Reglementarea Constituțională
REGLEMENTAREA CONSTITUȚIONALĂ
A PROPRIETĂȚII ÎN ȚĂRILE UNIUNII EUROPENE
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………………………………….. 4
CAPITOLUL I. Garanția constituțională a proprietății private în principalele țări ale Uniunii Europene…………………………………………………………………………………………………… 7
Spre tradițiile constituționale comune………………………………………….. 7
Property în sistemul Common Law…………………………………………………………. 7
Dreptul de proprietate în sistemul constituțional francez…………………………….13
Eigentum în legislația constituțională germană………………………………….16
Sistemul constituțional spaniol al proprietății private………………………………….23
Constituțiile țărilor Europei Centrale, Orientale și Baltice, membre ale Uniunii europene…………………………………………………………………………. …………………..26
CAPITOLUL II Dreptul de proprietate privată în dreptul comunitar………………………29
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra dreptului de proprietate privată………………………………………………………………………………..30
Parametrul deciziilor Curții de Justiție față de obiectivele de interes general…………………………………………………………………………..42
Art. 17 al Cartei drepturilor de la Nisa………………………………………….46
Concluzii ………………………………………………………………………………………………..50
Bibliografie………………………………………………………………………………………………52
Introducere
Dezbaterea care ani la rând a însuflețit implicarea și participarea constituționaliștilor și a oamenilor de cultură este centrată asupra unei teme dominante: căutarea unui nou statut al drepturilor fundamentale care, găsind în constituția europeană un germene pozitiv, este în gradul de a realiza o sinteză a tradițiilor constituționale comune a țărilor membre, dezvoltând un spațiu european comun în care paradigma integrării se alătură perspectivei maximei garanții posibile a drepturilor.
Într-un anume sens, viitorul Europei depinde exclusiv de capacitatea dreptului european de a construi ambientul unei recunoașteri reciproce a drepturilor fundamentale.
A alege dreptul de proprietate privată ca teren de probațiune a acestei ipoteze poate părea o alegere ușoară, raportându-ne la ”constituția economică” care aspiră deja la un statut comun în baza vocației economice a legislației juridice europene. Însă alegerea, s-a dovedit a nu fi atât de ușoară, în special datorită rezistenței pe care drepturile reale, și în particular dreptul de proprietate, o au față de alte sectoare ale dreptului privat precum contractele sau responsabilitatea civilă. Această rezistență asecondează până și reflexele constituționale ale formulării dreptului, care deși conservă o vocație unitară față de pluralitatea statutelor, este însoțită de dispoziții de respectare a regimurilor naționale. Este evident că această rezistență la armonizare este tipică proprietății imobiliare, în timp ce referitor la proprietatea mobiliară putem afirma că nu mai există granițe naționale.
Totuși clauza constituțională a garanției dreptului de proprietate privată, pentru a-și găsi o legitimare îndestulătoare și pentru a se acredita din punct de vedere formal la legislația comunitară, are nevoie de o armonizare la toate nivelurile, și la cel de normativă primară și în câmpul proprietății imobiliare, pentru că altfel va rămâne doar un enunț cu un semnificat firav, așa cum demonstreză astăzi interpretarea Curții europene asupra dreptului de proprietate.
Ceea ce vreau să subliniez încă de la începutul lucrării este dificultatea înscrierii dreptului de proprietate în conceptul ”tradițiilor constituționale comune” care ar trebuie să constituie elementul de sinteză al noului constituționalism european.Enunțată problema voi încerca să găsesc o cale prin care dreptul de proprietate privată să fie inclus în tradițiile constituționale comune redefinind bogățiile imobiliare cele mobiliare și dematerializarea care a cuprins țările Europei. În abordarea studiului asupra tutelei constituționale a proprietății private se găsesc câteva puncte interogative de fundal la care trebuie să dăm răspunsuri pentru a putea continua. De exemplu, care formă de proprietate este presupusă de garanția constituțională ? Sau dintre atâtea sensuri pe care le are ”interesul public” la care trebuie să facem apel în situația actuală a legislațiilor ?. Statutul proprietății private în țările cu tradiție juridică romană a fost modelul dreptului subiectiv absolut, cu toate că nici în epoca romană nu lipseau idei despre limitele impuse de interesul public.
Modelul dreptului subiectiv absolut a găsit în raportul între persoană ți pământ manifestarea sa arhetipică, pentru simplu fapt că raporturile de proprietate au fost percepute ca raporturi de domeniu în exploatarea pământului, fără a încălca limitele impuse de drepturile de proprietate ale altora.
În același timp legăturile între proprietatea privată, înțeleasă ca proprietate a pământului, și conceptul de suveranitate au impus pe lângă statutul privat al proprietății și un statut publicitar, perceput nu ca o înșiruire delimite impuse proprietarului ci ca o putere a legiuitorului de a conforma dreptul în vederea realizării unui interes public sau general. Statul și-a exercitat propria putere suverană fie asumându-și titularitatea asupra anumitor bunuri, al căror statut au caracteristici proprii față de cele ale proprietății private; fie impunând dreptului de proprietate limite cu caracter publicitar, reglementând expropierea pentru motive de utilitate publică și conformând dreptul la exigențele tutelei drepturilor ne- proprietarilor.
Raportul între interesele proprietarului, în întregimea și intangibilitatea propriului domeniu, și multiplele manifestări de suveranitate ale Statului, au constituit nucleul garanției constituționale a proprietății private care răspunde constituțiilor țărilor europene însă sustrage conținutul său minim de sub puterea de conformare a legiuitorului. Raporturile între interesul privatului și interesul public, chiar dacă modifică în timp termenii dialecticii lor rămân încă ancorate perspectivei naționale în baza importanței atribuită de proprietatea imobiliară și de diversele tradiții juridice din țările Uniunii Europene.
Datoria doctrinei a fost cea de a dialoga cu jurisprudența Curții constituționale, pentru a crea modele de proprietate mai mult sau mai puțin convergente cu soluții impuse de Curte, și de a individua o noțiune constituțională de proprietate, autonomă fața de cea civilă.
Este de la sine înțeles că, în faza actuală a legislației comunitare, cine scrie despre tema proprietății private are obligații de a se alinea doctrinei și sentințelor Curții Constituționale însă nu va putea să răspundă la două aspecte. Pe de o parte, progresiva dematerializare a bogățiilor ne mută atenția de la proprietatea imobiliară la cea nematerială, al cărei valoare patrimonială intrinsecă constă în modalitatea circulației și a schimbului și nu în folosința statică. Pe de altă parte, dematerializarea bunurilor și rapiditatea circulației lor prezintă problema restrângerii analizei în limiterele suveranității și teritoriului național, prin urmare în limitele Statului.
Ne întoarcem astfel la prima întrebare neelucidată la începutul unei lucrări asupra garanției constituționale a proprietății private. Care proprietate? , Care bunuri ?. Prin urmare vedem că proprietatea imobiliară nu a dobândit un rol recesiv în cadrul garanției constituționale, naționale ori comunitare, iar acest rol nu este legat de bunul pământ, aducător și de foloase ambientale pe lângă foloasele agricole.
Urmează din nou a doua întrebare: care interes public sau general se contrazice cu interesul privat?. Dematerializarea bogăției produce o circulație a acestei în afara hotarelor Statului. Statele naționale pierd astfel controlul asupra proceselor productive care doar în parte se desfășoară pe teritoiul național. Noile bunuri care, în epoca globalizării, sunt susceptibile de a fi imputate privaților, și care întocmai pentru natura lor idonee scapă de sub controlul Statului, sunt sau nu conformabile în situația unui interes public sau general? Și care interes public poate îndeplini clauza funcției sociale dat fiind tendința marilor grupuri de producție de a fugi de sub suveranitatea Statelor ?.
Analiza va avea desigur răspuns doar prin perspectiva supranațională: bogăția dematerializată circulă în legislația juridică a pieței iar interesul general nu poate fi restrâns la acea porțiune a cetățeniei care se desfășoară în limitele Statului național.
CAPITOLUL I
Garanția constituțională a proprietății private în principalele țări ale Uniunii Europene
Spre tradițiile constituționale comune
După ce am reconstruit garanția constituțională a dreptului de proprietate privată în legislația națională, trebuie să reflectăm la articularea disciplinii constituționale a dreptului în principalele țări membre ale Uniunii Europene, pentru a construi un concept de proprietate privată mediat de tradițiile constituționale comune.
Pentru a plasa dreptul de proprietate privată între tradițiile constituționale comune a țărilor membre, este nevoie să desfășurăm o investigație comparată asupra dispozițiilor constituționale dedicate dreptului de proprietate în principalele țări ale Uniunii Europene. Doar prin rezultatul acestei investigații se va putea verifica dacă elaborarea dreptul de proprietate privată, desfășurată de Curtea de Justiție a Comunității europene, a atras atenția asupra unuia sau mai multor standarde de tutelă, oferite de sistemele naționale sau dacă a încercat, în schimb, să dirijeze diversele sisteme constituționale către un minim comun.
Property în sistemele Common Law
Între sisteme juridice care au influențat major interpretarea comunitară a drepturilor de proprietate este bineînțeles aceea a Common Law, în care cuvântul Property nu arată atât relația de apartenență exclusivă a unui bun al unei persoane, cât toate drepturile pe care se presupune utilizarea unui bun și a tuturor drepturilor derivate, și necorporale, de care titularul poate dispune.
Common Law distinge între Real Property (proprietate reală) și Personal Property (proprietate personală), unde prima privește situații de apartenență apărate cu măsuri recuperatorii iar a doua situații apărate cu măsuri compensatorii: din împreunarea ambelor categorii de apartenență reiese un complex de situații juridice subiective care coincid cu elementele active ale patrimoniului unui subiect. Raporturile între aceste interese sunt reglementate de Equity adică de un sistem de soluționare a conflictelor destinat să scoată în relief interesul care merită mai mult în concret, de a primi protecție, caracterizat dealtfel de măsuri elastice și eficace și în general adresate personal pârâtului.
Astfel, în conceptul de patrimoniul intră Trust-ul, o instituție care în Civil Law (Legea civilă) s-ar înscrie în apărarea încrederii, iar în Common Law, devine parte a Property din pricina neîncrederii asupra idoneității instrumentelor contractuale de a atinge rezultatele practice permise de Trust. În Common Law termenul Real Property nu are o semnificație univocă deoarece indică când o vastă gamă de drepturi care fac referire la un bun, când însuși bunul este subiect al dreptului: la originea acestei pluralități de semnificații stă particularitatea situațiilor reale cunoscute de Common Law.
Pământul este proprietate a Coroanei și al Statului, iar privații sunt titulari de drepturi de folosință de durată și întindere variabilă care nu se pot numi nici drepturi de proprietatântul Property nu arată atât relația de apartenență exclusivă a unui bun al unei persoane, cât toate drepturile pe care se presupune utilizarea unui bun și a tuturor drepturilor derivate, și necorporale, de care titularul poate dispune.
Common Law distinge între Real Property (proprietate reală) și Personal Property (proprietate personală), unde prima privește situații de apartenență apărate cu măsuri recuperatorii iar a doua situații apărate cu măsuri compensatorii: din împreunarea ambelor categorii de apartenență reiese un complex de situații juridice subiective care coincid cu elementele active ale patrimoniului unui subiect. Raporturile între aceste interese sunt reglementate de Equity adică de un sistem de soluționare a conflictelor destinat să scoată în relief interesul care merită mai mult în concret, de a primi protecție, caracterizat dealtfel de măsuri elastice și eficace și în general adresate personal pârâtului.
Astfel, în conceptul de patrimoniul intră Trust-ul, o instituție care în Civil Law (Legea civilă) s-ar înscrie în apărarea încrederii, iar în Common Law, devine parte a Property din pricina neîncrederii asupra idoneității instrumentelor contractuale de a atinge rezultatele practice permise de Trust. În Common Law termenul Real Property nu are o semnificație univocă deoarece indică când o vastă gamă de drepturi care fac referire la un bun, când însuși bunul este subiect al dreptului: la originea acestei pluralități de semnificații stă particularitatea situațiilor reale cunoscute de Common Law.
Pământul este proprietate a Coroanei și al Statului, iar privații sunt titulari de drepturi de folosință de durată și întindere variabilă care nu se pot numi nici drepturi de proprietate în sens tradițional și nici drepturi asupra proprietății altuia, ci doar cesiune de folosință. Actuala ordine a raporturilor reale asupra bunurilor imobile constituie prin urmare un patrimoniu al tradiției feudale în care suveranul, Lordul, stăpân a toate pământurile, cesiona folosința vasalilor săi, denumiți Tenants, care la rândul lor puteau să cesioneze pământurile terților, devenind Mens Lords.
Drepturile reale asupra bunurilor imobile, odată eliberate de legământul feudal, nu capătă numele de dominiu ci își însușesc o perioadă complexivă corispondentă întocmai cu proprietatea din Țările continentale, și se disting desigur printre altele, Estate for Life, adică o concesie limitată la viața titularului, Estate in fee tail, adică o concesie extinsă până la ultimul descendent direct, și Estate in fee simple, adică o concesie extinsă la ultimul urmaș al urmașilor.
Regimul feudal, chiar și ca subiect al desuetudinii, nu vine pe deplin abolitși diversele figuri ale statului pun la dispoziția privaților și a consilierilor lor juridici o gamă amplă de drepturi de folosință, în măsură să satisfacă în cel mai bun mod toate exigențele. A renunța la această multiplicitate de raporturi ar fi sărăcit bagajul conceptual ai juriștilor Common Law și i-ar fi obligat să renunțe la multe instrumente disponibile.
De aici rezultă că, și în actualul regim al Real Property raporturile juridice legate de Property, în loc să se transpună în relații reale cu lucrurile, continuă să fie reprezentate ca și drepturi de folosință. Porprietatea, în sistemele Common Law, se identifică cu totalitatea situațiilor juridice subiective cu conținut patrimonial, conectate în mod direct sau indirect cu un bun și în care este implicată o valoare economică relevantă. Tradiția germană are o oarecare greutate și influență în Common Law, fiind o tradiție în care proprietatea este o posesie a unor drepturi de natură economică, și nu o stăpânire a unui bun corporal și prin urmare constituie o noțiune în care sunt incluse situații reale și situații de credit.
Exemplu tipic de bun juridic apărat de Property este goodwill, adică orientarea comercială, element de valoare adăugată care derivă din capacitatea unui comerciant sau a unei firme, de a crea o revenire în sens economic, a propriei activități comerciale. În general este o caracteristcă tipică a teoriei proprietății în Common Law, de a utiliza abstractul în individualizarea propriilor interese, abstract destinat să individueze în fiecare utilitate patrimonială, legătura lor cu un lucru în sens fizico- material și valoarea lor în sens economic. Sistemul este așadar structurat ca să determine o absorție în Property, a majorității pretențiilor privaților, chiar și a pretențiilor atipice, cu un conținut și structură mai mult personală decât reală.
Extinderea protecției reale a situațiilor juridice subiective de tip creditor are un parcurs îndelungat în timp. De exemplu se înscrie în Property dreptul lucrătorului de a-și determina conținutul propriului contract, fără intervenția unor reguli juridice de la care nu se poate deroga; este inclus în Property și goodwill, considerat element patrimonial al activității, și Trade Market și Trade-Secrets; prin urmare face parte din sfera proprietății orice interes cu caracter patrimonial, cum ar fi dreptul de a utiliza serviciul poștal, dreptul de vot al acționarilor, dreptul de acces spre contractare la bursa de valori, dreptul de exclusivă asupra informațiilor adunate și drepturi care se nasc din scutiri fiscale.
În mod progresiv, ca o consecință e extinderii sferei Property, se înscriu și situații juridice subiective de pretenții contra Statului social, care nu reușesc să găsească o protecție ideală în planul raporturilor contractuale. Drepturile sociale care conduc spre forme de protecție a proprietății găsesc propria justificare în exigența de a oferi protecție noilor poziții juridice subiective pe care legea nu le cunoaște încă.
De exemplu cazul NESTOR, cetățean bulgar, care în urma activității lucrative a îndeplinit condițiile pentru a beneficia de serviciul de pensie social security, dar care și-a văzut revocat beneficiul, în urma repatrierii sale în Bulgaria, din cauza aderării și înscrierii sale în partidul comunist. Curtea Districtuală, în primă instanță, și Curtea Supremăîn Apel, și-au pus întrebarea dacă dreptul la pensie este sau nu un property right, apărat al XIV-lea Amendament. În timp ce Curtea Districtuală a recunoscut dreptul de property asupra serviciului de pensie, Curtea Supremă a negat existența acestui drept, argumentând că forma de social security benefit, cerută de cetățeanul bulgar, nu e în legătură cu cotizațiile plătite de acesta, și prin urmare, nu se poate atribui valența dreptului protejat de Property.
Un alt caz emblematic al extinderii protecției proprietății asupra situațiilor juridice subiective de natură socială, este acela al pensiilor de război atribuite vetereanilor Primului Război Mondial. Curtea Supremă a stabilit că pensiile constituie o formă de proprietate, întrucât sunt atribuite fiecărui individ în parte, având prin urmare consistența proprietății. După primele decizii favorabile ale judecătorilor în acest sens, în coincidență și cu criza economică din 1929, Congresul începe preventiv să introducă în legile care atribuie recunoașterea dreptului la pensie și a celor de natură asemănătoare, clauze prin care își rezervă dreptul de a revoca concesiile făcute și de a modifica condițiile de atribuire a beneficiilor, cu scopul de a împiedica ca interesul protejat să capete forma proprietății.
În anii 60° propunerea lui Charles Reich, înnoia intenția de asigurare a liniștii acelora care aveau beneficii de la aparatul public, prin descoperirea apartenenței multor situații juridice subiective la Property. Propunerea lui Reich era adresată nu doar destinatarilor beneficiilor publice ci și persoanelor a căror activate profesională sau lucrativă depindea de concesii sau licențe publice.
Apare astfel întrebare dacă legile sau reglementările care atribuie beneficii oferă sau nu drepturilor o stabilitate de tip real, în așa manieră încât sursa protecției lor să fie considerată al V-lea Amendament. Jurisprudența pare să îmbrățișeze aceste condiții: de exemplu cazul Goss vs. Lopez în care apare ca interes al proprietății dreptul studenților unei școli publice de a nu fi condiționați de frecvența la cursuri. Sau în cazul Matthews vs. Eldridge, având ca obiect payments disability (compensații pentru incapacități), s-a stabilit că interesul individului de a primi compensații pentru dizabilități se înscrie în al V-lea Amendament.
Pentru a distinge între situații protejate și situații neprotejate de al V-lea Amendament, este necesar să analizăm, în conformitate cu tradiția juridică a Common Law, sursa constitutivă a situației de apartenență, pentru a verifica dacă aceasta atribuie sau nu interesatului o poziție subiectivă care îi permite înscrierea în property rights. La sfârșitul acestei analize se înțelege că garanția atribuită efectiv titularilor de situații juridice obiective cu relevanță socială este doar cea dată în urma unui proces, adică o garanție de tip procedural, în timp ce decizia de a asimila sau nu o pretenție la Property este doar de competența unică a legiuitorului.
De exemplu în cazul Baven vs. Gillard, Curtea Supremă, analizând consecințele reducerilor în cheltuiala publică dictate de Congres, se pronunță asupra unei cereri de ajutor social adresată de către o familie. Legiuitorul a stabilit că cecul este acoperit din suma complexivă oferită de Stat iar Curtea Supremă recunoaște că există un mecanism de compensație între cele două sume, iar acest mecanism nu trebuie să fie obiect de discuție în tribunal, deoarece ține de libertatea de alegere a legiuitorului a nu proteja situația juridică subiectivă despre care se vorbește.
Prin urmare garanția New Properties se interpretează prin impunerea unor garanții procedurale și nu substanțiale asupra conținutului situațiilor juridice protejate subiectiv apărate lacunar pe plan juridic, precum just compensation pentru recruții serviciului militar, precum property interest al lucrătorului față de locul său de muncă, etc. În New Propertiesse găsește răspunsul coerent la un context socio-politic în care Statul nu mai e ”jandarmul” ideologiei liberale ci distribuitorul de bogății sub formă de beneficii, stimulente, scutiri de impozit, licențe de comerț. În sfera publică munca și beneficiile sale constituie principala sursă de bogăție a individului, în timp ce în sectorul bunurilor nu este limitat la catalogul celor tradiționale ci se extinde și la noile bunuri, menite să include valori eterogene precum serviciile publice, informația, dreptul personalității.
Noile bunuri includ manifestări frecvente ale dematerializării bogățiilor, între care se evidențiază expresiile, ideile, imaginea și comunicarea, și corespund unei noțiuni mai ample de bun, care coincide cu cea de patrimoniu. Noile bunuri includ și forme de apartenență, utilități economice altele decât bunurile materiale, unele protejate de clauze de exclusivă și de posibilitatea de remediu de tip real, altele însă neprotejate cu acceași intensitate ca și bunurile tradiționale. Dacă ne gândim la eterogenitatea utilităților patrimoniale care pot fi extrase din valorile mobiliare (produse financiare), de la marcă, de la know-how, de la prospectul de emisie de valori, etc. , precum și cele care pot fi extrase reglementarea publică a slabelor resurse, cum ar fi autorizațiile administrative pentru uzul eterului, licențele de furnizare a serviciilor sau licențele pentru desfășurarea activităților profesionale, care conferă subiectului dreptul de a se adresa unui terț în caz de conflict de interes asupra unei resurse.
În concluzie, ca rezultat al analizei asupra principiilor Common Law, trebuie să spunem că Property pune în evidență valoare utilizării unui bun, adică valoarea derivată din utilitatea care se poate extrage din bun, și mai ales, valoarea de schimb, adică valoarea pe care o asumă bunul în circulația juridică a pieței.
Datorită acestei ciudate expresii a conceptului, pentru a răspunde de circulația bunurilor și pentru valoarea inclusivă a Property față de noile forme de manifestare a bogăției, modelul Common Law se impune și devine un arhetip al tradițiilor constituționale comune.
La final vom analiza criteriul după care,în Common Law, se calculează indemnizația de expropiere. Acest criteriu își are originea în legislația engleză începând cu Land Clauses Act din 1845 și este un sistem de evaluare bazat pe întrega valoare a imobilului ancorat la valoare de piață pe care l-ar fi avut bunul pe piața liberă. Sistemul s-a consolidat recent cu Planning an Compulsory Purchase Act din 2004.
Dreptul de proprietate în sistemul constituțional francez
În Franța s-au conturat de la început două teorii ale proprietății: una de origine romană, care coincide cu dreptul subiectiv absolut; și alta de origine germană, după care proprietatea este o împreunare de utilități aparținând mai multor persoane, ce au ca referință un bun rămânând totuși independente, față de conceptul roman de dominium, adică corporalitatea lucrului. În baza celei de-a doua concepție, de origine medievală, punerea în posesie constă într-o relație de tip feudal între Stăpân și vasalul său în care primul acordă în folosință pământul în schimbul serviciilor și a fidelității. Această relație reprezintă suveranitatea de tip publicitar care emană de la Stăpân către vasalii săi, facultate care se exprimă printr-o serie de manifestări publice de putere denumite drepturi ale stăpânirii, precum dreptul de a judeca, dreptul de a pretinde tribut, etc. Sub aceste drepturi se creează o serie de raporturi juridice obligatorii între diverșii subiecți. În cadrul acestor raporturi, proprii societății medievale, se pot realiza diverse tipuri de investire asupra aceluiași bun: sezina proprietarului, acea a titularului unei pensii de urmaș, aceea a soțului sau a creditorului etc.
În secolul XVI asistăm la fragmentarea terenurilor și la creșterea clasei burgheziei: domeniul devine exclusiv, și atât de legat de relațiile materiale cu bunul încât juriștii au remarcat un abuz al dreptului.
În secolul XVI și XVII diferitele componente ale dreptului francez se unesc cu substanța culturii care se conectează la tradiția romană. Se afirmă că dreptul de proprietate este desigur pre existent înaintea Statului și e superior acestuia, iar prin decretele de pe 25 august 1789 și 17 iulie 1793 toate drepturile feudale sunt abolite în favoarea proprietății private și individuale. Introducerea, în Declarațiadin 1789, a art. 2 și 17, a dreptului de proprietate, sacru și inviolabil, constituie fundamentul pentru revendicarea drepturilor clasei burgheziei, care, fluturând declarația drepturilor și a libertăților civile și a proprietății ca manifest de natură politică, creează premisele unei protecții constituționale a dreptului de proprietate, eludând puterile de intervenire a legiuitorului. Art. 2 și 17 din Declarație sunt apoi invocate de multe texte constituționale succesive, ca un parametru al legimității constituționale a legilor.
Art. 544 din Codul Napoleon definește dreptul de proprietate ca un drept de folosință și dispoziție asupra lucrurilor în maniera cea mai absolută. Prin urmare proprietatea este reprezentată ca o relație exclusivă a proprietarului cu lucrul său, o relație între o persoană și un lucru, o libertate absolută de a face ce se dorește cu un lucru, și astfel libertate deplină de folosință. Totuși acestă relație nu e omnipotentă deoarece proprietarul este ținut să respecte legile și regulamentele, și este așadar legitimat să aibă acele prerogative pe care regulile pozitive sau convențiile le pot restrânge sau extinde.
În același timp cu intrarea în vigoare a Codului, sunt aprobate în Franța legi importante de reglementare a publicității teritoriului, precum legea 8 martie 1810 asupra expropierii pentru realizarea lucrărilor de utilitate publică, legea din 21 aprilie 1810 care prevede o modalitate de control a exploziilor din mine, și alte legi destinate să conecteze proprietatea funciară cu proprietatea urbană. Astfel, la fel cum a fost și în Italia, proclamarea constituțională a inviolabilității dreptului și intrarea în vigoare a unei discipline civile foarte riguroasă pentru apărarea proprietății nu au exclus numeroase limite aduse dreptului. Chiar și interpretarea constituțională a conținutului dreptului de proprietate și recunoașterea posibilității de limitare sunt similare.
Nu ar trebui să omitem că prin deciziile Curții Constituționale referitoare la plenitudinea valorii constituționale a dreptului de proprietate,se admite că finalitatea și condițiile exercitării acestui drept pot fi restricționate în interesul general.
Constituția din 1946, extinde prerogativele art. 17 din 1789, la necesitatea publică legalconstatată. Constituția din 1958, prin art. 34, atribuie legii capacitatea de a determina principiile fundamentale ale regimului de proprietate, precum naționalizarea fabricilor și transferul acestora din domeniul public în domeniul privat. Prin deciziile de la sfârșitul anilor ʼ50 și începutul anilor ʼ60 Consiliul Constituțional a delimitat întinderea tutelei constituționale a dreptului de proprietate, a cărui natura absolută cedează în fața unor limitări necesare derivate din interesul public. Însă, mai ales începând cu anii ʼ80, cu prilejul programelor de naționalizare dezvoltate de majoritatea socialistă, judecătorul constituțional declară compatibile cu disciplina constituțională a proprietății diverse limitări în sprijinul utilității sau exercițiului social. Iată cum s-a îndeplinit prezicerea formulată în anii ʼ20de Duguit, care vedea transformarea dreptului de proprietate subiectivă absolută în drept conformat la funcția socială.
Alterarea prerogativelor proprietarului nu este altceva decât desfășurarea progresivă a limitărilor în sămânța dreptului de proprietate: astfel se evidențiază preferința constituțională pentru drepturile locatarului fața de cele ale proprietarului, și întrepătrunderea cu dreptul de proprietate a limitărilor aduse de instalarea unei rețele de televiziune pe acoperișurile unui imobil privat sau public, sau a limitărilor aduse de exercițiul serviciului public. Totuși, jurisprudența constituțională nu neglizează să revină la protecția plină a dreptului de proprietate în toate cazurile în care limitările, făcute în numele interesului public, sunt de așa fel încât incid asupra conținutului minim al dreptului golindu-l de sens.
Mai ales, începând din anii ʼ90, devin tot mai numeroase sentințele destinate să revendice primatul dreptul de proprietate privată și să declare nelegimitatea constituțională a dispozițiilor care nu apără îndeajuns dreptul sub profil procedural, prin omiterea garanțiilor procedurale, sau sub profil substanțial, prin capacitatea lor de a incide asupra dreptului de proprietate provocând golirea de conținut, fără plata unei juste și prealabile indemnizații.
Atacurile cele mai frecvente asupra dreptului de proprietate privată sunt aduse de dispozițiile care lovesc dreptul golindu-l de conținut, fără a configura o despăgubire. De exemplu, în sentința relativă la puterea publică de rechiziție a locuințelor libere, judecătorul constituțional, cu toate că în abstract considera că această putere nu este în contrast cu dreptul de proprietate, în concret a declarat neconstituțională legea care face posibil recursul nediscriminat la puterea de rechiziție a autorităților administrative, atunci când există o încălcare a regulilor procedurale și substanțiale de către un creditor care decide după bunul plac dacă să devină proprietar sau nu la prețul fixat de judecător.
De asemenea, atât în jurisprudența civilă cât și în jurisprudența constituțională, prerogativele proprietarului sunt așezate în centru și sunt preferențiate față de cele ale locatarului.
Ar mai trebui să observăm relevanța atribuită noilor bunuri care cer recunoaștere și tutelă, focalizând atenția juriștilor asupra dematerializării bogăției. Dematerializarea, în mare măsură consecință a naturii noilor bunuri, noilor proprietăți, tipice societăților industriale, provoacă alterarea modelului de drept subiectiv absolut. Se afirmă, și în dreptul francez, centralitatea conceptului de bun necorporal, care capătă ample dimensiuni în sfera drepturilor reale, precum proprietatea literară și artistică, brevetele, acțiunile judiciare, etc.
Eigentum în legislația constituțională germană
Sistemul german al drepturilor reale este, cel puțin în perioada medievală, caracterizat de o formă difuză de posesie colectivă asupra bunurilor, denumită Gewere,care la bunurile mobile implică posesia materială a lucrului , iar la bunurile imobile indică facultatea de a beneficii de pe urma lucrului. Pe lângă proprietatea colectivă, care constituie o formă de posesie proprie populațiilor nomade de pe teritoriul german, sistemul drepturilor reale se caracterizează prin sfărâmarea pozițiilor juridice subiective de folosință a bunului, și prin pluralitatea punerilor în posesie: astfel Gewere devine instrumentul juidic central al sistemului funciar medieval.
Acestei tradiții medievale de punere în posesie, în care sistemul de proprietate fracționat face ca dreptul real să coincidă cu utilitatea economică pe care folosința lucrului o permite, se suprapune tradiția romană, în care este prezentă figura proprietății colective sub forma res communis.
Istoria sistemului german a drepturilor reale este presărată de încercări de conciliere între tradiția germană și cea romană: scindarea între dominium directum și dominium utile devine o cheie de legatură a diverselor situații juridice subiective.
La sfârșitul perioadei medievale cultura germană este copleșită de influența naturalismului lui Pufendorf și Kant, iar dreptul de proprietate își însușește calitatea de drept natural al omului. Naturalismul creează bazele unei distincții între profilele private ale proprietății, încredințate tradiției dreptului roman la care se unește tradiția dreptului natural, și între profilele publice ale proprietății, conectate la tradiția germană feudală. În secolul XIX începe abolirea structurilor feudale iar școlile doctrinare acreditate în Germania pe de o parte invocă tradiția romană iar pe de altă parte nutresc un interes pentru tradiția dreptului german. Chiar în cartea III a BGB, pe de o parte este invocată tradiția dreptului roman, iar pe de celealaltă parte tradiția germană cu particularitățile sale, precum un amplu sens al conceptului de bun ce include și latura incorporală, sau precum absența imprescriptibilității proprietății, sau lipsa unei distincții între posesor și detentor.
Apoi, cu cele două texte constituționale, ale lui Weimar 1919 și apoi Grundgesetz 1949, este formulat un concept de proprietate mai amplu, conținând o recunoaștere expresă a proprietății private, care deși asistată de garanția constituțională, nu constituie un domeniu absolut pentru titularul dreptului ci o obligație, o responsabilitate, în exercițiul dreptului care servește binelui comun. Măsurile de expropiere sunt admisibile cu condiția respectării legii și oferirii unei indemnizații a cărei valoare nu este determinată de cifra de piață ci de raportul între interesele colectivității și interesele părților.
Constituția germană prevede în art. 18, pierderea drepturilor fundamentale, printre care și dreptul de proprietate, în cazul în care cetățenii abuzează de drepturile lor. Este vorba de o dispoziție care este foarte puțin aplicată de către Tribunalul Constituțional Federal, și până în prezent niciodată aplicată dreptului de proprietate, însă care oferă posibilitatea teoretica a unei decăderi din dreptul de proprietate în ipoteza unui abuz. Pentru a contrabalansa inspirația publică a tutelei constituționale a proprietății, Constituția germană introduce prin art. 19, clauza de respectare a conținutului esențial al drepturilor fundamentale, asezând bazele unei legislații care deși incide tangențial asupra dreptului de proprietate nu îi anulează conținutul esențial.
Considerând superioritatea, chiar și cea ierarhică, a valorii demnității umane, față de toate drepturile fundamentale garanția constituțională a proprietății trebuie interpretată ca o expresie a libertății personale, ca o condiție a dezvoltării persoanei și a organizării demne a propriei vieți. Garanția proprietății private este formulată în textul constituțional, și pe cale de consecință trebuie interpretată ca valoare, nefiind sub o tutelă absolută ci sub o tutelă conectată la utilitatea socială.
Doctrina constituțională este coerentă susținând că valoarea nu este un drept subiectiv al privatului, ci un drept de natură publică, negarantat tuturor cetățenilor ci doar acelora cărora Constituția le-a oferit condiții de siguranță în sfera personală a libertății patrimoniale. Prin urmare este un concept care se deistinge de cel civil, protejat de BGB, al cărui fundament se află în exigența de a crea condiții de siguranță care să asigure individului participarea la formarea și dezvoltarea unei ordini sociale, juridice și economice. Legiuitorului i-a fost atribuită puterea-obligație de a stabili conținutul și limitele dreptului de proprietate: în definiția conținutului legiuitorul e ținut să respecte garanția proprietății, adică conservarea a ceea ce conștiința socială consideră că face parte din instituția proprietății.
Relevanța intereselor sociale este amplă în Constituția germană, îndreptățită de formula ”proprietatea obliga”, și este asigurată de intervenția legiutoruluia cărui legitimitate se măsoară în funcție de necesitatea intervenției, de consecințele rezultate față de scopul propus, și de proporționalitatea intereselor aflate în joc. Există o scară a limitărilor sociale din sfera proprietății care oscilează în funcție de apropierea sau depărtarea interesului protejat față de parametrul privat: de exemplu, dreptul de proprietate care privește locuința unui privat, este protejat într-un mod mai intens împotriva restricțiilor legislative, față de proprietatea utilizată ca investiție.
Foarte exemplificativ în acest sens este cazul Besitzrecht vs Mieters, în care interesul chiriașului unui apartament de menținere a contractului și prin urmare disponibilitatea bunului se opune dreptului proprietarului de a anula contractul pentru a se folosi de bun pentru uzul personal. Tribunalul constituțional consideră că, în acest caz, caracteristica fundamentală a proprietății este acea de a asigura titularului o cadru de libertate în sfera patrimonială unde acesta își poate asuma responsabilitatea, dezvoltarea și controlul propriei existențe. Locuința familiară este foarte importantă sub acest aspect fiind descrisă drept centrul existenței umane, iar dreptul de proprietate e garantat și protejat de lege, și față de proprietar dar și față de locatar. Astfel dreptul locatarului este subordonat de anularea legală a contractului.
Într-un moment ulterior Tribunalul constituțional federal a discutat necesitatea de a oferi protecție ambelor situații juridice subiective, a proprietarului și a locatarului, iar tema a fost încredințată legiuitorului având obligația să observe principiul proporționalității.
Un alt caz, la fel de semnificant, este cazul Mitbestimmung, în care Tribunalul constituțional federal este chemat să se pronunțe asupra unei probleme de neconstituționalitate a unei legi federale care stabilea dreptul de participare, ale angajaților unei mari firme private, în procesele decizionale. Recurenții, mari firme publice și private, au acuzat o leziune al dreptului lor de proprietate iar Tribunalul federal a decis în sensul întrepătrunderii măsurilor legislative și a garanției constituționale a proprietății. Astfel în determinarea conținutului și limitelor dreptului de proprietate, legiuitorul își găsește reperul în interesul comunității.
După Tribunalul constituțional proprietatea garantată de art. 14 include interesele și drepturile proprietarului și al adunării acționarilor și dispoziții care au ca obiect participarea angajaților la procedurile decizionale al acestor firme, iar toate acestea sunt instrumente de reglementare a conținutului și a limitelor acestor drepturi iar nu măsuri de expropiere. Dacă pe de o parte se află drepturile proprietarilor la intangibilitatea proprietății lor, pe de altă parte utilizarea și exploatarea acestui tip de proprietate implică viețile mai multor persoane, precum a angajaților companiilor.
O altă problemă care se află în atenția Tribunalului constituțional, este calificarea intervențiilor publice care se află în zona gri între reglementare și expropiere. Tribunalele civile, în fața enormelor intervenții asupra proprietății privaților, a început să consimtă plata unei compensații pentru expropiere, și nu doar în cazurile în care administrația publică a intervenit cu dispoziții asupra proprietății acestora, ci și în cazurile în care o intervenție reglementatoare și-a depășit limitele simplei reglementări, provocând privatului un sacrificiu extraordinar. Tribunalul constituțional, în fața acestei jurisprudențe civile, decide să ia o poziție netă afirmând că măsurile de expropiere ce consimt plata unei indemnizații sunt acele măsuri asumate în baza procedurilor prevăzute de lege, în timp ce toate măsurile publice care nu satisfac criteriile art. 14 , trebuie considerate neconstituționale și nevalide și nu se pot transforma în expropieri pentru simplu fapt că pretind un sacrificiu extraordinar al privatului.
Indemnizația de expropiere, conform Bundesverfassungsgericht, poate să fie plătită doar ca formă de compensație pentru cauza de expropiere cuprinsă în art. 14.3 .
Un exemplu al acestei reglementări este cuprinsă în cazul Nassauskiesung, în care s-a stabilit dacă este sau nu legitimă dispoziția prin care recurentul este împiedicat să utilizeze apa în modul în care era obișnuit să o facă, fără a primi în schimb nici o indemnizație. Aflându-ne în fața unei reglementări a unui bun privat și nu în fața unei expropieri, presupune să stabilim dacă efectul reglementării este sau nu în acord cu garanția constituțională a proprietății. Tribunalul arată că măsurile publice restrictive ale dreptului de proprietate sunt de trei feluri: a) determinarea conținutului și a limitelor dreptului de proprietate în baza art. 14 alineatul 1 și 2; b) expropierea stabilită prin lege; c) expropierea administrativă în baza art. 14 alineatul 3. În cazul de față ne aflăm în fața unei activități de reglementare a conținutului și a limitelor dreptului de proprietate, în baza art. 14 alineatul 1 și 2, o activitate de reglementare considerată legitimă datorită importanței bunului pentru întreaga societate. Astfel importanța bunului dă legitimitate măsurii legislative care stabilește raportul între interesul public și interesul privat.
Crearea condițiilor de participare socială este pe aceeași fracvență cu exigența de a impune limitări sociale asupra exercițiului proprietății private iar legiuitorul respectă aceeași direcție. De exemplu în cazul Deichordnung, legea care expropiază și înlătură ”un baraj” din sfera drepturilor privatului este judecată legitimă deoarece ”barajul” este considerat un bun funcțional ce nu garantează privatului condițiile de participare socială, juridică și economică, ci doar protejarea unui interes public.
Într-un alt caz, Contergan, Tribunalul Constituțional este solicitat să judece o lege care a transformat pretențiile private ale victimelor germane ale talidomidei, în pretenții de natură publică față de o fundație statală, prin care cereau un control mai atent asupra distribuirii fondurilor cu scopul de a satisface cererile beneficiarilor. Și în acest caz Tribunalul Constituțional declară legitimă acțiunea legiuitorului în baza intereselor de natură publică supuse judecării.
Vom dezbate și relua acum principalele puncte din jurisprudența constituțională germană în materia expropierii. Intră în noțiunea de expropiere o completă sau parțială sustragere a unui bun privat în vederea relaizării unui bine comun: este o măsură care afectează proprietatea privată a unui singur individ, diferențiindu-se de măsurile de reglementare care privesc proprietatea unei anume clase sau categorii. Valabilitatea și legitimitatea fiecărei expropieri trebuie evaluată respectând garanția constituțională a dreptului de proprietate. Expropierea proprietății în vederea realizării unui bun public limitează extinderea garanției proprietății și este justificată în mod detaliat conformându-ne la principiile legii fundamentale. Așadar expropierea trebuie să fie în conformitate cu principiile constituționale ale egalității, de protecție a Trust și trebuie să respecte principiul proporționalității, trebuie să fie permisă de lege, trebuie să fie adoptată pentru realizare unui interes public și întotdeauna însoțită de o justă compensație.
Tribunalul Constituțional indică în multe ocazii doctrina sa cu privire la expropiere: de exemplu în cazul Durkheimer Gondelbahn, Tribunalul specifică că expropierea trebuie săfie impetuos necesară pentru realizarea unui interes public însă nu orice inițiativă publică pentru realizarea acestui interes îndeplinește condițiile art. 14 alineatul 3. Pentru a individua legitimitatea expropierii nu trebuie să ne aflăm în fața unui oarecare interes public, ci în fața unei repetări sistematice a unei necesități publice. Astfel în cazul de față, expropierea în vederea realizării unei parcări, ce este de fapt o inițiativă comercială, a fost declarată neconstituțională cu toate că această construcție ar aduce beneficii transportului public.Asemănător în cazul Boxberg, expropierea unui teren privat în vederea realizării unei piste de probă a motoarelor unei companii de automobile a fost declarată neconstituțională, cu toate că cercetarea ar fi putut crea posturi stimulând economia regiunii.
Pe de altă parte expropierea proprietății pentru realizarea unei companii electrice a fost declarată legitimă chiar dacă proprietatea era gestionată prin contract de o firmă privată cu scopul de a obține profit de pe urma expropierii și a contractului . Indemnizația pentru pierderea proprietății în urma dispoziției de expropiere se calculează raportând interesul public la cel privat.
Sistemul constituțional spaniol al proprietății private
Sistemul constituțional al proprietății private prin Constituția din 1978 a pus bazele dezvoltării Spaniei democratice, iar cei 40 de ani de dictatura francistă precedenți au conturat multe asemănări cu sistemul constituțional italian și cu cel german, păstrând simultan și elemente de autonomie.
Dreptul de proprietate privată, reglementat prin art. 33, se prezintă ca un drept preexistent prin recunoașterea sa constituțională, ca un drept modelat de funcția socială și ca un drept protejat în fața expropierii pentru cauză de utilitate publică însoțită de plata unei indemnizații compensatorii.
Cele trei alineate ale art. 33, constituie fructul unui compromis ideologic între forțe politice cu viziuni opuse. Este vorba de o viziune moderată de centru dreapta a Uniunii Centrului Democratic care susține liberalismul democratic și economia de piață și o altă viziune socialistă a Partidului Socialist de ideologie marxistă. Deasupra bătăliilor ideologice dintre cele 2 forțe politice existente în anii de tranziție de la dictatură la democrație se înalță necesitatea, susținută și de cetățeni și de instituțiile publice, a unei continuități și nu a unei rupturi cu dictatura franchistă care începând cu anii ʼ50 s-a instituționalizat prin diverse reforme legislative care întrevedeau succesiunea la tron a lui Juan Carlos di Borbone, urmaș legitim al dinastiei istorice.
În continuarea politicii economice a franchismului Constituția introduce un sistem de economie mixtă, în care dreptul de proprietate privată ocupă o poziție intermediară între economia de piață și democrația socială, continuând linia experienței italiene și germane. Art. 33 nu reglementează conținutul dreptului de proprietate privată ci face referire la un concept anterior primirii textuale a normelor constituționale, un concept de perspectivă ideologică, care pe de o parte recunoaște valabilitatea sistemului economic existent iar pe de altă parte configurează împletirea utilității sociale în Stat. Dreptul de proprietate nu face parte nici din drepturile intangibile, nici din drepturile fundamentale, reglementate în secțiunea I și II a Constituției denumită Drepturi fundamentale și libertăți publice. Dreptul de proprietate nu este protejat de garanții constituționale majore cum ar fi rezerva de lege organică sau recursul amparo la Tribunalul Constituțional, valabile doar pentru drepturile fundamentale.
Dreptul de proprietate este așezat în secțiunea a II denumită Drepturi și Obligații ale cetățenilor, care tratează situații juridice subiective de participare a cetățenilor la sfera publică și situații de implicare solidară a acestora, mai ales economică între clase. Astfel dreptul de proprietate este așezat alături de dreptul-obligație de a apăra țara, de obligația de a cotiza la cheltuiala publică, de dreptul de a se căsători, de dreptul la muncă, de dreptul de stipulare a contractelor colective și de adoptare a măsurilor de rezolvare a conflictelor colective și libertatea de a desfășura activități profesionale sau comerciale în cadrul economiei de piață.
Acestă categorie de drepturi este protejată de rezerva de lege, care în materia proprietății este relativă iar nu absolută, și de Jurisdicția Tribunalului constituțional pentru recursurile de neconstituționalitate cu excepția recursului de amparo.
Conținutul dreptului de proprietate este dedus din noțiuni juridice de inspirație civilă, și în special din art. 348 din Codul Civil spaniol, și cu toate că noțiunea constituțională a devenit autonomă față de cea civilă, acest articol 348 și-a asumat funcția de unificare a statutelor de proprietate destul de diverse și eterogene.
Disciplina constituțională a proprietății este configurabilă ca o garanție instituțională înțeleasă ca o protecție a unei instituții juridice de încredere, recunoscută ca atare de tradiție. A vedea proprietatea ca o garanție instituțională, înseamnă impunerea respectului, din punct de vedere constituțional , asupra conținutului esențial al dreptului, conform art. 53, care stabilește un nivel minim sub care prerogativele proprietarului nu pot fi atinse.
Prezența intereselor publice, mediatizate de conceptele funcției soc, iale și utilității publice, determină o ruptură a legăturilor tradiționale între proprietate, libertate și personalitate, în favoarea ideilor de libertate economică. În conformitate cu acest set de raporturi legiuitorul a actualiza textul constituțional, în întârziere și în special în timpul primului guvern socialist, inspirându-se din idea primatului interesului public fața de cel al privaților. Legiuitorul dezvoltă astfel o schemă unitară a dreptului de proprietate, fracționat într-o multitudine de concepte și o pluralitate de instituții precum legea expropierii forțate 1954, legea regimului ”de los Montes” 1957, legea reformei și dezvoltării agrare 1973, legea minelor 1973, legea asupra regimului solului 1976 etc.
În studiile doctrinare dar și în sentințe, juriștii întrevăd o interpretare analogică a limitărilor proprietății private mai ales în mediul urban, ceea ce contribuie la conformarea în sens public a dreptului însuși.
De exemplu, despre rezerva de lege din art. 33 din Constituție, Tribunalul Constituțional confirmă natura relativă și nu absolută, iar dreptul de proprietate este configurat ca un drept dezabilitat, în sensul propriu al dreptului constituțional, înțelegându-se ca un drept care cedează în fața interesului public care legitimează expropierea. În schimb în materia expropierii pentru cauză de utilitate publică, legislația constituțională spaniolă propune un sistem asemănător cu cel italian din punct de vedere al principiilor, însă diferit de acesta sub aspectul indemnizației.
În continuare vom explica diferențierea, propusă de jurisprudența Tribunalului constituțional, între expropiere și delimitare sau reglementarea generală a unui drept. În timp ce expropierea presupune o indemnizație, delimitarea, afectând o întregă clasă de bunuri, creează o restricție, o conformare a dreptului fără plata unei indemnizații.
În ceea ce privește modalitatea de plată și cuantum-ul indemnizației, sistemul spaniol prezintă asemănări dar și deosebiri cu sistemul italian. Regula este cea a determinării cuantum-ului și a plății prealabile a indemnizației, întrucât interesul privatului trebuie compensat pentru pierderea bunului său. Însă de la regula plății prealabile se poate deroga conform deciziei Tribunalului constituțional, declarând constituțională legea care permite plata indemnizației în ultima fază a procedurii expropierii.
În ceea ce privește cuantum-ul indemnizației sistemul constituțional spaniol încearcă să protejeje minimul conținut al dreptului de proprietate printr-o echivalență între indemnizație și valoarea de piață. Spre deosebire de sistemul italian și în conformitate cu sistemele altor țări europene cu tradiție juridică asemănătoare, precum Franța, sau țări cu tradiție juridică diversă, precum Anglia, valoarea indemnizației recunoscută privatului este valoarea de piață, care se formează prin justapunerea cererei și a ofertei.
Legea expropierii forțate prevede, ca și criterii de calcul a indemnizației, valoarea de piață a bunului; mai prevede și compensația tuturor prejudiciilor aduse privatului, chiar și a celor derivate care provin din procedura de expropiere.Nu sunt incluse în valoarea bunului plusvalențele derivate din procedura de expropiere, adică valoare adăugată pe care terenul o dobândește pe piața liberă datorită lucrării de utilitate publică care se va realiza pe acesta, și nu sunt incluse nici minusvalențele. Sunt indemnizate doar îmbunătățirile anterioare începerii expropierii și cele succesive de simplă conservare iar valoare trebuie sa fie stabilită la momentul începerii procedurii de expropiere.
Sistemul expropierii forțate este prin urmare și garant al intereselor privatului exceptând degenerările prezente în sistemul italian dar și în cel spaniol, care în afara derogabilității regulei plății prealabile oferă și posibilitatea de a demara expropierea prin intermediul unor legi speciale.
Constituțiile țările Europei Centrale, orientale și baltice, membre ale Uniunii europene
Consider oportun să închei această secțiune de lucru, dedicată reconstruirii prin comparație, a garanției constituționale a dreptului de proprietate privată cu o trecere rapidă în revistă a dispozițiilor constituționale ale țărilor care recent au trecut pragul Uniunii Europene, și a căror prezență este destinată să aducă o îmbogățire culturală chiar și în țările cu o tradiție europeană consolidată.
Analiza va fi una sintetică, însă nu pentru că Constituțiile noilor țări membre nu ar merita aceeași atenție ci pentru că aceste țări au perioade relativ scurte de democrație constituțională, care le plasează într-o poziție inferioară sau derivată față de țările unei constituționalismul are o istorie mai lungă. Totuși, în ciuda acestui considerent, este legitim să ne așteptăm, cum deja s-a întâmplat deseori în istorie, ca noutatea să fie steagul unor direcții de extindere și de amplificare a tutelei drepturilor fundamentale.
Ex- republicile sovietice Estonia, Letonia și Lituania și țările din est, deși afectate timp de mai multe decenii de o formă de Stat de tip autoritar și dictatorial, cu un enorm sacrificiu al drepturilor fundamentale ale cetățenilor din pricina legăturii cu politica externă a URSS, precum Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Iugoslavia și Slovenia, au adoptat între 1989-1992 și mai apoi între 1997-1997 noile Constituții ale Statului democratic și au revizuit textele constituționale introducând o serie de drepturi fundamentale intangibile și apărate de garanția constituțională.
Toate aceste țări, desigur fiecare cu particularitățile sale, au adoptat o Constituție economică de tip liberal nuanțată în funcție de economia publică de Stat, menită să recunoască proprietatea privată a bunurilor de consum și a mijloacelor de producție dar și inițiativa economică privată, și de aceea au demarat procese de privatizare a sectorului public din economie, cu resultate bune în ceea ce privește creșterea produsului intern brut și reducerea inflației.
În politica externă au promovat apropierea față de Uniunea europeană, culminând cu intrarea oficială în Nato pe 1 mai 2004. Aceste tinere economii liberale au solicitat capital străin pentru investiții în fiecare dintre aceste țări, într-o măsură mai mică sau mai mare, din sfera comercială, economică și culturală a țărilor Europei Occidentale, în special din Germania, Finlanda, Austria și Italia.
Prin urmare chiar în formularea noilor Constituții sau a proceselor de revizuire a textelor constituționale aparformulări asemănătoare dispozițiilor existente în țările vecine, si cu o tradiție constituțională mai lungă. Desigur că și dispozițiile din cadrul Constituției economice dedicate dreptului de proprietate sunt formulate în mod asemănător cu dispozițiile constituționale italiene, germane sau austriece.
În anume texte se solicită inviolabilitatea dreptului de proprietate la care se raliază și jurisprudența Curții Europene, de exemplu art. 32din Constituția Estoniei sau art. 23din Constituția Lituaniei proclamă expres inviolabilitatea dreptului. În art. 9 din Constituția ungară se acordă aceeași demninate și protecție proprietății publice și celei private. În alte texte însă, este evidentă alegerea unui model al proprietății conformat funcției sociale: de exemplu art. 11 din Constituția Cehiei și art. 20 din Constituția Slovaciei, unde se găsesc expresii de tipul ”proprietatea obligă” sau ”proprietatea crează obligații ”, și se consolidează concepția conform căreia proprietatea nu poate fi utilizată în întregime, întrucât dreptul e limitat în conținutul său, spre a nu intra în contradicție cu interesele publice protejate de lege, superioare dreptului de proprietate, cum ar fi dreptul la un mediu sănătos.
În ciuda asemănării între dispozițiile constituționale asupra proprietății private și alegerea unei economii de piață și de concurența liberă, este știut faptul că tranziția de la sistemul socialist a fost destul de anevoioasă. În srijinul acestei informații vedem în toate noile Constituții dispoziții referitoare la proprietatea publică a mijloacelor de producție, menite să favorizeze menținerea unei economii mixte. În baza acestor dispoziții legea poate stabili ca anumite bunuri să aparțină Statului, comunității și instituțiilor sociale pentru a asigura nevoile societății, dezvoltarea economiei naționale și a interesului public.
De exemplu în Polonia, în urma modificărilor constituționale din 1989 și 1997, a fost introdus principiul deplinei libertăți a activității economice, independent de forma de proprietate, și o tutelă constituțională al dreptului de proprietate privată, ce poate fi restrânsă doar prin lege. Acestor modificări constituționale le-a urmat un proces de privatizare a mijloacelor de producție care nu s-a produs în mod instantaneu, nici dintr-o dată și a lăsat nerezolvate anumite tensiuni în diverse domenii, precum industria minieră, o axă importantă a economiei socialiste. În urma aprobării legii din 26 aprilie 1998, care a adecvat industria carboniferă la condițiile economiei de piață, sindicatul liber ”Sierpe 80”, Confederația sindicatelor miniere din Polonia și Uniunea sindicatelor ”Kadra” au atacat, cu recurs la Tribunalul Constituțional, anumite dispoziții ale legii și în special dispoziția care obliga firmele de exploatare a cărbunelui să colaboreze cu primăriile în gestionarea patrimoniului minelor, argumentând că acest patrimoniu este constituit și cu contribuția lucrătorilor firmelor miniere, devenind proprietate colectivă a celor din urmă. Tribunalul Constituțional a stabilit că companiile miniere sunt proprietare ale patrimoniului de care pot dispune în mod liber, în timp ce lucrătorii din mină, deși au contribuit la formarea acestui patrimoniu, nu sunt considerați proprietari și nici nu pot dispune în mod liber de acesta.
În toate textele constituționale există o disciplină care reglementează expropierea forțată pentru cauză de uilitate publică atunci când există un interes public, o rezervă de lege asupra procedurii de expropiere și plata unei indemnizații ”echivalente”.
CAPITOLUL II
Dreptul de proprietate privată în dreptul comunitar
Tutela dreptului de proprietate privată în legislația comunitară conduce la opera Curții de Justiție care a elaborat o linie originală spre apărarea dreptului de proprietate privată, ce a fost apoi transcrisă în Carta Drepturilor de la Nisa.
Dreptul de proprietate este strâns legat de libertatea de inițiativă economică, și ambele drepturi sunt instrumente de promovare a economiei de piață și al concurenței între operatorii economici. Inevitabil, statutul comunitar al proprietății provine din nevoile firmelor și din relevanța juridică a ciclurilor productive, care pur și simplu stabilesc o coincidență între proprietate și bunurile productive.
Extinderea, în disciplina proprietății, a procesului de integrare printre disciplinele naționale a fost încetinită de prezența în Tratat a dispoziției art. 222, care susținea intangibilitatea ”regimurilor de proprietate existente în Statele membre”, care comportă o limitare sistematică a puterilor normative din partea instituțiilor comunitare. În ciuda acestui fapt, Curtea de Justiție a avut nenumărate ocazii de a se pronunța asupra efectelor produse de normelor comunitare asupra dreptului de proprietate privată și asupra necesității de a statua o tutelă, specific comunitară, a acestui drept.
Considerând relevanța dobândită, în cadrul proceselor productive, a proprietății nemateriale, observăm o intervenție difuză a instituțiilor comunitare asupra dreptului de proprietate industrială și intelectuală, care este totuși condiționată de posibilitatea proprietarilor de a alege legislația cea mai avantajoasă pentru interesele lor. De exemplu deseori proprietari acțiunilor unei societăți aleg, ca sediu secundar al propriei activități, o altă țară pentru a beneficia de condiții fiscale mai avantajoase, sau își stabilesc sediul de producție într-o țară din lumea a treia, care să le ofere mână de lucru ieftină și condiții ambientale mai puțin rigide. Aceasta delocalizare a preceselor productive, care dezrădăcinează însăși proprietatea companiei pe un anumit teritoriu, oferind în scimb posibiliatea de alegere a legislației, determină o încetinire a integrării comunitare. Această încetinire motivată de simple elemente de confort economic este compatibilă cu un proces de integrare ”de jos în sus”, întrucât alegerile operatorilor economici se orientează spre un model de organizare a factorilor productivi care condiționează însăși alegerile normative ale Uniunii.
Alegerea legislației, sau cum mai este denumită în doctrină, alegerea dreptului, este declarată legimită de către Curtea de Justiție în baza principiul recunoașterii tacite și a libertății de a se stabili într-un anumit loc, care îngăduiesc unui operator eonomic, proprietar al unei firme, să beneficieze de aceleași condiții juridice al unui concurent de altă naționalitate. Dacă această tendință, confermată de curtea de Justiție, se va accentua, vor exista desigur și consecințe față de proprietari, față de disciplinele care li se aplică, față de legăturile lor cu țările de origine.
2.1. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene asupra dreptului de proprietate privată.
Vom analiza interpretările dreptului de proprietate privată în viziunea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru a putea înainta spre exegeza art. 17 a Cartei drepturilor de Nisa, care instituie o Constituție pentru Europa.
Sentințele care au ca obiect dreptul de proprietate reprezintă un capitol important al doctrinei comunitare a drepturilor fundamentale. Caracteristica esențială a Jurisprudenței Curții de Justiție este asimilarea tutelei dreptului de proprietate privată celei ale dreptului la libera desfășurare a unei activități economice considerând inerția dreptului comunitar.
Observând strânsa legătură între dreptul de proprietate privată și dreptul la libera desfășurare a unei activități economice Curtea de Justiție aplică, fără a declara în mod expres, noțiunea amplă de Property, care aparține Common Law și care înglobează în garanția proprietății toate drepturile personale ce se nasc din exercițiul unei activități economice și toate utilitățile patrimoniale care se pot obține prin exploatarea bunurilor.
Astfel Curtea de Justiție amplifică noțiunea de bun, adică de lucru în sens juridic, identificând bunul cu instrumentul material ce satisface un anumit interes sau cu interesul patrimonial subzistent în relațiile cu terții.
Cele mai importante sentințe ale Curții de Justiție pe tema proprietății private se împart în trei categorii. În prima categorie bunul juridic tutelat reiese din încrucișarea dreptului de proprietate privată cu dreptul la libera desfășurare a unei activități iar încălcarea dreptului de proprietate privată este vazută doar ca o consecință a măsurilor restrictive de producție, adoptate de instituțiile comunitare în sectoarea de prim interes. În a doua categorie de sentințe este analizată relația între dreptul de proprietate privată și producție, considerată sub profilul taxelor și impozite sau a altor beneficii economice. A treia categorie de sentințe este acea în care dreptul de proprietate are o tutelă mai amplă.
Cazuri din prima categorie:
Din această categorie amintim cazul Nold în care o societate, care se ocupa cu comerțul en-gros de cărbune și materiale de construcții, cerea anularea unei decizii a Comisiei care se ocupa de ”normele de vânzare din Ruhrkohle”, ce constau în obligația uficiilor de vânzare a companiilor miniere din bazinul Ruhr de a subordona cumpărarea cărbunelui doar prin contracte bienale a unei cantități minime de 6000 de tone pentru aprovizionarea sectoarelor domestice și de mică industrie. În opinia reclamantului această decizie, de a impune o limită cantitativă, avea menirea de a scoate din comerț micile companii ce nu pot efectua vânzări anuale de o asemenea amploare. Recurentul susținea în particular lezarea dreptului său de proprietate și al dreptului de exercitare a unei activități economice.
Curtea de Justiție a reținut legitimă limitarea dreptului acestei mici firme, precum și a celorlalte firme aflate în aceeași poziție, întrucât norma respectivă avea o funcție socială devenind astfel normă tutelată. Este evident că ideea de funcție socială corespunde cu aceea de interes public și în acest caz se identifică cu reglementarea pieței de vânzare a cărbunelui. În special, Curtea a decis că acea Comisie Ruhrkohle, în fața scăderii vânzării de cărbune, a fost nevoită să raționalizeze propria distribuție, limitând raporturile directe cu grosiștii pentru a garanta o cotă anuală minimă de vânzare a cărbunelui ce va asigura minelor o activitate regulară în baza producției lor. Dezavantajele puse în evidență de recurent sunt o consecință a scăderii economice și nu o consecință a decizie acelei Comisii.
O strânsă legătură între dreptul de proprietate privată și dreptul de exercitare a unei activități economice este prezentă în cazul Hauer vs. Land RheinlandPfalz, care vorbețte despre nelegitimitatea unui regulament comunitar, care limita recurentului utilizarea în întregime a terenurilor agricole, interzicând în particular exploatarea viticolă. Curtea, analizând compatibilitatea interdicției față de dreptul de proprietate, se întreabă care sunt obiectivele de interes general ale Comunității care au justificat aceste limitări impuse proprietății doamnei Hauer.Curtea de Justiție a interpelat în acest sens principalele Constituții ale țărilor membre ale Uniunii europene în care dreptul de proprietate privată nu are un caracter absolut ci e structurat în baza funcției sociale. Răspunsul s-a individuat în art. 1 din Protocolul adițional Cedu care prevede trei dispoziții: una care recunoaște proprietatea privată tutelând-o contra oricărei forme limitări arbitrale; o a doua care admite posibilitatea de expropiere în interes public după plata prealabilă a unei despăgubiri și o a treia care permite legii de a limita uzul proprietății. În această perspectivă interdicția unor noi instalații viticole nu e considerată o expropiere pentru că nu afectează proprietatea însăși și nici nu o limitează în timp deoarece are caracter temporar.
În plus, constată Curtea, interdicția unei noi instalații viticole nu exclude ca terenul să fie destinat unei altfel de culturi, care poate deveni obiect de exploatare economică. Prin urmare măsura se încadrează în puterea de a limita utilizarea proprietății care este în concordanță cu interesul general, care constă în stabilizarea pieței de desfacere prin limitarea supra-producției care afectează prețurile. Astfel Curtea observă că exploatarea unor noi instalații viticole într-o conjunctură caracterizată de supra-producție, ar avea din punct de vedere economic efectul de a crește excedentele de producție și a zonelor cultivate venind în contra politicilor structurale comunitare care favorizează producțiile de calitate superioară cu respectarea particularităților și exigențelor diverselor regiuni viticole. Totodată și scopurile acelui regulament sunt acelea de a înlesni organizarea comună a pieței de desfacere prin îmbunătățirea structurilor, prin stabilizarea pieței la un nivel de prețuri îndestulător pentru producători și acceptabil pentru cumpărători.
O altă sentință din categoria întâi este cea din cazul MetallurgikiHalips , în care o companie metalurgică grecească atacă o decizie a Comisiei care stabilea o cotă maximă de producție a materialului siderurgic, determinând astfel oprirea activității de producție și chiar și falimentul. Acest proces ar avea consecințe negative asupra ocupării forței de muncă dar și asupra proprietății. Avocatul General a respins recursul companiei, pe considerentul că dreptul de proprietate nu se poate extinde la protecția intereselor comerciale. Curtea de Justiție, respectând concluziile Avocatului General, reține că scopul acestei decizii nu a fost crearea unei crize siderugice și prin limitarea capacității de producție nu a fost încălcat dreptul de proprietate privată.
Tot în această categorie se înscrie și sentința dată în cazul Comisia Comunității Europene vs Republica federală a Germaniei, în care se discută aplicarea unui regulament comunitar, care impunea asociaților de producători interdicția de a-și mări suprafețele cultivate cu hamei. Guvernul german susține că acest regulament nu se poate aplica membrilor unor asociații de producători care nu au participat personal la dezbaterea premergătoare acestor decizii.
Comisia contestă această interpretare reafirmând necesitatea de a extinde obligația de a nu mări suprafețele cultivate tuturor operatorilor economici iar încălcarea acestei regule ar periclita însuși scopul regulamentului. Guvernul german susține că, în lipsa aderării la o asociație, aplicarea restricțiilor de cultivare ar determina o încălcare a dreptului de proprietate. În fața presupusei încălcării a dreptului de proprietate al acelor producători care nu au colaborat la realizarea măsurilor structurale și nu au beneficiat nici de ajutoarele relative, Curtea de Justiție a invocat exigența obligației derivată din statutul asociativ și admite necesitatea sacrificării drepturilor individuale în numele unei motivații de interes general.
Aceeași relevanță contextuală al dreptului de proprietate și al dreptului de exercitare a unei activități economice este prezentă în sentința din cazul Zuckerfabrik,în care Curtea răspunde cererii unor firme germane producătoare de zahăr, destinată să obțină din partea Comunității Economice Europene o despăgubire pentru daunele provocate de intrarea în vigoare a unui regulament ce prevedea calculul sumelor compensatorii care se aplicau produselor agricole, printre care și zahărul.
Noile taxe de conversie valutară au determinat în Germania scăderea prețurilor de susținere a produselor agricole. Prin urmare partea reclamantă afirmă că regulamentul 855/84 lezează dreptul lor de proprietate întrucât diminuează valoarea rezervelor de zahăr existente la data de 1 ianuarie 1985, rezerve care vor fi vândute la un preț foarte mic. După opinia Avocatului general ca să verificăm dacă s-a produs o daună trebuie să demonstrăm ilegalitatea comportamentului, existența daunei, și prezența unei legături de cazualitate între comportament și daună. Prin urmare modificarea sumelor compensatorii nu a intervenit cu efect imediat sau fără preaviz ci a fost adoptată într-un interes superior de bună organizare a pieței printr-o uniformizare a taxelor pentru produsele de uz comun. Scopul acestei măsuri a fost de a pune capăt unui sistem care a permis Statelor membre cu monedă puternică să beneficieze de avantajele monedei lor, izolându-se de concurența exporturilor Statelor membre cu o monedă mai slabă. În acest context este posibil să se ceară despăgubirea doar acolo unde se demonstrează că nu s-au luat măsuri tranzitorii pentru ameliorarea daunelor care depășesc limitele de risc la care operatorii comerciali se așteptau în mod normal.
Curtea de Justiție respinge această argumentare în favoarea unui interes general: regulamentul 855/84, care a evaluat taxele intră în politica generală a Comunității de a face față instabilității monetare. Prin urmare, conform Curții, micșorarea valorii în moneda națională a rezervelor anumitor operatori economici, ca urmare a reevaluării taxelor, însă cu scopul de a le uniformiza, nu constituie o interferență cu dreptul de proprietate.
O situație similară este tratată în cazul Fishermen’s Organisations, în care este discutată dauna adusă dreptului de proprietate și dreptului de exercitare a unei activități economice, prin adoptarea unei decizii referitoare la un program plurienal de pescuit, care limita pentru Regatul Unit numărul zilelor în care vasele de pescuit mai lungi de 10 metri ar putea traversa marea.
Curtea de Justiție, interpelată pentru a pronunța anularea deciziei, pentru încălcarea drepturilor fundamentale de proprietate și de exercitare a unei activități economice, exclude în cazul de față că drepturile fundamentale nu pot fi depășite de dispoziții ale Comunității Europene. Aceste drepturi, chiar dacă fac parte din principiile generale ale dreptului comunitar, nu sunt configurate ca și prerogative absolute ci sunt limitate la rolul funcției sociale, care trebuie înțeleasă ca obiectiv de interes general.
În cazul de față măsurile controversate, care sunt declarate de către Comisia Comunitară, răspund efectiv obiectivelor de interes general urmărite de Comunitate în sectorul pescuitului, întrucât au rolul unei îmbunătățiri structurale. Aceste măsuri nu constituie o intervenție disproporționată și inadmisibilă, dăunătoare substanței drepturilor.
Intervenția, destinată să reglementeze sectorul productiv, este în centrul sentinței Valsabbia,în care se dezbate neadecvarea prețurilor unor firme producătoare de tuburi de ciment la cotele minime fixate de Comisie. Comisia susține că pe de o parte sunt condițiile care garantează distribuirea rațională a producției și pe de altă parte sunt condițiile care salvează continuitatea ocupațională evitând astfel perturbări în sistemul economic al Statelor membre. Firmele în cauză au acuzat, printre altele, și o încălcare al dreptului de proprietate, spunând că dacă ar fi vândut la prețurile fixate de Comisie, ar fi fost constrânse să închidă fabricile. Curtea a decis că, Comisia a motivat suficient decizia luată cu scopul de a îmbunătăți dificultățile din siderurgie prospectându-se astfel o ofertă net superioară cererii și o creștere a cotei de piață acoperită de importuri și de scăderea prețurilor. În baza art. 3 din Tratat Curtea recunoaște că Comisia Europeană și-a fixat trei obiective: de a ajuta firmele să aibă acces la un minim de resurse financiare care să le permită să realizeze restructurările necesare; de a păstra nivel de ocupația și de a nu înrăutăți condițiile de viață; de a menține o capacitate productivă suficientă de lungă durată.
Curtea respinge presupusa încălcare al dreptului de proprietate, pe de o parte pentru că interesele comerciale cu caracter aleatoriu nu aparțin proprietății private li pe de altă parte pentru că nici o firmă nu și-a încetat activitatea ca urmare a deciziei în cauză. Chiar și concluziile Avocatului General sunt de excludere a încălcării dreptului de proprietate privată: decizia care a introdus un regim al prețurilor minime obligatorii nu are nimic în comun cu acele cazuri de limitare a proprietății, ci cu simpla reglementare a activității economice a firmelor și nu determină nici măcar o încălcare a dreptului de exercitare a unei activități economice întrucât o dispoziție de așa natură dă individului posibilitatea de a alege o altă activitate profesională.
O altă decizie incidentă asupra prețurilor de piață al unui bun se află și în cazul Bovilac, în care se discută despre dauna, produsă unei firme producătoare de hrană pentru purcelușii de lapte, prin intrarea în vigoare a regulamentelor comunitare care reglementau compoziția hranei precum și reducerea prețurilor. Firma în cauză susține că i-a fost încălcat dreptul de proprietate și dreptul de exercitare a unei activități economice, drepturi fundamentale în legislația juridică comunitară care constituie limitele de netrecut pentru instituțiile comunitare. Curtea a respins acest argument întrucât dispozițiile adoptate de către Comunitate nu privează pe firma reclamantă de dreptul de proprietate și nici nu lezează substanța acestor drepturi ci sunt doar o consecință indirectă a unei politici care urmărește realizarea intereselor generale. Aceste interese pot varia în funcție de factorii economici care influențează prețurile de desfacere dar și în funcție de orientarea generală a politicii agrare comune.
Cazuri din a doua categorie.
A doua tipologie de sentințe prin care Curtea justifică impunerea, în dauna unor firme care operează în sectoare determinate, a unei pierderi de valoare prin sustragerea unui beneficiu în manieră directă. În cazurile precedente impunerea era indirectă și se referea la o restrângere a producției.
Din a doua categorie de sentințe face parte cazul Intermills, în care o firmă din sectorul celulozei cere anularea unei decizii a Comisiei Europene care refuza guvernului belgian dreptul de a ajuta logistic sau material. Între argumentele utilizate pentru susținerea cererii de anulare firma belgiană Intermills invocă încălcarea art. 222 din Tratat, care constă în dreptul oricărui Stat membru de a alege proprietarul cel mai adecvat. Curtea respinge acestă notă în baza argumentului despre normele aplicării Tratatului, referitoare la ajutoarele publice, de a nu prejudicia configurația juridică dată de Regiune noilor societăți industriale create cu ajutorul său. În opinia Curții de Justiție menținerea unor măsuri care alterează concurența între firme, print-un ajutor destinat să favorizeze dezvoltarea unui sector economic sau mai mult chiar transformarea unei societăți, este în contra dispozițiilor Comunitare.
Și în cazul Schraeder se discută legitimitatea unei dispoziții care impune colectarea unei responsabilități solidare în sectorul cerealelor, pentru a contribui la stabilizarea unei piețe caracterizate de excedente structurale. Colectarea de co-responsabilitate în sectorul cerealelor a fost introdusă din cauza prezenței excedentelor structurale ca urmare a dezechilibrului între cerere și ofertă. În opinia firmei reclamante această măsură încalcă, printre alte valori, și pe cea a dreptului de proprietate producând și o diferențiere între tratamentele care se aplică producătorilor. Însă pentru Consiliul Comunității Europene prin colectarea de co- responsabilitate în sectorul cerealelor se urmărește stabilizarea pieței prin reducerea producției.
Avocatul general consideră că colectarea de co-responsabilitate este considerat o intervenție destinată să reglementeze piața agricolă și prin urmare are valoare economică. Acest instrument este introdus în cadrul unei strategii mai ample de reechilibrare a pieței și are scopul de a oferi producătorilor o indicație exactă despre situația sectorului. Este vorba deci de un semnal concret adresat producătorilor care, fără a pune în discuție mecanismele sectoriale de susținere, tinde să refacă legătura normală între cerere și ofertă.
Un alt exemplu este sentința von Deetzen, în care este discutat refuzul instituțiilor comunitare de a concede o recompensă în schimbul abținerii întreprinzătorului de la producția de lapte pe o perioadă de cinci ani. Recompensa a fost refuzată producătorului deoarece, în perioada de întrerupere programată a producției, firma a fost transferată, ceea ce a determinat aplicarea unei dispoziții care excludea recunoașterea recompensei. Consiliul susține că dreptul de proprietate a fost respectat întrucât decizia nu conținea o limitare absolută și definitivă a producției, și în concret este vorba doar despre limitarea uzului unui bun, limitare justificată de interesul public comunitar, constând în evitarea creșterii excedentelor de producție. Prin urmare măsura nu a determinat încălcarea dreptului de proprietate privată deoarece această măsură poate fi restricționată sau limitată pentru motive de politică structurală.
În opinia Avocatului general recurentul păstrează dreptul de proprietate și dreptul de folosință, poate continua să dispună de firma sa, să o lase ca moștenire, să o vândă sau să o închirieze. Restricția impusă este, în orice caz, justificată de interesul general al Comunității, indispensabil pentru a asigura echilibrul atins pe piața laptelui. În plus, tot în opinia avocatului general, dispoziția care prevede decăderea beneficiului este justificată de necesitatea de a descuraja o reîncepere a producției chiar și în alte zone. Curtea acceptă argumentația Avocatului general, reafirmând existența obiectivelor de interes general. Aceasta consideră că dispoziția, conform căreia cantitățile de mărfuri intră în rezerva comunitară atunci când forma este vândută sau închiriată înainte de data scadenței, are rolul de a preveni atribuirea premiilor unor agricultori care nu doresc să reprindă producția de lapte în manieră durabilă ci doresc doar să speculeze un avantaj economic.
În aceeași perspectivă se înscrie sentința Booker Aquaculture, în care două firme care se ocupau cu creșterea și comercializarea peștelui, pun în discuție interpretarea dispozițiilor care conțin directive menite să impună distrugerea materialului piscicol infectat în caz de epidemie.Firmele recurente acuză în special încălcarea dreptului lor de proprietate și cer o indemnizație pe măsura pierderii economice suferite, invocând jurisprudența Curții europene a Dreptului Omului și lezarea substanței dreptului de proprietate prin adoptarea unei măsuri excesive și inadmisibile. În percepția Consiliului și al Comisiei, măsura restrictivă adoptată pentru un obiectiv de interes general nu este disproporționată față de obiectivul urmărit, și nu implică în mod obligatoriu o indemnizație. Curtea de Justiție preia argumentele instituțiilor comunitare observând că dreptul la indemnizație, pentru acei proprietari a căror pești au fost distruși prin aplicarea măsurilor,nu rezultă nici din structura și nici din formularea directivei în cauză.
Plecând de la necesitatea protecției drepturilor fundamentale întrucât sunt principii generale ale dreptului comunitar Curtea reamintește că drepturile fundamentale nu sunt prerogative absolute deoarece trebuie considerate în funcție de rolul social. Prin urmare pot fi restrânseîn cadrul unei organizări comune a pieței, cu condiția ca aceste restricții să răspundă unor obiective de interes general urmărite de către Comunitate. Astfel Curtea consideră că obiectivele urmărite de directiva în cauză, precum dezvoltarea rațională a sectorului piscicol, creșterea productivității, determinarea unor norme sanitare universal valabile care disciplinează sectorul, corespund unor măsuri de urgență menite să garanteze a acțiune eficace în caz de epidemie. Aceste măsuri nu au ca scop privarea proprietarilor de firme piscicole de folosința activității lor întrucât permit acestora continuarea activității precum și repopularea bazinelor și reînceperea transporturilor. În particular Curtea observă că atât timp cât peștii loviți de epidemie nu au nici o valoare comercială nu se poate pune în discuție nici o despăgubire economică în favoarea firmelor nici sub formă de indemnizație.
Cazuri din a treia categorie
Vom analiza a treia categorie de sentințe în care Curtea interpretează noțiunea de bun juridic tutelat în cadrul garanției proprietății private și recunoaște ca justificată atribuirea unui beneficiu sau a unei reguli favorabile.
Amplificarea garanției dreptului de proprietate este foarte bine exemplificată de Curtea de Justiție prin sentința Testa și alții, în care sunt conectate la dreptul de proprietate privată pe lângă utilitățile economice, ce pot fi extrase de la un bun, și o serie de situații juridice subiective, calificate ca pretenții creditorii sau ca revendicări contra statului social.
În acest recurs se pune problema compatibilității cu sistemul comunitar de protecție a drepturilor fundamentale și în special cu tutela dreptului de proprietate privată, al unui regulament al Comunității , conform căruia îndepărtarea Statului față de un lucrător aflat în șomaj pe o perioadă mai mare de trei luni, privează pe acel lucrător de dreptul la prestații de șomaj din partea Statului.Recurentul afirmă că dispoziția încalcă printre alte drepturi și pe cel al proprietății private.
În opinia Avocatului general normele și textele constituționale ale Statelor membre demonstreză că este îngăduit legiuitorului să disciplineze dreptul de proprietate privată în interes public. Avocatul general afirmă într-o notă a sa: ”prin urmare rezultă că funcția socială determină gradul concret al garanției proprietății. Cu alte cuvinte puterea legiuitorului de a determina conținutul și limitele se amplifică cu cât obiectul proprietății are relevanță socială mai mare și răspunde mai prompt funcției sociale. Drepturile și așteptările la prestații de șomaj indică relevanța socială fără a fi necesar să se decidă asupra caracteristicilor lor de proprietate garantată de Constituție.Relevanța socială rezultă din faptul că sunt elemente constitutive ale unui sistem de asigurări sociale care îndeplinește o importantă funcție socială, iar asigurarea contra șomajului este finanțată, în Germania de exemplu, prin contribuții statale, adică contribuții ale colectivității. În determinarea conținutului și limitelor asigurării contra șomajului trebuie să fie recunoscută legiuitorului puterea de a modifica normativele menite să asigure funcționarea și eficacitatea sistemului de asigurări cu titlu de interes public. ”
Prin urmare, în opinia Avocatului General, măsura concretă de protecție a dreptului la prestații sociale provine din legislația constituțională germană care se aplică și în dreptul comunitar. În particular, Curtea de Justiție germană cu sentința din 28-02-1980, a stabilit că drepturile și așteptările la pensie au caracteristici constitutive de proprietate tutelate prin art. 14 din legea fundamentală germană. Totodată fiind vorba de situații de relevanță socială legiuitorul are libertatea de a modula fiecare situație în parte precum: micșorarea sau mărirea prestațiilor, reducerea sau amplificarea drepturilor, cu condiția de a răspunde interesului general și principiului proporționalității. În viziunea Avocatului general această concepție ar trebui să fie împărtășită și pentru tutela dreptului de proprietate din dreptul comunitar.
Curtea de Justiție analizează acest regulament din art. 69 CE, articol ce prevede că lucrătorul pierde dreptul de conservare a indemnizației în cazul în care nu returneză beneficiul într-o anumită perioadă de timp, și decide că sistemul de asigurări sociale în cauză are caracter facultativ și se aplică doar dacă lucrătorul cere asta în mod expres. În concluzie Curtea, deși a respins cererea datorită naturii sale facultative, nu exclude ca dreptul la prestații de securitate socială să fie considerat conectat la tutela dreptului de proprietate.
Dedicată protecției dreptului de proprietate contra posibilității de expropiere din partea autorității publice, este și sentința Fearon and Company limited vs Irish Land Commission, unde se vorbește despre compatibilitatea cu dispozițiile Tratatului CE a unei legi funciare irlandeze care limitează puterea de expropiere față de persoanele rezidente de cel puțin un an și la mai puțin de 3 mile de terenul expropiat sau față de persoanele juridice a căror acționari se găsesc în aceleași condiții.
Comisia Europeană observă că sistemul de expropiere publică face parte din regimul proprietății în așa manieră încât, conform art. 222 din Tratatul CE, posibilitatea de a altera regimul de proprietate să fie negativă.
Curtea de Justiție nu este de acord cu acestă argumentare și susține că trebuie să verificăm dacă restricțiile libertății de a se stabili respectă sau nu principiul fundamental al non discriminării. În final Curtea conclude că această dispoziție nu are a caracter discriminatoriu.
În aceeași optică de recunoaștere a producției economice și a amplificării garanției dreptul de proprietate privată se află și sentința Wachauf, care dezbate legitimitatea cererii unui agricultor, chiriaș al unei firme, prin care dorește să obțină, conform unei norme din 17 iulie 1984 din legislația germană, o indemnizație corespunzătoare promisiunii de a opri în mod definitiv producția de lapte în sașe luni. Inițial cererea agricultorului a fost respinsă de autoritățile locale fiind interpelată Curtea de Justiție Europeană cu privire la interpretarea și aplicarea unui regulament comunitar care excludea pe chiriaș de la beneficiu în cazul în care locatorul era contrar acestuia.
Curtea apelează la propria jurisprudență în tema drepturilor fundamentale, înțelese ca situații juridice subiective tutelate de dreptul comunitar doar în anumite condiții care sunt supuse evaluării funcției lor sociale. Analizând sentința se desprinde extinderea tutelei dreptului de proprietate la situații juridice care intră în componența Civil Law, mai mult în categoria drepturilor de credit și mai puțin în categoria dreptului de proprietate sau alte drepturi reale. Această extindere se justifică prin importanța dobândită de valoarea de schimb a bunuluifață de valoarea de folosință, iar circulația sa constituie element de bogăție. În fața unor astfel se sentințe precum aceasta din urmă pare să se concretizeze că noua rânduială a bogație, presupusă de dreptul comunitar, determină îndreptarea către conceptul de res.
Oarecum ciudată, față de bunul juridic protejat, și cu un conținut mai mult politic decât juridic, este și sentința din cazul Bosphorus, unde se discută sechestrul unui avion al cărui proprietar este o firmă din Republica Federală Iugoslavia care a închiriat aparatul de zbor unei firme din afara Iugoslaviei.
Firma Bosphorus, societate turcă care se ocupă cu închirierea aparatelor de zbor și organizarea de călătorii, a luat în chirie pe o perioadă de patru ani, două aparate de zbor din proprietatea companiei iugoslave. Unul din aceste două avioane a fost sechestrat pe aeroportul din Dublin de către autoritatea publică pe motivul că aparatul de zbor aparținea unei persoane stabilite în Iugoslavia, deci și aceasta afectată de o normă comunitară care impunea sancțiuni Iugoslaviei pentru încălcarea sistematică a drepturilor omului.
Sechestrul, decis în dauna societății turce, încălca, în opinia recurentei, dreptul de proprietate și era contrar principiului proporționalității. Curtea de Justiție respinge aceste argumente, invocă tutela drepturilor fundamentale și amintește că aceste nu sunt absolute ci pot suferi unele restricții în numele interesului general. În cazul de față, obiectivele de interes general, care justifică limitarea drepturilor fundamentale, se înscriu în procedura de sancționare a Republicii Federale Iugoslavia.
Parametrul deciziilor Curții de Justiție față de obiectivele de interes general
Vom analiza acum sentințele Curții de Justiție sub profilul parametrului asumat ca criteriu de evaluare, cu o deosebită atenție față de obiectivele de interes general care justifică impunerea unor limite drepturilor fundamentale.
Multe din sentințele citate stabilesc că tutela dreptului de proprietate privată și al dreptului de exercitare a unei activități economice intră între principiile dreptului comunitar și prin urmare, parametrul, în baza căruia se judecă legitimitatea sau nelegitimitatea măsurii adoptate print-un anume regulament care incide asupra drepturilor fundamentale, trebuie căutat chiar în dreptul comunitar.
Această statuare, conținută în sentința Hauer, amintită apoi de numeroase sentințe succesive printre care Schraeder, von Deetzen, Fishermen’s Organisations, Wachauf, etc, permit Curții să organizeze în mod autonom discursul asupra drepturilor fundamentale. Observăm de altfel că cel puțin dintr-un punct de vedere în toate sentințele este apelul constant la tradițiile constituționale comune a țărilor comune și la art. 1 din Protocolul anexat la CEDO. Apelul la tradițiile constituționale comune a țărilor membre, în care Curtea garantează respectarea și împiedică admisibilitatea, în cadrului dreptului comunitar, a unor dispoziții incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute de constituțiile acestor state.
De asemenea, documente internaționale, ca de pildă Protocolul 1 anexat la Cedo, care reglementează dreptul de proprietate privată, pot să ofere indicații de care trebuiesc tinuțe cont în cadrul dreptului comunitar. Observăm o legătură între tutela dreptului de proprietate și tradițiile constituționale comune a țărilor membre iar Curtea invocă mereu în cadrul sentinței cadru, sentința Houer, dispozițiile principalelor texte constituționale din Statele membre care tutelează dreptul de proprietate pe plan constituțional, prevând posibilitatea de a adăug obligații sau limite dreptului de proprietate.
Dedusă existența, în cadrul dreptului comunitar, a unei protecții relative a proprietății private, devinrelevante dispozițiile conținute în cele trei alineate din Protocolul 1 anexat la CEDO, care prevăd dreptul legiuitorului de a incide asupra dreptului de proprietate privată, pentru realizarea unui interes general și cu condiția că măsura să nu incidă în mod substanțial asupra conținutului dreptului.Considerând existența, printre principiile dreptului comunitar, a unui tutele a dreptului de proprietate care nu e imună la obligații și limite, ar trebui să ne întrebăm care sunt obiectivele de interes general care justifică limitarea dreptului de proprietate.
Pe plan terminologic precizăm că în anumite sentințe Curtea de Justiție invocă obiectivele de interes general, iar în alte sentințe invocă funcția socială, fără a considera în aceste diferențe terminologice și o diferență de conținut. Obiectivele de interes general, sau cele care corespund funcției sociale, care sunt puse în discuție în majoritatea cazurilor dezbătute de Curte se înscriu în ordinea publică comunitară de natură economică.
În cazul Nold aceste obiective se identificau cu exigența de a raționaliza distribuția de cărbune, care trebuie să asigure minelor de cărbune o comercializare continuă cu o cantitate adecvată ritmului de producție; în cazul Hauer obiectivele de interes general constă în exigența de a evita creșterea excedentelor de mărfă în sectorul viticol, prin stabilizarea pieței la un nivel remunerativ echitabil pentru producători, și a îmbunătăți calitatea vinurilor puse în comerț; în cazul von Deetzen apelul la funcția socială permite evitarea recunoașterii unor avantaje economice acelor producători care nu mai intenționează să reia comerțul cu lapte în manieră durabilă; în cazul Fishermen’s Organisations funcția socială se ientifică cu îmbunătățirea sectorului piscicol; în cazul Wachauf obiectivele de interes general se identifică cu tutela producției; în cazul Bosphorus obiectivele de interes general se identifică cu măsuri importante de drept internațional în dauna Republicii Federale Iugoslavia pentru încălcări ale drepturilor omului; în cazul Bovilac obiectivele de interes general se identifică cu protejarea producției și pieței în ansamblul său; în cazul Metallurgiki Halips interesele generale coincid cu interesele pieței siderurgice; în cazul Intermills tutela proprietății nu poate fi invocată pentru a justifica recurgerea la o măsură restrictivă a concurenței; în cazul Comisia Europenă vs Germania interesele de ordin general se identifică cu exigența de reglementare a pieței hameiului.
Prin urmare, dacă dorim să vorbim de obiective de interes general, trebuie să ne referim în mod exclusiv la o ordine publică economică, a unei legislații deschisă la economia de piață și la libera concurență. Doar scopurile producției, echilibrul economiei de piață, și raporturile care se definesc între piețele de desfacere a țărilor membre, toate reunite justifică o limitare a drepturilor fundamentale. În alegerea între dreptul de proprietate și drepturile de interes general pentru realizarea condițiilor unei piețe deschise și a unei concurențe libere și transparente, soluții oferite de Curtea de Justiție sunt mereu în favoarea intereseler de ordin general, care par să ocupe o poziție ierarhică superioară față de drepturile fundamentale a persoanei. Putem afirmă că însuși dreptul de proprietate privată este un instrument de menținere a unei piețe deschise și a unei concurențe libere, întrucât piața stă deasupra posibilității de a concepe riscul propriului faliment și este sursă a bunăstării individuale li sociale.
Nu putem să nu observăm că, în elaborarea dreptului de proprietate și al dreptului de exercitare a unei activități economice, legislația comunitară a avut o semnificativă discontinuitate metodologică și de conținut față de tradițiile constituționale comune ale țărilor membre. Această discontinuitate se traduce prin diferența existentă, în termeni de semnificat, între conceptul de interes general, propriu legislației comunitare, și conceptul de funcție socială, propriu constituțiilor mai multor țări membre. Este vorba, în definitiv, de o discontinuitate a modelelor juridice de referință, care își au rădăcinile în forma juridică a Statului: pe de o parte modelul Common Law, desenat după scheme de analiză economică dreptului, presupune posibilitatea de a reprezenta și obiective de interes general înglobând în acest raport problema redistribuției; pe de altă parte, acele legislații europene, caracterizate de Statul social care nu așează printre propriile obiective prioritare eficiența ci un program de egalizare și uniformizare socială, de susținere a categorii dezavantajate, transformând toate normele sociale în norme de constituție economică.
În dreptul comunitar libertățile economice sunt instrumente ale economiei de piață, deschisă și concurențială, în care conservarea drepturilor individuale este prioritară față de anantajul colectiv iar din punct de vedere metodologic este mai adecvată pentru atingerea finalităților colective. În constituțiile țărilor membre, această limitare legată de funcția socială a libertăților economice constituie cadrul prin care Constituțiaoferă legiuitorului posibilitatea unei revoluții sociale prin redistribuirea bogățiilor printr-un sistem fiscal destinat protecției intereselor terților care nu au statutul de proprietari.
Dacă în dreptul comunitar proprietatea privată și dreptul de exercitare a unei activități economice sunt instrumente ale economiei de piață, în legislațiile naționale drepturile de libertate economică sunt percepute ca și condiții de participare a individului la viața socială. Este vorba despre un amplu patrimoniu față de care legislația comunitară ar trebui să se apropie mai mult. În sens pozitiv avem sentințele Curții de Justiție care lasă să se contureze pe de o parte consolidarea dreptului de proprietate personală, uneori sacrificat în interes național, iar pe de altă parte extinderea garanției dreptului de proprietate la noi forme de apartenență.
Dacă ne gândim la noile orizonturi deschise de sentința Testa, în care Curtea de Justiție deși a ezitat să se pronunțe asupra pretențiilor față de Stattul social, arată în motivarea sentinței sensibilitate către New Properties. Consolidarea dreptului de proprietate, perceput ca proprietate personală este încredințat principiului proporționalității, care stabilește ca măsura adoptată de Comunitatea Europeană să nu fie disproporționată față de interesul general urmărit și să nu incidă în mod semnificativ asupra substanței și conținutului dreptului. Principiul proporționalității ar trebui să permită Curții de Justiție să restabilească echilibrul între limitările dreptului și integritatea conținutului său, însă incidența principiului este sub așteptări.
Practic, sentințele în care se afirmă încălcarea principiului proporționalității de către instituțiile comunitare sunt extrem de rare: mai degrabă principiul apare ca un pas procedural de tip argumentativ care justifică limitările devenite necesare datorită exigențelor pieței unice. În opinia Curții de justiție limitările impuse de instituțiile comunitare nu incid negativ asupra dreptului de proprietate și nici asupra dreptul de exercitare a unei activități economice; de asemenea aplicarea măsurilor, care prezintă sacrificii directe ale firmelor justificate de ordinea publică economică la care acestea sunt parte, nu incid asupra substanței dreptului de proprietate; de altfel prezența unor interese a căror natură aleatorie este înrădăcinată în esența activității economice face ca măsura adoptată să nu fie disproporționată.
Art. 17 al Cartei drepturilor de la Nisa
Este cunoscut faptul că problema deficitului democratic al instituțiilor comunitar a generat o largă dezprobare din partea doctrinei principalelor țări membre care stă la originea procesului de constituționalizare a Uniunii Europene. Procesul s-a concretizat prin redactarea Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, proclamată la Nisa în decembrie 2000, acea Cartă care a ratificat rezultatele jurisprudenței Curții de Justiție oferind drepturilor incluse o valoare juridică superioară față de cele excluse.
Carta a reunit, în jurul a șașe principii fundamentale, într-o ordine lipsită de aspect ierarhic, drepturi de libertăți civile și drepturi sociale, atribuind un puternic accent asupra naturii individuale a tuturor situațiilor juridice subiective tutelate, chiar și acelora care aparțin sferei formațiunilor sociale.
Proprietatea apare în titlul referitor la libertăți, în art. 17al Cartei de la Nisa, în prezent parte integrantă a Tratatului care instituie o Constituție pentru Europa: ”Fiecare individ are dreptul să beneficieze de proprietatea bunurilor pe care le-a dobândit legal, de a le folosi și a dispune de acestea. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauza de interes public, și doar în cazurile și modalitățile prevăzute prin lege îm care s-a concordat plata prealabilă a unei indemnizații. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. Proprietatea intelectuală este protejată”.
Din analiza primului alineat se deduce configurarea individuală a Cartei prin absența oricărei referințe către proprietatea publică: dreptul de proprietate aparține individului care se bunură de dreptul său în sensul plin al cuvântului. În formularea dreptului de proprietate conținut în art. al Cartei de la Nisa a fost propusă introducerea a două amendamente, dintre care unul afirma că limitararea dreptului de proprietate este prevăzută de lege ”în interes general și pentru a asigura funcția socială”. Lipsa acceptării unui astfel de amendament, prin care se intenționa a se atribui legiuitorului datoria de a conforma dreptul de proprietate privată de la interior, a stabilit premizele unei scăderi a relevanței sociale în rezolvarea dialecticii între interesele proprietarilor și interesele neproprietatrilor.
Textul art. 17, lipsit de referințe asupra funcției sociale, apare nuanțat de o configurare individuală a dreptului de proprietate și este caracterizat de exigența de a muta tutela proprietății din sfera drepturilor economico-sociale în sfera drepturilor civile. Apelul , conținut în ultima parte din primul alineat, la limitele impuse în interes general nu exclude relevanța intereselor extraindividuale însă nici nu permite configurarea dreptului în baza funcției sociale.
Noțiunea de interes general, în textul art. 17, nu implică invocarea unor valori solidare, care pot intra în conflict cu interesul privat al proprietarului, ci implică exigența de a introduce dreptul de proprietate în cadrul intereselor comunitare. Conceptul de interes general conduce cu gândul la creștere economică sau la valori de natura economică socială, precum protejarea mediului înconjurător, protejarea consumatorului, etc. În căutarea unui echilibru între dezvoltarea economică, a cărei protecție este absolută în dreptul comunitar, și respectul drepturilor individuale ale persoanei, se exclude funcționalitatea proprietății în beneficiul interesului public. Spre deosebire de sensurile tradiționale ale funcției sociale, noțiunea de interes general poate să determine restrângerea dreptului de proprietate cu condiția ca interesul să fie justificat, limitarea să fie proporțională și să nu lezeze substanța dreptului.
Curtea de Justiție recunoaște Statelor o amplă marjă de discreție în individualizarea obiectivelor de interes general, însă contribuie la conceptul de interes general, bazat pe ordinea publică economică și pe exigențele impuse drepturilor indivizilor. Pe de o parte intervențiile restrictive ale Statelor sunt supuse controlului principiului proporționalității iar pe de altă parte măsurile restrictive adoptate de instituțiile comunitare sunt justificate de respectul ordinii publice comunitare.
Și în domeniul expropierii forțate pentru cauză de utilitate publică, textul art. 17 din Carta drepturilor aduce niște noutăți față de dispozițiile conținute în constituțiile țărilor membre. Carta prevede că nimeni nu poate fi privat de proprietate sa în afara de cauză de interes public, în cazurile și modalitățile prevăzute de lege și doar după plata unei juste și prealabile indemnizații. Conținutul relevant al art. 17, pe lângă formularea în termeni negativi ”nimeni nu poate fi privat” este consitituit din apelul la ”corecta” indemnizație la prevederea unui termen în care autoritatea publică e ținută să plătească indemnizația.
Termenul de ”corectă” indemnizație pare să excludă posibilitatea unei evaluări care să nu corespundă valorii reale a bunului. Prin urmare, conform legislațiilor principalelor țări membre, rezultă abandonarea criteriilor egalizatoare conectate la funcția socială și alegerea unei metode de calcul a indemnizației care să compenseze sacrificiul proprietarului.
În discuția anterioară aprobării art. 17 era prevăzut un amendament destinat să introducă în text prevederea unei indemnizații apropiată de valoarea reală a bunului. Cu toate că amendamentul nu a fost adoptat, legătura existentă între valoarea bunului și indemnizație este admisă de jurisprudența de la Strasbourg. Aceasta se deduce din includerea dreptului de proprietate în Carta drepturilor, includere ce oferă o notă privilegiată profilului libertății fața de cel al solidarietății. Invocarea timpului util, în care autoritatea publică trebuie să plătească indemnizația constituie acceptare normativă, întrucât a fost deja adopatat de Curtea de Justiție și de doctrină.
Astfel, precum a fost prezentat în doctrină, și în materia exproprierii rezultă consolidată poziția individuală a proprietarului față de interesul public, cu un posibil sacrificiu al celui de-al doilea interes. Art. 17, alineatul 2, conține și garanția proprietății intelectuale, expres menționată în cadrul dreptului de proprietate, în virtutea importanței sale socio-economică. În categoria proprietății intelectuale sunt incluse toate drepturile de proprietate industrială și intelectuală, drepturile de autor, brevetele, mărcile, desenele, modelele, drepturi cărora art. 17 alineatul 2 le conferă recunoaștere ca un impuls de armonizare.
Îndeosebi în materia proprietății industriale legislațiile statelor membre mențin profile de autonomie și de diferențiere față de procesul de armonizare, cu toate că normativele comunitare, regulamentele și directivele stabilesc norme comune în materie. În această materie, interesul supus recunoașterii normative nu e atât valoarea economică reprezentată de drepturile de brevet sau de marcă, cât necesitatea de a armoniza această formă de bogăție cu interesele de tip social, precum protejarea sănătății, a mediului, a creației noilor locuri de muncă, etc.
Mențiunea proprietății industriale în cadrul art. 17 este considerată pozitivă de către doctrină, cu toate că nu lipsește preocuparea utilizării schemelor de proprietate în materie. În consecința uniformizării noilor forme de manifestare a bogăției dreptul comunitar a pretins introducerea în legislațiile naționale a unor norme de protecție și recunoaștere a valorii sociale a noilor bunuri. Există deja în legislația comunitară o matrice culturală denumită lex mercatoria, care indică complexul de reguli juridice ca fruct al autonomiei privaților. Însă, în afara lex mercatoria, tradițiile constituționale conlucrează în definirea dreptului comunitar al cărui obiect nu constă în disciplinarea unei proprietăți statice, precum folosirea pământului, ci în disciplinarea unei proprietăți dinamice, conforme cu exigențele unui sistem economic de firme aflate în concurență.
Concluzii
La sfârșitul analizei trebuie să evidențiem, din jurisprudența Curții Europene și din interpretarea Cartei Drepturilor de la Nisa, conținutul ”tradițiilor constituționale comune” al țărilor membre, care constituie împreună cu normele CEDO, principala sursă a tutelei drepturilor fundamentale în legislația comunitară.
Este evident că informația care se dorește a se transmite cititorului nu constă în o simplă recunoaștere a semnificatelor, adică a uzanțelor lingvistice, a conceptelor utilizate de judecătorii europeni, în fața dispozițiilor și interpretărilor constituționale naționale, ci în indicarea instrumentelor interpretative ale Curtea de Justiție, care nu se va putea exchiva efortului de a reconstrui semnificatul ”tradițiilor constituționale comune” fără a se limita să privilegieze principiul autonomiei legislației comunitare.
În această perspectivă, analiza jurisprudenței Curții europene este esențială însă nu se poate considera exhaustivă, mai ales pentru că formare jurisprudenței drepturilor fundamentale în cadrul comunitar este destinată să coexiste cu interpretările Tribunalelor constituționale naționale. Într-un cadru secund, în fața pluralității nivelurilor de tutelă a drepturilor, doctrina este unicul interpret al patrimoniului constituțional comun european, diseminată printre tradițiile juridice eterogene și nuanțată de exigența de recunoaștere a diversității.
Observăm apoi ca jurisprudența Curții Drepturilor de la Strasbourg și cea de la Luxemburg au o mai mare disponibilitate să amplifice sfera drepturilor fundamentale și să evidențieze valoarea personalizată, față de Curte de Justiție, care deși pare emancipată din indiferența față de drepturile fundamentale de care dădea dovada la sfârșitul anilor 70’, este orientată mai mult spre o recunoaștere a exigențelor pieței și apoi spre consolidarea drepturilor fundamentale.
O părere critică asupra jurisprundenței celor două Curți europene, cărora nu le este străină o anumită conflictualitate de pronunțări interpretative, și o coordonare între dispozițiile CEDO și normativa comunitară, este esențială pentru a garanta ordinea publică europeană și pentru a oferi stabilitate drepturilor fundamentale.
În perspectiva implementării și realizării unei tutele desăvârșite a drepturilor fundamentale, nucleul ”tradițiilor constituționale comune” este menit să dobândească o anumită greutate, și nu doar în virtutea art. 6 din Tratatul de la Amsterdam, ci și baza potențialului de corectare ale acelor interpretări ale drepturilor, care profitând de primatul dreptului comunitar față de drepturile naționale, poate să provoace o atmosfera recesivă și negativă.
Prin urmare trebuie arătat conținutul ”tradițiilor constituționale comune”, ca nucleu al drepturilor, compatibile cu exigențele proprii legislației comunitare, pentru a permite astfel patrimoniului constituțional european de a se afirma nu doar în sensul restrângerii drepturilor fundamentale ci și în sensul extinderii drepturilor fundamentale.
În concluzie, invocarea tradițiilor constituționale comune, de altfel frecventă în jurisprudența comunitară, are o valoare formală și este departe de a crea un racord între experiențele naționale. În dreptul comunitar apelul la tradițiile constituționale comune este instrumentul care conferă legitimitate soluțiilor Curții de Justiție, concretizându-se în două aspecte: pe de o parte în protecția proprietății private, iar pe de altă parte că dreptul de proprietate nu are o prerogativă absolută ci poate fi limitat în funcție de interesul general urmărit de către Comunitatea Europeană.
BIBLIOGRAFIE
C.MEZZANOTTE, Intervento, în I diritti fondamentali oggi, Padova , 1995.
M. LUCIANI, Brevi cenni sulla cosidetta ”Constituzione economica europea”, Milano, 2002.
A.CANDIAN, A. GAMBARO și B.POZZO, Property, Proprieta, Eigentum , Padova, 1992 .
U. MATTEI, La proprieta.în Tratatto di diritto civile, Torino,2001 .
G. Pugliese, Dominium ex iure quiritium- Proprieta – Property, Padova 1982.
M. BARCELLONA, Atribuzione normativa e mercato nella teoria dei beni giuridici, Revista Quadrimeste 1987.
J.H.BEEKHUIS, cap. Civil Law în International encyclopedia of camparative law. Haga – Paris.
F.H. LAWSON, Common Law, în Property and Trust. Haga – Paris.
A. BALDASSARRE, Proprieta, Roma , 1991.
A. ZOPPINI, Le nuove proprieta nella trasmissione ereditaria dell richezza, Revista Drept civil, 2000.
E. GERELLI e G. MURARO, Verso un’economia immateriale, în Revista Dalle res alle new properties, Milano 1991.
G. DE NOVA , I nuovi beni come categoria giuridica , în Revista Dalle res alle new properties, Milano, 1991.
Conform G. VISENTINI, I nuovi beni come oggetto di garanzia, în Revista Dalle res alle new properties , Milano, 1991.
F. PULITINI, Logica economica e struttura dei diritti, în Revista Dalle res alle new properties, Milano, 1991.
A. JANNARELLI , Profili Generali, în revista Diritto privato europeo , Padova, 1997
P.A. FENET ,Receuil complet des travaux preparatoires du Code Civil , Paris, 1836
R. LIBCHABER, La propriete, droit fondamental , în Revista Libertes et Droits fondamentaux, Paris, 2000
C. LECLERCQ, Libertes publiques, Paris , 2000, pag 536
L. DUGUIT, Les transformations generales du droit prive depuis le Code Napoleon, Paris, 1920.
P.RESCIGNO, L’abuso del diritto, în Revista Drept Civil, 1965, pagina 205.
P. HABERLE, Die WEsengehaltgarantie des art 19 Abs. 2 Grundgesetz, Karlsruhe, 1962.
A.J. VAN DER WALT, Constitutional property clauses : a comparative analysis, Dordrecht, 1999.
E.GARCIA, Spagna, În Revista Le Constituzioni dei Paesi dell’Unione europeaPadova, 2001, pag. 770.
M.RIVAS ARJONA, Genesis del Titulo I de la Constitucion espanola de 1978 en el seno de la ponencia, Madrid, Congresul Deputaților, 2002.
M.MORISI, Stato ed economia , în cartea La constituzione spagnola del 1978, Milano, 1982.
A.E.PEREZ LUNO, Articulo 33. Propriedad privada y herencia, în Comentarios a las leyes politicas, Madrid, 1983.
L. DIEZ PICAZO e Y PONCE DE LEON, Algunas reflexiones sobre el derecho de propiedad privada en la constitucion, Madrid, 1991.
A. Zoppini, La concorrenza tra ordinamenti juridici, Roma-Bari, 2004.
L. DANIELE, ll diritto dell’Unione Europea, 1998.
M. FRIGO, Divenire sociale e adeguamento del diritto, Milano 1999.
L. MENGONI, Proprieta e liberta, Revista de drept civil, 1988.
J.A.USHER, Rights of Property , European Law Review, 1980.
A. LUCARELLI , Art. 17 în Europa dei diritti, Bologna, 2001.
M. FRIGO ,Le limitazioni al diritto di proprieta e all’esercizio delle attivita economiche, Milano, 1999 .
S. BONATTI, La protezione della proprieta nella giurisprudenza della Corte, Revista de drept public 1999.
M COMBA, I diritti civile verso una nuova funzione della proprieta privata, Roma- Bari, 2003
J.H.H. WEILLER, Diritti umani, constituzionalismo ed integrazione, Quaderni constituzionali 2002
BIBLIOGRAFIE
C.MEZZANOTTE, Intervento, în I diritti fondamentali oggi, Padova , 1995.
M. LUCIANI, Brevi cenni sulla cosidetta ”Constituzione economica europea”, Milano, 2002.
A.CANDIAN, A. GAMBARO și B.POZZO, Property, Proprieta, Eigentum , Padova, 1992 .
U. MATTEI, La proprieta.în Tratatto di diritto civile, Torino,2001 .
G. Pugliese, Dominium ex iure quiritium- Proprieta – Property, Padova 1982.
M. BARCELLONA, Atribuzione normativa e mercato nella teoria dei beni giuridici, Revista Quadrimeste 1987.
J.H.BEEKHUIS, cap. Civil Law în International encyclopedia of camparative law. Haga – Paris.
F.H. LAWSON, Common Law, în Property and Trust. Haga – Paris.
A. BALDASSARRE, Proprieta, Roma , 1991.
A. ZOPPINI, Le nuove proprieta nella trasmissione ereditaria dell richezza, Revista Drept civil, 2000.
E. GERELLI e G. MURARO, Verso un’economia immateriale, în Revista Dalle res alle new properties, Milano 1991.
G. DE NOVA , I nuovi beni come categoria giuridica , în Revista Dalle res alle new properties, Milano, 1991.
Conform G. VISENTINI, I nuovi beni come oggetto di garanzia, în Revista Dalle res alle new properties , Milano, 1991.
F. PULITINI, Logica economica e struttura dei diritti, în Revista Dalle res alle new properties, Milano, 1991.
A. JANNARELLI , Profili Generali, în revista Diritto privato europeo , Padova, 1997
P.A. FENET ,Receuil complet des travaux preparatoires du Code Civil , Paris, 1836
R. LIBCHABER, La propriete, droit fondamental , în Revista Libertes et Droits fondamentaux, Paris, 2000
C. LECLERCQ, Libertes publiques, Paris , 2000, pag 536
L. DUGUIT, Les transformations generales du droit prive depuis le Code Napoleon, Paris, 1920.
P.RESCIGNO, L’abuso del diritto, în Revista Drept Civil, 1965, pagina 205.
P. HABERLE, Die WEsengehaltgarantie des art 19 Abs. 2 Grundgesetz, Karlsruhe, 1962.
A.J. VAN DER WALT, Constitutional property clauses : a comparative analysis, Dordrecht, 1999.
E.GARCIA, Spagna, În Revista Le Constituzioni dei Paesi dell’Unione europeaPadova, 2001, pag. 770.
M.RIVAS ARJONA, Genesis del Titulo I de la Constitucion espanola de 1978 en el seno de la ponencia, Madrid, Congresul Deputaților, 2002.
M.MORISI, Stato ed economia , în cartea La constituzione spagnola del 1978, Milano, 1982.
A.E.PEREZ LUNO, Articulo 33. Propriedad privada y herencia, în Comentarios a las leyes politicas, Madrid, 1983.
L. DIEZ PICAZO e Y PONCE DE LEON, Algunas reflexiones sobre el derecho de propiedad privada en la constitucion, Madrid, 1991.
A. Zoppini, La concorrenza tra ordinamenti juridici, Roma-Bari, 2004.
L. DANIELE, ll diritto dell’Unione Europea, 1998.
M. FRIGO, Divenire sociale e adeguamento del diritto, Milano 1999.
L. MENGONI, Proprieta e liberta, Revista de drept civil, 1988.
J.A.USHER, Rights of Property , European Law Review, 1980.
A. LUCARELLI , Art. 17 în Europa dei diritti, Bologna, 2001.
M. FRIGO ,Le limitazioni al diritto di proprieta e all’esercizio delle attivita economiche, Milano, 1999 .
S. BONATTI, La protezione della proprieta nella giurisprudenza della Corte, Revista de drept public 1999.
M COMBA, I diritti civile verso una nuova funzione della proprieta privata, Roma- Bari, 2003
J.H.H. WEILLER, Diritti umani, constituzionalismo ed integrazione, Quaderni constituzionali 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reglementarea Constituțională (ID: 129559)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.