Reglementarea Constitutionala a Institutiei Prezidentiale Si Implicatiile Sale
Reglementarea constituțională a instituției prezidențiale și
implicațiile sale
Captiolul 1
Locul și rolul șefului de stat în sistemul guvernării
1.1. Apariția și evoluția instituției
1.2. Reflectarea regimului politic asupra instituției prezidențiale
Capitolul 2
Analiza dobândirii mandatului și exercitării funcțiilor președintelui
2.1. Vocația la președenție și alegerea președintelui
2.2. Durata mandatului prezidențial
2.3. Analiza exercitării funcțiilor și atribuțiilor președintelui în România
2.3.1. Atribuțiile Președintelui în raporturile sale cu Parlamentul
2.3.2. Atribuțiile Președintelui în raporturile sale cu Parlamentul
2.3.3. Atribuțiile Președintelui României în raporturile sale cu justiția și alte autorități
jurisdicționale
2.3.4. Atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe
2.4. Actele președintelui României
Capitolul 3
Protecția mandatului prezidențial și efectele acesteia
3.1. Protecția prin incompatibilități, imunități și drepturi specifice
3.2. Protecția prin instituirea răspunderii președintelui
3.2.1. Regimul răspunderii politice a Președintelui României
3.2.2. Regimul răspunderii penale a Președintelui României
Concluzii
Bibliografie
Listă de abrevieri
alin. – alineat
art. – articolul
B. Of. – Buletinul Oficial
Cap. – capitolul
C.pen. – Codul penal
C. pr. Pen. – Codul de procedură penal
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
D.I.E. – Direcția de Integrarea Europeană
D.L. – Decretul Lege
H.G. – Hotărârea de Guvern
Jud. – Județ
lit. – litera
M Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.G. – Ordonanța de Guvern
O.N.G. – Organizații nonguvernamentale
op. cit. – opera citată
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
p. – pagina
pct. – punctul
P.N.A.A. – Planul Național De Adoptarea a Acquisu-lui
R.R.D. – Revista Română de Drept
S.R.S.S. – Serviciul de reintegrare și supraveghere socială
Sect.pen. – Secția penal
t. – titlul
Trib. Supr. – Tribunalul Suprem
U.E. – Uniunea Europeană
urm. – următoarele
Vol. – volumul
Captiolul 1
Locul și rolul șefului de stat în sistemul guvernării
1.1. Apariția și evoluția instituției
Aristotel, creatorul dreptului constituțional, are meritul de a fi încercat prima clasificare a formelor de guvernământ, propunând cele trei grupe: monarhia (concentrarea puterii în mâna unei singure persoane), oligarhia (puterea se împarte între mai mulți indivizi sau, după caz, este rezervată unui grup social restrâns), democrația (poporul exercită direct puterea). Se poate spune că „evoluția ulterioară a fenomenelor politico-statale nu a făcut altceva decât să întărească construcția teoretică a lui Aristotel, care, ca idee metodologică, este valabilă și la ora actuală, ținând, însă, seama de amendamentele aduse de iluminiști, formându-se ceea ce doctrina contemporană califică a fi concepția (clasificarea) clasică”.
De fapt, și Platon s-a ocupat de formele de guvernământ, vorbind despre monarhie, bazată pe autoritate, și despre democrație, bazată pe libertate, spunând că cel mai bun guvern este acela care se bazează pe autoritate și libertate, propunând constituirea a patru puteri, prima fiind „un consiliu suprem compus din zece foști păzitori ai legilor”. După Platon, Regele este „pastorul poporului".
Este o axiomă a dreptului public, o adevărată dogmă – statul nu este conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în anumite sisteme politice. Fundamentările teoretice au fost și sunt diferite, fiind intim legate de teoriile cu privire la fundamentarea și natura suveranității însăși.
În India Antică, de exemplu, toate ideile morale, religioase și politice vin din voința supremă, relevată prin legile lui Mânu, guvernământul fiind teocratic. Nu se poate spune că în legile lui Mânu se pune accent pe ideea de șef de stat, dar se pune accent pe ideea de inegalitate ca bază a statului, India fiind patria mamă a castelor, fundamentându-se, practic, o castă a șefilor (brahmani). În China, mai ales prin filozofia lui Confucius, se recunoaște, tot în baza dreptului divin, Regelui (împăratului) legitimitatea de șef al statului în calitate de „Fiu al Cerului", adică de persoană delegată (aleasă) pentru a avea raporturi intime cu divinitatea, concepție care se regăsește și în filozofia politică japoneză. Până după cel de-al doilea război mondial, Constituția Japoniei consacra formula după care împăratul era „Fiul Soarelui".
Apoi, chiar la greci, în lucrările lui Homer, se găseste ideea că guvernarea unuia este mai bună decât a multora, că Regele guvernează cu povața capilor mai însemnați, el fiind sacrificator, judecător și comandant, „cu alte cuvinte, suprema expresiune a funcțiilor în stat”.
Tezele anticilor sunt preluate de Renaștere, si ne putem opri la „Principele" lui Machiaveli, în care și religia este justificată ca un mijloc de guvernământ (instrumentum regni) pus la dispoziția Statului, adică a Principelui. Tezele sale sunt deja aspecte ale limbajului curent, cuvântul „machiavelism” fiind folosit nu numai pentru a caracteriza oameni politici, ci orice orn tară scrupule: „Scopul scuză mijloacele", dar este de reținut că sub aspect filozofic, „Principele" pledează pentru obținerea libertății, prin suprimarea nobleței, fiind aici teza cardinală a luptei dintre Rege și seniori în tot evul mediu. „Această temă a dus și la Magna Charta Libertatum din 1215 și la absolutismul monarhic, simbolizat strălucit de Ludovic al XIV-lea, dar și la revoluțiile burgheze și la Declarația de independență din America ori la Declarația de drepturi din Franța anului 1789”.
La tezele iluminiștilor nu s-a ajuns așa de simplu, însă o influență considerabilă au avut-o reprezentanții reformiști, cel mai important fiind francezul Hubert Lanquet, care, în ecuația contractuală dintre Rege și Dumnezeu, introduce și poporul (Regele este obligat nu numai către Dumnezeu, dar și către popor), doctrina tyranicidului a lui Mariana (poporul are
Autorii de filozofie politică sau de drept public îi recunosc un merit incontestabil lui Machiaveli, acela de a fi analizat ingratitudinea politică, demonstrând că este un efect firesc al politicii însăși. El remarca faptul că, dacă oamenii politici ar ține seama de serviciile ce le-au fost aduse, ar ajunge să fie paralizați în acțiunile lor, teorie care este plasată pe fundamentul mai general al demersului său filozofic exprimat în binecunoscutul adagiu: homo homini lupus. După el, oamenii sunt structural răi, se sfâșie precum iupii, de unde inutilitatea bunătății, dacă ești bun, te înșeală, de aceea el este adeptul unei democrații sângeroase, spunând, fără menajamente, că atunci când prin simpla intimidare Principele nu poate guverna, el trebuie să meargă mai departe, suprimând fizic pe cei care îi împiedică calea, justificarea fiind: patriotismul și libertatea. Paradoxal la prima vedere, dar el dorea unitatea Italiei și era convins că numai prin asemenea mijloace s-ar putea obține; de fapt, el se pronunța pentru superioritatea republicii ca formă de guvernământ, necunoscând principiul elecțiunii.
Teoria lui Hobbes pleacă de la ideea că omul ar fi o ființă antisocială prin natura ei, or, încă din Antichitate, mai ales prin tezele lui Aristotel, s-a impus teoria lui zoonpolitikon, omul este o ființă sociabilă, tocmai acest fapt natural 1-a făcut să se asocieze, să ajungă de la hoarda primitivă la stat. „Cine trăiește izolat, spunea Aristotel, sau este degradat, sau este o ființă superioară celorlalți”, teze pe care le dezvoltă admirabil scriitorii, filozofii și legislatorii secolului luminilor.
Montesquieu (1689-1755) pleacă de la ideea că legea, fie socială, fie politică, fie civilă, este „rațiunea omenească, întrucât guvernează popoarele, dar mai adaugă că rațiunea omului, prin firea ei, este relativă și variabilă, însă justul și injustul nu sunt create de om, ele există apriori. Apoi, el furnizează celebra teză a contracarării puterii prin putere, plecând de la adevărul că orice om care deține puterea tinde să abuzeze de ea, de aici, ideea de șef de stat începe să fie asociată nu cu ideea de putere suverană, ci cu ideea de șef al puterii executive, mai ales după ce teoria sa a fost corelată cu teoria lui Rousseau.
Rousseau (1712-1778) bazează organizarea socială pe voința liberă, care este esența naturii umane; la întrebarea: pentru ce omul trăiește în societate? el răspunde: a) pentru că este silit de trebuințele naturii sale (idee comună cu Hobbes) și b) pentra că el voiește să trăiască în societate. Pe această construcție Rousseau dezvoltă celebra teorie a contractului social, contract care se încheie între oameni care s-au „asociat", care au convenit să trăiască în societate. Este de menționat că teoria contractului social este elaborată în condițiile în care Rousseau nu admitea delegarea suveranității, pentru el voința tuturor sau voința majorității reprezenta voința politică a guvernării. Se știe că teoria lui Rousseau, a nedelegării suveranității, a fost reflectată în Constituția Franței din 24 iunie 1793, care chema la votul legilor toate comunele Franței, sistem care a eșuat lamentabil.
Rousseau ideea unui contract între Monarh și supușii săi apare și la filozoful englez Hobbes (1588-1679), dar este un „contract administrativ", el leagă numai pe supuși, nu și pe monarh. Dacă Monarhul ar fi pus într-o situație egală, atunci i s-ar știrbi prerogativele autorității, unde ar mai fi „superiorul care să aibă o acțiune asupra inferiorului lui"?
Elementul fundamental ai filozofiei iluministe l-a reprezentat teoria dreptului natural, bazată pe ipoteza contractului social, elaborată de Hugo Grotius și preluată în formulări diferite, nu de puține ori contradictorii, de scriitorii poiitici ca: Thomas Hobbes (1588-1679), Samuel Prefendorf (1632-1694), John Locke (1632-1704), Cristian Wolf (1679-1754), Gabriel Bonnet de Mably (1709-1785), J.J. Rousseau (1712-1778) etc. După cum se arată și în literatura noastră de drept public, două idei se regăsesc ca un fel de numitor comun la fiecare dintre susținătorii acestei teze: „a) condiția primară a existenței umane este starea de natură, caracterizată prin faptul că, în cadrul ei, indivizii, în lipsa unei puteri constituite care să le impună anumite ordine, trăiau în raporturi de deplină independență unii față de alții și b) oamenii, când se conving de necesitatea conviețuirii într-o comunitate organizată, renunță la libertatea absolută de care se bucurau mai înainte și acceptă să se supună unei autorități superioare lor, renunțare care se face pe baza unui contract social, rezultat al liberei manifestări de voință a indivizilor”.
După cum remarcă anumiti autori, Rousseau este pentru „guvernământul tuturor", pe când Hobbes este pentru „guvernământul unuia singur", dar în ambele sisteme dăm peste despotism, iar dacă ar fi să alegem, „preferăm negreșit teoria lui Hobbes, pentru că mai ușor poți, la un moment dat, să chemi la răspundere pe un singur om, să te scapi de dânsul, pe câtă vreme tirania majorității e mult mai greu de înlăturat". În acest context de idei, distinsul profesor român, preluând, de altfel, teze cunoscute ale exegeților lui Rousseau, apreciază că scopul frumos al teoriei sale – libertatea, egalitatea, voința tuturor – duce, în final, la suprimarea libertății adevărate: „Căci acolo unde domnește axioma: salus populi suprema lex esto, acolo unde libertatea individuală e sacrificată în numele libertății tuturor, adevărata libertate este sugrumată".
Fără a intra în detalii, în acest context de idei, teoria lui Rousseau a reprezentat punctul de plecare al tezelor socialiste, comuniste; la 1890, când scria Dissescu, care își făcuse studiile la Paris, lucrurile erau clare, tezele lui Marx și Engels erau arhicunoscute în Europa și în lume, ilustrul profesor român s-a lăsat furat de patima liberalismului. Nu trebuie uitat că întreaga teorie a lui Rousvernământul unuia singur", dar în ambele sisteme dăm peste despotism, iar dacă ar fi să alegem, „preferăm negreșit teoria lui Hobbes, pentru că mai ușor poți, la un moment dat, să chemi la răspundere pe un singur om, să te scapi de dânsul, pe câtă vreme tirania majorității e mult mai greu de înlăturat". În acest context de idei, distinsul profesor român, preluând, de altfel, teze cunoscute ale exegeților lui Rousseau, apreciază că scopul frumos al teoriei sale – libertatea, egalitatea, voința tuturor – duce, în final, la suprimarea libertății adevărate: „Căci acolo unde domnește axioma: salus populi suprema lex esto, acolo unde libertatea individuală e sacrificată în numele libertății tuturor, adevărata libertate este sugrumată".
Fără a intra în detalii, în acest context de idei, teoria lui Rousseau a reprezentat punctul de plecare al tezelor socialiste, comuniste; la 1890, când scria Dissescu, care își făcuse studiile la Paris, lucrurile erau clare, tezele lui Marx și Engels erau arhicunoscute în Europa și în lume, ilustrul profesor român s-a lăsat furat de patima liberalismului. Nu trebuie uitat că întreaga teorie a lui Rousseau avea ca substrat ideologic înlăturarea absolutismului monarhic, prin teoria contractului social el a urmărit să demonstreze că suveranii nu sunt absoluți, de vreme ce suveranitatea, ca și libertatea, rezidă în popor și nu pot fi delegate.
Tezele lui Rousseau au, înainte de toate, meritul de a pune sub semnul întrebării dogma dreptului public cu privire la „puterile arbitrare ale șefului statului", doctrina lui Rousseau, împreună cu teoria lui Montesquieu și teza drepturilor naturale, reprezintă fundamentul dreptului public modern.
Rousseau a pledat, de fapt, pentru democrația directă, devenind celebră afirmația: „Poporul englez crede că este liber: el se înșeală; el nu este liber decât în timp ce alege pe membrii parlamentului. îndată ce aceștia sunt aleși, el este sclav, el nu este nimic”.
Despre contradicțiile din opera lui Rousseau, ori despre contradicțiile dintre tezele sale și cele ale lui Locke ori ale altor iluminiști s-au scris tomuri și tomuri; „prin operele iluminiștilor se pune, pentru prima dată, ideea legitimității puterilor șefului de stat, iar după unii autori și ideea răspunderii acestuia în fața poporului, considerat suveran”.
Cum s-a arătat în dreptul public modern ideea șefului de stat este legată de forma de guvernământ concept prin care, de regulă, s-a răspuns la întrebarea: Cine exercită puterea suverană în stat: o singura persoană (monocrația), un grup de persoane (oligarhia) sau mase largi ale poporului (democrația)? Nu mai puțin, noțiunea a dobândit și semnificația definirii statului sub aspectul modului de desemnare a șefului de stat unipersonal și a legăturilor acestuia cu celelalte autorități statale. Din acest punct de vedere formele de guvernământ sunt clasificate, ca regulă, în două categorii: „monarhii și republici; în monarhie, șeful statului este desemnat pe baze ereditare sau pe viață, în timp ce în republică, șeful de stat (denumit, cel mai adesea, președinte) este ales pe un termen determinat, fie de popor, prin vot direct sau indirect (sistemul electorilor), fie de Parlament”.11 Potrivit sensului actual, general acceptat, va trebui considerat republică și un stat al cărui șef guvernează autocratic, cu condiția să nu pretindă că deține puterea pe baze ereditare.
Mai trebuie, însă, remarcat că formula șefului de stat unic și unipersonal, fie monarh, fie președinte, nu se practică peste tot în lumea contemporană, mai sunt țări unde sunt două autorități care exercită prerogativele șefului de stat (monarhul și guvernul, de exemplu Anglia), respectiv țări în care șeful de stat este pluripersonal (de exemplu doi căpitani regenți în cea mai veche republică – Republica San Marino; Consiliul Federal, format din 7 miniștri, prezidat de unul dintre ei, ales pe o perioadă de 1 an ca președinte al Confederației, în Elveția etc). Apoi, nu trebuie uitat că în unele republici șeful de stat este și șeful administrației, pe când în alte republici alături de șeful de stat există și un șef de guvern, denumit fie Prim-ministru, fie președinte al Consiliului de Miniștri, aceasta după cum ne plasăm într-un regim politic prezidențial, semi-prezidențial sau parlamentar. „Față de terminologia pe care am propus-o, regimurile prezidențialiste din Americă Latina și Africa, la care face referire constant doctrina occidentală, ne apar, sub aspectul formei de guvernământ ca republici nedemocratice”.
1.2. Reflectarea regimului politic asupra instituției prezidențiale
Dacă se face abstracție de Constituția S.U.A., care are o structură cu totul aparte, precum și de faptul că Marea Britanie nu are o Constituție scrisă, restul constituțiilor din țările occidentale cuprind o subdiviziune consacrată șefului de stat, președinte de republică sau monarh, după caz, iar locul și ponderea acesteia variază după tipologia Constituției, după natura regimului politic consacrat sau după anumite particularități naționale. Sunt mai multe valuri ale constituționalismului, care sunt reflectate nu numai în conținutul de idei al constituțiilor, dar și în limbajul folosit ori în tehnică de redactare, fără a se înțelege, de pildă, că în anii 80 nu s-au adoptat constituții în stilul secolului al XIX-lea (de exemplu, Constituția Olandei).
Astfel, în Constituția Belgiei din 7 februarie 1831, care a influențat mai toate constituțiile monarhice din Europa, în Titlul consacrat puterilor, după Parlament, se observa in capitolul intitulat „Despre Rege și miniștri", punându-se accent pe aspectele succesiunii la tron. Este de reținut că unele constituții încep titiul (capitolul) consacrat puterilor și suveranității cu instituția monarhului (de exemplu Constituția Luxemburgului), iar altele plasează instituția monarhului imediat după capitolul preliminar (de exemplu Constituția Danemarcei). Calitatea monarhului de șef de stat în unele constituții este prevăzută expres (de exemplu art. 56 alin. 1 din Constituția Spaniei: „Regele este șeful statului, simbol al unității și permanentei sale"), în altele este prevăzută implicit, iar în altele este sugerată prin folosirea altor expresii, cum ar fi: „puterile constituționale ale Regelui”, „autoritatea regală” sau, pur și simplu, „regalitate” ori „conducerea regatului" (de exemplu art. 13 din Constituția Norvegiei). Referitor la succesiune, în unele constituții se consacra principiul priorității primului născut legitim (de exemplu, art. 25 din Constituția Olandei), alte constituții stabilesc o preferință pentru bărbați (de exemplu, art. 57 alin. 1 din Constituția Spaniei), iar alte constituții stabilesc principiul primului născut numai pe linie bărbătească, cu excluderea perpetuă a femeilor și a descendenților acestora (cum au fost și Constituțiile române din 1866 și 1923).
Constituțiile care consacră regimuri politice parlamentare, ca regulă, „plasează subdiviziunea consacrată Președintelui Republicii după cea consacrată Parlamentului”, iar „calitatea de șef de stat a președintelui, la fel ca și în constituțiile monarhice, este fie prevăzută în mod expres”, fie „sugerată prin alte expresii, fie subînțeleasă din modul în care sunt reglementate atribuțiile”.
Constituțiile care consacră regimuri politice prezidențiale sau semi-prezidențiale, dimpotrivă, ca regulă, plasează „materia consacrată Președintelui Republicii înaintea celei consacrate Parlamentului, exemplul tipic în această privința oferindu-l Constituția Franței.” „Calitatea de șef de stat a Președintelui, în redactarea acestei constituții, rezultă și din formulări exprese, dar mai ales din modul în care sunt reglementate sarcinile sau funcțiile sale”.
Natura juridică a instituția prezidențiale a devenit, se poate spune, o constantă a dreptului public contemporan iar regimurile politice se clasifică în patru mari categorii:
a) prezidențial (exemplul tipic S.U.A.),
b) semi-prezidențial (exemplul tipic Franța),
c) parlamentar (Spania, Italia, Grecia etc),
d) de adunare (exemplul tipic Elveția).
Prin Constituția din 1866 (inspirata după Constituția belgiană din 1831), ca și prin cea din 1923, în România, apelându-se la o dinastie domnitoare străină, s-a instaurat un regim monarhic constituțional. Fără, însă, a intra în detalii, „cercetarea Constituțiilor din 1866 sau 1923, ca și a literaturii de specialitate, conduce la ideea unui regim politic axat pe primatul executivului, în frunte cu Regele, calificat, în mod expres, șef al puterii executive”.
Apoi, nici Constituția din 1866 și nici cea din 1923 nu aminteau de existența unui organism pe care și l-au creat foștii regi ai României, și anume Consiliul de Coroană. Acest Consiliu era format din intimi ai regelui, din personalități culturale și științifice, din oameni de afaceri și, evident, din politicieni, inclusiv din cei care aveau funcții publice guvernamentale. Interesant este de semnalat că orice decizie politică majoră, mai întâi, se discuta în Consiliul de Coroană, unde, se înțelege, Regele sau intimii Casei Regale aveau o influență hotărâtoare, iar apoi se discuta în Guvern sau în Parlament. Un lucru este cert: regimul politic din România, în baza Constituțiilor din 1866 și 1923, a fost un regim parlamentar doar sub aspectul său exterior, pe fond, însă, el se caracteriza printr-o dominație a Regelui și a Consiliului de Coroană. Așa se explică de ce relativ ușor, în 1938, s-a putut instaura, paradoxal, prin adoptarea unei noi Constituții, dictatura regală, după care au urmat încă 50 de ani de regimuri politice autoritare.
„Cât privește forma de guvernământ și regimul politic instaurate în România după abolirea monarhiei, la 30 decembrie 1947, la fel se poate vorbi despre un aspect formal și unul real, de esență. Sub aspect formal, deci strict tehnic juridic, statul a fost calificat republică, și încă republică populară, până în 1965, când s-a metamorfozat în republică socialistă, dar, ca esență, s-a instaurat un foarte perfid și cinic regim dictatorial, dictatura unui partid, în fapt a Moscovei, transformată, treptat, treptat, în dictatura unor clanuri autohtone, culminând cu dictatura clanului Ceaușescu”. Nu întâmplător, un specialist de forța prof. Ion Deleanu face o diviziune aparte atât pentru forma de guvernământ, cât și pentru regimul politic când se referă la statele socialiste, arătând că sistemul socialist a preluat și articulat „ceea ce are mai malefic monocrația, oligarhia, cezarismul democratic”, fiind vorba, fără echivoc, de „un mecanism de guvernământ fals democratic”.
Experiența istorică de dominație a executivului ca și cea din timpul regimului comunist, care, din 1974, a creat, sub aspect statal, instituția „Președintelui Republicii Socialiste România”, nu puteau să rămână fără consecințe în ceea ce privește opțiunea României post-revoluționare asupra regimului politic. Atât în dezbaterile din Parlament, cât și în cele extra-parlamentare s-au purtat numeroase și aprinse discuții; se înțelege, regimul politic fiind intim legat de forma de guvernământ.
Soluția asupra căreia s-a convenit, printr-o majoritate zdrobitoare de voturi, în Adunarea Constituantă (este de reținut că procedura de alegere a Președintelui României a fost validată prin vot secret) a fost a unui președinte de republică ales direct prin sufragiu universal, dar cu atribuții mult mai limitate decât un președinte dintr-un sistem semi-prezidențial.
Făcând o calificare a regimului politic românesc, prin prisma textului inițial al Constituției din 1991, s-a aratat ideea că suntem mai aproape de un sistem parlamentar decât de unul semi-prezidențial, suntem în prezența unui „sistem semi-prezidențial atenuat sau parlamentarizat”.
După cum se arată în lucrarea citată, din toate trăsăturile ce caracterizează regimul semi-prezidențial francez, puține se regăsesc în sistemul nostru constituțional, majoritatea acestora, sub diverse forme și în scopul diminuării influenței politice a Președintelui României, sunt preluate de Guvern, iar unele atribuții sunt condiționate de aprobări ale Parlamentului, regăsindu-se integral din sistemul francez doar procedura alegerii prin vot universal direct, în două tururi de scrutin. Dacă în Franța rolul politic al Președintelui Republicii este foarte important, el participă la toate ședințele Guvernului și le prezidează, semnând ordonanțele adoptate, poate dizolva oricând adunările legiuitoare (după consultarea președinților acestora și a Primului-ministru), prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, numește pe Primul-ministru, fără a avea în mod necesar acordul Camerelor etc, în România, rolul politic al Președintelui Republicii este mult diminuat, toate atribuțiile sale politice majore sunt supuse unui sistem de îngrădiri și condiționări, specifice regimurilor parlamentare, iar uneori chiar mai excesive ca în orice regim parlamentar (de exemplu atribuția de dizolvare a Parlamentului). De aici și „natura juridică a regimului politic, la care s-au oprit specialiștii, de regim semi-prezidențial atenuat”. Firește, este vorba despre textul Constituției nu despre starea de fapt, contrară Constituției.
Legea de revizuire a Constituției, din 2003 a întărit rolul Parlamentului în sistemul constituțional, motiv pentru care, în comentariul Constituției revizuite, s-a propus calificarea regimului politic ca „regim semi-parlamentar”, iar la o nouă revizuire, s-ar impune un regim parlamentar clasic.
Capitolul 2
Analiza dobândirii mandatului și exercitării funcțiilor președintelui
2.1. Vocația la președenție și alegerea președintelui
La alegerile prezidențiale se pot prezența candidați propuși de partide și formațiuni politice sau candidați independenți. Legea nr. 370/2004 prevede că partidele și formațiunile politice pot propune, fie separat, fie împreună, numai câte un singur candidat. Legea pentru alegerea Președintelui României cere că fiecare candidatură să fie susținută de cel puțin 200.000 alegători. Propunerile de candidați se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor.
Legea nr. 370/2004 prevede în art. 10 că nu pot candida persoanele care la data depunerii candidaturii nu îndeplinesc condițiile stabilite de art. 37 din Constituție pentru a fi alese sau care au fost alese anterior de două ori că Președinte al României. Nu pot, deci, Candida: persoanele care nu au drept de vot; persoanele care nu au cetațenia romană și domiciliul în fără; persoanele cărora le este interzisă asocierea în partide politice (judecătorii Curții Constituționale, avocați poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițistii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică); persoanele care nu au împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârstă de 35 de ani; persoanele care au îndeplinit anterior depunerii candidaturii, două mandate prezidențiale.
Aceste impedimente legale sunt de ordine publica. Ca atare, sunt imperative si de stricta interpretare. De altfel, Curtea Constiutionala a decis ca, potrivit Constituției, persoana care candideaza la functia de Presedinte al Romaniei trebuie sa indeplineasca, cumulativ, urmatoarele condiții:
a) sa aiba drept de vot [art. 36 alin. (2)];
b) sa aiba cetațenia romana si domiciliul in țara [art. 16 alin. (3)];
c) sa nu intre in categoria persoanelor care nu pot face parte dintr-un partid politic [art. 40 alin. (3)];
d) sa fi implinit, pana in ziua alegerilor inclusiv, varsta de cel putin 35 de ani [art. 37 alin. (2)];
e) sa nu fi indeplinit, anterior, doua mandate în funcția de Președinte al Romaniei [art. 81 alin. (4)].
Legiuitorul constituant a consacrat pentru sistemul de alegere al Președintelui, sufragiul cu două tururi de scrutin. Potrivit art. 81 alin. (3), este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. În cazul în care niciunul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, la care participă primii doi candidați care au obținut în primul tur cel mai mare număr de voturi, valabil exprimate pe întreagă țara. Confirmarea acestui număr se face de Curtea Constituțională, prin aducerea la cunoștință publică a prenumelui și numelui celor doi candidați care vor participă la cel de-al doilea tur de scrutin și a zilei votării.
Pentru a fi declarat ales în al doilea tur, oricare dintre candidați trebuie sa obțină majoritatea relativă, fiind suficient, prin urmare, și un singur vot in plus fața de cele obținute de catre contracandidat.
Constituția precizează în art. 81 alin. (4) că nicio persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât cel mult două mandate, care pot fi și succesive. Această dispozide urmează a fi corelată și cu art. 10 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, potrivit căruia, în alegerile prezidențiale nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, au fost alese anterior, de două ori, că Președinte al României. În legătură cu aceste prevederi, Curtea Constituțională a decis că ele se analizează și se interpretează începând cu situațiile care vor apărea după intrarea în vigoare a Constituției, adică după data de 8 decembrie 1991, data aprobării sale prin referendum.
Motivarea hotărârii Curții se bazează pe principiul nerctroactivitatii legilor, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție. În opinia Curții Constituțional, textul art. 81 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia nicio persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate, acestea putând fi și succesive, își găsește aplicarea numai pentru viitor . De asemenea, Curtea Constituțională a apreciat că intre funcția de Președinte al Romaniei, funcție instituita prin Decretul-lege nr. 92/1990 și functia de presedinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale sau al Consiliului Provizoriu de Uniune Natională nu exista similitudine.
Articolul 82 alin. (1) din Constituție prevede că rezultatul alegerilor pentru funcția de președinte este validat de Curtea Constitutională. Intr-adevar, art. 146 lit. f) prevede ca acest organism vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui Romaniei și confirmă rezultatele sufragiului. De fapt, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 370/2002 pentru alegerea Președintelui României, Curtea Constituțională veghează la respectarea, în intreaga țară, a prevederilor legale referitoare la alegeri și confirmă rezultatele votului. Curtea Constituțională este imputernicită, potrivit art. 24 din Legea nr. 370/2002, sa anuleze alegerile în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, dupa caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. In această situație, Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a treia duminică de la data anulării alegerilor.
Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele și candidații care au participat la alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării. Cererea trebuie motivată și insotită de dovezile pe care se întemeiază. Potrivit aceluiași text, cererea poate fi admisă numai dacă cel care a sesizat nu este implicat în producerea fraudei. Soluționarea cererii de către Curtea Constitutională se face până la data prevazută de lege pentru aducerea la cunostința publică a rezultatelor alegerilor.
Pot atrage atenția ca organismul care valideaza alegerea Președintelui Romaniei nu este in drept să se pronunțe decat în ceea ce privește legalitatea operațiunilor electorale. Curtea Constituțională nu declară ales pe candidatul care a obținut cele mai multe voturi, ci doar confirmă rezultatele sufragiului. Curtea Constituțională publică rezultatul alegerilor în presă și în Monitorul Oficial al Romaniei în trei exemplare, dintre care unul se prezintă Parlamentului, în vederea depunerii de către Președintele nou ales a jurământului prevăzut de art. 82 alin. (2) din Constituție; al doilea exemplar rămane la Curtea Constituțională, iar al treilea exemplar se înmanează candidatului ales.
În termen de 24 de ore de la validarea rezultatului alegerilor pentru funcția de Președinte al Romaniei, de către Curtea Constituțională, cele două Camere sunt convocate de președinții acestora pentru depunerea jurămantului de către candidatul a cărei alegere a fost validată. Depunerea jurămantului se consemnează într-o declarație a Parlamentului, prin care acesta ia act de începerea exercitării mandatului de către Președintele Romaniei.
Potrivit uzanței, Președintele a cărui alegere a fost validată de Curtea Constituțională păstrează această calitate pană la depunerea jurămantului în fața Parlamentului de către Președintele nou ales. Presupunand că între data validării rezultatelor alegerilor prezidențiale de către Curtea Constituțională și depunerea jurămantului în fața forului legislativ de către candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi, există un termen de o lună, în acest răstimp, persoana în cauză nu va putea exercita nicio prerogativă prezidențială.
România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcția de șef de stat este exercitată de către un președinte. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, soluție adoptată de Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României și consacrată prin art. 81 din Constituție.
Alegerea Președintelui României se realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat obține în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi a alegătorilor înscriși în listele electorale, este declarat ales ca Președinte. Dacă nici unul dintre candidați nu obține această majoritate se realizează al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Va fi declarat ales Președinte, candidatul care obține cel mai mare număr de voturi.
2.2. Durata mandatului prezidențial
Potrivit art. 83 alin. (1) și a art. 82 alin. (2) din Constituție, mandatul Președintelui Romaniei este de cinci ani și se exercită de la data depunerii jurământului președintelui ales, în fața celor două Camere întrunite în sedința comună. Pană la această dată, continuă să-și exercite atribuțiile Președintele în exercițiu.
Pentru rațiuni practice, Constituția stabilește că mandatul prezidențial poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. ”Este clar că atat starea de război, cat și catastrofa sunt de natură a împiedica organizarea de alegeri prezidențiale. Se întelege că după încetarea stării de război și a efectelor catastrofei, se vor organiza noi alegeri prezidențiale”.
Mandatul prezidențial încetează înainte de termen în caz de demisie, demitere din funcție, imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor și în caz de deces. In toate aceste situații, intervine vacanța funcției. Competența de a constata existența situațiilor ce duce la vacanța funcției prezidențiale revine, potrivit art. 146 lit. g) din Constituție, Curții Constituționale, care va comunica cele constatate Parlamentului și Guvernului, în vederea organizării alegerilor pentru un nou Președinte.
Până la depunerea jurământului de către Președintele ales, interimatul funcției prezidențiale se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților. Interimatul se asigură, potrivit art. 98 alin. (1) din Constituție, și în cazul în care Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile.
În general, constituțiile nu precizează ce se înțelege prin ,,imposibilitatea temporară" ca presedintele de republică să-și exercite funcțiile. Este vorba însă, de situații extraordinare, cand șeful statului este împiedicat temporar să-și îndeplinească atribuțiile, datorită, de pildă, supunerii sale unei operații chirurgicale sub efectul anesteziei, sau aflării în comă. ”Se înțelege că în astfel de cazuri, șeful statului nu are discernămantul necesar pentru a acționa în această calitate”.
Faptul că președintele este internat sau se află sub tratament medical în țară sau în străinătate, dar este dovedit că se află în deplinătatea facultăților mintale, că nu resimte efectul unei medicații de natura a-i afecta discernămantul, nu poate fi interpretat ca o imposibilitate temporară de a-și exercita funcțiile. Pe durata interimatului, Președintele interimar nu poate îndeplini atribuțiile prevăzute în art. 88-90 din Constituție: nu poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, nu poate dizolva forul legislativ și nu poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național.
Rezultă, deci, că Președintele interimar nu îndeplineste toate atribuțiile prezidențiale. Aceasta nu împietează însă foarte mult asupra locului și rolului șefului statului. Astfel, acesta rămane în continuare garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, reprezintă poporul român, veghează la respectarea Constituției și asigura funcționarea autorităților publice, fiind un mediator între puterile statului și între stat și societate.
2.3. Analiza exercitării funcțiilor și atribuțiilor președintelui în România
Președintele României, potrivit art. 80 din Constituție, apare într-o triplă situație: a) șef de stat; b) șef al executivului (fiind unul din cei doi șefi ai executivului) și c) garant al Constituției și mediator între puterile statului. El are, deci, „sarcini specifice ca șef de stat, ca șef al executivului și ca mediator”.
Astfel/ca șef de stat, în primul rând, Președintele are sarcina de reprezentare a statului român, reprezentare, se înțelege, atât în exteriorul țării, cât și în interior. În virtutea acestor sarcini, Președintele are atribuția de a încheia, în numele României, tratatele internaționale, negociate de Guvern, de a acredita și rechema reprezentanții diplomatici ai României, de a aproba înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice ori de a acredita reprezentanții diplomatici ai altor state în România. Pe plan intern, între altele, funcția de șef de stat, tradițional, presupune dreptul de a conferi decorații și titluri de onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcții publice, de acordare a grațierii individuale, cum este prevăzut și în art. 94 din Constituția României.
Ca șef al executivului, Președintele României are sarcina de a garanta independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării, ceea ce presupune, în mod logic, ca Președintele să fie „comandantul forțelor armate” și să „îndeplinească funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, cum se arata în art. 92 alin. (1) din Constituție. În vederea realizării acestei sarcini, Președintelui îi sunt prevăzute atribuții în domeniul apărării (declararea mobilizării, respingerea unei agresiuni armate) și în situații excepționale (instituirea stării de urgență sau a stării de asediu), având dreptul de a participa șl la ședințele Guvernului (art. 87 din Constituție).
Președintele României, în al treilea rând, este autoritatea publică chemată să vegheze la respectarea Constituției și la funcționarea autorităților (puterilor) publice în baza Constituției, sarcină care presupune și realizarea unui arbitraj între puterile statului sau, după caz, între „stat și societate”. Respectarea Constituției și a legilor a fost, inițial, o îndatorire fundamentală (art. 51 din Constituție, în versiunea din 1991), ca după revizuirea din 2003 să devină un principiu fundamental al statului [art. 1 alin. (5) din Constituția republicată], apoi art. 16 alin. (2) consacră principiul legalității („Nimeni nu este mai presus de lege"), deci orice cetățean și orice autoritate publică, în sens larg, trebuie să fie diligenți în tot ceea ce fac, pentru a se înscrie în sfera Constituției.
Există, apoi, autorități specializate care soluționează litigiile determinate de nerespectarea legii sau a Constituției, inclusiv de către Parlament, ipoteză în care se ajunge la controlul de constituționalitate al legii sau al regulamentului în fața Curții Constituționale. Președintele României are rolul de a „media” conflictele dintre autoritățile exclusiv politice (de exemplu între Parlament și Guvern etc.) determinat de aplicarea Constituției, adică conflictele de natură politică dintre autoritățile publice. Aici este elementul de noutate, cu caracter revoluționar, fiind puține constituții din lume care reglementează un atare rol pentru persoana care îndeplinește funcția de șef al statului, mai ales dacă este vorba de un președinte de republică. Această funcție a Președintelui României, cum s-a arătat deja, reclamă, logic, un Președinte, prin statut constituțional, echidistant față de partidele politice. Președintele va fi pus să medieze și între tabăra politică din care a făcut parte, pe care a condus-o, și tabăra politică adversă, iar dacă, o dată ajuns Președinte, Constituția nu i-ar interzice să mai fie membru de partid, el ar risca să fie calificat „judecător și parte în aceeași cauză”. Este motivul major pentru care s-a consacrat incompatibilitatea din art. 84 alin. (1) al Constituției.
După părerea unor autori, formularea: „în acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate” din alin. (2) al art. 80 din Constituție, trebuie privită, sub aspectul semnificației sale politice, și prin prisma altor principii ale Constituției, între care independența justiției și, respectiv, a contenciosului constituțional. Este de neconceput că, invocând art. 80 alin. (2) din Constituție, o Cameră a Parlamentului să solicite arbitrajul Președintelui în litigiul pe care aceasta îl are cu Curtea Constituțională asupra unui text din regulament, de exemplu, declarat prin decizia Curții neconstituțional sau un litigiu dintre Guvern și o instanță de contencios administrativ etc.
Atribuțiile Presedintelui Romaniei se clasifică după mai multe criterii și aspecte ce sunt evindețiate în cele ce urmează.
1) Din punct de vedere al funcțiilor (sarcinilor), se disting cele trei mari categorii: a) atribuții specifice șefului de stat (pe plan intern și pe plan extern); b) atribuții de realizare a funcției de șef al executivului; c) atribuții de apărare a Constituției și de asigurare a bunei funcționări a autorităților publice.
2) Din punct de vedere al subiectelor față de care se exercită, se disting: a) atribuții exercitate în raporturile cu Parlamentul (adresare de mesaje, dizolvarea Parlamentului, convocarea Parlamentului în sesiune, promulgarea legii); b) atribuții exercitate în raporturile cu Guvernul (desemnarea candidatului la funcția de Prim-ministru, numirea Guvernului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament, remanierea guvernamentală, consultarea Guvernului, participarea la ședințele Guvernului); c) atribuții exercitate în raport cu alte autorități ale administrației publice, în realizarea unor servicii publice naționale (în domeniul apărării, în domeniul relațiilor externe etc.); d) atribuții în raporturile cu puterea judecătorească (numirea judecătorilor și a procurorilor, acordarea grațierii individuale); e) atribuții în raporturile cu Curtea Constituțională (numirea unor judecători, sesizarea Curții); f) atribuții în raporturile cu poporul (referendumul).
3) Din punct de vedere al frecvenței, se deosebesc două mari categorii: a) atribuții obișnuite, curente activității de stat (marea majoritate) și b) atribuții în situații ieșite din comun (declararea mobilizării, declararea stării de urgență, declararea stării de asediu etc).
4) Din punct de vedere al procedurii, se reține, de asemenea, două mari categorii: a) atribuții care se exercită fără condiționări și restricții (de exemplu acordarea grațierii individuale) și b) atribuții care sunt condiționate de termene, de propuneri ale Guvernului, de informarea, avizul sau aprobarea Parlamentului (majoritatea covârșitoare).
5) Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice prin care se realizează, se reține trei mari categorii: a) atribuții care se realizează prin decrete (în majoritatea lor contrasemnate de Primul-ministru); b) atribuții care se realizează prin operațiuni administrative (de exemplu, semnarea, în numele României, a tratatelor internaționale, primirea unor scrisori de acreditare etc.) și c) atribuții care se realizează prin acte exclusiv politice (de exemplu mesajul, declarația).
2.3.1. Atribuțiile Președintelui în raporturile sale cu Parlamentul
Adresarea de mesaje Parlamentului, justificare și conținut. Președintele României este unul din șefii puteri executive ceea ce conduce la necesitatea unor legături instituționalizate a acestuia cu Parlamentul, în calitatea sa de putere legiuitoare sau de putere reprezentativa suprema a poporului român, care exercită controlul asupra Guvernului și administrației publice.
În baza sistemului nostru constituțional, nu se poate vorbi despre raporturi de subordonare între Președinte și Guvern și nici despre organe ale administrației ministeriale aflate în raporturi de subordonare în sensul strict al termenului, fața de Președinte, ceea ce nu înseamnă că Președintelui îi poate fi indiferentă activitatea Guvernului și a celorlalte autorități ale administrației publice, dacă Președintele apreciază că anumite aspecte legate de îmbunătățirea activității Guvernului, a ministerelor sau a unor autorități ale administrației locale țin de procesul legislativ sau de controlul parlamentar, este firesc să aibă «un canal» de comunicare cu Parlamentul, adică să aibă posibilitatea de a transmite un mesai Parlamentului.
Președintele are și sarcini de reprezentare a statului român, precum și sarcina de garant al Constituției, fiind, prin forța împrejurărilor, unul dintre «barometrii» politici ai națiunii, iar, pe de altă parte, el nu poate legifera; în plus, multe din atribuțiile sale sunt condiționate fie de o consultare a Parlamentului, fie de o aprobare ulterioară a acestuia. Tocmai de aceea, apare ca fiind necesară și normală posibilitatea constituțională de a-și face opiniile cunoscute Parlamentului cu privire la problemele națiunii, de unde instituția mesajului. Textul în discuție are următoarea redactare: „Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii” (art, 88).
Față de modul de redactare și față de aspectele cunoscute în dreptul comparat, se impun câteva precizări: a) sfera problemelor care pot forma obiectul mesajului adresat Parlamentului este relativ determinată, rămânând la latitudinea Președintelui să cântărească ce anume reprezintă „principale probleme politice ale națiunii", dar se subînțelege că acestea trebuie să fie și de competența Parlamentului, adică să vizeze procesul de legiferare sau, după caz, controlul parlamentar asupra Guvernului și a celorlalte autorități ale administrației publice; b) forma prin care Președintele adresează mesajul, de vreme ce legiuitorul constituant nu o spune în mod expres, rămâne, de asemenea, la latitudinea Președintelui, putând există trei mari situații: 1) prezentarea directă de Președinte; 2) citirea mesajului de un «trimis prezidențial» (de exemplu un consilier) și 3) trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice.
Regimul juridic și efectele mesajului. Dreptului de mesaj al Președintelui îi corespunde, potrivit art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituție, obligația Camerelor, întrunite în ședință comună, de a primi mesajul. Potrivit art. 100 din Constituție, numai decretele președintelui se contrasemnează de unde rezultă că si mesajul constituie un act exclusiv și unilateral al Președintelui, care nu produce efectele juridice ale unui decret, întrucât singura consecință prevăzută de art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituție este obligația Camerelor de a se întruni, în ședință comună, și de a-l primi. Tocmai de aceea, se identifică o categorie de atribuții ale Președintelui Republicii și din punct de vedere al formelor (instrumentelor) tehnico-juridice prin care se realizează.
Organizarea dezbaterii mesajului cu participarea Președintelui, implică, logic, posibilitatea ca mesajul să fie respins, total sau parțial, fapt ce vine în contradicție cu prevederea art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituție, care se referă, în mod expres, la convocarea Camerelor în ședință comună pentru „primirea mesajului Președintelui României” ceea ce se menționează și în Decizia nr. 87/1994 a Curții Constituționale.
Pe această linie de idei, instanța de contencios constituțional a reținut: „Președintele, ca principiu, nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece ar însemna să-și angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziției sale constituționale, de reprezentant al națiunii și l-ar situa într-o situație similară cu aceea a Guvernului care, potrivit art. 108 alin. (1) din Constituție, răspunde politic în fața Parlamentului”.
Pe de altă parte, este de menționat că, și atunci când Parlamentul discută propunerea de suspendare a Președintelui, acesta nu are obligația de a participa la dezbateri în art. 95 alin. (1), se arată doar că „Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută”, soluție preluată și de art. 96 alin. (2) în cazul punerii sub acuzare pentru înaltă trădare. Apoi, trebuie omis și faptul că Președintele nu participă nici la dezbaterile parlamentare legate de cererea de reexaminare formulată în temeiul art. 77 din Constituție. Este pur și simplu absurd să se susțină că, în ipotezele prevăzute de art. 77 și 95 alin. (1), respectiv art. 96 alin. (2), Președintele nu participă la dezbaterea parlamentară, dar trebuie să participe atunci când adresează Parlamentului un mesaj, care pleacă de la prezumția că este necesar chiar pentru clarificarea strategiilor și priorităților politice din viața parlamentară. Altfel, mesajul devine un instrument pur formal, protocolar. Este o constantă a dreptului public caracterul de act unilateral al mesajului șefului de stat, dar nu mai puțin, el evocă și ideea de colaborare dintre executiv și legislativ, într-un sistem democratic, pentru rezolvarea „principalelor probleme politice ale națiunii”, idee reglementată expres de alin. (4) al art. 1 din Constituție, urmare a revizuirii din 2003.
Ideea de colaborare presupune o anumită relevanță politică a mesajului, el însemnând o atenționare oficială a Parlamentului asupra unor probleme politice majore ale națiunii, un motiv de reflecție și de meditație pentru forțele politice parlamentare. Această concluzie se impune cu atât mai mult în condițiile actuale ale existenței unui text constituțional care consacră principiul separației și echilibrului puterilor. Pentru realizarea acestor misiuni nu este nevoie, nu este necesar ca prezentarea mesajului să fie urmată de dezbateri parlamentare, cu participarea Președintelui.
Toate acestea nu pot duce, însă, la concluzia că problemele prevăzute în mesaj nu ar putea face obiectul unei dezbateri, după „primirea lui de către Camere, ca o problemă separată". „Nimic nu poate împiedica Parlamentul, în calitate de organ reprezentativ suprem ai poporului român potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, să dezbată o problemă prevăzută în mesajul pe care 1-a primit și chiar să adopte o măsură pe baza acestei dezbateri", cum se reține în decizia citată a Curții Constituționale. Se poate spune că acest lucru trebuie să se întâmple, fiind subînțeles de Constituție, dar este, însă, un fapt politic ulterior și subsecvent primirii mesajului, care se desfășoară fără participarea Președintelui.
Dacă dezbaterea asupra mesajului are loc, atunci trebuie admis că aceasta se desfășoară pe unica răspundere politică a participanților, întrucât dezbaterea nu mai constituie expresia unei obligații constituționale a Parlamentului, aceea a primirii mesajului, prevăzută de art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituție, ci rezolvarea, prin mijloace parlamentare, a unor probleme politice ale națiunii, cuprinse în mesaj. Cu alte cuvinte, legiuitorul constituant face distincție între mesaj ca atare, asociat cu obligația Parlamentului de a-l primi și problemele cuprinse în mesaj, care se dezbat numai dacă Parlamentul estimează și nu pentru că Parlamentul ar avea o obligație constituțională în acest sens. Obligația constituțională a Parlamentului este legiferarea, iar această obligație există indiferent dacă Președintele Republicii îi adresează sau nu mesaje. Apoi, într-o interpretare strict gramaticală, «a primi», așa cum prevede art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituție, nu poate fi confundat cu «a respinge», de unde ideea că dezbaterea parlamentară asupra problemelor mesajului ar putea urmări exclusiv exprimarea atitudinii și, după caz, adoptarea unei decizii politice, fapt care, prin definiție, nu implică prezența și, cu atât mai puțin, acțiunea politică a Președintelui în Parlament.
Alta este situația mesajului prezentat Parlamentului în condițiile art. 92 alin. (3) referitor la aducerea la cunoștința Parlamentului a măsurilor luate pentru respingerea unei agresiuni, cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia citată. „In această situație, ținând seama de atribuțiile constituționale ale Parlamentului prevăzute la art. 62 alin. (2) lit. c) și lit. d) din Constituție și de faptul că mesajul are ca obiect o decizie adoptată, concretizată într-un decret prezidențial, ce trebuie contrasemnat de Primul-ministru, prezentarea și dezbaterea acestuia nu pot fi decât concomitente, așa cum se prevede la art. 7 alin. (2) din Regulament”.
În consecință, Curtea Constituțională a decis că prevederea de la art. 7 alin. (1) din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, referitoare la obligativitatea dezbaterii mesajelor prezentate de Președintele României, este neconstituțională când este vorba de un mesaj adresat în baza art. 88 din Constituție.
Convocarea și dizolvarea Parlamentului. Ca regulă, în regimul parlamentar și semi-prezidențial, șeful statului este cel care convoacă și, corespunzător, «concediază» Parlamentul, sau, după caz, convocând sesiunea, declarând sesiunea închisă, în unele cazuri pe baza unei hotărâri proprii, fără alte consultări (de exemplu, art. 19 alin. (2) din Constituția Danemarcei, art. 28 alin. (3) din Constituția Austriei). De aici și dreptul șefului de stat de a dizolva Parlamentul, de cele mai multe ori după o simplă consultare a președinților Camerelor și a Primului-ministru.
Aceste soluții se regăseau și în art. 90 din Constituția României din 1923, care, în privința convocării, conținea următoarele: „La 15 octombrie a fiecărui an, Adunarea deputaților și Senatul se întrunesc fără convocare, dacă Regele nu le-a convocat mai înainte", iar cu privire la închiderea sesiunii, conținea un text ce nu mai îngăduie nici un comentariu: „Regele pronunță închiderea sesiunii”.
Din motive care țin de pionieratul democrației, după jumătate de secol de regimuri totalitare, în Adunarea Constituantă nu s-au putut impune asemenea reguli clasice, iar textele impuse cu privire la dizolvare au consecințe negative evidente în viața parlamentară.
În ceea ce privește convocarea Parlamentului, Președintele României poate interveni doar în două situații, reglementate de art. 63 alin. (3) și art. 66 alin. (2) din Constituție. Prima situație se referă la convocarea Parlamentului rezultat din alegeri, operație pe care Președintele trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la data desfășurării alegerilor. Potrivit art. 66 alin. (1), Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an, prima începe în luna februarie și poate ține până la sfârșitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie și nu „poate depăși sfârșitul lunii decembrie", ceea ce face ca Președintele să convoace noul Parlament în sesiune ordinară sau, după caz, în sesiune extraordinara după cum împlinirea termenului de 20 de zile (mai exact data convocării) cade în perioada sesiunii sau a vacanței parlamentare.
A doua situație privește dreptul Președintelui României de a cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului în funcțiune, drept pe care îl mai au alte două subiecte: a) biroul permanent al fiecărei Camere și b) cel puțin o treime din numărul membrilor unei Camere.
Dreptul de a cere convocarea nu trebuie confundat cu dreptul propriu-zis de convocare care potrivit alin. (3) al art. 66, aparține președinților celor două Camere, dar nici nu se poate spune că nu obligă la convocare. La această concluzie se ajunge printr-o interpretare sistematică a art. 66, care, în alin. (1), se referă la sesiunile extraordinare, arătând cine le poate cere, iar în alin. (3) dispune, deci, pentru ambele categorii de sesiuni: „Convocarea Camerelor se face de președinții acestora”. Coroborând alin. (1) cu alin. (3), se va constata că pentru sesiunea ordinara președintele unei Camere practic ia decizia convocării, stabilind dată și ora, iar din coroborarea alin. (2) cu alin. (3) reiese că pentru sesiunea extraordinara președintele unei Camere este doar în situația celui care execută decizia convocării, care aparține fie Președintelui României, fie biroului unei Camere, fie unei treimi din membrii unei Camere.
Din interpretarea sistematică a Constituției rezultă că regula o reprezintă formularea de către Președintele României a unei cereri pentru convocarea ambelor Camere, dar motive speciale pot îndreptăți și cererea Președintelui de convocare numai a unei Camere.
Soluția dizolvării Parlamentului nu poate interveni decât în caz de criză guvernamentală gravă, cerându-se întrunite trei condiții fundamentale: a) să existe cel puțin două solicitări privitoare la acordarea votului de învestitura; b) să fi trecut mai mult de 60 de zile de la dată primei cereri și de a se acorda votul de învestitură și c) să fi fost consultați președinții celor două Camere și liderii grupurilor parlamentare. La acestea se mai adaugă alte condiții speciale, care trebuie ori nu a fi îndeplinite, după caz: 1) să fie vorba de prima dizolvare dintr-un an; 2) să nu fie vorba de ultimele șase luni ale mandatului Președintelui României; 3) să nu fie vorba de stare de asediu sau stare de urgență.
Promulgarea legii. Una din constantele dreptului public contemporan o reprezintă recunoașterea pentru șeful de stat a dreptului de a promulga legile adoptate de Parlament, adică de învestire a legii cu formulă executorie in marea majoritate a țărilor, operațiunea de promulgare implică și «dezlegarea» dată de șeful de stat pentru publicarea legii, întrucât, mai peste tot, șeful statului are și dreptul de a refuza promulgarea, solicitând reexaminarea legii de către Parlament sau blocând, pur și simplu, legea (exercitarea dreptului de veto), după caz Reglementările sunt relativ diferite, în funcție de regimul politic consacrat de Constituție, dar și în funcție de o serie de particularități naționale, între care tradiția. Așa, de pildă, Președintele Republicii franceze promulgă legile în 15 zile de la comunicarea în Guvern a legii definitiv adoptate, putând, însă, înainte de expirarea acestui termen, să ceară o nouă deliberare, fie a legii în ansamblu, fie numai aunor articole din lege. După cum se menționează în art. 10 din Constituția Franței, această nouă deliberare nu poate fi refuzată. Constituția Belgiei, în art. 69, se mulțumește să precizeze doar că „Regele sancționează și promulgă legile, formulă prezentă și în unele Constituții elaborate după cel de-al doilea război mondial, atât monarhice, cât și republicane.
Este de menționat că unele constituții vorbesc numai despre dreptul șefului de stat de a semna legile, ca și alte acte normative, iar când șeful de stat este un monarh, apare și obligația contrasemnării de către unii sau mai mulți miniștri. Sub acest ultim aspect, reținem art. 47 din Constituția Olandei, după care: „Toate legile și decretele regale sunt semnate de către Rege și de către unul sau mai mulți miniștri ori secretari de stat”.
Soluția consacrată de Constituția României, în art. 77, este apropiată de formula legiuitorului constituant francez, dar vine cu un plus de reguli de drept substanțial și de drept procesual în ceea ce privește drepturile și obligațiile Președintelui legate de cererea de reexaminare. Ca regulă, promulgarea se face de către Președintele României în termen de 20 de zile de la primirea acesteia, el având dreptul sa ceara o singura dată reexaminarea legii. De asemenea, potrivit art. 146 lit. a) din Constituție, Președintele României poate sesiza și Curtea Constituțională, dacă apreciază că legea, în ansamblu, sau o dispoziție a ei sunt neconstituționale. Se ridică problema de a ști dacă Președintele poate cere direct Parlamentului reexaminarea legii sub aspectul neconstituționalității, dar poate sesiza cu aceeași problemă și Curtea Constituțională. ”La prima vedere, răspunsul apare pozitiv, la o analiză mai aprofundată a rațiunii de a fi a fiecărei autorități publice fundamentale, implicit a instituției cererii reexaminării și, respectiv, a sesizării Curții Constituționale, se va răspunde negativ”.
Nimic nu oprește Președintele României să sesizeze numai Curtea Constituțională sau numai Parlamentul, invocând în cererea de reexaminare și motive de neconstituționalitate, dar o bună ordine juridică nu îngăduie ca una și aceeași problemă de neconstituționalitate să fie sesizată concomitent Curții Constituționale și Parlamentului, prin cererea de reexaminare a legii. Ca pură ipoteză teoretică, dacă această sesizare concomitentă s-ar produce și dacă Parlamentul procedează la reexaminarea legii, această operație rămâne fără relevanță în ceea ce privește reluarea procedurii promulgării, care este blocată prin însăși sesizarea Curții Constituționale. Soluția cea mai înțeleptă care se impune, sub aspect practic, în atari situații, este cea a așteptării de către Parlament a deciziei Curții Constituționale, urmând să se deruleze procedurile constituționale specifice, după cum a fost admisă sau respinsă acțiunea. Dacă Curtea Constituțională a admis acțiunea și a declarat textul neconstituțional, atunci, logic, cererea de reexaminare a legii, formulată de Președintele României, în baza art. 77 alin. (3) din Constituție, va fi «întregită», sub aspectul neconstituționalității, de decizia Curții Constituționale. Ar fi absurd să se interpreteze că Parlamentul sesizat cu problema neconstituționalității de către Președintele României, prin invocarea art. 77 alin. (3) din Constituție, ar putea da o soluție făcând abstracție de decizia Curții și de art. 147 alin. (1) din Constituție. Parlamentul avea de răspuns la o obiecție a Președintelui României, urmând să procedeze la reexaminarea legii după regulile specifice, după cum era lege organică sau lege ordinară, dar o dată ce Curtea Constituțională s-a pronunțat, altele au devenit datele problemei. Față de Constituția din 1991, Parlamentul nu putea să mențină textul inițial al legii, decât înlăturând obiecția de neconstituționalitate a Curții Constituționale, ceea ce însemna un cvorum calificat de 2/3. Potrivit Constituției revizuite [art. 147 alin. (2)] ”Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale”.
Dimpotrivă, dacă Curtea Constituțională a respins sesizarea Președintelui României, confirmând constituționalitatea, promulgarea legii devine obligatorie în cel mult 10 zile de la primirea deciziei Curții, cum se menționează în art. 77 alin. (3) citat. Decizia Curții Constituționale, potrivit art. 147 alin. (2) din Constituție este obligatorie, dar problema care se pune este dacă această obligație există și față de Parlament, care, la rândul său, este sesizat cu cerere de reexaminare pe aceleași motive de neconstituționalitate. După părerea unor autori, răspunsul este pozitiv, de vreme ce legea nu distinge, nu poate distinge nici interpretul, Parlamentul este, de asemenea, ținut să respecte decizia Curții Constituționale, altfel va încălca un text de Constituție. Prin urmare, o dată ce s-a pronunțat Curtea Constituțională, cererea de reexaminare adresată și Parlamentului pentru aceleași motive de neconstituționalitate, rămâne fără obiect.
Într-o interpretare riguroasă a alin. (3) al art. 77 citat, unde se intalneste conjuncția «sau», nu conjuncția «și» („primirea legii adoptate după reexaminare «sau» de la primirea deciziei Curții Constituționale"), se poate spune că Președintele României, care sesizează concomitent pentru aceleași motive de neconstituționalitate Parlamentul și Curtea Constituțională, nu dovedește numai lipsa de inspirație în realizarea atribuțiilor sale, în raporturile cu Parlamentul și, respectiv, cu instanța de contencios constituțional, ceea ce ar avea doar consecințe morale și, eventual, politice într-o nouă campanie electorală, dar oferă argumente serioase pentru a fi acuzat, cu temei, că a încălcat Constituția.
De aici, rezultă și ideea după care Președintele României nu poate să sesizeze unele aspecte de neconstituționalitate Curții Constituționale și altele să le cuprindă în cererea de reexaminare adresată Parlamentului. De vreme ce Curtea Constituțională este organ special și specializat în materia controlului constituționalității legilor, nu se mai justifică sesizarea și a Parlamentului, textul adoptat de Parlament, în urma reexaminării, putând să fie atacat la Curtea Constituțională de unul din subiectele prevăzute de art. 146 lit. a) (mai puțin Președintele României, care, cerând reexaminarea textului, este obligat să promulge legea, în cel mult 10 zile de la primirea ei după reexaminare).
Rămâne, însă, deschisă posibilitatea ca Președintele României să sesizeze Curtea Constituțională și Parlamentul cu aceeași lege, dar pentru probleme diferite ca natură juridică, anume Curtea Constituțională pentru probleme strict tehnic-constituționale, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate politică.
2.3.2. Atribuțiile Președintelui României în raporturile sale cu justiția și alte autorități jurisdicționale
Președintele României, potrivit art. 134 alin. (1) din Constituție, numește judecătorii și procurorii, cu excepția celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Soluția numirii judecătorilor de către șeful statului, se poate spune, reprezintă o soluție dominantă în constituțiile contemporane, uneori acest drept revine și ministrului de justiție, pentru anumite categorii de judecători, iar de cele mai multe ori competența șefului statului este legată de propunerea unui consiliu al magistraturii, cum a prevăzut și constituantul român.
Rămâne, însă, deschisă posibilitatea ca Președintele României să sesizeze Curtea Constituțională și Parlamentul cu aceeași lege, dar pentru probleme diferite ca natură juridică, anume Curtea Constituțională pentru probleme strict tehnic-constituționale, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate politică.
Numirea judecătorilor de către Președintele Republicii are ca efect dobândirea inamovibilității, adică a statutului juridic special, care presupune protecția judecătorului față de oricine care, prin măsuri arbitrare șicanatorii, i-ar putea influența decizia, i-ar putea afecta independența sau prestigiul în ochii opiniei publice în virtutea acestui statut, judecătorii au o unică autoritate disciplinară, formată exclusiv din magistrați, ei nu pot fi transferați, detașați și nici promovați fără consimțământul lor.
Astfel, «febra» politică a revizuirii Constituției a fost justificată și pe necesitatea reformării Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul «ruperii legăturilor cu politicul». După discuții ample în Comisia Dorneanu și în Parlament, în final, s-a optat pentru soluția unui Consiliu Superior al Magistraturii format din două secții, una pentru judecători și una pentru procuror, cu trei categorii de membri: a) magistrați aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat, în număr de 14 (9 judecători și 5 procuror); b) reprezentanți ai societății civile, în număr de 2, numiți de Senat; c) membri de drept, în număr de 3 (președintele înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și ministrul justiției). S-a stabilit alegerea dintre cei 14 magistrați a unui președinte al Consiliului Superior al Magistraturii pentru un mandat de un an, ce nu putea fi reînnoit. S-a precizat expres rolul acestuia, de „garant al independenței justiției" [alin. (1) al art. 133], s-a mărit durata mandatului la 6 ani, s-a clarificat relația cu Președintele României, precum și regimul juridic al atribuțiilor și al hotărârilor, fiind, apoi, adoptată Legea nr. 542/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (M. Of., nr. 599 din 2 iulie 2004), o dată cu adoptarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of., nr. 576 din 29 iulie 2004) și a Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților (M.Of., nr. 576 din 29 iulie 2004).
O altă atribuție a Președintelui României în raporturile sale cu justiția este acordarea grațierii individualei. Din vremuri foarte vechi, «stăpânii» aveau dreptul de a ierta, drept care s-a impus și ca o constantă a prerogativelor șefilor de state, fiind preluat, sub diferite reglementări, până în zilele noastre.
Formularea din Constituția României („acordă grațierea individuală") conduce la cel puțin două concluzii:
a) grațierea poate fi și colectivă, care, prin ipoteză, nu se poate acorda decât prin lege, mai exact prin lege organică, cum se menționează expres în art. 73 lit. i);
b) acordarea grațierii individuale este o atribuție exclusivă a Președintelui, fiind exercitată fără vreo condiționare procedurală prealabilă, nu și posterioară.
Aceste dispoziții sunt și argumente de text pentru teza după care Președintele României, potrivit Constituției, nu poate edicta norme. Mai mult, este de observat că din coroborarea art. 94 cu art. 100 din Constituție reiese, fără echivoc, că decretele emise de Președintele României în exercitarea acestei atribuții se contrasemnează de Primul-ministru (condiționarea posterioară).
Contrasemnarea primului-ministru nu are, însă, doar semnificația unei operațiuni procesuale, ci și a unui ”fapt juridic de drept public substanțial, anume legarea deciziei Președintelui României de controlul Parlamentului, ceea ce face ca decretele de acordare a grațierii individuale, ca orice decret prezidențial contrasemnat de primul-ministru, să intre în sfera finelor de neprimire (acte emise în raporturile cu Parlamentul), reglementate de alin. (6) al art. 126”.
2.3.3. Atribuții ale Președintelui României ca șef al executivului
Atribuții în raporturile cu Guvernul și alte autorități ale administrației publice. Într-o formulare generală, se poate spune că toate atribuțiile Președintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului și, respectiv, de mediere între puterile statului, între stat și societate sunt atribuții din sfera executivului; Președintele României, cum s-a arătat, este unul din cei doi șefi ai executivului, în sistemul nostru constituțional, dar cu atribuții foarte limitate. Tocmai de aceea, funcția politică cea mai importantă a țării în sfera executivului este funcția de Prim-ministru, neavând relevanță cine ocupa această funcție, o personalitate neutra față de partidele politice ce și-au asumat responsabilitatea guvernării sau un lider al acestor partide. Când se face afirmația că funcția de Prim-ministru este funcția cea mai importantă a executivului, se are în vedere sarcinile globale ale executivului, așa cum rezultă acestea din art. 102 din Constituție, nu sarcinile executivului în sfera apărării și siguranței naționale, unde un rol important îi revine și Președintelui României. Pe de altă parte, apare, cel puțin în ”tezele tradiționale ale parlamentarismului” (șeful de stat era calificat și șef al executivului) sau ale regimului prezidențial (șeful executivului exercită și atribuții de șef de stat), destul de dificil să delimităm «granițele» dintre atribuțiile specifice șefului de stat de cele specifice șefului executivului, chiar dacă există o anumită tradiție, o anumită doctrină, distincția rămâne relativă, intrând în discuție, nu de puține ori, criterii exclusiv didactice.
Față de concepția de fond a lucrării noastre, precum și față de modul de organizare a materiei, în prezentul volum am reține în sfera atribuțiilor Președintelui României ca „șef al executivului” atribuțiile sale în raporturile cu Guvernul, precum și cele de realizare a diferitelor servicii publice administrative de ordin național (apărare națională, ordine publică, siguranță națională etc).
Cât privește relația Președintelui României cu Guvernul, potrivit Constituției, se identifică cinci atribuții principale ale Președintelui: a) desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru; b) numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament; c) revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în caz de remaniere; d) consultarea Guvernului și e) participarea la ședințele Guvernului.
Ca șef al executivului, cum s-a fundamentat, Președintele României conduce activitatea unei autorități a administrației publice care, logic, este autoritate centrală de specialitate autonomă față de Guvern. Astfel, potrivit art. 92 alin. (1) din Constituție, Președintele României îndeplinește și funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, având dreptul, cum se menționează și în Legea organică a Consiliului, să convoace lucrările acestuia (de regulă, trimestrial sau ori de câte ori este nevoie), să-i coordoneze și să-i îndrume întreaga activitate. ”În absența Președintelui, atribuțiile sale sunt îndeplinite de vicepreședintele consiliului”.
Potrivit art. 119 din Constituție, Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, iar potrivit art. 65 lit. g), el prezintă rapoarte Parlamentului, care le examinează în ședința comună a celor două Camere. Din aceste dispoziții reiese că activitatea acestui organism, special și specializat, al administrației publice se află sub controlul Parlamentului, nefiind exclus nici un control judecătoresc, prin instanțele de contencios administrativ, pentru activitatea sa pur administrativă (actele cu caracter militar fiind exceptate de la acțiunile în contenciosul administrativ). Se pune problema de a ști ce regim juridic au ”actele Președintelui României în raport cu actele Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, fiind neîndoielnic că, față de sarcina prevăzută de art. 119 din Constituție, precum și fața de atribuțiile din Legea sa organică, Consiliul Suprem de Apărare a Țării adoptă acte cu caracter normativ.
De vreme ce Președintele României nu poate emite decrete cu caracter normativ, este de la sine înțeles că și decretele sale ce au la bază hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării nu pot avea decât caracter individual. În spiritul exigențelor impuse de Constituție pentru decretele prezidențiale și hotărârile de Guvern, este de reținut că hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Țării trebuie publicate în Monitorul Oficial, sub semnătura președintelui acestuia și contrasemnate de Primul-ministru (care este și vicepreședinte al Consiliului), cu excepția hotărârilor cu caracter militar care se comunică numai instituțiilor interesate.
Tot în această subcategorie se include și ”atribuția Președintelui României de a propune numirea unor importanți funcționari ai administrației publice” sau ”de a numi el în funcții publice administrative.
Viața demonstrează că istoria se scrie nu numai prin cooperare și bună înțelegere ori printr-o competiție pașnică, în interiorul unui stat, pentru putere, ci și prin agresiuni militare, prin războaie civile, prin lovituri de stat etc. Este în afară de orice îndoială că atacul terorist din 11 septembrie 2001 asupra S.U.A. va marcă o noua era în istoria umanității, prin dimensiunile, fanatismul și cruzimea sa, acest eveniment va conduce, logic, la regândiri și reelaborări, nu numai de strategii și tactici militare, dar și de alianțe politico-militare ori organizări statale. La aceste situații se mai adaugă cazurile de epidemii, epizootii, sinistrele, inundațiile, erupțiile unor vulcani, cutremurele sau cine știe ce alte calamități, motiv pentru care orice legiuitor constituant are grija să consacre atribuții ale executivului pentru asemenea situații excepționale. Soluțiile legislative sunt relativ diferite, ele țin de mulți factori, în primul rând, de tradițiile democratice, de particularitățile istorice, fiind dezvoltată în țările occidentale mai degrabă o practică administrativă și o doctrină decât o reglementare juridică și cu atât mai puțin o reglementare la nivel constituțional, fiind vorba de teoria circumstanțelor excepționale sau a puterilor excepționale ale executivului în caz de pericol, la care ne-am mai referit.
Mai este de retinut că, în unele țari, instituirea măsurilor excepționale este dată în competența Guvernului și mai peste tot exercitarea acestor atribuții presupune un control parlamentar, fie sub forma unei autorizații prealabile, fie sub forma unor analize și aprobări ulterioare, cum se poate observa din textele citate.
Legiuitorul constituant român din 1991, ținând seama de experiența noastră istorică, precum și de soluțiile din dreptul comparat, a reglementat, pe de o parte, atribuții ale Președintelui României în domeniul apărării (declararea mobilizării, respingerea agresiunii armate îndreptată împotriva țării), iar pe de altă parte, în cazul stării de asediu și a celei de urgență (măsuri excepționale).
Regimul atribuțiilor în cazuri excepționale. Președintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, fiind norma de regim [art. 92 alin. (2) teza I]. Constituția permite ca numai în cazuri excepționale hotărârea. Președintelui să se supună ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult cinci zile de la adoptare, ceea ce înseamnă că, obiectiv, dată fiind starea de pericol creată, hotărârea Președintelui privind mobilizarea nu se putea adopta cu aprobarea prealabilă a Parlamentului. Se subînțelege, însă, că refuzul Parlamentului de a aproba hotărârea Președintelui are ca efect anularea decretului prezidențial de mobilizare, iar dacă Președintele emite un nou decret, contrar voinței celor două Camere ale Parlamentului, întrunite în ședință comună, se face vinovat de o încălcare gravă a Constituției, putând să se declanșeze procedura de suspendare sau, după caz, de punere sub acuzare pentru înaltă trădare. Pe de alta parte, din coroborarea art. 92 alin. (1) și (2) cu art. 119 din Constituție, hotărârea Președintelui de a declara mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, indiferent de împrejurare, trebuie să aibă la bază analiza situației respective în Consiliul Suprem de Apărare a Țării.
In cazul unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii, măsuri pe care le aduce, neîntârziat, la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, Constituția prevede convocarea acestuia, de drept, în 24 de ore de la declanșarea agresiunii [art. 92 alin. (3)]. Cum se susține în doctrină, în aceste condiții grave nu mai există posibilitatea solicitării prealabile a încuviințării corpurilor legiuitoare, acestea vor examina măsurile luate de Președinte, ca și situația în care se află țară ulterior, pe baza mesajului Președintelui, dar și pe baza altor informații: „Desigur, în cazul în care starea de război nu a fost declarată într-o ședință anterioară, Parlamentul va face acest lucru în ședința în care audiază mesajul (evident, se are în vedere executarea unui atac prin surprindere asupra țării noastre), aprobând totodată și măsurile de mobilizare necesare”.
Conform art. 93 din Constituție, Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență, în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurilor adoptate, în cel mult cinci zile de la luarea lor. ”Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.”
2.3.4. Atribuțiile Președintelui României în domeniul politicii externe
Implicarea Președintelui României în problemele politicii externe apare ca un fapt normal, fiind o dimensiune specifică activității șefului de stat în epoca modernă, cum s-a arătat deja, dar modul în care este implicat, îndeosebi drepturile și obligațiile stabilite în procedura încheierii tratatelor internaționale, scoate în evidență esența parlamentară a regimului politic consacrat de Constituția României din 1991. Se are în vedere alin. (1) al art. 91 după care „Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului”.
Aceste dispoziții trebuie privite în strânsă legătură cu art. 11 din Constituție, unde se arată că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, respectiv cu art. 20 alin. (1) după care tratatele internaționale în materia drepturilor omului au prioritate față de normele interne. Se știe, tratatele internaționale poartă diferite denumiri (tratat, acord, convenție, pact, act, declarație, hotărâre etc), iar semnarea lor de către un stat nu înseamnă neapărat semnătura șefului de stat, acest lucru depinde de modul în care sunt reglementate atribuțiile în domeniul politicii externe prin Constituția națională, soluțiile fiind relativ diferite.
Regimul încheierii tratatelor internaționale. Se observă, că valabilitatea tratatelor încheiate de Președintele României este supusă unei triple condiționări: a) negocierea prealabilă a Guvernului; b) înaintarea, într-un termen rezonabil, Parlamentului; c) ratificarea de către Parlament.
Prima condiție este în consonanță firească cu rolul Guvernului, prevăzut de art. 102 din Constituție, acela de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării, purtând răspunderea politică în fața Parlamentului, conform art. 109, atât pentru neîmplinirile din politica internă (locuri de muncă, șomaj, inflație, protecție socială, protecția mediului, sănătate publică, învățământ public, cultura etc), cât și pentru neîmplinirile din politică externă. Negocierea unui tratat este un proces complex și complicat, este nu numai tehnică diplomatică, dar și artă, iar școala românească este bine cunoscută în lume. ”Negocierea are, însă, și o dimensiune politică, este un proces de durată, care presupune tot felul de meandre, întâlniri la diferite niveluri, inclusiv la nivel de șefi de stat ori de Guvern”. Prin urmare, legiuitorul constituant român nu a urmărit să excludă prezența Președintelui României, ca șef al statului, de la negocierea tratatelor internaționale, a urmărit să consacre răspunderea politică a Guvernului pentru negociere și rezultatele acesteia, de unde și prezența obligatorie a unui reprezentant al Guvernului la orice negociere realizată de Președintele Republicii. Dacă Președintele Republicii se angajează într-o negociere pentru un tratat internațional fără reprezentantul Guvernului, atunci el încalcă Constituția, cu toate consecințele ce decurg de aici, oricum rezultatul negocierii nu leagă sub nici o formă statul român. Legiuitorul constituant a urmărit să-1 pună pe Președinte sub control în ceea ce privește «mișcările externe», împiedicându-1 să pertracteze și apoi să semneze tratate secrete.
Misiunea Președintelui se reduce exclusiv la exprimarea voinței României de a deveni parte la acel tratat, punând semnătura pe acel document, ca șef al statului român, ceea ce, în termenii Constituției și ai uzanțelor din dreptul internațional public, înseamnă „încheierea tratatului în numele României", Dar semnătura Președintelui nu are, însă, nici o relevanță juridică dacă Parlamentul nu va ratifica acel tratat, Președintele fiind obligat sa-1 trimită Parlamentului într-un termen rezonabil, noțiune prevăzută de Constituție. Constituția nu precizează de când începe să curgă acest termen, se subînțelege că el începe să curgă de la data semnării tratatului. Termenul de 60 de zile nu mai există în Constituție, dar există alte termene pentru alte raporturi între autoritățile publice, care trebuie privite tot ca termene de recomandare.
Acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici. O altă categorie de atribuții a Președintelui în domeniul politicii externe privește asigurarea legăturilor diplomatice ale României cu alte state, prin: a) acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României; b) aprobarea înființării, desființării sau a schimbării rangului misiunilor diplomatice și c) acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state. Primele două atribuții, conform art. 91 alin. (2) din Constituție, sunt condiționate de propunerea Guvernului, ceea ce scoate, de asemenea, în evidență caracterul temperat al semi-prezidențialismului nostru. Decretele Președintelui emise în realizarea acestor atribuții, potrivit art. 100 alin. (2) din Constituție, se contrasemnează de către Primul-ministru. Ca atare, cei doi șefi ai executivului trebuie să negocieze, trebuie să se înțeleagă asupra persoanelor și, respectiv, asupra rangurilor misiunilor diplomatice.
Ultima atribuție vizează acreditarea reprezentanților diplomatici ai statelor străine pe lângă șeful statului român, ceea ce, logic, nu poate face decât șeful statului însuși. Cum arată și autorul citat, acreditarea reprezentanților diplomatici pe lângă Președintele României, ca șef al statului, face necesară respectarea unui protocol special, care cuprinde primirea persoanei respective de către șeful statului și înmânarea scrisorilor de acreditare. Nu trebuie scăpat din vedere că fiecare ambasador sau însărcinat cu afaceri reprezintă, în România, pe șefii statelor care i-au acreditat.
2.4. Actele președintelui României
Trebuie să se faca o distincție între ”actele exclusiv politice ale Președintelui și actele juridice, la care se referă art. 100 din Constituție”. Formularea din text: „în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României” trebuie privită într-un sens strict. Deși legiuitorul constituant folosește o formulare generică, în realitate nu a avut în vedere toate atribuțiile Președintelui, fiind concluzia logică, care rezultă dintr-o interpretare sistematică a Constituției. S-a văzut că forma constituțională prin care Președintele comunică cu Parlamentul este mesajul, care ne apare ca fiind un act exclusiv politic.
Ar fi un exces de zel să se spună că mesajul la care se referă art. 88 din Constituție se adresează Parlamentului numai prin emiterea unui decret, care obligatoriu trebuie publicat în Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând inexistența decretului, adică a mesajului. Președintele poate prezenta fie personal, fie prin reprezentanți mesajul, iar dacă se face o interpretare exclusiv logic-formală a art. 99 din Constituție, ar însemna că prezentarea unui mesaj Parlamentului nu s-ar putea face decât după publicarea acestuia în Monitorul Oficial, că numai atunci el există, ceea ce este absurd.
De asemenea, Președintele aduce la cunoștința Parlamentului, printr-un mesaj, măsurile luate pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării. Cum s-a văzut, legiuitorul constituant cere ca operația de informare a Parlamentului să se facă neîntârziat, ceea ce exclude ideea de a aștepta publicarea în Monitorul Oficial a mesajului. Se înțelege că măsurile pe care le ia Președintele pentru respingerea agresiunii vor îmbrăca, în principal, forma unor ordine către comandamentele armatei, adică a unor acte juridice, care nu pot fi decât decrete prezidențiale, supuse regulii contrasemnării de către Primul-ministru, evident și publicării în Monitorul Oficial. Dar expresia „ia măsuri pentru respingerea agresiunii" are o semnificație mai amplă, măsurile se pot concretiza și în apeluri adresate populației, trupelor, organismelor internaționale, unor alte state etc, în participări la diferite ședințe operative ale unor structuri administrative, militare sau civile, în funcție de situația creată.
Ca atare, legiuitorul constituant a lăsat la latitudinea Președintelui să efectueze operațiuni administrative, să emită decrete sau acte exclusiv politice, având doar obligația de a informa, despre toate acestea, neîntârziat, Parlamentul. Nu trebuie să se evite că Președintele României este și comandantul forțelor armate, iar în legi, respectiv în regulamente și planuri militare sunt prevăzute, uneori matematic, măsurile pe care trebuie să le ia comandantul forțelor armate în atari situații. ”Orice măsură a comandantului forțelor armate înseamnă, însă, o măsură a Președintelui României, el va purta răspunderea politică, morală și juridică în calitate de Președinte și nu ca șef al forțelor armatei”. Este de neconceput ca Președintele să se prevaleze de calitatea de comandant al forțelor armate pentru a fi exonerat de răspundere ca autoritate politică, cum la fel este de neconceput ca lipsa de fermitate a Președintelui, în calitate de comandant al forțelor armate, inclusiv în luarea măsurilor pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării, să nu reprezinte temei al declanșării răspunderii sale ca om politic și autoritate a statului, fie în condițiile art. 96 (punerea sub acuzare pentru înaltă trădare), fie în condițiile art. 95 (suspendarea și demiterea din funcție).
În concluzie, se reține că Președintele României emite decrete, ca acte juridice și mesaje, declarații etc, ca acte exclusiv politice.
Ca principiu, decretele prezidențiale, cum s-a arătat, sunt supuse regulii contrasemnării; fac excepție doar decretele care concretizează atribuții inerente Președintelui (de exemplu desemnarea candidatului la funcția de Prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcții publice). Este necesară, însă, și o alta precizare: Constituția prevede în art. 100 alin. (2) ca și decretele emise în realizarea atribuțiilor cuprinse la art. 91 alin. (1) (încheierea tratatelor), cât și cele emise în realizarea atribuțiilor prevăzute de art. 92 alin. (3) (respingerea agresiunii armate) trebuie contrasemnate de Primul-ministru, dar aceste dispoziții nu trebuie să ducă la concluzia că realizarea respectivelor atribuții presupune, cu necesitate, emiterea de decrete. Încheierea de tratate internaționale, în numele României, de pildă, nu înseamnă emiterea unui decret prezidențial, contrasemnat de Primul-ministru, ci faptul semnării tratatului de către Președintele României, deci săvârșirea unei operațiuni materiale, de existența căreia Constituția leagă producerea unor efecte juridice. În schimb, celalalt aspect la care se referă alin. (1) al art. 91, anume trimiterea tratatului – spre ratificare – Parlamentului, presupune redactarea și înaintarea unui document, care are semnificația juridică a unui decret prezidențial, valabil numai dacă este contrasemnat de Primul-ministru.
Cât privește caracterul, decretul prezidențial, ca principiu, nu poate avea caracter normativ si nici caracter secret. Nepublicarea decretului, cum se menționează în art. 100 alin. (I) din Constituție, atrage inexistența, fiind aici o normă cu valoare de principiu, ea se aplică, prin analogie, și la celelalte autorități ale administrației publice, deși este prevăzută expres numai pentru hotărârile și ordonanțele Guvernului (art. 108).
La situațiile menționate deja, ce sunt supuse regulii contrasemnării de Primul-ministru, mai trebuie adăugate decretele emise pentru: instituirea stării de asediu sau a celei de urgență [art. 93 alin. (1)]; conferirea de decorații și titluri de onoare [art. 94 lit. a)]; acordarea gradelor militare cele mai înalte [mareșal, general, amiral – art. 94 lit. b)]; acordarea grațierii individuale [art. 94 lit. d)].
Fără contrasemnătura Primului-ministru, decretul prezidențial este lovit de nulitate, Primul-ministru asumându-și o răspundere politică față de Parlament de fiecare dată când le semnează, aspect ce apropie regimul nostru politic de unul parlamentar, cum s-a arătat anterior, dar plasează, totodată, decretul prezidențial de acest tip în sfera excepției reglementată de alin. (6) al art. 126, fiind vorba de un act emis în raporturile cu Parlamentul.
Capitolul 3
Protecția mandatului prezidențial și efectele acesteia
3.1. Protecția prin incompatibilități, imunități și drepturi specific
Importanța funcției prezidențiale impune ca Președintelui să i se consacre întrutotul, fără a mai fi legat de o altă funcție publică sau privată. Nu este vorba de preve-nirea unui conflict de interese între funcția de președinte și o anumită funcție publică sau privată, ci de faptul că, Președintele Romaniei, fiind arbitru între puterile statului, precum și între stat și societate, trebuie să fie imparțial și independent. In felul acesta, Președintele va putea adopta o poziție pe deplin obiectivă față de toate parțile aflate în conflict.
Textul constituțional se referă la trei categorii de incompatibilități:
a) incompatibilitatea între funcția prezidențiala și calitatea de membru al vreunui partid politic;
b) incompatibilitatea cu orice altă funcție publică, indiferent care ar fi domeniul in care s-ar exercita aceasta și natura funcției;
c) incompatibilitatea cu orice funcție privată.
În ceea ce privește primul gen de incompatibilitate, menționăm că Legiuitorul constituant a voit să detașeze pe Președintele țarii de partizanatul politic. Această problemă ar căpăta proporții sociale grave în condițiile introducerii pluralismului politic, fără o practică parlamentară corespunzatoare anterioară. ”Un Președinte al republicii, care ar fi în același timp și membrul unui partid politic, ar crea suspiciuni că sprijină acel partid sau îl favorizează în detrimentul altora”.
”Se înțelege că persoana care candidează pentru funcția de președinte și care a fost declarată aleasă, va fi obligată să se retragă din partidul respectiv. Problema este cand? In lumina prevederilor constituționale, rezultă că președintele ales trebuie să renunțe public la calitatea sa de membru al unui partid politic, pană în momentul depunerii jurămantului”.
Validarea mandatului său de către Curtea Constituțională nu pune în discuție calitatea sa de membru al unui partid politic. In speța evocată mai sus, candidarul la funcția de președinte, al căi mandat a fost validat, poate păstra calitatea de membru al unui partid, dar nu ulterior depunerii jurămantului. Cu alte cuvinte, calitatea de membru al unui partid politic nu este un motiv de invalidare.
În cazul în care Președintele ales își menține, în mod secret, calitatea de membru al unui partid politic, el poate fi, după părerea noastră, suspendat din funcție, în condițiile art. 95 din Constituție.
Teoretic, poate să apară următoarea problemă: președintele în exercițiu, căruia i se interzice, practic, să se asocieze într-un partid politic, poate să candideze pentru un nou mandat, în condifiile în care, potrivit art. 37 alin. (1) din Constituție, au dreptul de a fi aleși doar cetățenii cărora nu le este interzisă asocierea în partide politice în condițiile art. 40 alin. (3) din Legea fundamentală.
Răspunsul comportă mai întai precizarea că în cazul Președintelui există un text expres care îi interzice ,,asocierea" într-un partid politic. Este, mai degrabă, vorba de o incompatibilitate. Candidatul declarat ales poate renunța, din variate motive, la mandatul prezidențial, păstrandu-și calitatea de membru al partidului politic. ”Pe aceeași linie de gandire, Președintele în exercițiu se poate asocia într-un partid, prezentandu-și demisia din funcția prezidențială”.
Revenind la speța dezbătută, menționam că soluția de principiu, dată de art. 81 alin. (4) din Constituție, potrivit căruia președintele în exercițiu, căruia i se aplică art. 84 alin. (1) raportat la art. 37 alin. (1) și art. 40 alin. (3) din Constituție, poate candida pentru al doilea mandat.
Rezultă așadar, că, în privința candidatului la președinție, care este în același timp Președinte în exercițiu, nu se aplică prevederile cuprinse în art. 35 alin. (1) din Constituție. Tot atat de adevărat este și faptul că Președintele în exercițiu care și-a anunțat candidatura pentru un nou mandat prezidențial nu se poate asocia, potrivit art. 37 alin. (1) din Constituție, într-un partid politic. Dacă ar recurge la această acțiune, ar fi pasibil de sancțiune, în condițiile art. 95 din Legea fundamentală.
”In ceea ce privește al doilea gen de incompatibilitate, conceptul de funcție publică este cel definit de dreptul administrate: o funcție în aparatul de stat central sau local, implicand exercitarea autorității de stat”.
Nu intră în această categorie funcțiile ecleziastice. Rezultă deci că, între mandatul prezidențial și funcția de vicar, de mitropolit sau de episcop, nu ar exista incompatibilitate în condițiile art. 84 din Constituție. Intr-o asemenea situație, s-ar aplica însă art. 29 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia ,,cultele religioase sunt autonome față de stat”, întrucat ar putea fi vorba de confuzia între un cult religios și instituția prezidențială.
Al treilea gen de incompatibilitate privește funcțiile private. Ca și în privința funcțiilor publice, Legiuitorul constituant a prevăzut o interdicție la fel de absolută: Președintele Romaniei nu poate exercita nicio funcție privată, indiferent care ar fi natura acesteia sau domeniul de activitate. Această incompatibilitate nu impiedică însă persoana aleasă în funcția de Președinte al Romaniei să desfăsoare ocazional activități artistice, publicistice sau de cercetare științifică, care ar presupune și valorificarea rezultatelor acestora.
Conceptul de funcție privată presupune, ca și în cazul funcției publice, o prestație permanentă, într-un cadru instituțional și legal corespunzător. Activitățile private (artistice, științifice, literare s.a.) nu se includ în conținutul conceptului de ,,funcție privată", deci nu constituție incompatibilități cu funcția prezidențială.
Constituția Romaniei consacră si un regim de protecție, de tip parlamentar, a Președintelui. Astfel, potrivit art. 84 alin. (2) din Constitute, acesta se bucura de imunitate și de neresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate in timpul și in legătură cu exercitarea mandatului său. Constituția face, astfel, trimitere express la regimul juridic al independent opiniilor, aplicabil membrilor Parlamentului. Se poate observa ca art. 84 din Constituție comprimă într-un singur text regimul juridic general al imunității: ”inviolabilitatea și lipsa răspunderii juridice pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
In ceea ce privește conținutul imunității Președintelui, Constituția nu este și nici nu trebuie să fie atât de precisă ca în privința imunității parlamentarilor. Regula generală instituită de constituant este imunitatea, care are caracter permanent. Excepția de la regula generală a imunitățiii o constituie instituția juridică a suspendării Președintelui Romaniei, potrivit art. 95 din Constituție, precum și punerea sub acuzare a acestuia, potrivit art. 96 din Constituție.
”Imunitatea nu echivalează, după părerea noastră, cu exonerarea de răspundere pe plan politic a șefului statului, pentru modul în care își exercită atribuțiile ce îi revin în funcția pe care o ocupă”.
Evident, Președintele României nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală pentru fapte săvarșite în legătură cu prerogativele prezidențiale. Avem în vedere acele fapte și acte prin care se materializează atribuțiile prezidențiale, care sunt compatibile cu rolul și funcțiile Președintelui. Dimpotrivă, încălcarea acestor prerogative ridică problema răspunderii șefului statului, în funcție de natura și gravitatea faptelor ce i se impută.
In ceea ce privește aplicabilitatea, în cazul Președintelui Romaniei, a prevederilor art. 72 din Constituție, lucrurile sunt foarte clare: șeful statului nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului pre-zidențial. O asemenea lipsă de răspundere juridică a Președintelui, circumstanțiată exclusiv la opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului încredintat de popor, pune însă o problemă practică Președintele României poate fi audiat într-o comisie parlamentară în legatură cu evenimente, fapte despre care acesta și-a exprimat opiniile politice. Dupa anumite opinii Președintele nu poate fi audiat în cadrul unor astfel de organisme parlamentare, întrucat Președintele României excede controlului parlamentar exercitat de comisiile Camerelor. Seful statului poate da însa Parlamentului explicații privind faptele ce i se impută.
3.2. Protecția prin instituirea răspunderii președintelui
Punerea sub acuzare a Președintelui de Republică își are sorgintea în instituția similară apărută în dreptul constituțional englez cu privire la miniștri; ”după unii autori, chiar termenul din limba engleză impeachment a apărut legat de punerea sub acuzare a miniștrilor și nu a Președintelui de republică”.
Ulterior, o dată cu adoptarea constituțiilor scrise, noțiunea de impeachment este reținută, ca regulă, pentru a evoca răspunderea șefului de stat într-un sistem republican, iar pentru a evoca instituția tragerii la răspundere a miniștrilor s-a impus sintagma responsabilitatea ministerială. Punerea sub acuzare a miniștrilor a apărut, ca efect firesc al conturării, la englezi, a principiului iresponsabilității regelui, principiu împrumutat și de celelalte popoare, care au avut o monarhie constituțională, fiind consacrat în primele constituții scrise. Constituția S.U.A., logic, fiind o Constituție republicană, simbol al independentei fostelor colonii față de Coroana britanică, nu a făcut altceva decât să extindă instituția impeachment- de la miniștri la șeful executivului – președintele republicii, devenind celebru textul după care Președintele poate fi pus sub acuzare de către Senat (probabil în filozofia părinților Constituției, varianta republicană a Camerei Lorzilor).
După exemplul american, toate constituțiile republicane care au fost adoptate în acest răstimp de peste două secole, într-un fel sau altul, au consacrat și instituția tragerii la răspundere a Președintelui, menționându-se în majoritatea situațiilor și instituția tragerii la răspundere a miniștrilor, firește cu accentele diferite din construcție, după cum ne aflăm în fața unui regim prezidențial, semi-prezidențial cu un Președinte forte sub aspect politic, un regim semi-prezidențial cu un Președinte mai atenuat în ceea ce privește viața politică sau, după caz, a unui regim parlamentar clasic. De aici, nu trebuie înțeles că Președintele de Republică poate fi tras la răspundere pentru orice afirmație, pentru orice atitudine adoptată pe plan politic, dimpotrivă el se bucură de imunitate, tragerea la răspundere, fie politică, fie juridică, nu intervine decât în anumite situații.
Se reține câteva situații de acest gen, cu titlu de exemplu, din dreptul comparat.
Constituția Elveției (1999), dat fiind regimul politic specific pe care-1 consacră, nu face o discuție specială asupra răspunderii președintelui confederației, care este unul din miniștri (al Consiliului Federal), se mulțumește să rețină, în art. 187 pct. 16 lit. b), că întregul Consiliu Federal „dă socoteală regulat de gestiunea sa, a statului și a țării, în fața Adunării Federale”. Se consacră, deci, o răspundere exclusiv politică.
Din sfera regimurilor parlamentare clasice, se reține pentru început, art. 90 din Constituția Italiei, după care Președintele Republicii nu este responsabil de actele făcute în exercițiul funcțiunii, cu excepția cazurilor de „înaltă trădare sau de atentat contra Constituției”, ipoteze în care este pus sub acuzare de către Parlament, reunit în ședință comună, cu majoritatea absolută a membrilor săi, competența de a judeca acuzarea aparținând, potrivit art. 134 din Constituție, Curții Constituționale. «Termenii» în care se face judecata Curții Constituționale au fost dezvoltați prin Legea constituțională nr. 1/1953.
Un text oarecum asemănător că idee, dar mai dezvoltat sub aspect procedural, se intalneste și în Constituția R.F.G. (art. 61), fiind conturate următoarele principii:
a) punerea sub acuzare a Președintelui Federal se poate face „pentru violarea cu intenție a legii fundamentale sau a altei legi federale”;
b) cererea de punere sub acuzare trebuie sa fie susținută de cel puțin 1/4 din membrii Bundestag-ului sau, după caz, ai Bundesrat-ului;
c) decizia de punere sub acuzare se poate lua de fiecare Cameră, cu o majoritate calificată de 2/3;
d) acuzarea trebuie să fie susținută de un membru al Camerei respective, care face parte dintre semnatarii cererii de punere sub acuzare;
e) competența de a judeca punerea sub acuzare aparține Tribunalului Constituțional Federal, care, dacă apreciază că acuzarea este întemeiată, îl declară pe Președinte decăzut din funcțiile sale;
f) ca măsură provizorie, după votul Camerei de punere sub acuzare, Tribunalul Constituțional poate reține pe Președinte de la exercitarea funcțiilor sale (un fel de suspendare);
g) în caz de suspendare sau de expirare prematură a funcției, puterile Președintelui, cum se arată în alt articol (art. 57), sunt exercitate de președintele Bundesrat-ului.
Din sfera regimurilor semi-prezidențiale, care consacră un președinte de republică puternic sub aspectul rolului în viața politică, ne oprim la Constituția Franței, care în art. 68 alin. (1) reține că Președintele Republicii nu este responsabil de actele făcute în exercițiul funcției sale decât în caz de înaltă trădare. El nu poate fi pus sub acuzare decât de cele două Camere, care au hotărât, printr-un vot identic, în scrutin public și cu o majoritate absolută a membrilor care le compun. El este judecat de înalta Curte de Justiție.
Dintre Constituțiile care reglementează un regim semi-prezidențial atenuat (parlamentarizat), facem referire la Constituția Austriei, care prevede trei situații: a) suspendarea și revocarea prin referendum a Președintelui Federației; b) urmărirea de către autoritățile publice și c) punerea sub acuzare și judecarea de către Curtea Constituțională. Astfel, potrivit art. 60 alin. (6) din Constituție, Președintele poate fi revocat, înaintea expirării mandatului, printr-un referendum, care se organizează numai la solicitarea Adunării Federale (cele două Camere reunite), la rândul ei convocată, în acest scop, de către Cancelarul Federal, atunci când Consiliul Național (Camera aleasă de întreaga națiune) a hotărât astfel. Trebuie reținut că pentru adoptarea acestei decizii de către Consiliul Național este necesară prezența a cel puțin jumătate din membrii săi și majoritatea de 2/3 din voturile exprimate. O dată adoptată această decizie, deci înainte de a se întruni Adunarea Federală, Președintele Federației nu mai poate continua exercitarea atribuțiilor sale, fiind vorba, deci, de o suspendare din funcție. Se subînțelege că măsura suspendării încetează dacă Adunarea Federală nu adoptă o hotărâre de convocare a referendumului. Ceea ce este foarte important de reținut pentru ideea de simetrie a instituțiilor dreptului public este faptul că refuzul revocării Președintelui de către popor prin referendum echivalează cu noi alegeri parlamentare, mai exact pentru Consiliul Național, acesta fiind dizolvat după referendum. Chiar și în acest caz, însă, durata totală a exercitării atribuțiilor Președintelui Federației nu trebuie să depășească perioada a două mandate, adică 12 ani.
Prin urmare, art. 60 alin. (6), din Constituția Austriei reglementează până la urma un «joc politic», dar Constituția reglementează și o răspundere politică, sediul materiei fiind art. 68 coroborat cu art. 142. Concret, Președintele Federației poate fi pus sub acuzare de către Adunarea Federală (convocata de Cancelarul Federal pe baza hotărârii uneia din cele două Camere) „pentru violarea Constituției Federale". Hotărârea Adunării Federale de punere sub acuzare se poate lua numai în prezența a cel puțin 1/2 din membrii fiecărei Camere și cu o majoritate calificată de 2/3. Competenta de a judecă această acuzație aparține Curții Constituționale, iar hotărârea de condamnare a Curții are ca efect destituirea din funcție a Președintelui, iar în „împrejurări deosebit de grave" și decăderea temporară din drepturi politice.
Răspunderea penală a Președintelui Federației austriece este reglementată de art. 63 alin. (1) din Constituție, care are următoarea redactare:
„1) Președintele Federației poate fi urmărit de către autorități publice numai cu aprobarea Adunării Federale;
2) Propunerea de urmărire a Președintelui Federației trebuie făcută de către autoritatea competentă, Consiliul Național, care decide dacă trebuie sesizată Adunarea Federală. Dacă Consiliul Național este de acord, Cancelarul Federal trebuie să convoace imediat Adunarea Federală”.
Pentru a evoca caracterul original al soluției din Constituția României, se reține atenția asupra dispozițiilor din Constituția Finlandei și, respectiv, a Egiptului, care au fost invocate de un autor drept posibile criterii de referință. Astfel, în ceea ce privește Constituția Finlandei, este de subliniat că în același text (art. 47 alin. final) se consacră răspunderea acestuia pentru acte ilegale, comise în exercitarea funcției, la fel ca și miniștrii, cât și răspunderea specială a Președintelui, când Cancelarul Justiției sau Consiliul de Miniștri apreciază că el s-a făcut vinovat de înaltă trădare, ipoteză în care se va sesiza Camera Reprezentanților, iar aceasta va decide punerea sub acuzare cu o majoritate calificată de 3/4. Competența de judecată aparține Curții Supreme, iar punerea sub acuzare are ca efect suspendarea Președintelui până la pronunțarea deciziei Curții.
Soluția din Constituția Egiptului se menține, în linii generale, pe aceleași coordonate tehnico-juridice: „Punerea sub acuzare a Președintelui Republicii pentru înaltă trădare sau pentru comiterea unei crime se face printr-o moțiune prezentată de cel puțin 1/3 din membrii Adunării Poporului. Actul de acuzare nu este valabil decât dacă este adoptat cu o majoritate de 2/3 a membrilor Adunării. O dată ce decizia de punere sub acuzare este adoptată, Președintele Republicii este suspendat din funcțiile sale, care sunt asumate provizoriu de către Vicepreședintele Republicii, până la statuarea asupra acuzării”.
Legiuitorul constituant român din 1991, la fel ca și legiuitorul constituant din alte țări, consacră două texte «instituției răspunderii» Președintelui României, dar această soluție tehnică nu a rămas fără consecințe în ceea ce privește natura răspunderii la care se referă fiecare text și regimul juridic aplicabil. Succesiunea acestor texte a fost discutabilă, s-a discutat și asupra unor aspecte de fond, cum ar fi, de pildă, rolul Curții Constituționale, dar nu s-a pus sub semnul întrebării existența unei anume filozofii pe care s-au așezat aceste texte.
Textele Constituției intră într-o logică firească prin Legea de revizuire din 2003, după art, 95 consacrat suspendării și demiterii, adică răspunderii politice, ca răspundere administrativ-disciplinară, a apărut art. 96, consacrat răspunderii penale, preluându-se reglementarea din alin. (3) al art. 84, din versiunea 1991.
Astfel, din economia art. 84, cum era reglementat în 1991, denumit „Incompatibilități și imunități", pentru discuția noastră interesează numai alin, (2), care consacra imunitatea Președintelui, că principiu „complet pe plan politic", respectiv alin. (3), care consacra o importantă excepție de la această regula, anume posibilitatea înlăturării imunității Președintelui și a punerii sale sub acuzare pentru o faptă deosebit de gravă – înaltă trădare.
Problema de principiu a rămas și după revizuirea Constituției, cu precizarea doar că locui unde se reglementează răspunderea penală pentru înaltă trădare a fost «plasat» după ce se reglementează răspunderea politică.
Articolul 95, aparent, se referă la o instituție distinctă, ca esență, de instituția răspunderii, anume la suspendarea din funcție, în realitate, însă, reglementează tocmai răspunderea politică a Președintelui Republicii, textul nu consacră numai sancțiunea suspendării, ci și sancțiunea demiterii Președintelui prin referendum. Dacă se priveste in dreptul comparat, se constata că acest text se apropie foarte mult de art. 60 alin. (6) din Constituția Austriei, care consacră, la fel ca și Constituția României, un regim semi-prezidențial atenuat. Există, două deosebiri esențiale, una însemnând o soluție mai bună în textul austriac (dizolvarea de drept a Parlamentului în cazul refuzului revocării prin referendum) și alta înseamnă o soluție mai bună în textul românesc (procedura de suspendare și demitere nu se declanșează ca joc politic pur și simplu, ci numai „în cazul săvârșirii unor fapte grave" prin care Președintele a încălcat Constituția). Ambele texte se referă, însă, la răspunderea politică a Președintelui Republicii și nu la răspunderea penală, mai exact la răspunderea administrativ-disciplinară a Președintelui.
Prin urmare, se poate susține, fară teama de a greși, că în principiu, Președintele României nu poate fi tras la răspundere pentru declarații, inițiative etc. efectuate în exercitarea misiunilor prevăzute de art. 80 din Constituție și a prerogativelor recunoscute de Constituție în îndeplinirea acestor misiuni.
Ca excepție de la această regulă, cu un grad mai mare de extensie, mai frecventă ne apare tradiționala răspundere politică sau, în terminologia lucrării noastre, răspunderea administrativ-disciplinară, consacrată de art. 95; iar pentru fapte deosebit de grave sub aspect politic, ce pot dobândi și o semnificație penală, este reglementată și răspunderea penală (pentru înaltă trădare), sediul materiei fiind art. 96.
Dincolo de aceste aspecte, pentru actele sale administrative, Președintele, în baza art. 21 coroborat cu art. 52 din Constituție, poate purta și o răspundere administrativ-patrimonială, ca orice autoritate a administrației publice, în condițiile dreptului comun al contenciosului administrativ, cu precizarea că aceasta se poate angaja numai pentru decretele care nu sunt contrasemnate de primul-ministru.
3.2.1. Regimul răspunderii politice a Președintelui României
In ceea ce privește răspunderea administrativ-disciplinară sau, în terminologia tradițională, răspunderea politică, se reține că legiuitorul constituant român, după modele consacrate, leagă procedura acesteia de inițiativa parlamentară, de poziția autorității ce exercită jurisdicția constituțională și, în final, de votul poporului.
Concret, procedura de tragere la răspundere, pentru săvârșirea de fapte grave, prin care Președintele încalcă Constituția, se declanșează de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, ceea ce înseamnă că numai acest număr de parlamentari au dreptul să facă, în termenii Constituției, o „propunere de suspendare" din funcție a Președintelui României.
Legiuitorul constituant nu a venit cu detalii, este o chestiune de regulament, dar se subînțelege că propunerea trebuie să fie temeinic motivată, de vreme ce această treime de parlamentari estimează că este vorba de „fapte grave", prin care Președintele României a încălcat prevederile Constituției. "Din modul de redactare a alin. (2) al art. 95, rezultă că treimea de parlamentari care are dreptul de a declanșa procedura tragerii la răspundere politică este raportată la totalul parlamentarilor și nu la membrii uneia din Camere: „Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui". Reiese că cei de pe listă pot să fie exclusiv senatori sau exclusiv deputați, cum poate să fie o listă care conține un număr egal de deputați și de senatori, ori a treia posibilitate, mai mulți membri dintr-o Cameră și mai puțin din cealaltă; important este ca numărul lor să reprezinte cel puțin o treime din totalul membrilor Parlamentului.
Lista parlamentarilor se depune la Secretarul General al Camerei, pe care aceștia o aleg, iar data depunerii marchează, oficial, declanșarea procedurii de „punere sub acuzare" a Președintelui, în vederea suspendării. Secretarul General al Camerei sesizate are obligația de a comunica Președintelui o copie a listei și motivele sesizării. Nimic nu oprește ca această comunicare să se facă sub semnătura Președintelui Camerei la care a fost depusă propunerea de suspendare, dar ni se pare excesivă interpretarea unui autor după care aducerea la cunoștința Președintelui se face exclusiv prin „președintele adunării în care Camerele reunite au primit propunerea și înainte de dezbaterea ei”
Determinarea Camerei la care se înregistrează oficial propunerea de suspendare se face, logic, după cum ponderea pe listă o au deputații sau senatorii. Oricum, ”Secretarul General al Camerei la care s-a înregistrat propunerea are obligația de a aduce, la fel, neîntârziat, la cunoștința celeilalte Camere, conținutul propunerii de suspendare, întrucât competența de a dezbate și a vota această propunere aparține Camerelor reunite în ședință comună”.
Operația următoare este sesizarea Curții Constituționale în vederea emiterii avizului consultativ, după cum reiese din alin. (1) al art. 95 coroborat cu art. 146 lit. h). «Alergia» din Adunarea Constituantă a unor parlamentari de formație juridică față de ideea înființării și apoi de modul de reglementare a atribuțiilor Curții Constituționale prin care avizul conform al Curții, cum a fost prevăzut în Proiectul Constituției, a fost transformat în aviz consultativ senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui. Reiese că cei de pe listă pot să fie exclusiv senatori sau exclusiv deputați, cum poate să fie o listă care conține un număr egal de deputați și de senatori, ori a treia posibilitate, mai mulți membri dintr-o Cameră și mai puțin din cealaltă; important este ca numărul lor să reprezinte cel puțin o treime din totalul membrilor Parlamentului.
Lista parlamentarilor se depune la Secretarul General al Camerei, pe care aceștia o aleg, iar data depunerii marchează, oficial, declanșarea procedurii de „punere sub acuzare" a Președintelui, în vederea suspendării. Secretarul General al Camerei sesizate are obligația de a comunica Președintelui o copie a listei și motivele sesizării. Nimic nu oprește ca această comunicare să se facă sub semnătura Președintelui Camerei la care a fost depusă propunerea de suspendare, dar se pare excesivă interpretarea unui autor după care aducerea la cunoștința Președintelui se face exclusiv prin „președintele adunării în care Camerele reunite au primit propunerea și înainte de dezbaterea ei”
Determinarea Camerei la care se înregistrează oficial propunerea de suspendare se face, logic, după cum ponderea pe listă o au deputații sau senatorii. Oricum, Secretarul General al Camerei la care s-a înregistrat propunerea are obligația de a aduce, la fel, neîntârziat, la cunoștința celeilalte Camere, conținutul propunerii de suspendare, întrucât competența de a dezbate și a vota această propunere aparține Camerelor reunite în ședință comună.
Operația următoare este sesizarea Curții Constituționale în vederea emiterii avizului consultativ, după cum reiese din alin. (1) al art. 95 coroborat cu art. 146 lit. h). «Alergia» din Adunarea Constituantă a unor parlamentari de formație juridică față de ideea înființării și apoi de modul de reglementare a atribuțiilor Curții Constituționale, despre care am mai vorbit, în alte lucrări, a făcut ca, în final, să fie acceptat un amendament, prin care avizul conform al Curții, cum a fost prevăzut în Proiectul Constituției, a fost transformat în aviz consultativ.
Față de teoria avizului din dreptul administrativ Parlamentul are obligația de a solicita un atare aviz, dar nu este obligat să țină și seama de el.
Abia după primirea avizului Curții Constituționale se poate trece la discutarea propunerii de suspendare, conținutul avizului fiind un criteriu substanțial de referință pentru vorbitori. Forța și impactul avizului Curții, este de la sine înțeles, vor fi determinate nu numai de forța argumentelor la speță, dar și de prestigiul de care se bucura, în momentul judecării Președintelui, Curtea Constituțională, în cadrul Parlamentului, dar și în fața opiniei publice. Dacă Curtea Constituțională își va dobândi o autoritate și un prestigiu de netăgăduit prin deciziile și hotărârile sale, este de presupus că și avizul ce-l va da pentru suspendarea Președintelui va fi privit ca un aviz din partea unei autorități formate din profesioniști de excepție, echidistantă din punct de vedere politic. Invers, dacă judecătorii Curții vor da dovadă de receptivitate față de mai marii politici, inclusiv când aleg președintele Curții, arunci avizul apare ca fiind al unor «curteni» politici și nu al unei autorități autonome. Indiferent de rezonanța în sferele parlamentare a avizului Curții Constituționale, numai după ce acesta a ajuns pe masa Parlamentului sunt create condițiile participării Președintelui la lucrările Camerelor reunite. Textul Constituției lasă la latitudinea Președintelui („Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută") prezența în fața Parlamentului, nestabilindu-i o obligație în acest sens.
Din logica internă a textului rezultă că avizul Curții Constituționale trebuie comunicat de către aceasta și Președintelui, care poate fi invitat să ofere și anumite informații în fața Curții, înainte de formularea avizului.
Parlamentul dezbate propunerea de suspendare după procedura stabilită prin Regulamentul ședințelor comune, iar în favoarea propunerii de suspendare trebuie să voteze majoritatea deputaților și senatorilor.
În literatura de specialitate, pe baza versiunii din 1991 a Constituției, s-a pus întrebarea de ce majoritatea parlamentarilor și nu 2/3 dintre parlamentari, ca în cazul răspunderii penale prevăzută de art. 84 alin. (3), arătându-se că explicația constă în natura diferită a faptelor pentru care se declanșează o formă de răspundere sau alta", explicație valabilă și în condițiile Constituției revizuite. Într-adevăr, răspunderea politică (sau răspunderea politico-administrativă) intervine pentru fapte generic calificate ca fiind o gravă încălcare a Constituției, pe când răspunderea penală (sau răspunderea politico-penală) intervine nu numai pentru o simplă încălcare a Constituției, fie ea și importantă, cum se exprimă și autorul citat, ci pentru o faptă de o gravitate cu totul deosebită, care are o consacrare generică în legea penală, ducând la condamnarea definitivă a Președintelui, ceea ce face inutilă procedura demiterii prin referendum.
Raportată la marile principii ale edificiului constituțional, prezența Președintelui României în fața Parlamentului pentru a oferi explicații la anumite acuzații, strict juridic vorbind, apare ca fiind acceptabilă numai dacă aceste acuzații fac obiectul unei „propuneri de suspendare", existând și avizul Curții Constituționale. De altfel, Președintele Republicii, cu excepția depunerii jurământului și a diferitelor ședințe festive, respectiv a „punerii sub acuzare" cu respectarea procedurii constituționale, nu poate participa la ședințele Camerelor reunite decât în ipoteza prezentării unui mesaj. Dacă Președintele nu poate participa, principiul separației și colaborării „dintre puteri", logic, conduce la concluzia că nici Parlamentul nu are dreptul sa-i ceară o participare în alte situații decât cele îngăduite de Constituție.
Faptele pentru care se declanșează procedura de suspendare, ca natură juridică, sunt abateri administrative, abateri de la disciplina de stat, dar efectuate de Președinte în exercitarea unui mandat politic și, desigur, în virtutea unui joc al unor rațiuni politice. Tocmai de aceea, măsura suspendării, care declanșează interimatul, prin ipoteză, trebuie supusă aprobării poporului, prin referendum, Președintele fiind ales prin vot universal, direct. Este, de fapt, și aplicarea principiului simetriei, specific nu numai dreptului public, dar, în multe situații, și dreptului privat.
Referendumul pentru demiterea Președintelui se organizează în cel mult 30 de zile de la votul Parlamentului. Alineatul (3) al art. 95 nu precizează cine are obligația organizării referendumului, dar se subînțelege că această obligație revine Guvernului, care „asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice", or aici este vorba de o problemă cardinală de politică internă, ceea ce legea în vigoare prevede în mod expres.
Apoi, hotărârile de Guvern, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, se emit pentru organizarea executării legilor, între care, evident, și legea prevăzută de art. 73 alin. (3) lit. d): „organizarea și desfășurarea referendumului".
Referendumul este forma juridică primară de manifestare a suveranității naționale, el evocă democrația directă, cum se exprimă autorii de drept public, iar în cazul art. 95 din Constituție apare și ca un mijloc de soluționare a conflictului politic dintre Parlament și Președintele Republicii, ambele autorități legitimate de votul popular direct.
Tocmai de aceea, potrivit art. 2 din Constituție, un eventual refuz al poporului de a vota demiterea Președintelui echivalează cu un „vot de blam" la adresa Parlamentului, adică cu retragerea susținerii. Chiar dacă în Constituția noastră nu există un text expres ca în Constituția Austriei, într-o interpretare sistematică, ce are la bază structurarea principiilor edificiului constituțional (a – principiile generale, prevăzute de Titlul I, b – principiile comune drepturilor și libertăților fundamentale, prevăzute de Cap. I din Titlul II, c – principiile de funcționare a instituțiilor republicii și d – principii ale diferitelor servicii publice și sectoare de activitate), se poate susține că retragerea încrederii poporului trebuie să conducă, logic, la alegerea unui nou Parlament.
3.2.3. Regimul răspunderii penale a Președintelui României
Președintele, la fel ca și parlamentarii sau judecătorii Curții Constituționale, se bucură de imunitate, de unde concluzia necesității unui regim special al răspunderii sale pentru fapte comise în exercitarea prerogativelor funcției, ce intră sub incidența legii penale. Menținându-se într-o notă general acceptată în dreptul public contemporan, legiuitorul constituant român reduce ideea răspunderii penale a Președintelui Republicii la ideea „punerii sub acuzare pentru înaltă trădare".
Conceptul de ”înaltă trădare” este, fără îndoială, un concept al dreptului constituțional și al dreptului administrativ, deci al dreptului public, în sens strict, dar el are și o semnificație în dreptul penal. După cum s-a putut observa din prezentarea unor soluții ale dreptului comparat, „punerea sub acuzare pentru înaltă trădare" a Președintelui de Republică, mai peste tot, se face de către Parlament (de obicei, Camerele reunite, în ipoteza Parlamentului bicameral), fie la sesizarea altor autorități publice (de exemplu Comisarul justiției sau Consiliul de Miniștri în Finlanda), fie la sesizarea unui număr de parlamentari, nominalizat de Constituție (de exemplu 1/3 din parlamentari, în Turcia), fie printr-o inițiativă internă, reglementată procedural numai prin Regulamentul Parlamentului.
Legiuitorul constituant român s-a oprit la această din urmă soluție tehnică, textul având următoarea redactare:
„(1) Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare.
(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi inițiată de majoritatea deputaților și senatorilor și se aduce, neîntârziat, la cunoștința Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută.
(3) De la data punerii sub acuzare și până la data demiterii Președintele este suspendat de drept.
(4) Competența de judecată aparține înaltei Curți de Casație și Justiție. Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare" [art. 96].
Prin urmare, punerea sub acuzare este rezultatul unui vot parlamentar (în cele mai multe cazuri, dat cu o majoritate calificată și, în orice caz, niciodată sub o majoritate absolută), care, prin ipoteză, este rezultatul unei confruntări de opinii, de programe, de atitudini, de ideologii politice, putând fi și rezultatul unui simplu joc politic sau al unei răzbunări politice.
În alți termeni, aprecierea unei fapte a Președintelui ca fiind sau nu înaltă trădare, spre a se decide punerea sub acuzare, este, prin excelență, o apreciere politică, dar, evident, în considerațiunea unor posibile calificări sub aspectul legislației penale speciale. Nici în Codul penal francez, nici la noi (și discuția este de principiu), nu există infracțiunea de „înaltă trădare", dar există posibilitatea constituțională de a fi acuzat Președintele republicii de înalta trădare. De aici rezultă că sintagma «înalta trădare» depășește sfera strictă a conceptelor juridice, ea având și o semnificație politică, situându-se, cum se exprima M. Duverger, la granița dintre politică și drept, ea evocă o crimă politică, ce constă „in abuzul de funcție pentru o acțiune contrară Constituției și intereselor superioare ale țării".
Textul constituțional citat, rezultat al revizuirii Constituției în 2003, nu prevede expres dreptul Președintelui de a veni în Parlament să-și formuleze apărarea pe care o consideră necesară la acuzația care i se aduce.
Hotărârea de punere sub acuzare se adoptă în ședință comună a celor două Camere cu un vot calificat de 2/3 din totalul parlamentarilor, iar sub aspect strict juridic, ea are semnificația sesizării autorității judecătorești competente pentru începerea urmăririi penale. Constituția nu a intrat în detalii de ordin procedural, ea s-a mulțumit să spună: „Competența de judecată aparține înaltei Curți de Casație și Justiție”, lăsând să se înțeleagă că legea va stabili, înainte de toate, autoritatea care va realiza urmărirea penală și-l va pune pe Președinte sub acuzare, prin rechizitoriu, pentru săvârșirea unei sau unor infracțiuni, prevăzute în partea specială a Codului penal sau în legile penale speciale. Din Legea de organizare judecătorească se constată că această competență revine Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin urmare, tragerea la răspundere penală a Președintelui presupune, mai întâi, punerea sa sub acuzare, de către Parlament, pentru înalta trădare și apoi de către Parchetul General, prin rechizitoriu, pentru săvârșirea unei anume infracțiuni. Se subînțelege că votul Parlamentului, strict procedural vorbind, nu are decât semnificația sesizării Parchetului General, el nu poate constitui vreo obligație juridică sub aspectul existentei unei fapte penale. Nu este exclus că Parchetul General să ajungă la concluzia că acuzația de înalta trădare nu se poate concretiza și într-o acuzație strict tehnico-juridică, de săvârșire a unei infracțiuni, ceea ce are că efect scoaterea Președintelui de sub urmărirea penală. În atari ipoteze, trebuie admis ca acuzația de înaltă trădare a fost o exagerare, eventual s-ar fi justificat declanșarea procedurii răspunderii politice, în baza art. 95 din Constituție. Nu mai puțin, Curtea Supremă de Justiție poate să ajungă, după ce a fost sesizată prin rechizitoriu, la concluzia că nu este vorba de săvârșirea unei infracțiuni, dispunând achitarea Președintelui, care are deja statut de inculpat. Numai după ce hotărârea Curții Supreme de Justiție a rămas definitivă se poate spune că acuzația de înaltă trădare a avut temei, Președintele fiind demis de drept, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dată la care intervine vacanța funcției, iar Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Președinte, în termen de trei luni.
În concluzie, față de dispozițiile Constituției, tragerea la răspundere penală a Președintelui României comportă două faze: a) faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare (faza politică) și b) faza judiciară (tehnico-juridică). Aceasta din urmă, față de dispozițiile de ansamblu în vigoare, conține trei etape: a) trimiterea în judecată de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție; b) judecata în fond a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Secția penală; c) judecata în recurs, în Secțiunile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
De la data punerii sub acuzare, adică de la data votului în acest sens al Parlamentului, și până la data demiterii, adică data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Președintele este suspendat de drept, cum se menționează în art. 96 alin. (3) citat, din versiunea revizuită a Constituției.
Concluzii
Președintele României este șeful de stat al României. El are rolul de a reprezenta statul român în relațiile internaționale; conform Constituției, este garantul independenței naționale, veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. De asemenea, președintele este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Rolul Președintelui României, potrivit Constituției României este acela de:
-a) șef al statului;
-b) șef al executivului (alături de Guvern);
-c) garant al Constituției si mediator între puterile statului.
Dacă pe plan normativ textul Constituției pare a privilegia Guvernul în relația cu administrația [potrivit art.102 alin.(1),„Guvernul (…) exercita conducerea generala a administrației publice”], este incontestabil ca practica conduce spre o putere însemnata a Președintelui României, care poate impulsiona activitatea executivului în acest domeniu. De altfel, în doctrinǎ, executivul românesc actual este caracterizat ca un bicefal.
În calitate de șef al statului, Președintele Romaniei îndeplinește funcția de reprezentare a statului român, atât în interiorul țarii, cât și în exteriorul acesteia, având ca atribuții: încheierea tratatelor internaționale, în numele României; acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomației ai României, aprobarea înființǎrii, desființǎrii sau schimbǎrii rangului misiunilor diplomatice; acrediteazǎ reprezentanții diplomatici ai altor state în România.
Pe plan intern, funcția de șef de stat presupune: dreptul de a conferi decorații și titluri de onoare; de a acorda gradele militare de mareșal, general și amiral, de a numi în funcții publice, în condițiile prevǎzute de lege, de acordare a grațierii individuale.
Ca șef al executivului, Președintele României: vegheazǎ la respectarea Constituției și la buna funcționare a autoritǎților publice, desemneazǎ candidatul pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament, în caz de remaniere guvenamentalǎ sau de vacantǎ a postului, Președintele revocǎ și numește, la propunerea prim-ministrului, pe unii menbrii ai Guvernului; poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externǎ, apǎrarea țǎrii, asigurarea ordinii publice și, la cererea prim-ministrului, în alte situații, prezidând ședințele Guvernului la care participǎ; este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apǎrare a Țǎrii, numește în funcții publice, în condițiile prevǎzute de lege, reprezentând și statul totodatǎ.
În exercitarea atribuțiilor sale (inclusiv politice), Președintele României emite decrete, ca acte juridice cu caracter individual. Decretele Președintelui României sunt supuse contrasemnǎrii de către primul-ministru, precum și publicitǎții prin Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage sancțiunea inexistenței decretului.
Sunt exceptate de la regula contrasemnării decretele referitoare la numire Guvern, revocare și numire miniștrii; desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru; dizolvarea Parlamentului; numirea în funcții publice; acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state; promulgarea legilor.
Decretele Președintelui României sunt acte juridice cu caracter administrativ, care pot fi supuse controlului de legalitate pe calea acțiunii la instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii nr.554/2004. Contrasemnarea unora dintre decrete de cǎtre prim-ministru instituie posibilitatea exercitării unui control al șefului Guvernului, precum și asumarea rǎspunderii acestuia pentru consecințele juridice ale decretelor Președintelui.
În activitatea sa, Președintele României emite nu numai acte juridice, politice, ci efectuează și operațiuni administrative sau fapte materiale: semneazǎ decrete, tratate internaționale, pune sigiliul ș.a.
Pentru executarea de cǎtre Președintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituție și prin alte legi, se organizează și funcționează Administrația Prezidențialǎ care cuprinde serviciile publice aflate la dispoziția Președintelui pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.
Pentru faptele sǎvârșite în exercitarea funcției, Președintele României are atât o rǎspundere politică, cât și una juridicǎ. În temeiul art.84 alin.(2) raportat la art.72 alin. (1) din Constituția României, Președintele republicii se bucură de imunitate.
Acesta nu poate fi tras la rǎspundere pentru voturile (în CSAT, de exemplu) și pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Rǎspunderea juridicǎ a Președintelui poate fi atrasǎ în condițiile art.95 și 96 din Constituția României, republicata, pe baza procedurii constituționale.
Pentru faptele care nu au legatură cu prerogativele funcției de președinte, persoana care exercitǎ funcția urmeazǎ a răspunde potrivit dreptului comun, ca orice cetațean.
Bibliografie
I. Cărți, tratate, cursuri
Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Edit. Nemira, Bucuresti, 2005.
Andreescu Marius, Principiul proportionalitatii in dreptul constitutional, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007.
Benone Puscă, Andy Puscă, Drept constitutional si institutii publice, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 2010.
Benone Puscă, Drept constitutional si institutii politice, Ed. Evrika, Brăila, 1999.
Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Constitutia Romaniei revizuita. Comentarii si explicatii, Editura All Beck, Bucuresti, 2007.
Chiriță Radu, Drept constitutional. Institutii si procedure, Editia a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2014.
Dan Claudiu Danisor – Drept constitutional si institutii politice, Edit.Stiintifica, Bucuresti, 2007.
Deleanu, Ion, Institutii si proceduri constitutionale, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2006.
Deleanu, Ion, Drept Constitutional si institutii politice-vol. II, Editura Fundatia „Chemarea”, Iasi, 1993
Deleanu, Ion, Drept Constitutional si institutii publice – Tratat II, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1998.
Deleanu, Ion, Institutii si Proceduri Constitutionale, vol. II., Editura Servo-Sat, Arad, 1998.
Dragoș Chilea „ Drept Internațional Public”, editura Hamangiu, 2007.
Draganu, T., Drept constitutional si institutii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, 1998.
Duculescu Victor, Tratat de drept constitutional comparat, Editura Lumina Lex, 2007.
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucuresti, 2006.
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, vol. III, Editura C.H. Beck, București, 2014.
Genoveva Vrabie „Organizarea Politico-etatica a României” Drept Constituțional și instituțile politice vol II , Editura Cugetarea, Iași 1999.
Gheorghe, Gh., Separatia puterilor in stat, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1994.
Ghinea, Anca; Moraru, Adrian, Considerente asupra procesului de descentralizare in Romania: Reforma administrativ teritoriala”, Fundatia pentru o Societate Deschisa si Institutul pentru Politici Publice, 2004.
Ionescu, Cristian, Tratat de drept constitutional. Editia 2, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2008.
Ionescu Cristian, Drept constitutional si institutii politice. Curs sinteza, Editura Hamangiu, București, 2012.
Ionescu, Cristian, Instituții politice si drept constituțional, ed. Juridicã, București, 2004
Mazilu, Dumitru, Drepturile omului, Concept, exigente si realitati contemporane, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000.
Muraru Ioan, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ediția 14, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
Muraru Ioan, Drept constitutional si institutii politice. Volumul I – Editia 14, Editura C.H. Beck, București, 2011.
Ioan Macovei „Drept internațional privat” , editura ARS Longa , Iași, 2001.
Mircea Preda – Autoritatile administratiei publice. Sistemul constitutional romanesc, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 1999.
Nicolae Popa – Teoria Generala a Dreptului, Edit. Actami, Bucuresti, 1996.
Nasty Marian Vlãdoiu, Protectia constitutionalã, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.
Oprea, F., Drept constitutional. Institutii politice, suport de curs pentru ID, an univ. 2006-2007.
Safta Marieta, Drept constitutional si institutii politice, Vol. I. Teoria generala a dreptului constitutional. Drepturi si libertati, Editura Hamangiu, București, 2014.
Șerban Alexandrina, Drept constitutional și instituții politice, Editura Hamangiu, București, 2012.
Tanasescu Elena Simina, Raspunderea in dreptul constitutional, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.
Valea Daniela, Drept constitutional si institutii politice. In dreptul roman si in dreptul comparat, Editura Universul Juridic, București, 2014.
Vida Ioan – Puterea executiva si administratia publica, Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994.
II. Studii, articole
A. Iorgovan, Regimul juridic al decretelor prezidențiale și al răspunderii Președintelui României pentru emiterea acestora, în R.D.P. nr. 1/2005.
Dana Apostol Tofan – Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-ministru, rev. Dreptul, nr.2/2000.
Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si administratia ministeriala, Revista de drept public, nr.1-2/1997.
Corneliu Liviu Popescu – Anteproiectul legii privind responsabilitatea ministeriala, Revista Romana de Drepturile Omului, nr.14/1997.
Mădălina-Virginia Antonescu „ Regimul Juridic al Strainilor in România” Străinul-persoana fizică.
Despre constituție și constituționalism-Liber amicorum Ioan MURARU, Editura Hamangiu, București, 2006.
C-L Popescu, Comentariu la Hotararea Curtii Eurpoene a Drepturilor Omului din 17 decembrie 2002, in Curierul judiciar nr.1/2003, p.44-51.
III. Legislatie
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Codul penal a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Prezenta ediție cuprinde textul actualizat al Codului Penal prin încorporarea tuturor modificarilor aduse dupa ultima republicare, inclusiv completarile introduse prin Legea nr. 278 publicată in M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006 dar nu reprezinta forma oficiala.
Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, publicata in Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004.
Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României.
Regulamentul Senatului publicat in M.Of. nr. 178/27 iul. 1993, si republicat in M.Of. nr. 58/2 feb. 2001.
LEGEA nr.35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicata in M.Of. nr. 196/13 mar. 2008.
Bibliografie
I. Cărți, tratate, cursuri
Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Edit. Nemira, Bucuresti, 2005.
Andreescu Marius, Principiul proportionalitatii in dreptul constitutional, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007.
Benone Puscă, Andy Puscă, Drept constitutional si institutii publice, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 2010.
Benone Puscă, Drept constitutional si institutii politice, Ed. Evrika, Brăila, 1999.
Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Constitutia Romaniei revizuita. Comentarii si explicatii, Editura All Beck, Bucuresti, 2007.
Chiriță Radu, Drept constitutional. Institutii si procedure, Editia a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2014.
Dan Claudiu Danisor – Drept constitutional si institutii politice, Edit.Stiintifica, Bucuresti, 2007.
Deleanu, Ion, Institutii si proceduri constitutionale, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2006.
Deleanu, Ion, Drept Constitutional si institutii politice-vol. II, Editura Fundatia „Chemarea”, Iasi, 1993
Deleanu, Ion, Drept Constitutional si institutii publice – Tratat II, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1998.
Deleanu, Ion, Institutii si Proceduri Constitutionale, vol. II., Editura Servo-Sat, Arad, 1998.
Dragoș Chilea „ Drept Internațional Public”, editura Hamangiu, 2007.
Draganu, T., Drept constitutional si institutii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, 1998.
Duculescu Victor, Tratat de drept constitutional comparat, Editura Lumina Lex, 2007.
Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura ACTAMI, Bucuresti, 2006.
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, vol. III, Editura C.H. Beck, București, 2014.
Genoveva Vrabie „Organizarea Politico-etatica a României” Drept Constituțional și instituțile politice vol II , Editura Cugetarea, Iași 1999.
Gheorghe, Gh., Separatia puterilor in stat, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1994.
Ghinea, Anca; Moraru, Adrian, Considerente asupra procesului de descentralizare in Romania: Reforma administrativ teritoriala”, Fundatia pentru o Societate Deschisa si Institutul pentru Politici Publice, 2004.
Ionescu, Cristian, Tratat de drept constitutional. Editia 2, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2008.
Ionescu Cristian, Drept constitutional si institutii politice. Curs sinteza, Editura Hamangiu, București, 2012.
Ionescu, Cristian, Instituții politice si drept constituțional, ed. Juridicã, București, 2004
Mazilu, Dumitru, Drepturile omului, Concept, exigente si realitati contemporane, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000.
Muraru Ioan, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. II, ediția 14, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
Muraru Ioan, Drept constitutional si institutii politice. Volumul I – Editia 14, Editura C.H. Beck, București, 2011.
Ioan Macovei „Drept internațional privat” , editura ARS Longa , Iași, 2001.
Mircea Preda – Autoritatile administratiei publice. Sistemul constitutional romanesc, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 1999.
Nicolae Popa – Teoria Generala a Dreptului, Edit. Actami, Bucuresti, 1996.
Nasty Marian Vlãdoiu, Protectia constitutionalã, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.
Oprea, F., Drept constitutional. Institutii politice, suport de curs pentru ID, an univ. 2006-2007.
Safta Marieta, Drept constitutional si institutii politice, Vol. I. Teoria generala a dreptului constitutional. Drepturi si libertati, Editura Hamangiu, București, 2014.
Șerban Alexandrina, Drept constitutional și instituții politice, Editura Hamangiu, București, 2012.
Tanasescu Elena Simina, Raspunderea in dreptul constitutional, Ed. Ch Beck, Bucuresti, 2007.
Valea Daniela, Drept constitutional si institutii politice. In dreptul roman si in dreptul comparat, Editura Universul Juridic, București, 2014.
Vida Ioan – Puterea executiva si administratia publica, Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994.
II. Studii, articole
A. Iorgovan, Regimul juridic al decretelor prezidențiale și al răspunderii Președintelui României pentru emiterea acestora, în R.D.P. nr. 1/2005.
Dana Apostol Tofan – Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-ministru, rev. Dreptul, nr.2/2000.
Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si administratia ministeriala, Revista de drept public, nr.1-2/1997.
Corneliu Liviu Popescu – Anteproiectul legii privind responsabilitatea ministeriala, Revista Romana de Drepturile Omului, nr.14/1997.
Mădălina-Virginia Antonescu „ Regimul Juridic al Strainilor in România” Străinul-persoana fizică.
Despre constituție și constituționalism-Liber amicorum Ioan MURARU, Editura Hamangiu, București, 2006.
C-L Popescu, Comentariu la Hotararea Curtii Eurpoene a Drepturilor Omului din 17 decembrie 2002, in Curierul judiciar nr.1/2003, p.44-51.
III. Legislatie
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Codul penal a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Prezenta ediție cuprinde textul actualizat al Codului Penal prin încorporarea tuturor modificarilor aduse dupa ultima republicare, inclusiv completarile introduse prin Legea nr. 278 publicată in M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006 dar nu reprezinta forma oficiala.
Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, publicata in Monitorul Oficial nr. 887 din 29 septembrie 2004.
Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României.
Regulamentul Senatului publicat in M.Of. nr. 178/27 iul. 1993, si republicat in M.Of. nr. 58/2 feb. 2001.
LEGEA nr.35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicata in M.Of. nr. 196/13 mar. 2008.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reglementarea Constitutionala a Institutiei Prezidentiale Si Implicatiile Sale (ID: 145804)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.