Reglementarea Diferendelor Internationale Sanctiunile Internationale

Drept

Reglementarea Diferendelor Internationale Sanctiunile Internationale

Byadmin ianuarie 1, 2024

Noțiuni introductive

Capitolul 1 Principii care guvernează cooperarea statelor

1. Principiul Pacta Sunt Servanda

2. Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale

3. Principiul egalității suverane

4. Principiul neintervenției în treburile altor state

5. Principiul neamenințării cu forța și a folosirii forței

6. Principiul cooperării

Capitolul 2 Sancțiunea în dreptul internațional public

1. Noțiune

2. Cauzele care determină instituirea sancțiunii

3. Clasificarea sancțiunilor

Capitolul 3 Sancțiuni cu folosirea forței armate

1. Noțiuni generale

2. Mijloace de constrângere cu folosirea forței armate

3. Folosirea legală a forței armate împotriva actelor de agresiune

4. Rolul organizațiilor internaționale regionale în folosirea forței

5. Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă

6. Folosirea forței de către popoarele coloniale și națiunile

dependente pentru eliberarea lor națională

Capitolul 4 Sancțiuni fără folosirea forței armate

1. Retorsiunea

2. Represaliile

3. Embargoul

4. Boicotul

5. Ruperea relațiilor diplomatice

6. Excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile

internaționale

Concluzii

=== SANCTIUNILE INTERNATIONALE ===

Planul lucrării

Noțiuni introductive

Capitolul 1 Principii care guvernează cooperarea statelor

1. Principiul Pacta Sunt Servanda

2. Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale

3. Principiul egalității suverane

4. Principiul neintervenției în treburile altor state

5. Principiul neamenințării cu forța și a folosirii forței

6. Principiul cooperării

Capitolul 2 Sancțiunea în dreptul internațional public

1. Noțiune

2. Cauzele care determină instituirea sancțiunii

3. Clasificarea sancțiunilor

Capitolul 3 Sancțiuni cu folosirea forței armate

1. Noțiuni generale

2. Mijloace de constrângere cu folosirea forței armate

3. Folosirea legală a forței armate împotriva actelor de agresiune

4. Rolul organizațiilor internaționale regionale în folosirea forței

5. Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă

6. Folosirea forței de către popoarele coloniale și națiunile

dependente pentru eliberarea lor națională

Capitolul 4 Sancțiuni fără folosirea forței armate

1. Retorsiunea

2. Represaliile

3. Embargoul

4. Boicotul

5. Ruperea relațiilor diplomatice

6. Excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile

internaționale

Concluzii

Bibliografie

Noțiuni introductive

Reglementarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional, format, în principal, pe calea cutumei, dar consacrat în numeroase tratate internaționale.

Noțiunea de drept internațional penal a fost folosită pentru prima dată de juristul englez Jeremy Bentlau, în lucrarea “An Introduction to the Principles of … and Legislation” în 1789.

Ideea de reglementare pașnică, opusă aceleia de violență, a apărut, din cele mai îndepărtate timpuri, ca o statornică năzuință a oamenilor. La început s-a aplicat în mod sporadic; treptat ea a câștigat teren, luând forma convingerii generalizate, materializată pe de o parte în convenții și tratate internaționale, iar pe de altă parte într-un principiu fundamental cu valoare universal obligatorie.

În practica internațională se cunosc cazuri de recurgere la diverse mijloace de rezolvare pașnică a conflictelor încă din antichitate, iar Evul Mediu statele foloseau frecvent medierea, arbitrajul și concilierea.

Dar, atâta timp cât dreptul internațional nu interzicea războiul și cât timp recurgerea la forță era permisă, soluționarea pașnică nu putea să aibă decât un caracter subsidiar și sporadic. Interzicerea războiului de agresiune și prohibirea forței și amenințării cu forța în relațiile dintre state, au fost elemente hotărâtoare pe linia recunoașterii și acceptări principiului soluționării pașnice a diferendelor internaționale.

1. Primele consacrări de drept internațional.

În "Leviathan" publicat de Thomas Hobbes, în 1651 și în "Tratatul teologic și politic" al lui Boruch Spinoza se susține că statele se găsesc într-o "stare naturală", în care dreptul se întemeiază pe forță. Hobbes caracterizează societatea internațională prin "bellum omnium contra omnes" -războiul tuturor împotriva tuturor-.

Juristul german Loddson, ce face parte din adepții nihilismului în dreptul internațional, spunea că "totul între state se rezolvă exclusiv prin forță".

Orientarea statelor însă spre căi de soluționare pașnică a diferendelor, a început să-și găsească expresie pe planul dreptului internațional încă din sec. al XlX-lea, prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856 și mai ales în 1899 la prima Conferință pentru pace de la Haga, când s-a adoptat Convenția pentru aplanarea conflictelor internaționale prin care alături de mediere, a fost creat un nou mijloc de soluționare pașnică și anume ancheta internațională și, de asemenea, s-a instituit Curtea Permanentă de Arbitraj cu sediul la Haga.

Această orientare către mijloacele pașnice s-a extins și la statele de pe continentul american care, cu excepția S.U.A. și Mexicului, nu au participat la Conferința de la Haga și care au promovat ideea arbitrajului, încheind în acest sens, o serie de convenții, mai întâi bilaterale și apoi multilaterale.

Curtea este alcătuită din membrii ai fiecărui stat parte la Convenția de la Haga. Membrii sunt persoane cu o competență recunoscută în probleme de drept internațional și sunt numiți pe o perioadă de 6 ani.

Cea de-a doua Conferință de Pace de la Haga din 1907, realizând o codificare mai amplă a mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor dintre state, a adoptat o Convenție care cuprinde prevederi mai detaliate relative la bunele oficii și mediere, comisiile internaționale de anchetă, arbitrajul internațional, inclusiv procedura arbitrală și, totodată, a creat condiții pentru instituirea pe cale bilaterală a unui nou mijloc de soluționare pașnică: concilierea internațională.

Dar nici în baza celei de-a doua convenții (art. 1) nu s-a prevăzut obligația de rezolvare pe cale pașnică a diferendelor internaționale, ci numai recomandarea de a se folosi mijloace pașnice, astfel încât recurgerea la calea pașnică și la oricare din mijloace era facultativă.

După primul război mondial, preocupările de asigurare a păcii și soluționare pașnică a diferendelor internaționale și-au găsit expresie în prevederile Pactului Ligii Națiunilor din 1919, care a creat și un nou mijloc de soluționare: justiția internațională, precum și în Protocolul adoptat de adunarea Ligii din 1924 referitor la soluționarea pașnică a diferențelor internaționale.

Pactul Ligii Națiunilor tindea să înlocuiască războiul de agresiune prin măsuri colective îndreptate împotriva statelor ce recurgeau la forță într-un mod contrar principiilor convenite și obligațiilor mutual asumate.

Specialistul român în drept internațional privat, Vespasian Pella în 1926, la scurt timp după înființarea Ligii Națiunilor, formula următoarele considerații semnificative.

„În timp ce până în prezent dreptul internațional privat acordă o importanță egală dreptului păcii și dreptului războiului, în viitor aceastp știință va fi transformată în chiar bazele sale, neexistând decât un singur drept –dreptul păcii.

Războiul este o crimă. Ar fi absurd de a mai concepe existența unui drept al războiului, adică un drept al crimei”.

2. Interzicerea războiului de agresiune.

Tratatele și convențiile încheiate în domeniul soluționării pașnice a diferendelor internaționale au dus atât la proliferarea și acceptarea ideii de soluționare pașnică, cât și la formularea și configurarea mijloacelor și procedurilor de soluționare pașnică și astfel au contribuit la recunoașterea posibilității de a se elimina războiul din viața societății, locul forței prin luptă luându-l forța dreptului. Este ceea ce a statuat Pactul General de renunțare la război din 1928 (pactul Briand-Kellogg) care, instituind renunțarea de către state, inclusiv de către cele care nu erau membre ale Ligii, la dreptul de a purta război, a interzis războiul de agresiune și a proclamat ca principiu de aplicabilitate generală principiul reglementării pașnice a diferendelor internaționale.

Tratatul Briand-Kellogg este primul document internațional ce a consacrat principiul reglementării pașnice dintre state și a interzis războiul.

Acest tratat avea serioase limitări, în sensul că se aplica numai statelor părți și interzicea războiul, nu și alte modalități de recurgere la forță.

Principiul soluționării diferendelor pe cale pașnică și-a găsit dezvoltare în actul general din 1928 (revizuit în 1949), care, făcând distincția dintre diferende cu caracter juridic și diferende politice, prevedea ca diferendele, de orice fel, între două sau mai multe păreți contractante, care nu au fost soluționate pe cale diplomatică, vor fi supuse concilierii, iar diferendele juridice vor fi supuse curții Permanente de Justiție Internațională sau arbitrajului.

De asemenea, după Actul din 1928, au continuat să se încheie tratate bilaterale și multilaterale între statele europene, cele americane, precum și între statele de pe cele două continente pentru soluționarea pașnică a diferendelor dintre el fără, însă, a se mai ajunge la crearea de noi mijloace de soluționare pașnică.

3. Consacrarea principiului și a mijloacelor de soluționare în Carta O.N.U.

O dată cu crearea O.N.U. și adoptarea Cartei soluționarea pașnică a diferendelor a devenit nu numai un scop al organizației dar totodată un principiu în conformitate cu care trebuie să acționeze toate statele, atât membre, cât și nemembre ale O.N.U.

Carta O.N.U. este un tratat cu vocație universală semnat în 1945 la San Francisco. Este compusă din 111 articole dispuse în 19 capitole. Carta prevede scopurile organizației, și anume să mențină pacea și securitatea socială internațională; să dezvolte relații prietenești între națiuni; să realizeze cooperarea internațională.

Carta cuprinde și o serie de principii fundamentale: egalitatea între state, soluționarea diferendelor pe cale pașnică, abținerea de la amenințări și folosirea forței.

Potrivit articolului 1 punctul 1 din Cartă, soluționarea pașnică trebuie să se înfăptuiască prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.

Astfel în art. 2 din Carta O.N.U., -care enunță principiile în conformitate cu care statele membre trebuie să acționeze prevede că toți membrii se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la forță sau la amenințarea cu forța și vor rezolva diferendele internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât pacea, securitatea internațională și justiția să nu fie puse în primejdie.

În acest fel, Carta încadrează principiul rezolvării pașnice a diferendelor în contextul celorlalte principii ale dreptului internațional și, în primul rând, al principiului renunțării la forță sau la amenințarea cu forța.

Totodată, Carta consacră, în capitolul 6, mijloacele la care statele trebuie să recurgă în vederea oricărui diferend care s-ar ivi între ele: tratativele, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, calea judiciară, organizații sau acorduri regionale, sau alte mijloace la alegerea lor, ca și atribuțiile organelor O.N.U. în această privință și rolul statelor în caz de diferend, sau situație care ar putea să pună în pericol menținerea păcii și securității internaționale.

Cât privește evoluția și diversificarea mijloacelor de reglementare pașnică, după cel de-al doilea război mondial, la gama mijloacelor de reglementare pașnică a diferendelor s-au adăugat acordurile și organizațiile regionale.

În sistemul Cartei, statele, în virtutea calității lor de subiecte ale dreptului internațional – suverane și egale în drepturi – cu deplină libertate de a alege mijlocul corespunzător în vederea soluționării oricărui diferend cu care ar fi confruntate, obligația lor fiind de a-l soluționa numai pe cale pașnică, în conformitate cu celelalte principii și norme de drept internațional și, în special, cu principiile nerecurgerii la forță, egalității suverane și bunei credințe.

De asemenea, în măsura în care acceptă jurisdicția, părțile într-un diferend pot recurge la C.I.J., ca organ judiciar al O.N.U. în cadrul organizațiilor internaționale. De o importanță deosebită este puterea de influențare și de convingere pe care organizația o poate exercita prin organele sale care acordă asistență părților în diferend. (Al. Bolintineanu, M. Malița, referindu-se la O.N.U., subliniază că, spre deosebire de negociere sau de alte mijloace aplicabile între părți, procedurile prevăzute de Cartă oferă un cadru mai larg, care pune pe primul plan interesele păcii și securității internaționale și duc disputa sub reflectorul opiniei publice mondiale).

4. Rolul altor organizații internaționale.

Un rol deosebit în activitatea de soluționare pașnică a diferendelor internaționale revine și instituțiilor specializate ale O.N.U., cum sunt cu precădere UNESCO (Organizația Națiunilor Unite Pentru Educație, Știință și Cultură), O.I.M. (Organizația Internațională a Muncii), O.A.C.I. (Organizația Aviației Civile Internaționale), ale căror organe sunt investite cu funcții de soluționare a diferendelor între statele membre, în măsura în care acestea nu reușesc o soluționare prin negocieri directe sau alte mijloace convenite de către părți în diferend.

Dezvoltarea și multiplicarea raporturilor dintre state în domeniul economic dar mai ales, crearea unor organizații economice cum sunt, în special, GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), PIAȚA COMUNĂ și organizațiile economice regionale din Asia, America Latină, au condus și la instituirea unor reguli și proceduri de soluționare pașnică a diferendelor între statele părți, specifice domeniului economic, în concordanță cu gradul de integrarea economică la care s-a ajuns în cadrul unor asemenea organizații.

De asemenea, reglementarea pașnică a diferendelor, sau dezacordurilor, s-a extins și la raporturile de investiții care se stabilesc între persoanele de drept civil de altă naționalitate și alt stat, creându-se o serie de mecanisme și proceduri la nivel internațional global, regional, bilateral și național, menite a asigura îndeplinirea, atât a funcției de prevenire a diferendelor, cât și pe cea de reglementare pașnică în cazul ivirii unui diferend.

În evoluția principiului soluționării pașnice a diferendelor dintre state, a dezvoltării și diversificării mijloacelor și procedurilor la care statele pot recurge în acest scop s-au cristalizat anumite trăsături generale ale acestuia, precum și trăsături specifice ale mijloacelor și procedurilor privind traducerea lor la viață. Astfel, ca trăsături esențiale ale principului soluționării pașnice a diferendelor internaționale, sunt caracterul lui obligatoriu pentru toate statele, iar cât privește sfera de cuprindere, universalitatea lui, în sensul că se aplică la orice diferend, indiferent de natura și faza în care s-ar afla.

În practica convențională – tratate, acte constitutive ale organizațiilor internaționale generale și regionale, sau zonale – ca și în doctrină se folosește în principiu o terminologie variată ("situație", "fricțiune", "neînțelegere", "controversă", "dezacord"), spre a desemna o anumită problemă litigioasă dintre state și terminologia de "diferend", "dispută", conflict", "criză", etc, spre a marca stările cu un grad de pericol sporit, care pun în pericol pacea și securitatea popoarelor.

Pornind de la prevederile Cartei, în general, un diferend presupune un conflict între două sau mai multe state, "conflict" care a atins faza în care părțile și-au formulat net pretențiile contradictorii, pe când o "situație" reprezintă o stare de lucruri care nu au ajuns să se cristalizeze într-un diferend net între state în formularea unor pretenții contradictorii. Deci, este vorba de o deosebire mai mult de grad, decât de esență, care, în practică nu este întotdeauna ușor de stabilit din cauza complexității relațiilor internaționale.

Cât privește mijloacele și procedurile, acestea au un caracter flexibil exprimat în faptul că în cadrul acestui principiu obligatoriu, statele, ca entități suverane și egale în drepturi, au libertatea de a alege orice mijloc de soluționare pașnică. Cu alte cuvinte, obligativitatea privește numai calea pașnică, iar alegerea mijlocului concret de rezolvare este facultativă, părțile putând recurge la acel mijloc care satisface în mai mare măsură interesele lor, după cum, procesul reglementării, poate înlocui un mijloc sau altul.

Capitolul 1

Principii care guvernează cooperarea statelor

1. Noțiuni generale.

Dreptul internațional, ca oricare altă disciplină juridică conține anumite principii generale, formate ca rezultat al abstractizării elementelor fundamentale ale normelor juridice care intră în componența acestui drept. Principiile au apărut si s-au dezvoltat în cadrul raporturilor dintre state odată cu evoluția și dezvoltarea dreptului internațional, de-a lungul diferitelor epoci istorice, reflectând condițiile, și cerințele social-economice corespunzătoare acestor epoci.

Atât numărul principiilor, cât și conținutul și sfera lor de aplicare sunt într-o continuă dezvoltare și îmbogățire.

Unul dintre cele mai vechi principii ale dreptului internațional este principiul „pacta sunt servanda”. Apărut încă din antichitate, acest principiu a dus nu numai la respectarea tratatelor încheiate între diferite state, ci și la stabilitatea și creșterea rolului acestora în reglementarea raporturilor dintre state.

Principiul suveranității este formulat în evul mediu, în condițiile luptei pentru formarea statelor naționale, pentru, triumful puterii monarhului față de puterea papală și a marilor feudali. De asemenea, în epoca de ascensiune a burgheziei sunt afirmate noi principii între care îndeosebi principiul neintervenției în treburile interne și al egalității în drepturi a statelor.

În condițiile epocii contemporane, transformările care au loc în plan internațional, afirmarea forțelor păcii și progresului social au determinat formarea și dezvoltarea a noi principii cum sunt: principiul nerecurgerii la forță (neagresiuni); dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta, suveranitatea permanentă asupra bogățiilor naționale, principiul cooperării.

Principiile dreptului internațional sunt categorii istorice, care au apărut și s-au dezvoltat odată cu evoluția și progresul societății, a statelor și a raporturilor dintre acestea. Ca principii ale dreptului internațional ele au o natură juridică identică cu natura acestui drept adică sunt expresia acordului de voință al statelor, manifestată prin tratate sau „cutumă" și au ca funcție principală reglementarea raporturilor dintre state. Asemenea principii au fost consacrate în numeroase documente de drept internațional, adoptate în cursul celui de-al doilea război mondial, ca și in multe alte documente și instrumente juridice care au intervenit ulterior în plan internațional.

Astfel, Carta ONU, unul din cele mai importante tratate ale epocii noastre, proclamă scopurile si definește principiile după care trebuie să se călăuzească statele membre și organizația în realizarea acțiunilor pe care le întreprind. În afara Cartei ONU, a altor tratate și acte constitutive ale unor organizații internaționale, principiile dreptului internațional au fost consacrate în numeroase declarații ale unor importante conferințe internaționale ca și in rezoluții ale Adunării Generale a ONU și ale altor organizații internaționale.

Dintre aceste tratate și documente internaționale, Declarația adoptată în 1970 prin Rezoluția 2025 a Adunării Generale a ONU referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile de prietenie și colaborare dintre state are o însemnătate deosebită. Această declarație, realizând, la nivelul și semnificația pe care o au rezoluțiile Adunării Generale a ONU, codificarea principiilor, le califică drept „principii fundamentale ale dreptului internațional" și cheamă toate statele să se inspire din aceste principii în conduita lor internațională și să-și dezvolte relațiile lor mutuale pe baza-respectării riguroase a acestor principii ale dreptului internațional.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional prezintă următoarele caracteristici: maxima generalitate, în sensul că ele cuprind norme de maximă generalizare și abstractizare; universalitatea exprimată în aplicarea lor „conduitei statelor, oriunde s-ar exercita aceasta”, valoarea lor de „jus cogeus”, indică un caracter imperativ, de la ele neputându-se deroga decât pe calea unei norme convenționale ori cutumiare care să aibă aceeași valoare de „jus cogens”.

Denumite uneori și standarde ale conduitei internaționale a statelor, principiile fundamentale constituie criteriul suprem în aprecierea legalității oricărui act juridic, acțiune sau abstențiune a statelor în relațiile internaționale. Ele determină conținutul celorlalte principii, instituții și norme ale întregului sistem al dreptului internațional, esența și orientarea sa. În acest sens, de pildă, în dreptul mării, libertatea de navigație sau libertatea de pescuit, ori în dreptul cosmic libertatea exploatării și folosirii spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, decurg din principiul egalității în drepturi a statelor.

Aplicarea și respectarea principiilor fundamentale privesc în primul rând și în totalitate statele ca subiecte principale ale dreptului internațional. În virtutea acestor principii, statul promovează, afirmă și realizează – prin forme și mijloace politico-juridice concrete – interesul său național. Totodată aceste principii se extind în mod specific și diferențiat și la alte subiecte ale dreptului internațional. Astfel, în ce privește națiunile care luptă pentru eliberare, dacă principiul dreptului de a-și hotărî singure soarta acționează din plin, nu același lucru se poate spune despre principiul suveranității, întrucât, aceste entități nu dispun încă de suveranitate. Nici organizațiile internaționale nu dispun de suveranitate, dar alte principii, între care egalitatea în drepturi, neagresiunea, neamestecul în treburile interne acționează și în raporturile internaționale ale acestor entități.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional au fost precizate și dezvoltate și prin Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor – adoptată în 1974, prin Rezoluția nr. 3281 a Adunării Generale a O.N.U. – precum și în cadrul Actului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptat în 1975 la Helsinki.

În legătură cu principiile fundamentale ale dreptului internațional în literatura de specialitate au existat și mai există, o serie de discuții referitoare la natura sau conținutul lor, la încercarea de a stabili o ierarhie între diferitele principii, precum și asupra numărului și denumirilor principiilor sau „concret care sunt aceste principii și care este rolul lor în viața internațională”,

Se reafirmă astfel că principiile fundamentale ar fi simple idei sau doctrine politice ori ipoteze logice. Ori, din moment ce principiile s-au format de-a, lungul unor perioade istorice pe baza acordului de voință, tacit sau expres al statelor, fiind exprimate în cutumă, sau mai recent în tratate, înseamnă că ele au un conținut juridic bine definit. Tot astfel între principii nu se pot face ierarhizări. Ilustrând această concepție, Declarația din 1970 subliniază că în interpretarea și aplicarea lor, principiile „sunt legate între ele și fiecare principiu trebuie să fie interpretat în contextul celorlalte principii; iar Actul Final de-la Helsinki adaugă că ele au importanță primordială și că vor fi aplicate în mod egal și fără rezervă.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional sunt într-un proces continuu de formare, de dezvoltare și precizare, așa cum de altfel este și dreptul internațional, ca o consecință directă a evoluției și progresului societății internaționale, a raporturilor interstatale ori a celor, care se stabilesc cu alte subiecte de drept internațional. Carta O.N.U. în art. 2 consacră un număr de 5 principii în conformitate cu care trebuie să acționeze statele membre și organizația: egalitatea suverană, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate, rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice, renunțarea la forță sau la amenințarea cu forța, neintervenția în treburile interne ale unui stat.

În art. 1, unde se vorbește de scopurile organizației, Carta se referă la principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele insele.

Subliniem, că atât Carta O.N.U. (art. 2 parag. 1 și art. 78), cât și documentele ulterioare în materie se referă la principiul suveranității, utilizând formularea „egalitatea suverană a statelor”.

Dezvoltând și precizând conținutul acestor principii Declarația din 1970 a adăugat un nou principiu și anume principiul cooperării, iar Actul Final de la Helsinki reafirmă aceste principii, adăugând și alte trei principii, între care, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În literatura de specialitate s-a susținut existența si a altor principii fundamentale cum ar fi principiul dezarmării, al securității colective, al solidarității internaționale.

2. Principiul Pacta Sunt Servanda.

Respectarea normelor juridice constituie una dintre condițiile esențiale pentru asigurarea legalității, atât pe planul relațiilor sociale din interiorul statelor, cât și pe planul relațiilor internaționale.

În ceea ce privește dreptul internațional, obligația de a respecta normele sale a apărut din cele mai vechi timpuri sub forma principiului pacta sunt servanda, al respectării riguroase a obligațiilor decurgând din tratate.

Acest principiu exprimă regula morală generală care impune respectarea cuvântului dat. Atât raporturile dintre particulari, cât și raporturile dintre state nu se pot stabili, menține și dezvolta fără a porni de la premisa că fiecare subiect al acestora înțelege să-și îndeplinească obligația la care a consimțit în mod liber.

Iată de ce principiul respectării tratatelor internaționale (pacta sunt servanda) apare din cele mai vechi timpuri. El este întâlnit la caldeeni, la egipteni, la chinezi, apoi la greci și la romani. Caracteristic pentru principiul pacta sunt servanda în epocile istorice îndepărtate este strânsa lui legătură cu religia. Încheierea tratatelor era însoțită de diverse rituri religioase. Iliada descrie cum acordul dintre greci și troieni, în ziua primei bătălii, este confirmat solemn de jurămintele lui Priam și Agamemon. În China, părțile pronunțând o formulă sacră, își amestecau sângele într-o cupă de vin și puneau mâna pe capul unui bou, care era apoi sacrificat.

La romani, Titus Livius ne vorbește despre un tratat încheiat de aceștia cu albanii înainte de lupta dintre horați și curiați. Preotul roman, fetialul, caută o tufă de verbină de pe Capitoliu și învestește, atingându-i capul cu această tufă, pe unul din colegii lui cu calitatea de pater patratus (șeful colegiului fetialilor). Pater patratus depune un jurământ, care se termină cu invocarea lui Jupiter și cu un blestem.

Paralel cu concepția religioasă a maximei pacta sunt servanda, la popoarele antichității se manifestă și unele elemente de concepție juridică relativ la această maximă. Se citează în această privință folosirea unei formule asemănătoare cu cea întrebuințată la încheierea contractelor. La întrebarea „dari spondes”? corespundea „pacem futuram spondes”. Când romanii încălcau un tratat, încercau să-și justifice atitudinea prin argumente juridice, invocând lipsa unei formalități, interpretând o clauză ambiguă în favoarea lor sau pretinzând că acordul era contrar echității.

Forța obligatorie a tratatelor era dedusă din ideea de bună-credință (bona fides), idee recunoscută de toate popoarele vechi. Buna-credință este o datorie de onestitate, obligația de a respecta cuvântul dat.

În evul mediu, respectarea tratatelor este înscrisă în codul de onoare al cavalerilor. Coranul conținea și el prescripții privind respectarea obligațiilor „asumate în prezența lui Allah”. Între feudali, tratatele se încheiau de cele mai multe ori printr-o solemnitate religioasă, uneori cu intervenția papei ca garant al îndeplinirii stipulațiilor din tratate. Respectarea tratatelor era considerată ca o obligație personală a celui care l-a încheiat. Deși se cunosc numeroase cazuri de încălcare a tratatelor, principiul pacta sunt servanda este general recunoscut, invocându-se justiția și buna-credință.

În evul mediu, Jean Bodin afirmă cu tărie principiul respectării de către prinț a cuvântului dat, subliniind că „fidelitatea și loialitatea sunt adevăratele baze ale justiției. Nu numai statul, dar întreaga comunitate umană este legată prin ele. În secolul al XVIII-lea, Bynkershoek, scriitorii spanioli Francisco Vitoria și Francisco Suarez, ca și Puffendorf subliniază, de asemenea, obligația de a respecta tratatele, de a le îndeplini cu bună-credință.

Nu lipsesc însă nici opinii care afirmă că statele sunt libere să nu-și respecte obligațiile asumate prin tratate, dacă interese superioare reclamă o asemenea comportare. Astfel, Machiavelli scria că prințul poate, în scopul de a proteja interesele statului, să fie gata să acționeze împotriva lealității, carității și umanității. Un prinț prudent – adăuga scriitorul florentin – nu trebuie să-și respecte promisiunea când o asemenea respectare se întoarce împotriva lui și când motivele care l-au făcut să o dea nu mai există. Richard Zouche găsește justificată acțiunea reginei Elisabeta a Angliei care, în 1585, promisese belgienilor ajutoare, iar zece ani mai târziu se considera dezlegată de această obligație, pe motivul că ea constituie o povară prea grea pentru regatul ei. În acest sens, Zouche afirma că prinții nu sunt obligați prin contractul pe care-l încheie, dacă acesta cauzează o daună publică. În secolul al XVII-lea, Thomas Hobbes susține în Leviathan că deținătorul puterii nu trebuie să fie limitat de principiile justiției, ci de cele ale înțelepciunii. Cu toate acestea, Hobbes admitea obligația de a respecta tratatele, cu condiția ca ele să nu fie contrare securității statului. Cu alte cuvinte, acest gânditor, ca și Machiavelli, consideră că pacta sunt servanda cedează în fața rațiunii de stat, admițând fără nici o restricție teoria rebus sic stantibus. O asemenea idee este puternic subliniată de Spinoza. În Tratatul teologic-politic (1670), el scrie că nici un conducător de stat nu poate să respecte tratatele în detrimentul țării lui, fără ca prin aceasta să nu comită o crimă. Revenind la autorii de drept internațional, constatăm că Vattel pune în lumină faptul că tratatele trebuie să fie considerate ca sfinte de către state. Aceasta constituie un imperativ al securității și păcii, iar cel care violează tratatele încalcă dreptul ginților, întrucât își manifestă disprețul față de cuvântul dat, față de sanctitatea tratatelor. El este de două ori vinovat, conchide Vattel, întrucât prejudiciază nu numai pe aliatul său, dar și toate națiunile, ca și întreaga rasă umană. Vattel precizează însă că numai suveranul care nu-și respectă promisiunile pe motive lipsite de însemnătate sau care nici măcar nu se ostenește să arate motivele sale, încercând să-și ascundă reaua-credință, trebuie tratat ca un dușman al rasei umane.

La începutul secolului al XlX-lea, deși marile puteri stabilesc, după Congresul de la Viena din 1815, hegemonia lor în Europa, și, ca urmare, ar fi trebuit să respecte tratatele încheiate între ele, se înregistrează o serie de cazuri de încălcare a acestora. Astfel, cu toate că în actele Congresului de la Viena, Cracovia era declarată oraș liber, independent și neutru, sub protecția Rusiei, Austriei și Prusiei, în 1846 ea este anexată de Austria, în timp ce Anglia și Franța, semnatare ale actelor Congresului de la Viena, s-au mărginit la proteste platonice.

În aceeași perioadă se afirmă ideea că tratatele nu își pierd valabilitatea în raport cu modificările regimului intern al statelor.

În 1870, acțiunea Rusiei de a denunța unilateral Tratatul de la Paris din 1856, care închidea Marea Neagră navelor de război, prilejuiește o declarație cu privire la caracterul inviolabil al tratatelor și la inadmisibilitatea modificării lor decât prin consimțământul tuturor părților.

Unul dintre statele care, prin politica sa, nesocotește în mod fățiș principiul pacta sunt servanda este Prusia. Bismarck teoretizează această atitudine, susținând că „tratatele între statele mari sunt pur condiționale, din momentul în care lupta pentru existență le pune la încercare. Nu există o națiune mare care să consimtă vreodată să-și sacrifice existența din fidelitate pentru tratate, dacă este silită să aleagă”.

Generalul Bernhardi este și mai categoric decât Bismarck și neagă în principiu orice caracter obligatoriu al cuvântului dat, scriind că: „Tratatele nu sunt niciodată decât condiționale și legate de anumite momente; ele obligă părțile atâta timp cât acestea nu consideră util să Ie rupă”.

În această atitudine de negare a sanctității tratatelor își găsesc ecoul ideile lui Hegel, care era de părere că tratatele pot fi valabile numai atâta timp cât ele contribuie la bunăstarea statului”.

În opoziție cu aceste „rațiuni” de stat, doctrina dreptului internațional din secolul al XlX-lea, ca și în continuare, în secolul al XX-lea, afirmă cu tărie principiul pacta sunt servanda.

Acest principiu își găsește o consacrare tot mai largă și repetată mai ales în documentele internaționale adoptate după primul și cel de-al doilea război mondial.

Astfel, în preambulul Pactului Societății Națiunilor se prevedea că „înaltele părți contractante, în scopul de a promova cooperarea internațională și de a realiza pacea și securitatea internațională… prin menținerea justiției și un respect scrupulos pentru toate obligațiile decurgând din tratate în relațiile dintre popoarele organizate…”.

În preambulul Cartei O.N.U. se arată că Națiunile Unite urmăresc, printre altele, crearea unor condiții „în care să poată fi menținute justiția și respectul obligațiilor, decurgând din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional", în art. 2, par. 2 din Cartă este prevăzută îndatorirea membrilor Organizației de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile ce și le-au asumat potrivit Cartei.

Începând în general cu Carta O.N.U., vechiului principiu pacta sunt servanda (care a dominat și continuă să domine dreptul tratatelor, ca regulă constând în executarea cu bună-credință a obligațiilor convenționale), i se atribuie o accepțiune mai largă, îmbrățișând obligațiile care decurg din toate izvoarele dreptului internațional.

După Carta O.N.U., la pacta sunt servanda se referă art. 29 din Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969 care prevede că orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie îndeplinit cu bună-credință. Pe de altă parte, Declarația din 1970 a Adunării Generale a O.N.U. referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, enunță principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor internaționale în general, indiferent de sursa lor. În același fel s-a procedat și în Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa.

Principiul respectării tratatelor internaționale a fost invocat în hotărârile unor tribunale arbitrale din 1888 și din 1900, precum și în hotărârea Curții Permanente de Arbitraj din 1910 în speța pescăriilor de pe coasta Atlanticului de Nord.

Curtea Permanentă de Justiție Internațională a făcut aplicarea principiului respectării tratatelor în avizul consultativ din 1922 în problema desemnării delegaților muncitorilor la Conferința Internațională a Muncii, precum și în avizul consultativ privind schimbul de populație dintre Grecia și Turcia.

3. Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale.

Între principiul interzicerii forței și amenințării cu forța și principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale dreptul internațional a creat o interdependență irevocabilă, în sensul că, interzicerea forței are drept consecință logică reglementarea oricărui diferend pe cale pașnică. Astfel, Pactul Briand-Kellogg (1928) interzicând războiul ca mijloc al politicii naționale a instituit totodată, pentru prima oară în relațiile-internaționale, obligația părților de a rezolva orice diferende dintre ele numai prin mijloace pașnice. Mijloacele pașnice de rezolvare a diferendelor au fost folosite încă din antichitate dar până la Pactul din 1928, neexistând obligația de nerecurgere la forță, predomina utilizarea acesteia în detrimentul căilor pașnice .

Acest principiu este consacrat în Carta O.N.U., art. 2(3) care prevede că „Toți membrii organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie puse în primejdie”. Un capitol special al Cartei (cap. VI) se ocupă de reglementarea pașnică a diferendelor, instituind în art. 33 atât obligația, cât și mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor. În acest sens, se prevede obligația părților la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale de a căuta înainte de toate, să-l rezolve prin tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace pașnice la alegerea lor.

Soluționarea, pașnică și-a găsit o rezolvare și precizare în Declarațiile din 1970 si 1982 ale Adunării Generale a O.N.U., precum și în Actul Final de la Helsinki, 1975.

În procesul aplicării principiului soluționării pașnice a diferendelor statale trebuie să se respecte nu numai nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța ci și celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional, a căror însemnătate pentru raporturile dintre statele respective, dar și pentru pacea și securitatea internațională este de necontestat.

Conținutul principiului se exprimă in obligația generală a statelor de soluționare pașnică a diferendelor inter naționale și dreptul lor de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare. Se poate afirma că ne aflăm în prezența unui diferend între două sau mai multe state (diferend internațional), atunci când părțile și-au precizat interese și drepturi opuse în probleme concrete ale relațiilor dintre ele.

Multe dintre diferendele internaționale pot avea un caracter grav, punând în pericol pacea și securitatea internațională, altele implică un grad mai redus de pericol pentru societatea internațională. În legătură cu acestea, în doctrină s-a pus problema dacă obligația soluționării pașnice se aplică tuturor diferendelor, sau numai celor cu caracter grav. Având în vedere ansamblul prevederilor Cartei, relative la obligația de rezolvare pașnică a diferendelor, ca și practica O.N.U. și a statelor s-a considerat că orice diferend internațional, indiferent de natura, conținutul și gravitatea lui, trebuie să fie soluționat pe cale pașnică. De altfel, în această privință, Carta O.N.U., în art. 11(3) și 34 și 35, se referă la situații „care ar putea pune în primejdie pacea și securitatea internațională”, considerate ca stări care ar putea duce la fricțiuni-internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, ceea ce înseamnă că și astfel de situații sau stări conflictuale trebuie rezolvate pe cale pașnică.

De asemenea, sub acest aspect, distincția între diferende politice considerate ca susceptibile a fi soluționate numai prin mijloace diplomatice (tratative, bune oficii, meditațiune, conciliere sau prin recurgerea la organizații internaționale) și diferende cu caracter juridic, care în principiu ar putea fi soluționate prin mijloace jurisdicționale (arbitraj, Curtea Internațională de Justiție) apare ca fiind lipsită de temei deoarece orice diferend implică atât aspecte politice, cât si de drept. Totodată, nu s-ar putea susține că diferendele politice, spre deosebire de cele „juridice” nu trebuie și ele soluționate în conformitate cu regulile dreptului internațional.

În acest context, ținând seama de libertatea părților de a alege mijlocul de soluționare pe care îl consideră adecvat (tratative sau mediere ori conciliere etc), hotărâtoare este voința părților în diferend. Libertatea de alegere a mijlocului de soluționare are o sferă deosebit de flexibilă, incluzând nu numai dreptul statelor de a folosi oricare dintre mijloacele de soluționare, ci și dreptul de a reveni, de pildă după parcurgerea fazei de conciliere, a celei de arbitraj sau chiar a justiției internaționale (într-o fază incipientă) ori recurgerea la organizații internaționale la negocieri, bune oficii sau mediere. Evident însă că părțile trebuie să dea dovadă de responsabilitate în alegerea mijlocului de soluționare, în sensul eficienței și nu al tergiversării ori agravării diferendului.

În această privință, Declarația din 1982 (adoptată în urma unor inițiative românești la care s-au raliat un număr mare de state) referitoare la rezolvarea pașnică a diferendelor prevede îndatorirea statelor de a evita diferendele dintre ele, de a trăi în pace și de a depune eforturi în scopul adoptării unor măsuri efective de întărire a păcii și securității internaționale.

Pe această linie o atenție deosebită trebuie acordată organizării și desfășurării unor consultări între statele implicate, cu sau fără antrenarea unor personalități internaționale recunoscute, a unor conferințe speciale, recurgerea, în mod alternativ la unul sau altul dintre mijloacele de reglementare pașnică și îndeosebi la organizațiile regionale și Organizația Națiunilor Unite.

De-a lungul întregului proces de soluționare pașnică a diferendelor, părțile trebuie să se conformeze obligațiilor ce decurg din Carta O.N.U., din dreptul internațional, în general, precum și principiilor justiției internaționale. Astfel în procesul soluționării pașnice a diferendelor, părțile trebuie să se comporte ca entități dispuse să soluționeze conflictul și egale în drepturi, având obligația de a căuta, cu bună-credință și spirit de cooperare o reglementare rapidă și echitabilă diferendului cu care sunt confruntate. De asemenea, părțile în diferend, ca și celelalte state au obligația de a se abține de la orice acte de natură să agraveze diferendul ori să pună în primejdie pacea și securitatea internațională.

Subliniind necesitatea respectării obligației de nerecurgere la forță, Declarația din 1982 stipulează expressis verbis că „nici existența unui diferend și nici eșuarea unei proceduri de reglementare pașnică a unui diferend nu autorizează vreunul din statele părți la un diferend să recurgă la forță sau la amenințarea, cu forța”.

În prezent, însă, dreptul internațional nu interzice în mod expres dreptul statelor în diferend de a recurge la măsuri de constrângere (care nu implică folosirea forței armate) cum sunt cele de retorsiune sau represaliile în vederea soluționării diferendului ce le opune. Totuși, ținând seama, pe de o parte, de faptul că forța este interzisă, iar pe de altă parte, de obligația ce revine atât statelor în diferend, cât și statelor terțe de a nu întreprinde nici o acțiune ce ar agrava situația, relațiile dintre părțile în diferend, concluzia care se degajă este că părțile pot recurge la represaliile care nu implică o folosire interzisă a forței. Dar ajungerea la o soluție care să țină seama în mod echitabil de drepturile și interesele legitime ale tuturor părților în diferend este posibilă numai prin recurgerea la mijloace pașnice.

Importanța și utilitatea soluționării pașnice a diferendelor internaționale, ca și necesitatea recurgerii numai la mijloacele pașnice de rezolvare, relevă în mod imperios cerința dezvoltării și precizării cadrului juridic și structural instituțional privind soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, ceea ce ar duce și la creșterea eficienței principiului nerecurgerii la, forță sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale.

În acest context, acțiunile și inițiativele ce s-au întreprins pentru întărirea păcii și securității în Europa în cadrul procesului general european, a soluțiilor si reglementărilor legate de dizolvarea Organizației Tratatului de la Varșovia, de creare a unei Europe noi, sunt menite a contribui, între altele, la consolidarea și respectarea, principiului soluționării pașnice a oricăror situații și diferende, a creșterii eficienței structurilor și metodelor general acceptate de soluționare pașnică a diferendelor și de prevenire a stărilor conflictuale. Pentru ajungerea la astfel de soluții hotărâtoare este însă nevoie de voința statelor.

În afara celor cinci principii examinate, considerăm că, în rândul principiilor fundamentale mai pot fi induse principul cooperării internaționale, principiul respectării cu bună-credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt servanda) și principiul respectării drepturilor omului.

În ce privește principiul cooperării, Carta. O.N.U. prevede în art. 1. (3) ca unul dintre scopurile organizației realizarea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor cu caracter economic, social cultural sau umanitar si promovarea, drepturilor omului. Importanța cooperării este relevată, între altele și de cap. IX al Cartei, intitulat „Cooperarea economică și socială internațional”, în care se afirmă finalitatea acestei acțiuni mentionându-se ridicarea nivelului de trai, asigurarea progresului și dezvoltării economice si sociale, rezolvarea unor probleme internaționale de interes comun etc. și se prevede obligația statelor membre pentru înfăptuirea obiectivelor convenite.

Declarația din 1970, Actul Final de la Helsinki și alte documente internaționale consacră alături de celelalte principii fundamentale „îndatorirea statelor de a coopera unele cu altele conform Cartei O.N.U.”. Conținutul principiului cooperării constă în existența unui drept și a unei obligații corelative a statelor de a coopera unele cu altele. Astfel, fiecare stat are dreptul de a stabili relații de cooperare cu alte state pe baze bi ori multilaterale, instituționalizate sau ad-hoc, în orice domeniu, de interes reciproc sau de interes general și nu poate fi împiedicat în mod arbitrar să-și exercite acest drept.

Corelativ acestui drept tuturor statelor le revine obligația de a coopera unele cu altele pentru soluționarea problemelor economice, pentru a favoriza progresul și dezvoltarea. Mai presus de toate, însă, statele au dreptul și obligația de a coopera pentru menținerea păcii și securității internaționale, pentru înfăptuirea măsurilor de dezvoltare, pentru protecția și conservarea mediului înconjurător etc. De altfel, cooperarea, dintre state, ca și dintre state și organizații internaționale constituie baza întregului sistem normativ internațional, a tuturor mecanismelor și structurilor internaționale fie ele în domeniul politic, economic, cultural, fie și în alte domenii.

O importanță deosebită prezintă cooperarea internațională în domeniul financiar bancar și în alte domenii cum sunt: exploatarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, a zonelor și teritoriilor submarine de dincolo de jurisdicția națională a statelor, a Antarcticii, protecția mediului înconjurător, asistența tehnică și transferul de tehnologie.

În dreptul internațional aplicarea normelor sale înseamnă îndeplinirea cu bună-credință de către state a obligațiilor convenite și, în primul rând, a celor asumate prin tratate. Este, ca atare, normal ca principiul potrivit căruia toate statele trebuie să-și respecte cu bună-credință obligațiile internaționale asumate să constituie unul dintre cele mai vechi principii, apărut în antichitate odată cu încheierea primelor tratate, fiind întâlnit la egipteni, chinezi, apoi la greci și la romani.

În doctrina clasică a dreptului internațional se subliniază obligativitatea tratatelor, acestea fiind considerate ca sfinte de către cei care le-au încheiat, ca un imperativ al menținerii păcii și securității. Cel care le-ar nesocoti încalcă, atât cuvântul dat, cât și dreptul ginților, prejudiciind nu numai statul în cauză dar și toate celelalte națiuni. Au existat însă și opinii opuse care susțineau că statele pot să nu-și respecte obligațiile asumate, invocând rațiuni de stat sau de ordine publică. Doctrina dominantă rămâne însă, de-a lungul secolelor, cea care afirmă cu tărie principiul pacta sunt servanda.

Principiul respectării obligațiilor internaționale ca și celelalte principii capătă o recunoaștere și consacrare juridică tot mai largă în izvoarele de drept internațional după primul și mai ales după cel de-al doilea război mondial.

În acest sens, Pactul Ligii Națiunilor, de pildă, a prevăzut chiar în preambul „că este necesar să se respecte riguros prescripțiile dreptului internațional si să fie respectate cu scrupulozitate obligațiile convenționale”. Tot astfel, Carta O.N.U. consacră obligația statelor membre de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate potrivit Cartei, iar Declarația din 1970 se referă la îndatorirea statelor de a respecta obligațiile ce le revin în virtutea principiilor și normelor general recunoscute ale dreptului internațional ca și cele asumate prin tratate internaționale. Așadar, acest principiu a dobândit un conținut mai bogat și o sferă, de aplicare mai largă, referindu-se la obligațiile care decurg din toate izvoarele de drept internațional.

În ceea ce privește tratatele internaționale, statele sunt obligate să respecte cu bună-credință numai tratatele licite, adică, numai acele tratate care au fost încheiate cu respectarea liberului consimțământ al părților, a principiilor suveranității și egalității în drepturi a statelor, a celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional. Tratatele încheiate cu încălcarea unuia sau altuia dintre principii sunt ilicite, nevalidate din punct de vedere al dreptului internațional, statul sau statele în cauză neavând obligația să respecte astfel de tratate.

Cât privește principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, menționăm mai întâi că acesta este consacrat, expressis verbis, pentru prima oară, ca principiu, alături de celelalte principii care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante, în Actul Final de la Helsinki, 1975.

Carta O.N.U., Declarația din 1948, Pactele cu privire la drepturile omului, convențiile regionale în materie se referă în mod repetat la colaborarea, statelor în vederea respectării drepturilor omului și evident consacră aceste drepturi și libertăți. Ca atare, Carta. O.N.U. și ulterior celelalte documente de drept internațional au avut un rol important în formarea și cristalizarea principiului respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În legătură, cu acest principiu, în doctrină există o serie de discuții. Dintre acestea ne limităm a menționa faptul că, în calitate de principiu, el este consacrat în Actul de la Helsinki și nu într-un instrument juridic multilateral, (tratat, convenție internațională), iar din punct de vedere al sferei de aplicare se raportează Ia drepturile omului, deci domeniul populației, fără a se extinde la orice problemă, ce poate constitui obiect de reglementare în raporturile dintre state. Sub acest ultim aspect, se afirmă, astfel că, principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale este un principiu de drept, internațional de ramură (domeniu) și nu un principiu fundamental aplicabil ansamblului relațiilor dintre state.

La o analiză mai atentă, se poate observa că problematica drepturilor omului este prezentă în mult mai multe domenii ale dreptului internațional, începând cu subiectele acestui drept, continuând cu populația, colaborarea economică, socială, și culturală, precum si cu dreptul internațional umanitar, dreptul internațional al muncii, dreptul internațional penal etc.

Procesul continuu de formare și dezvoltare a dreptului internațional de adaptare a sa la cerințele societății internaționale duce nu numai la îmbogățirea conținutului principiilor existente si la lărgirea sferei lor de aplicare, ci și la apariția unor noi principii care să corespunda cerințelor crescânde ale relațiilor dintre state, precum și dintre acestea și alte subiecte de drept internațional, în diferite perioade de dezvoltare ale acestora.

Dintre principiile noi, menționăm principiul suveranității permanente asupra resurselor naturale și a bogățiilor naționale, principiul avantajului reciproc și echitabil menit a guverna raporturile de cooperare dintre state în toate domeniile vieții internaționale.

Ca principii în curs de formare, în doctrină sunt menționate principiul bunei vecinătăți, principiul dezarmării, principiul securității internaționale. În această privință, subliniem că potrivit Cartei O.N.U., statele trebuie să practice toleranța și să trăiască în pace unul cu celălalt „ca buni vecini”. În privința statelor buna vecinătate a fost des invocată și în legătură cu utilizarea râurilor sau fluviilor care formează frontiera de stat sau cu folosirea altor resurse din zona de frontieră. Există și rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U., referitoare la dezvoltarea bunei vecinătăți între state, precum și tratate care o consacră.

Dezarmarea și securitatea internațională nu ar putea fi considerate ca principii, ci ele constituie obiective ale societății internaționale pe care statele se străduiesc să le realizeze prin măsuri și mecanisme adecvate. Totuși în legătură cu dezarmarea, dacă ar fi să se recunoască un astfel de principiu, în formularea acestuia ar trebui să se aibă în vedere reglementarea reducerii echilibrate a înarmărilor și controlul asupra armamentelor.

În afara celor menționate, considerăm ca iminentă apariția și formarea principiului protecției și conservării mediului înconjurător, ca un principiu important al raporturilor dintre toate statele.

În domenii concrete (ramurile) ale dreptului internațional există principii a căror respectare este obligatorie pentru toate statele, dar sfera lor de aplicare este restrânsă la domeniul respectiv. De exemplu, în dreptul mării acționează principiul libertății de navigație, al libertății de pescuit în marea liberă, în dreptul spațial principiul explorării și folosirii în scopuri pașnice a spațiului extraatmosferic, principiul explorării și utilizării acestui spațiu, a corpurilor cerești și resursele acestora spre binele și în beneficiul întregii omeniri etc.

4. Principiul egalității suverane.

Suveranitatea este un atribut esențial al statului și constă în supremația puterii de stat pe plan intern și independența acesteia pe plan extern față de orice altă putere. Suveranitatea se manifestă în independența statului în toate domeniile vieții politice, economice, sociale, culturale etc. si se concretizează în stabilirea și înfăptuirea politici interne și externe proprii independente. Cele două laturi ale suveranității constituie un tot unitar, dând expresia legăturii indisolubile dintre politica internă și cea externă a statului.

Suveranitatea are următoarele trăsături esențiale: exclusivitate, caracter originar și plenar, indivizibilitate și inalienabilitate. Exclusivitatea se manifestă în faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranități. Caracterul originar și plenar este determinat de faptul că suveranitatea aparține statului și nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate politic, economic, social etc.

Prin caracterul indivizibil al suveranității se înțelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparține într-un stat mai multor titulari, iar inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizații internaționale. Subliniem faptul că, exercitarea atributelor suveranității de către autoritățile naționale competente în procesul colaborării și cooperării internaționale în vederea satisfacerii intereselor naționale nu trebuie confundată cu încălcarea unuia sau altuia dintre aceste atribute. Suveranitatea nu numai că este pe deplin compatibilă, dar chiar reclamă și participarea statelor la conferințe, organizații internaționale, la tratate în baza cărora statele își asumă în mod liber drepturi si obligații la promovarea, și dezvoltarea cooperării si conlucrării, a menținerii păcii și securității internaționale.

În temeiul suveranității lor, statele au dreptul de a-și alege și promova în mod liber sistemul lor politic, economic, social si cultural, de a-și organiza viața politică, economică și socială în conformitate cu voința și interesele poporului, fără amestec din afară, si de a-și alege propria politică internă și externă.

În exercitarea suveranității sale, statul trebuie să se comporte ca un membru integrat în societatea internațională și, ca atare, să respecte principiile și normele dreptului internațional între care îndeosebi, suveranitatea și independența națională a altor state, egalitatea lor în drepturi, și să procedeze, după caz, si la acțiuni de informare și consultare în vederea găsirii unor soluții viabile problemelor cu care se confruntă.

Respectul reciproc al suveranității si independenței naționale în raporturile dintre state, în procesul de colaborare și conlucrare dintre ele constituie condiția „sine qua non” a unor raporturi normale viabile, a unui climat de pace și înțelegere între națiuni.

Principiul suveranității convenit în cursul lucrărilor de la San Francisco (1945) pentru pregătirea Cartei O.N.U. și consacrat în Carta O.N.U. (art. 2 par. 1 și art. 78) în formularea „egalitatea suverană a statelor” ce reprezintă o sinteză între principiile egalității in drepturi și suveranității, a fost dezvoltat și completat prin Declarația din 1970 a Adunării Generale a O.N.U., prin Actul Final al Conferinței de la Helsinki, care în titlul principiului ca și în conținutul lui face referire și la respectarea drepturilor inerente suveranității.

Conform Declarației din 1970, toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai societății internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură. Conținutul egalității suverane cuprinde, în special, următoarele elemente: a) statele sunt egale din punct de vedere juridic; b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranități; c) fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state; d) integritatea teritorială și independența, politică ale statului sunt inviolabile; e) fiecare stat are dreptul de a-și alege si dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic si cultural; f) fiecare stat are obligația de a se achita pe deplin si cu bună credință de obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu alte state.

Față de aceste elemente ale egalității suverane, Actul de la Helsinki, mai adaugă între altele, dreptul fiecărui stat de a-și stabili legile și reglementările proprii, dreptul de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state în conformitate cu dreptul internațional, dreptul de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi sau nu parte la tratate de alianță, dreptul la neutralitate.

Deși terminologia „egalitatea suverană” este folosită în diferite documente internaționale, aceasta nu exclude ci implică principiul egalității în drepturi a statelor care afirmat în doctrina dreptului internațional și în tratate internaționale încă din sec. XVII-XVIII și îndeosebi în sec. XIX își păstrează semnificația proprie.

De altfel, documentele constitutive ale unor organizații internaționale regionale cum sunt Carta Unităților Africane (1963), Carta de la Bogota (1948) și de la Buenos Aires (1967) ale Organizației Statelor Americane (O.S.A.), precizează că statele sunt egale în drepturi, se bucură de drepturi egale și de capacitatea egală de a exercita aceste drepturi și au obligații egale.

Conținutul principiului egalității în drepturi a statelor, constă în faptul că statele au o capacitate egală de a dobândi și de a-și asuma obligații, că drepturile și obligațiile lor trebuie să fie egale, indiferent de inegalitățile de fapt dintre state. Popoarele fiind egale în drepturi este firesc ca și statele să se bucure de egalitatea în drepturi.

De altfel, conținutul egalității suverane a statelor prevăzut în Declarația din 1970, enunțat anterior, nu face decât să definească trăsăturile egalității în drepturi a statelor, exprimând concepția funcțională cu privire la conținutul acestei egalități.

Egalitatea în drepturi a statelor are o dimensiune diplomatico -juridică, rezultând din regulile conferințelor și organizațiilor internaționale, precum și o dimensiune economică, aceea, a egalității în dezvoltare implicând obligația țărilor dezvoltate de a acorda țărilor în curs de dezvoltare un tratament preferențial și diferențiat în toate domeniile cooperării economice si comerciale (egalitate compensatoare) si obligația țărilor dezvoltate de a da ajutor țărilor în curs de dezvoltare.

La toate acestea mai adăugăm faptul că potrivit Rezoluției Adunării Generale a O.N.U. nr. 2153/1966, statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale și a bogățiilor naționale în interesul propriei lor dezvoltări, ceea ce constituie un element foarte important al suveranității sau în concepția unor autori chiar un principiu nou în formare al dreptului internațional.

Subliniem că documentele la care ne-am referit redau numai elementele principale într-o enumerare exemplificativă ale principiului suveranității și independenței naționale, în realitate acest principiu are un conținut mult mai bogat incluzând totalitatea drepturilor și prerogativelor ce țin de calitatea de stat.

Totodată, fiecare stat are obligația să respecte personalitatea celorlalte state, toate drepturile inerente suveranității lor, să se abțină de la orice act care ar stânjeni sau anihila exercitarea deplină a suveranității acestora, de la orice presiuni sau măsuri de constrângere care ar avea ca scop subordonarea suveranității altor state.

Mai mult, în Convenția de la Montevideo din 1933, se arată că drepturile fiecărui stat nu depind de puterea de a asigura exercitarea lor, și de simplul fapt al existenței sale ca persoană de drept internațional. Egalitatea în drepturi a statelor este înscrisă în diferite rezoluții și proiecte elaborate de organizații științifice internaționale, ca și de Comisia de Drept Internațional (C.D.I.) a O.N.U.

5. Principiul neintervenției în treburile altor state.

Carta O.N.U., consacrând pentru prima oară principiul neamestecului ca regulă de drept, prevede în art. 2 pct. 7 că „Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competentei interne a unui stat si nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”. În continuare se arată că acest principiu nu va aduce însă într-u nimic atingerea aplicării măsurilor de constrângere prevăzute în cap. VII al Cartei, adică este vorba de acțiuni în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii si de acte de agresiune.

Dezvoltând și precizând conținutul acestui principiu, Rezoluția 2131 (1965) a Adunării Generale a O.N.U., intitulată „Declarația asupra inadmisibilității intervenției în afacerile interne ale altor state si protecția independenței și suveranității lor” și ulterior „Declarația din 1970”, se pronunță asupra interzicerii oricărei forme de intervenție în treburile interne, dar și externe ale altui stat. Se interzice astfel, nu numai intervenția armată ci și orice altă formă de amestec direct sau indirect, sau orice amenințare împotriva elementelor lui politice, economice și culturale. De asemenea, nici un stat mi poate aplica sau încuraja folosirea măsurilor economice, politice, sau de altă natură pentru a constrânge un alt stat să-și subordoneze exercitarea drepturilor lui suverane și pentru a obține de la el avantaje de orice fel.

Toate statele trebuie să se abțină de a organiza, ajuta, incita, finanța, încuraja sau tolera activități armate, subversive sau teroriste îndreptate spre schimbarea prin violență a regimului altui stat, precum și de a interveni în luptele interne ale unui alt stat.

Folosirea forței pentru a lipsi popoarele de identitatea lor națională ori de dreptul de a-și hotărî singure soarta constituie o încălcare a drepturilor lor inalienabile și a principiului neamestecului.

Principiul neamestecului în treburile altui stat, de la apariția sa (sfârșitul sec. al XVIII-lea) și până în zilele noastre a fost în repetate rânduri nesocotit. Au existat astfel situații în care s-a. trecut peste acest principiu, ca de exemplu, intervenții „consimțite” ori pentru „respectarea dreptului internațional”, sau pentru protecția cetățenilor unui stat, aflați în străinătate și a bunurilor lor, ori intervenții în scopuri „umanitare” etc, iar în alte cazuri respectarea lui a avut drept consecințe sacrificarea multor vieți omenești. Totuși, încălcările au reprezentat excepția., iar respectarea lui regula, ceea ce și explică evoluția, dezvoltarea, menținerea și consolidarea acestuia ca principiu fundamental al dreptului internațional.

În anul 1991, după încetarea războiului din Golf, problemele ridicate de protejarea refugiaților au adus în discuție, dacă considerentele de ordin umanitar pot justifica încălcarea unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional, și anume principiul neamestecului în treburile altui stat, caz în care nu s-a recurs la măsura intervenției. Ulterior, însă în decembrie 1992 s-a afirmat că probleme de ordin umanitar au stat la baza autorizării, de către Consiliul de Securitate al O.N.U., a intervenției în Somalia cu o forță militară internațională constituită din militari americani și militari din alte 20 de state.

Cu toate aceste situații nu s-ar putea invoca faptul că principiul neintervenției ar fi erodat, ci dimpotrivă acesta este considerat a avea caracter de normă imperativă a dreptului internațional. În acesta privință unul dintre instrumentele juridice cele mai autorizate în materie, respectiv Convenția cu privire la dreptul tratatelor (Viena – 1909), în art. 53 declarând nul orice tratat care, în momentul încheierii sale este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general, prevede că „o normă a dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nici o derogare și care nu poate fi modificată decât printr-o normă a dreptului internațional general, având același caracter”.

Ca atare, soluția în problema examinată trebuie bine gândită și bazată pe normele dreptului internațional, astfel încât principiile fundamentale ale acestui drept să-și poată îndeplini funcția de validare a faptelor și a actelor ce se produc în sfera raporturilor internaționale.

6. Principiul neamenințării cu forța și a folosirii forței.

După cum am arătat, în dreptul internațional războiul a fost interzis pentru prima oară, prin Pactul Briand-Kellogg din 1928, care obligă statele să renunțe la război ca instrument de politică națională în relațiile lor reciproce.

Experiența tristă a celui de-al doilea război mondial a determinat națiunile să confere o sferă mai largă principiului nerecurgerii la război (neagresiunii). În acest sens, art. 2 pct. 4 din Carta O.N.U. prevede că: „Toți membrii organizației se vor abține în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.

Conținutul juridic al acestui principiu a fost precizat și dezvoltat prin Declarația din 1970, prin Declarația referitoare la definirea agresiunii din 1974 a Adunării Generale a O.N.U. ca și prin Actul de la Helsinki, iar extinderea aplicării lui la teritoriile submarine de dincolo de jurisdicția națională, a spațiului extraatmosferic, lună și celelalte corpuri cerești, este prevăzută expressis verbis prin tratatele speciale în materie.

În legătură cu conținutul juridic, al acestui principiu trebuie, mai întâi să subliniem că noțiunea de forță nu se limitează la forța armată, ci are un sens mai larg, incluzând atât forța armată, cât și presiunile economice, politice sau de altă natură îndreptate împotriva independenței politice ori integrității teritoriale a vreunui stat, păcii și securității internaționale. De asemenea, chiar din denumirea principiului rezultă că în conținutul principiului este inclusă și obligația statelor de a nu recurge la amenințarea cu forța, de a nu întreprinde nici o acțiune care, fără a reprezenta o folosire a forței, este de natură a crea un pericol grav pentru suveranitatea și integritatea teritorială a altor state. Ca acțiuni de acest fel pot fi menționate de pildă, activitățile, manevrele, demonstrațiile militare ale unui stat desfășurate în apropierea frontierei altui stat, propaganda de război și altele.

Carta O.N.U. Și celelalte documente de drept internațional se referă la obligația statelor de a renunța la forță și la amenințarea cu forța în relațiile internaționale.

Cea mai gravă folosire a forței în scopuri agresive o constituie recurgerea la forța armată. Condiții care se cer îndeplinite pentru calificarea folosirii forței armate ca un act de agresiune sunt definite în Rezoluția 3314 a Adunării Generale a O.N.U. (1974) referitoare la definirea agresiunii armate printr-o formulă de compromis între anterioritatea actului și împrejurări concrete care ar înlătura caracterul agresiv al acestuia.

Potrivit acestei rezoluții, statul care a recurs la forța armată în contradicție cu prevederile Cartei O.N.U. a comis un act de agresiune fapt ce constituie dovada suficientă, prima facie, privind calificarea sa ca agresor. Este vorba deci de un act comis cu intenție, de o anumită gravitate, care îl deosebește de acele acte de folosire a forței, cum ar fi incidentele sporadice la frontieră, adică „incidentele minore”. Cazuri tipice de agresiune prevăzute exemplificativ și nu limitativ în rezoluția menționată, sunt: invadarea teritoriului altui stat; bombardarea; blocada porturilor sau coastelor sale de către forțele armate ale altui stat; atacul armat al unui stat împotriva forțelor armate sau flotelor maritime și aeriene civile ale altui stat; încălcarea, de către un stat, ale cărui forțe armate sunt staționate pe teritoriul altui stat (cu acordul acestuia) a condițiilor și a termenului de staționare etc.

De asemenea, în rezoluție se precizează că nici un considerent de orice natură ar fi, politică, economică militară, sau de alt fel nu poate justifica o agresiune și se prevede răspunderea statelor pentru agresiune; războiul de agresiune fiind considerat ,,o crimă împotriva păcii internaționale”.

Așadar, interzicerea agresiunii armate – directe și indirecte – și-a găsit o confirmare expresă, în timp ce, actele de agresiune economică, presiunile politice și constrângerea de orice altă natură, care pot pune în primejdie suveranitatea și independența statelor nu beneficiază, încă, de o definire în cadrul unui document adecvat.

Dreptul internațional permite folosirea forței în două situații: a) folosirea forței in baza hotărârii Consiliului de Securitate al O.N.U.; b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.

Folosirea forței în baza hotărârii Consiliului de Securitate, ca sancțiune colectivă împotriva statelor care săvârșesc acte de agresiune, de amenințare sau încălcare a păcii internaționale, este prevăzută în art. 42 din Carta O.N.U. La o asemenea hotărâre a recurs Consiliul de Securitate împotriva Irakului ca urmare a ocupării de către acesta a Kuweitului, acțiune care s-a terminat în martie 1991 cu eliberarea Kuweitului.

O.N.U. folosește forțe armate și pentru „operațiile de menținere a păcii” („peace keeping operations”), forțe care sunt staționate pe teritoriul unor state cu acordul acestora, pentru a împiedica declanșarea operațiilor militare și a contribui la rezolvarea pașnică a unor situații conflictuale (de pildă în Cipru, Liban sau în zona înălțimilor Golan, între Siria și Israel, în Bosnia-Herțegovina). Cât privește dreptul legitim de autoapărare, exercitarea acestuia este strict determinată în conformitate cu art. 51 din Carta O.N.U. care, autorizându-l, îl limitează la producerea unui atac armat împotriva unui stat. Deci, la un astfel de drept nu se poate recurge în caz de agresiune economică sau constrângere de altă natură, după cum el nu poate fi folosit în scopuri preventive sau atunci când un pericol pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului internațional.

Prin urmare, art. 51 din Cartă, trebuie să fie interpretat restrictiv, dreptul de autoapărare individuală sau colectivă (în baza unui tratat de asistență mutuală) reprezentând o excepție de la principiul nerecurgerii la forță.

Totuși, în practica relațiilor internaționale invocarea legitimei apărări reprezintă, uneori, o încercare de a da o aparență juridică politicii de forță, de a justifica agresiunea.

În dreptul internațional se afirmă ca o a treia situație de excepție și legitimitatea recurgerii la forță, în exercitarea dreptului la autoapărare de către popoarele supuse dominației coloniale sau altor forme de dominație străină.

În literatura de specialitate, mai ales cea americană, s-a afirmat că art. 24 din Carta O.N.U. care interzice folosirea forței în relațiile internaționale n-ar mai avea forță juridică deoarece a fost frecvent încălcat.

Alt argument aplică regula rebus sie stantibus, în sensul că încălcările art. 24 au schimbat atât de radical pozițiile statelor încât fiecare parte poate invoca violările ca un motiv legal de a nesocoti ori suspenda obligația de a nu recurge la forță. În sfârșit, s-a susținut că violările principiului constituie o dovadă evidentă pentru o practică răspândită a statelor care să poată fi considerată ca o interpretare generală a Cartei si dreptului cutumiar. Ar fi vorba despre o erodare a principiului în cauză.

Aceste opinii trebuie respinse, întru-cât nici un stat – oricât ar fi de puternic și influent – nu a susținut că art. 2(4) din Cartă nu mai este în vigoare și nici un stat nu este dispus să propună excepții cuprinzătoare de la interdicția pe care articolul în cauză o cuprinde.

7. Principiul cooperării.

În ce privește principiul cooperării, Carta. O.N.T. prevede în art. 151 că unul dintre scopurile organizației este realizarea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor cu caracter economic, social cultural sau umanitar și promovarea, drepturilor omului. Importanța cooperării este relevată, între altele și de cap. IX al Cartei, intitulat „Cooperarea economică și socială internațională”, în care se afirmă finalitatea acestei acțiuni menționându-se ridicarea nivelului de trai, asigurarea progresului și dezvoltării economice și sociale, rezolvarea unor probleme internaționale de interes comun etc. și se prevede obligația statelor membre pentru înfăptuirea obiectivelor convenite.

Declarația din 1970, Actul Final de la Helsinki și alte documente internaționale consacră alături de celelalte principii fundamentale „îndatorirea statelor de a coopera unele cu altele conform Cartei O.N.U.”. Conținutul principiului cooperării constă în existența unui drept și a unei obligații corelative a statelor de a coopera unele cu altele. Astfel, fiecare stat are dreptul de a stabili relații-de cooperare cu alte state pe baze bi ori multilaterale, instituționalizate sau ad-hoc, în orice domeniu, de interes reciproc sau de interes general și nu poate fi împiedicat în mod arbitrar să-și exercite acest drept.

Corelativ acestui drept tuturor statelor le revine obligația de a coopera unele cu altele pentru soluționarea problemelor economice, pentru a favoriza progresul și dezvoltarea. Mai presus de toate, însă, statele au dreptul și obligația de a coopera pentru menținerea păcii si securității internaționale, pentru înfăptuirea măsurilor de dezvoltare, pentru protecția și conservarea mediului înconjurător etc. De altfel, cooperarea, dintre state, ca și dintre state și organizații internaționale constituie baza întregului sistem normativ internațional, a tuturor mecanismelor și structurilor internaționale – fie ele în domeniul politie, economic, cultural, fie și hi alte domenii.

O importanță deosebită prezintă cooperarea internațională în domeniul financiar bancar și în alte domenii cum sunt: exploatarea și utilizarea spațiului extraatmosferice, a zonelor și teritoriilor submarine de dincolo de jurisdicția națională a statelor, a Antarcticii, protecția mediului înconjurător, asistența tehnică și transferul de tehnologie.

În dreptul internațional aplicarea normelor sale înseamnă îndeplinirea cu bună-credință de către state a obligațiilor convenite și, în primul rând, a celor asumate prin tratate. Este, ca, atare, normal ca principiul potrivit căruia toate statele trebuie să-și respecte cu bună-credință obligațiile internaționale asumate să constituie unul dintre cele mai vechi principii, apărut în antichitate odată cu încheierea primelor tratate, fiind întâlnit la egipteni, chinezi, apoi la greci și la romani. În doctrina clasică a dreptului internațional se subliniază obligativitatea tratatelor, acestea fiind considerate ca sfinte de către cei care le-au încheiat, ca un imperativ al menținerii păcii și securității. Cel care le-ar nesocoti încalcă, atât cuvântul dat, cât și dreptul ginților, prejudiciând nu numai statul în cauză dar și toate celelalte națiuni. Au existat însă și opinii opuse care susțineau că statele pot să nu-și respecte obligațiile asumate, invocând rațiuni de stat sau de ordine publică. Doctrina dominantă rămâne însă, de-a lungul secolelor, cea care afirmă cu tărie principiul pacta sunt servanda.

Principiul respectării obligațiilor internaționale ca și celelalte principii capătă o recunoaștere și consacrare juridică- tot mai largă în izvoarele de drept internațional după primul și mai ales după cel de-al doilea război mondial.

În acest sens, Pactul Ligii Națiunilor, de pildă, a prevăzut chiar în preambul „că. este necesar să se respecte riguros prescripțiile dreptului internațional și să fie respectate cu seriozitate obligațiile convenționale”. Tot astfel, Carta O.N.U. consacră obligația statelor membre de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate potrivit Cartei, iar Declarația din 1970 se referă la îndatorirea statelor de a respecta obligațiile ce le revin în virtutea principiilor și normelor general recunoscute ale dreptului internațional ca și cele asumate prin tratate internaționale. Așadar, acest principiu a dobândit un conținut mai bogat și o sferă, de aplicare mai largă, referindu-se la obligațiile care decurg din toate izvoarele de drept internațional.

În ceea ce privește tratatele internaționale, statele sunt obligate să respecte cu buna-credință numai tratatele licite, adică, numai acele tratate care au fost încheiate cu respectarea liberului consimțământ al părților, a principiilor suveranității și egalității în drepturi a statelor, a celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional. Tratatele încheiate cu încălcarea unuia sau altuia dintre principii sunt ilicite, nevalidate din punct de vedere al dreptului internațional, statul sau statele în cauză neavând obligația să respecte astfel de tratate.

Capitolul 2

Sancțiunea în dreptul internațional public

1. Noțiune.

În practica statelor, ca și în doctrină, termenul de „sancțiuni”, este, de regulă, utilizat pentru a desemna o largă gamă de reacții ale statelor, întreprinse individual sau colectiv, îndreptate împotriva unui stat, autor al unor încălcări ale normelor sau obligațiilor internaționale. Această noțiune acoperă și acțiunile de constrângere adoptate de organizațiile internaționale, împotriva statelor membre care nu se conformează unor prevederi ale actelor lor constitutive, și, mai ales, unele măsuri adoptate de Consiliul de Securitate al ONU împotriva unui. sau unor state care, prin conduita lor, pun în pericol pacea și securitatea internațională (Cap. VII din Carta ONU).

Sancțiunile apar astfel ca un instrument "dur" de soluționare a unui diferend internațional. În actualul stadiu al evoluției dreptului internațional, sancțiunea nu este percepută ca pedeapsă sau răzbunare, ci reprezintă, mai ales, preocuparea de a determina modificarea conduitei internaționale a statului, în sensul restabilirii ordinii normative internaționale. În această perspectivă sancțiunile pot fi considerate deci și ca un complement al mijloacelor de reglementare a diferendelor, respectiv o alternativă față de recurgerea la forță, sau la amenințarea cu forța, care au fost excluse din categoria mijloacelor de reglementare a diferendelor.

În cazul sancțiunilor aplicate direct de statul victimă, acestea pot fi considerate ca un drept Ia autoapărare al acestui stat.

În trecut, recurgerea la război și, în general, utilizarea forței de către un stat sau un grup de state împotriva altor state, era considerată ca o modalitate perfect legală – din punctul de vedere al dreptului internațional – de a sancționa conduita considerată neconformă a altui stat. În dreptul internațional contemporan, războiul și, în general, orice manifestare a forței sau o amenințare cu forța sunt interzise, ca modalități de soluționare a unor probleme internaționale.

Carta ONU, cel mai important și cuprinzător tratat internațional din dreptul contemporan, stabilește prin alineatul 4 al articolului 2: „Toți Membrii Națiunilor Unite se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.

Dar în numele dreptului Ia autoapărare, în cazul în care un stat este victimă a unui atac armat, el este îndreptățit să „sancționeze” direct statul agresor prin aceleași mijloace, cu respectarea condițiilor prevăzute de Carta ONU.

Articolul 51 al Cartei stabilește astfel: „Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale”.

Sancțiunile care se pot aplica direct de un stat împotriva altui sau altor state, în numele dreptului la autoapărare, sunt retorsiunea și represaliile.

Prin retorsiune se înțelege, în general, acțiunea, sau mai curând reacția unui stat, legală din punctul de vedere al dreptului internațional, prin care acest stat răspunde unui act inamical sau unei încălcări a dreptului internațional de către alt stat. Actele de retorsiune au deci un caracter licit.

În literatura de specialitate, retorsiunea este definită nuanțat. Astfel, în opinia lui G. Politis, exprimată în raportul Institutului de Drept Internațional din 1934, retorsiunea constă într-o folosire riguroasă de către un stat a dreptului său de a răspunde unor acte considerate neamicale între subiecte de drept internațional. Potrivit unei alte opinii, retorsiunea constă în reacția față de un refuz de aplicare a dreptului internațional, printr-o măsură destinată să sancționate totodată acest refuz și să determine aplicarea dreptului. În mod asemănător, în doctrina engleză, retorsiunea este considerată ca termenul tehnic pentru o măsură punitivă, luată de un stat împotriva actelor lipsite de curtoazie sau inechitabile ale unui alt stat.

Retorsiunea poate consta în acte neamicale, dar legitime, cum ar fi: ruperea relațiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice și consulare, instituirea unui embargou sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea măsură nu încalcă prevederile unui tratat.

Un caz concret de retorsiune este considerat acela al unora dintre măsurile adoptate de SUA față de situația creată în 1979, când un grup de studenți iranieni au luat ostateci și au reținut în localurile Ambasadei SUA din Teheran, întreg personalul diplomatic și consular al acestui stat. Față de această situație, care se desfășura în condițiile schimbării de regim politic din acea țară, autoritățile iraniene nu au luat nici o măsură în sensul respectării obligațiilor internaționale ale Iranului de a asigura imunitatea personalului diplomatic și consular străin, cât și a localurilor ambasadei. Ca măsură de retorsiune, SUA a dispus blocarea, în băncile americane și în unele bănci străine a conturilor iraniene, în valoare de cca. 13 miliarde de dolari.

Represaliile sunt acte ale unui stat care, desprinse din contextul în care se desfășoară, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul în care acestea constituie un răspuns la conduita contrară dreptului internațional a altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot avea un caracter militar, întrucât ar încălca prevederile menționate ale art. 2 alin. 4 din Carta ONU. Un exemplu de represalii l-ar putea constitui următorul: Statul A dispune exproprierea masivă a unor bunuri aparținând unor cetățeni ai Statului B, fără să acorde acestora compensațiile stabilite, de pildă, printr-un acord de garantare a investițiilor sau pe baza. altor reguli de drept internațional. Statul B poate să „răspundă” prin exproprierea fără compensații a bunurilor unor cetățeni ai Statului A, aflați pe teritoriul său.

Represaliile nu se realizează însă numai prin acte identice cu cele care le-au generat. Ele pot îmbrăca și alte forme. Se impune însă, în toate cazurile, să fie proporționale, din punctul de vedere al întinderii ori gravității lor, cu actele față de care constituie un „răspuns”.

Unul dintre dezavantajele serioase pe care le prezintă retorsiunea și represaliile aplicate direct de un stat în numele dreptului ia autoapărare, constă în faptul că rezultatul acestora este influențat de raportul de putere dintre cele două părți: acțiunile sunt eficiente mai ales atunci când balanța puterii se înclină în favoarea statului care Ie aplică.

Dintre măsurile coercitive, aplicate prin intermediul' unor organizații internaționale, cele mai importante și încărcate de consecințe sunt acelea care se aplică în cadrul ONU, de către Consiliul de Securitate, în temeiul prerogativelor conferite acestui organ prin Capitolul VII al Cartei ONU.

Potrivit art. 39 al Cartei, Consiliul de Securitate, a cărui principală responsabilitate rezidă în menținerea păcii și securității internaționale, intervine atunci când constată că o anumită situație internațională reprezintă: a) „o amenințare împotriva păcii”, b) „o încălcare a păcii”, c) „un act de agresiune”.

După constatarea faptelor și încadrarea lor juridică într-una din cele trei categorii enunțate, înainte de a trece la punerea în aplicare a măsurilor de securitate colectivă prevăzute în Cartă (Cap. VII), Consiliul de Securitate poate invita părțile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe care el le consideră necesare și de dorit. În lipsa unui răspuns corespunzător din partea statului ale cărui acțiuni reprezintă o amenințare împotriva păcii, o încălcare a acestuia sau un act de agresiune, Consiliul poate trece la o serie de măsuri cu caracter politic, economic sau militar, care îmbracă forma sancțiunilor.

Pornind de al faptul că în Cartă nu se folosește termenul de sancțiuni, unii autori evită calificarea măsurilor întreprinse de Consiliul de Securitate, în baza Cap. VII al Cartei, drept sancțiuni. Alții le denumesc ca atare. Este adevărat că sancțiunile în dreptul internațional prezintă anumite particularități în comparație cu sancțiunile din dreptul intern, a! căror caracter represiv, inclusiv penal, este evident. În dreptul internațional, aplicarea lor nu vizează, cel puțin în principiu, pedepsirea statului împotriva căruia sunt îndreptate ci, în primul rând, restabilirea păcii și securității internaționale. Dar, judecând după măsurile pe care le poate lua Consiliul de Securitate, potrivit Cartei (Cap. VII) în menținerea păcii și securității internaționale, prin prisma conținutului noțiunii de sancțiune, ca element structural al normei juridice (sancțiunea fiind răspunsul social la o comportare neconformă normei), acestea pot fi calificate drept sancțiuni.

Sancțiunile pe care le poate impune Consiliul de Securitate, în baza puterilor ce-i sunt atribuite prin prevederile capitolului VII al Cartei, pot fi împărțite în două categorii, în funcție de nefolosirea sau folosirea forței militare. În prima categorie intră măsurile de ordin politic și economic, inspirate din : Pactul Societății Națiunilor și practica individuală a statelor, cum ar fi: întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice (art. 41). Cea de-a doua categorie se referă la acțiunile pe care Ie întreprinde Consiliul cu forțe militare (navale, aeriene sau terestre) și poate cuprinde demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate de forțe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite (art. 42).

Măsurile dispuse de Consiliu, indiferent de caracterul lor militar sau nemilitar, sunt obligatorii pentru toate statele membre ONU. Pentru aplicarea celor cu caracter militar, statele membre pun Ia dispoziția Consiliului de Securitate, la cererea acestuia și în conformitate cu un acord sau cu acorduri speciale, „forțe armate, asistența și înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale” (art. 42).

Potrivit Cartei, Consiliul mai are latitudinea, pentru ca hotărârile sale în scopul menținerii plăcii și securității internaționale să fie executate, să decidă dacă aceste hotărâri urmează să fie aplicate de către toți membrii Națiunilor Unite sau numai de unii dintre ei.

O scurtă privire asupra rezoluțiilor adoptate de Consiliul de Securitate în aplicarea prevederilor cap. VII al Cartei scoate Ia iveală câteva aspecte semnificative. Semnalăm, în primul rând, o intensificare a inițiativelor Consiliului de Securitate în vederea menținerii păcii și securității internaționale, după încheierea perioadei războiului rece. În al doilea rând, reținem că dintre cele trei calificări ale unei situații care ar legitima intervenția Consiliului de Securitate, cea mai frecvent reținută a fost cea care definea situația respectivă ca „o amenințare împotriva păcii”. Numai în patru cazuri (războiul din Coreea, conflictul din Insulele Malvine, războiul dintre Irak și Iran și anexarea

Kuweitului de către Irak) s-a folosit calificarea situațiilor respective ca o încălcare a păcii, în general, s-a evitat cu grijă folosirea expresiei „agresiune” sau

„act de agresiune”. Calificarea, unei situații ca reprezentând „o amenințare

împotriva păcii” permite Consiliului de Securitate să aibă în vedere și măsuri

de intervenție în conflictele interne ale statelor destinatare ale măsurilor

respective.

În sfârșit, mai este de semnalat spectrul larg al situațiilor care au reprezentat, în viziunea Consiliului, o amenințare împotriva păcii; de la împiedicarea exercitării dreptului la autodeterminare (Rodesia, Namibia), la practicarea terorismului (Libia), violarea drepturilor omului, urmată de exod masiv de populație peste granițele naționale (Ruanda), sau necesitatea restabilirii democrației (Haiti).

Organizațiile internaționale, în general, dar mai ales organizațiile internaționale cu competențe specializate în anumite domenii ale relațiilor internaționale, pot aplica membrilor lor o serie de alte sancțiuni, prevăzute, evident, de actele lor constitutive, cum ar fi pierderea anumitor avantaje decurgând din calitatea de membru, suspendarea temporară a dreptului de vot, ori a calității de membru, sau chiar excluderea din organizație.

Astfel, Africa de Sud, în urma politicii sale de apartheid, a fost exclusă temporar din Organizația Internațională a Muncii și și-a pierdut dreptul de vot în cadrul Organizației Mondiale a Sănătății. Același tratament a fost aplicat Cubei în cadrul Organizației Statelor Americane. În cadrul Fondului Monetar Internațional și a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare, încălcarea anumitor obligații poate avea drept consecință, printre altele, neacordarea anumitor credite ori împrumuturi.

2. Cauzele care determină instituirea sancțiunii.

Orice act ilicit presupune reunirea a trei elemente: violarea unei reguli juridice; producerea unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între violarea regulii juridice și prejudiciul produs. Aceste trei elemente se regăsesc și în răspunderea internațională și deci în cadrul aplicării sancțiunilor internaționale.

a) Violarea unei reguli juridice

În dreptul internațional, violarea unei reguli juridice dobândește caracterul mai larg al violării unei obligații internaționale, materializată într-un comportament care este în contradicție cu comportamentul pe care statul ar fi trebuit să-l aibă în raport cu dreptul internațional.

În relațiile internaționale pot fi încălcate normele cutumiare sau convenționale, dar pot fi încălcate și principiile de drept internațional care au caracterul unor norme dejus cogens, după cum pot să nu fie respectate obligațiile asumate printr-un tratat bilateral sau deciziile unui organ arbitrai ori ale unei instanțe judiciare internaționale. Pentru toate aceste încălcări se poate angaja răspunderea internațională.

În doctrina clasică a dreptului internațional se considera că pentru a se angaja răspunderea juridică, autorul faptei generatoare de prejudiciu trebuie să fi avut un comportament imputabil, neadecvat, luând forma unei culpe (doi, neglijență, omisiune, imprudență etc).

Spre deosebire de doctrina clasică, în care răspunderea internațională se baza pe culpă, în dreptul internațional contemporan răspunderea este angajată pe baze diferite, simpla încălcare a unei obligații, a unei reguli cutumiare ori convenționale sau a unui principiu general de drept constituind un act ilicit și, deci, un temei suficient pentru angajarea răspunderii.

Comisia de Drept Internațional a ONU a statuat în cadrul lucrărilor sale de codificare a răspunderii internaționale că violarea de către un stat a unei obligații internaționale constituie un act ilicit, indiferent care ar fi izvorul acesteia, regimul juridic aplicabil fiind același în toate cazurile.

Pentru ca răspunderea internațională să fie fondată, trebuie și este suficient să se rețină în sarcina unui stat un act contrar dreptului internațional, care poate fi o acțiune sau o omisiune, fără să fie nevoie să se facă apel la culpă, întrucât actul ilicit a avut loc și nu poate rămâne fără consecințe la nivelul comunității internaționale. Comportamentul imputabil al statului se apreciază în funcție de mijloacele de care dispune și de eforturile pe care le-a depus pentru a preveni un fapt ilicit.

Teoria răspunderii internaționale a statelor bazată pe imputabilitate, constând în încălcarea unei obligații internaționale și deci în comiterea unui act ilicit, indiferent dacă statul a săvârșit sau nu respectivul act din culpă, depășește astfel teoria clasică bazată pe culpă, angajând răspunderea într-o mai mare măsură și în mult mai numeroase situații decât era posibil în cadrul respectivei teorii.

Evident, dacă în mod concret se constată și culpa proprie a statului sau a agenților săi, cu atât mai mult se impune răspunderea statului, în acest caz culpa putând fi luată în considerare la stabilirea în concret a dimensiunilor răspunderii și a formelor pe care le poate lua aceasta.

Statul răspunde pentru faptele ilicite săvârșite în cadru oficial de către toate organele sale, fie că sunt organe legislative, administrative sau judecătorești, actele acestora fiind considerate ca acte ale statului însuși.

Statul răspunde și de faptele ilicite săvârșite de către persoane sau grupuri de persoane, dacă ele au acționat în numele statului sau cu autorizarea ori acceptarea acestuia, ori în locul autorităților constituite ale statului, când acestea nu au fost în măsură să acționeze.

Statul răspunde, de asemenea, în toate situațiile în care violarea unei obligații internaționale s-a produs datorită unei omisiuni, ca o lipsă de diligentă a organelor de stat în exercitarea competenței lor.

Deși statul răspunde în principiu pentru fapte ilicite, deci pentru încălcarea unei obligații internaționale, în anumite situații, prevăzute în tratate și convenții, s-a admis și răspunderea obiectivă a statului, bazată pe risc, chiar dacă prejudiciul produs nu constituie urmarea unui act ilegal. în acest caz producerea prejudiciului este suficientă pentru angajarea răspunderii internaționale.

O asemenea răspundere este admisă în unele domenii cum sunt cele care privesc daunele cauzate de către obiecte lansate în spațiul cosmic, daunele produse prin utilizarea pașnică a energiei nucleare, cele rezultate din poluarea mărilor etc.

Răspunderea obiectivă a statelor bazată pe risc este consacrată și în alte domenii și anume: răspunderea pentru prejudiciile cauzate unui străin de către funcționarii care au acționat prin depășirea competențelor lor și răspunderea pentru daunele cauzate prin riscul normal de vecinătate, când un stat este ținut să răspundă pentru daunele cauzate unui stat vecin prin actele ilicite comise pe teritoriul său, care au influențe dăunătoare și în statul vecin.

În acest ultim caz, statul are o răspundere subsidiară, răspunderea principală având-o operatorul individual (companie, întreprindere etc.) din vina căruia s-a produs prejudiciul.

b) Producerea unui prejudiciu

Prejudiciul produs reprezintă o atingere adusă unei mari diversități de drepturi ale statului însuși sau care sunt ocrotite de acesta, din variate domenii ce țin de suveranitatea statului, de poziția sa politică sau de valorile sale politice și morale fundamentale, de teritoriul sau de bunurile acestuia, de drepturi economice (patrimoniale) sau extraeco-nomice (nepatrimoniale, morale).

În doctrina juridică se face deosebire între un drept și un interes, numai violarea unui drept implicând obligația de a repara, nu și lezarea unui interes.

c) Existența unui raport de cauzalitate

Sancționarea unui stat, în dreptul internațional, ca și în dreptul intern, este condiționată și de existența unei legături de cauzalitate între violarea regulii de drept (a obligației asumate) și prejudiciul efectiv suferit, numai stabilirea în concret a existenței unui asemenea raport justificând antamarea răspunderii.

3. Clasificarea sancțiunilor.

Dreptul internațional a consacrat mai multe forme ale răspunderii internaționale în raport de natura încălcărilor aduse prin actul ilicit.

Formele răspunderii internaționale sunt: politică, morală, materială și penală. În funcție de forma sub care intervine răspunderea se aplică și eventualele sancțiuni.

În realitatea vieții internaționale aceste forme de răspundere pot fi angajate separat, în raport de natura valorilor lezate, dar în cazul unor încălcări grave ale dreptului internațional, în special ca urmare a unor acte de agresiune, formele răspunderii se pot cumula, răspunderea politică și morală fiind însoțită de obligații de despăgubire și de sancționare a persoanelor care au săvârșit fapte penale.

a) Sancțiuni de natură politică

În cazul în care un stat, prin conduita sa contrară normelor dreptului internațional, a adus prejudicii de natură politică altui stat sau comunității internaționale în ansamblu, statul respectiv este ținut să răspundă în acest cadru, împotriva sa putându-se adopta sancțiuni politice sau de altă natură.

Sancțiunile politice pot fi destul de variate, ele materializându-se în ruperea relațiilor diplomatice, excluderea dintr-o organizație internațională, boicotarea relațiilor cu alte state, întreruperea relațiilor economice, comerciale ori de comunicații sub diverse forme, excluderea din forurile de colaborare internațională, iar în cazul comiterii unor agresiuni se pot aplica și măsuri de limitare a suveranității statului în culpă.

Astfel, după capitularea necondiționată a Germaniei în al doilea război mondial, guvernele U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței au preluat temporar puterea supremă în Germania, exercitând un control direct asupra acesteia, pentru a se asigura poporului german calea restabilirii integrale a suveranității sale uzurpate de regimul nazist și a se asigura că în viitor statul german nu va continua politica sa agresivă și își va îndeplini obligațiile internaționale.

Împotriva Republicii Sud-Africane au fost luate măsuri de boicotare pe planul relațiilor internaționale pentru a determina această țară să renunțe la politica sa de apartheid, contrară normelor și principiilor dreptului internațional.

Mai recent, Irakul este supus unor sancțiuni internaționale și unor măsuri de limitare a suveranității ca urmare a încălcării de către acesta a suveranității statului Kuweit, pe care 1-a anexat prin cucerire, folosind forța armată.

În condițiile vieții internaționale contemporane un rol important în aplicarea sancțiunilor politice revine Organizației Națiunilor Unite, în exercitarea atribuțiilor ei conferite de statele membre pentru menținerea și restabilirea păcii și securității internaționale.

b) Sancțiuni morale

În situația în care s-au produs daune de ordin moral unui stat, acesta este îndreptățit să ceară reparații de aceeași natură.

Faptele care angajează răspunderea morală pot fi: ofensarea drapelului sau a imnului de stat ori a reprezentantului diplomatic al altui stat, denigrarea politicii duse de un stat ori a istoriei acestuia, tratamentul necorespunzător acordat unui șef de stat aflat în vizită în altă țară, punerea în pericol a vieții sau integrității fizice a acestuia etc.

Răspunderea se concretizează, de regulă, în obligarea statului care a adus ofensă altui stat de a prezenta acestuia scuze, fie pe cale diplomatică, fie în orice altă formă considerată ca adecvată.

Răspunderea morală poate lua și forma aplicării de sancțiuni de către statul considerat ca vinovat împotriva agenților sau a cetățenilor săi care au comis acte ilicite față de un alt stat sau față de cetățenii acestuia.

În esență, răspunderea morală a unui stat constă în obligația sa de a da satisfacție celuilalt stat, prin măsuri care să exprime dezaprobarea față de actele săvârșite împotriva suveranității sau demnității reprezentanților acestuia de către funcționarii ori cetățenii proprii. Situații de această natură se întâlnesc destul de frecvent în relațiile internaționale, iar natura și intensitatea satisfacției ce se acordă statului lezat depind de situație, esențial fiind ca, urmare măsurilor luate, statul ofensat să se considere satisfăcut.

c) Sancțiuni materiale

Sancțiunile materiale pot interveni atunci când un stat reclamă pagube ce i s-au cauzat de către un alt stat, fie direct, printr-o încălcare a dreptului internațional ori a unui angajament convențional asumat, fie când este vorba de o pagubă creată unui cetățean al său printr-un act de guvernământ.

Ea constă în obligația de a repara prejudiciul produs, reparație ce se poate face atât pe calea restituirii cât și prin plata unei despăgubiri.

Restituirea constă în restabilirea drepturilor încălcate, aducerea acestora în starea anterioară producerii actului ilicit. Este o formă de reparare în natură, prin restituirea bunurilor sau a valorilor preluate, ori prin înlocuirea acestora cu bunuri similare.

Despăgubirea se angajează atunci când reparația în natură, prin restituire, nu mai este posibilă. Ea se concretizează, în general, printr-o despăgubire bănească justă.

Reparația trebuie să fie integrală. Ea trebuie să cuprindă atât dannum emergens, cât și lucrum cesans. Despăgubirea nu poate avea, însă, decât un caracter compensator și nu unul represiv, ea tinzând la reintegrarea celui păgubit într-o situație echivalentă celei existente anterior producerii pagubei și nu la pedepsirea autorului.

În raport de situație, despăgubirea poate consta fie într-o sumă reprezentând echivalentul unui bun concret de care a fost păgubit statul respectiv, fie dintr-o sumă forfetară, apreciată in abstracto prin evaluarea globală a diverselor elemente constitutive ale prejudiciului produs, mai ales dacă între data plății și cea a producerii prejudiciului a trecut un timp îndelungat sau dacă prejudiciul produs este greu să fie delimitat în toate componentele sale (de exemplu naționalizarea sau exproprierea unor categorii de bunuri aparținând altui stat).

d) Sancțiuni penale

Această formă de răspundere este o consecință directă a încălcării normelor dreptului internațional de către persoanele fizice care reprezintă statul, îndeosebi când se comit crime contra păcii, crime de război și crime împotriva umanității, sau de către persoanele care acționează cu titlu personal, când este vorba de alte crime ce se sancționează potrivit reglementărilor internaționale cu caracter penal.

Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, înseamnă obligația unei persoane care a încălcat o normă penală de a suporta o pedeapsă pentru infracțiunea comisă și dreptul organelor judiciare de a aplica această pedeapsă.

Actul ilicit prin care se încalcă o normă de drept internațional penal capătă caracter de infracțiune, infracțiunea fiind unicul temei al răspunderii penale, fie că aceasta ia formă de crimă internațională sau de delict internațional.

Potrivit teoriei generale a dreptului penal, pentru a se angaja răspunderea penală a unei persoane este necesar ca aceasta să fi săvârșit o faptă prevăzută și pedepsită de legea penală, ca fapta respectivă să prezinte un anumit grad de pericol social și să fi fost săvârșită cu vinovăție. Neîntrunirea tuturor acestor elemente are drept consecință lipsa răspunderii penale.

Răspunderea penală are caracter personal, sub incidența legii penale căzând numai infractorii, persoane fizice.

Există răspundere penală atunci când fapta este săvârșită cu intenție sau din culpă, în raport de caracterul faptei prin care se aduce atingere normei penale.

Răspunderea penală se individualizează în raport de gravitatea faptei săvârșite, de calitatea persoanei față de fapta săvârșită (autor, instigator, complice, favorizator), precum și de împrejurările în care se săvârșește fapta ori de circumstanțele personale ale făptuitorului, care pot agrava sau atenua răspunderea.

În anumite condiții prevăzute de legea penală amnistia, prescripția, lipsa plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea pentru fapta săvârșită.

În dreptul internațional s-a pus problema determinării subiectului răspunderii penale, de a se ști cine trebuie să răspundă din punct de vedere penal pentru săvârșirea unei infracțiuni internaționale.

Dreptul roman respingea ideea răspunderii penale a unei persoane juridice, considerată fiind ca o pură ficțiune (societas delinquerenon potest). în evul mediu a avut însă o mare influență, cu consecințe practice, ideea capacității delictuale a corporațiilor, în conformitate cu care puteau fi trase la răspundere penală comunitățile locale, breslele etc. pentru acte penale de rebeliune, de violență și altele comise de membrii lor.

Deși problema a fost reluată și ulterior, este astăzi unanim acceptat că numai persoana fizică poate să fie trasă la răspundere penală. Teoria răspunderii penale colective, potrivit căreia statele înseși puteau răspunde penal, este astăzi considerată ca fiind contrarie principiilor dreptului internațional.

Așadar, în cazul în care în raporturile internaționale se săvârșesc fapte penale în numele statului, răspunderea penală nu incumbă statului, ci reprezentanților și agenților săi, adică acelora care au ordonat sau executat asemenea infracțiuni.

Statul poate însă avea și el o răspundere în legătură cu săvârșirea infracțiunilor internaționale, dar această răspundere nu ia forma penală, în asemenea cazuri putând fi antamată răspunderea politică, morală sau materială, după caz.

Un caracter asemănător îl are răspunderea statului pentru neluarea, în cazul în care era obligat la aceasta, a măsurilor de prevenire, împiedicare ori sancționare a infracțiunilor internaționale comise de persoane particulare, cetățeni proprii, care nu au însă calitatea de a acționa în numele statului.

Răspunderea penală internațională este de dată mai recentă decât celelalte forme ale răspunderii internaționale.

Pe cale cutumiară răspunderea penală era angajată pentru săvârșirea unor infracțiuni considerate ca fiind dejus gentium, prin care se lezau interesele mai multor state, între care comerțul cu sclavi, falsificarea de monedă, actele de piraterie. Ulterior aceste infracțiuni au fost consacrate și reglementate mai amănunțit și precis prin convenții internaționale.

Răspunderea internațională penală s-a dezvoltat în special după al doilea război mondial, în prezent dobândind o importanță deosebită. Răspunderea internațional-penală este astăzi bazată pe încălcarea unor norme imperative de jus cogens ale dreptului internațional, care interzic în mod expres categorii de fapte de o deosebită periculozitate pentru comunitatea internațională săvârșite în domenii foarte variate ale relațiilor internaționale, atât în timp de pace, cât și în timp de război, între care cele care atentează la:

menținerea păcii și securității internaționale;

asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare;

protecția drepturilor omului și a unor grupuri umane;

protecția, în perioada de conflict armat, a unor persoane și bunuri;

asigurarea și conservarea mediului înconjurător;

desfășurarea unor activități vitale pentru comunitatea internațională (transporturi, telecomunicații etc).

În cazul în care actele ilicite sunt comise de către persoane particulare, cetățeni proprii sau străini, statul pe teritoriul căruia se comit asemenea fapte în principiu nu răspunde pentru acestea. Totuși, în anumite condiții, fie în virtutea principiilor dreptului internațional prin care se stabilește conduita normală în relațiile dintre state, fie în baza unor angajamente concrete asumate prin tratate internaționale, statele pot răspunde pentru actele ilicite comise pe teritoriul lor de către cetățeni, când asemenea acte lezează un alt stat sau pe cetățenii acelui stat.

În astfel de cazuri răspunderea internațională a statului este angajată datorită încălcării obligației sale de a veghea ca pe teritoriul propriu să nu se pregătească și să nu se favorizeze acțiuni de natură a leza alte state, el având obligația de a împiedica prin intermediul organelor sale competente comiterea unor asemenea fapte. De aceea, statul va putea fi considerat răspunzător numai atunci când fapta și prejudiciul produs sunt rezultatul omisiunii sale de a lua măsurile pe care, după împrejurări, era obligat să le ia, în care ipoteză se poate pune problema acordării unor satisfacții sau a plății de despăgubiri.

În cazul în care nu se poate stabili existența unor omisiuni nu se mai pune problema răspunderii pentru fapta săvârșită și pentru consecințele ei, statul pe teritoriul căruia s-a produs o infracțiune internațională sau o altă faptă prejudiciabilă pentru alt stat ori pentru cetățenii acestuia având doar obligația de a pedepsi pe făptuitor și de a oferi celui păgubit posibilitatea obținerii unei despăgubiri din partea persoanei vinovate, în fața organelor sale judiciare sau administrative. Neîndeplinirea unei asemenea obligații constituie, însă, o încălcare din partea statului respectiv a normelor dreptului internațional.

Capitolul 3

Sancțiuni cu folosirea forței armate

1. Noțiuni generale.

Nerespectarea normelor dreptului internațional, ca și săvârșirea unor acțiuni inamicale împotriva altor state ori încălcarea drepturilor acestora sunt acte care, potrivit dreptului internațional, dau dreptul statelor lezate, ca și comunității internaționale, de a lua unele măsuri de constrângere pașnică, cu caracter de sancțiune, fără a se recurge la război, dacă diferendul sau situația internațională ce au intervenit nu se pot rezolva prin mijloacele pașnice politico-diplomatice sau jurisdicționale consacrate.

Măsurile de constrângere vizează fie asigurarea legalității internaționale, fie înlăturarea actelor neamicale sau restabilirea drepturilor încălcate și obligarea statului în culpă de a repara prejudiciile cauzate.

Dreptul internațional cunoaște următoarele mijloace de constrângere pașnică, grupate în două categorii:

Fără folosirea forței armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relațiilor diplomatice, excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile internaționale etc;

Cu folosirea forței armate: represaliile armate, blocada maritimă pașnică, demonstrațiile cu forțele armate și ocuparea militară a
teritoriului.

În dreptul internațional clasic, statele puteau să recurgă în mod individual la asemenea mijloace de constrângere fără vreo restricție. O dată cu interzicerea recurgerii la forță în relațiile internaționale, folosirea în mod individual de către state a mijloacelor de constrângere bazate pe forța armată a devenit contrară dreptului internațional, iar mijloacele de constrângere fără folosirea forței armate au suferit transformări importante, în sensul îngustării câmpului de utilizare a acestora.

Potrivit dreptului internațional contemporan, statele pot recurge în mod individual numai la măsuri de constrângere care nu sunt bazate pe forța armată și aceasta în mod cu totul excepțional, în strânsă legătură cu Organizația Națiunilor Unite, atunci când sunt obiectul unor presiuni sau ilegalități din partea altui stat care nu au ajuns încă în faza unui atac armat.

Mijloacele de constrângere, cu sau fără folosirea forței armate, pot fi, însă, utilizate în cadrul măsurilor colective luate de Organizația Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate putând să decidă în acest sens în baza articolelor 41 și 42 ale Cartei O.N.U.

2. Mijloace de constrângere cu folosirea forței armate.

a) Represaliile armate

De-a lungul istoriei represaliile cu folosirea forței armate au fost permise, ele fiind considerate legale în baza dreptului la autoajutorare (self help) al statelor, care permitea adoptarea oricăror măsuri de forță atunci când se aprecia că există un pericol din partea altui stat.

Represaliile aveau un dublu caracter, reparator și sancționator, și se foloseau pentru rezolvarea situației sau a diferendului prin forță, dar fără a se ajunge la război. Folosirea forței armate cu titlu de represalii a constituit, însă, adesea preludiul unor intervenții militare sau pretext pentru asemenea intervenții.

Represaliile bazate pe forța armată au fost interzise parțial prin Convenția a II-a de la Haga din 1907 referitoare la limitarea folosirii forței pentru obținerea plății unor datorii contractuale. Ele au fost interzise de o manieră generală în baza Cartei O.N.U., ca fiind contrare scopurilor și principiilor acesteia, care impun statelor obligația de a se abține în relațiile lor de la folosirea forței armate, inclusiv cu titlu de represalii.

Dacă folosirea forței armate în cadrul represaliilor atinge un anumit grad de gravitate și intensitate, aceasta poate constitui nu numai o încălcare a interdicției generale de a folosi forța în relațiile internaționale, ci și un act de agresiune armată.

b) Blocada maritimă pașnică

Prin blocadă maritimă pașnică se înțelege ansamblul de măsuri vizând împiedicarea de către un stat, cu forțele sale navale militare, fără a se afla în război cu un alt stat, a oricăror comunicații cu litoralul și porturile respectivului stat, pentru a determina pe celălalt stat să renunțe la o acțiune concretă prin care i se încalcă drepturile proprii sau se aduce atingere legalității internaționale.

Blocarea porturilor sau a coastelor altui stat implică posibilitatea pentru statul care a recurs la o asemenea măsură de a reține și sechestra navele statului blocat, care ar intra sau ar ieși din porturile acestuia ori din marea sa teritorială.

La origine, blocada maritimă a constituit unui din procedeele de ducere a războiului, dar din secolul al XlX-lea a început să fie folosită și în timp de pace, ca o măsură de constrângere pentru restabilirea ordinii juridice internaționale, în cazul în care a fost încălcată.

În dreptul internațional contemporan, blocada maritimă pașnică este interzisă dacă este efectuată individual de către un stat împotriva altui stat, fiind considerată un act ilegal de amenințare cu forța sau de recurgere la amenințarea cu forța armată într-un mod agresiv, figurând în componența definiției agresiunii adoptată în 1974.

Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, însă, potrivit art. 42 al Cartei, să dispună efectuarea unei blocade maritime pașnice cu forțele militare navale ale statelor membre ale organizației, ca o măsură de constrângere cu folosirea forței armate în condițiile prevăzute de Capitolul VII al Cartei O.N.U.

c) Demonstrațiile cu forțele armate

Demonstrațiile cu forțele armate constau în desfășurarea de efective militare, mișcări de trupe, aducerea în apropierea graniței eu un alt stat a unor forțe militare navale, aeriene sau terestre, ori alte asemenea manifestări, pentru a-i impune o anumită conduită considerată ca legală ori pentru a-l determina pe acesta să înlăture unele măsuri luate anterior prin care au fost lezate interesele altui stat.

În trecut, demonstrațiile cu forța armată au constituit un mijloc frecvent utilizat și din păcate se mai utilizează și astăzi, deși din punct de vedere legal ele sunt interzise, constituind acte de amenințare cu forța, la care statele nu mai au dreptul să recurgă în mod individual, potrivit principiului nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța în relațiile internaționale.

Măsura poate fi luată, însă, în mod legal în cadrul O.N.U. de către Consiliul de Securitate în conformitate cu art. 42 al Cartei, împotriva unui stat agresor, ca măsură colectivă a membrilor organizației.

d) Ocuparea militară a teritoriului altui stat

În dreptul internațional clasic, ocuparea militară a teritoriului sau a unei porțiuni din teritoriul altui stat a fost folosită ca mijloc de constrângere în timp de pace, fără o declarație de război, cu caracter de represalii împotriva încălcării unor drepturi ori a neîndeplinirii unor obligații sau ca o garanție că statul respectiv își va corecta conduita ilegală.

O asemenea măsură era considerată legală atâta timp cât dreptul internațional clasic permitea ca, în virtutea dreptului de autoapărare sau autoprotecție al statelor, care avea un sens mult mai larg decât dreptul la autoapărare individuală sau colectivă prevăzut de Carta ONU, fiecare stat să poată recurge în mod unilateral la măsuri bazate pe forța armată împotriva altui stat, chiar și atunci când acesta nu săvârșea un act de agresiune.

Potrivit dreptului internațional contemporan, ocuparea totală sau parțială a teritoriului altui stat este interzisă, fiind contrară principiului nerecurgerii la forță împotriva suveranității sau a integrității teritoriale a altui stat. Ea este considerată ca un act de agresiune și figurează în definiția adoptată în 1974 a agresiunii, ca una din situațiile în care recurgerea la forța armată constituie o agresiune internațională.

3. Folosirea legală a forței armate împotriva actelor de agresiune.

Recurgerea la forța armată împotriva suveranității și integrității teritoriale a statelor este astăzi interzisă în baza principiului nerecurgerii la forță, principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, iar agresiunea armată este considerată drept cea mai gravă crimă internațională.

Dreptul internațional permite, însă, ca forța armată să fie folosită drept mijloc de ultim recurs pentru contracararea actelor de agresiune, statele putând să utilizeze forțele lor armate împotriva altor state care încalcă grav legalitatea internațională, pentru a-și apăra propria integritate teritorială, independența și suveranitatea și pentru sancționarea agresorului, în care sens sunt în drept să adopte în propriul teritoriu măsuri adecvate de natură a le permite realizarea scopurilor arătate.

În realizarea uneia din principalele sale funcții, de a menține pacea și securitatea internațională, Carta O.N.U. cuprinde un sistem complex de sancționare, în colectiv, a agresorului de către statele membre, menit a asigura restabilirea legalității internaționale, înlăturarea actelor de agresiune și a urmărilor acestora, repunerea în drepturi a statului lezat și prevenirea unor noi încălcări.

Sisteme similare de asigurare a securității internaționale funcționează și în plan zonal, în cazul organizațiilor internaționale regionale. Carta O.N.U. recunoaște în același timp și dreptul la autoapărare al fiecărui stat care, în caz de agresiune, este îndreptățit să riposteze prin toate mijloacele care-i stau la îndemână, fie în mod individual, fie împreună cu alte state cu care se află în relații de alianță politico-militară bilaterală sau multilaterală, pentru acordarea de ajutor mutual în caz de atac armat.

Recunoașterea dreptului la autodeterminare al popoarelor a dus în planul dreptului la legitimarea luptei armate duse de popoarele coloniale și dependente împotriva asupritorilor, recurgerea la forța armelor de către aceste popoare încadrându-se în situațiile legitime de folosire a forței, ca ripostă la exercitarea ilegală de către statele metropolă a unor constrângeri la adresa libertății și independenței lor. Situațiile în care forța armată poate fi folosită în mod legal pentru sancționarea agresiunii sunt, deci, următoarele: de către Organizația Națiunilor Unite, ca sistem universal de securitate; de către organizațiile regionale, sub controlul O.N.U.; de către fiecare stat în parte, potrivit dreptului la autoapărare individuală sau colectivă; de către popoarele coloniale sau dependente împotriva țărilor care exercită asupra lor o dominație ilegală, contrară normelor dreptului internațional și Cartei O.N.U..

Carta O.N.U. prevede în art. 53 și 107 și posibilitatea folosirii forței împotriva statelor foste inamice puterilor aliate și asociate în cel de-al doilea război mondial, între care s-ar încadra și țara noastră, măsură ce era menită a contracara o eventuală politică revanșardă din partea acestora, cum se întâmplase după primul război mondial, și a asigura respectarea clauzelor tratatelor de pace. Prevederile articolelor respective, deși încă în vigoare în mod formal, au devenit caduce, în condițiile în care statele respective sunt astăzi membre ale O.N.U. și s-au angajat să ducă o politică de pace și de respectare a dreptului internațional alături de celelalte state ale lumii.

a) Folosirea forței de către Organizația Națiunilor Unite.

Carta O.N.U. proclamă în preambulul său hotărârea statelor membre de a-și uni eforturile pentru menținerea păcii și securității internaționale, de a accepta principii și a institui metode „care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul lor comun”.

Statele membre ale O.N.U. s-au angajat să-și garanteze reciproc securitatea și să contribuie prin toate mijloacele conforme cu dreptul internațional la reprimarea agresiunii indiferent unde, din partea cui și împotriva cui s-ar produce aceasta.

Mijloacele prevăzute de Carta O.N.U. pentru menținerea păcii și securității internaționale, asigurarea legalității internaționale și apărarea drepturilor statelor sunt, în caz de diferend sau de conflict internațional, atât mijloacele pașnice cunoscute, cât și, în caz de violări ale păcii sau de acte de agresiune, măsuri bazate pe forță, fie că aceasta implică sau nu folosirea forței armate. Ele sunt cuprinse în Capitolul VI al Cartei, intitulat, „Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune”.

Mecanismul prevăzut în acest sens de Carta O.N.U. este destul de complex, principalelor organisme ale organizației mondiale (Adunarea Generală și Consiliul de Securitate) stabilindu-li-se atribuții, drepturi și obligații precise privind folosirea forței, inclusiv a forței armate. Un rol important joacă în acest domeniu și secretarul general al O.N.U..

1) Adunarea Generală a O.N.U. are un rol relativ limitat în rezolvarea unor situații conflictuale ce ar apărea între membrii organizației.

Pe de o parte, ea se poate pronunța asupra oricărei situații ce ar constitui o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, în baza competenței sale generale de a analiza și dezbate orice problemă ce intră în sfera de preocupări a organizației, iar pe de altă parte, în caz de diferend între statele membre, poate face recomandări asupra modului de soluționare atât statelor implicate, cât și Consiliului de Securitate, acestuia din urmă fie din oficiu, dacă nu s-a sesizat el însuși cu situația sau diferendul respectiv, fie la cererea acestuia, dacă s-a sesizat el însuși.

Adunarea Generală nu poate, de aceea, potrivit Cartei, să întreprindă măsuri bazate pe forță și cu atât mai mult nu poate dispune recurgerea la forța armată împotriva unui stat care prin conduita sa culpabilă a dat naștere unui diferend sau unei situații internaționale, sau care în mod deliberat a recurs la acte de agresiune împotriva altui stat.

Deși limitată prin prevederile Cartei O.N.U. în posibilitățile ei legale de a acționa direct asupra situațiilor concrete în care pacea și suveranitatea sunt tulburate sau amenințate, Adunarea Generală a îndeplinit și îndeplinește în continuare un rol important în soluționarea unor probleme de ordin general de această natură, adoptând decizii (declarații și rezoluții) care exprimă luări de poziție nete împotriva unor acte de agresiune și care exercită o influență pozitivă pe plan internațional, pentru dezamorsarea unor situații conflictuale și soluționarea acestora în spiritul dreptului internațional, al asigurării păcii mondiale.

2) Consiliul de Securitate al O.N.U. are, potrivit Cartei, o poziție cu totul specială în sistemul de rezolvare a situațiilor și diferendelor care ar primejdui pacea și securitatea internațională, el având „principala răspundere pentru menținerea păcii și securității internaționale” (art.24) și fiind abilitat ca în îndeplinirea îndatoririlor sale decurgând din această răspundere, să acționeze în numele statelor membre, acestea obligându-se să-i accepte și să-i execute hotărârile.

Măsurile pe care le poate lua Consiliul de Securitate în caz de amenințare contra păcii, violări ale păcii sau acte de agresiune sunt prevăzute de Capitolul VII al Cartei O.N.U., care cuprinde și principalele atribuții ale Consiliului de Securitate în domeniul realizării securității și păcii internaționale.

Potrivit Cartei (art.39) Consiliul de Securitate are atât competența de a constata existența unei amenințări contra păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune, cât și pe aceea de a acționa în mod corespunzător pentru menținerea păcii.

Constatarea existenței uneia din situațiile care reclamă intervenția Consiliului de Securitate se poate face atât din oficiu, cât și la sesizarea unui alt organ al O.N.U. sau a unor state, indiferent dacă statele respective sunt sau nu implicate direct Acțiunea Consiliului de Securitate constă în adoptarea unor recomandări sau a unor hotărâri, în funcție de situație.

Recomandările nu au caracter obligatoriu, pe această cale nu se pot lua măsuri de constrângere, ci doar se pot indica procedurile și metodele pentru rezolvarea situației.

Hotărârile stabilesc măsuri concrete menite a duce la menținerea au, după caz, la restabilirea păcii și securității internaționale. Consiliul de Securitate este în drept să decidă, cu caracter obligatoriu, luarea de măsuri provizorii sau de măsuri definitive, care pot să implice sau nu folosirea forței armate.

a) Măsurile provizorii se iau în scopul de a preveni agravarea
unei situații constatate ca atare, înainte de cercetarea amănunțită a
acesteia și de adoptarea unor recomandări sau hotărâri pentru soluțio
narea pe fond a conflictului. Carta nu indică în ce ar putea consta
asemenea măsuri provizorii pentru a nu îngrădi aprecierea Consiliului
de Securitate în raport cu situațiile concrete, care pot fi foarte variate.
Asemenea măsuri pot consta, de exemplu, dintr-un ordin de încetare a
focului, din instituirea unui moratoriu, oprirea înaintării trupelor și
altele asemenea.

În caz de neconformare a părților față de măsurile cu caracter provizoriu dispuse de Consiliul de Securitate, acesta este împuternicit să țină seama în modul cuvenit de refuzul respectiv în cursul desfășurării ulterioare a evenimentelor, la aprecierea poziției și a răspunderii fiecăreia dintre părți.

Măsurile provizorii trebuie să fie de așa natură încât să nu prejudicieze drepturile, pretențiile sau poziția părților interesate și să nu avantajeze pe vreuna din părți.

b) Măsurile definitive pot să fie de două feluri: cele care nu
implică folosirea forței armate și cele bazate pe folosirea forței armate.

Măsurile care nu implică folosirea forței armate pot să se refere la izolarea internațională a statului în culpă sau la crearea unor dificultăți pentru poziția politică internațională și pentru economia acestuia, prin exercitarea de presiuni, în scopul de a-l determina astfel să-și corijeze conduita, să renunțe la actele sale condamnabile și să reintre în legalitate.

În cadrul acestor măsuri Consiliul de Securitate poate să ceară statelor membre ale O.N.U. să întrerupă total sau parțial relațiile economice, comunicațiile feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio sau prin alte mijloace de comunicație cu statul supus măsurilor de sancționare, sau să întrerupă relațiile diplomatice cu acesta (art.41 al Cartei O.N.U.).Deși nu implică folosirea forței armate, asemenea măsuri au caracter de constrângere și prezintă o gravitate deosebită pentru statele împotriva cărora se iau. Ele nu mai au drept scop, ca în cazul măsurilor provizorii, conservarea poziției părților în conflict la un moment dat, ci sancționarea acelora care nu s-au conformat hotărârilor anterioare și continuă conduita lor ilicită. Luarea unor asemenea măsuri presupune o atitudine clară, tranșantă, din partea Consiliului de Securitate în favoarea uneia sau alteia din părțile aflate în conflict, o condamnare a statelor vinovate de tulburări ale păcii, de violări ale păcii sau de acte de agresiune.

Măsurile bazate pe folosirea forței armate se iau în cazul în care măsurile cu caracter provizoriu, recomandările Adunării Generale sau ale Consiliului de Securitate, precum și măsurile luate de Consiliul de Securitate care nu implică folosirea forței armate, s-au dovedit ineficiente.

În această situație Consiliul de Securitate poate să întreprindă, prin folosirea forțelor terestre, navale sau aeriene ale membrilor organizației, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.

Carta prevede asemenea măsuri numai cu caracter enunțiativ, menționând demonstrațiile militare, măsurile de blocadă și alte operații executate de forțele terestre, maritime sau aeriene (art. 42).

Pentru exercitarea atribuțiilor Consiliului de Securitate, Carta O.N.U. a prevăzut un mecanism de constituire și de utilizare a forțelor armate ale organizației, care să fie în măsură să angajeze acțiuni militare împotriva statelor în culpă.

Art. 43 al Cartei O.N.U. prevede obligația statelor membre de a pune la dispoziția Consiliului de Securitate forțe armate și de a-i acorda sprijinul și facilitățile necesare, inclusiv dreptul de trecere a trapelor peste teritoriul lor, în vederea executării măsurilor de menținere a păcii.

Contribuția cu forțe armate, sprijinul și facilitățile, nu se angajează însă automat, ci sunt condiționate de îndeplinirea cumulativă a două condiții: formularea unei cereri exprese din partea Consiliului de Securitate și încheierea unor acorduri între Consiliu pe de o parte și membrii organizației, individual sau în grup, pe de altă parte.

Utilizarea în luptă a efectivelor puse la dispoziția O.N.U. trebuie să se facă, potrivit Cartei, după planurile pregătite de Consiliul de Securitate cu ajutorai unui Comitet de stat major, statele care participă cu forțe armate având, însă, dreptul să fie invitate la adoptarea de către Consiliul de Securitate a hotărârilor privind utilizarea forțelor lor armate.

Caracterul sumar al prevederilor Cartei, ca și sistemul prevăzut pentru angajarea și conducerea forțelor armate ale O.N.U., au determinat ca problema constituirii unor asemenea forțe să depindă în ultimă instanță de factori politici conjuncturali, practic de voința marilor puteri membre permanente ale Consiliului de Securitate, astfel că, până în prezent, nu s-au încheiat asemenea acorduri încă din timp de pace și, ca urmare, nici nu s-au constituit forțele militare ale O.N.U. în conformitate cu prevederile capitolului VII al Cartei.

Mecanismul prevăzut de Carta O.N.U. a funcționat doar cu caracter ad-hoc în cazul agresiunii săvârșite de Irak în 1990 împotriva Statului Kuweit, pe care l-a invadat și l-a anexat. După anexare, prin rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U., s-a cerut Irakului eliberarea Kuweitului, iar ca urmare a refuzului statului agresor Consiliul de Securitate a instituit o blocadă totală și a invitat mai multe state să-i pună la dispoziție trupe pentru reprimarea agresiunii și eliberarea Kuweitului.

Trupele puse la dispoziția Consiliului de Securitate, în special de către Statele Unite ale Americii, au declanșat în ianuarie 1991 operațiunea „Furtuna deșertului” în urma căreia Kuweitul a fost eliberat, iar Irakului i s-au pus o serie de condiții, între care restituirea bunurilor ridicate din Kuweit, plata reparațiilor pentru daunele cauzate și distrugerea armamentului de nimicire în masă, până la îndeplinirea acestor condiții menținându-se în continuare blocada instituită și exercitându-se un control asupra îndeplinirii obligațiilor stabilite.

Cu toate că mecanismul prevăzut de Carta O.N.U. pentru menținerea păcii și securității internaționale și reprimarea oricărei agresiuni prin folosirea forței armate nu a funcționat decât în mică măsură, el este și rămâne încă în vigoare, dispozițiile corespunzătoare nefiind abrogate, iar noile condiții ale relațiilor internaționale, apărute ca urmare a sfârșitului bipolarității mondiale, ar putea crea un cadru nou, care să faciliteze punerea lor în aplicare în situațiile prevăzute de Cartă.

Forțele multinaționale de menținere a păcii

Deși forțele armate ale O.N.U. nu s-au putut constitui conform Cartei, organizația mondială a fost totuși prezentă cu efective militare ale statelor membre în numeroase situații conflictuale și crize politico-militare ce au avut loc în ultimele decenii în diferite regiuni ale lumii, aducând adesea o contribuție pozitivă la rezolvarea sau diminuarea proporțiilor acestora.

Rolul îndeplinit de aceste forțe armate nu este, însă, cel prevăzut de capitolul VII al Cartei O.N.U. – constrângerea agresorului să înceteze actele sale agresive și restabilirea păcii și securității internaționale prin implicarea directă în operațiile militare împotriva statului agresor ci unul de o factură diferită, de prevenire a agravam conflictelor armate declanșate și de garantare că anumite aranjamente politico-militare la care sa ajuns pe parcurs în situația internațională ce s-a creat sunt respectate de părțile implicate, fără a lua, în general atitudine activă și diferențiată în favoarea vreuneia dintre părți, considerata ca victimă.

Forțele multinaționale de menținerea a păcii, indiferent de denumirea concretă a acestora sau de misiunile pe care le au de îndeplinit,
întotdeauna un caracter ad-hoc, ele constituindu-se de către Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe perioade determinate și pentru un conflict anume.

Crearea acestor forțe reprezintă o soluție originala, izvorâta din necesitățile și realitățile contemporane, inspirată, m esența sa, din principiile generale ale Cartei.

4. Rolul organizațiilor internaționale regionale în folosirea forței.

Carta O.N.U., în capitolul VIII, prevede și posibilitatea ca forța să fie folosită sub egida O.N.U. de către organizațiile internaționale – acorduri și organisme – care au în preocupările lor probleme privind menținerea păcii și securității internaționale în cadru regional, dacă organizarea și activitatea acestora sunt compatibile cu scopurile și principiile O.N.U. În concepția Cartei, rolul organizațiilor regionale de securitate este limitat și, în mare parte, subordonat O.N.U. Menirea lor este ca, alături de O.N.U să promoveze rezolvarea pe cale pașnica a diferendelor internaționale cu caracter local, iar sub egida acesteia, să participe la rezolvarea oricăror diferende, inclusiv prin aplicarea unor masuri de constrângere, rolul lor fiind astfel de a completa mecanismul centralizat de securitate colectivă cu contribuția pe care, pe plan zonal, o pot aduce la limitarea efectelor asupra păcii și securității internaționale ale diferendelor și altor situații periculoase, la rezolvarea mai operativă a acestora.

Potrivit Cartei, organizațiile regionale trebuie să informeze permanent și complet Consiliul de Securitate al O.N.U. asupra acțiunilor pe care le întreprind sau le pregătesc pentru menținerea păcii și securității internaționale, ele nu pot întreprinde nici o măsură de constrângere fără autorizarea Consiliului de Securitate, iar Consiliul de Securitate la rândul său poate utiliza asemenea acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea măsurilor de constrângere sub autoritatea sa.

5. Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă.

Art. 51 al Cartei O.N.U. stipulează că nici o dispoziție a Cartei „nu va aduce atingere dreptului inerent la autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite …”

Dreptul legitim la autoapărare în forma consacrată de Carta O.N.U. este rezultatul unei îndelungi evoluții, de la dreptul de autoprotecție recunoscut ca legal sub diferite forme (autoconservarea, autoapărarea preventivă, autoajutorarea etc.) la situația de astăzi când statele au dreptul de a recurge la forța armelor numai în cazul în care sunt victime ale unei agresiuni armate, nu și ca răspuns la violarea de către state a normelor de drept internațional în alte forme, cum ar fi nerespectarea unor obligații asumate prin tratate ori lezarea unor interese legitime.

Mai mult, pentru a se justifica recurgerea la forța armată în cadrul dreptului legitim de autoapărare individuală sau colectivă atacul căruia i se ripostează trebuie să fie real și actual, simpla eventualitate a unui atac sau amenințarea cu agresiunea armată neputând constitui un temei pentru ca recurgerea la forța armată de către statul amenințat să aibă caracterul de autoapărare legitimă.

Acțiunile militare preventive sunt contrare Cartei O.N.U. și dreptului internațional contemporan.

Carta O.N.U. nu cuprinde nici o mențiune specială din care să rezulte deosebiri de principiu între autoapărarea individuală și cea colectivă.

Autoapărarea colectivă presupune ca două sau mai multe state să-și acorde reciproc sprijinul, inclusiv cu forțele lor armate, în cazul în care unul dintre ele ar fi victimă a agresiunii. Pentru a da eficiență autoapărării colective, statele încheie de regulă încă din timp de pace, în baza art. 51 al Cartei O.N.U., acorduri de asistență mutuală prin care se stabilesc condițiile și limitele furnizării reciproce de sprijin militar în caz de agresiune. Un exemplu de asemenea acord îl constituie Tratatul Atlanticului de Nord, care stă la baza constituirii N.A.T.O.. Potrivit art. 51 al Cartei O.N.U. măsurile luate de statele membre în exercitarea dreptului lor la autoapărare trebuie să fie aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu trebuie să afecteze în nici un fel puterea și îndatoririle acestuia de a întreprinde oricând acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.

6. Folosirea forței de către popoarele coloniale și națiunile dependente pentru eliberarea lor națională.

Organizația Națiunilor Unite și-a propus printre scopurile sale și pe acela de a dezvolta relații între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului lor de a dispune de ele însele.

Dezvoltarea la scurt timp după adoptarea Cartei a unor ample mișcări de eliberare colonială și națională, pentru obținerea independenței, de către popoarele aservite în variate forme (colonii, mandate, tutelă internațională etc.) a dus la prăbușirea sistemului colonial și la formarea a circa 90 de state independente, proces în care lupta popoarelor respective a dobândit caracterul unei lupte legitime, iar opoziția fostelor state dominante caracterul unei acțiuni contrară normelor și principiilor dreptului internațional.

Folosirea forței armate de către statele metropolă împotriva popoarelor aflate sub dominația lor, care își caută realizarea drepturilorlor legitime inclusiv pe calea armelor, a căpătat astfel caracterul unei agresiuni internaționale.

Adunarea Generală a O.N.U. s-a pronunțat în acest sens în numeroase documente internaționale, în special în cuprinsul Declarației privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale, din 1960, care proclamă incompatibilitatea dintre regimul colonial și dreptul popoarelor de a-și hotărî soarta, și Rezoluția din 1966 intitulată „Respectarea strictă a interdicției recurgerii la amenințarea sau la folosirea forței în relațiile internaționale și a dreptului popoarelor la autodeterminare”, în care se prevede expres că orice acțiune care face apel la constrângere directă sau indirectă pentru a lipsi popoarele supuse dominației străine de dreptul lor la autodeterminare, la libertate și la independență, constituie o violare a Cartei O.N.U.

În cuprinsul Definiției agresiunii din 1974 (art.7) se reafirmă dreptul popoarelor supuse unor regimuri coloniale sau rasiste ori altor forme de dominație străină de a lupta pentru eliberarea lor și de a solicita și a obține ajutor din partea altor state pentru realizarea acestui scop și, deși acțiunea acestor popoare nu figurează printre actele de agresiune cuprinse în art.3, se menționează că nimic din definiția dată nu poate să afecteze dreptul acestor popoare la lupta lor.

Protocolul I de la Geneva, din 1977, pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului internațional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat recunoaște din art.l, par.4, ca având caracter internațional și „conflictele armate în cave popoarele luptă împotriva dominației coloniale și a ocupației străine și împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele….”

Ca atare, se poate conchide că în prezent recurgerea la forța armată pentru exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele constituie un caz special de legitimă apărare, iar folosirea forței armate pentru a împiedica o asemenea lupta este contrară art.2, par.4, al Cartei, care prevede că statele sunt obligate să nu recurgă la amenințarea cu forța sau la folosirea forței nu numai împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, ci și „în orice altă manieră incompatibilă cu scopurile Națiunilor Unite”.

Capitolul 4

Sancțiuni fără folosirea forței armate

1. Retorsiunea.

Retorsiunea este o măsură de răspuns a unui stat față de actele neamicale ale altui stat. Actul neamical căruia i se răspunde prin retorsiune nu constituie în sine o încălcare a normelor dreptului internațional sau a unui tratat internațional și poate consta în persecuții ale propriilor cetățeni în statul respectiv, expulzarea unor diplomați, adoptarea unor măsuri legislative neprietenești etc.

Este de esența retorsiunii ca răspunsul la un act neamical, care are caracter de retorsiune, să aibă valoarea unor acte similare și să nu depășească amploarea sau caracterul actului la care se răspunde.

Retorsiunea este o măsură permisă dreptul de internațional contemporan.

2. Represaliile.

Represaliile sunt măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat în scopul de a obține repararea unei daune cauzată prin acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al dreptului internațional săvârșite de acel stat sau de a preveni repetarea unor asemenea acte.

Represaliile se deosebesc de retorsiune prin aceea că ele constituie măsuri de răspuns la acte considerate ca fiind contrare dreptului internațional și nu la simple acte inamicale.

Pentru a fi legală, recurgerea la acte de represalii este supusă unor condiții. Un stat poate executa acte de represalii numai dacă:

este el însuși lezat de actul ilegal al altui stat și s-a adresat în prealabil acelui stat, care nu s-a conformat cererii sale;

se păstrează o proporție între represalii și actul ilegal, astfel ca
represaliile să fie comparabile cu prejudiciul suferit (principiul propor-ționalității);

represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a
comis actul ilicit, nu și împotriva unui stat terț;

nu se recurge sub nici o formă la forța armată.

Represaliile licite pot consta în acte foarte variate, între care sechestrarea unor bunuri sau valori aparținând statului în culpă, întreruperea relațiilor comerciale ori a comunicațiilor de orice fel cu acesta, expulzarea resortisanților celuilalt stat, refuzul de a executa un tratat etc.

3. Embargoul.

Embargoul este măsura prin care un stat reține navele comerciale ale altui stat în porturile sau în marea sa teritorială împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina pe acesta să pună capăt unei încălcări a dreptului internațional și să repare prejudiciul cauzat prin acea încălcare.

Prin extensie, embargoul poate consta în reținerea bunurilor și a valorilor de orice fel destinate statului împotriva căruia se aplică o asemenea măsură.

Embargoul constituie o măsură legală și în condițiile dreptului internațional contemporan, ea neimplicând măsuri de utilizare a forței.

4. Boicotul.

Boicotul constituie un mijloc de constrângere internațională constând în întreruperea relațiilor comerciale între state, ca și în întreruperea comunicațiilor feroviare, maritime, poștale, telegrafice, prin radio sau alte asemenea mijloace, pentru a se pune capăt unei încălcări a normelor dreptului internațional.

Boicotul poate fi aplicat și în baza unei hotărâri luate în cadrul organizațiilor internaționale. Astfel, conform Pactului Societății Națiunilor, Consiliul Societății putea lua măsuri de boicot împotriva unui stat care ar fi recurs la război fără respectarea dispozițiilor privind rezolvarea pe cale pașnică a diferendului în care era antrenat.

Potrivit art. 41 al Cartei O.N.U. Consiliul de Securitate poate să decidă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio, precum și a altor mijloace de comunicații ale statelor membre, ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a comis un act de amenințare a păcii, de violare a păcii sau de agresiune.

5. Ruperea relațiilor diplomatice.

Ruperea relațiilor diplomatice este o măsură pe care statele o pot lua în cazul în care relațiile lor cu alte state cunosc un grad deosebit de deteriorare, fiind un act apreciat ca foarte grav în consecințe. Ruperea relațiilor diplomatice poate constitui, însă, și o măsură de constrângere luată față de un stat pentru încălcarea de către acesta a legalității internaționale, cu scopul de a-l determina să pună capăt actelor sale ilegale.

Măsura poate fi dispusă cu caracter de sancțiune și de către O.N.U. sau de către organizațiile regionale de securitate, împreună cu măsurile de boicot sau separat de acestea, în cadrul acțiunii de menținere a păcii și securității internaționale.

6. Excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile internaționale.

Este o măsură de constrângere care nu a existat în dreptul internațional clasic, ea apărând o dată cu amploarea deosebită pe care au luat-o conferințele și organizațiile internaționale în epoca contemporană.

A fost folosită în sistemul Societății Națiunilor, dar cu deosebire în cadrul Organizației Națiunilor Unite sau al altor organizații internaționale în ultimele decenii.

Concluzii

Sancțiunile internaționale au o deosebită importanță în noua ordine mondială, mai ales că în prezent există o singură superputere și anume SUA.

Sancțiunile internaționale au evoluat și ele odată cu dezvoltarea și diversificarea tot mai intensă a relațiilor internaționale.

Observăm că, dacă în trecut sancțiunile internaționale îmbrăcau forma unor intervenții militare, în prezent acestea se bazează pe măsuri cu caracter economic (neacordarea de împrumuturi, blocade și embargouri etc.).

De asemenea o deosebită importanță a căpătat sancțiunea excluderii din anumite organizații internaționale, sancțiune care, în condițiile globalizării și a dezvoltării comerțului internațional într-o măsură fără precedent, are o deosebită însemnătate și poate constitui un adevărat mijloc de constrângere a unui stat care a încălcat o normă de drept internațional public, având totodată și un puternic caracter preventiv, deoarece luarea unei astfel de sancțiuni față de un stat i-ar agrava destul relațiile economice și pe toate celelalte care se dezvoltă în juriul acestora.

Observăm că aceste sancțiuni pot avea un caracter internațional sau regional, cum sunt cele aplicate în cadrul Uniunii Europene față de statele care nu îndeplinesc cerințele impuse de aceasta.

Încheiem prin a atrage atenția asupra prefecționării continue a sancțiunilor de drept internațional public și a găsirii unor noi forme de sancționare, deoarece numai un sistem adecvat de sancțiuni ar putea juca un rol preventiv adecvat și ar duce la o mai mică evoluție a diferitelor conflicte între state.

Bibliografie

Anghel Ioan M., Dreptul tratatelor, ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. I, Editura Lumina Lex, 2000;

Balladore-Pallieri G., La formation des traités dans la pratique internationale contemporaine, (Recueil des Cours de 1'Academie de droit internațional de la Haye), 1951;

Boutrós-Ghali B., Empowering the United Nations, în „foreign affairs”, Winter 1992/1993;

Charles Rousseau, Drept internațional public. Onzieme edition, Paris, Dalloz, 1987;

Delbez L., Les Principes généraux du droit international public, 1964;

E. Szlecchter, Les options conventionnelles de nationalité à la suite de la cession de territoire, Paris, 1948;

Glaser E., „Buna vecinătate” –Revista română de studii internaționale nr. 1 (15) 1972;

Geamănu Grigore, Drept internațional public, vol. I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981;

Mazilu D., Dreptul internațional public, Editura Lumina Lex, București, vol. I, 2001;

10. Moca Gheorghe, Drept internațional, vol. I, București, 1983;

11. Muraru Ion, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional, vol. II,

ed. a XI-a, Ed. All Beck, București, 2003;

M. B o u r q u i n, L'Etat sonverain et l'organisation internaționale, New York, 1959;

Năstase A., Jura C., Aurescu B., Drept internațional public, Edditura All Beck, București, 1999;

Năstăsescu Ștefan, Suveranitatea și dinamica relațiilor internaționale, Ed. Politică, București, 1976;

Năstase A., Sistemul principiilor dreptului internațional;

Niciu Marțian, Drept internațional public, Ed. Servosat, Arad, 2001;

Popescu Dumitra, Năstase A., Coman Florian, Drept internațional public, ed. arev. și ad., Ed. Șansa S.R.L., București, 1994;

18. Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul

internațional public, ed. a III-a, Ed. All Beck, București, 2003.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Reglementarea Diferendelor Internationale Sanctiunile Internationale (ID: 125994)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Reglementarea Diferendelor Internationale Sanctiunile Internationale

Copyright Notice

Analiza Procedurii de Judecata In Materia Conteciosului Administrativ

Expertiza Urmelor Lasate de Armele de Foc

Aspecte Teoretice Privind Asigurarea de Raspundere Civila

Deontologia Profesionala a Executorului Judecatoresc

Rolul Si Atributiile Autoritatilor Publice Locale cu Caracter Executiv

Efectele Poluantilor din Atmosfera Asupra Organismului Uman

Copyright Notice

Similar Posts