crește și se dezvoltă. Al doilea este determinat de procesul de socializare directă, reprezentat prin educația formală și informală. Al treilea element este identitatea atribuită individului de către cei din jur. În acest context, Burke și Stets au ajuns la concluzia că autoidentificarea are un rol central în formarea și definirea identității individului. Sub alt aspect, Teoria identității etnice examinează principiile universale de formare a identității de grup, indicînd asupra faptului că elementele individuale sunt cruciale în comportamentul de grup, autodeterminarea fiind elementul-cheie în relația dintre individ și grup. Astfel, pentru ca grupul să existe, membrii săi trebuie să se identifice cu acesta și să respecte anumite norme interne. Odată ce indivizii devin parte a grupului și rolul lor este recunoscut, este declanșat mecanismul de construcție a identității pozitive, care îi va diferenția de alte grupuri și îi va prezenta într-o ipostază favorabilă. Apartenența la grup face ca indivizii să perceapă lucrurile din perspectiva acestuia și să acționeze la fel. Această „identitate pozitivă” face ca oamenii să utilizeze termenul de „noi” în loc de „eu”.
Identitatea etnică, la fel ca și identitatea de grup, tinde să omogenizeze comunitatea în jurul anumitor norme, idei, valori, și principii comune. Von Hirschhausen și Leonhard au definit identitatea etnică ca „totalitatea concepțiilor și imaginilor colective comune unei etnii, exprimate în tradiții, cultură, sistemele de valori, credință și interese, stabilizate și actualizate de către instituții politice prin diverse simboluri”.
În mod similar, Edwin Monroe Prince a definit identitatea etnică în calitate de „totalitate de mituri și idei utilizate de către un grup dominant pentru a menține puterea într-o societate”. Identitatea etnică este determinată de o serie de elemente definitorii. Smith consideră că aceasta presupune un sentiment de comunitate politică, implică instituții comune, un cod unic de drepturi și obligații pentru toți membrii societății.
O altă abordare față de elementele definitorii a identității etnice este propusă de Leszek Kolakowski, care evidențiază spiritul etnic drept o formă colectivă de comportament, care unifică poporul unei etnii în momente de criză, reprezentînd totodată o valoare abstractă. Kolakowski relevă „evenimentul fondator” sau „părinții fondatori”, elemente care personifică și divinizează etnia. Cel mai des acest lucru este ilustrat prin legende sau mituri, care nu fac referire la o anumită perioadă temporală.
Hobsbawm și Ranger au definit acest proces drept „un set de practici, care în mod normal sunt guvernate de anumite reguli fățișe sau tacit acceptate, cu un caracter simbolic, care încearcă să insufle anumite valori și norme de comportament prin repetiție și presupun în mod automat continuitate cu trecutul”. Tradițiile inventate, în multe cazuri sunt cele care alimentează miturile și legendele, și contribuie la edificarea „identității pozitive” necesare unei etnii. După cum a menționat și Ruth Wodak „cu cît mai departe în trecut se merge pentru a ilustra momente reale sau imaginare din istoria unei etnii, cu atît mai consolidată este identitatea acesteia”.
În concluzie putem spune că identitatea etnică este un proces de identificare prin care fiecare individ se dezvoltă după modelul grupului etnic și în funcție de interesele și standardele acestuia. Cea mai puternică caracteristică a grupului etnic este sentimentul identității etnice cu o tradiție culturală comună, cu limbă, obiceiuri și religie proprii.
Orice grup minoritar care interacționează cu un grup majoritar, dominant se deosebește de acesta mai întâi prin calitatea de a fi identificabil, tratamentul diferențial ți prioritar, și prin cunoștința de sine a grupului minoritar. In al doilea rând, prin identitatea lor etnică dată de numele colectiv, de origine, de istoria si cultura proprie, de un teritoriu specific, de sentimentul solidarității.
2. SISTEME INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR MINORITĂȚILOR ETNICE
Sistemul protecției drepturilor minorităților etnice a fost dezvoltat ca o reacție la persecuția acestui grup de-a lungul istoriei și se relevă ca fiind un ansamblu de elemente, prevederi legislative și mecanisme instituționale aflate în interdependență și în continuă evoluție. Cu alte cuvinte, „crearea sistemului internațional de protecție a drepturilor minorităților entice este expresia voinței de a pune pavăză tendințelor de persecutare ori de represiune a minorităților naționale.” Așadar, minoritățile etnice reprezintă un grup special care necesită măsuri particulare de protecție, care au fost luate în activitatea organizațiilor internaționale. Organizațiile internaționale și-au demonstrat rolul important în sistemul relațiilor internaționale mai ales în domeniul economic, social, precum și în cel al protecției drepturilor omului. Ele reprezintă nu numai instrumente de cooperare între state, dar și instrumente de creștere a nivelului conștiinței privind realitățile unei lumi aflată în plină globalizare. Organizațiile internaționale au o personalitate juridică internă, dar și una internațională, iar calitatea lor de subiecte ale dreptului internațional public este recunoscută atât de doctrină, cât și de tratate internaționale.
În cele ce urmează am evidențiat principalele trăsături, izvoare și mecanisme ale sistemului Societății Națiunilor, sistemului O.N.U., al Consiliului Europei, cel al C.S.C.E./O.S.C.E., precum și sistemul Uniunii Europene. Aflate în strânsă legătură și în continuă evoluție, acestea stabilesc cadrul legal internațional al protecției drepturilor minorităților.
2.1. Evoluția protecției drepturilor minorităților naționale până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial
Primele preocupări ale statelor în problematica protecției drepturilor grupurilor minoritare sunt legate de chestiunile religioase. Amintim în acest sens, printre alte evenimente legate de protecția minorităților religioase, tratatele de pace semnate în anul 569 e.n. de către împăratul Imperiului Bizantin și cel al Persiei, războaiele civile religioase purtate în Germania în prima jumatate a secolului al XV-lea. Pacea din Westfalia (tratatele de la Osnabrueck – încheiat între Sfântul Imperiu Roman și Suedia – și Muenster – încheiat între Sfântul Imperiu Roman și Franța), din 1648, a acordat garanții internaționale credincioșilor reformați din statele germane. Acestea nu se reduceau la aspectele de ordin religios, ci conțineau și prevederi legate de egalitatea dintre locuitori în domeniile proprietății și al activităților lucrative, în special al celor comerciale. Pacea Westfalică a reafirmat principiul cuius regio, eius religio (religia este a aceluia care domină). Erau recunoscute doar două culte, cel catolic și cel luteran, și se stipula ca pe teritoriul unui stat să fie practicat un singur cult. Totuși, se oferea posibilitatea ca populația să migreze în statele unde cultul lor era acceptat. În ciuda numeroaselor neajunsuri, timp de aproape 50 de ani, acordul a salvat imperiul de apariția potențialelor conflicte interne.
Referitor la această perioadă trebuie să amintim și războiul de 30 de ani, tratatul încheiat între Turcia și Austria în 1615, intervenția lui Cromwel în favoarea sectanților valdezi din 1655, Tratatul de la Oliva din 1660, încheiat între Polonia, marele elector al Prusiei și Suedia, Tratatul de la Carlowitz din 1699, care prevedea, printre altele, dreptul credincioșilor romano-catolicide a-și exercita funcțiile și de a trăi în deplină siguranță oriunde își au bisericile, Tratatul de la Ryswick din 1763, Tratatul de pace de la Paris din 1763. Tratatele de la Kuciuk- Kainargi din 1774 și Adrianopole, din 1829, au recunoscut rolul Rusiei de protector la minorităților creștine ortodoxe din Imperiul Otoman. Menționăm și Congresul de la Viena din 1815, Protocolul numărul 3 al Conferinței de la Londra din 1830 (care impunea Greciei să respecte libertățile politice și civice ale tuturor cetățenilor, indiferent de religie), Tratatul de la Paris din 1856, Tratatul de la Londra din 1863, Tratatatul de la Berlin din 1878, Convenția internațională de la Constantinopol din 1881 care conține prevederi referitoare la musulmani, Tratatul de la București din 1913 (prin care Bulgaria, Grecia și Serbia au consimțit la autonomia școlară și religioasă a cuțo-vlahilor de pe teritoriul lor).
Primul Tratat internațional care conținea prevederi de protecție pentru alte minorități decât cele religioase este Documentul final al Congresului de la Viena, din 9 iunie 1815, încheiat între Austria, Franța, Spania, Marea Britanie, Potugalia, Prusia, Rusia și Suedia, care marchează sfârșitul războaielor napoleoniene. Trasarea frontierelor la Viena a ignorat aproape total tradițiile, etniile, limba și cultura popoarelor. Independența Greciei a fost condiționată prin Protocolul din februarie 1830, semnat de Franța, Marea Britanie și Rusia, de acordarea libertății religioase musulmanilor. Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revolționare. Sfânta Alianță a permis, până în 1823, împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene. Liberalismul politic: (opus principiului legitimității susținut la Conferința de la Viena) viza afirmarea și asigurarea libertăților naturale și civile ale individului. Triumful liberalismului politic va conduce, în scurt timp, la alterarea ordinii stabilite la Viena. Deși încă lipsite de vigoare în 1815, mișcările naționale nu vor întârzia să producă efecte perturbatoare pentru sistemul internațional: spațiul german (1819) și italian (1820); războiul de independență grec (1821-1823), secesiunea Belgiei (1830) etc.
După Congresul de la Viena, clauzele de protecție minoritară din tratatele internaționale au devenit mai detaliate. S-a produs, în timp, o reorientare treptată de la protecția minorităților religioase la protecția minorităților naționale.
Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878, a condiționat recunoașterea independenței noilor state din Balcani de aplicarea principiului egalității religioase, prevederile sale din articolul 44 vizând România. Conform acestui articol, în România, „deosebirea credințelor religioase și a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce privește exercitarea de drepturi civile sau politice, admiterea în demnități, funcțiuni și onoruri publice sau exercitarea diferitelor profesiuni și industrii în orice localitate ar fi. Libertatea și exercițiul exterior al oricărui cult vor fi asigurate tuturor locuitorilor statului român, ca și străinilor, și nu se va pune niciun fel de piedică atât organizației religioase, cât și raporturilor acestora cu capiilor spirituali. Naționalii tuturor puterilor, comercianți sau alții, vor fi tratați în România fără deosebire de religie, pe piciorul unei depline egalități.”
Convenția Internațională cu privire la Constantinopol, din mai 1881 cuprindea garanții pentru minoritatea musulmană din teritoriile care treceau sub jurisdicție grecească. După cum afirmă Alexandru Fărcaș, „modul general de abordare a problemelor minoritare din Europa de sud-est evidențiat de Tratatul de la Berlin a devenit, cel puțin pentru marile puteri, o regulă cvasicutumiară, invocată ca atare în marile conferințe diplomatice de la începutul secolului XX și chiar mai târziu”.
Sfârșitul Primului Război Mondial a modificat în mod esențial demografia și harta politică a lumii. Grupuri importante numeric, altădată majoritare, deveniseră minoritare și invers. Problemele legate de protecția lor deveniseră foarte importante. A apărut astfel ideea unei protecții internaționale a drepturilor omului, dar nu numai în ceea ce privește minoritățile etnice și cele naționale.
După Primul Război Mondial, societatea europeană a evoluat într-o nouă ordine internațională, expresia schimbării raportului de forțe între marile puteri. Prin aplicarea principiului autodeterminării în condițiile victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale, a rezultat Europa naționalităților. Cu precădere în Europa Centrală și de Est se exprimă dreptul popoarelor la o viață politică de sine stătătoare, urmare a destrămării Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Rus, a năruirii Imperiului otoman și a înfrângerii Imperiului german. Precursoare a Organizației Națiunilor Unite, Societatea Națiunilor a luat ființă în iunie 1919, în urma Tratatului de la Versailles. La o săptămână după deschiderea Conferinței de Pace de la Paris s-a constituit o comisie condusă de cel care a consacrat, în 1918, dreptul de autodeterminare națională (principiul naționalităților), președintele SUA Woodrow Wilson, cu sarcina elaborării actului constitutiv ca parte a Tratatului de pace. Proiectul final, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în unanimitate. Cele mai importante țeluri ale Societății Națiunilor au fost cele legate de promovarea păcii și prevenirea războiului, dar și chestiunea protecției drepturilor minorităților a ocupat un loc aparte, la început nu din cauze umanitare, ci din dorința de a preveni izbucnirea unui noi război mondial. Organele de conducere ale Societății Națiunilor erau Adunarea și Consiliul, asistate de un Secretariat permanent.
Tratatele de pace și tratatele minorităților, elaborate de Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au abordat amplu și profund fenomenul protecției drepturilor minorităților etnice și au instaurat sistemul protecției selective. Menționăm că primul proiect de pact al Societății Națiunilor cuprindea principiul soluționării situației juridice minorităților entice ca o „obligație generală, egală pentru toate statele…” (art. 12). Delegația engleză, însă, s-a opus, iar urmarea a fost impunerea Tratatelor Minorităților doar anumitor state, conform propunerii inițiale a britanicilor. Tratatele de pace și tratatele minorităților, împreună cu dispozițiile Societății Națiunilor în materie, formează sistemul de protecție a minorităților de limbă, rasă și religie, aflat sub egida Societății Națiunilor (1920-1938).
Schimbările de frontieră survenite ca urmare a încheierii tratatelor de pace după Primul Război Mondial, dorința de a stabili o ordine de durată în interiorul acestor frontiere, înlocuirea garanției colective a marilor puteri cu garanția Societății Națiunilor, disponibilitatea S.U.A. de a se implica în relațiile dintre puterile europene și în construcția Societății Națiunilor precum și dorința de ocrotire și de integrare a minorităților în noile state create sunt factori care au concurat la adoptarea tratatelor minorităților. Garanția Societății Națiunilor a fost definită, în raportul lui Tommaso Tittoni, ca semnificând intangibilitatea dispozițiilor privitoare la minorități, în sensul imposibilității modificării sau restrângerii drepturilor minorităților în absența asentimentului majorității Consiliului Societății Națiunilor, precum și obligația acesteia de a se asigura de respectarea și executarea constantă a dispozițiilor referitoare la protecția minorităților.
Problema izvoarelor dreptului protecției minorităților naționale din această perioadă este privită în mod similar în literatura de specialitate. Ion Diaconu menționează prevederile cu privire la minorități stipulate în tratatele de pace cu Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia, tratatele speciale cu privire la protecția minorităților, cu statele noi sau care și-au întregit teritoriul din Europa Centrală și de Est și declarațiile individuale formulate de alte state ca o condiție a admiterii lor în Societatea Națiunilor. Cristian Jura și Gabriel Andreescu menționează drept izvoare formale pentru sistemul de protecție a drepturilor minorităților după Conferința Păcii: tratatele propriu zise ale minorităților (semnate în timpul Conferinței de Pace), capitole sau dispoziții speciale înscrise în Tratatele de pace sau în alte Tratate, declarații făcute înaintea Consiliului Societății Națiunilor și convențiile bilaterale încheiate între diferite state, a căror economie se dezvoltă pe sistemul general de ocrotire a minorităților. Aceeași clasificare se regăsește și la Marius Bălan. Antony Alcock grupează aceste izvoare în următoarele categorii: 4 tratate de pace între Aliații victorioși și fostele Puteri Centrale, tratatele între Aliații victorioși și cele 5 noi țări create sau reîntregite, 5 declarații ale statelor care își doreau să facă parte din Societatea Națiunilor, 3 Convenții speciale (Convenția Danzig Polonia, Convenția germano-poloneză referitoare la Silezia Superioară, Convenția cu privire la Memel) și Tratatatul de la Laussane dintre Grecia și Turcia.
În urma Primului Război Mondial, intenția declarată a Aliaților victorioși a fost de a crea o nouă Europă a libertății individuale și naționale. Pe lângă semnarea tratatelor de pace, Grecia, Cehoslovacia, Polonia, România și Iugoslavia au semnat tratate special concepute pentru a proteja membrii minorităților entice, naționale și religioase. Mai târziu, au fost semnate tratate similare cu Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia. Ulterior, Albania, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda și Irak (acesta din urmă în 1932) s-au obligat în fața Societății Națiunilor să protejeze drepturile minorităților în țările lor.
Tratatele minorităților aveau o structură similară, formată din trei părți. Prima parte se referea, de fapt, la drepturile fundamentale ale omului: dreptul la viață, dreptul la egalitate și dreptul la legalitate. Două prevederi sunt de o relevanță deosebită: libertatea conștiinței religioase și dreptul la cetățenie. A doua parte a tratatelor era axată pe drepturile cetățeanului, proclamând egalitatea în fața legii pentru toți cetățenii statului, indiferent de rasă, limbă sau religie. A treia parte cuprindea clauze speciale care vizau doar anumite minorități.
Tratatul între principalele Puteri aliate și asociate și Polonia (Versailles, 28 iunie 1919) a fost primul tratat al minorităților și a servit ca model pentru celelalte 5. Din acest motiv, ne vom opri cu precădere asupra analizei lui.
În conformitate cu articolul 1 (Capitolul I), Polonia se angajează ca prevederile următoare, cuprinse în articolele 2 și 8 din capitolul I, să fie recunoscute ca legi fundamentale, și asupra faptului că nicio lege, niciun regulament sau nicio acțiune oficială nu poate fi în contradicție sau în opoziție cu aceste prevederi, și că nicio lege, niciun regulament sau nicio acțiune oficială nu poate prevala asupra acestora. Conform art. 2, Polonia se angajează să asigure deplina și întreaga protecție pentru toți locuitorii statului, fără deosebire de naștere, naționalitate, limbă, rasă sau religie. În continuare, articolul 2 stipulează faptul că toți locuitorii din Polonia au dreptul la libera exercitare, în public sau în particular, a oricărei religii, credințe sau convingeri, a cărei practică nu este în contradicție cu ordinea publică sau cu bunele moravuri.
Conform tratatului, Polonia urma să recunoască, ipso facto și fără nici o cerință de formalitate, ca resortisanți polonezi pe resortisanții germani, austrieci, maghiari sau ruși care, la data de intrare în vigoare a tratatului, își aveau reședința în teritoriile recunoscute ca făcând parte din Polonia. Persoanele care nu domiciliau în aceste teritorii, dobândeau calitatea de resortisanți polonezi în aceleași condiții dacă erau născuți în aceste teritorii din părinți din aceste teritorii. Cu toate acestea, persoanele din categoriile menționate mai sus care aveau vârsta de peste optsprezece ani urmau a avea dreptul de opțiune în cazul în care se puteau prevala de altă naționalitate. Mai detaliat, dacă unul din soți opta pentru o altă naționalitate, opțiunea era valabilă și pentru soție. Aceeași situație se regăsea pentru copii, în cazul în care părinții făceau o opțiune de acest gen. Persoanele care realizau o astfel de opțiune aveau la dispoziție, conform textului tratatului și cu excepția cazului în care era prevăzut altfel în Tratatul de pace cu Germania, douăsprezece luni pentru a-și transfera reședința în statul pentru care au optat. Articolul 7 consacră egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor polonezi, egalitatea tuturor confesiunilor, credințelor și religiilor în privința drepturilor civile și politice, precum și interdicția restricțiilor împotriva oricărei folosiri de către orice cetățean polonez a oricărei limbi în relațiile private sau comerciale, în probleme de religie, presă sau în reuniunile publice. De asemenea, guvernul polonez era obligat să acorde o înlesnire rezonabilă cetățenilor care foloseau o altă limbă, pentru utilizarea limbii lor (fie oral, fie în scris) în fața justiției.
În conformitate cu art. 8 al Tratatului între principalele Puteri aliate și asociate și Polonia, minorităților etnice, de religie sau de limbă trebuia să li se acorde, în drept și în fapt, același tratament și aceleași garanții ca și celorlați cetățeni. În plus, aveau dreaptul de a-și crea, conduce sau controla, pe cheltuiala lor, instituții caritabile, religioase sau sociale, școli sau alte așezăminte de educație, având dreptul de a folosi în cadrul lor propria lor limbă și de a-și exercita în mod liber religia. În orașele și districtele în care locuia o populație considerabilă de cetățeni polonezi de altă limbă decât cea poloneză, Guvernul urma să acorde facilități pentru a asigura instrucția copiilor acestor polonezi în propria lor limbă în școlile primare. Această dispoziție nu împiedica Guvernul polonez să impună învățarea limbii oficiale în școli. În zonele locuite de o populație considerabilă de cetățeni polonezi de altă limbă decât cea poloneză, Guvernul urma să asigure o parte echitabilă a beneficiului și a sumelor ce puteau fi atribuite din fondurile publice prin bugetul de stat, bugete municipale, în scopuri religioase, pentru binefacere sau pentru educație. Această dispoziție nu se aplica cetățenilor polonezi de limbă germană, la teritoriile care erau germane la 1 august 1914, excluzându-se, implicit, germanii din Galiția. Această dispoziție există numai în tratatul încheiat cu Polonia.
Articolele 10 și 11 nu se regăsesc în majoritatea celorlalte tratate ale minorităților și se referă la situația evreilor. Articolele 10 și 11 au fost introduse în tratatele cu Cehoslovacia, Grecia, Lituania și Turcia, precum și în convențiile cu privire la Silezia Superioară și Memel. În ceea ce privește România, cităm articolul 7 din Tratatul între Puterile Aliate și Asociate și România potrivit căruia: „România se obligă a recunoaște ca supuși (ressortissants) români, de plin drept și fără nicio formalitate, pe evreii locuind în toate teritoriile României și cari nu se pot a se prevala de nicio altă naționalitate”.
Potrivit dispozițiilor acestor articole, comitetelor școlare desemnate de comunitățile evreiești din Polonia li se recunoșteau atribuții în privința repartizării, sub controlul statului, a părții proporționale din fondurile publice destinate, conform tratatului, școlilor evreiești. În continuare, Polonia era obligată de a nu pretinde evreilor îndeplinirea unor acte ce ar duce la încălcarea Sabbat-ului. De asemenea, conform articolului 11, alegerile locale sau generale nu puteau fi organizate sâmbăta.
Articolul 12 din Tratatul dintre principalele Puteri aliate și asociate și Polonia se regăsește aproximativ în aceeași formă, și în celelelalte tratate ale minorităților. Polonia consimțea ca, în cazul în care stipulațiile din tratat afectează unele persoane aparținând minorităților de rasă, religie sau limbă, ca aceste dispoziții să fie considerate obligații de interes internațional și să fie puse sub garanția Societății Națiunilor. Aceste dispoziții nu puteau fi modificate fără asentimentul majorității Consiliului Societății Națiunilor. Orice membru al acestuia avea dreptul de a semnala Consiliului orice infracțiune sau pericol de infracțiune la oricare din obligațiile incluse în tratat. Conform alineatului 3, Polonia consimțea ca, în caz de divergență de opinie asupra unor chestiuni de drept sau de fapt cu privire la dispozițiile tratatului între Guvernul polonez și oricare dintre Puterile aliate și asociate, sau oricare altă putere membră a Consiliului Societății Națiunilor, această divergență să fie considerată un diferend având caracter internațional care urma a fi soluționat de către o Curte permanentă de justiție internațională, conform dispozițiilor articolului 14 din Pactul Societății Națiunilor. Curtea Permanentă de Justiție Internațională este, așa cum am menționat și anterior, instituția care a oferit prima definiție legală a conceptului de „minoritate”, în cazul Comunitățile greco-bulgare din anul 1930. Astfel, „comunitatea” (minoritatea) a fost definită ca fiind „un grup de persoane care locuiesc într-o țară sau regiune distinctă, având propria rasă, religie, limbă și tradiții, care își păstrează propriile moduri de exercitare a credinței, asigură educarea și creșterea copiilor conform spiritului și tradițiilor rasei lor și care se sprijină reciproc.” Din activitatea Curții menționăm Avizul consultativ asupra problemei școlilor minoritare în Albania din 1935, Avizul consultativ cu privire la Convenția greco-bulgară asupra emigrației, Avizul privitor la dobândirea naționalității poloneze.
Urmând, în linii mari, modelul Poloniei, în enumerarea tratatelor minorităților urmează Tratatul între principalele Puteri aliate și asociate și Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (Saint-Germain, 10 septembrie 1919), Tratatul între principalele Puteri aliate și asociate și Cehoslovacia (Saint-Germain, 10 septembrie 1919), Tratatul între principalele Puteri aliate și asociate și România (Paris, 9 decembrie 1919), Tratatul între principalele Puteri aliate și asociate și Grecia (Sevres, 10 august 1920), Tratatul între principalele Puteri aliate și asociate și Armenia (Sevres, 10 august 1920).
Tratatele minorităților consacră drepturile cetățeanului, drepturile de dobândire și de pierdere a naționalității (cu reglementări referitoare la opțiune) și drepturi acordate grupurilor minoritare.
Pe lângă tratatele minorităților, trebuie să amintim aici încă trei categorii de dispoziții, declarații sau convenții menite să completeze izvoarele formale ale protecției minorităților. Astfel, Cristian Jura menționează că în categoria capitolelor sau dispozițiilor speciale înscrise în Tratatele generale de pace sau în alte Tratate trebuie încadrate: Tratatul de pace cu Germania (Versailles, 28 iunie 1919), Tratatul de pace cu Austria (Saint Germain-en-Laye, 10 septembrie 1919), Tratatul de pace cu Bulgaria (Neully-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Tratatul de pace cu Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920), Tratatele de pace cu Turcia (Sevres, 10 august 1920, Lausanne, 24 iulie 1923), Tratatul de la Paris privitor la unirea Basarabiei (28 octombrie 1920), Convenția pentru teritoriul Memel (8 mai 1924). Din categoria Declarațiilor făcute înaintea Consiliului Societății Națiunilor menționăm declarațiile Albaniei (2 octombrie 1921), Estoniei (17 septembrie 1923), Finlandei (27 iunie 1921), Letoniei (7 iulie 1923) și Lituaniei (12 mai 1922).
Nu putem încheia această enumerare a izvoarelor formale ale protecției drepturilor minorităților din perioada Societății Națiunilor fără a aminti convențiile bilaterale încheiate între diferite state: Convenția între Grecia și Bulgaria cu privire la emigrația reciprocă (27 noiembrie 1919), Tratatul de la Bruno (7 iunie 1920), Tratatul de la Dorpat (4 octombrie 1920), Tratatul de la Riga (11 octombrie 1920), Tratatul de la Rapallo (12 noiembrie 1920), Convenția de la Praga (29 noiembrie 1920), Acordul de la Angora (20 octombrie 1921), Acordul de la Launey (10 decembrie 1921), Convenția de la Varșovia (17 martie 1922), Convenția de la Lausanne (30 ianuarie 1923), Convenția de la Belgard (10 martie 1923), Convenția germano-poloneză din 30 august 1924, Acordul de la Bled (17 august 1927), Declarația germano-polonă privitoare la minorități din 5 noiembrie 1937.
Societatea Națiunilor a contribuit la dezvoltarea dreptului internațional public atât prin promovarea unui număr noi de norme și instituții juridice, „cât și prin mecanismele internaționale pe care a încercat să le organizeze pentru a asigura aplicarea normelor de drept așezate la baza societății internaționale”.
Sistemul stabilit de Societatea Națiunilor a fost departe de a fi perfect în primul rând din cauza faptului că avea un caracter fragmentar, limitat la o anumită zonă a Europei, deși minoritățile existau pe tot globul. Marile Puteri nu și-au asumat aceleași obligații ca cele impuse statelor mai mici, deci nu este vorba despre stabilirea unui cadru universal de protecție a drepturilor minorităților. În plus, Tratatele minorităților nu conțineau o clarificare a conceptelor folosite (limbă, rasă, religie, etc) și prevedeau doar în termeni generali protecția Societății Națiunilor asupra drepturilor minorităților naționale, fără a se referi și la obligațiile minorităților față de statele a căror cetățenie o aveau și fără a cuprinde și elemente legate de procedură, cu excepția alineatelor 2 și 3 din articolul 12.
Soluția adoptată a fost constituirea unei proceduri de protecție a minorităților, procedură care a cunoscut, în evoluția ei, 3 etape. Prima etapă conține consacrarea procedurii petițiilor și s-a derulat pe parcursul anilor 1920-1922. Această procedură s-a consolidat în perioada anilor 1923-1925, a cunoscut apoi o stagnare și a fost relansată în anul 1929. Ulterior, sistemul de protecție a drepturilor minorităților imaginat de Societatea Națiunilor a cunoscut o involuție.
Conform art. 11, alin. 1 al Pactului Societății Națiunilor, numai membrii Consiliului Societății Națiunilor aveau dreptul de a sesiza Consiliul în caz de încălcare a drepturilor minorităților. Cu toate acestea, alin. 2 prevedea faptul că „orice membru al Societății are dreptul să atragă, în mod amical, atențiunea Adunării sau a Consiliului asupra oricărei împrejurări de natură să atingă relațiunile internaționale și care amenință în urmă să tulbure pacea, sau buna înțelegere între națiuni, de care depinde pacea”. Plângerile puteau fi formulate, deci, de statele membre ale Societății, cât și de minoritățile din statele semnatare ale tratatelor.
Pentru a asigura o mai bună gestiune a petiților care se înmulțeau, Consiliul a înființat, prin Rezoluția din 25 octombrie 1920, Comitetele celor Trei. Acestea erau formate din reprezentanți a câte trei țări din Consiliu. Astfel, procedura petițiilor ni se prezintă a avea trei etape. Într-o prima etapă, Secretariatul se pronunța asupa admisibilității conform criteriilor din Rezoluția Consiliului Societății Națiunilor din 5 septembrie 1923. Prin această rezoluție s-a stabilit că petițiile adresate Societății Națiunilor referitoare la protecția drepturilor minorităților trebuie să îndeplinească mai multe criterii. În primul rând, trebuie să aibă ca obiect protecția drepturilor minorităților conform tratatelor. Apoi, nu trebuie să fie prezentate sub forma unei cereri de rupere a legăturilor politice între minoritatea în chestiune și statul din care face parte, nu trebuie să emane de la o sursă anonimă sau rău stabilită, trebuie redactate fără violență de limbaj și trebuie să conțină informații sau să semnaleze fapte care n-au făcut recent obiectul unei petiții supusă la procedura ordinară.
Guvernele statelor interesate puteau contesta decizia Secretariatului. Din acest moment al procedurii, minoritățile nu mai aveau niciun rol. Dacă o plângere era admisă, aceasta era comunicată statului interesat care era obligat ca, în termen de trei săptămâni, să-și exprime intenția de a prezenta sau nu observații. Dacă statul își exprima intenția de a formula observații avea la dispoziție două luni pentru acest lucru. În cazul în care nu se făcea uz de dreptul la observații sau la expirarea termenului de două luni, petiția era comunicată membrilor Consiliului. Comitetele minorităților cercetau fiecare petiție însoțită de observațiile guvernului interesat dar nu luau decizii în măsură să producă efecte juridice. Consiliul era sesizat doar în cazul în care unul din statele membre era de acord să pună în discuția sa problemele expuse în petiție sesizării Consiliului, petiția devenea publică iar raportorul rămânea obligat să reprezinte punctul de vedere exprimat până la soluționarea litigiului. Faptul că petiția devenea publică și era supusă atenției întregii lumi convingea, de regulă, statele să ajungă la o soluție amiabilă, prin negociere. Consiliul putea cere explicații suplimentare, iar statele vizate puteau oferi explicații verbale în fața acestuia. Pentru a se rezolva problema fie se negocia, fie se sesiza Curtea Permanentă de Justiție Internațională.
Anul 1922 a însemnat înființarea Secțiunii pentru minorități, parte a Secretariatului Societății Națiunilor, care a preluat sarcina de verificare a admisiblității petițiilor. Secțiunea era formată din diplomați de carieră care desfășurau mai mult o procedură informală, încurajând statele în cooperarea lor pentru găsirea unei soluții. Secțiunea pentru minorități a asistat Consiliul în examinarea a peste 950 de petiții și în stabilirea respectării obligațiilor minorităților față de statele din care făceau parte. Secțiunea pentru minorități a fost responsabilă nu numai pentru dezvoltarea procedurii cutumiare, dezvoltată și codificată prin rezoluțiile Consiliului, dar a servit și ca mediator în cazul în care membrii Societății Națiunilor pledau pentru modificări procedurale.
Societatea Națiunilor a marcat o evoluție decisivă în istoria relațiilor internaționale, fiind „prima tentativă de a face să funcționeze o organizație politică cu caracter universal, înzestrată cu organe permanente a căror funcționare permitea cooperarea dintre state.” Din cauza modului în care și-a conturat principiile și din cauza faptului ca situația politico-socială s-a tensionat pe continentul european, Societatea Națiunilor a eșuat în aplicarea politicilor pe care și le-a propus. Sfera de aplicare a garanției acestei organizații internaționale nu a fost extinsă la asigurarea protecției drepturilor fundamentale ale tuturor locuitorilor sau cetățenilor statelor vizate, ci s-a limitat la drepturile membrilor minorităților, rasiale, lingvistice sau religioase. Conceptul de minoritate nu a primit o definiție de drept internațional pozitiv.
Protecția minorităților în acest sistem s-a soldat cu un eșec „datorat, în mare parte, atitudinii prudente a Consiliului, care a depus eforturi pentru a menaja susceptibilitatea statelor aflate sub controlul său, așa încât sistemul nu a fost restabilit în 1945” poate și din cauza faptului că avea mai degrabă un caracter politic decât unul axat pe dreptul umanitar și pe protecția drepturilor omului. După al II-lea Război Mondial, într-un raport supus Adunării Generale a O.N.U., în 1950, Secretarul General a arătat că valoarea juridică a înțelegerilor privind minoritățile din perioada Societății Națiunilor a încetat.
„Creșterea numărului de interpretări subiective cu privire la cazuri particulare, cât și la sistem în totalitatea lui s-a manifestat în paralel cu evoluția Europei și a lumii către soluții naționaliste. Acest proces a dus la deteriorarea rolului esențial al Ligii: de mediatoare a compromisului și coordonatoare a înțelegerii.” Cu toate criticile care i se pot aduce, sistemul de protecție a drepturilor minorităților imaginat și pus în aplicare de Societatea Națiunilor are meritul de a fi primul de acest gen din istorie. Remarcăm, în plus, că multe din prevederile stipulate în Tratatele minorităților sunt încă actuale, prefigurând textele contemporane care prezintă dreptul la nediscriminare ca fiind unul fundamental. Sistemul Societății Națiunilor a fost dezvoltat și aprofundat prin activitatea Organizației Națiunilor Unite care a înlocuit această organizație internațională în perioada următoare.
După cel de-al Doilea Război Mondial, prevederi generale referitoare la protecția drepturilor omului și la protecția drepturilor minorităților (în special principiul interzicerii discriminării) au fost înscrise în tratatele încheiate cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România, Ungaria și Austria. Alte acorduri au fost încheiate între India și Pakistan (1950), Anglia și Singapore (1957), Franța și Madagascar (1960). Prevederi și mecanisme importante sunt de regăsit în sistemul O.N.U., organizație cu importanță deosebită în domeniul protecției drepturilor omului, care va fi un actor important pe scena relațiilor internaționale după cel de-al Doilea Război Mondial.
2.2. Protecția drepturilor minorităților sub egida O.N.U.
Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională cu vocație universală, scopul său principal fiind menținerea păcii și securității internaționale. Carta Organizației Națiunilor Unite a fost semnată în 1945 la Conferința de la San Francisco (Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională). Conform acestui document, unul din scopurile O.N.U. este reprezentat de încurajarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, în favoarea tuturor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Carta O.N.U. nu instituie nicio garanție specială în materia protecției drepturilor omului și nu are nicio referință la problematica protecției drepturilor minorităților etnice.
Într-o descriere succintă, sistemul instituțional O.N.U. cuprinde organe și instituții cu rol important în protecția drepturilor omului: Adunarea Generală (inițiază studii și face recomandări care nu toate sunt, însă, obligatorii din punct de vedere juridic), Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. În afară de aceste șase organe principale menționate și în art. 7, alin. 1 din Cartă, O.N.U. a creat organe susbidiare. Cel mai adesea, acestea se numesc Comisii, Subcomisii sau Comitete. În 1946 a fost înființată Comisia pentru drepturile omului (pe baza articolelor 68 și 69 din Carta Națiunilor Unite), organ subsidiar al Consiliului Economic și Social. [76, p.119] Această Comisie a avut o activitate deosebită care s-a concretizat prin adoptarea mai multor documente internaționale importante pentru domeniul protecției drepturilor omului. Structura instituțională O.N.U. importantă pentru problema pe care o avem în discuție mai cuprinde Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și pentru protecția minorităților și Înaltul comisar O.N.U. pentru drepturile omului. Din punct de vedere instituțional, amintim că prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 60/251, adoptată la 15 martie 2006, a fost înființat Consiliului Drepturilor Omului, instituție care a înlocuit Comisia Drepturilor Omului, după ce aceasta a activat timp de 60 de ani. Aceasta instituție a început sa funcționeze efectiv la data de 19 iunie 2006. Consiliul a înființat un mecanism universal de examinare periodică a respectării drepturilor omului în statele membre și un mecanism de examinare a plângerilor adresate de indivizi și diverse organisme. Totodată, a fost înființat un comitet consultativ, format din 18 membri, care a înlocuit fosta Subcomisie pentru promovarea și protecția drepturilor omului.
Importantă este și activitatea Înaltului comisar O.N.U. pentru drepturile omului, funcție înființată prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 60/251 din 7 ianuarie 1994. În urma procesului de reformă al O.N.U. inițiat de Kofi Annan, în 1997, Departamentul Înaltului comisar pentru drepturile omului și Centrul pentru drepturile omului au fuzionat. Structura rezultantă poartă denumirea de Departamentul Înaltului comisar al Națiunilor Unite pentru drepturile omului.
La 28 martie 1947 a fost înființată Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și pentru protecția minorităților care asistă Comisia în examinarea reclamațiilor privitoare la nerespectarea drepturilor omului. Printre atribuțiile Subcomisiei amintim: obligația de a realiza studii și recomandări privitoare la lupta împotriva măsurilor discriminatorii de orice fel și îndeplinirea oricărei alte funcții încredințată de Consiliul Economic și Social sau de Comisia drepturilor omului.
Documentele adoptate de Națiunile Unite constituie veritabile surse de drept în domeniul protecției drepturilor omului și a protecției drepturilor minorităților în mod special. Este vorba despre Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (1948), Convenția U.N.E.S.C.O. privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului (1960), Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială (1965), Pactul internațional privind drepturile civile și politice (1966), Pactul internațional privind drepturile economice și sociale (1966), Convenția asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid (1973), Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistice (1992), Declarația principiilor toleranței (1995).
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948 și conține un preambul și 30 de articole circumscrise în două categorii de drepturi: drepturi civile și politice (dreptul la viață, libertatea și siguranța persoanei, interdicția sclaviei, torturii și a tratamentelor crude și inumane, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reținerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viață privată, dreptul la proprietate, etc) și drepturi economice, sociale și culturale (dreptul la asigurări sociale, dreptul la muncă și protecție împotriva șomajului, plată egală pentru muncă egală, etc). Declarația a fost adoptată în cadrul Adunării Generale ca rezoluție. Nu se regăsesc prevederi privind protecția drepturilor minorităților etnice în acest document, dar sub egida O.N.U. au fost adoptate mai multe documente relevante pentru acest domeniu.
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (1948) a apărut ca o reacție necesară, având în vedere atrocitățile comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Termenul de genocid provine din grecescul „genos” (rasă, trib) și latinescul „cide” (a ucide). În conformitate cu articolul II, „genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială; d) măsuri care vizează scăderea natalității în sensul grupului; e) transferarea forțată a copiilor dintr-un grup într-altul.” Prevederile acestei Convenții au fost reluate în Statutul Tribunalului Internațional creat pentru judecarea persoanelor presupuse a fi responsabile pentru cazurile de încălcare gravă a dreptului internațional comunitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând cu 1991.
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 21 decembrie 1965. Articolul 1 definește expresia „discriminare rasială” ca referindu-se la „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în oricare alt domeniu al vieții publice”.
Statele părți la această Convenție condamnă discriminarea rasială și se angajează să urmeze, prin toate mijloacele potrivite și fără întârziere, o politică menită să elimine orice formă de discriminare rasială și să favorizeze înțelegerea între toate rasele. Pentru îndeplinirea acestor deziderate, fiecare stat parte se angajează să nu recurgă la acte sau practici de discriminare rasială împotriva unor persoane, grupuri de persoane sau instituții și să facă în așa fel încât toate autoritățile publice și instituțiile publice, naționale și locale să se conformeze acestei obligații. Conform articolului 2, fiecare stat parte se angajează să nu încurajeze, să nu apere și să nu sprijine discriminarea rasială practicată de vreo persoană sau organizație, oricare ar fi ea. Pentru a lupta împotriva discriminării, fiecare stat parte trebuie să ia masuri eficace pentru a reexamina politica guvernamentală naționala și locală și pentru a modifica, abroga sau anula orice lege și orice reglementare având drept efect crearea discriminării rasiale sau perpetuarea ei, acolo unde aceasta există. De asemenea, fiecare stat parte trebuie, prin toate mijloacele corespunzătoare, inclusiv, dacă împrejurarile o cer, prin măsuri legislative, să interzică discriminarea rasială practicată de persoane, de grupuri sau de organizații și să-i puna capăt. Prin semnarea Convenției, fiecare stat parte se angajează să favorizeze, dacă va fi cazul, organizațiile și mișcările integraționiste multirasiale și alte mijloace de natură a elimina barierele între rase.
Statele părți condamnă segregația rasială, apartheidul, orice propagandă și orice organizații care se inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase sau a unui grup de persoane de o anumită culoare sau de o anumită origine etnica și se angajează să prevină, să interzică și să elimine pe teritoriile ținând de jurisdicția lor toate practicile de această natură.
Conform articolului 4, statele părți se angajeaza îndeosebi: să declare delicte pedepsite prin lege orice difuzare de idei bazate pe superioritate sau ură rasială, orice incitare la discriminare rasială ca și orice acte de violență sau provocare la astfel de acte, îndreptate impotriva oricărei rase sau oricărui grup de persoane de o altă culoare sau de o altă origine etnică, precum și orice sprijin acordat unor activități rasiste, inclusiv finanțarea lor; să declare ilegale și să interzică organizațiile, precum și activitatile de propagandă organizată și orice alt fel de activitate de propagandă care incită la discriminare rasială și care o încurajează și să declare delict pedepsit prin lege participarea la aceste organizații sau la aceste activități; să nu permită autorităților publice sau instituțiilor publice, naționale sau locale, să incite la discriminare rasială sau s-o încurajeze.
Semnatarele Convenției se obligă să garanteze dreptul fiecăruia la egalitate în fața legii fără deosebire de rasă, culoare, origine națională sau etnică, în folosința dreptului la un tratament egal în fața tribunalelor și a oricărui alt organ de administrare a justiției, dreptului la securitatea persoanei și la protecția acordată de stat împotriva violențelor fie din partea funcționarilor guvernului, fie a oricărui individ, grup sau instituție, drepturile politice și drepturile civile. Erau prevăzute și măsuri imediate și eficace în domeniile învățământului, educației, culturii și informației, pentru a lupta împotriva prejudiciilor ce duc la discriminare rasială și pentru a favoriza înțelegerea, toleranța și prietenia între națiuni și grupuri rasiale sau etnice.
Pentru prima oară sub auspiciile Națiunilor Unite este prevăzut un organ de supraveghere care să monitorizeze acțiunile statelor părți. Este vorba despre Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, compus din optsprezece experți cunoscuți pentru moralitate și imparțialitate, aleși prin vot secret de pe o listă de candidați desemnați de statele părți. Aria de competență a Comitetul se circumscrie procedurilor de raportare și de examinare a plângerilor interstatale și individuale.
În ceea ce privește aspectele de procedură, Convenția stabilea clar regulile. Astfel, dacă un stat parte consideră că un alt stat, de asemenea parte, nu aplică dispozițiile Convenției, el poate să atragă atenția Comitetului asupra problemei. Comitetul transmite comunicarea statului parte interesat. În termen de trei luni, statul parte destinatar prezintă Comitetului explicații sau declarații scrise clarificând problema și indicând, dacă este cazul, măsurile care eventual au putut fi luate de acest stat pentru remedierea situației. Dacă, în termen de șase luni de la data primirii comunicării originale de către statul destinatar problema nu a fost reglementată spre satisfacția celor două state, atât unul, cât și celalalt vor avea dreptul să o supuna din nou Comitetului, adresând o notificare Comitetului și celuilalt stat interesat. Comitetul nu poate sa se sesizeze cu o problemă decât după ce s-a asigurat că toate căile interne disponibile au fost folosite sau epuizate în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute. Aceasta regulă nu se aplică dacă procedurile de recurs depașesc termene rezonabile. În orice problemă care îi este supusă, Comitetul poate cere statelor părți în cauză să-i furnizeze orice informări suplimentare pertinente. Atunci când Comitetul examinează o problemă în aplicarea prevederilor Convenției, statele părți interesate au dreptul să desemneze un reprezentant care va participa fără drept de vot la lucrările Comitetului, pe toata durata dezbaterilor. După ce Comitetul a obținut și cercetat toate informările, președintele desemnează o comisie de conciliere ad-hoc compusă din cinci persoane care pot sau nu să fie membri ai Comitetului. Membrii Comisiei își exercită funcțiile cu titlu individual.
După ce a studiat problema sub toate aspectele sale, Comisia pregătește și supune președintelui Comitetului un raport conținând concluziile sale asupra tuturor chestiunilor de fapt, privind litigiul dintre părți și recomandările pe care le considera oportune spre a se ajunge la o soluționare amiabilă a diferendului. În continuare, președintele Comitetului transmite raportul Comisiei fiecăruia dintre statele părți în diferend. Aceste state fac cunoscut președintelui Comitetului în termen de trei luni dacă acceptă sau nu recomandările cuprinse în raportul Comisiei. După expirarea acestui termen, președintele Comitetului comunică raportul Comisiei și declarațiile statelor părți interesate celorlalte state părți la Convenție.
Pactul internațional privind drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice și sociale au fost adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. și deschise spre semnare în decembrie 1966. Cele două pacte cuprind o primă parte comună, compusă dintr-un singur articol care afirmă principiul autodeterminării popoarelor: „Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală.”
Pactul internațional privind drepturile civile și politice proclamă mai multe drepturi din această categorie decât Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar unele drepturi care sunt în Declarație nu se regăsesc în Pact (dreptul de proprietate, dreptul de a solicita și de a primi azil și dreptul la cetățenie). Printre drepturile incluse în Pact, dar neincluse în Declarație amintim: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul copilului de a dobândi o cetățenie și de a i se oferi acele măsuri de protecție decurgând din statutul său de minor.
Una din cele mai importante completări, relevantă pentru domeniul protecției drepturilor minorităților, este cea cuprinsă în articolul 27: „În statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.”
În Comentariul General 23, Comitetul Drepturilor Omului a explicat felul în care înțelege acești termeni, mai întâi în paragraful 5.1., apoi în paragraful 5.2. Astfel, potrivit paragrafului 5.1. „termenii folosiți de art. 27 indică faptul că persoanele care fac obiectul protecției sunt acelea ce aparțin unui grup și care împărtășesc o cultură, religie și/sau limbă. Acești termeni indică, de asemenea, faptul că aceștia nu trebuie să fie cetățeni ai statului parte. În această privință, obligațiile decurgând din art. 2(1) sunt, de asemenea, relevante prin aceea că statele părți trebuie să asigure ca drepturile recunoscute prin Pact să fie accesibile tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său și aflate sub jurisdicția sa, excepție făcând drepturile care sunt recunoscute, în mod expres, cetățenilor, de pildă, drepturile politice prevăzute de art. 25. Prin urmare, un stat parte nu poate restrânge doar la proprii cetățeni drepturile prevăzute în art. 27.” Paragraful 5.2. subliniează faptul că „art. 27 conferă drepturi persoanelor aparținând minorităților care „există” într-un stat parte. Având în vedere natura și domeniul de aplicare a drepturilor vizate în articolul respectiv, nu prezintă relevanță determinarea gradului de permanență pe care îl implică termenul „există“”.
Aceste drepturi implică pur și simplu faptul că persoanelor aparținând minorităților respective nu le poate fi refuzat dreptul, în comun cu ceilalți membri ai grupului, să se bucure de propria lor cultură, să practice propria religie și să vorbească limba proprie; tot așa cum nu este necesar ca aceste persoane să fie cetățeni, nu se cere ca acestea să fie rezidenți permanenți. Astfel, muncitorilor migranți sau chiar vizitatorilor aflați într-un stat parte constituind asemenea minorități nu le poate fi refuzat exercițiul acestui drept. La fel, ca orice alt individ aflat pe teritoriul unui stat parte, aceștia ar beneficia, în același scop, de drepturile generale ca, de exemplu, de libertatea de asociere, de libertatea întrunirii și de expresie. Existența unei minorități etnice, religioase sau lingvistice într-un stat parte nu depinde de decizia acelui stat, ci trebuie stabilită pe baza unor criterii obiective. Considerăm că aceste precizări sunt în măsură să susțină încă o dată definiția proprie dată conceptului de minoritate națională.
„Cu toate că art. 27 este formulat în termeni negativi, respectivul articol recunoaște, totuși, existența unui „drept” și impune respectarea sa. În consecință, statele părți sunt obligate să asigure că existența acestui drept este recunoscută, iar exercitarea sa protejată împotriva oricărei încălcări. Adoptarea unor măsuri pozitive de protecție este, prin urmare, necesară nu numai împotriva actelor statului parte comise prin intermediul autorităților sale legislative, judiciare ori administrative, dar și împotriva actelor altor persoane aflate pe teritoriul său.”
„Cu toate că drepturile protejate în baza art. 27 sunt drepturi individuale, ele depind, la rândul lor, de capacitatea grupului minoritar de a-și păstra cultura, limba sau religia. Prin urmare, pot fi necesare, de asemenea, măsuri pozitive pentru protejarea identității minorității și a drepturilor membrilor acestui grup de a se bucura și de a-și dezvolta propria cultură și limbă și de a practica propria religie, în comun cu ceilalți membri ai grupului.”
În legătură cu acest aspect, trebuie observat că asemenea măsuri pozitive trebuie să fie în concordanță cu art. 2 (1) și 26 din Pact, atât în ceea ce privește tratamentul acordat diferitelor minorități, cât și cu restul populației. Oricum, atâta timp cât aceste măsuri împiedică exercitarea drepturilor garantate prin art. 27, ele pot constitui baza unor diferențieri legitime întemeiate pe prevederile Pactului, cu condiția să fie fundamentate pe criterii obiective și rezonabile.
Trebuie subliniat faptul că înțelegerea noțiunii de minoritate în concepția Pactului nu înseamnă neapărat faptul că orice grup relevant trebuie neapărat să primească exact același nivel de protecție, incluzând obligațiile pozitive ale statului. Scopul obligațiilor pozitive poate depinde de probleme cum ar fi gradul de permanență a unui grup într-o țară particulară, marimea grupului sau concentarea ori densitatea teritorială. Atâta vreme cât grupurilor nu le sunt interzise asemenea măsuri de protecție într-o manieră discriminatorie, statele pot, în mod legitim, să acorde suportul lor pozitiv minorităților.
Pactul conține o clauză de derogare prevăzută de articolul 4: „în cazul în care un pericol public excepțional amenință existența națiunii și este proclamat printr-un act oficial, statele părți la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a cerințelor situației, să ia măsuri derogatorii de la obligațiile prevăzute în prezentul Pact, cu condiția ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligații pe care le au potrivit dreptului internațional și ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, sau origine socială.” Această dispoziție nu se referă la dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau servitute, dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligații contractuale, principiul neretroactivității incriminării, dreptul fiecărui om la recunoașterea personalității sale juridice, libertatea gândirii, conștiinței și religiei.
Statele părți ale Pactul internațional privind drepturile civile și politice se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în document, fără nicio deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare. Orice persoană ale cărei drepturi sau libertăți au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acționând în exercițiul funcțiunilor lor oficiale. Autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori legislativă sau orice altă autoritate competentă potrivit legislației statului, va hotărî asupra drepturilor persoanei care folosește calea de recurs și să dezvolte posibilitățile de recurs jurisdicțional. De asemenea, statele erau obligate să garanteze că autoritățile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat.
În ceea ce privește procedura de raportare, conform articolului 40, statele vor înainta Comitetului Drepturilor Omului rapoarte privind situația concretă, la fiecare 5 ani.
Pactul are două Protocoale facultative. Primul este Protocolul facultativ referitor la Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice și a fost adoptat simultan cu cele două pacte, dar separat de acestea. Acest tratat adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. ca document separat, a fost elaborat pentru a suplimenta măsurile de realizare a scopurilor Pactului. Al doilea se referă la abolirea pedepsei cu moartea.
Convenția asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid (1973) definește expresia „crimă de apartheid” care înglobează politicile și practicile asemănătoare de segregație și discriminare rasială, așa cum sunt ele practicate în Africa australă, desemnează actele inumane indicate în text, comise în scopul instituirii sau menținerii dominației unui grup rasial de ființe umane asupra oricărui alt grup rasial de ființe umane și de a-l asupri sistematic pe acesta. Actele inumane menționate se referă la a refuza unui membru sau unor membri ai unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale dreptul la viață și la libertatea persoanei: luând viața unor membri ai unui grup rasial sau a mai multor grupuri rasiale, aducând gravă atingere integrității fizice sau psihice, libertății sau demnității membrilor unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale sau supunându-i torturii sau unor tratamente crude, inumane sau degradante, arestând arbitrar și deținând ilegal membrii unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale. Acte inumane sunt considerate și a impune deliberat unui grup rasial sau mai multor grupuri rasiale condiții de viață menite să ducă la distrugerea fizică totală sau parțială, a lua măsuri legislative sau de altă natură menite să împiedice un grup rasial sau mai multe grupuri rasiale de a participa la viața politică, socială, economică și culturală a țării și să creeze deliberat condiții care împiedică deplina dezvoltare a grupului sau a grupurilor respective, privarea membrilor unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale de libertățile și drepturile fundamentale ale omului, în special dreptul la muncă, dreptul de a forma sindicate recunoscute, dreptul la educație, dreptul de a-și părăsi țara și de a reveni, dreptul la o naționalitate, dreptul de a circula liber și de a-și alege reședința, dreptul de libertate de opinie și de exprimare și dreptul la libertatea de întrunire și asociere pașnică, a lua măsuri, inclusiv măsuri legislative, vizând divizarea populației după criterii rasiale, creând rezervații și ghetouri pentru membrii unui grup rasial sau ai mai multor grupuri rasiale, interzicând căsătoria între persoane aparținând unor grupuri rasiale și expropriind terenurile aparținând unui grup rasial sau mai multor grupuri rasiale sau unor membri ai acestor grupuri, a exploata munca membrilor unui grup rasial sau a mai multor grupuri rasiale, în special supunându-i muncii forțate, a persecuta organizații sau persoane privându-le de libertățile și drepturile fundamentale, pentru că se opun apartheidului.
Prin Declarația privind drepturilor persoanelor care fac parte din minorități naționale sau etnice, religioase și lingvistice, O.N.U. își reafirmă unul din obiectele principale ale organizației – promovarea și încurajarea respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor oamenilor, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Prin acest document se promovează, de fapt, realizarea principiilor cuprinse în Cartă, Declarația universală a drepturilor omului, Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Declarația pentru eliminarea tuturor formelor de intoleranță și de discriminare bazate pe religie sau convingeri, Convenția privind drepturile copilului, ca și alte instrumente internaționale cu relevanță în materie, care au fost adoptate la nivel regional sau universal.
Încă din textul preambulului, O.N.U. își exprimă convingerea că promovarea și protejarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice contribuie la stabilitatea politica și socială a statelor în care acestea traiesc, iar promovarea și realizarea constantă a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice, ca parte integrantă a dezvoltarii societății în ansamblul său și înăuntrul cadrului democratic bazat pe supremația dreptului contribuie la consolidarea prieteniei și cooperarii între popoare și state.
În conformitate cu articolul 1, statele își afirmă dorința de a proteja existența și identitatea națională sau etnică, culturală, religioasă sau lingvistică a minorităților și de a încuraja crearea de condiții pentru promovarea acestei identități, prin măsuri legislative corespunzătoare și orice alte măsuri necesare.
Textul Declarației enumeră, în continuare, drepturile minorităților aflate sub protecția O.N.U. Este vorba despre dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice de a se bucura de propria cultură, de a profesa și practica propria lor religie, de a utiliza limba proprie, în particular sau în public, în mod liber și fără obstacole sau orice formă de discriminare, dreptul de a participa efectiv la viața culturală, religioasă, socială, economică și publică, la luarea deciziilor, la nivel național și, acolo unde este cazul, la nivel regional, în probleme cu relevanță pentru minoritatea căreia îi aparțin sau pentru regiunile în care traiesc, într-o maniera care să nu fie incompatibilă cu legislația națională, dreptul de a înființa și menține asociații proprii, de a stabili și a menține, fără nicio discriminare contacte libere și pașnice cu alți membri ai grupului lor, cu persoane aparținând altor minorități, ca și contacte cu cetățeni ai altor state de care sunt legați prin apartenență națională sau etnică, religioasă sau lingvistică. Declarația menționează că toate aceste drepturi pot fi exercitate de persoanele aparținând minorităților naționale individual dar și în comun cu alți membri ai grupului lor, fără nicio discriminare.
Textul Declarației consacră și obligațiile pozitive ale statelor care constau în măsuri menite a asigura minorităților exercițiul drepturilor lor.
Declarația principiilor toleranței (1995) a fost adoptată de statele membre ale Organizației Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură și definește toleranța ca fiind o atitudine activă generată de recunoașterea drepturilor universale ale persoanelor, respectul, acceptarea și aprecierea bogăției și diversității culturilor lumii noastre. Considerăm că acest concept este unul cheie pentru promovarea și înțelegerea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale.
Ansamblul de documente elaborat sub egida O.N.U., precum și activitatea instituțiilor menționate reprezintă o contribuție importantă în domeniul protecției drepturilor minorităților, sistemul prezentat fiind în vigoare și astăzi.
2.3. Protecția drepturilor minorităților naționale în cadrul Consiliului Europei
Consiliul Europei este cea una dintre cele mai importante organizații internaționale, scopul ei principal fiind consacrarea și apărarea drepturilor omului. Potrivit articolului 10 al Statutului, organele Consiliului Europei sunt Comitetul Miniștrilor și Adunarea Consultativă. Cele două organe sunt asistate de Secretariatul Organizației. Prin decizia Comisiei Permanente a Adunării Consultative din iulie 1974, s-a convenit ca aceasta să fie denumită Adunarea Parlamentară, ca reflectând mai bine structura și natura activității sale. La 14 aprilie 1994 Comitetul Miniștrilor a adoptat Rezoluția statutară 94 (3), prin care a luat ființă Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa, organ important al Consiliului având însă un caracter consultativ.
Scopul Consiliului Europei este menționat chiar din articolul 1 al Statutului: „a. Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru facilitarea progresului lor economic și social. b) Acest scop va fi promovat prin organele consiliului, prin discutarea chestiunilor de interes comun și prin încheierea de acorduri și adoptarea unor acțiuni comune în domeniile economic, social, cultural, științific, juridic și administrativ, precum și prin salvgardarea și respectarea pe mai departe a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.” Potrivit articolului 10 al Statutului și al Rezoluțiilor adoptate ulterior, structura instituțională a Consiliului Europei se prezintă ca fiind alcătuită din Comitetul Miniștrilor și Adunarea Consultativă (Parlamentară), Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa, Secretariatul și Conferințele ministeriale de specialitate.
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a Convenției, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de șaisprezece protocoale adiționale. Din aceste protocoale, până în momentul de față, doar 14 au intrat în vigoare. Convenția vizează asigurarea de către state a respectării drepturilor omului, statului de drept și principiilor democrației pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdicția obligatorie a Curții și caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiție de a fi membru al Consiliului Europei. Convenția este parte integrantă a sistemului juridic intern al statelor membre. Respectarea sa este asigurată și de Uniunea Europeană. Din punct de vedere practic, succesul Convenției se explică în mare parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare concretă și eficientă a drepturilor și libertăților pe care le enunță.
În ceea ce privește protecția minorităților, menționăm articolul 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, conform căruia: „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate, avere, naștere sau orice altă situație.” În conformitate cu articolul 1 al Protocolui 12 al Convenției „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate, avere, naștere sau oricare altă situație.” În preambulul său, Protocolul 12 face referire la discriminarea pozitivă arătând că „principiul nediscriminării nu împiedică statele părți să ia măsuri pentru promovarea unei egalități depline și efective, cu condiția existenței unei justificări obiective și rezonabile a acestor măsuri”. Dacă articolul 14 se referă la exercitarea fără discriminare a drepturilor prevăzute de Convenție, articolul 1 al Protocolului 12 extinde nediscriminarea în exercitarea drepturilor prevăzute de lege, adică de legea internă a fiecărui stat contractant.
Articolul 14 impune statului atât obligații pozitive, cât și obligații negative. Obligațiile pozitive se traduc în sarcinile pe care le au statele de a adopta măsurile legale și administrative pentru a preveni și sancționa discriminarea, sau în obligația procedurală de a realiza o anchetă efectivă și eficace cu privire nu numai la existența unei eventuale infracțiuni, cât și la mobilul rasist al infracțiunii respective. Obligația negativă a statului impusă de prevederile articolului 14 este cea de a nu supune nicio persoană aflată sub jurisdicția sa unei discriminări.
Principiul esențial al nediscriminării este înscris în toate Tratatele și Convențiile care au ca obiect protecția drepturilor omului și presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor. În Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la nediscriminare nu are o „existență independentă”, autonomă, deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la celelalte drepturi și libertăți incluse în Convenție. Cu toate acestea, Curtea a stabilit că nu este imposibilă o aplicare oarecum autonomă a acestui articol. Astfel, dacă articolul 14 trebuie combinat cu un alt articol al Convenției pentru a putea fi invocat, nu înseamnă că acest ultim drept trebuie obligatoriu să fi fost încălcat.
În cauza Beian vs. România (nr. 1), hotărârea din 15 noiembrie 2007, [145] Curtea arată că dreptul la nediscriminare nu are o existență independentă în sistemul de protecție european a drepturilor și libertăților fundamentale pe care Convenția le instituie, deoarece nu poate fi invocat prin raportare la acestea. El poate fi, însă, și autonom, ipoteză în care trebuie să fie în legătură cu un alt drept apărat de Convenție. În speță, drepturile litigioase erau acordate persoanelor care au efectuat muncă forțată în timpul serviciului militar, iar refuzul de a i le acorda reclamantului se baza exclusiv pe constatarea că unitățile militare în care a lucrat nu figurau printre cele subordonate D.G.M. Articolul 14 este incident pentru că reclamantul a fost exclus de la beneficiul drepturilor, în condițiile în care altor persoane aflate în situația sa I.C.C.J. le-a recunoscut dreptul.
În cauza D.H. și alții vs. Cehia, C.E.D.O. a fost sesizată cu o plângere cu privire la plasarea copiilor de etnie romă în aceste școli. Reclamanții au susținut că diferența de tratament în cauză a constat în înscrierea copiilor de etnie romă în școli pentru nevoi speciale, fără o justificare, primind o educație în mod substanțial inferioară celei asigurate în sistemul comun de învățământ. În consecință, copiii romi nu au mai avut acces la educația secundară, alta decât cea asigurată în centrele de formare vocațională. În plus, au fost afectați psihologic, ca rezultat al etichetării „stupid” sau „retardat”. C.E.D.O. a arătat că există o discriminare indirectă a copiilor de etnie romă care au fost plasați în școli pentru copii cu nevoi speciale. Curtea a reținut că părinții aplicanților nu au întreprins nicio acțiune împotriva plasării copiilor lor în școli speciale, deși au primit o decizie scrisă prin care au fost informați cu privire la acest lucru. În unele situații, părinții înșiși au solicitat înscrierea sau menținerea copiilor în școala respectivă. Judecătorii europeni au considerat că părinții romi s-au confruntat cu o dilemă: să aleagă sistemul comun de învățământ necorespunzător diferențelor sociale și culturale în care copii romi riscau izolarea și ostracizarea, sau școlile pentru copii cu nevoi speciale unde majoritatea erau romi. Tratamentul diferențiat în cauză nu a avut o justificare obiectivă și rezonabilă, întrucât nu a existat un raport de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate. Legislația aplicată a avut un efect disproporționat de natură a prejudicia comunitatea romă. Reclamanții, ca membri ai acestei comunități, au suferit un tratament discriminatoriu. În același sens cităm cauza Orsus și alții vs. Croația, cererea nr. 15766/03, hotărârea din 17 august 2008. Autoritățile croate nu au organizat școli separate pentru romi ci în cadrul acelorași instituții, au format clase destinate romilor, facilitând transferul în clase normale. În opinia Curții, libertatea de apreciere a statului nu poate fi limitată în sensul de a interzice elaborarea unor programe speciale de educație pentru a răspunde unor necesități specifice.
C.E.D.O. s-a pronunțat cu privire la încălcarea articolului 14 și în cauza Stoica vs. România (nr. 1), hotărârea din 12 februarie 2008. Cauza se referă la rele tratamente aplicate de agenți ai statului unui minor de origine romă. În această cauză, Curtea a apreciat că „violența rasială este un afront special la demnitatea umană și, în lumina consecințelor sale periculoase, solicită din partea autorităților o vigilență specială și o reacție viguroasă. În consecință, autoritățile trebuie să utilizeze toate mijloacele disponibile pentru a combate rasismul și violența rasială, pentru a consolida viziunea democrației asupra unei societăți în care diversitatea nu este percepută ca o amenințare, ci ca o sursă a îmbogățirii sale.”
În cauza Aziz vs. Cipru, reclamantul a susținut că a fost privat de dreptul de vot din cauza originii sale etnice, respectiv turc cipriot. Legea cipriotă în vigoare în acel moment permitea turcilor ciprioți și grecilor ciprioți să voteze numai pentru candidații la alegerile parlamentare care erau din rândul propriilor comunități etnice. Cu toate acestea, din momentul în care Turcia a ocupat nordul Ciprului, marea majoritate a comunității turce a părăsit teritoriul respectiv, iar participarea lor în parlament a fost suspendată. În consecință, nu mai exista o listă de candidați pentru care reclamantul putea să voteze. În timp ce guvernul a susținut că incapacitatea de a vota se datora faptului că nu mai existau candidați disponibili pentru care acesta/aceasta să poată vota, C.E.D.O. a fost de părere că legătura strânsă dintre regulile privind alegerile și calitatea de membru al comunității turco-cipriote, împreună cu neamendarea de către guvern a regulamentelor electorale, având în vedere situația dată, duceau la o situație de discriminare directă pe criterii de origine etnică.
În cauza Paraskeva Todorova vs. Bulgaria (37193/07), instanțele naționale, în momentul în care au emis o sentință împotriva unei persoane de origine romă, au refuzat în mod expres recomandarea procurorului pentru o sentință cu suspendare, afirmând că în rândul minorității rome exista o cultură a impunității și sugerând implicit că trebuia să se dea un exemplu prin intermediul acelei persoane. C.E.D.O. a constatat că acest fapt încălca dreptul reclamantului la un proces echitabil coroborat cu dreptul de a nu fi supus discriminării.
Prima încălcare a Protocolului 12 a fost reținută de C.E.D.O. în cauza Sejdić și Finci vs. Bosnia și Herțegovina (27996/06 și 34836/06). Tratatul de la Dayton din 1995 a însemnat finalul războiului civil din Bosnia-Herțegovina. Constituția Bosniei-Herțegovina, anexă la tratatul menționat, numea popoarele bosniac, croat și sârb „popoare constituante”. În plus, dreptul de a candida la funcția de Președinte sau de membru al Parlamentului era rezervat doar persoanelor care își declarau apartenența la popoarele constituante. Cei doi reclamanți, unul de origine romă, celălalt evreu, au sesizat Curtea solicitând ca aceasta să constate că erau discriminați rasial cu privire la exercitarea drepturilor electorale. Pentru că dreptul de a candida la alegerile prezidențiale nu era stipulat de prevederile Convenției- spre deosebire de dreptul de a candida la alegerile parlamentare stipulate în articolul 3 al Protocolului 1- reclamanții au invocat Protocolul 12. Curtea a constatat încălcarea Convenției prin prevederile stipulate de Constituție.
În anexa 2 a Declarației de la Viena (1993) se reiterează ideea că protecția minorităților este esențială pentru stabilitatea și securitatea democratică a Europei. În acțiunile lor, statele trebuie să asigure respectarea principiilor care se găsesc la baza tradiției noastre europene: egalitatea în fața legii, nediscriminarea, egalitatea șanselor, libertatea de asociere și de întrunire, precum și participarea activă la viața politică. În această Declarație, Consiliul Europei a însărcinat Comitetul Miniștrilor, printre altele, cu sarcina elaborării unei convenții-cadru pentru asigurarea protecției drepturilor minorităților naționale.
Cele mai importante instrumente create de Consiliul Europei pentru protecția drepturilor minorităților sunt Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale și Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale a fost adoptată la Strasbourg la 1 februarie 1995 și a intrat în vigoare la 8 februarie 1998. Convenția-cadru nu oferă nicio definiție conceptului de minoritate națională și se referă doar la drepturile individuale ale persoanelor care fac parte din această categorie. Conform acestui document, protecția minorităților naționale și a drepturilor și libertăților persoanelor aparținând acestora face parte integrantă din protecția internațională a drepturilor omului și, ca atare, constituie domeniu de cooperare internațională. Convenția consacră drepturile minorităților și precizează obligațiile pozitive și cele negative ale statelor în acest domeniu. Dispozițiile Convenției-cadru vizează o gamă largă de chestiuni, incluzând printre altele: nedescriminarea, promovarea egalității efective, promovarea condițiilor care facilitează păstrarea și dezvoltarea patrimoniului cultural, a religiei, limbii și tradițiilor, libertatea de întrunire, asociere, expresie, gândire, conștiință și religie, accesul la mijloacele de informare în masă și utilizarea acestora, libertăți lingvistice, prevederi referitoare la educație, contacte transfrontaliere, cooperarea internațională și transfrontalieră, participarea la viața economică, culturală și socială, participarea la viața publică, interzicerea asimilării forțate. Comitetul Miniștrilor, ajutat de un Comitet consultativ alcătuit din 18 experți independenți sunt implicați în monitorizarea aplicării Convenției-Cadru. Comitetul Consultativ evaluează aceste rapoarte și determină dacă obligațiile au fost complet îndeplinite. Opiniile lui sunt transmise Comitetului Miniștrilor care informează statele părți asupra concluziilor și recomandărilor. Regulile care guvernează această procedură de monitorizare permit, de asemenea, organizațiilor neguvernamentale și asociațiilor minorităților să transmită informații și/sau rapoarte alternative. Este pentru prima oară când întâlnim o prevedere de acest fel.
Convenția garantează, în primul rând, oricărei persoane aparținând unei minorități libertatea să aleagă dacă să fie tratată sau nu ca atare. Alegerea aceasta nu este, însă, arbitrară, ci este inseparabil legată de criterii obiective, relevante pentru identitatea persoanei.
Convenția-cadru reprezintă primul instrument juridic consacrat protecției minorităților în general. Din aceste considerente, locul și rolul său în domeniul cercetat nu pot fi puse la îndoială. Ea conține prevederi de tip programatic, fixând obiective pe care părțile se angajează să le urmărească. Statelor interesate le este lăsată o anumită măsură discreționară în implementarea obiectivelor pe care acestea s-au angajat să le atingă, din cauza condițiilor diferite existente în fiecare țară. Caracterul dinamic al dezvoltării societății în care trăim creează, însă, necesitatea stabilirii din ce în ce mai concrete a obligațiilor statelor în ceea ce privește protecția drepturilor minorităților.
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare a fost adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992, a intrat în vigoare la 1 martie 1998 și oferă principii orientative ale Consiliului Europei în acest domeniu. Conform articolului 7, statele părți au în vedere următoarele obiective și principii: recunoașterea limbilor regionale sau minoritare ca expresie a bogăției culturale, respectarea zonei geografice a fiecărei limbi regionale sau minoritare, astfel încât diviziunile administrative existente sau altele noi să nu constituie un obstacol pentru promovarea respectivei limbi regionale sau minoritare, necesitatea unei acțiuni ferme în vederea promovării limbilor regionale sau minoritare, atât în viața publică, cât și în cea privată, dezvoltarea și menținerea legăturilor între grupurile care utilizează o limbă regională sau minoritară și alte grupuri ale aceluiași stat, care vorbesc o limbă practicată într-o formă identică sau apropiată, ca și stabilirea de relații culturale cu alte grupuri din respectivul stat folosind limbi diferite, facilitarea și încurajarea folosirii orale sau în scris a limbilor regionale ori minoritare, în viața publică și în viața privată, asigurarea formelor și mijloacelor adecvate pentru studierea acestor limbi la toate nivelurile corespunzătoare, asigurarea facilităților care să permită celor ce nu vorbesc o limbă minoritară (dar locuiesc în zonele în care se utilizează) să o studieze, dacă doresc acest lucru, promovarea studiilor și cercetărilor acestor limbi în universități sau în instituții echivalente, promovarea schimburilor transnaționale, în domeniile prevăzute de Cartă, pentru limbile regionale sau minoritare utilizate într-o formă identică sau apropiată în două sau mai multe state. Pentru realizarea acestor obiective, sunt stabilite o serie de măsuri în următoarele domenii și sectoare de activitate: învățământ, justiție, administrație și servicii publice, mijloacele de comunicare, activitățile și facilitățile culturale, viața economică și socială, schimburile transfrontaliere.
Monitorizarea repetată a felului în care statele aplică această Cartă este derulată de către Comitetul de Experți care examinează fiecare raport prezentat de către stat și, pe baza acestei examinări, pregătește un raport pentru Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. Acesta are rolul de a realiza recomandări guvernelor statelor care au ratificat Carta. Recomandările Comitetului de Miniștri sunt instrumentul cu cea mai înaltă autorizație a tratatului.
Conferința mondială împotriva rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei și intoleranței asociate acestora s-a desfășurat la Durban în 2001. Conform Declarației, rasismul, discriminarea rasială, xenofobia și intoleranța asociată acestora apar din motive de rasă, culoare, descendență sau origine națională sau etnică. Victimele pot suferi forme multiple sau agravate de discriminare și din alte motive înrudite cum sunt sexul, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, originea socială, proprietatea, nașterea sau alt statut. Este reafirmată importanța deosebită care se acordă valorilor de solidaritate, respect, toleranță și multiculturalism.
În ceea ce privește sistemul Consiliului Europei mai menționăm: Recomandarea nr. 563 din 30 septembrie 1969 referitoare la situația țiganilor și a altor nomazi în Europa, Rezoluția (75) 13 a Comitetului Miniștrilor referitoare la situația socială a populațiilor nomade în Europa, Recomandarea nr. R (83) a Comitetului Miniștrilor referitoare la nomazii apatrizi și de naționalitate nedeterminată, Recomandarea 1177 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la drepturile minorităților, Recomandarea 1203 din 1993 a Adunării Parlamentare referitoare la țiganii din Europa, Rezoluția 1203 din același an a Conferinței permanente a Puterilor Locale și Regionale din Europa privind țiganii în Europa, Rezoluția 48/134 adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 decembrie 1993 privind Instituțiile Naționale pentru Promovarea și Protejarea Drepturilor Omului, Recomandarea 11 din 1995 a Congresului Puterilor Locale și Regionale din Europa privind contribuția romilor la construcția unei Europe tolerante, Recomandarea Nr. 1275 asupra luptei împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 28 iunie 1995, Rezoluții adoptate la prima și la a doua întâlnire europeană a Instituțiilor naționale pentru promovarea și protejarea drepturilor omului, ținute la Strasbourg în 7-9 noiembrie 1994 și, respectiv, la Copenhaga în 20-22 ianuarie 1997.
Pentru conturarea completă a sistemului Consiliului Europei în domeniul protecției minorităților etnice amintim aici activitatea Comisarului pentru drepturile omului (pentru că protecția minorităților etnice face parte integrantă din protecția drepturilor omului) și a Comisiei europene împotriva rasismului și discriminării.
Comisia europeană împotriva rasismului și discriminării a fost înființată prin Declarația de la Viena din 1993, iar activitatea sa a fost întărită prin summit-ul de la Strasbourg din 10-11 octombrie 1997. Comisia are ca obiective: combaterea rasismului, xenofobiei, anti-semitismului și intoleranței din perspective drepturilor omului. Aceste obiective sunt îndeplinite prin mai multe tipuri de activități: organizarea de sesiuni informative în statele membre, întâlniri tematice și de cooperare cu statele membre și cu O.N.G.-uri. Cele 14 recomandări de politică generală ale Comisiei de până acum sunt următoarele: Recomandarea de politică generală numărul 1, Combaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței (4 octombrie 1996), Recomandarea de politică generală numărul 2, Organisme specializate de cmbaterea rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței la nivel național (13 iunie 1997), Recomandarea de politică generală numărul 3, Combaterea rasismului și intoleranței față de romi (6 martie 1998), Recomandarea de politică generală numărul 4, Anchete naționale asupra experienței și percepției discriminării și rasismului din punctual de vedere al potențialelor victime (6 martie 1998), Recomandarea de politică generală numărul 5, Combaterea intoleranței și discriminării față de musulmani (16 martie 2000), Recomandarea de politică generală numărul 6, Combaterea diseminării materialelor rasiste, xenofobe și anti-semite prin internet (15 decembrie 2000), Recomandarea de politică generală numărul 7, Legislația națională de combatere a rasismului și a discriminării rasiale (13 decembrie 2002), Recomandarea de politică generală numărul 8, Combaterea rasismului pe durata luptei împotriva terorismului (17 martie 2004), Recomandarea de politică generală numărul 9, Lupta împotriva antisemitismului (20 septembrie 2004), Recomandarea de politică generală numărul 10, Combaterea rasismului și a discriminării rasiale în și prin educația în școli (15 decembrie 2006), Recomandarea de politică generală numărul 11, Combaterea rasismului și a discriminării rasiale în activitățile polițienești (29 iunie 2007), Recomandarea de politică generală numărul 12, Combaterea rasismului și a discriminării rasiale în domeniul sportului (19 decembrie 2008), Recomandarea de politică generală numărul 13, Combaterea discriminării împotriva romilor (24 iunie 2011), Recomandarea de politică generală numărul 14 referitoare la stoparea rasismului și a discriminării rasiale la angajare (septembrie 2012).
În ceea ce privește activitatea E.C.R.I. legată de România, menționăm Raportul din 26 martie 1999, care a fost urmat de Raportul adoptat la 22 iunie 2001 și de cel adoptat la 24 iunie 2005. În ceea ce privește Republica Moldova, până acum E.C.R.I. a adoptat trei rapoarte, ultimul fiind publicat la data de 29 aprilie 2008.
În concluzie, activitatea Consiliului Europei în domeniul protecției drepturilor minorităților etnice se realizează, așa cum am arătat, prin dispozițiile incluse în Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, precum și prin Recomandările și Rezoluțiile emise de instituțiile Consiliului Europei. Din punct de vedere instituțional, este de subliniat activitatea în domeniu a Curții Europene a Drepturilor Omului, a Comitetului Consultativ creat pe baza Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, a Comisarului pentru drepturile omului și a Comisiei Europene împotriva Rasismului și Discriminării.
2.4. Sistemul C.S.C.E./O.S.C.E. de protecție a drepturilor minorităților etnice
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.) a apărut, inițial, sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.). Cunoscută ulterior drept „procesul de la Helsinki”, C.S.C.E. a constituit un forum de dialog și negocieri multilaterale între Est și Vest, având ca principal scop asigurarea păcii și securității la nivel european.
Istoria C.S.C.E. se împarte în două perioade. Prima, între anii 1975-1990 (începutul și sfârșitul perioadei sunt date de două momente de referință: semnarea Actului Final de la Helsinki și, respectiv, a Cartei de la Paris pentru o nouă Europă), în care C.S.C.E. a funcționat ca un proces de conferințe și reuniuni periodice. Conferința la nivel înalt de la Paris, 19-21 noiembrie 1990, a marcat începutul instituționalizării C.S.C.E., reflectând schimbările petrecute în Europa și noile cerințe ale perioadei post-război rece. Evoluțiile pe planul securității europene au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce privește structura și caracterul instituțional al procesului început la Helsinki, cât și relativ la rolul acestuia. În acest sens, Conferința la nivel înalt de la Budapesta, din 5-6 decembrie 1994, a hotărât schimbarea denumirii în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.).
Pentru studiul de față, importantă este analiza dimensiunii umane a O.S.C.E. care-și are originea în Principiile VII și VIII enunțate în Actul Final de la Helsinki din 1975. Dacă Principul VII se referă la respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, inclusiv al libertății de gândire, conștiință și religie, Principiul VIII este centrat pe egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul la autodeterminare.
Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru Securitate și cooperare în Europa stabilește necesitatea asigurării unor căi efective de recurs persoanelor cărora le-au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale și convoacă Conferința asupra dimensiunii umane a O.S.C.E., care a avut trei reuniuni succesive, la Paris, Copenhaga și Moscova (1989-1991).
Carta de la Paris pentru o nouă Europă, adoptată în 1990 a acordat un loc important protecției drepturilor omului și a marcat, în mod oficial, sfârșitul războiului rece. Totodată, a fost semnat Tratatul cu privire la forțele armate convenționale în Europa (C.F.E.) de către 22 state membre ale C.S.C.E. și s-a stabilit înființarea Biroului pentru Alegeri Libere la Varșovia, mai târziu denumit Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului. Biroul are rolul de a facilita contactele și schimbul de informații asupra alegerilor în statele participante.
Documentul de la Copenhaga din 1990 plasează protecția drepturilor minorităților naționale în sistemul universal al drepturilor omului și recunoaște dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a-și folosi limba maternă, de a-și construi propriul sistem de instituții educaționale și religioase și de a-și crea organizații la nivel național ori de a avea capacitatea de a participa la cele cu caracter internațional. Conform acestui document, apartenența la o minoritate națională este expresia alegerii individuale și niciun fel de consecințe negative nu pot reieși de aici. Documentului de la Copenhaga angajează statele participante O.S.C.E. să ia măsuri pentru a „proteja identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă a minorităților naționale de pe teritoriul lor și vor crea condiții de natură să promoveze această identitate […] după consultări corespunzătoare și, în special, după ce vor contacta organizațiile sau asociațiile acestor minorități”.
Prin Deciziile de la Helsinki din iulie 1992, Organizația pentru Securitate și Cooperare din Europa a instituit funcția de Înalt comisar pentru minoritățile ca „instrument de prevenire a conflictelor într-o etapa cât mai timpurie cu putință”. Instituirea acestei funcții a venit pe fondul confruntărilor entice din fosta Iugoslavie și din dorința ca astfel de probleme să fie evitate în viitor. Înaltul comisar pentru minoritățile naționale are funcții de diplomație preventivă iar justificarea activității sale o constituie necesitatea de prevenire a escaladării conflictelor etnice. Înaltul comisar pentru minoritățile naționale abordează problemele legate de protecția drepturilor minorităților naționale ca agent independent, imparțial, care acționează în spiritul cooperării. Crearea acestei funcții a reprezentat un nou pas important în eforturile multilaterale pentru dezvoltarea și îmbunătățirea securității. Toate acestea pentru că „integrarea diversității” reprezintă un aspect fundamental pentru prevenirea conflictelor și pentru dezvoltarea societății civile.
Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților din 1998, se referă în principal la nume, religie, viața comunității, mijloace de informare, viața economică, instituții naționale independente, autorități judiciare și privarea de libertate. Conform Notei explicative la Recomandările de la Oslo, „drepturile persoanelor care aparțin minorităților de a-și folosi limba/limbile lor în public și în particular, așa cum sunt ele expuse și elaborate în Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților trebuie văzute în contextul echilibrat al participării depline într-o societate mai largă. Recomandările nu propun o abordare izolaționistă, ci mai curând una care să încurajeze obținerea unui echilibru între dreptul persoanelor aparținând minorităților de a-și păstra și dezvolta propria lor identitate, cultura și limbă și necesitatea de a se face în așa fel încât ele să poată să se integreze într-o societate mai largă, ca membri egali și cu drepturi depline”.
Una din direcțiile de implicare a Înaltului Comisar o constituie modalitățile de participare efectivă a minorităților la guvernarea statelor. Fundația pentru Relații Interetnice, în cooperare cu Institutul pentru drepturile omului și legislație umanitară „Raoul Wallenberg”, au reunit un grup de experți recunoscuți pe plan internațional care au elaborat recomandări și au schițat alternative, în concordanță cu standardele internaționale. Rezultatul acestei inițiative îl reprezintă Recomandările de la Lund (Suedia, septembrie 1999) cu privire la participarea efectivă a minorităților în viața publică. Scopul Recomandărilor de la Lund, ca și al Recomandărilor de la Haga și Oslo care le-au precedat, îl constituie încurajarea și facilitarea adoptării de către State a unor măsuri specifice, menite să micșoreze tensiunile legate de minoritățile și astfel să servească obiectivului fundamental al Înaltului comisar pentru minoritățile naționale de a preveni conflictele. Conform Recomandărilor de la Lund, statele trebuie să asigure minorităților posibilitatea de a se face auzite la nivelul guvernului central, inclusiv prin prevederi speciale, dacă este necesar. În funcție de situație, acestea pot include: reprezentarea specială a minorităților prin acordarea, de exemplu, din oficiu a unui număr de locuri în una sau în ambele camere ale parlamentului sau în comisiile parlamentare; alte forme de garantare a participarii la procesul legislativ; înțelegeri oficiale sau neoficiale în vederea alocării membrilor minorităților de funcții în guvern, în curtea supremă sau constituțională sau la nivelul curților inferioare, și funcții în organele consultative desemnate sau în alte organe de nivel înalt; mecanisme menite să asigure luarea în considerare a solicitărilor minorităților în cadrul ministerelor de resort, de exemplu, prin asigurarea de personal pentru rezolvarea problemelor minorităților sau emiterea de directive permanente; și măsuri speciale în vederea participării minorității la funcțiile publice, cât și asigurarea de servicii publice în limba minorității etnice. Recomandările se întemeiază pe principiile fundamentale și prevederile dreptului internațional, precum respectul pentru demnitatea umană, egalitatea în drepturi și nediscriminarea, deoarece ele se răsfrâng asupra drepturilor minorităților etnice și a posibilităților lor de a participa la viața publică și de a se bucura de alte drepturi politice. Statele au datoria de a respecta drepturile omului recunoscute pe plan internațional precum și statul de drept, întrucât acestea fac posibilă dezvoltarea în condiții de toleranță, pace și prosperitate. Astfel, dacă sunt create instituții în măsură de a proteja și încuraja participarea efectivă a minorităților la viața politică, aceste trebuie să respecte principiile fundamentale ale drepturilor omului. Cu alte cuvinte, reglementarea noilor instituții nu trebuie să încalce drepturile celorlalți cetățeni și trebuie să fie conforme cu principiile egalității și nediscriminării, fundamentale pentru dreptul internațional public.
Un principiu de drept internațional reluat și în Recomandările de la Lund este principiul opțiunii individuale care se referă la libertatea persoanei de a se identifica sau nu cu o minoritate etnică.
În octombrie 2003, O.S.C.E. a adoptat Liniile directoare privind utilizarea limbilor minoritate în media audiovizuală. Scopul acestora este de a încuraja și facilita adoptarea de către state a măsurilor specifice de reducere a tensiunilor legate de minorități. Ca principii generale, documentul se referă la libertatea de exprimare, diversitatea culturală și lingvistică, apărarea identității și egalitate și nediscriminare. Este stabilită obligația pozitivă a statelor de a elabora o politică de abordare a utilizării limbii (limbilor) minoritare în mass-media audiovizuală. Politica ar trebui să se bazeze pe constatarea nevoilor persoanelor care aparțin minorităților de a-și păstra și dezvolta identitatea. Reglementări în acest sens, inclusiv acordarea de licențe, trebuie să fie prevăzute de lege, pe baza unor criterii obiective și nediscriminatorii și nu pot avea drept scop limitarea difuzării în limbile minoritare.
În februarie 2006 au fost lansate Recomandările referitoare la activitățile poliției într-o societate multietnică. Mesajul central al acestor Recomandări constă în faptul că există o legătură de necontestat între o activitate bună a poliției într-o astfel de societate și stabilirea unei relații de încredere între poliție și minorități, bazată pe comunicare și cooperare.
Recomandările privind minoritățile în relațiile inter-statale au fost lansate în cadrul Conferinței de la Bolzano, în 2008. Potrivit acestor recomandări, suveranitate implică obligația statului de a respecta și asigura, pe teritoriul său, atât protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, cât și protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților etnice. Pentru că aceste domenii sunt în atenția comunității internaționale, statele trebuie să coopereze și să încurajeze dialogurile pe probleme legate de drepturile minorităților. În acest sens, statele sunt încurajate să încheie tratate bilaterale sau să recurgă la orice alte mijloace recunoascute de dreptul internațional pentru asigurarea respectării drepturilor minorităților entice cît și cele naționale.
Recomandările de la Ljubljana din noiembrie 2012 se axează pe importanța integrării minorităților naționale. Termenul de minoritate națională se referă, în cadrul acestor recomandări, la o arie largă de grupuri minoritare, incluzând comunități etnice, religioase, lingvistice și culturale, idiferent de faptul dacă aceste grupuri sunt recunoscute sau nu ca atare de statele pe teritoriul cărora trăiesc.
Integrarea este un proces dinamic care trebuie să fie încurajat de state, dar este, în același timp, un fenomen care poate fi tratat diferit, în funcție de numeroși factori. Princiiile acestui proces de integrare constau în recunoașterea diversității, în primatul auto-identificării voluntare a unei persoane cu o minoritate sau în dreptul minorităților de a-și exercita drepturile în mod individual sau în comun cu alții. Integrarea este un proces care presupune ca toți membrii unei societăți să accepte autoritatea instituțiilor publice comune și să aibă sentimentul de apartenență comună la același stat. Politicile de integrare trebuie bazate pe principiile incluziunii și al egalității în drept.
Activitatea O.S.C.E. s-a axat și pe lupta împotriva discriminării și a antisemitismului. În acest sens, amitim Conferința O.S.C.E. despre antisemitism (Berlin 28-29 aprilie 2004), întâlnirea O.S.C.E. privind relația dintre propaganda rasială, xenofobă și antisemită existentă pe internet și crimele din ură, ținută la Paris pe 16-17 iunie 2004, și Conferința O.S.C.E. privind toleranța și lupta împotriva rasismului, xenofobiei și discriminării (Bruxelles 13-14 septembrie 2004). În perioada 8-9 iunie 2005, la Cordoba, a avut loc Conferința O.S.C.E. privind antisemitismul și alte forme de intoleranță. Scopul acestei conferințe a fost de a analiza stadiul implementării angajamentelor luate anterior și urmărirea lor operațională la nivelul fiecărei națiuni, în toată regiunea O.S.C.E., subliniind progresele și cele mai bune practici, acordând atenție implementării, incluzând, fără a fi limitată, promovarea dialogului interreligios și intercultural, și ariile de monitorizare, colectarea datelor, legislație, întărirea legislației, educația și media. În perioada 7-8 iunie 2007 a avut loc, la București Conferința la nivel înalt a O.S.C.E. privind combaterea discriminării și promovarea respectului și înțelegerii reciproce. Această inițiativă, lansată în 2005 de ministrul român al afacerilor externe, a reprezentat o urmare a Conferinței O.S.C.E. privind combaterea antisemitismului și a altor forme de intoleranță din 2005, de la Cordoba. Și la București s-a pus accentul asupra necesității eliminării urii de rasă și a naționalismului agresiv. De asemenea, se recunoaște faptul că societatea civilă continuă să fie un partener cheie în lupta împotriva discriminării.
Începând cu Principiul VII al decalogului Actului Final de la Helsinki (1975), statele participante O.S.C.E. au accentuat legătura fundamentală dintre respectarea intereselor legitime ale persoanelor aparținând minorităților și menținerea păcii și stabilității. Această legătură a fost reiterata în documente fundamentale ulterioare, cum ar fi Documentul final al reuniunii C.S.C.E. de la Madrid 1983 (Alineatul 15), Documentul final al reuniunii C.S.C.E. de la Viena 1989 (Alineatele 18, 19) și Carta de la Paris pentru o nouă Europă 1990, precum și în documente ulterioare adoptate în cadrul unor reuniuni la nivel înalt, de exemplu Deciziile de la Helsinki 1992 (Partea a IV-a, paragraful 24) și Documentul de la Lisabona 1996 (Partea I, Declarația de la Lisabona cu privire la un model de securitate comună și cuprinzătoare pentru Europa secolului XXI, paragraful 2).
Mecanismele și documentele C.S.C.E. / O.S.C.E. au un rol important în negociere, în vederea aplicării cât mai complete a angajamentelor asumate de statele părți, stabilind un mecanism flexibil de prevenție și de acțiune, inclusiv în promovarea respectării drepturilor fundamentale ale minorităților. Eficiența sa depinde, mai mult decât în celelalte mecanisme europene, de voința statelor de a coopera.
2.5. Drepturile minorităților în Uniunea Europeană
Principiile egalității și nediscriminării ocupă o poziție centrală în cadrul sistemului de valori european, iar protecția drepturilor omului a fost o preocupare constantă și pentru această organizație internațională.
Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) afirmă că „Uniunea respectă drepturile fundamentale așa cum sunt garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre”. Tratatul de la Amsterdam și cel de la Nisa conțin intenția de a mări posibilitatea de intervenție a Curții Europene de Justiție, iar Tratatul de la Lisabona finalizează procesul de reformă a Tratatelor Uniunii demarat în 2001 la Laeken și care urmărea elaborarea unui tratat cuprinzător pentru Europa. Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza U.E. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume. Tratatul menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie.
În acest context, merită amintită și activitatea Parlamentului European care, la 16 octombrie 1981, a adoptat o rezoluție asupra unei Carte comune a limbilor și culturilor regionale și a drepturilor minorităților etnice. În 1989, Parlamentul European a adoptat un proiect al Cartei drepturilor pentru minoritățile etnice, iar în 1994 o rezoluție prin care statele sunt încurajate să recunoască minoritățile lingvistice și să adopte măsuri necesare pentru păstrarea și dezvoltarea limbilor regionale și minoritare. În Parlamentul European au fost înaintate mai multe propuneri în legătură cu grupurile etnice minoritare. În acest sens amintim propunerea lui Jeak H. A. Vandemenlebracke sau raportul contelui de Stanffenberg. Potrivit acestuia din urmă, gruparea etnică presupune prezența comunității care se distinge din punct de vedere lingvistic, istoric și/sau religios de restul populației și care are o identitate culturală specifică, într-un stat membru de mai multe generații și care constituie în acel stat o minoritate demografică.
Parlamentul a propus formularea unei definiții a minorității care să se bazeze pe o recomandare a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei ce datează din 1993. Această definiție insistă asupra faptului că minoritățile „întrețin legături strânse și durabile” cu statul în care trăiesc, deși prezintă „caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice specifice”. Ele sunt „suficient de reprezentative, deși sunt mai puțin numeroase decât restul populației, și sunt animate de voința de a păstra laolaltă ceea ce constituie identitatea lor comună, în special cultura, tradițiile, religia și limba lor”.
Protecția drepturilor minorităților face și obiectul Directivei 2000/43/C.E. (cunoscută sub numele de Directiva rasială) și al Directivei 2000/78/CE. Ambele promovează diseminarea informației, dialogul social și cel cu O.N.G.-urile și armonizarea legislativă și oferă definiții ale discriminării directe și indirecte. O discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-o manieră mai puțin favorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană, pe motive de apartenență la o minoritate națională. O discriminare indirectă se produce atunci când o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecință un dezavantaj special pentru persoane aparținând unei minorități, în raport cu altă persoană. Aprecierea faptelor pe baza cărora se pot determina formele de discriminare directă sau indirectă este de competența jurisdicției naționale sau a altor organisme competente, în concordanță cu legislația sau practicile statului de drept. În textul Directivei 2000/43/C.E. nu este inclusă o definiție explicită a discriminării rasiale sau entice, singura referință fiind de regăsit în Preambul. Astfel, conform punctului 6, Uniunea Europeană respinge teoriile care vizează determinarea existenței raselor umane separate, iar folosirea termenului de „origine rasială” în directivă nu implică acceptarea acestor teorii. „Deși s-au exprimat reticiențe în acest sens, nu este exclus ca pe viitor, Curtea Europeană de Justiție să ofere o interpretare a „originii rasiale” sau „originii etnice” prin recunoașterea unor caracteristici precum culoarea sau originea națională.” În plus, în fiecare an, prin intermediul rapoartelor sale privind situația drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, Parlamentul European întocmește un raport asupra situației minorităților.
În literatura de specialitate s-a remarcat în mod just că, în cadrul dreptului Uniunii Europene, se manifestă accentuat discriminarea pozitivă, înțeleasă ca fiind fenomenul prin care statele membre trebuie să aplice standardele europene lucrătorilor U.E., fără să fie obligate să acorde același tratament propriilor cetățeni. Mai mulți factori legați de stadiul integrării dreptului uniunii europene la nivel național fac posibilă o astfel de situație de discriminare pozitivă. Este vorba despre o integrare parțială, precum și o disparitate în reglementările de aplicat: pentru că se găsește într-o situație pur internă, resortisantul poate fi supus unor măsuri mai riguroase. În concluzie, conform aceluiași autor, la a cărui opinie aderăm, în cadrul principiului egalității și nediscriminării, Curtea Europeană de Justiție a inclus în câmpul de aplicare al articolului amintit categorii de persoane care nu au statutul de lucrători, a legat articolul 12 de cetățenia europeană și de rezidența legală pentru a facilita accesul la avantaje sociale al unor astfel de persoane, în afara statutului de lucrător.
Din jurisprudența Curții Europene de Justiție, amintim cauza Bickel și Franz din 1998. Împotriva cetățeanului austriac Bickel și a cetățeanului germa Franz s-a dispus începerea urmăririi penale în regiunea Trentino-Alte-Adige. Inculpații au arătat că nu cunosc limba italiană si au cerut ca procedura să se desfășoare în limba germană. Pentru că ambii erau cetățeni europeni, dar și pentru că s-ar fi creat o diferență de tratament între un resortisant italian aparținând minorității germane din Bolzano și un resortisant german care nu locuiește în regiune, Curtea a recunoscut dreptul acestora la folosirea limbii materne.
Din perspectivă instituțională, amintim aici activitatea Ombudsmanului European și a Agenției pentru Drepturile Fundamentale.
Ombudsmanul European investighează plângerile formulate împotriva instituțiilor, organismelor, birourilor și agențiilor U.E., care semnalează cazuri de administrare defectuoasă, încălcarea legislației sau a drepturilor omului. Mediatorul prezintă Parlamentului și instituției în cauză un raport întocmit cu privire la constatările făcute. Uneori, mediatorul informează cu privire la concluziile la care s-a ajuns și persoanele care au sesizat faptele ce au făcut obiectul investigației. În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului și un raport final cu privire la rezultatul tuturor anchetelor desfășurate.
Centrul european de monitorizare a rasismului și xenofobiei a fost inaugurat la Viena, în 1997, pe baza Regulamentului nr. 97/1035/CE, și are ca obiectiv principal facilitarea schimbului de informații și experiență în acest domeniu. Conform articolului 2 al Regulamentului, Centrul trebuie să studieze dezvoltarea și răspândirea fenomenului rasismului, xenofobiei și a antisemitismului, să analizeze cauzele și efectele lor și să publice anual un raport al situației din acest domeniu. La 1 martie 2007 a fost inaugurată Agenția pentru Drepturile Fundamentale, succesoare a Centrului european de monitorizare a rasismului și xenofobiei. În activitatea ei, Agenția are în vedere următoarele domenii: rasismul, xenophobia și lipsa de toleranță asociată acestora, discriminarea pe motive de sex, origine rasială sau etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală sau a persoanelor aparținând minorităților, precum și orice combinație a acestor motive (discriminare multiplă), despăgubirea victimelor, drepturile copilului, inclusiv protecția copiilor, dreptul de azil, imigrarea și integrarea imigranților, vizele și controlul la frontieră, participarea cetățenilor Uniunii Europene la funcționarea democratică a Uniunii, societatea informațională și, în special, respectarea vieții private și protecția datelor cu caracter personal, accesul la o justiție eficientă și independentă.
În concluzie putem spune că abordarea principalelor sisteme de protecție a drepturilor minorităților etnice oferă o privire complexă asupra cadrului legislativ și instituțional ale acestui domeniu aflat într-o continuă evoluție. Din analiza principalelor reglementări internaționale desprindem următoarele concluzii:
1. Problema științifică soluționată în acest capitol constă în conturarea și analiza sistemelor de protecție a drepturilor minorităților, cu argumentarea importanței cunoașterii etapelor de evoluție ale acestei instituții de drept internațional public.
2. Instituția protecției drepturilor minorităților a evoluat, deci, de la o abordare fragmentară (realizată în perioada Societății Națiunilor) la cristalizarea unor standarde universale (etapă începută sub egida O.N.U.). În acest context au fost afirmate principiile egalității și nediscriminării, universal valabile în toate sistemele analizate.
3. Documentele adoptate în cadrul marilor sisteme de protecție a drepturilor minorităților etnice trebuie privite cu înțelegerea interdependenței dintre ele, în contextul general al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Minoritățile constituie o parte integrantă a societății din statul în care trăiesc, iar protejarea acestora este o parte componentă a protecției internaționale a drepturilor omului și, în consecință, face obiectul cooperării internaționale. Normalizarea cooperării statelor în acest domeniu reprezintă o contribuție importantă atât la stabilitatea relațiilor internaționale, cât și la consolidarea democrației din statele lumii.
4. Analiza reglementărilor internaționale, cu accent pe evoluția lor istorică, duce la concluzia că în acest domeniu putem vorbi despre un standard internațional în ceea ce privește protecția drepturilor omului. Dar, având în vedere situațiile extrem de diferite existente în diverse state, trebuie propuse soluții diferite. Nicio minoritate nu este similară cu altă minoritate, la fel cum situațiile politico-demografice din statele lumii sunt diferite. Din acest motiv nu putem vorbi despre un tratat universal sau despre soluții general valabile în acest domeniu, ci doar despre un standard minim pe care statele îl aplică ținând cont de situația internă concretă. În mod ideal, un tratat universal în acest domeniu ar conduce la o aplicare uniformă a normelor privind protecția drepturilor minorităților etnice dar, din motivele expuse mai sus și având în vedere și interesele nu mereu convergente ale statelor, considerăm că inițierea și aplicarea unui sistem universal este, pe moment, imposibilă.
3. CADRUL CONCEPTUAL INTERNAȚIONAL ȘI NATIONAL PRIVIND INTEGRAREA GRUPURILOR ETNICE
3.1. Republica Moldova – democrație imitativă
După declararea independenței Republicii Moldova, procesul de democratizare, ca instituționalizare a libertății, a constat în împrumutarea formelor de organizare politico-statală, de promovare și apărare a drepturilor cetățenești, de auto-organizare în instituții civice etc. În acest sens, Republica Moldova a fost ajutată de instituții democratice internaționale, precum ONU, Consiliul Europei, OSCE etc. O astfel de instituționalizare a libertății nu putea avea drept rezultat imediat decît edificarea unei democrații de vitrină sau democrații imitative, cînd formele occidentale, de împrumut, au fost umplute cu conținut autohton, moldovenesc. Noțiunile de democrație de vitrină și/ sau democrație imitativă au fost și mai sînt încă utilizate pe larg de sociologi și politologi pentru a sublinia că acest gen de democrații sînt marcate de distorsiuni pe multiple direcții. Aceste democrații sînt influențabile, putînd evolua atît spre democrația autentică, cît și în sens invers. În această ordine de idei, pentru evoluțiile din Republica Moldova este importantă experiența țărilor Europei Centrale, care sau integrat în Uniunea Europeană (UE), pe de o parte, și a Comunității Statelor Independente (CSI ), pe de altă parte. Primele sînt în proces de tranziție de la democrația imitativă la cea autentică, în înțelesul occidental al acestui termen.
Evoluțiile pozitive din țările Europei Centrale au fost influențate puternic de promisiunile de acceptare în Uniunea Europeană, care e constituită pe baza unui set de valori și standarde ale unor societăți post-industriale. Pe de altă parte, în cadrul CSI, îngreunează tranziția de la democrația imitativă la cea autentică. Astfel, în unele țări CSI democrațiile imitative au evoluat în direcția autoritarismului. Nu este un lucru negativ că Republica Moldova face parte din categoria democrațiilor imitative. Imitarea pentru adaptare la formele de împrumut, urmată de modernizarea rapidă reprezintă un proces normal. De exemplu, în procesul implementării Planului de Acțiuni Uniunea Europeană – Moldova (PAUEM) au fost adaptate la necesitățile societății moldovenești sute de legi euroconforme, în diverse domenii. Totuși, fiind o țară mică, aflată între două poluri de atracție – Uniunea Europeană, pe de o parte, și Uniunea Euroasiatică, emergentă, pe de altă parte, Republica Moldova trebuie să-și creeze o viziune clară asupra multiplelor aspecte politice, economice, valorice, etc. În domeniul apărării drepturilor omului, a minorităților etnice, există standarde regionale, acceptabile pentru ambele spații în care s-ar putea integra Republica Moldova. Aceasta fiindcă statele europene, eventuale membre ale Uniunii Euroasiatice emergente, sînt membre ale Consiliului Europei și a OSCE. Deocamdată, Republica Moldova participă la ambele procese integraționiste, atît din Est, cît și din Vest. În cadrul CSI, Republica Moldova se află pe a doua treaptă a integrării economice, făcînd parte din Spațiul de Liber Schimb. În raporturile sale cu UE, Republica Moldova se află pe o treaptă inferioară a integrării economice, beneficiind de un regim de Preferințe Comerciale Autonome. Însă Republica Moldova a semnat deja un Acord de Liber Schimb cu UE , care este parte integrantă din Acordul de Asociere cu UE . Următoare etapă a integrării economice va viza, cel puțin, aderarea la una din uniunile vamale, aceasta însemnînd facerea unei alegeri strategice cu un impact determinant pentru viitorul țării. Procesele politico-economice regionale și globale impun tot mai pregnant necesitatea unor abordări adecvate a în domeniul politicilor naționale. Din acest punct de vedere, Republica Moldova, la fel ca și alte societăți, nu poate fi privită ca un sistem static, ci ca unul foarte dinamic.
Din considerentele de mai sus, autoritățile Republicii Moldova ar trebui să-și formulize o viziune clară și printr-un efort imitativ să-și definească, inclusiv, strategiile etno-politice, ținînd cont de evoluțiile și starea de gîndire sociologică și filozofică din spațiile în care s-ar putea integra eventual. Problema majoră, în acest sens, este că, fiind o democrație imitativă, Republica Moldova nu poate întru totul îmbrățișa, pentru a imita, vreun model Occidental sau Estic în domeniul politicilor naționale. Aceasta fiindcă, atît Occidentul, cît și Estul sînt aspiratori de migranți, iar Republica Moldova, dimpotrivă, pierde cei mai activi cetățeni ai săi.
3.2. Elemente conceptuale a minorităților în Rusia emergentă
Articolul programatic „Rusia: problema națională” al președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, care proiectează viziunea strategică de perspectivă în domeniul dat, conține următoarele remarci esențiale:
Pentru Rusia – cu varietatea ei lingvistică, etnică și culturală – problema minorității are un caracter fundamental, întrucît devine baza ideologică a mișcărilor radicale, care subminează statul și divizează societatea;
Fluxurile migraționale au devenit o provocare nu doar pentru Rusia. Cele mai dezvoltate și prospere state ale lumii, care au gradul înalt de toleranță din societățile respective, recunosc în prezent prăbușirea tentativelor de integrare socială a elementelor alogene, incapacitatea de asigurare a unei atmosfere neconflictuale, interacțiunea diferitelor culturi, grupuri etnice și religioase;
Are loc prăbușirea abordării multiculturaliste, bazate pe negarea integrării prin asimilare a minorităților, abordare care a absolutizat „dreptul minorităților la deosebire” și care nu a reușit să echilibreze acest drept printr-o reacție de răspuns, de obligativitate cetățenească, comportamentală, culturală față de populația majoritară, precum și față de societate în ansamblu.
În consecință, se creează comunități național-religioase, care nu numai că nu se asimilează, ci refuză chiar să se adapteze. În consecință, adesea sînt provocate reacții de răspuns, cu caracter xenofob, din partea unor grupuri ale populație majoritare. Partidele, la început marginale, care exprimă atitudini xenofobe devin influente și încep a pretinde la puterea politică, a impune politici de asimilare forțată, care subminează și mai mult loialitatea reprezentanților minorităților față de stat;
Prăbușirea multiculturalismului în Occident este provocată de criza modelului „statului național”, care are la bază identitatea etnică. Rusia, spre deosebire de statele naționale, nu este stat etnic, precum sînt multe din statele europene, și nici melting pot, cu sînt Statele Unite ale Americii. Rusia a apărut și s-a dezvoltat ca un stat multinațional, în care diferite etnii s-au acomodat în mod natural unui trai comun, s-au fuzionat prin intermediul căsătoriilor, etc. Pivotul și liantul acestei civilizații de unicat este poporul rus, cultura rusă. Autodeterminarea poporului rus are următorul sens – civilizație polietnică, unită prin intermediul culturii ruse. Societatea rusă e multinațională, însă poporul rus este unitar. Pacea civică și concordia între etnii are un caracter
dinamic, care necesită împărtășirea unor valori comune. Capacitatea asigurării unei dezvoltări armonioase într-o societate pluri-etnică se bazează pe cultura, istoria și pe identitatea deosebită.
Poporul rus este fondator al statului în virtutea existenței Rusiei ca entitatea politico-statală. Misiunea măreață a rușilor este să unească și să cimenteze civilizația, astfel încît să nu existe minorități naționale, în sensul peiorativ al cuvîntului, iar principiul de identificare al „nostru – străin” să aibă la bază cultura comună și valorile împărtășite. Această identitate civilizațională este bazată pe menținerea dominantei culturale rusești, purtători ai căreia sînt nu doar etnicii ruși, ci și reprezentanții altor etnii;
Sistemul educațional trebuie să aibă drept sarcină primordială cultivarea autoidentității poporului prin intermediul realizărilor științelor umanistice. În primul rînd, prin predarea cursurilor de limbă și literatură rusă, istoria. Politica statului în domeniul culturii trebuie să se aibă ca instrumente de bază: televiziunea, cinematograful, internet-ul, cultura de masă care formează conștiința socială și normele de comportament. Nu este vorba despre cenzură sau ideologie de stat, ci despre faptul că statul este obligat să-și îndrepte resursele în direcția formării viziunilor ce contribuie la consolidarea națiunii.
Este necesară elaborarea unor politici bazate pe patriotismul civic, astfel încît orice cetățean care își păstrează identitatea etnică și religioasă, în primul rînd să se mîndrească că este cetățean al Rusiei. Este inadmisibil ca particularitățile etnice sau religioase să fie puse deasupra prevederilor legii. Trebuie să fie creată o structură guvernamentală specială ce s-ar ocupa de dezvoltarea politicii naționale și cooperarea etniilor. Nu trebuie să fie admisă existența partidelor politice regionale;
Politica migrațională trebuie să fie diferențiată. Prioritate trebuie să aibă atragerea celor calificați, competenți, competitivi și cultural compatibili, adică să aibă loc „selecția pozitivă” în procesul migrației. Este inadmisibilă formarea unor comunități închise sau anclave de migranți; 3.3. Perspectiva occidentală a problematicii minorităților etnice
Perspectiva occidentală a soluționării problemelor minorităților a avut două dimensiuni în ultimele cîteva zeci de ani: cea a înlăturării consecințelor războaelor sîngeroase din secolul XX , și una mai recentă, a fluxurilor migraționale. În cadrul statelor naționale, tendința omogenizării comunităților politice, pe de o parte, s-a ciocnit de fenomenul diversității tot mai pronunțate, pe de altă parte. Această dilemă își avea expresia în dezbaterile pe marginea organizării administrative-teritoriale, raporturilor economice dintre administrațiile centrale și regionale, standardizarea cerințelor față de învățămînt, reprezentarea politică, etc. Comunicarea cu un grad înalt de coerență a fost posibilă în societățile în care gradul de omogenitate a fost mai înalt, adică unde oamenii vorbeau aceeași limbă, împărtășeau aceiași cultură, religie. În societățile în care diversitatea comunităților era proeminentă coexistența acestora necesita reglementări juridice, bazate pe înțelegerea necesităților ca urmare a abordărilor științifice, sociologice, etc.
Potrivit unor date publicate de UNESCO, în cele aproximativ 200 de state ale lumii locuiesc oameni aparținînd la aproximativ 5000 de grupuri etnice, care vorbesc cam tot atîtea limbi. A cincia partea din aceste grupuri etnice sînt de dimensiuni semnificative și sînt determinate să-și păstreze identitatea. Cercetările sociologice, efectuate la sub auspiciile UNDP, au arătat că aproximativ 15% din oameni trăiesc în condiții cu consecințe negative pentru ele din cauza apartenenței lor la o comunitate etnică, lingvistică, culturală, religioasă, etc., minoritară față de cea dominantă. Aceasta reprezintă motivația principală pentru pledoaria în favoarea obținerii unei autonomii, care să garanteze conservarea propriei identități.
În mod normal, diversitatea etnică are rădăcini diferite. Există minorități istorice, care conlocuiesc cu majoritatea dominantă de secole și care s-au adaptat cumva la traiul comun în statul-națiune. Pe de altă parte, ritmul intens al dezvoltării economice globale, însoțit de un șir de fenomene, cuprinse în noțiune de globalizare, precum și contrastul izbitor dintre statele bogate și cele cărace, au declanșat fluxuri masive de migranți, care nu au nici un fel de rădăcini în solul comunităților în care se stabilesc. Acolo comunitățile de migranți întîmpină standarde extrem de înalte pentru a reuși să se integreze, dar și opunerea, uneori mai ostentativă, alteori mai puțin ostentativă din partea comunităților dominate. Acești factori conduc adesea, în mod natural, la acomodare prin auto-segregare, după principiul „minimii acțiuni”.
În consecință, cu cît numărul minoritarilor este mai mare, cu atît atingerea obiectivului integrării lor în societatea gazdă devine mai complicat. Înțelegerea acestor fenomene a motivat comunitatea academică din occident să caute și să găsească modele adecvate atît pentru descrierea fenomenelor legate de minorități, cît și pentru utilizarea lor de către factorul politic pentru, cel puțin armonizarea diversităților, dacă nu pentru integrarea prin asimilare a minorităților. În consecință, a fost posibilă găsirea unor soluții practice pentru adaptarea instituțiilor politice la provocările diversității.
Abordarea problemei din perspectiva multiculturalismului a avut la bază concept liberale, cum e și natural pentru Occident. Pentru că termenul a devenit foarte popular, iar utilizarea lui frecventă a începută să creeze incoerențe, a fost nevoie să se facă o delimitare între conceptul de multiculturalism și multicultural. Astfel, conceptul de multicultural de referă la reflectarea unui fapt sociologic constatat al diversității etnice, culturale, lingvistice, religioase etc. Pe de altă parte, conceptul de multiculturalism se referă la reacția normativă a autorităților publice la fenomenul multicultural.
Un șir de sociologi și experți în științe politice renumiți au abordat problemele diversității etnoculturale din perspectiva societăților din care fac parte. Astfel, cercetătorul canadian, Will Kymlicka, pornește de la necesitatea de face distincție între diversitatea cauzată de minorități cu rădăcini istorice, concentrate teritorial pe teritoriul unui stat, și diversitatea apărută relativ recent și rapid, ca urmare a fenomenului migrațional. Această deosebire este necesară a fi înțeleasă, fiindcă ia impune abordări diferite în eventualitatea căutării unui răspuns normativ din partea autorităților publice. Potrivit lui Kymlicka răspunsul normativ față de minoritățile creatoare ale
diversității subculturale, ca urmare a migrației, este mai ușor de găsit. Lucrurile se complică atunci cînd e cazul unor minorități naționale concentrate teritorial. În plus, specificul canadian, deși este foarte interesant, nu poate fi extrapolat mecanic asupra altor societăți marcate de diversitate, deși abordarea savanților canadieni este extrem de interesantă din punct de vedere metodologic. Într-adevăr, în societatea canadiană modernă există două comunități, caracterizate prin diversitate lingvistică, care formează o majoritate dominantă din punct de vedere valoric. Existența minorităților teritoriale a precedat existența actualei majorități dominante, acest lucru explică dificultățile la care se referă Kymlicka. În afară de aceasta, în Canada există minorități formate ca urmare a fluxurilor migraționale recente, față de care răspunsul normativ al autorităților nu creează dificultăți majore.
Abordarea altui cercetător canadian, Charles Taylor, pune în evidență remarca de mai sus. Astfel, pentru Charles Taylor abordarea multiculturalistă ar trebui să reprezinte miza supraviețuirii culturale a comunităților minoritare. Însă supraviețuirea nu se oprește doar la politici de garantare, spre exemplu a utilizării limbii franceze, ci merge mult mai departe spre o continuă „creare a vorbitorilor de limbă franceză”, care este privită ca chezășie a supraviețuirii comunității francofone. Potrivit lui Taylor, răspunsul liberal la provocările multiculturalismului nu este întru totul adecvat, întrucît liberalismul este înclinat să ignore diferențele, iar această abordare nu permite găsirea soluțiilor pentru problema supraviețuirii culturale, atunci cînd această supraviețuire necesită aplicarea unor măsuri drastice, adesea incompatibile cu principiile liberale. Într-adevăr, soluții precum oferirea unor forme speciale de auto-guvernare, unor competențe legislative în favoarea supraviețuirii culturale sau chiar recurgerea la soluții drastice, cum ar fi dreptul excluderii membrilor majorității din teritoriile locuite în mod tradițional de comunități minoritare.
Multiculturalismul poate contribui la dezvoltarea unei culturi commune dacă sistemul educațional, în condițiile diversității, ar permite atât socializarea în cultura proprie minorităților, cât și familiarizarea acestora cu tradițiile culturilor coexistente, în paralel cu promovarea toleranței și a respectului reciproc între comunitatea majoritară și cele minoritare.
Cercetătorii europeni au o abordare diferită față de cei nord-americani. Astfel, filozoful german, Jurgen Habermas, pornește nu de la interesele minorităților, ci de la capacitățile statului de a asigura ceea ce el numește democrația procedurală, tocmai pentru a se asigura de capacitatea statulu de a apăra, inclusiv, interesele minorităților. Potrivit lui Habermas, statul democratic – „the constitutional state”, trebuie să asigure condițiile necesare pentru comunitățile minoritare ce își doresc păstrarea identității să se adapteze la mediul existent. Pentru Habermas este important
că statul să ofere condițiile necesare pentru supraviețuirea minorităților, însă statul nu poate oferi garanții în acest sens. Ceea ce trebuie să preocupe statul democratic este incluziunea grupurilor minoritatea, astfel încît acestea să nu se simtă segregate sau marginalizate. Habermas face o diferență între minoritățile care locuiesc tradițional pe un anumit teritoriu și alte minorități. De aceea el este preocupat de instrumentariul politic menit să înlăture discriminarea sistemică. În
același timp, pentru Habermas este important să combată eventuala secesiune, de aceea el stăruie asupra unor soluții, precum: delegarea unor competențelor prin descentralizare sau chiar federalizare, oferirea autonomiei culturale, oferirea altor drepturi specifice de grup și politice ca instrumente ale incluziunii, etc. Cu toate acestea, pentru Habermas este important să sublinieze că oferirea tuturor aceste drepturi, menite să creeze condiții de păstrare a particularităților minorităților, nu poate leza principiul integrității comunității politice. Pentru a nu admite fragmentarea societății, el formulează două condiții:
Comunitatea politică trebuie:
– construită astfel încît să reflecte interesele și specificul tuturor componentelor culturale care o formează;
– ceea ce unește întreaga societatea trebuie să fie patriotismul constituțional, care trebuie dezvoltat și consolidat în calitatea de cultură politică comună, urmînd să stea la baza identificării cetățenilor, aparținînd diferitelor minorități, cu comunitatea politică.
Ierarhizarea nivelelor și combinarea comunului cu particularul, interdependența acestora, îl face pe Habermas să ajungă la concluzia că doar patriotismul constitutional poate fi sprijinul fundamental pentru proceduralismul democratic. Astfel, diversitatea culturală, care s-ar părea că amenință societatea cu dezintegrarea poate fi salvată prin proceduralism, care presupune că puterea politică se exercită prin respectarea strictă a legilor, care la rîndul lor sînt adoptate respectînd un șir de rigori ce permit excluderea voluntarismului. Din acest punct de vedere, am putea spune că patriotismului constituțional oferă oportunități și drepturi comunităților culturale de a se integra la un nivel subpolitic, subliniind necesitatea diferențierii între nivelele de integrare. În acest sens, este imperios necesar ca la nivel national să fie asigurată neutralitatea și uniformitatea sistemului juridic față de diversele comunități culturale ce se regăsesc în interiorul comunității politice. Conform acestei abordări, loialitatea cetățenilor față de comunitatea politică este consecința succesului integrării, precedat de crearea unor condiții adecvate, în acest sens.
3.4. Concepția politicii minorității în Republica Moldova.
În 2003, în Republica Moldova a fost adoptată legea nr.546-XV privind aprobarea Concepției politicii naționale a Republicii Moldova. Motivul invocat a avut ca scop asigurarea suveranității și independenței țării și al creării de condiții favorabile pentru dezvoltarea liberă a comunităților etnice și lingvistice din Republica Moldova”. Potrivit autorilor Concepției, aceasta „reprezintă totalitatea principiilor, obiectivelor și sarcinilor prioritare privind integrarea și consolidarea poporului multicultural și multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor naționale generale cu interesele tuturor comunităților etnice și lingvistice din țară”. Ideea de bază a Concepției a fost să afirme continuitatea statalității moldovenești, care se sprijină, potrivit autorilor, pe trecutul multisecular al poporului moldovenesc și pe statalitatea sa neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale. Documentul în cauză este declarant unul de bază pentru autoritățile publice „la promovarea politicilor social-economice și culturale în domeniul dezvoltării și consolidării independenței și suveranității țării, a poporului multietnic al Republicii Moldova”. Politica națională trebuie să fie orientată spre asigurarea concordiei civice, dezvoltarea tuturor comunităților entice și lingvistice. În același timp, Concepția consacră contribuția deosebită a Bisericii Ortodoxe la afirmarea statalității Moldovei.
Concepția politicii minoritatilor are, de fapt, în vedere trei dimensiuni:
armonizarea relațiilor dintre etnia majoritară și etniile minoritare conlocuitoare, în special prin intermediul politicilor lingvistice. Din textul concepție se poate desprinde că etnia majoritară, compusă din moldovenii, este considerate prima între altele egale. În acest sens, Concepția afirmă că „moldovenii – naționalitatea fondatoare a statului – împreună cu reprezentanții altor etnii – ucrainenii, rușii, găgăuzii, bulgarii, evreii, românii, belorușii, țiganii (romii), polonezii și alții – constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este patria lor comună.
Reintegrarea:
țării ca urmarea a conflictului separatist de la începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, care, deși a fost unul preponderent politic, a avut și elemente etno-lingvistice;
delimitarea identității moldovenești de cea românească, prin exacerbarea „pericolului românesc” pentru statalitatea Republicii Moldova
Armonizarea relațiilor interetnice prin:
toleranță și respect față de limbile, culturile, religiile și credințele tuturor comunităților etnice de pe teritoriul Moldovei constituie o condiție inalienabilă a suveranității politice și a păcii civice;
egalitatea drepturilor și libertăților omului, indiferent de originea etnică, limbă și religie;
respectul, recunoașterea și garantarea drepturilor tuturor cetățenilor republicii la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea specificului lor etnic, cultural, lingvistic și religios;
inadmisibilitatea manifestărilor de discriminare pe criterii etnice, lingvistice și religioase, precum și a restrîngerii drepturilor cetățenilor la folosirea limbilor materne, la alegerea limbii de educare și instruire;
inadmisibilitatea oricăror acțiuni orientate spre asimilare și deznaționalizare;
consolidarea păcii interetnice, înfăptuirea construcției național-culturale și lingvistice pe baza însușirii limbii moldovenești, păstrarea și dezvoltarea limbilor altor etnii care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova.
asigurarea însușirii limbii moldovenești de către alolingvi, ca limbă avînd statutul de limbă de stat ce se folosește în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale;
neadmiterea restrîngerii sferei de folosire a limbii ruse în diverse domenii ale vieții statului și societății. Limba rusă care, în conformitate cu legislația în vigoare, are statutul de limbă de comunicare interetnică se aplică și ea în diverse domenii ale vieții statului și societății. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus.
crearea posibilităților reale pentru ca bilingvismul ruso-moldovenesc să devină realitate.
consfințirea pentru limbile găgăuză, moldovenească și rusă a statutului de limbi oficiale pe teritoriul unității teritoriale autonome Găgăuzia (Gagauz-Yeri);
asigurarea funcționării în raioanele de est ale Republicii Moldova a limbilor moldovenească, ucraineană și rusă.
Contribuirea la reintegrarea țării prin:
depășirea consecințelor conflictului civil de la sfîrșitul anilor 80 – începutul anilor 90 ai secolului XX , care a deformat relațiile interetnice în Moldova;
măsuri orientate spre consolidarea suveranității, independenței, integrității teritoriale și democrației în Republica Moldova;
dezvoltarea culturii moldovenești, ținînd seama de caracterul lor est-romanic, respectarea istoriei, culturii și particularităților populației din raioanele de est ale Republicii Moldova;
Delimitarea identității moldovenești de cea românească:
promovarea „adevărului statornicit istoricește și confirmat de tezaurul literar comun: poporul moldovenesc și poporul român folosesc o formă literară comună ce "are la bază izvorul viu al graiului popular din Moldova"– realitate ce imprimă limbii naționale moldovenești un pronunțat specific deosebitor, un anumit farmec bine cunoscut și apreciat. Avînd originea comună, dispunînd de un fond lexical de bază comun, limba națională moldovenească și limba națională română își păstrează fiecare lingvonimul/glotonimul său ca însemn identificator al fiecărei națiuni: moldovenească și română;
neutralizarea, în conformitate cu legislația privind drepturile omului și cerințele constituționale, a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existenței națiunii moldovenești și a statalității moldovenești, de discreditare a istoriei Moldovei, de ignorare a etnonimului "moldoveni" și glotonimului "limba moldovenească"; consolidarea poporului Republicii Moldova, ținînd cont de specificul polietnic, multicultural, multilingvistic și regional, prin întărirea încrederii cetățenilor în patria lor comună – Republica Moldova;
întărirea bazelor politico-juridice și istorico-culturale ale integrității teritoriale a Republicii Moldova;
păstrarea memoriei istorice a poporului moldovenesc, afirmarea și dezvoltarea în continuare a specificului său național-cultural;
Potrivit Concepției, pentru realizarea scopurilor menționate mai sus este necesară adoptarea unor măsuri concrete în sferele: politică și statal-juridică; învățămîntului și culturii.
Sfera politică și statal-juridică măsurile de ordin practic prevăd:
dezvoltarea legislației care reglementează politica națională în vederea asigurării depline a drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor, perfecționarea cadrului juridic al politicii regionale care ar ține seama de interesele comunităților etnice conlocuitoare;
implementarea standardelor internaționale în practica soluționării problemelor etnolingvistice;
asigurarea unei protecții juridice reale a cetățenilor, indiferent de apartenența lor etnică, a iminenței răspunderii pentru ațîțarea vrajbei interetnice, pentru propagarea ideilor superiorității naționale, pentru provocarea și comiterea actelor de vandalism, de violență și de violare a drepturilor cetățenilor pe motive etnice și lingvistice;
promovarea de către stat a unei politici de cadre, bazate pe criteriile profesionalismului și devotamentului față de Patrie, excluzîndu-se orice discriminare de ordin etnic, religios, patrimonial;
crearea unui sistem de interacțiune între autoritățile administrației publice centrale și locale în vederea realizării politicii naționale.
Sfera instruirii, culturii și educației:
dezvoltarea unui sistem de repere valorice, bazate pe respectarea drepturilor și libertăților omului, cultivarea dragostei față de țară, față de trecutul istoric și tradițiile poporului Republicii Moldova;
asigurarea reală a dezvoltării culturii naționale moldovenești, a studierii limbii moldovenești și a istoriei Moldovei ca elemente de bază ale identității naționale moldovenești și ale conștiinței civice a reprezentanților tuturor comunităților etnice din Moldova;
susținerea de către stat a dezvoltării limbilor ucraineană, găgăuză, bulgară, ivrit, idiș, țigănești (romani) și a altor limbi ale minorităților etnice care locuiesc pe teritoriul țării noastre;
instruirea și educarea tinerei generații în spiritul respectului față de istoria, față de cultura și față de limbile comunităților etnice conlocuitoare, față de valorile spirituale comune.
Continuitatea politicii naționale după schimbarea guvernării Estimările indicelui democrației de către un șir de instituții internaționale, precum The Economist Intelligent Unit, etc., arată în mod constant că Republica Moldova este lider în cadrul Comunității Statelor Independente (CSI ) la capitolul democratizare.
Este de remarcat că succesiunea diferitelor partide politice la guvernare ca urmarea a alegerilor nu periclitează continuitatea politicilor guvernamentale în sferele sensibile ale vieții social-politice. Înlocuirea în 2009 a Partidului Comuniștilor al Republicii Moldova (PCRM) cu Alianța pentru Integrare Europeană (AIE ) nu a adus atingeri abordărilor din cadrul politicii naționale, cel puțin la nivel legislativ. Programul de guvernare al AIE pe perioada guvernării acesteia a conținut un capitol special dedicat integrării minorităților etnice. Printre obiectivele de bază enumerate în capitolul respectiv figurează:
Păstrarea și consolidarea patrimoniului cultural și lingvistic al minorităților naționale care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova;
Promovarea unei politici de stat coerente și multidimensionale în raport cu minoritățile naționale;
Perfecționarea cadrului juridic pentru asigurarea integrării minorităților naționale în viața social-administrativă, cultural-politică și economică a Republicii Moldova. Acțiunile prioritare, care urmează a fi întreprinse în domeniul de referință, sînt:
Dezvoltarea cadrului juridic
în direcția protejării și dezvoltării culturii și limbilor minorităților naționale care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv promovarea predării în limbile minorităților naționale în instituțiile de învățămînt preuniversitar;
Elaborarea și aplicarea unui Program de stat în vederea asigurării condițiilor necesare pentru studierea și aplicarea limbii oficiale a Republicii Moldova de către cetățenii alolingvi, inclusiv de către funcționarii publici și aleșii locali;
Perfecționarea cadrului legal existent privind relația dintre comunitățile etnoculturale înregistrate și stat, extinderea domeniilor de cooperare și realizarea de activități comune, ajustarea practicilor existente la normele internaționale și europene;
Susținerea de către stat a programelor de promovare a coeziunii sociale cu sprijinul instituțiilor etnoculturale înregistrate în Republica Moldova;
Asigurarea condițiilor și oportunităților de educație în limba maternă, precum și a celor de păstrare a culturii minorităților naționale;
Dezvoltarea și susținerea relațiilor cu diaspora moldovenească din străinătate.
3.5. Cadrul național privind protecția și integrarea minorităților etnice
Cadrul juridic care se referă într-un fel sau altul la drepturile omului și minorităților etnice din Republica Moldova cuprinde peste 30 de documente. Printre ele, afară de Declarația Universală a Drepturilor Omului, se numără 10 acte internaționale: 8 convenții, 2 pacte. Constituția Republicii Moldova, adoptată în 1994, garantează principalele drepturi ale omului și cele ale minorităților etnice stipulate în documentele internaționale.
Astfel Articolul 4 al Constituției stabilește că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile ei interne, prioritate au reglementările internaționale;
Articolul 8 al legii fundamentale afirmă că Republica Moldova se obligă să respecte Carta Organizației Națiunilor Unite și tratatele la care este parte, să-și bazeze relațiile cu alte state pe principiile și normele unanim recunoscute ale dreptului internațional;
Articolul 10 se referă în mod expres la unitatea poporului și dreptul la identitate. În acest sens, Republica Moldova este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi. În același timp, statul recunoaște și garantează dreptul tuturor cetățenilor la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase;
Articolul 13 statuează că limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, funcționînd pe baza grafiei latine. Statul recunoaște și protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la funcționarea limbii ruse și a altor limbi vorbite pe teritoriul țării;
Articolul 16 statuează că toți cetățenii Republicii Moldova sînt egali în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială;
Articolul 35 afirmă că statul asigură, în condițiile legii, dreptul de a alege limba de educare și instruire a persoanelor. Studierea limbii de stat se asigură în instituțiile de învățămînt de toate gradele;
Este de remarcat că 2/3 din actele normative naționale privind drepturile omului și minorităților au fost adoptate înainte de aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei (CE) în 1995. Necesitatea integrării în structurile europene a servit drept stimulent important pentru adecvarea cadrului legal național cu standardele internaționale în domeniul de referință. Și după 1995 factorul integrării europene a servit drept stimulent important în dezvoltarea cadrului juridic privind drepturile minorităților.
În acest sens, cele mai importante documente adoptate după aderarea la CE au fost Convenția cadru privind protecția minorităților, ratificată la 22.10.96 și Legea cu privire al drepturile persoanelor aparținînd minorităților și statutul juridic al organizațiilor lor adoptată la 19 iulie 2001. De aceea, intenția Republicii Moldova de a adera într-o perspectivă mai îndepărtată la Uniunea Europeană reprezintă un factor de stabilizare și armonizare a relațiilor interetnice.
Se poate afirma că în Republica Moldova cadrul juridic referitor la drepturile omului și minorităților etnice este unul complex și relativ satisfăcător. De aceea, accentul care se punea anterior pe oferirea și garantarea prin lege a unor drepturi în condițiile actuale ar trebui schimbat și pus pe ridicarea potențialului autorităților și a capacității presupușilor beneficiari de a realiza aceste drepturi.
Drepturile minorităților etncie la păstrarea identității, educație și accesul la informație sînt asigurate într-un șir de acte normative cu caracter general.
Articolul 3(7) din Lege nr. 273/09.11.94 privind actele de identitate din sistemul național de pașapoarte prevede că „La întocmirea buletinelor de identitate în limba rusă, la cerința persoanei care aparține unei minorități se indică patronimicul în conformitate cu normele limbii sale materne.”
Articolul 17(2) al legii 939/20.04.2000 cu privire la activitatea editorială prevede că „Toate edițiile, indiferent de limba expunerii, trebuie să conțină, în mod obligatoriu, caseta tehnică în limba de stat. Edițiile apărute în limbi străine sau în limbile minorităților pot conține caseta tehnică și în limba în care este publicată opera”.
Articolul 11(9) al Codului audiovizualului al Republicii Moldova (260/27.07.2006), referitor la protejarea patrimoniului lingvistic și culturalnațional, prevede că „în localitățile în care reprezentanții unei minorități constituie majoritatea populației, radiodifuzorii locali și regionali vor asigura difuzarea unor programe în limba de stat în proporție de nu mai puțin de 20% din serviciul de programe. Activitatea în domeniul lingvistic a companiei „Teleradio Găgăuzia” va fi reglementată de asemenea de autoritățile abilitate ale Unității Administrativ Teritoriale (UTA) Găgăuzia”.
Obligativitatea protejării spațiului informațional, patrimoniului lingvistic și cultural-național, inclusiv a culturii și limbilor minorităților revenindu-i Consiliului Coordonator al Audiovizualului;
Capitolul VII al Codului audiovizualului al Republicii Moldova, care reglementează activitatea radiodifuzorilor publici, prevede că aceștea au obligația să asigure dreptul la informare al tuturor categoriilor de cetățeni ai Republicii Moldova, inclusiv al minorităților etncie, iar radiodifuzorul public național are misiunea realizării emisiunilor de radio și de televiziune în limba de stat a Republicii Moldova, precum și în limbile minorităților etncie sau în alte limbi de circulație internațională, cu scop informativ, cultural, educativ și de divertisment, ținîndu-se cont de prevederile prezentului cod;
În cadrul constituțional existent, Republica Moldova și-a dezvoltat propriile abordări vis-à-vis de politica națională, pe de o parte, și a ratificat cele mai importante documente internaționale în domeniul de referință. După accederea Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) la guvernare în 2001, una dintre sarcinile acestuia a fost să demonstreze o abordare nouă pentru politica națională. În acest sens, 19.07.2001 a fost adoptată Legea rr.382-XV cu privire la drepturile persoanelor aparținînd minorităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor. Legea în cauză conține puține reglementări, interes reprezentînd caracterul ei declarativ:
Devotamentul pentru Declarația Universală a Drepturilor Omului și de alte acte juridice internaționale privind drepturile omului, inclusiv față de Convenția-cadru privind protecția minorităților;
Promovarea politicilor ținînd cont de diversitatea etnică, culturală și lingvistică a poporului Republicii Moldova constituită pe parcursul istoriei;
Definirea minorităților etnice ca grupuri de persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sînt cetățeni ai ei, au particularități culturale, lingvistice și religioase prin care se deosebesc de majoritatea populației – moldoveni – și se consideră de altă origine.
dreptul cetățeanului de a alege liber dacă aparține minorității respective sau nu. Această alegere sau exercitare a drepturilor legate de ea nu trebuie să pună persoana într-o situație nefavorabilă.
În conformitate cu prevederile legii nominalizate, dreptul persoanelor care fac parte din minorități sînt protejate prin ansamblul conștiinței și religiei, moment stipulat în art. 14, 18 și 20 din lege, dreptul la asociere – art. 2, libertatea de reuniune și de expresie, reflectată prin prisma Capitolului II , întitulat Drepturile fundamentale ale persoanelor aparținînd minorităților. Din conținutul legii se desprind unele idei de bază cum ar fi: protecție la alegeri libere a căror expresie este de natură să permită acestor persoane, într-o societate democratică să-și promoveze și să-și apere interesele, să participe la viața publică în aceleași condiții cu ceilalți cetățeni.
Potrivit concepției general-acceptate, drepturile persoanelor care fac parte din minorități și obligația de a proteja identitatea acestor persoane, ca și a minorităților din care ele fac parte, nu depind de recunoașterea oficială a existenței minorităților.
Stipulările din articolele 1, 2 și 3 sînt necesare pentru a se constata că existența minorităților este considerată suficientă pentru aplicarea standardelor international corespunzătoare.
Printre actele internaționale ratificate de Parlamentul Republicii Moldova sunt:
Convenția – cadru pentru protecția minorităților naționale (22 octombrie 1996); recomandările APCE 1201 (1993) privind protocolul adițional cu privire la drepturile minorităților la Convenția europeană pentru drepturile omului, Recomandările de la Oslo și de la Haga privind drepturile lingvistice și drepturile la instruire a minorităților. Din punct de vedere juridic, Convenția-cadru pentru protecția minorităților, intră în vigoare după ratificarea sa de către statele membru. Acesta este primul instrument juridic multilateral, avînd putere de lege și consacrat protecției minorităților, care enunță principii relevante în numeroase domenii. În conformitate cu prevederile Convenției-cadru, statele semnatare se angajează să elaboreze programe, să folosească cadrul juridic și politicile guvernamentale de nivel național pentru a atinge obiective concrete. Principiile enunțate în Convenția-cadru pentru Protecția Minorităților sunt: nedescriminarea; promovarea unei egalități reale; promovarea și protecția culturii, religiei, limbii și a tradițiilor; libertatea de întrunire, de asociere, de expresie, de gîndire, de conștiință și de religie; accesul la mass media (mediatizarea) pentru recepția și difuzarea programelor destinate minorităților; relații și cooperare transfrontalieră; participarea la viața economică, culturală și socială; interzicerea asimilării forțate.
Pentru a întregi Conveția-cadru, Carta Europeană a Limbilor Regionale și Minoritare, adoptată în iunie 1992, care intră în vigoare odată cu ratificarea sa de către statele membru, recunoaște dreptul inalienabil de a putea folosi în viața privată și în public o limbă regională sau minoritară. Carta definește obiectivele și principiile care trebuie respectate de către state și propune măsuri concrete pentru punerea lor în practică în domeniul educației, în tribunale, în administrație și serviciile publice, în mass-media, al facilităților culturale și al vieții economice și sociale.
Totuși, în practica internațională recunoașterea unei minorități facilitează aplicarea normelor internaționale și este de natură să îmbunătățească situația minorității respective, să-i ofere o bază juridică, așa cum s-a încercat și prin legea dată, pentru protecția efectivă a drepturilor persoanelor care o compun. Dacă în ceea ce privește minoritățile religioase și exercitarea libertăților religioase, problema recunoașterii este mai puțin importantă, ca urmare a acceptării libertății de conștiință și de religie de către majoritatea statelor lumii, în ceea ce privește minoritățile etnice, lingvistice și culturale, sau aspectele etnice, lingvistice și culturale ale identităților, situația nu este aceeași. Existența și recunoașterea unor asemenea minorități trebuie să se bazeze pe criterii obiective și să nu depindă de puterea arbitrară a statului.
Experiența internațională demonstrează că atitudinea oficială a statelor față de grupurile minoritare care fac parte din populația lor diferă de la recunoașterea constituțională a existenței minorităților, pînă la negarea completă a existenței lor. În orice caz, trebuie de precizat că prevederile constituționale de ordin general privind interdicția discriminărilor pe bază de rasă, culoare, origine națională sau etică nu pot fi considerate ca recunoaștere, nici măcar implicită, a existenței minorităților.
De asemenea, statisticile care prezintă populația unei țări grupată pe criterii etnice, lingvistice sau religioase nu înseamnă recunoașterea existenței de grupuri sau minorități formate din aceste persoane, deși oferă elemente de apreciere. În paralel cu evoluția reglementărilor privind minoritățile, s-a pus și problema de a ști care sînt, într-un caz sau altul, grupurile la care ne referim, pentru că aceste reglementări să fie aplicate. În art. 6 alin. (1) din lege, au fost determinate expres categoriile de persoane a căror drepturi sînt garantate și anume: (ucraineni, găgăuzi, bulgari etc.). Însă, ceea ce este caracteristic aici: se simte lipsa de claritate asupra conceptului și definiției noțiunii de minoritate. Merită menționat faptul că nu există o definiție general-acceptată pe plan internațional, care să poată fi impusă oricărui stat, sau să poată fi invocată cu autoritate de standard internațional. Totuși, paragraful 32 al Documentului de la Copenhaga specifică: „Apartenența la o minoritate este o problemă de opțiune individuală, și nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere”.
Ca aspect important al identității lingvistice a persoanei, statul s-a angajat prin lege să recunoască fiecărei persoane care face parte dintr-o minoritate dreptul de a folosi numele și prenumele său în limba minoritară și de a-i fi recunoscute oficial ca atare, conform prevederilor legale, art. 16 alin. (1), ca și dreptul unei asemenea persoane de a expune semne, inscripții sau alte informații de natură privată în limba minoritară, vizibile publicului. La capitolul învățămîntul public, legea prevede la art. 6 că fără a se aduce atingere studierii limbii oficiale sau predării în această limbă, în zonele locuite de asemenea persoane în mod tradițional sau în proporție substanțială și dacă există o cerere suficientă, statul Republica Moldova, va asigura, pe cît posibil și în cadrul sistemelor lor de educație, persoanelor respective posibilități adecvate de a li se preda limba minoritară sau de a primi instruire în această limbă.
Cu referire expresă la persoanele care fac parte din minorități, legea nominalizată prevede că statul recunoaște dreptul acestor persoane de a-și desfășura propriile activități educative, inclusiv menținerea în școli, și ținînd seama de politica de educație a statului folosirea sau studierea limbii lor proprii, cu condiția că acest drept să nu fie exercitat într-un mod care să împiedice membrii acestora să înțeleagă cultura și limba întregii comunități și să participe la activitățile sale cu care ar aduce atingere suveranității naționale, și că nivelul de educație să nu fie inferior standardului general stabilit sau aprobat de autoritățile competente.
De asemenea, legea prevede la art. 7, dreptul persoanelor care fac parte din minorități de a primi educație, în limba maternă sau de a studia această limbă. Aceasta nu poate și nu trebuie să aducă atingere studierii limbii oficiale a țării a cărei cunoaștere este factor de coeziune socială și este de natură să ofere persoanelor în cauză posibilitatea de a exercita ansamblul drepturilor omului, în condiții de egalitate ce ceilalți cetățeni ai statului. Dacă într-o anumită zonă geografică o minoritate națională formează majoritatea populației, ea se va bucura în mod direct de acest regim.
Autonomia locală n-ar trebui să se acordă însă pe baze etnice, iar gradul de autonomie este același pentru toate unitățile teritoriale, independent de compoziția etnică a populației.
Aceste drepturi specifice, bine evidențiate mai sus, conturează și dreptul persoanelor care fac parte din minorități de a-și păstra, exprima și dezvolta identitatea lor etnică, lingvistică, culturală și religioasă. Desigur, drepturile și libertățile fundamentale ale omului se referă la toate persoanele și la generalitatea drepturilor și libertăților în timp ce drepturile specifice ale persoanelor care fac parte din minorități au un caracter limitat. Autorii și susținătorii adoptării legii respective susțin că ea scoate în evidență, dincolo de diferențele de conținut și formulări, existența unei voințe politice și convingeri juridice a autorităților statului.
Fără îndoială, autoritățile moldovenești au căutat să găsească un echilibru rațional între acțiunea afirmativă destinată protecției identității persoanelor care fac parte din minorități și drepturile și nevoile economice, culturale și sociale ale tuturor membrilor săi. Și în continuare Republica Moldova trebuie să asigure participarea adecvată a minorităților la viața publică, la luarea deciziilor în plan național, local, în conformitate cu principiile democratice, asigurînd totodată funcționarea normală a instituțiilor democratice. De aceea, realizarea obiectivelor propuse nu se poate asigura fără eforturi și fără angajamentul tuturor părților interesate. Dar asemenea probleme trebuie tratate pe o bază democratică, fără pasiuni, mituri și reprezentări reducționiste.
Experiența celor 22 ani de independență au demonstrat că doar adoptarea unui cadru juridic adecvat nu este suficientă pentru armonizarea relațiile interetnice, pentru acesta mai este nevoie de crearea unui consens normativ care ar atenua efectele percepției diferite de către cetățenii aparținînd diferitor grupuri etnice a climatului politic intern și extern. Este logic să fie așa odată ce apariția Republicii Moldova în calitate de stat suveran și independent a fost însoțită de un șir de traume cauzate de conflicte etnice. De asemenea, trebuie să se ia în calcul că indiferent de culoarea politică a guvernului întotdeauna pot exista suspiciuni dintr-o parte sau alta vis-à-vis de politica promovată. Acesta se referă, inclusiv, și la cadrul juridic.
Inițial, se considera că soluția găsită pentru conflictului dintre Chișinău și Comrat a fost una adecvată, dar apariția unor conflicte politice între puterea centrală și cea de la Comrat în 2002, apoi în 2011 și 2012 a arătat că polarizarea opiniei publice se face totuși după criterii etnice. De aceea, atunci cînd se formează cadrul legal privind drepturile minorităților trebuie să se ia în calcul că în întreg spațiul Europei de Est pare să existe două percepții în legătură cu membrii grupurilor minoritare, deși pare că acest lucru n-ar trebui să se refere la cazul Republicii Moldova. Aceste percepții sunt strîns legate una de alta. Prima este legată de sentimentul că întrucît minoritățile, de obicei, au suferit discriminări și represiuni sub vechile guverne, trebuie luate măsuri pentru a asigura excluderea pe viitor a unor asemenea fenomene.
A doua percepție, răspîndită mai ales în rîndurile elitelor politice ale minorităților, este că minoritatea întotdeauna constituie victima unei nedreptăți istorice, care poate și trebuie să fie corectată acum, prin crearea unui statut special. După dezintegrarea statelor multinaționale de multe ori devin minorități comunitățile care anterior reprezentau populația majoritară a țărilor respective. Este curios că, de cele mai multe ori, liderii acestor noi minorități își schimbă forate brusc opțiunile în dependență de situația în care se află comunitatea pe care o reprezintă – este această comunitatea majoritară sau minoritară. Ne amintim cu cîtă migală se calculau efectele negative asupra economiei trecerea limbii moldovenești la grafia latină (pe atunci Moldova era parte componentă a URSS , care avea totuși importante resurse materiale), și cum liderii acelorași comunități au revendicat mărirea cheltuielilor bugetare pentru interesele minorităților naționale după ce comunitățile respective au devenit minoritare (chiar dacă Moldova a devenit cea mai săracă țară din Europa).
Adică, contextul european presupune că minoritățile se află, de obicei, în ofensivă pentru cucerirea unor drepturi, iar comunitatea majoritară este în defensivă și tinde să se apere, demonstrînd că nu atentează la drepturile minorităților.
Se poate spune, din acest punct de vedere, că în ultimii 20 ani atît liderii comunității majoritare cît și liderii organizațiilor ale minorităților și-au văzut principala misiune în a promova exclusiv interesele comunităților pe care le reprezintă. Acest egoism etnic nu poate fi eliminat, deocamdată, prin legi. Liderii comunității majoritare au motivat, de obicei, un astfel de comportament prin necesitatea eliminării unor nedreptăți istorice (politica de asimilare și rusificare). Pe de altă parte, liderii minorităților au pedalat problema drepturilor minorităților prin a cere noi drepturi pe care ulterior li-a obținut. Exemplul separatismului transnistrean este edificator pentru a înțelege egoismul etnic. Liderii transnistreni au motivat necesitatea separației de Moldova, inclusiv, și prin necesitatea apărării drepturilor minorităților. Ei au declarat trei limbi de stat în regiune, dar pentru a înțelege efectul propagandistic al acestei acțiuni este suficient ca cineva să încerce să-și rezolve o problemă apelînd la serviciile administarție publice din Transnistria în vreo limbă de stat (moldovenească, ucraineană) diferită de cea rusă. Situația lingvistică și cea a populației moldovenești din Transnistria este o mostră de conservare a situației din RSSM.
Este însă greu de găsit măcar cîteva exemple din care să se vadă că minoritățile din Republica Moldova care și-au obținut drepturile legitime să fi încercat cumva să contribuie la apărarea drepturilor băștinașilor moldoveni minoritari în Transnistria. De asemenea, liderii comunităților minoritare, practic, nu au manifestat vreun interes pentru propunerea vreun proiect din care să se vadă cum este percepută soluționarea problemei transnistrene în cadrul unei Moldove unice. Din cele expuse mai sus se poate trage concluzia că discuțiile pe marginea îmbunătățirii legislației referitoare la drepturile minorităților și-au epuizat potențialul. Multe din stipulările legii privind drepturile minorităților repetă stipulările din alte legi și documente internaționale, precum și principiile fixate în Constituție. Ce este cu adevărat inedit în lege ține de declararea dreptului minorităților la o cotă de reprezentare și de participație la administrarea treburilor publice. Un drept oferit dar dificil de realizat poate provoca interpretări eronate. Reglementările excesive pot avea efecte negative pentru comunitățile în favoarea cărora se crede că se fac. Experiența arată că într-un șir de țări stabilirea unor cote de reprezentare proporțională în organele reprezentative au dus la faptul că minoritățile respective au obținut ulterior un număr mai mic de mandate decît pînă la reglementarea bazată pe principiul proporționalității. De exemplu, în alegerile parlamentare din 1994 și 1998, cînd nu era legiferat principiul oferiri cotelor pentru minorități, cetățenii de origine găgăuză au fost reprezentați în Parlament în proporție de aproximativ de 2 ori mai mare decît dacă ar fi fost respectat acest principiu. Actualul sistem electoral lasă alcătuirea listelor de candidați la discreția partidelor politice. Liderii de partid care au o bună intuiție politică se orientează foarte bine în aceste condiții. Spre exemplu, în 1994, blocul electoral „Unitatea – Edinstvo”, a obținut mai bine de 25% din mandatele de deputați datorită mesajului său adresat preponderent minorităților naționale. Și Partidul Democrat Agrar a folosit astfel mesaje. Drept efect reprezentarea minorităților în 1994 a fost peste ponderea acestora în structura etinică a populației.
Totuși, liderii regionali din Găgăuzia revendică dreptul de a suplini reprezentarea pe criterii etnice cu reprezentarea ce criterii teritoriale. De aceea, devine un imperativ schimbarea sistemului electoral. Dacă pentru implementarea prevederilor legii adoptate recent se va trece la alegerile în circumscripții teritoriale formate pe criterii etnice pot apărea unele probleme. Spre exemplu, localitățile populate compact de găgăuzi și bulgari vor putea să-și promoveze candidații lor. Și acesta e un factor pozitiv. În schimb, cetățenii de origine etnică rusă și, parțial, cei de origine ucraineană, pot simți un anumit disconfort datorită faptului că sunt distribuiți relativ uniform prin localitățile țării și, practic, în foarte puține circumscripții vor fi majoritari pentru a beneficia de votul etnic. Romii, însă, într-o astfel de situație vor pierde și șansa teoretică de a-și promova candidatul. Tocmai aici rezidă riscurile invocate anterior.
Dreptul de participare la guvernare, dreptul la instituirea organizațiilor non guvernamentale, politice au existat și pînă la adoptarea legii. Totuși e bine că legea a fost adoptată, măcar pentru faptul că așa cum afirmă reprezentanții minorităților aceasta le oferă o garanție în plus a respectării drepturilor lor. Criticii legii invocate au mai scos în evidență faptul că prin promovarea acestei legi reprezentanții minorităților ar fi demonstrat că au suspiciuni vis-à-vis de caracterul democratic al statului moldovenesc. În același timp ei au scos în evidență și că discuțuiile periodice privind declararea limbii ruse drept a doua limbă de stat poate produce noi tensiuni în societate provocate de caracterul asimetric al folosirii a două limbi de stat. Populația autohtonă cunoaște ambele limbi în timp ce o mare majoritate a populației rusolingve cunoaște doar limba rusă, care de facto are statutul unei limbi oficiale. Întrebarea lor este dacă nu cumva legile privind utilizarea a două limbi de stat și cu privire la dreptul minorităților de a avea cote de reprezentare în administrație vor contribui la menținerea divizării societății pe criterii etno-lingvistice.
Există riscul, de exemplu, că declararea a două limbi de stat să ofere funcționarilor publici de a impune cetățenilor limba de comunicare. În opinia oponenților adoptării acestor legi cetățenii (contribuabilii) ar trebui să aibă dreptul de a alege limba de comunicare cu funcționarii, lucru care este de jure asigurat de cadrul legal existent deja. În acest sens, s-a menționat deja că încălcarea drepturilor lingvistice ale minorităților naționale a fost invocată atunci cînd a fost nevoie de a justifica acțiunile separatiste din Transnistria. De asemenea, s-a menționat că deși se pretinde că în Transnistria există 3 limbi de stat, de fapt, doar limba rusă deservește necesitățile administrative. Nici în autonomia Gagauz Yeri respectarea legislației lingvistice nu depășește nivelul declarațiilor. De aceea, atîta timp cît valorile unei societăți civile, cultura politică a cetățenilor, funcționarilor publici și a liderilor de opinie nu au atins un anumit nivel este greu de vorbit despre respectarea prevederilor legii.
Pentru a trece de la reglementari juridice la acțiuni practice este necesar să se ia în considerare legătura dintre drepturile culturale și lingvistice ale minorităților și valorile toleranței, coexistenței și integrării. Aceste valori stau la baza conținutului esențial al drepturilor omului, adică respectul pentru valoarea ființelor umane. Este imposibil pentru un stat să fie absolut neutru în privința preferințelor sale culturale sau lingvistice. Toate guvernele trebuie să folosească cel puțin o limbă pentru a-și desfășura activitățile și să comunice cu populația. Preferînd o limbă (sau limbi) oficială, națională ori dominantă, statul îi avantajează în același timp pe cei care vorbesc limba de stat. Realitatea în majoritatea țărilor este că anumite părți ale populației vorbesc limbi care diferă de limba (limbile) oficială sau dominantă aleasă de stat și sînt într-un fel dezavantajate de alegerea guvernului. Se cunoaște că în majoritatea cazurilor, încercărilor de eliminare a limbilor minoritare li s-au opus rezistență, în unele cazuri provocînd conflicte violente. Coexistența pașnică poate fi realizată respectîndu-se unele drepturi fundamentale care au un impact asupra intereselor etnice sau lingvistice. Aceasta este logica ce a fost respectată în dreptul internațional de la cel de al Doilea Război Mondial, cu acceptarea unei „încrederi în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane” așa cum se afirmă în preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Conform datelor obținute la recensământul care s-a desfășurat în Republica Moldova în anul 1989, limba rusă era limba maternă pentru 1.003.563 de cetățeni ai Republicii Moldova, dintre care: 557.146 – ruși, 220.129 – ucraineni, 120.368 – moldoveni, 47.872 – evrei, 16.002 – bulgari, 11.365 – găgăuzi, 10.924 – bieloruși, în total – 23,1 % din populație. Pentru 1.962.112 de cetățeni (45,3 %), inclusiv pentru 1.488.865 de moldoveni (53,3 %) limba rusă era cea de-a doua limbă. Un număr de 169.893 persoane aparținând minorităților au declarat ca vorbesc limba moldovenească. Folosirea limbii ruse în comunicare interetnică era considerată ca fiind o necesitate obiectivă care nu afecta funcționarea altor limbi vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.
Conform Declarației de independență a Republicii Moldova din 27 august 1991, se „garantează exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale și a libertăților politice a tuturor cetățenilor Republicii Moldova, inclusiv ale persoanelor aparținând grupurilor entice, lingvistice și religioase în conformitate cu prevederile Actului final de la Helsinki și ale documentelor adoptate ulterior, ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă.” Prin Hotărârea nr.217-XII din 28 iulie 1990, Parlamentul a proclamat aderarea Republicii Moldova la Declarația universală a drepturilor omului adoptată de O.N.U. la 10 decembrie 1948, ratificarea Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice și Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966. Prin Hotărârea nr.1298-XIII din 24 iulie 1997, Parlamentul a ratificat Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, elaborată de Consiliul Europei și încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950. Convenția internațională O.N.U. privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială este în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993, Convenția O.N.U. pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid este în vigoare din 26 aprilie 1993, Convenția U.N.E.S.C.O. privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului este în vigoare pentru Republica Moldova 17 iunie 1993 iar Convenția O.N.U. nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei din 12 august 1997. Convenția-cadru pentru protecția minorităților adopată de Consiliul Europei a intrat în vigoare în Republica Moldova de la data de 1 februarie 1998.
În anul 1991, pe lângă Guvernul Republicii Moldova, a fost creat Departamentul de Stat pentru Probleme Naționale al Republicii Moldova care funcționează în prezent sub numele de Biroul Relații Interetnice. Potrivit articolului 2 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Biroului relații interetnice, biroul este autoritatea administrativă centrală care activează în subordinea Guvernului promovează politica statului în domeniul relațiilor interetnice, funcționării limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, susținerii diasporei moldovenești.
Biroul are misiunea de a asigura realizarea prerogativelor constituționale ale Guvernului prin promovarea și implementarea politicii statului în domeniul relațiilor interetnice, funcționării limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, susținerii diasporei moldovenești și este responsabil de asigurarea respectării legislației în acest domeniu și exercitarea controlului asupra respectării legislației cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova. Biroul are competențe și în domeniul relațiilor interetnice și funcționării limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova dar și în domeniul relațiilor internaționale, integrării europene și susținerii diasporei moldovenești.
În Republica Moldova mai funcționează în domeniul protecției drepturilor minorităților Institutul de cercetări interetnice al Academiei de științe din Moldova, Comisia parlamentară pentru drepturile omului și relații interetnice, Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității și Centrul pentru drepturile omului din Moldova.
Cadrul legislativ internațional la care Moldova este parte, precum și instituțiile existente pe plan intern par a asigura o protecție efectivă a minorităților. Apar, însă, probleme la implementarea în practică. În ultimul Raport privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova (pe anul 2012), Centrul pentru drepturile omului din Moldova a făcut o serie de constatări dintre care amintim:
1. „în procesul de monitorizare a gradului de implementare a programelor naționale privind dezvoltarea culturilor și susținerea limbilor minorităților pe teritoriul Republicii Moldova, Instituția avocaților parlamentari a constatat o insuficiență a surselor tehnico-materiale și a fondurilor de cărți de specialitate și literatură artistică;
2. majoritatea instituțiilor media din Găgăuzia activează în limba rusă, doar unele emisiuni sunt difuzate în limba găgăuză și parțial în limba de stat;
3. statul nu asigură în măsura necesară studierea limbii oficiale a țării, minoritățile fiind puse în situația de a aplica limba rusă în dialogul interetnic al comunității, ceea ce frânează procesul de integrare a acestora în societate;
4. ombudsmanului a solicitat Ministerului Educației dispunerea unui control în toate instituțiile de învățământ din localitățile preponderent populate de romi, pentru excluderea unei diferențieri de tratament și înlăturarea situațiilor de formare a claselor în care să fie în exclusivitate copii romi, deoarece această segregare duce la discriminare”.
Astfel, acestea sunt principalele probleme legate de implementarea legislației internaționale și naționale din Republica Moldova în domeniul protecției drepturilor minorităților. Soluția care trebuie aplicată constă în intensificarea eforturilor statului în îndeplinirea obligației sale pozitive- de a crea un cadru în care drepturile minorităților din Republica Moldova să fie respectate – și a celei negative- de a se abține de la orice formă de discriminare pe temeiul apartenenței la o minoritate. Susțin necesitatea incluziunii sociale și profesionale a minorităților, a eliminării și sancționării faptelor de discriminare și a promovării interculturalității printr-un dialog efectiv și eficient cu societatea civilă.
Din punct de vedere al legislației naționale, alături de Constituție, Legea învățământului sau Legea cu privire la cetățenie, menționăm legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenesti, nr. 3465 din 01.09.1989, cu completările și modificările ulterioare. Atribuind limbii moldovenești statutul de limbă de stat în Republica Moldova, legea asigură ocrotirea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor de orice naționalitate, care locuiesc pe teritoriul republicii, indiferent de limba pe care o vorbesc, în condițiile egalității tuturor cetățenilor în fața Legii. În conformitate cu Constituția, limba de stat a Republicii Moldova este limba moldovenească, care funcționeaza pe bază grafiei latine. Ca limbă de stat, limba moldovenească se folosește în toate sferele vieții politice, economice, sociale și culturale și îndeplinește în legatura cu aceasta funcțiile limbii de comunicare interetnica pe teritoriul republicii. În localitățile în care majoritatea o constituie populația de naționalitate găgăuză limba oficială în diferite sfere ale vieții este limba de stat, limba găgăuză sau cea rusă. Limba rusă se folosește pe teritoriul republicii alături de limba moldovenească în calitate de limbă de „comunicare între națiuni”.
Conform articolului 4 al legii, Republica Moldova garantează folosirea limbilor ucraineană, rusă, bulgară, ivrit, idiș, țigănească, a limbilor altor grupuri etnice, care locuiesc pe teritoriul republicii, pentru satisfacerea necesităților lor național-culturale.
Legea reglementează în titlul II drepturile și garanțiile cetățeanului la alegerea limbii în relațiile cu statul. Titlul III stabilește norme privind limba în organele puterii de stat, administrației de stat și organizațiilor obștești, la întreprinderi, în instituții și organizații, titlul IV se referă la limba lucrărilor de secretariat în justiție, titlul V la limba în sfera învățământului public, științei și culturii, titlul VI se referă la limba în denumiri și informații. Legea se încheie cu un titlu care reglementează ocrotirea limbilor de către stat.
După cum am arătat anterior, pe plan internațional, Republica Moldova a semnat dar încă nu a ratificat Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Într-un studiu privind oportunitatea ratificării acestei Carte, se arată că Republica Moldova este un stat cu populație polietnică. Moldovenii – naționalitatea fondatoare a statului – împreună cu reprezentanții altor etnii constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este patria lor comună. Toleranța și respectul față de limbile, culturile, religiile și credințele tuturor comunităților etnice de pe teritoriul țării constituie una din condițiile inalienabile a păcii civice în Republica Moldova. În Republica Moldova ca limbi regionale sau minoritare pot fi definite limbile bulgară, găgăuză, rusă și ucraineană. O perioda lungă de timp limba rusă a funcționat în calitate de limbă oficială și a fost folosită intens în viața socio-economică a statului, datorită cărui fapt o parte semnificativă a populației vorbește limba rusă. În domeniul relațiilor cetățenilor cu autoritățile publice, statutul limbii ruse este, de fapt, egalat cu statutul limbii de stat. Conform Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (nr. 344-XIII din 23.12.1994), precum și a Legii cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria) (nr. 173-XVI din 22.07.2005), pe teritoriul Găgăuziei și al Transnistriei limba rusă este una din limbile oficiale. Limba ucraineană este una din limbile oficiale utilizate pe teritoriul Transnistriei (împreună cu limba de stat și rusă), iar limba găgăuză este una din cele trei limbi oficiale ce funcționează pe teritoriul Găgăuziei (alături de limba de stat și rusă).
Ca limbi non-teritoriale în Republica Moldova pot fi considerate limbile germană, idiș, poloneză, romani. Limbile acestea sunt folosite în sfera privată de un număr de cetățeni în diferite regiuni ale țării.
Nu în ultimul rând, menționăm că studiul se încheie cu recomandarea ratificării Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare de către Parlamentul Republicii Moldova.
Importanța adoptării unei legi privind statutul minorităților din Republica Moldova a fost subliniată încă de la începutul anilor ’90. În acest sens, au fost elaborate mai multe proiecte de lege (menționăm Proiectul legii privind drepturile grupurilor naționale din RSS Moldova, Proiectul legii privind drepturile comunităților naționale (Consiliul consultativ interetnic), Proiectul legii cu privire la garantarea drepturilor cetățenilor aparținând grupurilor naționale, lingvistice sau religioase, proiectul legii privind drepturile minorităților naționale în Republica Moldova (1992, A. Lisețkii) sau Proiectul legii privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale (1994)) ajungându-se, în final, la adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și la statutul juridic al organizațiilor lor nr. 382-XV din 19.07.2001 publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 107/819 din 04.09.2001.
Legea se pliază pe dispozițiile prevăzute în documentele internaționale semnate și ratificate de Republica Moldova. În plus, conform articolului 28 al legii, dacă în actele juridice internaționale privind drepturile omului la care Republica Moldova a aderat sunt stabilite alte prevederi decât cele din legislația Republicii Moldova cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, inclusiv la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, se aplică prevederile actelor juridice internaționale.
În conformitate cu articolul 1, prin persoane aparținând minorităților se înțeleg persoanele care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova, sunt cetățeni ai ei, au particularități etnice, culturale, lingvistice și religioase prin care se deosebesc de majoritatea populației – moldoveni – și se consideră de altă origine etnică.
Statul are obligația pozitivă de a contribui la crearea condițiilor necesare păstrării, dezvoltării și exprimării identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a persoanelor aparținând minorităților naționale și de a asigura efectuarea de cercetări științifice în domeniul istoriei, limbii și culturii minorităților naționale. Legea prevede și faptul că monumentele de istorie și cultură ale minorităților naționale sunt ocrotite de stat.
La 1 ianuarie 2013 a intrat în vigoare Legea 121/2012 cu privire la asigurarea egalității. Legea creează cadrul necesar aplicării Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică. În conformitate cu articolul 1, scopul acestei legi este prevenirea și combaterea discriminării, precum și asigurarea egalității tuturor persoanelor aflate pe teritoriul Republicii Moldova în sferele politică, economică, socială, culturală și alte sfere ale vieții, fără deosebire de rasă, culoare, naționalitate, origine etnică, limbă, religie sau convingeri, sex, vârstă, dizabilitate, opinie, apartenență politică sau orice alt criteriu similar.
Legea definește, în concordanță cu cadrul normativ internațional, termenii de discriminare, discriminare directă, indirectă, prin asociere, segregare rasială, hărțuire, instigare la discriminare, victimizare, măsuri pozitive și acomodare rezonabilă. Legea interzice orice formă de discriminare și, conform articolului 5, arată că discriminarea poate fi eliminată prin prevenire, mediere, sancționare și repararea prejudiciului cauzat.
Ca organism principal în lupta contra discriminării este menționat Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității. Acest Consiliu are ca atribuții perfecționarea legislației și schimbarea practicilor în domeniul discriminării, sporirea gradului de informare a societății cu privire la fenomenul discriminării, cooperarea cu societatea civilă, colaborarea cu autoritățile publice pentru sancționarea faptelor discriminatorii și examinarea plângerilor și a autosesizărilor.
Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994 a fost publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-4 din 14 ianuarie 1995. Necesitatea adoptării acestei legi este explicată chiar din preambul unde se arată că statutul special este acordat “în scopul satisfacerii necesităților naționale și păstrării identității naționale a găgăuzilor, dezvoltării lor plenare și multilaterale, prosperării limbii și culturii naționale, asigurării sinestătorniciei politice și economice și ținînd cont de faptul că purtător inițial al statutului Găgăuziei (Gagauz-Yeri) – locul unde trăiesc găgăuzii) este poporul găgăuz puțin numeros, care locuiește compact pe teritoriul Republicii Moldova”. De altfel, articolul 111 din Constituția Republicii Moldova consfințește acest statut special al Găgăuziei.
Conform articolului 1, Găgăuzia (Gagauz-Yeri) este o unitate teritorială autonomă cu un statut special care, fiind o formă de autodeterminare a găgăuzilor, este parte componentă a Republicii Moldova. În virtutea acestui statut special, Găgăuzia soluționează de sine stătător, în limitele competenței sale, în interesul întregii populații, problemele dezvoltării politice, economice și culturale. În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă. Vasile Nedelciuc, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, a sesizat Curtea Constituțională a Republicii Moldova cu privire la această dispoziție. El a susținut că dreptul acordat minorității găgăuze prin stipularea cuprinsă în articolul 1 alineatul (4) din această lege poate fi acordat doar printr-un act constituțional. Deputatul a afirmat că dreptul la autodeterminare acordat minorității găgăuze reduce conținutul și aria de acțiune a suveranității naționale și a remarcat că astfel de drepturi nu sunt acordate populației unor regiuni autonome în constituțiile altor state unitare democratice. În hotărârea sa nr. 35 din 21.12.1995 cu privire la constituționalitatea articolului 1 alineatul (4) din Legea nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), hotarâre publicată la data de 1 noiembrie 1996 în Monitorul Oficial Nr. 002 al Republicii Moldova, Curtea Constituțională a arătat că prevederile articolului 1 alineatul (4) nu contravin Constituției Republicii Moldova. Reținem, însă, și opinia separată exprimată de judecătorul Curții Constituționale Gheorghe Susarenco care a arătat că sesizarea este întemeiată, iar prevederile alineatului (4) din articolul 1 al Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei sunt neconstituționale, deoarece contravin articolului 1 alineatul (1), articolului 2, articolului 3 alineatul (1), articolului 8 și articolului 10 alineatul (1) din Constituția Republicii Moldova. În plus, judecătorul a afirmat că „lansarea în preambului Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) a noțiunii de „popor găgăuz”, noțiune care, fiind dezvoltată ulterior în alineatul (4) al articolului 1 din aceeași Lege în noțiunea de „poporul Găgăuziei” cu drept de autoadministrare externă în cazul schimbării statutului Republicii Moldova, aduce, în opinia mea, prejudicii suveranității statutului unitar moldovenesc și este neconstituțională”. În sprijinul acestei afirmații, menționăm și discuția doctrinară despre „Găgăuzii – popor sau minoritate națională”, în care Eugen Patraș argumentează convingător că găgăuzii din Republica Moldova nu au un teritoriu istoric propriu ca element obligatoriu pentru autodeterminarea unui popor și crearea unei entități statele separate. În plus, găgăuzii trăiesc și în spațiul actualei Bulgarii, și în Ucraina, în număr mai mare decât în Republica Moldova. Dar, cu toate acestea, nu putem vorbi de trei popoare găgăuze. De asemenea, noțiunea de popor puțin numeros care apare încă din preambulul legii, nu este de regăsit în niciun document internațional. Pentru aflarea soluției la problema pusă în discuție, Eugen Patraș face apel la expertiza realizată de Consiliul Europei. Astfel, potrivit lui Giorgio Malinverni „Moldova nu este în niciun fel obligată de a crea în sudul țării o regiune autonomă pentru minoritatea găgăuză. Consider, și nu ma îndoiesc de aceasta, că găgăuzii sunt o minoritate națională”. În ceea ce privește conceptul de autodeterminare externă menționăm că acest termen nu este de regăsit în dreptul internațional public. De asemenea, ridică întrebări și formularea „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent”.
Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994 prevede în continuare că în componența Găgăuziei intră localitățile în care găgăuzii constituie mai mult de 50 procente din populație. Localitățile unde găgăuzii constituie mai puțin de 50 procente din populație pot fi incluse în componența Găgăuziei în baza voinței majorității alegătorilor, liber exprimate în cadrul referendumului local, efectuat din inițiativa a cel puțin o treime din alegătorii localității respective. Totodată, legea prevede că localitățile care au intrat în componența Găgăuziei își păstrează dreptul de a ieși din componența ei printr-un referendum local efectuat din inițiativa a cel puțin o treime din alegători, însă nu mai devreme de un an din momentul intrării în componența Găgăuziei. Limbile oficiale ale Găgăuziei sunt limbile moldovenească, găgăuză și rusă. Pe teritoriul Găgăuziei este garantată funcționarea, alături de limbile oficiale, și a altor limbi, dar corespondența cu autoritățile administrației publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, organizațiile și instituțiile situate în afara teritoriului Găgăuziei se face în limbile moldovenească și rusă.
Conform articolului 6 al legii, pământul, subsolul, apele, regnul vegetal și cel animal, alte resurse naturale, bunurile mobile și imobile, aflate pe teritoriul Găgăuziei, sunt proprietate a poporului Republicii Moldova și constituie totodată baza economică a Găgăuziei. Și această dispoziție este controversată cel puțin prin faptul că vorbește despre poporul Republicii Moldova pe de o parte și Găgăuzia pe de altă parte. Menționăm în acest context și cuprinsul articolului 12, alin. (2) din Regulamentul Găgăuziei, conform căruia “proprietatea publică aparține statului și unității teritoriale autonome Găgăuzia”.
La nivel reprezentativ instituțional, este menționată existența Adunării Populare, învestită cu dreptul de a adopta acte normative, în limitele competenței sale. Guvernatorul (Bașkanul) este persoana oficială supremă a Găgăuziei. El trebuie să fie cetățean al Republicii Moldova, este ales pentru un mandat de 4 ani și lui i se subordonează toate autoritățile administrației publice ale Găgăuziei. Organul executiv permanent al Găgăuziei este Comitetul executiv care este format de către Adunarea Populară la prima sesiune pentru durata mandatului și care deține dreptul de inițiativă legislativă în Adunarea Populară. Comitetul executiv al Găgăuziei asigură: [63]
a) executarea și respectarea Constituției și legilor Republicii Moldova, precum și a actelor normative ale Adunării Populare;
b) participarea la activitatea autorităților administrației publice centrale de specialitate ale Republicii Moldova în problemele ce țin de interesele Găgăuziei;
c) reglementarea, în condițiile legii, a raporturilor de proprietate pe întreg teritoriul, administrarea economiei, construcției social-culturale, sistemului financiar-bugetar local,asistenței sociale, retribuirii muncii, sistemului fiscal local, protecției mediului înconjurător și folosirii raționale a resurselor naturale;
d) determinarea structurii și direcțiilor prioritare de dezvoltare a economiei și ale progresului tehnico-științific;
e) elaborarea programelor de dezvoltare economică, socială și național-culturală, de protecție a mediului înconjurător și realizarea lor după aprobarea de către Adunarea Populară;
f) elaborarea și prezentarea bugetului Găgăuziei spre aprobare Adunării Populare și executarea acestuia;
g) soluționarea problemelor ce țin de securitatea ecologică, folosirea rațională, protecția și regenerarea resurselor naturale, instituirea carantinei și declararea zonelor calamităților naturale;
h) elaborarea și realizarea programelor în domeniul învățămîntului, culturii, ocrotirii sănătății, culturii fizice și sportului, asistenței sociale, precum și ocrotirea și valorificarea monumentelor de istorie și cultură;
i) egalitatea în drepturi și libertățile cetățenilor, concilierea națională și civilă, ocrotirea legalității și ordinii publice;
j) elaborarea și promovarea politicii demografice științific fundamentate, crearea programelor de urbanizare și de dezvoltare a gospodăriei comunale și de locuințe;
k) funcționarea și dezvoltarea limbilor și culturilor naționale pe teritoriul Găgăuziei.
În ceea ce privește puterea judecătorească, aceasta este reprezentată de Curtea de apel și Procuratura Găgăuziei. Curtea de apel, cu sediul în municipiul Comrat, este o instanță de gradul doi față de instanțele judecătorești ierarhic inferioare și examinează în calitate de primă instanță cele mai complicate cauze civile, administrative și penale. Șeful Direcției de justiție a Găgăuziei este numit și eliberat din funcție de către ministrul justiției al Republicii Moldova la propunerea Adunării Populare și este din oficiu membru al colegiului Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Șeful Direcției de informații și securitate a Găgăuziei este numit și eliberat din funcție de către directorul Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei după aprobarea lui de către Adunarea Populară. Șeful Direcției afacerilor interne a Găgăuziei este numit și eliberat din funcție de către ministrul afacerilor interne al Republicii Moldova la propunerea Guvernatorului Găgăuziei cu acordul Adunării Populare.
Prin decizia sa din 8 mai 2001 Adunarea Populară a Găgăuziei a constituit Comisia de elaborare a propunerilor privind modificarea și completarea Constituției Republicii Moldova, a Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)” și aducerea legislației Republicii Moldova în conformitate cu legea despre statutul Găgăuziei. Prin Hotărârea nr. 146/2001 Parlamentul a instituit comisia pentru elaborarea propunerilor de ajustare a legislației la prevederile constituționale în ceea ce privește problemele referitoare la statutul unității teritoriale autonome Găgăuzia. Crearea acestor două comisii a dus, în opinia noastră, la accentuarea problemelor. Legea privind introducerea modificărilor în Constituția Republicii Moldova a fost adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova la 25 iulie 2003. Se consolidează astfel statutul Găgăuziei, în afirmarea constituțională a bazei juridice a dispozițiilor și garanțiilor din care se formează statutul Găgăuziei. Unitatea teritorială autonomă Găgăuzia are caracter constituțional fiind menționată în Constituția țării ca fiind o unitate administrativ – teritorială care dispune de un statut special, fiind autonomă. Ne exprimăm părerea că acest model de autonomie teritorială nu este unul de urmat și că nu reprezintă o rezolvare a problemei găguze, putându-se constitui într-un precedent periculos. Menționăm, ca exemplu, proiectul asupra extinderii autonomiei locale a municipiului Bălți sau viitorul statut preconizat al Transnistriei.
3.6. Cadrul internațional privind protecția și integrarea minorităților
La nivel internațional, caracterul suprasuveranității pentru apărarea drepturilor minorităților a fost asumat atunci cînd s-a recunoscut apartenența drepturilor minorităților la drepturile omului. În acest sens, drepturile minorităților întră în cadrul de reglementare a dreptului internațional public. Astfel, s-a creat un sistem internațional pentru protecția drepturilor minorităților, care cuprinde Declarația privind Drepturile Persoanelor aparținînd Minorităților Naționale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată prin rezoluția Adunării generale a ONU (47/135) din 18.12.1992 și Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană. Sistemul internațional al drepturilor minorităților naționale cuprinde:
clauzele privind statutul minorităților din tratatele bilaterale;
instrumentele juridice care au fost adoptate la nivel subregional, prin preluarea lor în tratatele bilaterale sau convențiile subregioanle;
reglementări regionale stabilite în cadrul organismelor interguvernamentale;
sistemul de drept dezvoltat în cadrul ONU .
Elaborarea normelor la nivel internațional a fost precedată de dezbateri conceptuale. Astfel, standardele internaționale ale drepturilor omului, ca de pildă nondiscriminarea, libertatea de expresie și religie și altele, se bazează pe recunoașterea și respectarea diversității umane. Toleranța față de diferențele umane permite coexistența pașnică a oamenilor care provin din diverse medii etnice și lingvistice.
Dar trebuie să existe un echilibru între diferitele interese implicate, precum cele ale indivizilor care pot fi dezavantajați de preferințele lingvistice ale unui guvern în privința oportunităților de angajare sau a consecințelor educaționale și, în aceeași măsură, interesele legitime ale statului care se pot confrunta cu limitări practice ale asigurărilor de servicii în limbile minoritare, provenind dintr-o lipsă reală de resurse financiare sau umane. Găsirea unui echilibru poate și trebuie să se bazeze pe principiile toleranței, coexistenței și integrării. Integrarea nu înseamnă eliminarea diferențelor umane ci, mai curînd, luarea lor în considerație și adoptarea lor în măsură posibilă și practicabilă astfel încît indivizii să poată participa atît la viața comunității lingvistice și culturale de care aparțin, cît și la viața societății mai largi a statului ca întreg. Echilibrarea intereselor statului cu cele ale minorităților în probleme lingvistice nu înseamnă că un stat nu poate să adopte o limbă comună sau oficială. Înseamnă doar că minoritățile lingvistice trebuie să fie sprijinite atît cît este posibil în mod rezonabil, date fiind situația minorității și condițiile în cadrul statului. Aceasta este însăși esența conceptului modern al drepturilor persoanelor aparținînd minorităților. Bazîndu-se pe standardele internaționale existente, experții independenți care au elaborat „Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților naționale” (RO) evidențiază – în scopul de a oferi repere strategice practice – exact elementele echilibrului și integrării, după cum urmează: „Drepturile persoanelor aparținînd minorităților naționale de a-și folosi limba (limbile) în cadru public și privat, așa cum au fost enunțate și elaborate în recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităților naționale, trebuie privite într-un context echilibrat de participare deplină în societatea majoritară. Recomandările nu își propun o atitudine izolaționistă, ci una care încurajează echilibrul între dreptul persoanelor aparținînd minorităților naționale să-și mențină și să-și dezvolte propria lor identitate, cultură și limbă, și necesitatea de a se asigura faptul că sînt capabile să se integreze în societatea majoritară ca membri deplini și egali”. În legătură cu un subiect specific, în recomandarea 12 a RO, care se ocupă de viața economică și cere un echilibru între dorința unor persoane particulare de a folosi o limbă minoritară în activitățile economice și interesul statutului în asigurarea folosirii limbii oficiale și dominante în domenii ca protecția muncitorilor și consumatorilor. Indivizii sînt liberi să-și folosească limba la alegere în activitățile economice particulare, dar guvernul poate să ceară și folosirea limbii oficiale sau dominante. Libertatea de exprimare a individului și interesele proprii ale statului (adică interesele „publice”) se echilibrează astfel și sînt respectate în mod rezonabil. Documente ca Declarația Națiunilor Unite asupra drepturilor persoanelor aparținînd minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistice, Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei, cît și RO, sînt parte a unei tendințe de creștere a înțelegerii și respectului pentru drepturile omului care sînt ancorate în principiile toleranței, coexistenței și integrării. În acest spirit trebuie să fie văzute drepturile minorităților lingvistice sau ale altor minorități: sînt măsuri destinate realizării echilibrului includerii și armoniei, mai curînd decît a excluderii și conflictului. Din acest punct de vedere apare întrebarea: Ar putea implementarea ideilor multiculturalismul oferi o perspectivă pentru armonia lingvistică din Republica Moldova?
Există două tipuri de argumente în sprijinul toleranței. În primul rînd, sînt argumentele principale de reglementare a constrîngerii: principiul daunei, de exemplu, stipulează că oamenii nu pot fi constrînși decît cu scopul de a fi împiedicați să dăuneze altora, sau acela de a fi pedepsiți pentru daunele cauzate. Al doilea tip de argumente apelează la necesitatea asigurării liniștii publice, armoniei sociale și legitimării sistemului de guvernare, toate capabile de a fi amenințate de eventuale resenti mente ale unei minorități împiedicate să-și continue viața religioasă sau culturală.
Toleranța a fost în cele din urmă suplimentată sau chiar înlocuită de o a doua strategie privind minoritățile – o politică bazată pe afirmarea dreptului individual de protecție împotriva discriminării naționale, etnice, rasiale, religioase sau de altă natură.
Drepturile la nedescriminare sînt extensiuni firești ale concepției clasice referitoare la drepturile constituționale civile și politice. Drepturile de nedescriminare se extind mult dincolo de toleranță. Ele au consecințe care afectează modul de viață al majorității. Cea mai evidentă consecință este imposibilitatea de a exclude membrii unor comunități din școli, locuri de muncă, cartiere de locuit etc. De obicei, drepturile de nedescriminare sînt interpretate astfel încît fiecare comunitate să aibă posibilitatea controlului asupra anumitor instituții. Dar, într-un regim de coexistență, de nedescriminare serviciile publice, sistemul educațional, precum și sfera economică și politică a unei țări nu pot fi proprietăți ale majorității, ci sînt un bun comun al tuturor cetățenilor ca indivizi.
3.7. Cadrul intern românesc de protecție a drepturilor minorităților etnice
Pe teritoriul României condițiile istorice au dus la formarea de minorități etnice. Conform recensământului din 2002, structura etnică a populației din România se prezenta astfel: români – 19.409.400, maghiari – 1.434.377, romi – 535.250, ucraineni – 61.091, germani – 60.088, ruși lipoveni – 36.397, turci – 32.596, tătari – 24.137, sârbi – 22.518, slovaci – 17.199, bulgari – 8.092, croați – 6.786, greci- 6.513, evrei – 5.870, cehi – 3.938, polonezi – 3.671, italieni – 3.331, chinezi – 2.249, armeni – 1.780, ceangăi – 1.370, macedoneni – 731, albanezi – 520, ruteni – 262, carașoveni – 207, sloveni – 175, găgăuzi – 45. Structura etnică a populației României relevă faptul că ponderea românilor, populația majoritară, a rămas aceeași ca și la recensământul din 1992, fiind de 89,5% din totalul populației. La recensământul din 2002, 91,0% din populația țării a declarat ca limbă maternă, limba română.
Conform rezultatelor obținute în urma analizei datelor relevate de ultimul recensământ desfășurat în România, în 2011, din totalul populației stabile, 16.870 mii persoane (88,6%) s-au declarat români. Populația de etnie maghiară a fost la recensământ de 1.238 mii persoane, reprezentând 6,5% din populația stabilă a țării, iar numărul celor care s-au declarat romi a fost de 619 mii persoane (3,2%). Între alte etnii care au înregistrat un număr de persoane de peste 20 mii se situează următoarele grupuri etnice: ucraineni (51,7 mii persoane), germani (36,9 mii), turci (28,2 mii), ruși – lipoveni (23,9 mii) și tătari (20,5 mii persoane). Numărul persoanelor pentru care nu a fost înregistrată etnia (nu au dorit să o declare sau nu erau prezente) a fost de 59,2 mii persoane, reprezentând 0,3% din populația stabilă a țării.
România are o lungă istorie a conviețuirii multietnice și multiculturale. Problema minorităților naționale devine o chestiune importantă mai ales după Primul Război Mondial, o dată cu crearea unor state naționale noi, printre care și România. [25, p.92] Din datele pe care le-am expus până acum reiese că prezența minorităților naționale pe teritoriul României este o chestiune de fapt, care nu poate fi negată și care are un rol important în dezvoltarea României ca stat de drept. Poziția României în raport cu minoritățile a fost determinată atât de istoria proprie, cât și de evoluțiile care au avut loc în acest domeniu la nivel european. La nivel constituțional observăm evoluții importante. Astfel, chiar dacă Constituția din 1866 s-a inspirat din idealurile revoluției franceze, prevederile sale stipulau faptul că cetățenia română putea fi dobândită doar de către creștini. La finalul războiului de independență din 1877 s-a acordat cetățenie și drepturi civile și politice tuturor locuitorilor, fără deosebire. Importante modificări în structura etnică a populației au avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial. Noile provincii alipite aveau importante populații de origine etnică maghiară, germană, evreiască, ucraineană, care se adăugau populației de origine romă, tătară sau turcă deja existentă.
Problema minorităților naționale a format, așa cum am arătat, obiectul dezbaterilor la Conferința de Pace de la Paris. România a semnat tratatul minorităților la data de 10 decembrie 1919. Constituția din 1923 stabilea în art. 5 o clauză de nediscriminare, afirmând că „românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi”. Conform prevederilor articolelor 7 și 8, „deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita; „toți românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii și datori a contribui fără deosebire la dările și sarcinile publice”. Articolul 72 prevedea că sunt senatori de drept „liderii confesiunilor recunoscute de stat, câte unul de fiecare confesiune, întrucât sunt aleși sau numiți conform legilor țării și reprezintă un număr de peste 200.000 de credincioși, precum și reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat”. Importante prevederi erau cuprinse și în Legea învățământului din 24 iulie 1924, publicată în Monitorul Oficial, nr. 161, din 26 iulie 1924 și în Legea privind învățământul privat adoptată la 22 decembrie 1925 și publicată în Monitorul Oficial, nr. 282, din 22 decembrie 1925.
Legea nr. 86 din 6 februarie 1945 privind statutul naționalităților minoritare este un izvor important de drept pentru protecția minorităților naționale din acea perioadă [13, p.260]. După ce afirma clauza generală de nediscriminare în primul său articol, legea stabilea în art. 2 că „se interzice cercetarea originii etnice a cetățenilor români, în vederea stabilirii situației lor juridice”, iar prin art. 4 că „cetățenii români, aparținând unor naționalități de altă limbă, rasă sau religie, decât cea română, se vor bucura de același tratament și de aceleași garanții în drept și în fapt, ca și ceilalți cetățeni români. Orice îngrădire, directă sau indirectă a drepturilor cetățenilor, sau invers de privilegii, directe sau indirecte, pentru cetățeni, pe temeiul rasei, religiei sau naționalității lor, precum și orice propovăduire a exclusivismului sau a urii și disprețului de rasă, religie sau naționalitate, se pedepsesc de lege”. De asemenea, prin art. 5, legea lăsa libertatea oricărei persoane de a stabili singură limba maternă sau naționalitate, stabilind că orice amestec din partea oricărei autorități în această privință, este interzisă, autoritățile de stat fiind obligate a accepta indicația persoanei respective. În raport de utilizarea limbii materne a persoanelor de o altă naționalitate decât cea română, deși legea stabilea drept unică limbă oficială limba română, ea conținea o serie de prevederi care permiteau utilizarea limbilor minorităților în raporturile oficiale cu statul sau care facilitau desfășurarea vieții cotidiene ale persoanelor cu altă naționalitate decât cea română.
În circumscripțiile în care, potrivit ultimului recensământ, cel puțin 30% din locuitori aveau limba maternă alta decât româna, cetățenii se puteau adresa justiției sau administrației publice în limba lor maternă, iar magistrații și funcționarii publici trebuiau să cunoască și această limbă. În conformitate cu prevederile articolului 15, în aceste localități, numele de străzi era necesar sa fie indicate și în limba populației de altă origine etnică decât cea română.
În ceea ce privește învățământul în limba maternă, statul se obliga să acorde același statut juridic precum școlilor cu predare în limba română, școlilor confesionale, particulare sau publice care desfășurau cursuri și în altă limbă decât cea oficială. Legea stabilea, în art. 20 că la toate examenele, inclusiv bacalaureatul, susținute de persoane de altă naționalitate, elevii trebuiau să fie examinați în limba în care li s-au predat materiile, în afară de cazul în care aceștia cereau ca examenele să se desfășoare în limba română. Legea nr. 86 din 6 februarie 1945 dispunea ca la Facultatea de Drept și cea de Litere și Filozofie de la Universitatea din Cluj, să se înființeze catedre cu limba de predare maghiară și germană, după necesități, avându-se în vedere numărul studenților respectivi.
Constituția din 13 aprilie 1948 reiterează principiul nondiscriminării, dreptul la educație în limba maternă și dreptul la practicarea propriei religii. Potrivit articolului 24, în Republica Populară Română se asigură naționalităților conlocuitoare dreptul de folosire a limbei materne și organizarea învățământului de toate gradele în limba maternă. Administrația și justiția, în circumscripțiile locuite și de populații de altă naționalitate decât cea română, vor folosi oral și scris și limba naționalității respective si vor face numiri de funcționari din sânul naționalității respective sau din altă naționalitate, care cunosc limba populatiei locale. Articolul 27 garantează libertatea conștiinței și a religiei, dar desființează școlile confesionale: „Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul Statului”.
În primii ani de după terminarea războiului, minoritatea germană a fost supusă unui amplu proces de persecuție, concretizat în deportări în Bărăgan sau Siberia, confiscarea averilor sau suspendarea temporară a drepturilor cetățenești. Din cauza regimului politic din România mulți evrei au emigrat, în mare parte în Israel. Cu alte cuvinte, “mentalitatea asimilaționistă bazată pe principiile naționalismului comunism avea să afecteze în sens negativ viața comunităților din România”.
În conformitate cu capitolul introductiv din Constituția din 1952, „minoritățile naționale din Republica Populară Română se bucură de deplina egalitate în drepturi cu poporul român. În Republica Populară Română se asigură autonomie administrativ-teritorială populației maghiare din raioanele secuești, unde ea formează o masa compactă”. Mai departe, articolul 19 arată că „Regiunea Autonomă Maghiară a Republicii Populare Române este formată din teritoriul locuit de populația compactă maghiară secuiască și are conducere administrativa autonomă, aleasă de populația Regiunii Autonome. Regiunea Autonomă Maghiară cuprinde raioanele: Ciuc, Gheorgheni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sf. Gheorghe, Târgu-Mureș, Târgu-Săcuesc, Toplița. Centrul administrativ al Regiunii Autonome Maghiare este orașul Targu-Mureș.” Această Regiune Autonomă va fi desființată de Constituția din 1965. În perioada regimului comunist, viața minorităților naționale a cunoscut forme de represiune. După 1965, minoritățile etnice erau desemnate prin sintagma „naționalități conlocuitoare”, în aparență o formulare care anunța o egalitate deplină. Dar școli particulare sau confesionale cu predarea în limba maternă sunt desființate și înlocuite doar cu clase cu predare în limba maternă. Accesul minoritarilor este restricționat și în învățământul universitar.
Legea învățământului nr. 28/1978 lăsa la latitudinea guvernului înființarea unor instituții de învățământ, facultăți sau secții cu predare în limba minorităților naționale.
Așadar, până la adoptarea Constituției din 1991, revizuită în 2003, cadrul legislativ permitea un anumit grad de protecție a drepturilor minorităților naționale din România, cu excepția perioadei comuniste în care drepturile tuturor cetățenilor erau îngradite. După revoluția din 1989 și sub presiunea organizațiilor internaționale, România va modifica în mod fundamental cadrul legislative al protecției drepturilor minorităților naționale.
În prezent, pe plan internațional, România a semnat și ratificat documentele importante în domeniul protecției drepturilor minorităților naționale și s-a obligat astfel să respecte prevederile respective. Majoritatea acestora au fost deja translate în dreptul intern.
La nivelul legii fundamentale, Constituția din 1991 garantează protecția drepturilor minorităților naționale. Ea nu definește noțiuni precum „discriminare” sau „privilegiu” și limitează interzicerea discriminării la sfera juridică și la relația cu autoritățile publice. În urma revizurii constituției din 2003 s-a introdus în legea fundamentală o dispoziție conform căreia statutul minorităților naționale din România este reglementat prin lege organică (art. 73 , alin (3), litera r). Legile organice sunt cele adoptate de Parlament în domeniile de importanță vitală pentru funcționarea statului și consituie o categorie intermediară, între legile constituționale și cele ordinare. Așadar, este de urmărit eventuala adoptare a unui statut al minorităților naționale.
În perioada 2000-2006, a fost adoptat un cadru legislativ diversificat. La sfârșitul lunii august 2000, fost adoptată Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, (ulterior modificată și completată prin Legea 48/2002, OG 77/2003, legea 27/2004, legea 324/2006, fiind republicată în februarie 2007), lucru care a constituit un demers important în sensul combaterii discriminării prin mijloace juridice. Inițiative similare, în materie penală, s-au materializat prin adoptarea Ordonanței de Urgență nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii (ulterior modificată prin Legea 107/2006) și prin revizuirea Codului penal. Strategia Guvernului României pentru îmbunătățirea situației romilor, adoptată prin Hotărârea de Guvern nr. 430/2001, a fost modificată și completată prin adoptarea H.G. 522/2006. La nivelul legislației interne mai amintim O.G. nr.137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, Legea învățământului, Legea administrației publice locale, Legea privind organizarea judiciară, Legea privind statutul funcționarilor publici, Legea audiovizualului, etc.
La nivel instituțional, prin Hotărârea de Guvern nr. 111/2005 s-a creat Departamentul pentru relații interetnice, structură fără personalitate juridică, aflată în subordinea Primului-ministru și în coordonarea ministrului delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului. Potrivit articolului 2 al H.G. 111/2005, în realizarea obiectului său de activitate Departamentul pentru relații interetnice indeplinește următoarele atribuții principale: pune în aplicare politica stabilită prin Programul de guvernare în domeniul relațiilor interetnice; elaborează și supune Guvernului spre aprobare strategii și politici pentru păstrarea, afirmarea și dezvoltarea identității etnice a persoanelor aparținând minorităților naționale; elaborează proiecte de legi și alte acte normative din domeniul său de activitate; avizează proiecte de lege și alte acte normative, care au incidență asupra drepturilor și îndatoririlor persoanelor aparținând minorităților naționale; monitorizează aplicarea actelor normative interne și internaționale referitoare la protecția minorităților naționale; participă la elaborarea Raportului cu privire la aplicarea de către România a Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale a Consiliului Europei, precum și la elaborarea capitolelor referitoare la minoritățile naționale din rapoartele României către alte instituții și organisme internaționale; stimulează dialogul majoritate – minorități naționale în vederea îmbunătățirii actului decizional și a măsurilor de implementare; cultivă valorile comune, combaterea discriminării și a prejudecăților prin promovarea diversității culturale, lingvisitice, confesionale prin activități pe bază de proiecte; promovează și organizează programe privind garantarea, păstrarea, exprimarea, promovarea și dezvoltarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a persoanelor aparținând minorităților naționale; sprijină realizarea unor programe sau activități interetnice inițiate de organizații, asociații, fundații sau instituții publice, pe bază de proiecte; supune Guvernului spre adoptare, la propunerea fundamentată a Consiliului Minorităților Naționale, în baza Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare și a legilor bugetare anuale, proiecte de hotărâri pentru acordarea de asistență financiară organizațiilor persoanelor aparținând minorităților naționale, membre ale Consiliului Minorităților Naționale, și pentru aprobarea repartizării sumelor alocate prin bugetul de stat acestor organizații; colaborează cu Consiliul Minorităților Naționale și cu autorități ale administrației publice centrale și locale în îndepliniriea atribuțiilor proprii; stabilește și menține relații cu organizații neguvernamentale din țară și din străinatate, precum și cu organisme și instituții internaționale cu activitate în domeniul minorităților naționale și al combaterii discriminării pe criterii etnice; menține legături permanente și colaborează cu autoritățile administrației publice locale, prin reprezentanți cu competențe teritoriale, în vederea identificării problemelor specifice și soluționării acestora; sprijină cercetările științifice în domeniul relațiilor interetnice, prin menținerea de contacte și colaborarea cu organizații, instituții și personalități din domeniu.
Consiliul minorităților naționale este un organ consultativ al Guvernului, fără personalitate juridică, aflat în coordonarea Departamentului pentru relații interetnice, care are drept scop asigurarea relațiilor cu organizațiile legal constituite ale cetățenilor aparținând minorităților naționale. Acest organism este format din 3 reprezentanți ai organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților, reprezentate în Parlamentul României și sprijină activitatea organizațiilor minorităților etnice cît și celor naționale.
Consiliul național pentru combaterea discriminării este autoritatea de stat autonomă, sub control parlamentar, garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte. Consiliul are ca obiective: prevenirea faptelor de discriminare prin realizarea de campanii de informare, de conștientizare privind drepturile omului; medierea faptelor de discriminare a părților implicate; investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare; monitorizarea cazurilor de discriminare; acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării.
La nivel instituțional, menționăm și activitatea Agenției națională pentru Romi, a Centrului național de cultură pentru Romi sau a Institutului pentru studierea problemelor minorităților naționale.
Problemele legate de implementarea efectivă a legislației în România sunt diverse, așa cum sunt și comunitățile minoritare. Dacă, de exemplu, comunitatea slovacă vorbește despre desființarea unităților școlare cu predare în limba maternă din cauza numărului mic de elevi, comunitatea germană (ușor îmbătrânită) vorbește de finanțarea insuficientă a căminelor de bătrâni. Cu atât mai mult, în cazul comunităților mici, statul trebuie să intensifice eforturile pentru menținerea identității culturale a aceastora.
În ceea ce privește situația romilor, considerăm că s-au făcut importanți pași înainte prin adoptarea Hotărârii privind adoptarea strategiei Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității romilor pentru perioada 2012-2020. Guvernul României consideră că incluziunea socială a romilor este un aspect care trebuie reflectat în toate domeniile de activitate. Astfel, o componentă importantă a Strategiei constă în parteneriatul permanent cu societate civilă, în aplicare unor programe specifice. Susținem această idee ca fiind una de importanță majoră în protecția drepturilor minorităților naționale în general. Sunt analizate situații legate de frecventarea școlilor de către copiii romi (cea mai mare rată a abandonului școlar se înregistrează la această minoritate), de rata de angajare (romi reprezintă o pătură săracă a societății), gradul de sănătate al populației, modul în care romi locuiesc (este prevăzut sprijin financiar și s-a propus contruirea de locuințe), cultură, situații discriminatorii. Strategia propune o serie de măsuri pentru îmbunătățirea situației romilor și pentru păstrarea culturii acestora. Dacă aceste măsuri propuse vor fi puse în practică considerăm că obiectul strategiei va fi atins.
În cel mai recent Raport E.C.R.I. privind România, adoptat la data de 24 iunie 2005, se atrage atenția asupra necesității ca statul să furnizeze suficiente resurse Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, astfel încât aceasta să-și poată desfășura atribuțiile. Această problemă este încă actuală chiar și după atâta timp. Tot de atunci există recomandarea E.C.R.I. ca România să adopte urgent Proiectul de lege privind statutul minorităților naționale. Nici acest lucru nu a fost îndeplinit până acum.
Întorcându-ne la planul legislației interne amintim dezbaterile asupra adoptării unui Statut al minorităților naționale din România. Menționăm că nu există nicio prevedere legislativă internațională care să obloige un stat să adopte o asemenea lege pe plan intern, dar că multe din statele Europei au un asemenea act.
Un proiect de lege există și a fost transmis Parlamentului în 2005. El a fost respins de Senat în luna octombrie a aceluiași an și a fost trimis din nou spre avizarea comisiilor parlamentului în 2011. Acest proiect a stat la baza unor dezbateri aprinse pe scena politică și pe cea civică și nici chiar presiunea O.N.U. și a altor organizații internaționale nu a dus, până în prezent, la adoptarea lui.
Autoritățile române au cerut Comisiei de la Veneția (Comisia europeană pentru democrație prin drept) să se pronunțe asupra Proiectului de lege privind statutul minorităților naționale din România. Pe baza raporturilor realizate de Sergio Bartole și Pieter van Dijk, Comisia a formulat o serie de observații. În primul rând, a fost remarcat faptul că proiectul nu a fost însoțit de un raport explicativ care ar fi putut să aducă mai multă lumină asupra intenției celor care au realizat propunerea. Comisia a remarcat că în ultimii ani, un număr din ce în ce mai mare de state au edictat legi pentru protecția minorităților naționale, etnice sau lingvistice, deși nu sunt obligate de nicio normă internațională. Adoptarea unui statut al minorităților naționale ar constitui, în opinia Comisiei, o dovadă puternică a intenției României de păstrare a elementelor identității minorităților.
Pornind de la expresiile des menționate „potrivit legii”, „în condițiile legii, etc”, Comisia a arătat că relația dintre Proiect și legislația sectorială trebuie să fie reglementată mult mai precis, pentru a se evita problemele de interpretare. Aceeași situație se regăsește și în conținutul articolului 78 unde se specifică că „la data intrării în vigoare a prezentei legi orice dispoziție contrară se abrogă”. Comisia a remarcat faptul că este necesar sa fie inclusă o listă, chiar și neexhaustivă, a legilor și dispozițiilor care urmează să nu-și mai producă efectul.
În conformitate cu articolul 2 al Proiectului, minoritățile naționale sunt recunoscute ca factori constitutivi ai statului român. Așadar, prin minoritate națională se înțelege orice comunitate de cetățeni români, care trăiește pe teritoriul României din momentul constituirii statului modern, numeric inferioară populației majoritare, având propria identitate etnică, exprimată prin cultura, limbă sau religie, pe care dorește să o păstreze, să o exprime, și să o dezvolte. Conform Comisiei de la Veneția, crearea Romaniei moderne poate fi considerată mai degraba ca un proces decat ca un eveniment clar determinat în timp la care să putem face referire. Lista celor 20 de comunități care pot fi considerate minorități și care a fost inclusă în proiectul de lege este prea strictă și ar putea împiedica alte grupuri să acceadă la acest statut, chiar daca în timp acestea ar reuși să respecte toate elementele din definiție. Conform articolului 74 din Proiect, „în înțelesul prezentei legi, minoritățile din România sunt comunitățile: albaneză, armeană, bulgară, cehă, croată, elenă, evreiască, germană, italiană, macedoneană, maghiară, poloneză, rusă-lipoveană, romă, ruteană, sârbă, slovacă, tătară, turcă, ucraineană”. Nu putem nega, de exemplu, existența unei comunități de chinezi în România. Potrivit prevederilor Proiectului, aceștia nu vor putea face parte din categoria minorităților recunoscute pe teritoriul statului. Pe de altă parte, așa cum se consideră în observațiile lui Sergio Bartole, unele comunități cum ar fi cea ruteană, macedoniană sau albaneză, nu au fost incluse în mod explicit în recensământul din 2002 și nu au fost înregistrate la cel din 1993.
În conformitate cu articolul 4, persoanele aparținând minorităților naționale sunt cetățeni români, care își exprimă liber și neîngrădit apartenența la o comunitate națională, sau minori ai căror părinți, ori alți reprezentanți legali au declarat, conform legii, această apartenență. În legătură cu acest aspect, Comisia de la Veneția a arătat că utilizarea drepturilor minorităților garantate internațional nu trebuie să depindă de cetățenie, cu excepția anumitor drepturi politice, de exemplu.
Proiectul fundamentează obligația statului de a recunoaște și a garanta persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, principiul egalității în drepturi și al nediscriminării. Sunt interzise practicile care ar putea duce la asimilarea minorităților naționale, iar minoritățile naționale respectiv persoanele aparținând acestora pot folosi simbolurile naționale și pot organiza sărbătorile naționale și religioase proprii. Nu se specifică, însă, cum se va realiza acest lucru fără să afecteze relațiile de muncă, de exemplu.
Capitolul al II-lea al Proiectului se referă la păstrarea, exprimarea și dezvoltarea identității naționale și este format din 5 secțiuni care cuprind garanții pentru persoanele aparțănând minorităților naționale în ceea ce privește învățământul, cultura, mijloacele de informare în masă, libertatea religioasă a persoanelor aparținând minorităților naționale și folosirea limbii materne. Comisia de la Veneția a remarcat că Romania trebuie să clarifice sintagma „procentaj semnificativ” care este inclusă în prevederile referitoare la folosirea limbii materne de către membrii minorităților naționale în anumite unități administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit Legii administrației publice locale nr. 215 /2001 acest procentaj este fixat la 20 la sută din populație. Comisia a propus ca rezidenții care se consideră parte din minoritățile naționale, chiar dacă nu au cetățenie romănă, să fie luați în calcul la stabilirea acestui procentaj. De asemenea, se recomandă să fie incluse referințe mai precise la legi specifice privind folosirea limbii materne.
În legatură cu folosirea și cunoașterea limbilor materne în instituțiile administrației publice, proiectul legislativ prevede necesitatea de a asigura pregătirea ofițerilor publici, dar și posibilitatea de a recurge la translatori autorizați, dar nu indică deloc care dintre soluții trebuie folosită și în ce condiții.
Capitolul al III-lea al proiectului, referitor la organizațiile cetățenilor aparținând minorităților, a făcut, de asemenea, obiectul observațiilor Comisiei de la Veneția. Astfel, se consideră că înregistrarea unor asemenea organizații face obiectul unor condiții prea restrictive. Organizații cu domeniu de activitate strict local nu se pot constitui din cauza prevederii conform căreia numărul membrilor unei organizații a cetățenilor aparținând unei minorități naționale nu poate fi mai mic de 10% din numarul total al cetățenilor care, cu ocazia ultimului recensământ al populației și-au declarat apartenența la minoritatea respectivă. Astfel de condiții pot fi analizate, potrivit opiniei Comisiei, ca restricții la dreptul la libera asociere.
Capitolul al IV-lea se referă la Consiliul minorităților naționale și Autoritatea pentru relații interetnice, instituții cu rol în protecția minorităților.
Capitolul al V-lea al proiectului de lege se referă la autonomia culturală care înseamnă, potrivit articolului 57 al Proiectului, capacitatea comunității unei minorități naționale de a avea competențe decizionale în problemele privind identitatea sa culturală, lingvistică și religioasă, prin consilii alese de către membrii săi. Introducerea acestei autonomii ar putea fi un pas pozitiv, dar Comisia arată că încă nu se poate vorbi despre un model european acceptat pe plan internațional în acest domeniu. Conceptul de autonomie culturală a fost criticat de altfel, atât de comunitatea română, cât și de minoritățile naționale. Proiectul prevede consultarea obligatorie a organismelor autonomiei culturale într-un număr de cazuri și, în anumite situații, chiar obligativitatea acceptului acestora. Dar, potrivit Comisiei de la Veneția, metodele de desemnare a structurilor de conducere în instituțiile educaționale, culturale și de presă nu sunt clarificate și ar putea fi de natură să încalce principiile concursului public. Se recomandă, deci, includerea mai multor garanții.
În concluzie, Comisia a arătat că, în linii mari și cu rezervele menționate, prevederile din Proiect constituie un cadru satisfăcător al protecției minorităților din România. În opinia noastră, cea mai importantă limitare constă în faptul că cetățenia română este un element al definiției minorităților pe care Proiectul o propune.
CONCLUZII
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI
Concluzii.
I. Identitatea etnică este un proces de identificare prin care fiecare individ se dezvoltă după modelul grupului etnic și în funcție de interesele și standardele acestuia. Cea mai puternică caracteristică a grupului etnic este sentimentul identității etnice cu o tradiție culturală comună, cu limbă, obiceiuri și religie proprii.
II. Elementul care face distincția între identitatea națională și cea etnică este cel al opțiunii. Identitatea națională este o opțiune, individul are dreptul să opteze pentru ea, dar ea nu decurge din identitatea etnică care este obținută prin naștere. Libertatea de opțiune în ceea ce privește identitatea națională poate fi afectată prin factori de presiune socială, psihică, morală, cu alte cuvinte, ea poate fi impusă prin forță, în schimb, identitatea etnică, indiferent de situație nu poate fi modificată.
III. Cât privește minoritățile naționale, conform prevederilor Pactului cu privire la drepturile civile și politice prevede că în statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, viața lor culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă. Dreptul popoarelor la autodeterminare și dreptul minorităților naționale la dezvoltarea identității etnice sunt reglementate și de alte documente internaționale ratificate sau acceptate de România și Republica Moldova.
IV. Drepturile minorităților naționale la identitate și libera dezvoltare conțin următoarele componente: identitatea etnică, lingvistică, culturală sau religioasă care privește fiecare persoană și fiecare grup uman; organizarea unei minorități în scopul de a participa la viața politică în stat, sau constituirea de asociații sau organizații de orice fel; apartenența unei persoane la un grup minoritar sau altul; accesul la educație și cultură și exercitarea liberă a cultului în limba maternă,
V. Noțiunile de grup etnic îmbracă mai multe forme: grup etnic național majoritar având în vedere etnia de bază care sa autodeterminat în stat; grup etnic național minoritar avându-i în vedere pe cei care nu sau rupt de la etnia de bază și conviețuiesc alături de grupul etnic național majoritar și grupul etnic avându-i în vedere pe cei care în virtutea unor consecințe istorice sau rupt din masivele lor centrale și locuiesc și se dezvoltă împreună cu etnia de bază într-o perioadă îndelungată.
VI. În comparație cu grupurile dominante, minoritățile diferă în funcție de: mărimea lor relativă; caracteristicile lor distincte – naționale, etnice, religioase sau lingvistice; scopurile lor – culturale, integrare sau separare; obstacolelor pe care grupul dominant le pune în calea realizării acestor scopuri;
VII. În România modernă, în general, cu unele excepții tragice, minoritățile etnice s-au bucurat de drepturi și libertăți care le-au permis să-și conserve și promoveze specificul etnic sau cultural. Atitudinile cele mai ostile față de maghiarii din România se manifestă în zonele unde aceștia sunt cel mai puțin prezenți (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova), iar percepția cea mai pozitivă asupra lor se înregistrează în Transilvania. Totodată, atitudinile cele mai ostile ale ungurilor față de românii din România se manifestă în zonele unde aceștia sunt cel mai mult prezenți (Harghita, Covasna), unde are loc un proces de asimilare forțată a românilor.
VIII. Legislația Republicii Moldova conține un șir de prevederi democratice referitoare la organizarea și funcționarea autorităților administrativ-teritoriale care oferă drepturi politice, economice și sociale egale tuturor cetățenilor, indiferent de originea lor etnică. In același timp, prin evidențierea unor anumite grupări etnice cărora legislația le acordă statut juridic special, se produce o discriminare a celorlalte grupări, indiferent de numărul reprezentanților acestora și forma lor de așezare: compactă sau mai puțin compactă, majoritate sau minoritate,
IX. Principalele surse de agravare a extremismului etnic într-o țară sunt perioade lungi de instabilitate socio-economic. Acestea sunt însoțite pe de o parte, de diferențierea socială a cetățenilor, lupta fără compromisuri pentru putere, creșterea conflictelor sociale și etnice sub influența criminalității, iar pe de altă parte, performanțele slabe ale aparatului de stat și organelor de drept, lipsa unor mecanisme de încredere privind protecția juridică a cetățenilor. Toate acestea în final, duc la o creștere a încercării de a rezolva disputele și conflictele prin intermediul forței, atât din partea guvernului existent, cât și a grupărilor etnice rebele.
X. Statul, prin reglementări legislative este obligat să creeze condiții pentru: păstrarea, afirmarea și dezvoltării identității etnice, cultl1rale, religioase și lingvistice prin politici afirmative; combaterea discriminării și promovarea toleranței; încurajarea dialogului interetnic pre cum și eliminarea oricăror forme de antisemitism, șovinism și extremism;
XI. Comparativ cu numărul ridicat de cazuri problematice pentru care autonomia reprezintă instrumentul cel mai potrivit de protecție a grupurilor etnice, numărul real de autonomii existente în Europa este foarte redus și cunoștințele despre acestea sunt foarte puțin răspândite. Aproape in toate cazurile există temeri ale statelor că autonomia ar fi primul pas spre secesiune, cu toate că sa dovedit сă о autonomie acordată lа timp este modul сеl mai eficient de prevenire а tendințelor secesioniste;
XII. Autonomiile teritorial administrative și culturale ar trebui utilizate cu mai mult curaj, deoarece este imperios necesar: să se protejeze un grup etnic contra deciziilor mаjоrității, inacceptabile atât din punct de vedere аl drepturilor omului cât și al politicii democratice; să se asigure libertățile de bază și drepturile omului pentru minorități, fără a leza integritatea teritorială а statelor.
XIII. Autonomia culturală trebuie să cuprindă toate domeniile care, conform părerii grupurilor etnice, sunt esențiale pentru păstrarea, protecția și dezvoltarea identității lor, domenii semnificative, cum ar fi: cultura; învățământul; informarea, inclusiv radio și tv; utilizarea de însemne proprii; alte domenii utile păstrării și exercitării drepturilor de protecție proprie necesară. Autonomia culturală mai cuprinde și dreptul de a crea și a întreține instituții, mai ales în domeniile: învățământ; mediile scrise și electronice; păstrarea tradițiilor; cultura; activități economice.
XIV. Respectarea și protecția minorităților reprezintă o valoare fundamentală pentru UE și o obligație permanentă a statelor membre care trebuie garantată inclusiv prin adoptarea de prevederi legale explicite în acest sens la nivelul instituțiilor Europene.
Recomandări pentru România și Republica Moldova
1) La nivel de Guvern, este necesar să se adopte programe guvernamentale speciale pentru dezvoltarea garantarea drepturilor minorităților naționale minoritare. Conținutul programelor existente referitoare la protecția minorităților naționale minoritare și la integrarea acestora, trebuie să se revizuiască periodic în cooperare cu reprezentanți ai minorităților, pentru a garanta că acestea sunt cuprinzătoare și că reflectă evoluția nevoilor și a intereselor comunităților minoritare. În acest scop este strict necesar să se stabilească măsuri în vederea informării publicului larg asupra obiectivelor programelor de protecție a minorităților sau de integrare a acestora, subliniind legătura cu valorile comune ale UE și CE;
2) Statul trebuie să asigure pregătire de specialitate, în lumina obiectivelor programelor, pentru oficialii guvernării locale și regionale implicați în supravegherea implementării politicilor guvernamentale referitoare la minorități; astfel de pregătire trebuie să sublinieze responsabilitatea pozitivă a oficialilor publici în sensul garantării accesului egal la servicii de calitate.
3) Să se garanteze faptul că sprijinul politic pentru programele de protecție a minorităților este exprimat clar prin învestirea organismelor centrale de coordonare cu suficientă autoritate și prin acordarea de suficiente resurse financiare și umane pentru a putea coordona eficient procesul de implementare;
4) Periodic este necesară revizuirea legislației pentru a se asigura o deplină respectare a Directivelor referitoare UE și CE la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică, menținându-se în acest scop o atitudine deschisă față de criticile aduse de organismele inter-guvernamentale, precum și de monitorii independenți, non-guvernamentali în vederea sporirii eficienței la nivel guvernamental.
5) În măsura posibilităților, legea trebuie să prevadă responsabilitatea pozitivă a autorităților publice de a elimina discriminarea ilegală de orice natură legată de funcția pe care o dețin și de a promova egalitatea șanselor și bunele relații între persoane de diferite etnii, culturi, limbi și credințe religioase;
6) Pregătirea ratificării Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare și ajustarea legislației naționale la standardele Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare;
7) Acordarea de sprijin în vederea instituirii de competențe în cadrul organizațiilor minorităților în așa fel încât acestea să poată juca un rol activ în monitorizarea eficienței politicilor elaborate în beneficiul lor. Respingerea sentimentelor anti-minoritate prin condamnarea deschisă și viguroasă a exprimărilor rasiste din discursul politicienilor de stat și prin dezvoltarea unor mecanisme de încurajare a unui discurs public responsabil, de exemplu prin sprijinirea programelor destinate îmbunătățirii nivelului de participare a minorităților în organizațiile mass media.
Propuneri de lege ferenda pentru Republica Moldova:
1. Amendarea art.72 din Constituție prin care, în scopul protecției populației și a minorităților din UTA Găgăuzia să se instituie, prin normă constituțională, categoria de legi locale, indicând subiecții care au dreptul la adoptarea acestei categorii de legi, domeniul în care pot fi adoptate legi locale, înscriindu-se prevederea că, prioritate au legile organice și ordinare ale statului față de legile locale și că, orice lege locală care contravine legilor statului se consideră nulă, fără consecințe juridice;
2. Adoptarea unei legi noi, sau amendarea Legii nr. 3465 din 01.09.1989 cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești în care să se prevadă obligația utilizării limbii oficiale a statului, precum și garanțiile pe care le oferă statul minorităților naționale în studierea limbii oficiale;
3. Amendarea și completarea Legii învățământului, nr. 547-XIII din 21.07.1995, prin care să se creeze condiții suficiente pentru învățarea limbii de stat de către toți cetățenii Republicii Moldova cu scopul de a permite integrarea lor pe baza egalității depline în drepturi în activitatea publică și privată și care asigură în același timp persoanelor aparținând minoritarilor etnice condițiile necesare studierii limbii lor materne, ca bază a dezvoltării acestora și păstrării valorilor lor spiritual-naționale;
4. Adoptarea Legii privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Propuneri privind ameliorarea protecției minorităților
1. Scoaterea din uz a noțiunilor Republica Moldova stat multinațional, multilingv și multicultural ca fiind improprii statutului de stat unitar, indivizibil și inseparabil pe care îl deține R.M.;
2. Asigurarea deplinei conformări prin acțiunile întreprinse la Directiva Consiliului 2000/43/EC din 28 iunie 2000 care implementează principiul tratamentului egal al persoanelor indiferent de originea lor de rasă sau etnie, precum și a Directivei Consiliului 2000/78/EC din 27 noiembrie 2000 de stabilire a unui cadru general pentru tratament egal aplicat în ocuparea forței de muncă
3. Încurajarea dialogului între R.M. și structurile UE în direcția dezvoltării unei înțelegeri de bază comune a unor termeni ca „minoritate”, „protecția minorităților și integrare”, încurajând definițiile cât mai largi și mai cuprinzătoare; formularea de standarde minime de garantare a tratamentului egal pentru grupurile care nu sunt incluse în baza definițiilor adoptate.
Pentru România.
Propuneri de lege ferenda.
1. Adoptarea Legii privind protecția minorităților naționale, prin care statul să recunoască și să și garanteze persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la exprimarea liberă a identității naționale în toate domeniile vieții politice, sociale, științifice, culturale și economice.
2. Adoptarea unei legi speciale prin care să se acorde și să se garanteze minorităților naționale din România dreptului la autonomie culturală.
3. Instituirea prin lege a Consiliul Național al Minorității Naționale Române ca un organ juridic de realizare a autonomiei minoritare în domeniul culturii, învățământului, informării și a uzului oficial al limbii române.
Propuneri privind ameliorarea protecției minorităților naționale
4. Ținând seama de faptul că romii au constituit de-a lungul istoriei obiectul robiei și al discriminării, fenomene care au lăsat urme profunde în memoria colectivă peste tot în lume și au condus la marginalizarea romilor în societate, este necesar a elabora programe efective care să vizeze edificarea unui sistem instituțional de dezvoltare comunitară, combaterea discriminării față de romi, promovarea educației interculturale, crearea de elite din rândul romilor, în vederea resolidarizării sociale și reconstrucției identitare.
5. Revizuirea procedurilor de solicitare și de administrare de către ONG-uri a fondurilor UE și a altor fonduri de finanțare a programelor din perspectiva transparenței și a simplificării acestora, oferirea de perfecționare și asistență în țară potențialilor solicitanți.
6. Îmbunătățirea cantității și a calității informațiilor accesibile publicului larg referitoare la alocarea și utilizarea finanțării UE în sensul sprijinirii programelor destinate protecției minorităților.
BIBLIOGRAFIE:
1. Andreescu G. Națiuni și minorități. Iași: Polirom, 2004.
2. Andronovici C. Drept internațional. Iași: Casa de editură Venus, 2008.
3. Aramă E. Coptileț V. Istoria dreptului românesc. Chișinău: Cartea juridica, 2012.
4. Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 2004.
5. Bălan M. Societatea Națiunilor între utopie și realpolitik. Protecția minorităților în perioada interbelică. În: Confluențe identitare și realități demografice la est de Carpați în secolele XIX-XX. Iași: Junimea, 2010.
6. Barbaroșie A., Nantoi O. Integrarea gruprurilor etnice și consolidarea națiunii civice în Republica Moldova. Chișinău: Institutul de politici publice www.ipp.md.
7. Beșteliu-Miga R. Drept internațional public. Vol II. București: CH Beck, 2010.
8. Beșteliu-Miga R. Organizații internaționale interguvernamentale. București: All Beck, 2000.
9. Boțan I. Armonizare a relațiilor interenice- sfidări și oportunități.
10. Burian Al. și alții. Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită. Chișinău: Tipogr. „Elena V.I.”, 2012.
11. Călinoiu C. Duculescu V. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 2003.
12. Călușer M. Regimul drepturilor minorităților în Europa centrală și de est. În Salat Levente. Politici de integrare a minorităților naționale din România. Aspecte legale și instituționale într-o perspectivă comparată. Cluj Napoca: CRDE, 2008, p. 31-47.
13. Călușer M. și alții. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare în România între norme și practice. Cluj-Napoca: Fundația CRDE, 2009. 159 p.
14. Carta drepturilor fundamentale a U. E.
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2012:326:0391:0407:RO:PDF
15. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
http://www.conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Moldovan/148-Moldovan.pdf
16. Carta O.N.U., http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/
17. Catană V. Gestionarea conflictelor: analiză comparată și perspective pentru Republica Moldova, p. 35. [On-line]: www.ipp.md. (Vizitat la: 26 martie 2013).
18. Chablais A. Situația non-cetățenilor și drepturile minorităților. În: Revista română de drept internațional, nr. 5/decembrie 2007. București: CH Beck, 2007, p. 78-82.
19. Chiriac M. Provocările diversității. Politici publice privind minoritățile naționale și religioase în România. Cluj-Napoca: CRDE, 2005. 125 p.
20. Chiriță R., Săndescu A. Analiza actelor normative privind drepturile minorităților naționale în România. În: Politici de integrare a minorităților naționale din România. Aspecte legale și instituționale într-o perspectivă comparată. Cluj-Napoca: CRDE, 2008, p. 47-127.
21. Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de drepturile omului. București: Editura Europa Nova, 1995.
22. Comentariul General 23 la Pactul internațional privind drepturile civile și politice. [Online]: http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=81&inline
23. Comunicare a Comisiei către Parlamentul european și Consiliu – Kosovo – Drumul către concretizarea perspectivei europene, Bruxelles, 14.10.2009, COM (2009) http://eur-law.eu/RO/Comunicare-a-Comisiei-Parlamentul-european-Consiliu–Kosovo
24. Constituția Republicii Moldova.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
25. Convenția europeană a drepturilor omului.
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf.
26. Crețu V. Drept internațional public. București: Editura Fundației România de Mâine, 1999. 27. Declarația O.N.U. asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistice.
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/declaratie_drepturi_minoritati
28. Declarația O.N.U. asupra eliminării tuturor formelor de intoleranță și de discriminare bazate pe religie sau convingere.
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/declaratie_el iminare_intoleranta_discriminare
29. Declarația principiilor toleranței. [On-line]: http://legislatie.resurse-pentrudemocratie.org/principii_toleranta.php. (Vizitat la: 26 martie 2012). 41. Declarația Universală a Drepturilor Omului
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/
30. Hotărârea Nr. 35 din 21.12.1995 a Curții Constituționale a Republicii Moldova cu privire la constituționalitatea articolului 1 alineatul (4) din Legea nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286000
31. Petraru R. A. Definiri ale termenului de minoritate națională în legislațiile interne ale statelor din Europa. În Revista modovenească de drept internațional și relații internaționale.
http://www.bri.gov.md/files/files/8_Nation_Limba_vorbita__materna_ro.xls.
32. Recomandările de la Haga și Nota explicativă.
http://www.osce.org/ro/hcnm/32189?download=true
33. Recomandările de la Oslo și Nota explicativă.
http://www.osce.org/ro/hcnm/67540?download=true
34. Rezoluția privind privind provocările integrării democratice a diversității etnice, culturale și religioase în țările ACP si UE
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2009:221:0019:0024:RO:PDF
35. Recomandările O.S.C.E. privind minoritățile naționale în relațiile inter-statale. http://www.osce.org/hcnm/33633
BIBLIOGRAFIE:
1. Andreescu G. Națiuni și minorități. Iași: Polirom, 2004.
2. Andronovici C. Drept internațional. Iași: Casa de editură Venus, 2008.
3. Aramă E. Coptileț V. Istoria dreptului românesc. Chișinău: Cartea juridica, 2012.
4. Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier, 2004.
5. Bălan M. Societatea Națiunilor între utopie și realpolitik. Protecția minorităților în perioada interbelică. În: Confluențe identitare și realități demografice la est de Carpați în secolele XIX-XX. Iași: Junimea, 2010.
6. Barbaroșie A., Nantoi O. Integrarea gruprurilor etnice și consolidarea națiunii civice în Republica Moldova. Chișinău: Institutul de politici publice www.ipp.md.
7. Beșteliu-Miga R. Drept internațional public. Vol II. București: CH Beck, 2010.
8. Beșteliu-Miga R. Organizații internaționale interguvernamentale. București: All Beck, 2000.
9. Boțan I. Armonizare a relațiilor interenice- sfidări și oportunități.
10. Burian Al. și alții. Drept internațional public, ediția a IV-a revăzută și adăugită. Chișinău: Tipogr. „Elena V.I.”, 2012.
11. Călinoiu C. Duculescu V. Drept constituțional și instituții politice. București: Lumina Lex, 2003.
12. Călușer M. Regimul drepturilor minorităților în Europa centrală și de est. În Salat Levente. Politici de integrare a minorităților naționale din România. Aspecte legale și instituționale într-o perspectivă comparată. Cluj Napoca: CRDE, 2008, p. 31-47.
13. Călușer M. și alții. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare în România între norme și practice. Cluj-Napoca: Fundația CRDE, 2009. 159 p.
14. Carta drepturilor fundamentale a U. E.
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2012:326:0391:0407:RO:PDF
15. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare.
http://www.conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Moldovan/148-Moldovan.pdf
16. Carta O.N.U., http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/
17. Catană V. Gestionarea conflictelor: analiză comparată și perspective pentru Republica Moldova, p. 35. [On-line]: www.ipp.md. (Vizitat la: 26 martie 2013).
18. Chablais A. Situația non-cetățenilor și drepturile minorităților. În: Revista română de drept internațional, nr. 5/decembrie 2007. București: CH Beck, 2007, p. 78-82.
19. Chiriac M. Provocările diversității. Politici publice privind minoritățile naționale și religioase în România. Cluj-Napoca: CRDE, 2005. 125 p.
20. Chiriță R., Săndescu A. Analiza actelor normative privind drepturile minorităților naționale în România. În: Politici de integrare a minorităților naționale din România. Aspecte legale și instituționale într-o perspectivă comparată. Cluj-Napoca: CRDE, 2008, p. 47-127.
21. Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de drepturile omului. București: Editura Europa Nova, 1995.
22. Comentariul General 23 la Pactul internațional privind drepturile civile și politice. [Online]: http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=81&inline
23. Comunicare a Comisiei către Parlamentul european și Consiliu – Kosovo – Drumul către concretizarea perspectivei europene, Bruxelles, 14.10.2009, COM (2009) http://eur-law.eu/RO/Comunicare-a-Comisiei-Parlamentul-european-Consiliu–Kosovo
24. Constituția Republicii Moldova.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
25. Convenția europeană a drepturilor omului.
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf.
26. Crețu V. Drept internațional public. București: Editura Fundației România de Mâine, 1999. 27. Declarația O.N.U. asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistice.
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/declaratie_drepturi_minoritati
28. Declarația O.N.U. asupra eliminării tuturor formelor de intoleranță și de discriminare bazate pe religie sau convingere.
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/instrumente_internationale/declaratie_el iminare_intoleranta_discriminare
29. Declarația principiilor toleranței. [On-line]: http://legislatie.resurse-pentrudemocratie.org/principii_toleranta.php. (Vizitat la: 26 martie 2012). 41. Declarația Universală a Drepturilor Omului
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/
30. Hotărârea Nr. 35 din 21.12.1995 a Curții Constituționale a Republicii Moldova cu privire la constituționalitatea articolului 1 alineatul (4) din Legea nr. 344-XIII din 23 decembrie 1994 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286000
31. Petraru R. A. Definiri ale termenului de minoritate națională în legislațiile interne ale statelor din Europa. În Revista modovenească de drept internațional și relații internaționale.
http://www.bri.gov.md/files/files/8_Nation_Limba_vorbita__materna_ro.xls.
32. Recomandările de la Haga și Nota explicativă.
http://www.osce.org/ro/hcnm/32189?download=true
33. Recomandările de la Oslo și Nota explicativă.
http://www.osce.org/ro/hcnm/67540?download=true
34. Rezoluția privind privind provocările integrării democratice a diversității etnice, culturale și religioase în țările ACP si UE
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2009:221:0019:0024:RO:PDF
35. Recomandările O.S.C.E. privind minoritățile naționale în relațiile inter-statale. http://www.osce.org/hcnm/33633
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reglementarea Drepturilor Minoritatilor Etnice (ID: 129563)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.